Cererea de Bani

1. CEREREA DE MONEDĂ. CONCEPT. FACTORI DETERMINANȚI.

Analiza cererii de moneda implică edificarea asupra acestui concept, studierea factorilor principali și secundari ce influențează mărimea sa, cunoașterea modului în care au evoluat concepțiile asupra cererii de monedă în viziunea diverselor teorii. Înțelegerea acestei noțiuni și luarea în considerare a condițiilor existente în economiile în tranziție poate conduce la concluzii pertinente care se pot materializa într-o serie de măsuri coerente care se pot utiliza în politica economică pentru o trecere cât mai rapidă și corectă, fără costuri sociale prea mari spre economia de piață. Multe din crizele economice ar fi putut fi evitate sau atenuate dacă s-ar fi acționat eficient, la timp și dacă teoria ar fi furnizat soluțiile, remediile și mijloacele de acțiune necesare. Mult timp practica a devansat teoria, fenomenele s-au analizat după ce s-au produs, s-a încercat mai puțin să se pervadă și în consecință să se acționeze, să se dirijeze.

IPOSTAZA CONCEPTUALĂ A MONEDEI

Moneda este o noțiune extrem de complexă, dificil de definit și cuantificat. Etimologic cuvântul derivă din latinescul „moneta” care înseamnă „aceea care avertizează”. Într-o definiție extensivă moneda reprezintă ansamblul mijloacelor de plată direct utilizabile pentru a efectua plăți pe piețele de bunuri și servicii, adică activele acceptate pretutindeni, de către toți și totdeauna, pentru a regla datoriile generate prin schimbul de mărfuri. Reprezintă un activ care poate fi deținut, schimbat, împrumutat și conservat.

Moneda a constituit subiectul a numeroase controverse: mercantiliștii susțineau că este un semn al bogăției, clasicii, prin Stuart Mill spuneau că „nu există nimic mai insignifiant decât moneda”, „simplu voal” fără influențe asupra echilibrului economic. În epoca modernă se recunoaște că cele patru dezechilibre mari: inflația, șomajul, deficitul bugetar și deficitul balanței de plăți au aspect monetar, dar există divergențe în examinarea naturii intervenției monedei în aceste manifestări de instabilitate.

Se opun două școli de gândire: pentru una fluctuațiile în cantitatea de monedă se găsesc la originea dezechilibrelor din economie și guvernele trebuie să utilizeze cu prioritate instrumente ale politicii monetare pentru a corecta aceste dezechilibre, iar pentru cealaltă aceste fluctuații nu sunt decât efecte ale acestor fenomene și nu trebuie să servească ca vârf de lance în cadrul politicii monetare. Economia nu poate fi despărțită de monedă întrucât ele își condiționează evoluția și dezvoltarea. ”Viața economică este o matrice în care efectul se transformă în cauză și cauza în efect” (K.J.Galbraith, 1976 ).

Banii sunt un aspect esențial al vieții economice moderne, în absența acestora fiind imposibilă actuala diviziune a muncii. Între bani și dezvoltarea producției și a schimburilor există o relație de interdependență. Natura, rolul, amplasarea și structura fenomenelor monetare sunt legate de evoluția acestor procese economice.

Evoluția istorică a producției și a schimburilor de mărfuri poate fi împărțită în trei perioade:

A.Economia nemonetară – economia naturală și schimbul în natură (trocul);

B.Economia în care se utilizează banii marfă (vin, sare, carne, piei, sclavi, aur, diamant);

C.Economia care utilizează banii ca simbol (bilete de hârtie); epoca banilor de hârtie se interferează cu epoca banilor de cont asupra cărora se pot trage cecuri; în prezent se utilizează tot mai mult „banii electronici”.

Astfel de la faza de troc moneda a evoluat la moneda-marfă, moneda metalică, apoi la forme „dematerializate” care nu au valoare în sine, ci valoare simbolică: moneda fiduciară, moneda scripturală, moneda electronica. Frontiera dintre creditul automat si monedă devine foarte fluentă.

Există trei mari funcții ale monedei descrise chiar de Aristotel în „Etica Nicomahică și Politica” : instrument al schimbului, măsură a valorii, instrument de rezervă a valorii. Toate se explică prin proprietatea monedei de a fi lichidă prin excelență.

1. Instrument unic al tranzacțiilor: în economia de schimb servește drept contrapartidă între oferta și cererea tuturor bunurilor și serviciilor pe piață. Această funcție poate fi analizată prin prisma caracterului universal ca instrument al tranzacțiilor, fie dezvoltând rolul finațator al monedei-mijloc unic de a cumpăra bunuri și servicii.

Moneda înlătură inconvenientele trocului ducând la disocierea sa (flux real contra flux real) în două operații: o operație de vânzare (flux real contra flux monetar) ce permite obținerea de monedă, utilizată apoi pentru asigurarea operației de vânzare (flux monetar contra flux real). Existența prealabilă a încasărilor în monedă este condiția tuturor tranzacțiilor reale. Instrumentele de plată se transferă de la unii agenți din economie în favoarea altora.

2. Etalon al valorii: moneda este o unitate de calcul care permite cumpărarea, măsurarea bunurilor și serviciilor în prezent, trecut și viitor. Valoarea bunurilor se exprimă prin prețurile lor în moneda specificată. Moneda este invariabilă, dar puterea ei de cumpărare fluctuează: scade când prețurile cresc și invers. Această funcție a fost îndeplinită inițial de bunuri obișnuite, apoi de metale prețioase, de valute, pentru ca astăzi să funcționeze un nou tip de etalon: cel bazat pe puterea de cumpărare.

3. Instrument de rezervă de valoare: moneda servește ca rezervă a puterii de cumpărare între două tranzacții, fiind instrument de tezaurizare, realizează legătura între prezent și viitor. Cauzele esențiale ale constituirii rezervelor monetare sunt nesincronizarea plăților și încasărilor și incertitudinea viitorului. Orice bun poate constitui rezervă a puterii de cumpărare, dar moneda este imediat disponibilă, fără costuri de transfer și risc, dar implică un cost de oportunitate.

Moneda posedă calitatea de a fi imediat convertibilă într-un bun oarecare. Ea nu are destinație particulară asemeni altor bunuri, neavând rigiditate. Conferă celui ce o deține posibilitatea de a alege.

Fără îndeplinirea și respectarea funcțiilor monedei în timp și spațiu nu este posibilă edificare unei economii sănătoase, capabile de progres, ci se ajunge treptat la o economie supusă acțiunii necontrolate a forțelor dezordonate și virulente, inflaționiste. Valoarea monedei, respectiv puterea sa de cumpărare, decurge din nivelul prețului.

Determinarea cererii de bani implică definirea masei bănești și a agregatelor monetare aferente în corelație cu condițiile concrete existente în economia în care se încearcă aplicarea analizei.

Masa monetară se prezintă ca o mărime eterogenă constând din totalul activelor care pot fi utilizate pentru procurarea bunurilor și serviciilor și pentru plata datoriilor, ansamblul mijloacelor de plată, respectiv de lichiditate existente la un moment dat în ansamblul unei economii. Deși definirea banilor variază pe țări în funcție de caracteristici instituționale și decizii arbitrare, masa monetară este clasificată în cele două tipuri : în sens restrâns (M1) și în sens larg (M2). Cererea pentru prima categorie se referă la dețineri de monedă pentru indivizii cu dobândă zero sau scăzută, iar cererea pentru M2 se concentrază pe evaluarea substituibilității fiecărui bun, în funcție de care va fi inclus în portofoliu. Problema definirii corecte a banilor devine o problemă empirică.

În practica monetară a țărilor dezvoltate se utilizează ca indicatori de reflectare a obiectivelor politicii monetare rata dobânzii și agregatele monetare. Numeroase modele de analize, îndeosebi cele de factură keynesistă și neokeynesistă cuprind ambele variante.

Agregatele monetare diferă de la o țară la alta în funcție de condițiile existente, de gradul de dezvoltare, piața financiară, conceptele și politicile ce domină scena monetară, de nevoile practice și de perspectivă. Agregatele monetare promovate de organismele internaționle (F.M.I., O.C.D.E.) combină modalitățile de definire, delimitare și uniformizare a acestora utilizate în țări europene cu cele din S.U.A.. În România alinierea la standardele Fondului Monetar Internațional și caracteristicile tranziției către economia de piață au impus utilizarea următoarelor agregate monetare:

1. Agregate din prima grupă care reflectă moneda primară:

Mărimea activului total al B.N.R. defalcat în credite acordate sistemului financiar, creanțe externe, alte active;

Volumul monedelor primare autohtone: numerarul aflat în circulație, depozitele la BNR, rezerve obligatorii;

Moneda primară lichidă a băncilor comerciale (în plus disponibilitățile interbancare, mijloace de decontare interbancare).

2. A doua grupă cuprinde masa monetară în sens restrâns, M1, formată din numerar în afara sistemului bancar (moneda metalică și bancnota), depozitele la vedere ale agenților economici cu capital majoritar de stat, cu capital privat, populație și alte depozite.

3. A treia cuprinde :

Cvasimoneda: economiile populației la vedere și la termen, depozitele în lei la termen și condiționate, depozitele în valută ale rezidenților la vedere și la termen, transformate în lei la cursurile de schimb ale pieței valutare în ultima zi intervalului de timp de referință;

M2: masa monetară în sens larg formată din M1 plus cvasimoneda;

Alte active lichide: depozitele la vedere și la termen ale statului, unităților economice, populației necuprinse în M2;

M3: lichiditea totală (M2 și alte active lichide);

În grupele a doua și a treia se cuprind și depozitele existente la bănci și la alte instituții financiare.

Procesul monetar trebuie privit și studiat în interelațiile sale cu celelalte procese și fenomene sociale, economice și politice în mijlocul condițiilor în care apare și se dezvoltă. Vom prezenta în continuare premisele teoretice ale cererii de monedă.

1.2. CONCEPTUL DE CERERE DE MONEDĂ

Moneda este un bun economic, deși nu are utilitate directă asemeni bunurilor de consum, nu are randament pecuniar la fel ca și titlurile și nu prestează un serviciu productiv cum este cazul mijloacelor de producție. Prin urmare moneda face obiectul unei cereri.

În concepția clasică moneda apare ca un bun ca oricare altul, în timp ce R.W. Clower și J.M. Keynes o consideră diferită de bunuri. Primul se referă la funcțiile monedei, iar Keynes subliniază în lucrarea „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor” caracterul său de bun rar prin proprietățile sale:

– inelasticitatea ofertei de monedă – este un bun rar, nu se poate produce monedă prin mecanismele pieței atunci când crește cererea, ea este o variabilă exogenă față de sectorul real al economiei;

– singur instrument de tranzacție – apare ca bun rar și fără înlocuitor întrucât elasticitatea sa este nulă;

– scăderea prețurilor nu poate conduce la creșterea valorii reale a monedei și, deci, la realizarea echilibrului monetar.

Moneda apare ca un bun cu o valoare stabilă pe termen scurt, lipsit de risc. Reglarea cererii și ofertei se poate realiza prin creșterea sau scăderea cantității de bunuri tranzacționate, a bunurilor produse ( nu prin scăderea prețurilor).

Nu numai moneda este un bun limitat, ci și veniturile și averea agenților economici. Prin urmare aceștia trebuie să aleagă permanent în funcție de criteriul utilității între partea din venit pe care o vor utiliza pentru cumpărarea de bunuri și servicii și pe cea pe care o vor păstra neutilizată dept economii. Vor urmări realizarea unei anumite structuri a averii, stabilind ponderea fiecărui bun sau activ financiar în totalul acesteia, care sunt tipurile de forme sub care își păstrează averea, în funcție de anumite criterii obiective și subiective (risc, randament, rentabilitate, lichiditate).

Cererea de monedă va fi determinată de acest proces de alegere în condiții de maximă eficiență. Cantitatea de bani este dependentă de venitul realizat și de tranzacțiile pe care le efectuează pentru a transforma alte forme de avere în bani și invers. Aceasta trebuie înțeleasă ca o funcție și nu ca o cantitate cerută.

“Cererea de monedă a agenților economici reprezintă tendința acestora de a încerca să dețină o anumită cantitate de monedă” ( S.Cerna, 1994).

Economistul J.S. Mill definea cererea de monedă în 1968 constând “în toate bunurile oferite spre vânzare. Fiecare vânzător de bunuri este un cumpărărtor de bunuri, și bunurile pe care le aduce cu el constituie averea lui … Dacă totalitatea bunurilor pe piață formează cererea pentru bani atunci totalitatea banilor constituie cererea pentru bunuri. Banii și bunurile se caută în scopul de a fi schimbați … Ei sunt reciproc cerere și ofertă. Este indiferent dacă în caracterizarea fenomenului vorbim despre cerere și ofertă de bunuri sau despre cerere și ofertă pentru bani. Sunt expresii echivalente”. Dezvoltarea pieței financiar – bancare determină ca această definiție să nu mai fie relevantă.

Teoretic, în prezent trebuie menționate diferențele dintre „cererea de bani” și „cererea de capital”. Prima reflectă necesitățile de instrumente susceptibile să îndeplinească funcțiile monedei contemporane, iar cea de a doua necesitățile agenților economici de mijloace de procurare a instrumentelor monetare respective.

În sens larg cererea de monedă apare ca element al conceptului de „alegere economică”, iar analiza acesteia o parte teoriei deciziilor economice, având conexiuni cu teoria funcțiilor de consum, a stocurilor (Inventory Theory), teoria portofoiului (Portofolio Selection Theory), a ratei dobânzii, utilității, anticipațiilor și teoria capitalului.

Definirea și determinarea cererii de bani reprezintă una din problemele imporatante pe care școlile și curentele de gândire monetariste au încercat și încearcă să le rezolve, dar lipsește o viziune de ansamblu care să cuprindă toate cercetările întreprinse. Există, totuși elemente comune ale acestor analize :

– cantitatea de bani reprezintă obiectul tranzacțiilor pe o piață specifică fiind oferită de sistemul bancar și cerută de agenții economici;

– agenții economici sunt influențați în de situația care există pe piața monedei în comportamentul lor pe piața de capital, pe piața bunurilor și serviciilor;

– moneda apare ca stoc existent și deținut la un moment dat.

Factorii, funcția și variabilele cererii de bani sunt diferite în funcție de condițiile concrete existente în economia de piață dezvoltată, cea în curs de dezvoltare, economia planificată sau în tranziție spre economia de piață și de perioada de recesiune sau expansiune existentă la nivel mondial. Gradul de dezvoltare economică al fiecărei țari determină particularități ale cererii de bani care face ca procesul de creare al acesteia să fie diferit în diverse țări.

1.3. FACTORI DETERMINANȚI AI CERERII DE MONEDĂ

Cererea de monedă este influențată de o gamă largă de factori, diferențiați atunci când se are în vedere cererea de monedă activă sau inactivă. Factorii cu caracter general care îi determină cantitatea și modificarea în timp sunt:

1. Mărimea averii și a venitului în calitate de restricții în procesul de alegere economică. Venitul care se are în vedere este „venitul permanent” (permanent income), venitul din care s-au exclus variațiile întâmplătoare și pe termen scurt și acționează pe parcursul întregii perioade de existență a subiectului economic, „ciclu de viață a venitului”.

Venitul agenților economici într-o anumită perioadă este inclus într-un venit al întregului ciclu de viață al subiectului economic. Acesta are la început o tendință de creștere ajungând la un nivel maxim pentru ca apoi să scadă până încetează complet. Fluxul venitului curent este în funcție de locul pe care îl ocupă în cadrul venitului total al vieții. El influențează diferit deciziile agențiilor economici cu privire la cumpărarea de mărfuri și servicii în perioada curentă, deciziile cu privire la partea din venit care va fi economisită și deciziile cu privire la alegerea formei de păstrare a economiilor sub formă de bunuri fizice sau de active financiare lichide (bani), nelichide (titluri), respectiv sub formă de economie bănească.

Fluxul este determinat și de anticipațiile agenților cu privire la venitul pe care îl va obține în viitor denumit „venit așteptat” și de valoarea actualizată a venitului viitor determinată de capacitatea sa de muncă.

2. Rata dobânzii, alte prețuri și venituri pe care le aduc diferite forme nemonetare.

Rata dobânzii influențează invers proporțional cererea de monedă și are o acțiune diferită pe termen lung sau scurt și în economii în funcție de gradul de dezvoltare al acestora. K. Brumer și A. Meltzer au demonstrat că cererea de bani reacționează intens la variațiile ratei dobânzii, iar D. Laidler și J. Tobin consideră că cererea de bani este influențată de rata dobânzii pe termen lung mai mult decât cea pe termen scurt. M. Friedman a studiat aceste influențe prin intermediul randamentelor diverselor forme de active financiare. O serie de cercetări efectuate sub egida Băncii Angliei au evidențiat faptul că cererea de bani reacți

onează cu un anumit decalaj față de modificările așteptate ale ratei dobânzii.

În economia de piață se manifestă efectul de levier. Rata rentabilității economice a unui proiect economic este mai mare decât rata dobânzii pe piață. Valoarea creanțelor (activelor financiare) este cu atât mai mare cu cât rata dobânzii este mai mică și prin urmare influențează structura averii, componenta sub formă băneasca (cererea de bani).

Rata dobânzii are influență directă prin creșterea sau scăderea tendinței de a achiziționa active financiare sau reale noi din venitul adus de forme de avere deja deținute. Influența indirectă se manifestă astfel: crește dobânda, scade valoarea averii sub formă de active financiare, scade cererea de bani.

În economiile planificate sau în curs de dezvoltare rata dobânzii are un caracter limitativ. Subiecții economici din sectorul de stat și cooperatist în economia planificată sunt indiferenți față de rata dobânzii și de cheltuielile imlpicate de deținerea banilor. În economia în tranziție indicele prețurilor are o relevanță mai mare decât cea a ratei întrucât aceasta este mai rigidă și nu influențează deciziile agenților economici în proporție mare, iar prețul influențează structura averii agenților economici. În cazul României rata dobânzii nu reprezintă un factor foarte important în deciziile economice.

3. Factorii care evidențiă avantajele oferite de deținerea banilor : capacitate de plată permanentă ce conduce la „cerere de monedă în vederea tranzacțiilor (activă)” și posibilitatea achizițiilor avantajoase de bunuri reale sau financiare (valute, titluri, ) care se numește „cererea de monedă ca mijloc de rezervă (inactivă)”.

1.3.1. CEREREA DE MONEDĂ ÎN VEDEREA DERULĂRII TRANZACȚIILOR

Cererea de monedă activă este determinată de factori instituționali și alți factori relativi stabili cu influență indirectă prin intermediul volumului tranzacțiilor.

Deținerea unui stoc de monedă se justifică prin existenta factorului timp și a funcției de a fi unic instrument de schimb ce provine din caracterul său de a fi un bun perfect lichid. Moneda are aptitudinea de a servi imediat ca instrument de schimb universal cu o valoare cunoscută în mod cert și fără a genera costuri de evaluare sau tranzacționare.

Cererea de monedă într-o analiză statică nu este justificată, ea apare ca fiind rațională numai prin existența factorului timp. Caracterul neutru al banilor din punct de vedere economic a fost dezbătut în lucrările economiștilor clasici (A.Smith, D.Ricardo, J.B.Say) și neoclasici (L.Warlas, Parete, I.Fisher). L.Warlas a realizat un model de echilibru în care banii sunt o marfă oarecare ce se poate prezenta la schimb. Volumul total al ofertei de bani și mărfuri este egal cu volumul cererii de mărfuri și bani. Dacă crește masa bănească echilibrul se poate restabili doar prin creșterea nivelului general al prețurilor. Aceste idei sunt explicate prin condițiile existente în anii ‘20.

Cererea de bani și existența monedei nu se justifică într-o analiză în care nu intervine factorul timp și care are ca premise faptul că agenții economici nu amână unele tranzacții, iar prețurile sunt cunoscute cu certitudine. Într-o analiză în care intervine factorul timp și, prin urmare, apare un decalaj între încasări și plăți se explică deținerea unei cantități de monedă.

Subiecții economici se împart în două categorii: consumatori și producători.

Consumatorii dețin un stoc inițial de monedă, îl utilizează și epuizează, ajungând la zero. De obicei încasează salarii pe care le cheltuiesc.

Figura nr. 1.1

Agenți economici consumatori

Stocul de

monedă

S

S/2

0 1 2 3 t

Producătorii nu dețin un stoc inițial. Ei obțin produse pe care le vând și încasează contravaloarea lor.

Figura nr. 1.2

Agenți economici producători

Stocul de

monedă

S

S/2

0 1 2 3 t

Se realizează un proces de compensare între cele două categorii, pe măsură ce o categorie cheltuie cealaltă obține venit. Efectuarea cheltuielilor se realizează într-o anumită perioadă de timp. Renunțarea totală la deținerea de monedă conduce la apariția costurilor legate de efectuarea tranzacțiilor și alegerea portofoliului optim de active. Agentul va urmări să obțină maxim de profit și minim de cheltuieli și va alege o combinație optimă de active financiare sau monedă.

Cererea de monedă activă este influențată de mărimea tranzacțiilor efectuate cu ajutorul banilor. Acestea se pot exprima fie prin totalul plăților implicate de procesul circulației mărfurilor (nu sunt incluse fazele intermediare), fie prin produsul intern brut, produsul social, venitul național (include fazele intermediare ale procesului de porducție ). Se măsoară ca “stoc” sau ca “flux”. Venitul permanent trebuie avut în vedere în analize întrucât nivelul achizițiilor de mărfuri și vânzările depind de veniturile stabile și mai puțin de osccilațiile sale. Modificările care pot fi luate în considerare sunt cele pe termen lung și de durată ce pot influența cererea de monedă. Evoluția volumului tranzacțiilor apare ca o linie frântă.

Influentă indirectă asupra cererii de monedă prin intermediul volumului tranzacțiilor o au următorii factori:

1.- Decalajul de timp și interdependența între plăți și încasări, precum și incertitudinea cu privire la încasări și plăți viitoare. Cererea de bani este mai mare cu cât decalajul între veniturile periodice este mai mare, cu cît plățille se efectuează mai târziu după obținerea banilor.

– Influenzează și gradul de corelare între încasări și plăți și între fazele procesului de circulație a marfurilor și procesul de producție. Dacă există cicluri paralele ele influențează creșterea cererii de bani, iar dacă sunt continue și succesive conduc la scăderea acesteia. Depind, însă și de numărul fazelor intermediare.

– Posibilitatea întreruperii încasărilor ca urmare a pierderii locului de muncă, reducerii comenzilor, falimentului debitorului și posibilității apariției unor situații neprevăzute determinate de boală, prejudicii, calcamnități naturale, catastrofe sau război.

2.- Cheltuielile implicate de deținerea banilor: costul de oportunitate, dobânzile plătite și alte cheltuieli aferente. Acestea determină scăderea cererii de bani.

Alți factori care țin de gradul de dezvoltare economică și de particularitățile existente într-o economie și care pot fluctua de la o țară la alta în funcție de situația economică și perioada de dezvoltare economică au acțiune indirectă asupra cererii de bani.

1. Dezvoltarea suprastructurii financiar-bancare a economiei.

Extinderea numărului de participanți pe piata monetară și extinderea gamei de instrumente utilizate pe această piața conduce la posibilitatea procurării rapide a lichidităților și la scăderea cantității de bani pe care trebuie să o dețină subiecții economici. În țările dezvoltate piața monetară este accesibilă băncilor, întreprinderilor, societăților de investiții, fondurilor comune de plasament, companiilor de asigurări, caselor de pensii, investitorilor străini. Se pot utiliza drept suport al operațiilor certificate de depozit, bonuri de tezaur, bonuri de casă emise de instituții financiare. Întreprinderile care au nevoie de lichidități rapid se pot împrumuta astfel rapid și eficient în condițiile existenței unei piețe monetare eficace ceea ce duce la scăderea cererii de bani.dobânda este mai mică decât cea de la bănci. Agenții se pot proteja împotriva riscului variației ratei dobânzii pe această piață prin operații de swap cu datorii, cu valute, prin recursul la piața la termen a instituțiilor financiare.

Dezvoltarea piețelor financiare din ultima perioadă ca urmare a creșterii rentabilității plasamentelor, crizelor economice din anumite regiuni, nevoii de fonduri, fluxul economiiilor spre piața de capital și a unor societăți de acest gen au făcut ca agenții să-și transfere rapid titulrile financiare pe termen lung (acțiuni, obligațiuni) ceea ce a condus la scăderea crerii de monedă. Aceasta s-a produs și ca urmare a procesului de dezintermediere și a schimburilor comportamentale și mentalităților.

2. Creșterea veniturilor și a volumului tranzacțiilor bănești ale anumitor sectoare ale economiei sau a anumitor agenți economici. O creștere a producției rapidă implică creșterea cererii de bani. Influențează și modul de desfășurare a tranzacțiilor (pe verticală, orizontală, oblic) între agenții economici și tipul sectorului instituțional, social.

3. Numărul de participanți la tranzacțiile bănești. Dacă numărul agenților ce pot oferi bani la termen crește cererea este influențată în mod direct proporțional.

4. Tipul și mecanismul plăților. Dacă plățile efectuate fără numerar sunt mai eficiente cererea de monedă scade, dacă nu crește.

5. Factorii nemonetari:

– factori care determină elasticitatea reacției sistemului economic la fenomenul valoric (mărirea prețurilor, a profitului, evoluția rațională a mișcărilor prețurilor)

-“factori fricționari” care deformează reacțiile amintite mai sus sau le deturnează direcția. Se manifestă pe piața neagră.

Pentru ușurință analiza factorilor descriși se reduce la analiza unei singure probleme: dacă cererea de bani se modifică sau nu paralel cu P.I.B. și dacă ritmul său de creștere este sau nu corelat cu creșterea P.I.B, dar concluziile pot fi nesemnificative întrucăt în economii conținutul factorilor au influență destul de mare și diversă (ritm rapid de evoluție). Ea se explică simplist prin nesincronizarea încasărilor și plăților și costurile de tranzacționare pe care le implică înlocuirea monedei.

1.3.2. CEREREA DE MONEDĂ CA MIJLOC DE REZERVĂ

Moneda îndeplinește și funcția de mijloc de păstrare a averii. Este cel mai bun mijloc de conservare a averii întrucât este perfect lichidă și lipsită de risc, valoarea sa fiind stabilită în afara pieței conform datelor prezentate în aserțiunile de mai sus. Deținerea unui stoc de monedă conferă individului libertate financiară, și deci, posibilitatea de a se manifesta și dezvolta ca persoană în totalitate.

Cererea de monedă se explică prin nesincronizarea plăților și încasărilor și existența incertitudinii cu privire la valoarea activelor nemonetare în timp. Procesul de alegere a întrebuințărilor date venitului și a structurii averii funcționează și în acest caz.

Cererea de monedă inactivaă este determinată de factori instabili, variabili și cu acțiune compexă:

1. Mărimea existentă și așteptată a veniturilor și mărimea și structura averii subiecților economici (este inclusă și “averea umană”);

2. Randamentele așteptate ale diverselor forme de avere (veniturile așteptate pe care le aduc ) și modificările în valoarea lor ca urmare variațiilor previzibile ale randamentelor acestora; se are în vedere evoluția ratei dobânzii;

3. Evoluția așteptată a prețurilor bunurilor și serviciilor și a cursului valutar (în cazul țărilor cu monedă convertibilă);

4. Cheltuieli implicate de transformarea unei forme de avere în alta;

5. Posibiltățile de transformare a unei forme de avere în alta ceea ce depinde de existența unei structuri financiar- bancare dezvoltate și implică o eficacitate a piețelor pe care se efectuează vânzarea –cumpărarea componentelor averii agenților economici (piața fianciară).

6. “Factorii fricționari” ce determină abaterea comportamentului agenților economici de la comportamentul optim:

-factori istorici: tradiții, obiceiuri.

-evoluția economiei pe plan național și internațional nu poate fi cunoscută cu certitudine;

-mentalitatea și gradul de dezvoltare profesională și personală, inerția naturală care face ca persoana să nu ia în seamă imediat și să nu reacționeze corespunzător.

Element important în analiza cererii de bani inactivă, modificarea valorii activelor, justifică comportamentul “irațional” de a deține o cantitate de bani mai mare decât cea necesară pentru tranzacții curente. J.M. Keynes prezintă în lucrarea “Teoria …”, cap XVII atributele principale ale unei forme de avere:

– “randamentul” activului, simbolizat cu “q”, reprezintă folosul susceptibil de a fi apreciat în sine și măsurat; se calculează în termeni reali sau monetari procentuali;

– costul aferent deținerii, simbolizat cu “c” și semnifică cheltuielile de consum; se poate exprima în procent;

– prima de lichiditate, simbolizată cu “l” înseamnă “comoditatea sau siguranța virtuală adusă de puterea de a dispune de forma de avere respectivă.”

Randamentul total al deținerii oricărui tip de activ exprimat în termeni de avere va fi :

r= q – c + l (1.1)

unde: r = randamentul total; q –c = randamentul net; l = venit adus de nesuportarea unor costuri;

Randamentul monetar este suma dintre randamentul fizic și variația prețurilor monetare ale diverselor forme de avere exprimat procentual:

r + a1 –a2 (1.2)

unde: a1, a2 = prețurile monetare ale diverselor forme de avere

Condiția de echilibru este să se asigure egalitatea randamentelor , agentul se comportă rațional:

q + a1= -c + a2 = l (1.3)

Se operează cu rata dobânzii specifică monedei (“l”). Moneda este primul activ lichid întrucât costul său este zero, randamentul său zero, iar ”l” reprezintă măsura comodității , a siguranței pe care o conferă deținerea de monedă.

Agentul economic va acționa în funcție de randamentul fiecărei forme de avere, dar și în funcție de anticipațiile cu privire la creșterea sau scăderea prețurilor acestora.

În consecință, agentul econoimic investește în condițiile în care eficacitatea marginală a capitalului (q + a) este mai mare decât rata dobânzii existentă pe piață (l):

(q + a) > l (1.4)

Această idee reprezintă baza teoriei keynesiene a investițiilor.

Introducerea factorului timp în această analiză a fost evidențiată de Keynes și Hiks, problema incertitudinii a fost cea mai dezvoltată. Hiks consideră că nu există incertitudine cu privire la informații necesare pentru a stabili cantitatea de monedă (venit și rata dobânzii) existând cerere în vederea tranzacțiilor. Keynes susține că există incertitudine în ceea ce privește rata dobânzii, având o cerere în vederea speculației. Se explică și forma descrescătoare a funcției keynesiene a preferinței pentru lichiditate. J.Tobin cosideră că această incertitudine poate fi exprimată cu ajutorul unor mijloace probabilistice.

Întrucât depinde de factori variabili cererea de monedă inactivă are formă, caracteristici, mărime specifice în fiecare țară și de la o anumită perioadă la alta în funcție de condițiile concrete sociale, economice, politice.

2. CEREREA DE MONEDĂ ÎN VIZIUNEA DIVERSELOR TEORII

Complexitatea fenomenului economic se exprimă pe plan teoretic, ideologic printr-o diversitate de doctrine, școli, teorii, curente de gândire. John Kenneth Galbraith (1982) spunea: „în știința economică este foarte important să se raționeze în termeni relativi”, iar liderul școlii de la Chicago, Milton Friedman (1968) a sugerat următorul experiment: „lăsați trei economiști împreună și veți fi siguri de a avea cel puțin patru teorii diferite asupra politicii de urmat”.

Evaluarea teoriilor este dificilă și fragilă, dar studierea fenomenului economic nu se poate realiza eficient fără a cunoaște și analiza fenomenul monetar. Teoriile monetare au o problematică complexă: definirea banilor, crearea banilor, cererea de bani, procesul de realizare a echilibrului monetar. Problema cea mai complexă a teoriei montare fiind analiza procesului de realizare sau nerealizare a echilibrului dintre masa bănească (oferta de bani) și cantitatea de bani necesară (cererea de bani). Teoriile diferă în funcție de sistemul social-economic, de gradul de dezvoltare economică, de poziția cu privire la utilizarea politicii monetare ca mijloc de reglare a economiei. Se desprind teorii monetare ale economiei de piață dezvoltate, ale economiei în curs de dezvoltare sau a celei planificate.

2.1.TEORIA CANTITATIVĂ CLASICĂ

Teoria cantitativă a banilor consideră moneda drept o piatră unghiulară a științei economice. Esența teoriei cantitative a banilor se reduce la afirmația că nivelul prețurilor este în funcție de cantitatea de bani aflată în circulație, cu alte cuvinte crește sau scade după cum crește sau scade cantitatea de monedă. Teoria cuprinde trei variabile: masa bănească, volumul tranzacțiilor (veniturile) și prețurile; legăturile dintre ele sunt tratate static dintr-o perspectivă pe termen lung ce nu ia în considerare factorul timp. Clasicii nu explică „mecanismul de transmitere” a efectelor proceselor monetare, conform unei viziuni de dihotomie teoria opune sfera reală de cea monetară.

Apariția unei ideei de nuanță cantitativă datează încă din antichitate în lucrările lui Xenophon și Aristotel, aceștia au observat coincidența creșterii cantităților de metal cu creșterea prețurilor. În secolul al XVI-lea în Europa au avut loc creșteri masive ale prețurilor ca urmare a afluxului mare de metale prețioase determinat de descoperirea Americii. Sociologul și politologul francez J. Boodin (1530-1596) în lucrarea „Tratat despre republică” și, mai târziu, economiștii italieni Montanari și Davazanti în „Letione sulle monete” (1588) explică cauzele legăturilor dintre creșterea cantităților monetare și a prețurilor. În secolul XVII filozoful englez David Hume (1711-1776) a explicat că creșterea sau scăderea circulației monetare dintr-o țară influențează uniform prețurile mărfurilor. Bancherul irlandez Cantillon s-a ocupat de influența creșterii cantității de monedă asupra procesului de repartiție, prin modificările în structura averilor, definind viteza de circulație a mărfurilor. D.Ricardo și J.Mill au fost partizani ai teoriei cantitative (secolul XXI), în timp ce Th. Malthaus consideră: „o creștere a cantității de monedă modifică raportul capital-venit”. În concepția lui Warlas banii figurează ca o marfă oarecare, iar Marchal consideră că cererii de monedă trebuie să i se opună o cantitate necesară de bani pentru a satisface cererea.

În prima jumătate a secolului XX în cadrul teoriilor monetare s-au conturat două orientări principale: varianta elaorată de I.Fisher numită „varianta tranzacțională” și „varianta venit” cuprinsă în lucrările lui C.A. Pigou, Warlas, Marchall, Keynes (în primele lucrări).

2.1.2. VARIANTA TRANZACȚIONALĂ (ECUAȚIA SCHIMBULUI ELABORATĂ DE I. FISHER)

Conținutul teoriei cantitative, așa cum a fost ea formulată de către Fisher (1907) și Pigou (1917), în prelungirea analizelor lui Bodin (secolul XVI), Cantillon (secolul XVIII) sau Ricardo (secolul XIX), ține mai puțin de natura schimburilor care este o tautologie, cât de ipotezele deosebite cu privire la diferitele variabile.

Varianta tranzacțională este concentrată în “ecuația schimburilor” elaborată de Fisher:

M*V = P*T (2.1)

Mărimile sunt: M =masa bănească; P= nivelul general al prețurilor; V= viteza de circulație a banilor în cadrul tranzacțiilor efectuate cu ajutorul acestora; T= volumul producției (T de la tranzacții, de fapt nivelul tranzacțiilor în volum).

Egalitatea se verifică întotdeauna, ea exprimă faptul că în cursul unei perioade ansamblul tranzacțiilor nu a putut fi efectuat decât dacă stocul de monedă (M) a fost utilizat de V ori. Tranzacțiile pentru o sumă de un milion de lei nu pot fi efectuate de o comunitate ce dispune de M = 200 000 de lei decât dacă, în medie fiecare unitate monetară a fost utilizată de 5 ori.

Dacă masa bănească este divizată în M1 numerarul în circulație și M2 banii de cont se va obține următoarea formă dezvoltată a ecuației :

M1*V1 + M2*V2 = P*T (2.2)

unde: V1 reprezintă viteza de circulație a numerarului și V2 viteza de circulație a banilor de cont. Ecuațiile nu reflectă legături cauzale ci sunt relații tautologice (valabile prin definiție). Astfel:

V = P*T / M (2.3)

În condițiile în care se abordează ca o ecuație funcțională (2.1) poate fi interpretată cauzal în mai multe alternative. Între variabile pot exista legături cauzale astfel: modificările lui M determină modificări ale lui P și T și invers, modificările lui V determină modificări corespunzătoare ale lui M, P și T și invers.

Ipotezele acestui model sunt:

1. Economia se află în situație de ocupare deplină a resurselor. Volumul tranzacțiilor, T, poate fi considerat o mărime constantă, o mărime variabilă exogenă ceea ce înseamnă că nu poate fi influențat de variabilele monetare (T= constant).

2. Viteza de circulație a banilor, V, este o constantă (V= constantă). V reprezintă un coeficient care reflectă gradul de dezvoltare a sistemului de plăți național care pe termen scurt este constant. Modificările masei bănești nu afectează viteza de circulație a banilor.

3. Stocul de monedă, M, este o variabilă exogenă dependentă de comportamentul autorităților monetare (poate fi modificată prin operații de open market, creșterea datoriei publice, intrări de aur sau valute).Economia trebuie să se adapteze la cantitatea de monedă existentă în circulație, nu invers.

4. Singura variabilă determinată (endogenă) este nivelul general al prețurilor, P, care depinde de stocul de monedă.

P = k*M , k= V/T (2.4)

Ecuația (2.1) poate fi interpretată în două moduri:

O ecuație a masei bănești :

M = P*T /V (2.5)

ce exprimă evoluția lui M în funcție de factorii principali, chiar măsurilor de politică monetară, iar M are un caracter exogen.

O ecuație a cererii de bani:

Mc = P*T / V (2.6)

în care Mc reprezintă cererea de bani, iar variabilele P, T, V au același sens.

Teoria cantitativă explică modul în care cantitatea de monedă , M, influențează exclusiv nivelul general al prețurilor. Dacă M crește, atunci M*V crește și prin urmare restabilirea echilibrului între cerere și ofertă se realizează prin creșterea prețurilor conform relației (2.5.).

2.1.2. VARIANTA VENIT (ECUAȚIA DE LA CAMBRIDGE)

Adaptând teoria cantitativă clasică în variantă tranzacțională la condițiile ce au apărut ca urmare a dezvoltării economice a principalelor țări ale lumii în perioada de după primul război mondial și păstrând aceleași premise a fost elaborată varianta venit sau “varianta de la Cambridge”.

Prezentarea anterioară nu explică mecanismul prin care o emisiune de monedă excesivă se traduce printr-o creștere a prețurilor. C.A. Pigou propune o explicație a acestui mecanism prin introducerea unui “efect de încasare reală”. Potrivit acestuia cererea de monedă a agenților economici este proporțională cu volumul cheltuielilor care sunt influențate de veniturile lor.

Ecuația schimbului este transformată într-o funcție a cererii de monedă. Înlocuind P*T cu Y (P.I.B.) și notând 1/V = k se va obține:

M = k*Y (2.7)

unde: M = masa bănească; k = o constantă; Y = venitul național exprimat în prețuri curente.

Ecuația poate fi considerată o identitate cât și ca o ecuație funcțională. Relația înseamnă că încasările nominale (monetare) ale agențiilor economici, M, sunt proporționale cu veniturile lor nominale (monetare). În locul volumului tranzacțiilor apare venitul național (P.I.B.) cele două ecuații nedeosebindu-se din punct de vedere formal. Se poat lua în considerare numai tranzacțiile care generează direct venit național (consum, investiții, circulația mărfurilor), notând Y = Pd*Td ,unde Pd*Td < P*T:

M*V = Pd*Td (2.8)

Ecuația Cambridge poate fi considerată și ca o ecuație funcțională (exprimând legături cauzale) a masei bănești și a cererii de bani. În mod explicit arată faptul că cererea de bani (Mc) depinde de mărimea venitului național exprimat în prețuri curente (Y) și de partea din Y pe care agenții economici decid să o dețină sub formă bănească pentru tranzacții sau sub formă de avere (k).

Formarea prețurilor este explicată astfel: în cazul în care agenții economici resimt o modificare a stocului de monedă aceștia încearcă să-și reconstituie nivelul dorit al acestor stocuri (definit prin coeficientul k) prin modificarea cererii pe care o exprimă pe piața de bunuri ceea ce conduce la modificarea prețurilor bunurilor.

Se consideră, deci, că o creștere a cantității de monedă ce determină sporirea stocurilor de monedă peste nevoile lor îi determină pe agenții economici să își crească cheltuielile. Prețurile vor crește până ce agenții economici vor regăsi proporționalitatea dorită între stocurile de monedă reale și veniturile reale (efectul echilibrului real).

Cele două variante prezintă anumite deosebiri. Masa bănească este considerată, în varianta venit, un element de avere, un element al venitului realizat și păstrat în formă bănească, nu o sumă a mijloacelor de plată ca în varianta tranzacțiilor. Astfel se are în vedere faptul că agenții economici pot deține ca înlocuitori ai banilor utilizați ca mijloc de plată și diferite genuri de lichidități secundare. De asemenea factorii determinanți ai cererii de bani sunt diferențiați față de prima variantă. Prețurile nu sunt cuprinse în mod explicit în ecuația de la Cambridge ci prin intermediul variabilei venit (exprimat în prețuri curente). Ecuația Cambridge este orientată spre analiza cererii de bani în care predomină factorii microeconomici ce determină comportamentul subiecților economici în ceea ce privește deținerea și utilizarea banilor, pe când varianta tranzacțională este mai adecvată analizei evoluției masei bănești (oferta de bani) în care predomină factorii macroeconomici care determină creația monetară.

2.2. TEORIA KEYNESIANĂ

2.2.1.PREZENTAREA GENERALĂ A TEORIEI KEYNESIENE

John Manyard Keynes (1883-1946), discipol al lui A. Marshal și colaborator al lui C.A. Pigou, a analizat fenomenul monetar în lucrări științifice ca „Scurt tratat de reformă monetară” (1923), „Tratat despre monedă” (1930) și „Teoria generală a folosirii forțelor de muncă, a dobânzii și a banilor” (1936). A elaborat un model teoretic care are ca nucleu cererea efectivă.

Teoria monetară keynesiană, considerată o „revoluție” în plan științific, a apărut în condițiile crizei interbelice ca o reacție critică la teoria cantitativă clasică. Keynes integrează factorul monetar în analiza fenomenelor economice: moneda este un factor determinant al deciziei de investiții care este o decizie economică esențială. Acesta demonstrează că premisele teoriei cantitative clasice nu mai pot fi utilizate în condițiile anilor 30’ și propune o abordare dinamică a analizei care să cuprindă un număr mai mare de variabile, de legături cauzale în condițiile realităților enonomice concrete.

Analiza keynesiană a preluat elemente raționale ale teoriei cantitative, dar a punctat și o serie de observații critice referitoare la aceasta. Astfel teoria cantitativă clasică apare ca un caz particular valabil în condițiile existenței a două ipoteze: folosirea deplină a forței de muncă și viteză de circulație a monedei constantă. Dacă prima ipoteză nu este valabilă creșterea masei monetare influențează nivelul de producție și forța de muncă (variabile reale).

Teoria keynesiană se diferențiază de cea clasică în considerații ce privesc nivelul la care se realizează echilibrul. Dacă conform legii lui Say oferta își creează propria cerere, iar echilibrul se realizează în condițiile deplinei ocupări, Keynes susține că, cererea determină volumul producției, iar cererea depinde de nivelul consumului, acumulării și investițiilor. Economia poate să nu fie întrebuințată la întreaga sa capacitate, iar echilibrul se poate realiza și în aceste condiții. La Keynes banii îndeplinesc pe lângă funcția de mijloc de plată și circulație și pe cea de păstrare a averii, explicându-se cererea de monedă în scopuri speculative. Ipoteza constanței vitezei de rotație este abandonată , cererea de monedă depinde nu numai de nivelul de producție și de venit, ci și de rata dobânzii, care reprezintă prețul de renunțare la lichiditate. Rata dobânzii devine locul de întâlnire dintre sfera monetară (pentru că influențează cererea de monedă) și cea reală (investiția este determinată de rata dobânzii). Agenții economici dețin lichidități mai importante cu cât rata dobânzii este mai scăzută.

În funcție de motivele deținerii de monedă cererea de bani se manifestă sub trei forme :

Cerere tranzacțională de monedă.

Factorul determinant al acestei cererii este venitul. Venitul monetar disponibil poate fi cheltuit sub formă de monedă lichidă între încasări fără a genera dobândă sau poate fi investit în titluri și depozite ce generează dobânzii. Cererea de monedă în vederea derulării tranzacțiilor este influențată și de rata dobânzii a cărei creștere poate conduce la creșterea atractivității investiției.

Cerere de precauție.

Depinde în principlal de cheltuielile agențiilor economic care își păstrează, din motive de precuție, anumite cantități de monedă mai mari decât cheltuielile. Vor pierde eventual dobânda netă. Ratele nestimulative ale dobânzii pentru plasarea monedei în titluri sau depozite și necesitatea de a preîntâmpina plăți neașteptate și întârzierea încasărilor determină cererea de monedă. Factorul esențial rămâne venitul.

Cererea speculativă.

În acest caz rolul esențial îi ocupă rata dobânzii. Cererea este determinată de arbitrajul dintre dobânda la titluri și modificarea valorii de piață a acestora. Cererea de monedă este o funcție descrescătoare de rata dobânzii.

Venitul afectează cererea fie în mod direct: transferul de sume în tranzacții și economie este mai mare cu cât veniturile sunt mai mari, fie indirect prin cheltuieli: cu cât cheltuielile sunt mai mari ridicate stocurile de monedă pentru tranzacții și precauție cresc. Cererea de monedă depinde și de alți factori: gusturi, preferințe, factori noneconomici. Keynes introduce conceptul de “preferință pentru lichiditate”, un factor al apariției dezechibrului economic.

Teoria keynesiană a venitului cuprinde două variante: teoria keynesiană inițială expusă de Keynes și teoria monetară keynesiană actuală prezentată de Hicks prin intermediul „ paradigmei IS-LM”.

2.2.2. CEREREA DE MONEDĂ KEYNESIANĂ

Cererea de monedă poate fi exprimată prin ecuația:

L = L0 +L1 (Y) +L2(r) (2.9)

unde: dL1/dL2 > 0, dL2/dr < 0

L0 reprezintă un factor exogen care reflectă gradul depreferință pentru lichiditate.

Figura nr. 2.1.

Cererea de monedă în concepția lui Keynes

r r r

L1(Y) L1 (Y) +L2(r) L0 +L1 (Y) +L2(r)

ro r0

L L L

a b c

Conform primului grafic cererea de monedă în vederea tranzacțiilor și cea din motive de precauție sunt considerate independente de rata dobânzii. Cererea în vederea speculațiilor este descrescătoare în funcție de rata dobânzii, se observă în cea de a doua imagine. Cererea de monedă totală depinde atât de venit cât și de intensitatea preferinței pentru lichiditate.

În condițiile în care agenții economici crează o cerere de monedă, L, care corespunde unui venit, Y (crește de la Y1 la Y2) și unei rate a dobânzi, r, aceștia nu își vor modifica cererea de monedă în vederea speculațiilor întrucât ea depinde doar de rata dobânzii, dar își vor crește sumele de bani deținute în vederea derulării tranzacțiilor.

Cererea de monedă totală va crește pentru o rată a dobânzii dată. Curba L se va deplasa spre dreapta:

Figura nr. 2.2

Cererea de monedă totală

r

L (Y1) L (Y2)

r1

r2

0 L1 L2

Considerăm că agenții economici efectuează anticipații mai pesimiste ce antrenează creșterea factorului exogen, L0 (se intensifică preferința pentru lichiditate). Astfel la aceeași rată a dobânzii și volum de cheltuieli aceștia vor dori să-și sporească cererea de monedă în vederea tezaurizării. De asemenea, sub influența factorului exogen cererea de monedă totală va crește chiar dacă rata dobânzii și venitul rămân neschimbate( se consideră L0 > 0 deoarece încrederea nu este totală niciodată).

Prin urmare cererea de monedă keynesiană este o mărime economică instabilă. Aceeași rată a dobânzii, r1, poate fi asociată la mărimi diferite ale cererii de monedă, în funcție de venitul Y și de gradul de preferință pentru lichiditate, L0 . La fel este și în cazul venitului.

2.2.3.CEREREA DE MONEDĂ ÎN MODELUL IS-LM

Construcția IS-LM elaborată de J.H.Hiks este inspirată de principiul keynesian al „cererii efective”. Modelul prezintă condițiile în care se poate realiza echilibrul macroeconomic global într-o economie caracterizată prin subutilizarea resurselor , iar cererea este factor ce determină venitul global. Este posibil să se acționeze exogen asupra cererii pentru a se obține anumite efecte asupra venitului național.

Ecuația de echilibru din sfera reală reflectă volumul venitului (Y) pentru care la fiecare nivel al ratei dobâzii (i) vom avea : I (investițiile) = S (economisirea). O scădere a ratei dobânzii se traduce printr-o creștere a investiției; o creștere a investiței crește nivelul venitului și, deci, al depunerilor. Depunerea este la nivelul investițiilor. O scădere a ratei dobânzii determină o creștere a veniturilor.

LM sau echilibrul monetar are ca variabile oferta de bani (M) și cererea de bani (L). Cererea de bani este divizată în :

L1 = cererea de monedă activă (pentru tranzacții și scopuri nedeterminate). Este ofuncție crescătoare în funcție de venit L1 = L1 (Y) conform teoriei cantitative, observându-se o asemănare cu ecuația de la Cambridge M = k*Y.

L2 = cererea de monedă inactivă (rezervă și speculație). Este o funcție descrescătoare a ratei dobânzii ceea ce corespunde analizei keynesiene L2 = L2 (i).

Variabilele cererii de bani sunt venitul (Y) și rata dobânzii (i), dar în mod implicit este luat în considerare și factorul avere prin intermediul ratei dobânzii care se află în legătură cu obligațiunile, o componentă importantă a averii deținută în stare financiară. Ecuația cererii totale este:

L = L1 (Y) +L2 (i) (2.10)

Cererea de monedă totală este egală cu oferta aceasta fiind exogenă. Ecuația de echilibru este:

M = L1 (Y) +L2 (i) (2.11)

Rezultă o relație pozitivă între nivelul venitului și nivelul ratei dobânzii (curbă crescătoare). Orice variație a venitului mărește cererea de monedă de tranzacție. Pentru o ofertă de muncă neschimbată, această presiune a cererii determină creșterea ratei dobânzii.

Ecuația reflectă echilibrul dintre mărimea masei bănești și cea a cererii de bani, corespunzătoare unui anumit nivel al lui Y și i.

Echilibrul global se realizează în condițiile în care Y, M, i satisfac cele două ecuații. El corespunde punctului E0 în care cele curbele celor două ecuații se intersectează, pentru nivele date ale lui Y și I.

I(i) =Y – C(Y) (2.12)

M = L1 (Y) +L2 (i)

Echilibrul general se va realiza atunci când masa bănească, venitul național și rata dobânzii au anumite valori astfel încât ambele ecuații se verifică. În condițiile în care nu asigură nivelul de echilibru se va declanșa un proces de restabilire a acestui echilibru.

În analiza keynesiană funcția cererii de bani se poate prezenta în funcție de mărimea ratei dobânzii (r) în trei ipostaze:

1. Dacă r este la nivel minim – cererea de bani este infinit elastică în raport cu aceasta și este în exclusiv o cerere de bani ca mijloc de păstrare a averii, L (Li), L(Y) = 0. Curba cererii de bani apare ca o linie orizontală denumită „trapa monetară”. Politica monetară este ineficace în această zonă.

2. Dacă r este la nivel maxim – cererea de bani este o cerere în vederea tranzacției, L (Y), L (i) = 0. Cererea este inelastică în raport cu aceasta și reprezintă „lanțul clasic” (Classical Range) al ratei dobânzii și cererii de bani. Echilibrul se va restabili la un nivel mai scăzut al ratei dobânzii și la un nivel mai ridicat al venitului național iar creșterea lui Y este legată de creșterea masei bănești printr-un multiplicator k ( M=k*Y, ecuația de la Cambridge)

3. Nivelul ratei dobânzii situat între cele două nivele extreme este cel mai frecvent caz. Creșterea masei bănești influențează investițiile, deci și venitul național și cererea ca mijloc de păstrare a averii . De exemplu: creșterea masei bănești determină scăderea ratei dobânzii ce conduce la creșterea investițiilor și a cererii de bani. Datorită efectului amortizor al ratei dobânzii venitul național crește mai încet ca masa bănească.

Teoria keynesiană s-a impus prin analiza situațiilor extreme (cazul1 și 2)

Modelul veniturilor este foarte complex, segmentul monetar se integrează într-un ansamblu de relații între variabilele macroeconomice în cadrul cărora moneda are rol activ. Cererea de monedă este una dintre variabilele ce explică veniturile. Variabilele implicate (masa bănească, cererea de monedă, investițiile, venitul, rata dobânzii) ating anumite nivele de echilibru ce depind de forma concretă a ecuațiilor funcționale.

Alte abordări:

Modelul explicativ al lui Modigliani este o variantă modernă a teoriei monetare keynesiene mult mai generală decât cea expusă prin modelul IS-LM. Cuprinde patru categorii de bunuri și, respective de cerere: două categorii de bunuri reale (bunuri reale și forța de muncă) și două categorii de bunuri financiare (banii și obligațiunile, instrumente de credit cu venit nominal). Agenții economici dispun de informații sigure cu privire la viitoarele evoluții ale economiei și previziunile referitoare la evoluția ratei dobânzii nu depind de evoluția anterioară a prețurilor. Modelul este matematic, cu rol explicativ. Prezintă variabilele implicate și legăturile cauzale dintre acestea.

Abordarea Radcliffe este o explicație practică a teoriei venitului în condițiile politici economice aplicate în anii 60’, ca urmare a diversificării sistemului financiar în țările occidentale. Ea reprezintă o variantă oficializată a teoriei monetare keynesiene și introduce două noi premise:

1. Masa bănească reprezintă doar un element al lichidității totale a economiei;

2. Există un spectru diferențiat de rate ale dobânzii.

Astfel, în cadrul ecuației de echilibru a pieței monetare apare nu cererea de monedă, ci cererea de lichiditate, echilibrul fiind o egalitate între oferta și cererea de lichidități. Modificările cererii de bani determină folosirea înlocuitorilor banilor. Viteza de rotație este o mărime variabilă, iar politica monetară și de credit trebuie să privească reglarea nu numai a masei bănești, ci și a celorlalte active lichide. Raportul Radcliffe acordă importanță ratei dobânzii în reglarea monetară a structurilor financiare dezvoltate și diminuează importanța echilibrului.

2.3.TEORIA MONETARISTĂ

2.3.1. COORDONATE GENERALE ALE TEORIEI

„Monetarismul este credința că determinanta primordială a stării cererii globale pe plan macroeconomic – dacă va fi șomaj sau dacă va fi inflație – o constituie banii și mai presus de toate diferitele ritmuri de modificare a cantități lor” (P.Samuelson, 1966).

În condițiile existente după cel de al doilea război mondial teoria keynesiană nu a fost suficientă pentru a explica fenomenele și procesele economice care s-au caracterizat prin creșterea rapidă a producției, grad de ocupare ridicat, dar și inflație, dezvoltarea piețelor monetar-financiare. Problema esențială a politicii economice a devenit combaterea inflației, ceea ce a determinat reconsiderarea teoretică a tezei conform căreia masa bănească reprezintă un factor secundar în economie, susținând necesitatea promovării unei politici monetare active. Fenomenele existente au determinat neajunsurile politicii monetare din punct de vedere al flexibilității instrumentelor pe care le utilizează cât și al eficacității lor globale sau selective.

În acest context este inițiată „contrarevoluția monetaristă” inițiată de „școala de la Chicago” inspirată de M. Friedman și diversificată de J.Tobin, D. Patinkin și J. Gurley, E. Shaw. Monetarismul este o teorie și politică monetară care atribuie modificării masei banilor o importanță centrală în mersul activității economice și stabilirea nivelului prețurilor. Susține că echilibrul s-ar realiza automat printr-un control oficial al masei banilor în circulație admițându-se o creștere anuală a ei cu un anumit procent (5-6% în varianta Friedman).

„Monetarismul se sprijină pe două considerente:

1. Între masa banilor în circulație și produsul social nominal (creșterea economică globală există o strânsă legătură).

2. Masa banilor în circulație este o mărime influențabilă” (C.Kirițescu, 1982).

În concepția monetariștilor moneda este singurul mijloc cu efect global asupra economiei, iar politica monetară trebuie să țină sub control masa monetară prin intermediul băncilor centrale care stabilesc ce cantitate de monedă trebuie să existe în economie. Astfel stabilesc volumul cererii globale, iar fiecare agent economic trebuie să-și încadreze cerințele în limitele acestei cereri.

Ideea comună a teoriilor monetariste este tratarea volumului și structurii averii ca variabilă esențială a analizei monetare. Cererea de bani este considerată componentă a unui concept mai general „cererea față de un anumit volum și structură a averii”, avere în raport cu care banii constituie o formă specifică. Echilibrul se realizează când volumul și structura averilor deținute de subiecții economici corespund dorințelor acestora, în caz contrar inițiindu-se pentru echilibru diverse tipuri de tranzacții.

Teoria prezintă două variante principale: „teoria cantitativă reformulată” a lui M. Friedman cae tratează banii ca formă de avere specială, cererea de bani determinând comportamentul celorlalte componente ale averii, teoria monetară a lui J.Tobin care tratează banii ca formă oarecare de avere.

2.3.2. ȘCOALA DE LA CHICAGO; TEORIA CANTITATIVĂ REFORMULATĂ

Teoria monetaristă este una dintre teoriile monetare dominante la ora actuală, cu caracter general ce poate fi aplicată și în economiile cu grad de dezvoltare mai redus – cum ar fi și economia țării noastre.

M.Friedman a elaborat o analiză originală a cererii de bani prezentată și în articolul „Teoria cantitativă a banilor : o nouă formulare” (1956). Principalul element al acestei teorii este analiza cererii de bani (abordată în legătură cu evoluția economiei reale). Alte elemente importante sunt analiza evoluției masei bănești, analiza procesului de realizare a echilibrului monetar și a efectelor economice ale procesului respectiv.

Analiza este realizată diferit pe termen scurt și pe termen lung (premisele sunt diferite). În manieră tradițională moneda este tratată în știința economică ca fenomen macroeconomic, dar clasicii și Keynes fac referire la nivelul microeconomic al acestei analize ceea ce determină ca și autorii contemporani să explice cererea de monedă tot prin considerente microeconomice. Baumol și Tobin tratează moneda ca un bun particular, iar Friedman tratează moneda ca un bun oarecare a cărei deținere poate fi explicată prin aplicarea la lumea activelor a teorie pure a consumatorului.

Cererea de monedă este limitată la averea totală a agențiilor economici și depinde de rezultatul comparării utilității marginale a monedei cu randamentul marginal al activelor curente. Analiza friedmaniană extinde teoria portofoliului optim referitoare la activele financiare la toate bunurile care pot fi stocate și adoptă conceptul de „efect al puterii de cumpărare reală” care permite analiza substituirii monedei nu numai cu titlurile, ci și cu celelalte bunuri.

Motivele deținerii monedei sunt explicate în analiza cererii de monedă de un singur motiv: efectuarea tranzacțiilor. Moneda are un cost determinat de dobânda la care se renunță prin deținerea sa și de plus-valoarea ce poate reveni dacă agentul economic ar fi fost interesat de active al căror curs ar fi variat în mod favorabil. Friedman elimină și deosebirile dintre motivele deținerii monedei de către cumpărători și producători, moneda putând fi considerată un activ care prestează un anumit serviciu legat de cheltuielile a căror efectuare o permite, fiind substituibilă cu alte active.

O caracteristică esențială o constituie modul de agregare a funcției cererii individuale de monedă. Friedman susține că ansamblul agențiilor economici poate fi reprezentat printr-un agent arhetipal care este definit prin caracteristicile medii ale grupului din care face parte. „Efectul de distribuție” a cantității de monedă lipsește și permite analiza legăturilor dintre comportamentele reale ale agenților economici și puterea de cumpărare reală pe care aceștia o dețin în formă monetară. Deși există deosebiri între funcția cererii de bani a întreprinderilor (funcție de producție) și cea a populației (funcție de consum) se poate utiliza o singură formă generală a funcției respective.

Premisa de la care Friedman construiește această funcție este: banii sunt ceruți ca element al averii, fie sub formă bănească, fie sub altă formă. Conform acestei teorii există, cinci forme de avere: banii, obligațiunile, acțiunile, bunurile fizice, capacitatea de muncă a omului (human wealth). Fiecare forma de avere aduce un anumit venit : banii – dobânda aferentă disponibilităților din cont, obligațiunile – dobânda aferentă și câștigul rezultat din modificările cursurilor acestora, acțiunile –dividende, câștigul rezultat din corecția ratei dobânzii cu rata reală a dobânzii și din modificarea cursurilor de piață al acestora, bunurile fizice –venit cu componente asemănătoare cu cel al acțiunilor și capacitatea de muncă – salarii, indemnizații. Se va obține randamentele economice ale acestor forme de avere în funcție de relațiile dintre acestea și venitul adus (rata dobânzii).

În acest sens pentru a determina cantitatea de moneda pe care o va deține agentul economic va ține cont de averea sa și de randamentele anticipate ale activelor concurente. Patrimoniul sau va fi valoarea activului care corespunde venitului obținut de agentul respectiv pe parcursul întregii sale vieți. El va opera cu un venit permanent (“permanent income”) – venitul sau pe termen lung, final, fără influența întâmplătoare ; o rata a dobânzii reprezentativă pentru randamentul mediu al patrimoniului său (“rata a dobânzii permanenta”). Averea sa, ca valoare actualizată, va fi :

W = Y / r (2.13)

unde: W = volumul averii, Y = venitul adus de avere in intervalul de timp de referintă, r = rata dobânzii .

Măsurarea patrimoniului agentului economic reprezintă o restricție pentru deciziile pe care le va lua pentru a alege activele ce le va deține.

Funcția cererii de bani cuprinde pe lângă variabilele venit, avere si preturile, gusturile si preferințele subiecților economici (o variabila imponderabila) in ceea ce privește deținerea diverselor forme de avere si realizarea diverselor forme de venituri.

Ecuația cererii de bani se exprima astfel:

M = f (P, rb, ra, 1 / P* dP/ dt, W, Y, P, u) (2.14)

unde: M = cererea de bani;

P = nivelul general al prețurilor;

rb = venitul adus de obligațiuni;

ra = venitul adus de acțiuni;

1 / P* dP/ dt = ritmul de creștere a prețurilor;

W = raportul dintre averea reprezentată de capacitatea de muncă a unui individ și averea sa totală măsurată prin raportul venit din munca / venit total adus de avere (The ratio of non-human to human wealth);

Y = venitul ;

u = gusturile și preferințele agențiilor economici cu privire la structura averii.

Cererea nominală prezentată mai sus este ajustată cu indicele preturilor și se obține cererea reală:

M / P = f ( rb, ra, 1 / P* dP/ dt, W, Y, P, u) (2.15)

Aceasta funcție este funcția cererii de moneda a agentului economic reprezentativ si, prin agregare, funcția cererii de moneda la nivelul ansamblului economiei.

Ecuația cererii de bani se poate scrie, prin analogie cu teoria cantitativă clasică și astfel:

Y = v ( rb, ra, 1 / P* dP/ dt, W, Y, P, u) * M (2.16)

unde v reprezintă viteza de circulație a banilor.

Teoria presupune ca funcția cererii de bani este stabilă, viteza de circulație este variabila, renunțându-se la ideea teoriei monetare clasice conform căreia viteza de circulație a banilor este o mărime constantă. Deși viteza de circulație se poate modifica în funcție de factorii săi determinanți, crește atunci când cererea de bani scade, și invers.

În condiții de echilibru monetar o creștere sau scădere de bani este impusă de factorii care determină cererea de bani (viteza de circulație a banilor). Deci, dacă modificările masei bănești corespund funcției stabile care definește cererea de bani echilibrul monetar se menține, în caz contrar echilibrul este perturbat și se declanșază un proces de restabilire a acestuia, iar modificările masei bănești acționează asupra evoluției economiei reale.

Masa bănească este considerată în teoria cantitativă o mărime exogenă stabilită de autoritățile monetare. Această idee nu este reală și pe termen lung întrucât unii factori cu acțiune asupra cererii de bani acționează asupra emisiunii bănești și conduc la egalizarea treptată a acestor variabile.

Procesul realizării echilibrului este explicat pe baza a două premise: este necesară diferențierea între procesul realizării echilibrului pe termen scurt și a echilibrului pe termen lung; procesul nu poate fi reglat de autorități cu precizie.

Pe termen scurt echilibrul se restabilește prin acțiunea tuturor subiecților economici bancari și nebancari care încearcă să-și adapteze cantitatea de bani pe care o deține la cererea sa de bani care rezultă din propriile interese și aprecieri. Se realizează prin: ajustarea averilor, modificarea prețurilor relative ale diverselor forme de avere, prin schimbarea preferințelor și gusturilor subiecților economici în ceea ce privește modul de deținere și structura veniturilor și cheltuielilor, mai ales proporția dintre cheltuieli de consum și investiții.

Pe termen lung echilibrul se restabilește prin mecanisme de autoreglaj care permit ca efectele dezechilibrului inițial să se resimtă în domeniul producției și creării produsului intern brut, astfel încât se constată că restabilirea echilibrului se face prin intermediul creșterii nivelului general al prețurilor. Secvențele procesului sunt: creșterea masei bănești determină scăderea ratei dobânzii ce conduce la creșterea investițiilor, producției, gradului de ocupare a forței de muncă, cererea de mărfuri și servicii, prețurile. Procesul amorsează o creștere a prețurilor ce determină creștere ratei dobânzii și reducerea valorii reale a masei bănești care devine egală cu cea inițială. Astfel echilibrul pe termen lung se restabilește la nivelele inițiale ale ocupării forței de muncă, producției, venitului național real, dar la nivele mai mari ale masei bănești nominale, prețurilor, venitului național nominal.

Funcția cererii friedmaniană se deosebește de cea a discipolilor săi de la Chicago în principal în ceea ce privește gradul său de stabilitate. Friedman susține ideea unei relații stabile, spre deosebire de autorii contemporani care susțin că relația cantității de monedă deținută de agenții economici și veniturile distribuite în economie este influențată de anticipațiile agenților economici privind rata dobânzii, prețuri, volumul activității. Caracteristicile funcției îi conferă stabilitate: “Y” este un venit permanent, rata dobânzii este o rată medie normală, nivelurile prețurilor sunt în jurul unui indice mediu al prețurilor.

Întrucât cererea de monedă este stabilă perturbația echilibrului cerere – ofertă nu intervine decât prin ofertă. Agenții economici sunt alimentați cu cantități suplimentare de monedă pe care ei o folosesc pentru achiziționarea de titluri ce determină creșterea prețului acestora. Agenții economici se vor îndrepta astfel spre bunuri fizice ale căror prețuri vor crește și ele și vor incita producătorii să crească oferta și scăderea ratei dobânzii îi va determina să investească. Venitul agenților economici și venitul național va crește și va conduce la creșterea consumului ceea ce va duce la creșterea prețurilor. Vom avea un efect pozitiv asupra venitului real și negativ asupra prețurilor care depind de gradul de ocupare al resurselor. Pe termen scurt în economie poate exista șomaj și moneda își exercită efectele asupra venitului real mai mult decât asupra prețurilor. Pe termen scurt venitul național depinde de condițiile reale ale producției și creșterea cantității de monedă are influență asupra prețurilor.

“Moneda este importantă” (money matters), iar politica monetară este cea mai eficientă cale de acțiune asupra economiei. Intervențiile pe termen scurt asupra economiei conduc la creșterea prețurilor. Pârghia monetară trebuie folosită pentru combaterea inflației, utilizarea sa pentru combaterea șomajului nu poate fi folosită decât dacă nu determină creșterea cantității de monedă într-un ritm mai rapid decât ritmul corespunzător echilibrului pe termen lung. Totuși recunoaște o relație între inflație și șomaj, de natură tranzitorie pe termen scurt. Analiza s-a efectuat într-un în cadrul unui model de economie închis, cum era economia SUA în perioada 1947-1971, în condițiile existenței și funcționării sistemului de schimburi fixe instaurat la Bretton-Woods.

Procesul de realizare a echilibrului monetar, variabilele pe care le conține, efectul acestora reprezintă probleme de natură empirică specifică fiecărei economii, fără implicație teoretică, generalizatoare care să explice “mecanismul de transmitere “ a reechilibrărilor.

2.4.ALTE ECUAȚII ALE CERERII DE MONEDĂ

Cererea de monedă în vederea tranzacțiilor se poate descrie în două modalități.

O primă modalitate este de a presupune că cererea de monedă este determinată în mod exogen. Instrumentele și obiectele de plată fac necesară o cantitate de monedă care este proporțională cu volumul plăților ce se vor efectua ( ecuația lui Fisher).

A doua posibilitate constă în faptul că cantitatea de monedă deținută de agenții economici se poate determina prin calcul rațional. Sunt luate în considerare avantajele și dezavantajele deținerii anumitor forme de avere. Există anumite restricții, agenții economici maximizează anumiți parametrii și obțin cantitatea de monedă în funcție de criterii logice.

Modelele W.J. Baumol și J. Tobin sunt construite conform celei de a doua modalități care este împărtășită și de autorii contemporani.

2.4.1.MODELUL BAUMOL : ECUAȚIA CERERII DE MONEDĂ ÎN VEDEREA TRANZACȚIILOR

Conform teoriei stocurilor (“ Inventory Theory”) o înterprindere își stabilește stocul de mărfuri optim în funcție de anumite elemente obiective (periodicitatea vânzărilor și costurile de stocare ). Agenții economici procedează în mod similar pentru a-și stabili stocul mediu de monedă pe care îl dețin într-o anumită perioadă de referință. Modelul Baumol reprezintă o aplicație a teoriei stocurilor la cazul monedei. Presupunem că agenții economici efectuează un flux de plăți regulate, “T”. Pentru efectuarea acestor plăți își procură moneda prin recuperarea plasamentelor anterioare suportând un cost de oportunitate, fie prin recurgerea la un împrumut plătind o anumită dobândă, notată cu “r”,(procentual). Moneda este obținută în cantități fixe, “C”, la intervale regulate de timp mai mici decât cele în care se efectuează plăți, suportând comisioane și speze notate cu “b”, (procent).

Problema este de a se alege un interval de timp optim între două aprovizionări cu monedă astfel încât costurile să fie minime sau să se determine cantitatea de monedă cu care agentul economic trebuie să se aprovizioneze regulat pentru a face față plăților prezente.

Ipotezele acestei probleme sunt : fluxul de plăți, T, este cunoscut cu certitudine și se repartizează regulat în cursul perioadei de referință; mărimile r și b constante sunt date; prețurile sunt constante; agentul este complet informat.

Soluția problemei de optimizare este:

– numărul de aprovizionări cu monedă este T/C . Cheltuielile implicate de aceste operațiuni sunt b*(T/C) ;

– stocul mediu de monedă deținut în perioada respectivă este C/2.Costul suportat de deținerea acestui stoc fiind de r*(C/2);

– costul total suportat de agentul economic de a procura și deține monedă va fi suma cheltuielilor și a costului de deținere, iar valoarea lui C care minimizează acest cost total este dată de derivata în punctul zero al funcției a costului total în raport cu variabila C.

(2.17)

– stocul mediu de monedă este proporțional cu rădăcina pătrată din volumul tranzacțiilor:

(2.18)

Se au în vedere următoarele date:

Un agent economic obține un flux de venituri la intervale de timp regulate egal cu cheltuielile sale care se efectuează continuu pe perioada de referință., T. Plasamentul său inițial este I iar cantitatea de monedă pe care o păstrează inițial sub formă de monedă este R = T – I. Cheltuielile efectuate sunt constante și se notează astfel:

bd+ kdC reprezintă cheltuielile suportate pentru efectuarea plasamentului inițial;

bw+ kwC reprezintă cheltuielile suportate pentru recuperarea fondurilor plasate.

Cantitatea de monedă este cheltuită în perioada de timp egală cu : (T – I)/T = R/T, iar stocul mediu de monedă aferent acestei perioade este (T-I)/2. Costul acestui stoc este dat de mărimea stocului mediu, de mărimea perioadei de timp în care este cheltuit și de rata dobnzii.Plasamentul inițial, I, are un cost ce depinde de mărimea sa și de comisipoanele implicate în operația de plasare: bd+ kdI.

Costul total determinat de păstrarea unei cantități de monedă, (T – I )/2 și plasarea unei cantități de monedă este:

(2.19)

Costul aferent obținerii de lichidități, în condițiile în care numărul de aprovizionări cu monedă este I/C, va fi :

(2.20)

Costul suportat pentru a deține un stoc mediu de monedă C/2 pe o perioadă de timp I/T și cu dobânda r va fi:

(2.21)

Costul final total va fi :

(2.22)

Mărimile lui C și R se obțin prin derivarea în punctul zero a funcției costului total în raport cu variabila C, respectiv I:

(2.23)

(2.24)

Stocul mediu de monedă variază în funcție de volumul tranzacțiilor și de rădăcina pătrată din volumul tranzacțiilor, viteza sa de circulație este mai mică decât viteza cu care se desfășoară tranzacțiile. Dacă notăm :

(2.25)

se obține: (2.26) (2.27)

Pe baza relației de mai sus se pot obține concluziile următoare :

-cererea de monedă în vederea tranzacțiilor nu variază în general în acceși măsură în care variază venitul;

-cererea de monedă în vederea tranzacțiilor este o funcție inversă de rata dobânzii, considerată „cost al opțiunii”;

-cererea este nulă în cazul în care costul tranzacților este nu( b = 0 și k = 0).

Importanța acestor concluzii este relevată de următoarele ideei:

1.Se observă că între cererea de monedă și rata dobânzii există o anumită relație, chiar și în cazul în care moneda este utilizată exclusiv ca mijloc de efectuare a tranzacțiilor, nu pentru operații speculative.

2.Modificarea ofertei de monedă determină o creștere la multiplu a volumului activității economice și nnu proporțională.

T=C2 (2.28)

Venitul , T, variază în funcție de pătratul stocului de monedă, C, ceea ce înseamnă că între cele două mărimi economice relația se stabilește printr-un multiplicator monetar.

2.4.2.MODELUL TOBIN : ECUAȚIA CERERII DE MONEDĂ ÎN CONDIȚII DE INCERTITUDINE

Elaborată de J. Tobin teoria își are sorgintea în ideile premergătoare elaborării variantei de la Cambridge a teoriei cantitative clasice care susține că subiecții economici dețin bani în măsura în care banii respectivi sunt necesari pentru efectuarea tranzacțiilor bănești (plăților), precum și în măsura în care deținerea averii în formă bănească este mai sigură decât în alte forme. Continuând direcția de cercetare a lui J. Robinson și Richard Khan Tobin “încearcă să formuleze teoria monetară ca parte a unei teorii generale a activelor financiare”(D.Dăianu, 1993).

J. Tobin a elaborat două analize ale cererii de monedă în condiții de incertitudine care pornesc de la premise diferite:

1. Prima are la bază ipoteza conform căreia deși există incertitudine cu privire la evoluția ratei dobânzii agenții economici fac anticipații sigure; stocul de monedă este un stoc speculativ.

2. A doua se bazează pe premisa în care există incertitudine cu privire la evoluția viitoare a ratei dobânzii, dar agenții economici încearcă să-și maximizeze randamentul portofoliului lor luând în considerare un anumit risc (exprimat prin teoria probabilităților); stocul de monedă este un stoc de precauție.

2.4.2.1.CEREREA DE MONEDĂ ÎN VEDEREA SPECULAȚIEI

Prin ideile sale J. Tobin “a dat o nouă formulare teoriei keynesiene a cererii de monedă în vederea speculațiilor , care confirmă pe o cale independentă proprietășile funcției cererii de monedă descoperite de Keynes”(S.Cerna, 2000).

J.Tobin (1958) consideră următoarele ipoteze în construirea modelului:

un agent economic are de ales între două active: monedă și titluri de rentă perpetuă;

rata dobânzii aferentă titlurilor de rentă perpetuă este “r”, iar rata anticipată este “ra” ;

randamentul total anticipat al plasamentului efectuat prin achiziționarea titlurilor este ”e”;

variația anticipată a valorii titlurilor este “g” și este dat de relația:

(2.29)

Problema care se analizează este determinarea pierderii sau câștigului procentual determinat de variația anticipată a valorii titlurilor, întrucât un agent economic va decide să dețină monedă dacă se așteaptă ca reducerea valorii patrimoniale a titlurilor să anihileze câștigul reprezentat de dobânda percepută pentru titlurile respective, ori va decide să dețină titluri dacă se așteaptă la un câștig pozitiv din plasamentul realizat :

= (2.30)

dacă r + (r / ra -1 ) >0 agentul va decide să dețină titluri ;

dacă r + (r / ra -1 ) < 0 agentul va decide să dețină monedă .

În situația în care: e = r +g = 0 există un nivel critic al ratei dobânzii sub care nu se mai protejează averea agenților economici împotriva devalorizării anticipate a titlurilor pe care le dețin “rc” (structura patrimoniului agentului economic este indiferentă).

(2.31)

Subiectul economic are posibilități de alegere limitate, el poate să -și păstreze întreaga avere în monedă sau în titluri.

Dacă W este averea deținută , r rata dobânzii și M partea păstrată în formă monetară, cererea de monedă în vederea speculațiilor devine:

Figura nr. 2.3

Forma funcției individuale a cererii de monedă în vederea speculației

r

rc

W M

Se observă că în cazul în care r < rc, cererea de monedă în vederea speculațiilor este egală cu întreaga avere , W, deținută de agentul economic.

Rata dobânzii anticipată depinde în principal de rata dobânzii existentă în prezent .

Astfel dacă agenții economici constată o creștere a ratei în prezent vor anticipa o creștere a ratei viitoare , dar mai mică. Nivelul critic al dobânzii este apreciat în mod diferit: pesimiștii au un nivel mai ridicat, iar optimiștii un nivel critic mai scăzut, funcțiile lor individuale se pot agrega ducând la o funcție globală asemănătoare cu cea keynesiană a preferinței pentru lichiditate :

Figura nr. 2.4

Forma funcției globale a cererii de monedă în vederea speculației

rc max

rc min

0 W M

Forma descrescătoare a funcției cererii de monedă în raport cu rata dobânzii reflectă că dacă rata dobânzii scade agenții economici tind să dețină monedă.

Principalele două neajunsuri ale analizei cererii de bani construită de Tobin sunt:

– pe o perioadă de timp îndelungată, nivelul critic al ratei dobânzii tinde să devină același pentru toți agenții economici, și ca atare funcția globală a cererii de monedă în vederea speculațiilor tinde să devină identică cu funcțiile individuale ale acestei funcții, ceea ce face imposibilă explicarea faptului că unii agenți își păstrează averea sub formă de titluri și alții de monedă.

– agenții economici anticipează rata dobânzii , în mod cert, ceea ce înseamnă că această analiză nu ia în considerare riscul.

Se operează și cu o importantă simplificare, prin faptul că se pornește de la premisa că agenții dețin fie monedă fie titluri, neexplicând cazul în care se optează pentru o combinație a acestor două tipuri de active.

2.4.2.2. CEREREA DE MONEDA DIN MOTIVE DE PRECAUȚIE

Agenții economici încearcă sa maximizeze randamentul averii pe care o dețin și totodată să minimizeze riscul pe care îl determină deținerea averii respective, prin urmare ei dețin atât titluri cât și monedă. Analiza riscului se poate realiza cu ajutorul teoriei probabilitaților.

Un agent economic care face un plasament al cărui randament mediu anticipat este r + g , suportă un risc g (incertitudinea cu privire la viitor). Dacă avem o distribuție de probabilitate a câștigurilor așteptate și notăm :

e` = r + g` – randamentul mediu anticipat al unui plasament;

g – abaterea medie pătratică a distribuției de probabilitate, adică riscul suportat de investitor;

B – volumul plasamentelor în titluri;

RT – randamentul total anticipat în funcție de randamentul mediu.

Se poate scrie relația :

RT = B*e` = B(r +g`) (2.32)

Dacă toate titlurile sunt identice , riscul total suportat pentru un plasament B este :

T = B* g (2.33)

Decizia agentului economic asupra structurii portofoliului va depinde de combinația dintre randamentul așteptat și riscul anticipat:

(2.34)

Deoarece g este o mărime cunoscută într-o manieră implicită, relația (2.34) arată că dacă agentul economic acceptă să suporte un risc total , T, atunci el stabilește prin acest fapt volumul plasamentelor pe care le va face prin achiziționarea de titluri B.

Înlocuind pe B în relația (2.32) se obține legătura care există între câștigul total așteptat în urma unui plasament, RT și riscul aferent plasamentului respectiv, T:

(2.35)

Relația (2.35) definește ceea ce se numește “dreapta bugetară “ a agentului economic în cauză, pe care o notăm cu OC. Panta dreptei se obține prin diferențierea funcției exprimate de aceeași relație în raport cu T :

(2.36)

Decizia de a alege structura portofoliului poate fi reprezentată grafic conform figurii 2.5 în care pe abscisă este reprezentat riscul total T, iar pe ordonată se află randamentul total RT; tot pe ordonată însă în sensul spre -, este reprezentată averea totală a agentului economic, W, investită în titluri (OB) și păstrată și în formă monetară (BW).

Figura nr. 2.5

Relația randament – risc

C

RT

0

T

Titluri

B 1/g

Monedă

W A

La fiecare nivel al riscului acceptat de agentul economic, corespunde o anumită structură a portofoliului agentului economic:

(2.37)

Panta dreptei OA este :

(2.38)

Fiecare nivel al riscului măsurat pe abscisă determină atât structura portofoliului cât și randamentul activelor deținute (suprafața ORTCT). Preferințele agentului economic sunt reprezentate de curbele lor de interferență cu dreapta bugetară caracterizează comportamentele agenților economici.

Astfel Tobin distinge din acest punct de vedere două mari categorii de agenți economici:

– riscofobi (risk – avertes): a)agenții economici care își diversifică portofoliu care, pentru aceleași creșteri ale riscului, pretind câștiguri din ce în ce mai mari . ( dețin atât titluri cât și monedă); b)agenții adepți ai principiului “ totul sau nimic ” sunt speculatorii în adevăratul sens al cuvântului care își păstrează întreaga avere fie sub formă de monedă, fie sub formă de titluri.

– riscofili (risk-lovers) care sunt dispuși ca pentru creșteri mici ale randamentului , să accepte riscuri din ce în ce mai mari, iar pentru a-și asuma riscul maxim sunt dispuși chiar să-și plaseze întreaga avere în titluri

Legătura dintre cererea de monedă și rata dobânzii este una de inversă proporționalitate ( potrivit teoriei portofoliului optim). Funcția globală a cererii de monedă se aseamănă cu funcția individuală a cererii de monedă a subiecților economici care își diversifică portofoliul. Forma funcțiilor de utilitate ale acestei categorii de agenți economici reflectă faptul că la aceeași rată a randamentului, utilitatea unui plasament este cu atât mai mare cu cât riscul este mai mic. Funcțiile de utilitate U1, U2, U3 etc., reflectă utilități din ce în ce mai mari.

Dacă media câștigurilor și pierderilor, g, este nulă înseamnă că randamentul total anticipat depinde exclusiv de rata dobânzii. În cazul în care rata dobânzii, r, crește panta dreptei de substituție, OC, devine din ce în ce mai mare. Punctul de tangență al curbelor de indiferență cu dreapta OC se deplasează spre dreapta, deoarece existența unor rate ale randamentului crescătoare face să fie acceptate riscuri din ce în ce mai mari.

Figura nr. 2.6

Rata dobânzii și cererea de monedă

RT r3 C3

U3

U2 r2 C2

U1

r1 C1

1

0 T

B1

B2

B3

W B

Dacă rata dobânzii crește ajungând succesiv la nivelurile r1, r2, r3 etc., cererea de monedă scade de la mărimea WB1, WB2, W3, adică dobândește forma cunoscută a cererii de monedă .

Figura nr. 2.7

Forma cererii de monedă

r r4

r3

r2

r1

0 M4 M3 M2 M1 M

Anticipațiile pot modifica cererea de monedă, la un anumit nivel al ratei dobânzii cererea crește în condițiile creșterii riscului. Analiza lui Tobin are meritul că explică motivele pentru care agenții dețin titluri și monedă, dar este explicată deținerea de monedă în calitate de activ lipsit de risc și nu ca și mijloc de schimb.

Analizele lui Baumo și Tobin definesc în mod riguros agregatul monetar avut în vedere. Cererea de monedă vizează agregatul M1, dar activele care nu prezintă risc sunt reprezentate de agregatele M2 sau M3. Studiile empirice efectuate pentru a testa modelele teoretice ale cererii de monedă, utilizează astfel succesiv diverse agregate și stabilesc astfel care dintre ele corespunde cel mai bine noțiunii de “monedă”.

2.5. POSIBILITATEA UTILIZĂRII PRINCIPALELOR TEORII ÎN FAZA DE TRANZIȚIE SPRE ECONOMIA DE PIAȚĂ

În economiile aflate în curs de tranziție spre economia de piață utilizarea principalelor teorii monetare prezintă carecteristici specifice determinate de trăsăturile ce caracterizează aceste economii.

Teoria monetară keynesiană se aplică în condițiile existente în economiile dezvoltate în care rata dobânzii are un rol reglator important. În etapa de tranziție, mai ales în fazele timpurii ale acesteia, rata dobânzii are un rol relativ redus și mecanismele de transmitere ale efectelor acesteia sunt distorsionate astfel încât ecuația keynesiană se poate reduce la o formă simplificată și puțin folositoare:

M = L (Y) (2.39)

Ecuația cererii de monedă descrisă de F. Modigliani se reduce, de asemenea, la o formă simplificată întrucât piața financiară și sistemul bancar sunt slab dezvoltate și rata dobânzii nu are un reglator important:

Md = L (Y, P, V0) (2.40)

unde Y reprezintă venitul, P- nivelul general al prețurilor, V0- creșterea netă a mărimii averilor.

Teoria monetară din Raportul Radcliffe presupune existența unor condiții specifice economiilor dezvoltate care nu se regăsesc în economiile aflate în tranziție spre economia de piață (gamă largă de active financiare, sensibilitate la modificarea ratei dobânzii, substituirea rapidă și fără cheltuieli a banilor) și este puțin folositoare în această etapă.

Mecanismele economice existente în aceste economii nu permit aplicarea cu ușurință a modelului lui J.Tobin care reflectă caracteristici ale economiei dezvoltate: existența unor forme de avere diverse, sensibilile la modificările veniturilor aduse de aceste forme de avere, rate multiple ale dobânzii.

În linii mari poate fi aplicată teoria monetară cantitativă reformulată, aceasta fiind mai generală și mai puțin orientată spre realizarea echilibrului monetar. În acest caz sunt necesare investigații empirice detaliate în vederea concretizării sale.

În concluzie teoria monetară a economiei de piață dezvoltate nu poate fi aplicată decât în partea sa generală.

Cererea de bani în teoria monetară a economiei planificate tradiționale cuprinde două componente: cerere de bani a unităților economice și cerere de bani a populației. În primul caz este o cerere de mijloace de plată infinit elastică (se poate determina numai nivelul său minim). Problema este cea a “asigurării unei cantități de bani de cont care să permită continuitatea plăților unităților economice, fără să aibă prea mare importanță faptul că masa bănească este mai mare decât cererea de bani” (S.Cerna, 1994). Cererea de bani a populației prezintă asemănări cu cea totală din economia de piață, dar factorii determinanți sunt diferiți. Abaterea masei monetare (a numerarului) de la cererea de bani determină modificări ale cererii de bunuri și servicii ceea ce va determina modoficări în nivelul stocurilor, volumul și structura producției, prețuri, investiții, importuri, exporturi.

Această teorie se poate aplica în etapa de început a tranziției la economia de piață, având în vedere elemente noi cum ar fi modul descentralizat de adoptare a deciziilor economice. Cererea de monedă devine o mărime mult mai complexă pe măsura dezvoltării sectorului financiar-bancar.

2.6.1. ESTIMARE EMPIRICĂ RECENTĂ A CERERII DE MONEDĂ ÎN ECONOMII ÎN TRANZIȚIE

Lucrările de analiză a cererii de bani au fost realizate îndeosebi în țări industriale, în special S.U.A. și Marea Britanie, apoi interesul s-a îndreptat și spre țările în curs de dezvoltare. Băncile centrale au realizat că o funcție a cererii de bani stabilă reprezintă piatra unghiulară pentru conducerea politicii monetare.

Lucrări empirice generale au realizat : Goldfred (1977 și 1987), Boorman (1976), și Pearce (1977), Laidler (1977 și 1993), Judd și Scadding (1982), Gordon (1984b), Roley (1985), Golfeld și Sichel (1990). Deoarece au fost scrise la distanțe destul de mari ele prezintă dezvoltările ce au avut loc în timp în acest domeniu și furnizează informații privind înțelegerea lucrărilor empirice realizate în diferite țări, reflectând modificările condițiilor financiare și economice, disponibilitatea noilor tehnici econometrice. În general, estimările empirice subliniază fie teoria tranzacțiilor, fie teoria averii. Studii recente utilizeză așa numitele “agregate de divizie”. Băncile centrale din Canada, S.U.A., Germania, Japonia, Elveția, Marea Britanie au devenit active în dezvoltarea acestor indici ca alternative la agregatele monetare existente.

Variabilele sunt utilizate ca măsură a tranzacțiilor legate de activitatea economică. Motivul tranzacțiilor consideră evidentă folosirea venitului curent ca variabilă principală, în timp ce în teoria portofoliului de active este averea. Întrucât nu sunt probleme majore pentru măsurarea venitului acesta reprezintă variabila analizată în majoritatea studiilor, cele mai utilizate fiind P.I.N. și P.I.B., salariul real (date disponibile imediat).

Cercetările recente construiesc agregate mai largi care reflectă volumul tranzacțiilor, apoi sunt dezagrgate pe componente. De exemplu Mankiw și Summers (1986) susțin ideea conform căreia consumul este este mai relevant decât componente ale P.I.N.. Conform lui Goldfeld și Sichel (1990) pentru o economie deschisă, dezagregarea variabilelor pentru reflectarea naturii tranzacțiilor internaționale poate fi importantă, deși nu poate conduce la o îmbunătățire deosebită a comportamentului agregatelor monetare.

Variabilă principală este considerată și averea, dar este mai greu de determinat. Date pentru a construi un agregat care să măsoare averea există date doar în țări ca S.U.A. și Marea Britanie, fiind dificil de cunatificat în țările în tranziție. Venitul permanent a fost utilizat ca înlocuitor pentru avere fiind determinat de venitul curent și de venitul așteptat. Variabila a fost introdusă, așa cum am amintit, de M.Friedman. În modelele “cash-in-advance” consumul este o variabilă principală (Lucas, 1988). Mankiw și Summers (1986) argumentează că, dacă venitul permanent este înlocuitor pentru avere, atunci consumul trebuie să înlocuiacă venitul permanent neobservat. Selecția variabilei principale devine o problemă empirică .

Costul de oportunitate are două componente: rata dobânzii specifică banilor și veniturile aduse de alte bunuri deținute (venituri aduse de active financiare și bunuri reale interne și dobânzi la active străine deținute). În economia închisă alături de rata dobânzii (“own-rate of money”) este avut în vedere și venitul adus de bunurile interne-financiare și reale (rata inflației). În economia deschisă veniturile aduse de active străine sunt importante (reprezentate de rata dobânzii externă sau curs de schimb).

Modul în care sunt alese, combinate și măsurate variabilele ce influențează cererea de monedă depinde în principal de dezvoltarea macroeconomică, de gradul de dezvoltare al sectorului financiar, de modul în care ratele de dobânzii sunt liberalizate, de existența datelor.

Analiza în termeni reali este forma cea mai întâlnită în cercetările empirice și sugerată de teoriile economice. În general, funcția cererii de bani este realizată în termeni reali pe baza presupunerii că elasticitatea prețurilor la masa monetară nominală este unitară. Relațiile sunt lineare sau exponențiale, literatura empirică este dominată de trei forme majore de funcții: sumă lineară, sumă logaritmică (cea mai recomandată formă), formă lineară neaditivă.

Modelul de ajustare parțială (PAM-partial adjustment model), creat de Chow (1966) și popularizat de Goldfeld (1973), introduce la formularea convențională a cererii de bani două concepte : i) distincția dintre nivelul așteptat și nivelul actual, real al cantității de monedă deținute; ii) mecanismul prin care cantitatea actuală de monedă este ajustată la nivelul dorit. Nu s-a explicat prin acest model instabilitatea funcției cererii de monedă din anii 70’. Pornește de la premisa existenței unui preț unic, rată a dobânzii flexibilă, agenții economici sunt perfect informați și tind să își ajusteze cantitatea de monedă deținută la nivelul dorit pe termen lung. Preferințele sunt considerate constante și indivizii își ajustează deținerile de monedă la orice modificare în vectorul variabilelor ce determină cererea de monedă imediat și cu cele mai reduse costuri (Gordon, 1984).

Cererea de monedă este direct proporțională cu volumul tranzacțiilor (venitul) și invers proporțională cu costul de oportunitate. Funcția cererii demonedă poate avea următoarea formă:

mt* = a0 + a1yt +a2it (2.41)

unde mt* reprezintă cantitatea de bani pe termen lung sau dorită cerută în perioada t, yt este venitul real în perioada t și it unul sau mai multe costuri de oportunitate în perioada t. Toate variabilele sunt în logaritmi naturali. Piața monetară se presupune că este în echilibru inițial. Dacă condițiile inițiale sunt modificate fie venitul, fie rata dobânzii este necesar să fie ajustate pentru a se restabili echilibrul, astfel încât cantitatea dorită să fie egală cu cea actuală. Există costuri de ajustare a portofoliului care determină ca ajustarea să nu se realizeze imediat și complet la nivelul dorit (Goldfeld, 1973) și se presupune realizarea unei ajustări parțiale conform lui Chow (1966). Nivelul prezent al banilor se ajustează la diferența dintre cererea pe termen lung pentru monedă în termeni reali și deținerile anterioare:

mt – mt-1 =d(mt* – mt-1) (2.42)

unde mt reprezintă cererea de monedă în termini reali în prezent și d coeficient de ajustare parțial 0< d < 1. Variabilele sunt în logaritmi naturali. Prin combinarea celor două ecuații se obține.

mt = da0 + da1yt + da2it + (1-d)mt-1 (2.43)

unde coeficienții a1 și a2 reprezintă elasticitatea cererii de bani la venit și rata dobânzii pe termen lung, iar da1 și da2 elasticitățile pe termen scurt, 0<(1- d )< 1.

Modelul a eșuat din punct de vedere teoretic și empiric la introducerea datelor din 1974, nefiind capabil să explice instabilitatea cererii de bani din aceea perioadă. S-au încerecat o serie de subtilități pentru îmbunătățirea performanțelor sale care au determinat explicarea mai corectă a performanțelor din trecut, dar au fost limitate pentru explicarea cererii de bani în viitor. Cercetătorii au demonstrat că acesta prezintă probleme legate de precizie și restricții ridicate privind dinamica. Soluțiile au sugerat îmbunătățirea bazei teoretice, conducând la modelul BSM (“Buffer-stok models”) și îmbunătățirea modului de prezentare în dinamică a structurii, conducând la modelul ECM (“Error correction models”).

Modelul (“Buffer-stok models”) – BSM a apărut în anii ‘80 derivând din ideile teoretice referitoare la cererea de monedă din motive de precauție. Conform denumirii cantitatea de bani deținută reprezintă un șoc absorbant pentru a tempera variațiile de la o zi la alta ale încasărilor și plăților. Deoarece efectuarea unor ajustări continue a portofoliului implică costuri o intrare neașteptată poate semnifica un exces de bani deținuți pe o anumită perioadă. Analize empirice generale asupra studiilor din diferite țări au efectuat: Laidler (1984, 1988), Cuthberstone și Taylor (1987), Milbourne (1988), Cuthberstone și Barlow (1991).

Există două ipoteze ale modelului: exogenitatea masei monetare influențată de factori determinanți ai ofertei (operații de open-market și împrumuturile din sistemul bancar ) și situația de dezechilibru pe piața monetară (surplusul de monedă deținută de agenții economici poate să nu elimine diferențele dintre cererea si oferta totală). În comparație, în modelul PAM stocul de monedă este determinat de cererea de bani pe termen scurt și piața monetară se află în echilibru, variabilele y, r, P sunt endogene .

Modelul prezintă două elemente noi față de cel anterior: neconcordanțele între încasări și plăți (șocurile monetare, diferențele ) sunt explicit modelate ca factor determinant al cererii de monedă, structura perioadelor anterioare (“lag”) este mult mai complexă. În literatura de specialitate au fost dezvoltate trei forme ale modelului: modelarea unei singure ecuații a dezechilibrului monetar, modelarea dezechilibrului monetar complet, modelul șoc-absorbant.

Primul model descrie ecuația cererii de bani ca o formă ajustată fie în principal ca o funcție de rata dobânzii (Artis și Lewis), fie de nivelul prețului (Laidler), dezavantajul de a considera o singură variabilă ca fiind determinanată în timp ce funcția de monedă depinde simultan de o serie de variabile care se ajustează simultan a fost relevat de Cuthberstone și Taylor.

Cea de a doua formă cuprinde modele estimate în care dezechilibrul cantității de bani deținute influențează atât variabile reale, cât și nominale.Estimarea coeficienților ecuației cererii de monedă pe termen lung este condiționată de corecta formulare și specificare a întregului model. În economiile deschise cu rate de schimb flexibile, acest tip de model nu are rezultate deosebite ca în cazul economiilor închise.

Modelul șoc neutralizat este cel mai des folosit din cadrul modelelor BSM, estimează funcția cererii de monedă direct prin includerea șocurilor ofertei de bani într-o funcție convențională a cererii de monedă. Modelul inițial Carr și Darbz a suferit modificări empirice, în general este descris de :

(m-p)t = yt + it + b3(mt-1-pt-1) + (mt – mt* ) + ut (2.44)

mt* = g’Zt + εt (2.45)

unde ecuația (2.48) reprezintă RPAM a cererii de monedă cu un termen în plus mt – mt* , (mt este componenta anticipată a ofertei de bani), Zt variabile care agentul presupune că influențează oferta de bani, g’ un vector ai cărui coeficienți vor fi estimați, εt eroare standard. Criticile aduse modelului au în vedere faptul că cererea de monedă nu este exogenă conform ipotezelor acestui model, fiind înlocuit cu ECM.

Modelul „Error correction models” ECM s-a dovedit unul dintre cele mai de succes instrumente în analiza cererii de monedă. Relația de echilibru pe termen lung dintre cantitatea de monedă cerută și variabilele sale determinante este prezentată într-o ecuație care cuprinde și variațiile și dinamica pe termen scurt. Problema posibilei endogenități întâlnită adesea în lucrările empirice este evitată pentru că fiecare variabilă este considerată ca fiind potențial endogenă. Anumiți cercetători economiști susțin dispariția prin acest model a instabilității cererii de bani, menționată în modelul PAM. Analizele recente au demonstrat că procesul de ajustare dinamică este mult mai complex decât îl descriu cele două modele prezentate (nu au încercat să analizeze datele actuale). ECM cuprinde informații privind proprietățile pe termen lung și scurt ale modelului în care dezechilibrul este văzut ca un proces de ajustare la modelul pe termn lung.

Pentru estimarea cererii de bani analizele efectuate în economii în tranziție au ca punct comun studiul legăturilor între cantitatea de bani cerută și un set de variabile economice care leagă banii de sectorul real al economiei. Rolul atribuit fiecărei variabile în analiză diferă și în funcție de etapa de dezvoltare economică a țării în tranziție.

Lucrări recente au testat cererea de bani în economii cu plata anticipată (“cash-in-advance”), cu inflație moderată prin prisma banilor deținuți în avans. Max Gillman și Miroljub Labus au estimat ecuația cererii de bani în condiții de inflație ridicată, (anii ‘94-‘98) în care substituirea monedei a fost persuasivă, comparând rezultatele echilibrului parțial a modelului lui Cagan cu alte modele empirice ale cererii de bani. Rezultatele leagă elasticitatea cererii de bani la gradul de dezvoltare financiară, permițănd o distincție între țări dezvoltate și în curs de dezvoltare.

Easterly (1995), utilizând un model în care semielasticitatea dobânzii poate crește sau scade odată cu inflația depinzând de substituibilitatea bunurilor, a găsit că, în țări cu inflația ridicată, pe măsură ce inflația crește semielasticitatea dobânzii crește mai mult.

Klacek și Smidkova (1995) au estimat cererea de bani pe termen lung pentru masa monetară în sens larg și restrâns în Cehia pe perioada tranziției. Inițial a fost inclus venitul ca variabilă principală, apoi consumul privat întrucât acesta dă o mai corectă aproximare a volumului tranzacțiilor (și un efect important asupra cererii de bani). Pentru masa monetară în sens restrâns un efect important îl are inflația, în timp de rata dobânzii la titluri străine (germane ) este determinantă pentru moneda în sens larg.

Van Aarle și Budina (1996) au estimat cererea de bani utilitzând modelul alegerii protofoiului în Polonia, Ungaria, România, Bulgaria în perioada tranziției. Pe măsura realizării reformelor în fostele țări comuniste s-a realizat liberalizarea cursului de schimb și s-a permis în mod legal înlocuirea monedei interne cu monedă străină fie ca mijloc de plată, fie ca mijloc de rezervă. Autorii au găsit o relație pe termen lung între cerere de monedă și venit, rate ale dobânzii. O importantă contribuție a acestor lucrări este investigarea impactului substiturii monedei naționale asupra cererii de bani. Modele teoretice au fost realizate și de Giovannini și Turteboom, 1993. Procesul substituției monedei a avut un impact important asupra cererii de monedă în Ungaria, Bulgaria și România (utilizând M1 în analize), dar nu și în Polonia.

În numeroase țări Est-Europene au existat perioade cu inflație ridicată în care se pot realiza și operații speculative. O serie de lucrări au analizat acest aspect. Chazemza și Ghatak (1990), au notificat importanța motivelor speculative în dezvoltarea pieței monetare în Polonia. Funke (1994) a testat impactul operațiilor speculative în perioada de hiperinflație în Polonia la sfârșitul anilor ‘80. Hall și Sola au găsit existența unei turbulențe pe piața de schimb determinată de acest factor și au considerat că a cauzat situația de hipreinflație din Polonia. Chazerma consideră inflația determinată de liberalizarea prețurilor și ca urmare a sfârșitului politicii monetare amenințătoare. De aceea este necesară abordarea inflației în vederea controlării acesteia .

Keith Cuthbertson și Don Brendini (2001) au analizat cererea de moneda pentru agregatele M0, M1, M2 utilizând date lunare de la despărțirea Cehiei de Slovacia. Au investigat și problema susbstituirii monedei care nu este la fel de puternică ca în alte țări cu o ecnonomie centralizată în trecut. Rezulatatele indică că Banca Centrală a Cehiei trebuie să țină seama de ratele dobânzii străine în interpretarea modificărilor agregatelor monetare. Având ca și US Federal Reserva, E.C.B., obiectivul reducerii inflatiei, Cehia și celelalte țări candidate la U.E. pot obține rezultate bune printr-o inflație scăzută și curs de schimb stabil. Unul dintre elementele ce pot conduce la aceasta situație este o funcție stabilă a cererii de bani, ea este descrisă sub forma :

(m-p)t = yt + R t +inft (2.49)

Unde m-p este logaritm din masa monetară, p este nivelul prețului, y reprezintă logaritm din venitul gospodariilor, R este costul de oportunitate în procent anual, inf reprezintă logaritm din pt/pt-1. Așteptarile modelului de a se obține o relație pozitivă în raport cu nivelul venitului și invers proporțională cu rata dobânzii și inflație au fost realizate. Rata euromarcă are influență asupra cererii de bani pe termen lung, ca și venitul și inflația. Contribuția lucrării este empirică, investigându-se variabilele principale într-o economie în tranziție și dacă acest proces de tranziție a fost credibil. Principale evenimente din Cehia ce au influențat cererea de monedă au fost în 1993: disoluția monetară odată cu despărțirea Cehoslovaciei și introducerea unui nou sistem de taxe.

Prin lucrarea sa, Çi dem Ý Zgkoar ( Banca Centrală a Turciei) a încercat să testeze dacă există o funcție stabilă a cererii de monedă pe termen lung pentru Turcia și Israel în perioadă de inflație ridicată utilizând metoda de cointegrare Johansen. Funcția a inclus cererea reală de bani, venitul real, rata inflației, cursul de schimb ca cost de oportunitate. Rezultele empirice au condus la existența unei funcții stabile pe termen lung. Toate variabilele incluse în ecuația cererii de bani sunt individual importante, iar semenle sunt cele așteptate. Sensibilitatea cererii de bani la cursul de schimb indică substituirea monedei interne.

Luoana D. Santarosa (2001) a pornit de la modelele lui Zahn și Hosek pentru a stabili funcții ale cererii și ofertei de monedă și pentru calcularea velocității monedei, având în vedere caracteristicile economiei României. Cererea de bani este în funcție de P.I.B. real, rata dobânzii comerciale, inflație, iar oferta în funcție de rata așteptată a inflației și o componentă pentru alte variabile exogene (credite neguvernamentale reale în model). În cel de al doilea model, dacă Zahn și Hosek au introdus în funcția cererii de bani creditele comerciale (TC), aceasta introduce arieratele reale brute între firme:

Md= f(R, y, , ARRS) și Ms=f(e,X) (2.50)

Așteptările de a se obține o relație pozitivă în raport cu PIB și negativă în ceea ce privește rata dobânzii, inflația și ARRS nu au fost realizate în totalitate. P.I.B. a avut semnul grețit și nu apare ca variabilă importantă. Privind oferta se observă o relație pozitivă în raport cu creditele neguvernamentale și negativă privind inflația așteptată. Datele analizate se referă la perioada 1991-1995. Factorii ce conduc la stabilitate economică și financiară determină reducerea velocității banilor. Viteza de circulație a lui M2 este mai sensibilă decât a lui M1 la modificările din nivelul creditelor neguvernamentale și rate reale și mai puțin sensibilă la modificările ratei cvasibani/bani pentru tranzacții (QM/M1). Arieratele între întreprinderi au o influență redusă asupra velocității M1 și M2, neexercitând o influență deosebită asupra masei monetare în perioada analizată. Sunt recunoscute o serie de elemente slabe ale modelului.

3. CEREREA DE MONEDĂ ÎN ȚĂRILE ÎN TRANZIȚIE

Tranziția de la economia planificat centralizată la economia de piață implică stabilitate macroeconomică, sector financiar solid, privatizare și restructurare, infrastructură legală, bugetară, instituții și legi care să susțină economia de piață. Churchill spunea: “economia de piață are imperfecțiunile ei, dar este singura viabilă în condiții adecvate”.

3.1.CONTEXTUL MACROECONOMIC

Contextul internațional este hotărâtor pentru dinamica tranziției. Anumite tendințe nu sunt încurajatoare și nu avantajează procesul transformării, sporind tensiunea și vulnerabilitatea: naționalismul în determinarea politicii interne, protecționismul comercial, nivelul ratelor reale ale dobânzilor pe piața de capital, caracterul volatil al piețelor financiare, presiunile competiționale exercitate de țările asiatice. Intrările de capital sunt încurajate de o geografie favorabilă (cazul Cehiei, Poloniei, Ungariei) și cu cât apropierea de influența Rusiei este mai mare cu atât tranziția este mai dificilă. Gradul de instabilitate din Europa de Est este amplificat și de măsura în care țările simt că securitatea lor este amenințată, fiind dificilă aplicarea unor politici economice sănătoase pe termen lung.

Toate țările în tranziție au realizat reforme de  «tipul I »  care se referă la stabilitate macroeconomică, liberalizarea prețurilor, reducerea subvențiilor, dezmembrarea companiilor de stat și a monobăncilor, reducerea barierelor la crearea de noi firme, privatizarea întreprinderilor mici, securitate socială. Aceste țări prezintă diferențe la aplicarea reformelor de « tipul II » care se referă la privatizare la scară largă, dezvoltarea în continuare a sectorului bancar și a sistemului de impozite și taxe, reglementarea pieței muncii și a instituțiilor referitoare la securitatea socială, a sistemului legal și instituțional.

Tranziția este avansată în unele țări baltice sau țări din Europa Centrală (Cehia, Ungaria, Polonia, Slovacia, Slovenia) a căror probleme economice se apropie de cele ale economiilor de piață. Acestea se confruntă cu problema realizării unor politici macroeconomice pe termen mediu viabile pe măsură ce se pregătesc să se integreze în Uniunea Europenă. Succesul Ungariei și Poloniei se datorează ajustărilor structurale și macroeconomice: constrângeri bugetare impuse firmelor, liberalizarea prețurilor, deschiderea comerțului, reformele sistemului financiar.

Reformele structurale au jucat aici un rol capital, în timp ce acestea trebuie mai bine conduse în C.S.I. și în Sud-Estul Europei. Bulgaria și România trebuie să realizeze un vast program de privatizare și să impună efectiv constrângeri bugetare riguroase. Gestiunea necorespunzătoare a afacerilor economice a întârziat reformele structurale, a înfrânat dezvoltarea unor întreprinderi mai dinamice. Cooperarea dintre Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional este îndreptată spre susținerea eficace și coerentă a eforturilor de stabilizare a țărilor în tranziție. Creșterea economică a fost mai mare în țări în tranziție din Asia decât din Europa Centrală sau Orientală și s-a înregistrat în regiuni în care reformele, mai ales din agricultură, au fost profunde și condițiile inițiale au fost mai favorabile decât în Europa.

Contextul macroeconomic este decisiv pentru formarea cererii de bani și modificarea acesteia. În perioada 1990-1995 au fost puse bazele noilor instituții și infrastructurii specifice economiilor de piață.

În anul 1996 economiile în tranziție au înregistrat, pentru prima dată după colapsul comunist, perspectiva unei creșteri pozitive în contextul în care a fost al treilea an consecutiv cu o evoluție favorabilă în economia mondială. Au înregistrat cel mai redus nivel al ratei inflației de cand a fost declarat începutul acestui proces (40%). Politicile macroeconomice au avut un caracter eterogen în funcție de situația particulară, performanțele economice variind de la o țară la alta. Cu excepția Bulgariei și Rusiei țările au înregistrat creștere economică, dar mai mici decât cele programate. Cauze interne (Bulgaria – criză datorită politicilor macroeconomice inconsecvente) și externe (reducerea cererii pe piețele europene a deteerminat încetinirea creșterii în cehia sau Polonia) au creat probleme țărilor. În gruparea generică a statelor cu economii în tranziție se observă o departajare evidentă în anul 1997. Creșterea economică a fost de 1,6% pe fondul reducerii inflației (în unele țări). Sectorul bancar a fost influențat de criza din Asia de Sud-Est ce a provocat deprecieri ale monedelor naționale, scăderi ale cotațiilor bursiere, falimente ale băncilor și turbulențe ale piețelor financiare. Investitori numeroși s-au retras din țările în curs de tranziție provocând scăderea volumului tranzacțiilor la bursă și intensificând presiunile asupra monedelor locale. Criza din Asia a fost urmată de cea din Rusia în 1998 și Brazilia. Comerțul internațional a scăzut, fluxurile financiare s-au îndreptat spre țările dezvoltate, nu spre cele în curs de dezvoltare sau în tranziție. În majoritatea țărilor în tranziție din Europa Centrală și de Est creșterea economică a continuat fiind stimulată de cererea internă (pentru investiții). Politicile monetare și fiscale au vizat în principal scăderea inflației.

Factori externi nefavorabili au condus în 1999 la o evoluție inferioară celei înregistrate de celelalte grupuri de țări: crizele financiare din Asia în 1997 și Rusia 1998 și-au menținut și extins efectele, conflictul din Iugoslavia, creșterea prețului țițeiului, încetinirea ritmului de creștere a economiilor din Uniunea Europenă. Ritmul mediu de creștere economică a fost mai redus decât anul precedent (1,4%).

Anul 2000 a înregistrat o evoluție dinamică a economiei mondiale, comerțul internațional a crescut, rata medie a inflației a scăzut ușor. Creșterea prețului petrolului și evoluția piețelor financiare a condus în a doua parte a anului la încetinirea creșterii economice. Scăderea cursului acțiunilor a determinat diminuarea cererii, finanțarea întreprinderilor s-a realizat cu dificultate și a fost costisitoare. Evoluția descendentă a prețului materiilor prime a avut consecințe negative asupra țărilor exportatoare, cele mai multe find țări în curs de dezvotare și în tranziție ale căror venituri s-au redus. Fluxurile internaționale de capital către țări în curs de tranziție au scăzut. În țările în curs de tranziție din Europa creșterea economică a fost influențată de cererea internă în contextul intensificării comerțului internațional față de anul precedent. Politicile monetare și fiscale au devenit mai restrictive pe fondul continuării privatizării societăților de stat și restructurării sistemului bancar.

În anul 2001 țările în tranziție au reușit performanțe favorabile în condițiile încetinirii globale din economia mondială. Exporturile, în mare parte direcționate spre Uniunea Europeană, au scăzut datorită reducerii cererii externe. Aceasta a fost compensată de o cerere intenă robustă determinată de inflația redusă, ratele dobânzii, investiții și stimulente fiscale în anumite țări. Excepții sunt Polonia și Turcia care au înregistrat reducerii ale activității economice. Majoritatea țărilor continuă, însă să înregistreze un deficit ridicat al contului curent, sursă potențială de vulnerabilitate. Creșterea a fost susținută în Cehia, Ungaria, Slovacia. Creștere robustă se așteaptă și în România și Bulgaria însoțită de reducerea inflației și a contului curent. În țările baltice creșterea a încetinit, în special ca urmare a încetinirii creșterii înregistrate în Uniunea Europeană. Turcia a suferit cea mai gravă recesiune din ultimii 50 de ani în 2001. Creșterea în țările C.S.I. a fost de 6,2% în 2001 .

Evoluția P.I.B. real poate oferi informații privind tendința înregistrată de economiile în tranziție în ceea ce privește cererea de bani.Ca urmare a politicilor macroeconomice și a unor reforme incoerente și întrucât structurile economiei de piață erau în stadii incipiente, P.I.B. în termeni reali a înregistrat o variație negativă în 1990-1993. În 1994 s-a înregistrat o creștere economică (exceptând Federația Rusă), tendința menținându-se și în 1995.

În 1996 cererea internă a alimentat creșterea în Cehia și Slovacia. Croația a cunoscut o creștere a P.I.B. puternică marcând începutul redresării, Slovenia s-a confruntat cu o criză de competitivitate a industriei sale, iar Ungaria a înregistrat o îmbunătățire a climatului macroeconomic prin aplicarea programului de austeritate. Performanța Poloniei, 6% creștere P.I.B., au fost bazate pe deteriorarea contului curent în 1996. În Rusia sectorul profitabil a fost exploatarea resurselor naturale, P.I.B. scăzând. Bulgaria a înregistrat o reducere pronunțată a P.I.B. pe fondul întârzierii reformei, politicilor macroeconomice șovăitoare, a anului agricol dezastruos și a refuzului Fondului Monetar Internațional de a sprijini necondiționat Bulgaria.

În țările avute în vedere P.I.B. a crescut în 1997 cu 2,7%, în Rusia cu 0,8%, iar în Transcaucazia și Asia Centrală cu aproximativ 2,2%. Creșterea economică a fost susținută de cererea internă de consum, de investiții de capital fix sau de cererea externă (Polonia și Ungaria). În țările baltice creșterea a fost ridicată în timp ce reduceri ale P.I.B. s-au înregistrat în Albania (-7%), Bulgaria (-6,9%), România (-6,6%) și Ucraina (-3,2%). Producția industrială a fost obținută și prin creșterea productivității în țări în care modificări profunde ale economiei au fost realizate pe în anii anteriori: Polonia și Ungaria.

P.I.B. a crescut cu aproximativ 3,2% pe ansamblul țărilor și a scăzut cu 1,5% în țări membre CSI în anul 1998. În Ungaria și Polonia creșterea a fost robustă în jur de 5% chiar dacă s-a înregistrat o ușoară scădere la sfârșitul anului. Creșterea prețurilor a fost încetinită de scăderea prețurilor la produsele de bază și întăririi politicii monetare în aceste țări. Deși moneda națională s-a depreciat în termeni reali nu a condus la creșterea cererii externe. Activitatea a fost susținută de cererea internă de consum.

Ritmul de creștere a fost de aproximativ 2% în țările din Europa Centrală și de Est în 1999, iar evoluția economică diferită de la o țară la alta. Producția industrială a fost afectată de continuarea procesului de restructurare a economiilor în tranziție (România, Bulgaria, Croația).

Anul 2000 marchează o evoluție pozitivă a P.I.B., crescând cu cca 3,8% în țările din Europa Centrală și de Est și cu 7,8% în țări membre C.S.I.. Cele mai ridicate ritmuri de creștere s-au înregistrat în Letonia (6,6%), Estonia (6,4%), Bulgaria (5,8%) și Ungaria(5,2%), Slovenia (4,6%), Polonia (4,1%). Veniturile s-au redus datorită evoluției descendente a prețurilor la materii prime. Din primul grup de țări, (cele în poziție de leader din Europa Centrala și țările Baltice) doar Cehia nu a atins în 2000 nivelul P.I.B. din 1990. Ungaria, Cehia, Polonia, Slovenia au cunoscut o creștere continuă în ultimii ani. Din contră creșterea economică din Bulgaria și România a fost întreruptă de crize macroeconomice importante determinate de reformele structurale insuficiente pe care le-au întreprins la mijlocul anilor 1990, în 2000 PIB fiind de numai 4/5 din nivelul existent în 1990. În 12 țări din fosta Uniune Sovietică media P.I.B. real a atins doar 62, 7 % din nivelul sau în 1990.

Creșterea PIB a continuat și în anul 2001 susținută de cererea internă. Polonia a înregisrat o încetinire a creșterii PIB (1,1%), iar România o creștere robustă (5,3%).

Tabelul 3.1.

P.I.B. real al unor țări aflate în tranziție, variație față de anul anterior, procent anual

Sursa: Banca Națională a României, Raport anual 1996, p.24

Banca Națională a României Raport anual 2000, p.30

*pentru 2001: Fondul Monetar International, World Economic Outlook Database, 2001

Conform statisticilor internaționale creșterea eonomică în țările în tranziție se va stabiliza în jurul cifrei de 4% . Tabelul 3.2

P.I.B. real în țările în tranziție, procent anual

*Pentru anul 2001 și 2002 sunt date proiectate

Sursa: Fondul Monetar International, World Economic Outlook, decembrie 2001, p.2

Problema economiei paralele, a cărei contribuție la P.I.B. este mai mare de 40% din P.I.B. multe țări (exemplu Rusia) și 20% în alte țări, este determinată nu de fiscalitatea ridicată, ci de precaritatea statului de drept, corupție și de intervenționism reglementat. Tranziția în economia de piață este însoțită și de creșterea sensibilă a inegalităților venitului, în timp ce veniturile din muncă indirectă sau capital (surse tradiționale de inegalități) reprezintă o fracțiune ridicată a venitului național.

Se observă nivelul redus al P.I.B./locuitor în Bulgaria, România, Rusia comparativ cu cel al altor țări conform datelor din tabelul 3.3.

Tabelul 3.3

P.I.B./locuitor în țări în tranziție, prețuri curente, USD,

Sursa: Fondul Monetar International, World Economic Outlook Database, 2001

Fondul Monetar International, World Economic Outlook Database, 2002

Venitul a crescut inegal în perioada tranziției în ultima decadă, Coeficientul Gini (măsura standard a inegalități ) a crescut în Ungaria, Cehia, Slovenia comparativ cu alte țări în tranziție. În 1988 mai puțin de o persoană din 25 persoane trăia în săracie absolută (măsurată prin venitul care este mai mic de 2.15 USD pe zi). În 1998 o persoană din 5 a fost considerate astfel. Pentru țările ce conduc în realizarea reformelor din Centrul Europei și cele Baltice continuarea creșterii este foarte importantă: în Slovenia venitul pe cap de locuitor a fost în 2000 de doar 68% din media Uniuni Europene, 56% în Republica Cehă și 49% în Ungaria.

Ritmul mediu anual de creștere a produsului intern brut în perioada 1996-2000 a fost de 0,30% în România, 0,96% în Republica Cehă spre deosebire de ritmul existent în Polonia (5,18%) sau Ungaria (3,57%). Diferențe se observă și în analiza contribuției activităților la realizarea valorii adăugate brute, agricultura rămâne sector important în Bulgaria și România.

Tabelul 3.4

Contribuția principalelor activități la realizarea valorii adăugate brute, în 1999, procent

* se are în vedere anul 1998

Sursa: Institutul Național de Statistică, Anuarul Statistic al României, 2001, p.845

Consumul final al gospodăriilor în România este în anul 2000 de 79,0% depășind cu mult ponderea acestuia în alte țări în tranziție. Nivelul consumului final guvernamental se situează sub 10% în România și Ungaria, nivel scăzut comparativ cu state ca Franța (23,3%), Olanda (22,7%), Suedia (26,3%).

Tabelul 3.5

Structura PIB, pe elemente componente, după metoda celtuielilor, în 2000, procente

*2000, date semidefinitive.din însumarea elementelor nu rezultă 100,0 întrucât raportarea s-a făcut față de total PIB care cuprinde în plus variația stocurilor.

Sursa: Institutul Național de Statistică, Anuarul Statistic al României, 2001, p.846

Reforma bancară a început prin separarea băncilor comerciale de banca centrală din ‘87 în Ungaria, ‘89 în Bulgaria, în ‘90 Polonia, Cehia și România. Instabilitatea financiară și a sistemului bancar a jucat un rol important în perioada de creștere a prețurilor 1993-1997. În Rusia fragilitatea structurilor din sectorul bancar împreună cu cel din întreprinderi, cu dezechilibrul bugetar, acumularea de datorii pe termen lung au determinat ca economia să fie vulnerabilă și tensiunile pe piața de schimb și bonuri de tezaur au condus în august 1998 la o devalorizare “de fapt” și restrângerea unilaterală a datoriei interne, iar tensiunile s-au exercitat asupra monedei. Politica monetară a devenit restrictivă pentru a frâna expansiunea creditului în Polonia și Slovacia. Politica de dobânzi pentru a combate inflația a fost practicată în Bulgaria în 1996: rata de bază a dobânzii a crescut de la mai puțin de 40% în primele luni ale anului la aproximativ 300% la finele trimestrului trei al aceluiași an. Țările mai avansate în procesul tranziției s-au confruntat cu noi probleme în contextul intrărilor masive de capital ce au apărut după lansarea programelor de ajustare și reformă. Dacă investițiile au fost atrase de creșteri economice susținute, plasamentele pe termen scurt au fost determinate de nivelul ridicat al ratei dobânzilor și anticipații privind o eventuală depreciere a momnedelor respective. Dobânzile au fost majorate puternic în Rusia pentru a se contracara atacul speculativ asupra rublei.

În procesul tranziției către economia de piață sub efectul măsurilor necesare a fi adoptate și inflația a înregistrat în perioada 1990-1994 niveluri foarte ridicate: 1534% în Rusia în 1992 și 1517,5% în 1993 în Croația, în timp ce în Ungaria nu a trecut de 35%. România a înregistrat în această perioadă o inflație de trei cifre. Anul 1995 a însemnat o ameliorare generală intervenită ca urmare a procesului de dezinflație radicală.

Progrese în direcția stăpânirii inflației s-au înregistrat în 1996 în Slovacia, Polonia, Ungaria, Slovenia, Rusia, trend menținut și în anul următor. Inițiativa Poloniei de a introduce „zlotul tare” prin programe economice a condus la creșterea credibilității în moneda națională și la temperarea așteptărilor inflaționiste. Guvernatorul României are în vedere posibilitatea introducerii „leului tare”. Bulgaria a atins rate lunare specifice hiperinflației, nivelul de 123% fiind cel mai ridicat din ansamblul țărilor avute în vedere. Rata anuală a inflației se situa sub 10% în 11 din cele 27 de țări în tranziție și depășea 255 numai în 8% dintre acestea. Rata inflației pe ansamblul țărilor s-a redus la 27,8% de la 41,4% în anul precedent. În Bulgaria s-a produs o dezinflație gen șoc în 1997 (1082,9%) pentru ca în 1998 să fie 22,3% și a urmat unei crize financiar-bancare de proporții ce a avut ca principal dezavantaj anularea economiilor populației și colapsul sistemului bancar, reducerea capacității de producție. Rata inflației s-a redus în fostele țări C.S.I . de la o medie de 63% în 1996 la 33% în 1997. În statele din Asia s-a situat la niveluri mai ridicate, iar în cele baltice la niveluri mai scăzute și inferioare celor precedente.

Politica monetară a avut ca principal obiectiv în majoritatea țărilor lumii menținerea sub control a inflației. Cu excepția României (45,9%), Slovaciei (10,6%), Ungariei (10,0%), inflația a fost de o cifră în 1999 în țările candidate la Uniunea Monetară, unde obiectivul politicilor monetare și fiscale este de a asigura inflație scăzută și de a controla deficitul fiscal, stabilitate generală Acestea sunt influențate de convergența reală cu Uniunea Europeană și modificări ale sectorului financiar, ieșiri de capital. Practicate și în continuare aeste politici au permis continuarea procesului de dezinflație și în 1999. În Bulgaria a înregistrat nivelul de 0,3%, Rusia a avut o inflație ridicată, 85,7%.

Anul 1999 a pus în evidență existența a două categorii de probleme cu care se confruntă țările în tranziție: i) dificultatea realizării dezinflației în condițiile în care deprecierea monedelor naționale se reflectă în creșterea prețurilor interne conducând la noi creșteri de prețuri; ii) impactul pe care politica salariilor, mecanismele de indexare în condițiile unor venituri scăzute, îl au asupra nivelului prețurilor. Politicile monetare și fiscale mai relaxate, liberalizarea prețurilor administrate au avut ca efect creșterea ratei inflației în majoritatea țărilor în tranziție.

Reducerea mediei inflației în anul 2000 a fost posibilă ca urmare a reducerii ratei inflației în Rusia (20,8%). Cu excepția României (40,7%), Rusiei, Slovaciei (12%), Bulgariei și Poloniei (10,1%) în mai multe țări inflația s-a situat la niveluri exprimate cu o cifră.

Rata inflației s-a situat pe un trend descendent în anul 2001, țările în tranziție având ca obiectiv al politicii economice reducerea inflației. România și Rusia au înregistrat în continuare o inflație ridicată, dar se observă și în cazul acestor țări o evoluția favorabilă, ca urmare a aplicării reformelor macroeconomice.

Tabelul 3.6

Rata inflației măsurată prin prețurile de consum (medie anuală) a unor țări aflate în tranziție

Sursa: Banca Națională a României, Raport anual 1996, p.24

Banca Națională a României Raport anual 2000, p.30

Fondul Monetar International, World Economic Outlook Database, 2002

Creșterea masei monetare este urmată de o creștere a inflației într-o proporție mai mare și invers. O creștere a ratei inflației determină creșterea vitezei de circulație, iar reducerea sa conduce la scăderea velocității. Creșterea masei monetare s-a situat în unele țări (Cehia, Rusia, Slovacia) la niveluri inferioare ritmului de creștere a prețurior de consum, asistând la reducerea masei monetare în termeni reali și la demonetizarea economiilor în 1998 pentru ca în anul 1999 situația să se inverseze și să asistăm la un proces de remonetizare a economiilor continuat și în anul următor.

Tabelul 3.7

Variația masei monetare în unele țări din tranziție

Sursa: Banca Națională a României, Raport anual 2000, p.31

Monedele au cunoscut o depreciere în termeni reali în 1999 față de dolar în condițiile în care politica valutară a vizat refacerea echilibrului extern și reducerea dezechilibrului balanței comerciale și de cont curent prin refacerea competitivității exporturilor. Introducerea monedei euro a determinat o serie de țări să utilizeze ca monedă de referință această monedă. S-a înregistrat deprecierea în termeni reali a monedelor acestor țări față de dolar și în anul 2000.

Tabelul 3.9

Curs de schimb mediu anual al unor țări în tranziție din Europa Centrală și Orientală, moneda națională/USD :

*din 5 iulie s-a introdus leva nouă egală cu 1000 leva vechi

**Din 1998 s-a introdus rubla nouă egală cu 1000 ruble vechi

Sursa: Banca Națională a României, Raport anual 2000, p.31

În funcție de intensitatea tranzacțiilor comerciale și financiare efectuate cu Uniunea Europeană introducerea monedei unice va influența țările în tranziție către economia de piață. Impactul este preponderent asupra monedei naționale a fiecărei țări. Una dintre consecințe va fi substituirea monedelor naționale ale țărilor și a dolarului, concomitent cu reducerea costurilor de tranzacție, îndeosebi pe piețe valutare. Noile emisiuni de obligații guvernamentale vor fi denominate în euro, datoria publică externă poate fi redenominată în euro. Se realizează și diversificarea rezervelor internaționale ale sistemelor bancare. Singurele tipuri de cursuri care sunt incompatibile cu SME 2 sunt cursurile valutare complet flotante (fully floating), crawling pegs și cele legate de ancore (pegs), altele decât euro.

Tabelul 3.10

Tipul cursului de schimb în țările candidate la U.E. (aprilie 2000)

* Regimul valutar în momentul aderării la UEM

** Regimul valutar în vigoare

*** Regimul valutar anterior

Sursa: : Banca Națională a României, Caiet de studii, mai 2000, p.64

Moștenirea comună a socialismului a determinat ca aceste țări să-și înceapă tranziția cu un sistem productiv adaptat exigențelor unei economii la comandă și nu unui mediu competitiv. După liberalizarea prețurilor aceste sectoare și întreprinderi nu au fost viabile. Țările s-au confruntat cu două provocări. În primul rând au trebuit să impună legea pieței în întreprinderile moștenite de la vechiul sistem și, deci să le restructureze pentru a fi mai productive și competitive la noile prețuri. Legea pieței presupune ca acele întreprinderi care au eșuat în programul de restructurare să fie închise. În al doilea rând au trebuit să încurajeze crearea de întreprinderi care să fie capabile să concureze pe piață fără a avea nevoie de subvenții de la stat sau alte “ajutoare”.

În țările din Sud Estul Europei și Rusia obstacolele întampinate la înființarea unor firme noi influențează și procesul de creștere economică, spre deosebire de țările din Europa Centrală și cele Baltice unde firmele noi au devenit rapid principala sursă de creare de locuri de muncă. În Polonia, unde P.I.B. a fost în 2000 de 1,5 ori mai mare decât cel din 1990 mai mult decât jumatate de muncitori sunt angajați în astfel de firme, față de un sfert acum 10 ani.

Societățile vechi beneficiază de constrângeri bugetare mai relaxante, de credite preferențiale, nu sunt obligate la plata taxelor și impozitelor, contribuțiilor sociale, debitelor bancare determinând astfel ineficianța reformelor din unele țări. În Bulgaria și România protecția acestora prin sistemul bancar a determinat creșterea creditelor neperformante, reducând sursele de credit pentru întreprinderi mici, mai performante, neimplicate politic. Similar în Belarus, Moldova, Ukraina, Georgia, Rusia. Deși necesare, reformele economice însoțite de disciplină strictă și încurajarea eficienței, nu au fost aplicate datorită opoziției celor ce au câstigat venituri importante la începutul tranziției (apropiați și de sfera politică) care ar fi erodate de noile reforme.

Situația existentă în anul 2000 și 2001, precum și previziunile realizate de organismele internaționale conduc la concluzia menținerii în viitor a trendului pozitiv al situației economice în condițiile necesității îndeplinirii unor criterii în vederea aderării la structurile europene.

Tabelul 3.8

Țări în tranziție din Europa Centrală și Orientală : P.I.B. real, inflația (prețurile consumatorilor), balanța de plăți curentă, exprimate ca procent anual

1 Modificarile privind prețurile consumatorilor sunt luate în calcul ca medie anuală;

2 procent din PIB;

*Pentru anul 2002 sunt date proiectate

Sursa: Fondul Monetar International,World Economic Outlook, 2001, p.38

Fondul Monetar International,World Economic Outlook, 2002, p.42

În Polonia unde activitatea s-a redus brusc și inflația a scăzut, rata dobânzii s-a redus, iar politica privind deficitul bugetar s-a relaxat. În contrast, în Ungaria expansiunea rămâne robustă și inflația a scăzut. În Cehia cererea și activitatea au rămas puternice, dar denotă o anumită încetinire în perioada următoare. Banca Centrală a crescut rata dobânzii pentru prima data în 2000. În țările baltice activitatea se presupune că va rămâne robustă, cu o moderată încetinire în Estonia, Lituania continuă recuperarea crizei din 1999. Deficitul bugetar s-a redus în ultimii ani. În Europa de Sud-Est a continuat expansiunea în Bulgaria, dar criza din Turcia și situația în Europa, care a îregistrat o încetinire a creșterii, au afectat veniturile din exporturi. Provocarea majoră a acestei țări este de a menține trendul actual privind reformele structurale pentru a realiza o economie de piață funcțională și competitivă. În România, care a adoptat o concepție de tip “stop -go” în reformele actuale și stabilitatea macroeconomică, creșterea produsului intern brut, determinată de cererea populației, a fost acompaniată de lărgirea deficitului contului curent. Pentru a reduce aceste presiuni și a suporta reduceri viitoare ale inflației trebuie să conducă o politică fiscală austeră inclusiv prin măsuri necesare pentru a întării performanțele întreprinderilor publice. Este esențial să se revigoreze procesul reformei, incluzînd și un progres mai rapid al privatizării și îmbunătățirea guvernării. În Rusia guvernul a început implementarea unui program de stabilizare și reformă ambițios. Politicile monetare se concentrează pe reducerea inflației, care a scăzut de la sfârșitul anului 2000, prin restrângerea creditului, creșterea apelării la surse neinflaționiste, cum sunt veniturile provenite din privatizare și străinătate asistență străină).

3.2. PARTICULARITĂȚI ALE CERERII DE MONEDĂ

Cererea de monedă în perioada de tranziție de la economia planificată la cea de piață prezintă o diferențiere sectorială care o delimitează de cererea existentă în economiile dezvoltate și planificate. Dacă în sectorul de stat cererea este în esență o cerere de bani în vederea tranzacțiilor, cererea sectorului privat și a gospodăriilor cuprinde atât cererea activă cât și cererea de bani ca mijloc de rezervă. Analiza cererii totale de monedă, văzută ca o sumă a sectoarelor amintite, are în vedere studiul factorilor determinanți și caracteristicile cererii de bani a acestor sectoare, evidențiind și întregul context macroeconomic.

Procesul de formare a cererii de bani este diferit față de cel din țări dezvoltate întrucât legăturile economice se modifică rapid ca urmare a procesului dezvoltării economice și a transformărilor instituționale pe care le implică. Cererea de monedă se limitează la cerere în vederea tranzacțiilor conform unor autori, dar faptul că viteza de circulație a banilor este instabilă conduce la concluzia includerii în cererea de bani și altor componente – cerere de monedă în scopuri speculative și ca mijloc de rezervă. Prin urmare, cererea de monedă în țări în curs de tranziție are două componente: cerere tranzacțională care depinde în principal de venitul real și cerere de monedă în vederea economisirii care depinde în mare măsură de costul de oportunitate al deținerii banilor (considerat a fi în majoritatea țărilor rata dobânzii la depozitele bancare).

În economii în tranziție se pune problema exprimării cererii de monedă în termeni nominali sau reali. În condiții de inflație ridicată este mai adecvat să se opereze în termeni nominali ceea ce determină însă excluderea influenței prețurilor și asupra venitului național ce va fi exprimat în prețuri curente. Exprimarea în termeni reali a cererii de monedă prezintă dificultatea alegerii deflatorului în condițiile în care nu există prețuri relevante și se modifică însuși baza de formare a prețurilor.

Piața financiară, nu foarte dezvoltată, este în formare și se poate considera că averea are o structură destul de simplă: bunuri fizice și bani. Prin urmare, averea nu este un factor comportamental deosebit de activ, variabila principală ce se are în vedere în analiza cererii de monedă fiind venitul (venitul național, produsul intern brut). Coeficientul de monetizare este redus (predomină procese economice în formă “naturală” ), dar în creștere și, prin urmare, venitul național (produsul intern brut) trebuie periodic reanalizat (corectat). Salariul, ca formă de venit, este analizat la nivel real datorită influenței inflației ridicate în cadrul acestor țări. Economiile în tranziție sunt înclinate spre crize financiare incuzând balanța de plăți și crize bancare care afectează sărăcia și distribuirea venitului. Aceste crize conduc la diminuarea activității economice, creșterea șomajului și reducerea salariului real.

Țările în curs de tranziție trebuie să schimbe proprietatea și astfel adoptă politici de privatizare și restructurare. Statul poate controla principalele categorii de venituri (salarii, profit , dobândă, rentă) în mod indirect prin politica de impozit și cvasiindirect prin plafoane maxime de creștere a veniturilor. Veniturile salariale, care influențează cererea de bani a popuației, nu cresc proporțional cu creșterea prețurilor. Cadrul general de intervenție a statului se poate privi prin prisma ecuației schimbului lui Fisher (MV=PQ). Cererea agregată este acoperită de producția de bunuri și servicii realizate pe plan intern produs intern brut- importuri + exporturi. Statul poate influența echilibrul macroeconomic prin controlul masei monetare (M) și a cheltuielilor guvernamentale. Investițiile, consumul, totalul producției, viteza de circulație a banilor pot fi influențate parțial, iar nivelul general al prețurilor indirect. Rolul statului nu este clar definit în economiile în tranziție, nici modul de intervenție în economie.

Rata dobânzii influențează cererea de bani, dar întrucât este rigidă, ori fixată administrativ, poate să nu reprezinte un criteriu economic de decizie foarte important pentru agenții economici sau pentru reglarea proceselor economice. Există opinia conform căreia nu este necesară includerea în ecuația cererii de bani a ratei dobânzii întrucât există doar cerere pentru tranzacții, idee contrazisă de variația vitezei de circulație a banilor care arată că mărimea cererii de bani este influențată de venit, dar și de alți factori. Blocajele din economie privind mecanismele de formare și canalele de transmitere a efectelor modificării acestor rate conduc însă la reducerea importanței sale în analize. Pe ansamblul grupului de țări în tranziție rata reală a dobânzii este negativă sau slab pozitivă demonstrând rigiditățile existente în economie care împiedică ajustarea ratelor dobânzii. În ecuația cererii de bani se poate include astfel fie un indicator al “abundenței” (lipsei) de credite, fie ritmul așteptat al inflației.

Structura financiar bancară este insuficient dezvoltată, gama de instrumente retrânsă, instrumentele finanaciare sunt în număr redus și neeficient supravegheate. Inexistența unor legi și instituții coerente, armonizate cu cele ale țărilor dezvoltate, instabilitatea politică, internă și externă, mentalitatea postcomunistă și cultura economică redusă, inflația ridicată, determimă inexisteța unor stimulente pentru tranzacții în active financiare și, prin urmare, deținerea de active financiare nu este o alternativă viabilă la deținerea bunurilor fizice și a banilor. Concurența nu este bine dezvoltată. Reforma din sistemul bancar trebuie să urmărească trei elemente principale: managementul, concurența, controlul prudențial. Deși procesul de creare a piețelor financiare a fost început prin înființarea burselor de valori funcționarea acestora este departe de standardele occidentale.

Ca urmare a gradului insuficient de dezvoltare a pieței financiare, economiile în tranziție sunt economii de credit, economii în care creditul bancar este principalul mijloc de finanțare. Cererea de investiție este mare ceea ce conduce la o cerere de credit care devansează oferta pentru că rata acumulării este redusă, iar volumul și destinația creditului nu au fost reglate corespunzător. Creditul este scump și restrâns. Ca indicator care reflectă „abundența” (penuria) creditului ce influnețează cererea de bani se poate folosi:

– volumul creditelor bancare/ venitul (P.I.B.) național în prețuri curente;

– indicele creșterii volumului net al creditelor bancare interne;

– angajamentele bancare/ venitul național (P.I.B.) în perioada anterioară;

– depozite previzibile și depozite bancare existente;

– cantitatea de monedă primară/volum credite bancare.

Alegerea unei forme de exprimare indicatorului depinde de condițiile existente în țara în curs de dezvoltare. Includerea sa în ecuația cererii de bani din anumite țări în tranziție este datorată faptului că rata dobânzii pe piața “organizată” și “neorganizată” este nerelevantă. Indicatorul “abundenței” (lipsei) de credite pe piața “organizată” (interbancară) poate fi calculat statistic, reflectă și “abundența” (lipsa) creditului pe piața financiară neorganizată (accentuarea lipsei de credite bancare înseamnă că a crescut cererea de credite pe piața neorganizată, și, deci majorarea ratei dobânzii pe această piață – și invers).

Pentru a se menține inflația la nivel scăzut este nevoie de un sistem financiar sănătos. Europa răsăriteană se confruntă cu două provocări majore: i) sistem financiar vulnerabil pentru că majoritatea băncilor sunt sau au fost de stat, iar cele mici au management necorespunzător; ii) apariția unor conflicte între obiectivele macroeconomice pe măsură ce inflația avansează.

Sectorul financiar joacă un rol important la nivel macroeconomic datorită a patru motive: o criză financiară poate cauza mari costuri sociale și probleme economice majore; elasticitatea sectorului bancar este crucială pentru o politică a ratei dobânzii flexibilă și transmisiunea efectivă și predictibilă; intermedierea eficientă este esențială pentru sporirea creșterii; un bun management al riscului, prin limitarea creditelor neperformante, conduce la minimizarea problemelor privind ieșirea de capital.

În țări în curs de tranziție inflația este ridicată (conform prezentării elaborate în subcapitolul anterior), cererea de bani este influențată în special de ritmul așteptat al inflației care se poate exprima sub forma indicelui previzionat al creșterii prețurilor (acesta este influențat de evoluția anterioară a prețurilor și de tendința acestora pe termen lung ). Evoluția prețurilor este mai relevantă în unele economii decât rata dobânzii în alegerea structurii averii care cuprinde bunuri reale sau bani. ”Inflația afectează în mod negativ cererea de bani deoarece agenții economici preferă să dețină bunuri reale în timpul perioadelor în care inflația crește.” (Subramanian S. Siriam, 2000).

Creșterea prețurilor poate fi determinată fie de un șoc (ajustarea prețului mondial al petrolului ) sau permanent ca rezultat al unor probleme cronice a economiei (deficite bugetare mari) Țările în curs de tranziție sunt sensibile la modificările condițiilor economice internaționale și se confruntă cu crize financiare datorită moficărilor structurale necesare tranziției la economia de piață. În astfel de economii apare inflația corectivă „majorări brute și substanțiale la prețuri care rezultă din procesele de liberalizare și înlăturare a constângerilor administrative sau de eliminare a subvențiilor” (M.Isărescu, 2001) ca un fenomen necesar și inevitabil al tranziției și care depinde de magnitudinea constrângerilor administrative și a subvenților.

Politica economică trebuie să urmărească accelerarea și derularea inflației corective care se poate realiza fie prin terapia șoc, fie prin terapia graduală și evitarea transformării inflației corective într-o inflație de fond și de durată. Riscul accelerării inflației poate fi redus prin reforme instituționale ce vizează autonomia Băncii Centrale și transparența politicii monetare. Sunt încurajate țările ce au o politică de reducere a inflației aplicând totodată reforme structurale ce vizează revizuirea poziției bugetare pe termen lung. Deflația și limitarea variației inflației ameliorează perspectivele de creștere pe termen mediu în economiile în tranziție. În țări în care sectorul financiar-bancar nu este dezvoltat și instituțiile sunt neorganizate (și cazul României) rata inflației este inclusă în spectrul variabilelor care reprezintă cost de oportunitate în ecuația cererii de bani. Motive pentru care se utilizează ca variabilă în construirea funcției cererii de bani în țări în curs de dezvoltare sunt:

există o posibilitate redusă de substituire între bani și alte active financiare datorită sistemului bancar și pieței financiare nedezvoltate;

rata dobânzii poate fi fixată administrativ și nu arată variațiile pe termen lung;

datorită lipsurilor din sistemul financiar rata dobânzii nu poate să fie observată corect.

În condițiile unei inflații ridicate și ca urmare a devalorizării monedelor naționale se manifestă fenomenul de dolarizare. Acesta determină reducerea cererii de monedă națională și creșterea cererii active financiare libelate în monedă străină. Incertitudinile privind inflația influențează deciziile de consum, investiții, economisire și deciziile agenților economici de a deține alte active (monede străine în principal) decât moneda proprie țării. În condițiile în care se previzionează creșterea deprecierii cursului de schimb crește beneficiul rezultat din deținerea de monedă străină și subiecții economici substituie moneda națională cu monedă străină.

Cererea de monedă a firmelor depinde de volumul arieratelor cu care este invers proporțional. Arieratele sunt o consecință a indisciplinei sectorului financiar și reprezintă un element cu consecințe grave pentru economiile în tranziție. Se regăsesc cu precădere în sectorul de stat, industrie și agricultură și reflectă gradul insuficient de dezvoltare economică și de implicare a statului în economie. Există o categorie de arierate față de bugetul de stat create în principal prin amânarea sau neplata impozitelor și taxelor și arierate între firme sub forma creditelor comerciale.

Firmele acordă credite comerciale (împrumut pe termen scurt, nu mai mare de 90 de zile în practica internațională) pentru a-și ajuta clienții de talie redusă care au acces mai redus la piața creditelor în perioade de restricții monetare. Aceste credite se pot prelugi pe perioade lungi în cazul țărilor în tranziție în care preocedurile de faliment nu sunt dezvoltate și nu se pot aplica în condițiile nerespectării obligațiilor de către debitori. Creditele comerciale pot înlocui banii pentru tranzacții (M1), dar îndeplinesc și o funcție financiară la nivelul firmelor. Dacă privm creditele comerciale ca un substitut al banilor pentru tranzacții înseamnă că acestea au o velocitate ridicată. Chiar dacă sunt un substitut aproape perfect al depozitelor la vedere, nu reprezintă și un substitut al depozitelor la termen și, prin urmare velocitatea lui M2 este mai stabilă și mai puțin afectată . Conduc la reducerea cererii de monedă pentru precauție.

Creșterea velocității lui M1 este determinată și de erodarea încrederii în moneda națională datorită inflației ridicate și variabile înlocuirea banilor pentru tranzacții cu datorii financiare restante (arierate). Între reducerea inflației și cea a velocității este o relație pozitivă cauzată de creșterea economiilor și a deținerilor de active financiare în economii cu reforme avansate. Dezvoltarea sectorului de intermediere financiară se reflectă în creșterea velocității lui M2, nu și în cea a M1. Aceste tendințe în cererea de bani a firmelor pot fi compensate de diversificarea activelor financiare pe care le pot deține cei care economisesc ceea ce determnină creșterea cererii pentru bunuri mai puțin lichide, deci a lui M2.

În cazul țărilor în tranziție cu instabilitate ridicată dacă velocitatea lui M1 crește mai repede decât M2 este probabil un semn al substituției banilor pentru tranzacții de către credite comerciale sau arierate între firme. O creștere a datoriilor întreprinderilor este însoțită de o creștere în media perioadei pentru credite comerciale. Totuși, “creșterea datoriilor financiare intermediare ar trebui să influențeze cererea de bani inclusiv a depozitelor la termen mai mult decât cererea pentru masa monetară în sens restrâns, pentru că depozitele la termen mai mult decât M1 îndeplinesc funcția de acumulare de avere pentru care datoriile sunt un substitut.” (F. Zahn, W.Hosek, 1973 ).

„Arieratele reprezintă un substitut al creditului bancar permițând relaxarea restricțiilor financiare care afectează firmele: în absența acestora, cererea de credite formulată de firme ar crește cu un volum corespunzător” (I. Lala, B. Dima, 2002). Acestea au un efect inflaționist direct, chiar dacă pe termen scurt situația se atenuează, pe termen lung se deteriorează acut. Firmele nu își ajustează la nivelul tranzacțiilor curente balanțele monetare și își diminuează cererea de monedă pentru speculații și precauție. Crește astfel caracterul exogen al masei monetare.

Ca urmare a particularităților existente în economiile în tranziție nu se verifică ideea clasică a constanței vitezei de circulație și nici cea neoclasică a stabilității cererii de monedă. Ecuația sa este de forma: V = PY/M, variabilele ce o influențează prezintă caracteristicile specifice din aceste economii. Venitul național (P.I.B.), conform datelor prezentate, este instabil, nivelul său real înregistrează dinamică negativă pe anumite perioade, iar între ritmurile de creștere ale acestuia și volumul tranzacțiilor monetare sunt diferențieri. Participanții la tranzacții economice se modifică ca număr, ca tip (privat/public) și raporturi. Volatilitatea sa este dată de alți factori obiectivi referitori la modificări funcțional – instituționale și în mecanismele de derulare a tranzacțiilor (realizează modificări instituționale, de legislație, privind modul de efectuare a plăților, sistemul financiar este fragil și nedezvoltat, averea subiecților economici cuprinde în principal monedă și bunuri) și de factori subiectivi: neîncrederea în realizarea și menținerea stabilității monetare, factori de tip comportamental, mentalitate, educație, informare. Creșterea masei monetare este urmată de o creștere a inflației într-o proporție mai mare și invers. Iar creșterea ratei inflației determină creșterea vitezei de circulație a banilor.

4. CEREREA DE MONEDĂ ÎN ROMÂNIA

4.1. PREZENTAREA CADRULUI MACROECONOMIC

Economia României se caracterizează prin deschiderea după 1989 către celelalte țări, scăderea ratei investițiilor (în special ca urmare a inflației ridicate și a riscului afacerilor), scăderea potențialului de economisire internă, dublu deficit-bugetar și de cont curent, tendința de creștere a exporturilor (ca urmare a modificărilor structurale și deprecierii monedei în termeni reali), existența deficitului pe piața muncii, deprecierea nivelului de trai, datorie externă acumulată pe perioada tranziției la un nivel mai redus decât a altor țări în tranziție, sistem instituțional slab dezvoltat (dreptul propriețăii nu este asigurat, mecanismele economiei de piață sunt incomplet instituționalizate). Costurile pentru realizarea tranziției sunt uriașe “ansamblul costurilor economice și sociale … se ridică la o sumă comparativ cu costurile de redresare din primul și cel de al doilea război mondial” (N.Constantinescu, 1996).

Perioada 1990 – 1995 cuprinde o evoluție fluctuantă a economiei în care s-a înregistrat o inflație de trei cifre, reforme structurale și privatizare în stadii incipiente.

Anul 1996 a reprezentat al patrulea an de creștere consecutivă, produsul intern brut s-a majorat cu 4,1%. Realizată cu prețul accentuării dezechilibrelor și bazată pe vechile structuri această creștere nu a fost menținută în următorii doi ani, P.I.B. scăzând cu 6,6% în 1997 și 7,3% în 1998. Împreună cu relaxarea fiscală au condus la creșterea inflației la sfîrșitul anului 1996, rata acesteia find de 59,6%. Câștigul salarial real a crescut într-un ritm inferior creșterii producției și productivității muncii. Mecanismele de piață nu și-au exercitat funcțiile în condițiile în care sectorul de stat era dominant, piața valutară nu funcționa liberă și se menținea controlul prețurilor. Disfuncționalitățile în alocarea resurselor au fost amplificate de mărimea arieratelor și a subvențiilor către întreprinderi de stat. În anul 1997 s-a urmărit liberalizarea prețurilor esențiale și crearea și dezvoltarea piețelor financiare. Performanțele economice au fost mixte: deficit fiscal de 3,6% din P.I.B. (inferior celui previzionat de 4,5%), cel al contului curent 9,1%, creșterea prețurilor de 151,4% (superioară celei prognozate), reducerea P.I.B.. Piețele financiare au devenit funcționale. În anul 1998 principala reușită a fost reducerea inflației, rata acesteia fiind de 40,6% la sfârțitul anului. Costurile scăderii sale au fost mari: P.I.B. a scăzut cu 7,3%, iar deficitul contului curent 7,9% din P.I.B.. În timp ce economia a fost în regres pentru al doilea an consecutiv câștigurile salariale medii au crescut agravând dezechilibrele din economie.

Recesiunea din ultimii doi ani s-a menținut și în 1999, indicatorii macroeconomici reflectând această situație: P.I.B. a scăzut cu 3,2% față de anul anterior, inflația a depășit estimările fiind de 45,8%, șomajul a cuprins 11,5% din populația activă. Câștigul salarial mediu net real a scăzut cu 0,7% medie anuală. Un efect benefic l-au avut asupra economiei reale în următorii ani accelerarea reformelor structurale, restructurarea sectoarelor supradimensionate și limitarea activităților ineficiente.

În anul 2000 au fost adoptate documente și reglementări ce vor influența în viitor direcțiile de dezvoltare economică. S-a reluat creșterea economică pe baze sănătoase, principalul factor fiind creșterea exporturilor, PIB a crescut cu 1,6%, rata inflației de 40,7%. Rata de creștere a masei monetare a fost de 38%, reprezentând o contracție de 1,9% datorită deteriorării cererii de monedă, fenomen ce s-a inversat începând cu ultima lună a anului. Rata șomajului a scăzut la 10,5%. Deficitul contului curent s-a încadrat în în ținta de 4%, iar deficitul bugetar consolidat de 3,7% a reflectat politica de ajustare macroeconomică.

Anul 2001 a consemnat la nivelul tuturor sectoarelor o evoluție favorabilă ceea ce a condus la accelerarea creșterii economice. P.I.B. a crescut cu 5,3% datorită în principal creșterii cererii interne. Deficitul contului curent și inflația s-au redus, dar mai puțin decât a fost obictivul pentru acest an. În primeel opt luni din anul 2001 a fost de 2,4% din P.I.B..

Autoritățile românești au inițiat un program destinat să asigure stabilitate macroeconomică, creștere economică susținută și tranziție efectivă spre economia de piață. Alegerea unei strategii care se referă la o dezinflație graduală reflectă dificultățile eliminării mecanismului indexării salariilor și impunerea disciplinei financiare în întreprinderile de stat. S-au angajat în reducerea mărimii sectorului de stat și realizarea unor privatizării majore (cea a Băncii Comerciale Române, a sectorului de distribuție a energiei și gazului). Se urmărește reducerea deficitului contului curent și accelerarea reformelor structurale, menținerea creșterii economice. Inflația se așteaptă să fie 22% la sfârșitul anului 2002, iar pe teremen mediu să fie exprimată printr-o singură cifră. În privința cursului de schimb autoritățiile vor menține regimul de schimb al flotării administrate pentru a realiza obiectivele privind dezinflația și urmărirea realizării echilibrului extern.

Programul reflectă proiecțiile cererii de bani potrivit cu urmărirea realizării dezinflației, creșterii economice și continuarea remonetizării graduale. Masa monetară în sens larg este planificată să crească cu 5,5% în termeni reali și creditul acordat sectorului privat cu 7% în termeni reali.

În anumite cercetării se estimează cererea de monedă pentru fiecare componentă individuală a banilor. Dezagregarea permite flexibilitate în alegerea variabilelor și ajustarea modelelor empirice, fiind realizată fie după tipul bunurilor, fie după deținătorii de monedă. Goldfeld (1973), spre exemplu, a analizat separat în cazul lui M1 cererea pentru monedă și depozite la vedere, iar după tipul de deținători a estimat cererea de bani pentru gospodării , agenți economici, administrație locală și stat, sectorul financiar și restul lumii. Dezagregarea cererii în funcție de tipul de deținător este impusă de ideea că motivele pentru care aceștia dețin bani diferă, în timp ce anumite sectoare au ca scop principal efectuarea tranzacțiilor altele consideră ca motiv principal relizarea unui portofoliu de bunuri care să le maximizeze veniturile.

Cererea de bani în România prezintă caracteristici specifice determinate de:

– procesul de tranziție de la economia planificată la cea în curs de tranziție, situație în care coexistă structuri ale sectorului de stat cu cele ale sectorului privat;

– recesiunea economică care determină modificări structurale economice și sociale;

– procesul de aderare la Uniunea Economică și constituirea Uniunii Monetare Europene.

România “parcurge concomitent două tranziții: de la socialismul de tip sovietic spre un alt sistem economico-social…și de la situația de țară asociată la cea de țară membră a Uniunii Europene” (I.D.Adumitrăcesei, 1998).

Apar astfel diferențe semnificative între cererea de bani a firmelor, iar în cadrul acestora între cererea provenită de la firme cu capital de stat și cea formulată de firme cu capital privat, între cererea de monedă a gospodăriilor și cererea de bani a celorlalte sectoare.

4.1.1. CEREREA DE MONEDĂ A FIRMELOR

În prezent cererea de monedă a firmelor are principală componentă cererea de bani pentru tranzacții și deținerile de monedă peste/sub necesarul de monedă pentru efectuarea plăților. Cererea de bani a unităților econmice de stat continuă să fie în principal o cerere în vederea tranzacțiilor, iar cea a firmelor private cuprinde și cererea de monedă ca mijloc de rezervă.

Alături de factorii generali cu influență asupra cererii de bani se adaugă o serie de factori specifici economiei românești:

-cererea de credite mai mare decât oferta și influența limitată a ratei dobânzii asupra acesteia;

-insuficienta dezvoltare a pieței financiare;

-modificări în structura economiei (în mecanismul de derulare a plăților, privind numărul de participanți la tranzacții);

-poziția de monopol pe care o dețin în continuare unele firme de stat;

-nevoia mare de fonduri pentru ambele categorii de firme.

În cazul economiilor de piață, cum este cazul României, eficiența politicii monetare întâmpină obstacole determinate de slaba funcționare a mecanismelor de piață, de mecanisme slabe de transmitere a semnalelor monetare și de fenomenul de “selecție adversă” ( M.Isărescu, 2001). Marile întreprinderi de stat rămân imune la constrângerile monetare, iar politica restrictivă afectează doar întreprinderi profitabile. Orice întreprindere își va păstra lichiditățile pentru creditorii de primă mână (cei care au cea mai mare putere de negociere cu managementul). Lichiditatea este astfel îndereptată spre plata salariilor în condițiile unei economii caracterizate prin lipsa disciplinei financiare și performențe economice negative. Întreprinderea produce arierate, nu valoare adăugată. Selecția adversă a reprezentat un obstacol în eficientizarea politicii Băncii Naționale a României după liberalizarea pieței valutare din 1997.

Rata dobânzii are influență inversă asupra cererii de bani pe măsură ce se trece la economia de piață, creșterea acesteia determină reducerea cantității de bani “ reziduale” și invers. Rata reală acționează asupra acumulărilor reale, iar cea nominală asupra economiilor în formă bănească și financiară și, astfel asupra cererii demonedă. Rata reală negativă în condițiile unei inflații ridicate amplifică cererea lor de bani ceea ce determină creșterea cererii de credite mai repede decât oferta și se anulează rolul relațiilor dintre bănci și întreprinderi de ajustare a deținerilor de bani la cererea de bani a agenților economici. Astfel în analiza cererii de monedă trebuie să se aibă în vedere și inflația.

Rata reală a dobânzii influențează arieratele, rate negative apar ca o modalitate de a subvenționa firmele în mod implicit, iar rate pozitive conduc la creșterea arieratelor față de stat și furnizori (cost nul). Arieratele apar ca o alternativă la utilizarea monedei și influențează cererea de bani a firmelor și, deci cererea totală, distorsionând procesul de echilibrare a cererii și ofertei de monedă.

Insuficienta dezvoltare a pieței financiare și existența unei cereri de credite excedentare are ca efect limitarea posibilităților firmelor de a obține lichiditățile necesare pentru derularea tranzactițiilor curente și pentru a-și achita datoriile scadente determinând aceste unități sa dețină o cantitate mai mare de monedă (decât cea necesară pentru derularea tranzacțiilor). Creditarea firmelor de stat s-a realizat în mare masură sub influența deciziilor guvernamentale, deși ineficientă, sectorul bancar nefiind în totalitate privat. Mecanismul de acordare a creditelor este încă rigid, chiar în condițiile unei rate a dobânzii scăzute firmele nu-și pot adapta disponibilitățile bănești la necesități.

Se observă, totuși o situație pozitivă, creșterea nivelului creditului acordat firmelor cu capital privat în ultimii trei ani concomitent cu reducerea creditelor, în mare măsură neperformante, acordate agenților economici ce aparțin sectorului de stat.

Tabelul 4.1.

Credite în lei acordate agenților economici

Sursa: Banca Națională a României, Buletin lunar nr. 1, ianuarie, 2002, p.45

O situație favorabilă dezvoltării economice o reprezintă și reducerea creditului guvernamental, pe fondul creșterii creditelor acordate sectorului privat sau gospodăriilor.

Tabelul 4.2.

Evoluția creditului intern și creditului neguvernamental

Sursa: Banca Națională a României,Raport anual 2000, p.8*,9*, calcule proprii

În perioada 1999-2001 creditul guvernamental pentru acoperirea datoriei publice a fost sistat. Modificări deosebite se observă în 2001, prin măsurile Băncii Naționale Române nivelul creditelor îndoielnice a fost de numai 3-4 %. Creditul neguvernamental a ajuns să reprezinte 40,5% din activele monetare consolidate ale țării în decembrie 2000, apriximativ 10% din P.I.B.. Însa în fiecare din primele 9 luni ale 2001, creditul ne-guvernamental a reprezentat 44-45%. Observăm desăvârșira unei tendințe vizibile de mai mult timp, însă creditul guvernamental s-a diminuat pe fondul echilibrarii treptate a veniturilor și cheltuielilor bugetelor de stat, dar mai ales pe seama rezultatelor emisiuni de obligațiuni internaționale ("eurobonduri"). Astfel, nivelul din mai 2001 al creditului guvernamental era de numai jumatate (53,8%) față de cel din 2000 (în termeni reali – ajustare cu inflația), însă o dată cu intrarea ultimei emisiuni-record de 6000000 de euro în Trezorerie, iunie 2001 a consemnat un nivel de numai 39,4% față de iunie 2000 ca pondere în total active consolidate, acesta a scăzut de la 27% în iunie 2000 la numai 10% în 2001.

Cererea de monedă crește mai repede decât producția datorită creșterii numărului de participanți, a volumului tranzacțiilor lor bănești, coficientului de monetizare, variațiilor nivelului real al venitului. Prin urmare venitul național (P.I.B.) și volumul tranzacțiilor au o importanță mai redusă în analiza cererii de monedă decât în economii stabile.

Sectorul privat s-a dezvoltat ca rezultat al procesului de tranziție, contribuția sa la formarea P.I.B. a atins nivelul de 61,5% în 1999, în comparație cu 16,4% în 1990. Structura P.I.B. este diferită de cea care caracterizează economia Uniunii Europene, dar este de notat o anumită tendință de convergență a acestora. Procentul sectorului agricol la formarea valorii adăugate a scăzut de la 20% la începutul anilor 90 la 15,4% în 1999; procentul sectorului industrial a scăzut sub 31%, în timp ce sectorul serviciilor și construcțiilor a contribuit cu 53,4 % la valoarea adăugată (față de 70% în U.E.), cu 20% mai mult decât la începutul decadei. Acestea s-au realizat în condițiile în care în România există un proces de declin economic, iar în Uniunea Europeană o importantă creștere economică.

Consumul întreprinderilor, (formarea brută de capital fix) – indicatorul cel mai important în structura P.I.B. după utilizare – reflectând capacitatea unei economii de a-și autofinanța reînnoirea tehnologică și dezvoltarea, a reușit să crească prin substituirea treptată a "producției pe stoc" și s-a stabilizat după anul 1994 la un nivel de aproximativ 20% din total. Acest nivel este extrem de slab sub comparație cu nevoile unei economii în dezvoltare ("emergente"). Construcțiile industriale și mijloacele de transport au crescut în detrimentul utilajelor și tehnologiei serioase de producție, echipamentelor IT și telecomunicațiilor.

P.N.B./locuitor, cel mai sintetic indicator al nivelului economic al unei țări, a înregistrat o involuție față de țări capitaliste dezvoltate și față de celelalte țări din Europa Centrală.

Modificări în mecanismul plăților, în regimul juridic al nelplății unor datorii (arierate) au consecințe asupra neasigurării capacității de plată permanente și conduc la modificarea cantității de bani deținute în vederea tranzacțiilor. Informatizarea și modernizarea continuă a sistemului bancar, apariția unor instrumente și modalități de plată fără numerar duce la creșterea vitezei de efectuare a decontărilor și, prin urmare la reducerea cantității de monedă necesară efectuării tranzacțiilor. Reglementarea procedurii falimentului, a lichidării și a diverselor categorii de datorii influențeaza nivelul cererii de bani.

Firmele de stat continuă să ocupe un loc important în economie, în jurul lor se desfășoară numeroase fluxuri bănești. Plățile lor depind de factori care care pot fi influențați direct prin decizii proprii (plata salariilor, dividentelor, redevențelor), dar încasările depind și de decizii adoptate în cadrul celorlalte sectoare (mai ales vânzare/ cumpărare de mărfuri), adică de cererea de monedă a celorlalte sectoare “Inseamnă că evoluția cantității de bani din conturile unităților economice reprezintă o mărime reziduală în raport cu evoluția cererii de bani și a deținerilor din celelalte sectoare” (S.Cerna, 1994). Este necesar să existe un sector privat în domeniul producției în stare să reacționeze la fluctuațile cererii promt, nu numai a unui sector privat în rețeaua comercială.

Companiile de stat (electricitate, căldură, gaz și apă, transport feroviar) au acumulat cele mai mari arierate între firme continuând să acorde credite comerciale clienților deja aflați în dificultate contând pe suportul guvernului (Exemplu Sidex Galați sau chiar firme private cu sprijin politic). Sunt un pericol pentru macrostabilizare, tranzacții financiare normale și reforme la nivel micro-economic.

Din 1995 datoriile firmelor cu capital majoritar privat au depășit arieratele firmelor cu capital de stat. În ceea ce privește arieratele sub formă de taxe neplătite, creșterea nivelului real al acestui agregat reprezintă un semn că firmele aleg această modalitate în condițiile în care costul și riscul de neplată sunt reduse, dovadă a lipsurilor cadrului instituțional. Schaffer și Turley (1999) estimau taxele neplătite de firmele din România la 6,1% din P.I.B. în 1997 (utilizând o bază de date din 9000 de întreprinderi ).

În 1999 din total arierate statul deținea 20,6%, întreprinderile mixte 33,8%, cele private 45,4%, altele 0,2%. În decembrie 2000 totalul arieratelor au atins nivelul de 38% din P.I.B., iar arieratele între întreprinderi aproximativ 16% din P.I.B.. Nivelul lor a crescut cu 32% în primul semestru al anului 2001 față de 2000. Reeșalonarea plăților reprezintă în perioada 2000-2001 un subiect la fel de discutat în analizele monetare ca și blocajul financiar. “Existența arieratelor este un factor care poate explica instabilitatea macroeconomică persistentă și a intervenit în eficacitatea politicilor monetare în România în ultimii unsprezece ani.”(Luoana D. Santarosa, 2001). Acestea reprezintă și un răspuns la incompleta liberalizare financiară.

Sectorul de stat nu mai economisește, nu mai face acumulări pentru dezvoltare, nici pentru amortizări pentru a-și reînnoi capitalul, conservându-și doar funcția de salarizare. Se manifestă un efect de selecție inversă – salarii din ce în ce mai mari începând cu managerii, pe fondul prăbușirii activității economice. Economisirile au scăzut în termeni reali după 1991, în anul 1999 fiind egalate de volumul datoriei publice în special datorită reducerilor din sectorul corporatist.

Prin intermediul creditului bancar firmele pot să-și adapteze cantitatea de monedă deținută la volumul tranzacțiilor, dar în mod limitat, întrucât cererea de credite este mai mare decât oferta, așa cum am amintit. Pe de altă parte, firmele sunt tentate să dețină cantități de bani mai mari decăt necesarul lor în condițiile unei rate reduse a dobânzii și unor nevoi mari de fonduri (nu se abțin de la utilizarea creditelor și nu urmăresc rambursarea lor în mod deosebit). În aceste condiții relațiile firmelor cu băncile nu reprezintă o modalitate eficace de adaptare a deținerilor lor de monedă și nu anulează caracterul “rezidual” al sectorului respectiv.

Chiar dacă există și alte modalități de modificare a volumului de mijloace bănești (angajarea de credite externe, convertirea în valute a monedei naționale și invers) ele sunt limitate și insuficiente pentru a modifica caracterul “rezidual” al masei bănești.

4.1.2. CEREREA DE MONEDĂ A GOSPODĂRIILOR

Cererea de monedă a populației este tratată în mod distinct de cea a firmelor. Chiar dacă aceasta are și calitatea de producător (individual) este mai ușor de cuantificat calitatea de consumator, neexistând date statistice pentru a exprima producția realizată de populație în afara întreprinderilor. Cererea de bani a acestui sector cuprinde atât cererea activă ( pentru derularea tranzacțiilor), cât și inactivă (ca formă a averii). Variabilele care le influențează sunt în număr mai mare decât în cazul cererii de bani a agenților economici.

Asupra cererii de monedă în vederea derulării tranzacțiilor, care prezintă trăsăturile generale ale acestei categorii de cerere, îsi exercită acțiunea și o serie de factori specifici determinați de caracteristicile economiilor în tranziție:

-creșterea mai rapidă a veniturilor acestora decât a venitului real, a volumului producției sociale ca urmare a fenomenelor inflaționiste;

-creșterea prețurilor utilizate în tranzacții bănești efectuate de gospodării ;

-creșterea volumului tranzacțiilor populației ca urmare a creșterii veniturilor sale și a prețurilor, precum și ca efect al creșterii coeficientului de monetizare care reduce numărul persoanelor care își satisfac necesarul prin autoconsum.

Prin urmare cererea de bani pentru tranzacții a populației crește mai rapid decât cea totală și, deci, conduce la creșterea cantității de numerar în circulație mai rapid decât creșterea venitului național, producției sociale, precum și la creșterea numerarului în masa bănească totală (în cazul în care numerarul rămâne afectat populației și banii de cont firmelor). Cererea de monedă este direct influențată de venitul din muncă și capital care își sporește importanța pe măsura înaintării spre economia de piață.

Tabelul 4.3

Câștigul salarial și rata inflației

Sursa: Banca Națională a României, Buletin lunar nr.11, noiembrie 2001, p.31,

Banca Națională a României, Buletin lunar nr.1, ianuarie 2002, p.42

Veniturile totale în expresie nominală au înregistrat o creștere în 1999 față de 1998 la toate tipurile de gospodării, dar această creștere a fost mai mare la gospodăriile în care capul de familie a fost salariat. Aceeași situație se menține în anul 2000. În anul 1999 pe ansamblul gospodărilor nivelul veniturilor a înregistrat un excedent de 120 000 lunar ceea ce se reflectă în creșterea soldului de numerar existent în gospodărie fără ca acesta să permită constituirea unei economii substanțiale. La unele gospodării veniturile au fost insuficiente pentru acoperirea cheltuielilor ceea ce a determinat populația să recurgă la economii anterioare sau la împrumuturi și credite (nivelul acestora a fost mai mare decăt cel al restituirilor). Spre exemplu gospodăriile de șomeri au contractat împrumuturi de 73 000 lei lunar și au restituit numai 35200 lei lunar. Totuși soldul economiilor a prezentat o ușoară creștere în termeni nominali.

Principalele surse ale veniturilor bănești sunt activitățile salariale și prestațiile de activități sau protecție socială.

În anul 2000 la gospodăriile de salariați 83,2% sunt venituri salariale față de 86.9% în anul 1999. Veniturile medii pe un membru de familie au scăzut foarte mult, în condițiile în care se mărește ponderea persoanelor care depind în mod esențial de veniturile salariale ce nu au cunoscut creșteri în ultimii ani. Veniturile salariale ce revin pe o persoană se diminuează și în măsura în care gospodăria analizată are un număr crescând de persoane dependente de veniturile capului de familie.

Ponderea veniturilor din prestații de protecție socială este ridicată în cazul șomerilor și pensionarilor. În anul 2000 sumele obținute de gospodăriile de pensionari din prestații de asigurări sociale au fost în medie de 920 301 lei, din care 97,4% provenind din pensii. Veniturile în natură au oscilat între 55,95% la țărani și 12,3% la patroni în 1999, iar în anul 2000 60,4% la țărani și 16,8% la salariați.

Tabeul 4.4

Veniturile totale ale principalelor categorii de gospodării, în 2000

Sursa: Institutul Național de Statistică,Anuarul Statistic al României 2001, Secțiune Teritorială, p.683

Consumul pe locuitor s-a redus, s-au accentuat diferențele cu privire la consumul alimentar între diferite categorii de cetățeni, concomitent cu diferențieri salariale. Tendința este însoțită și de creșterea ponderii cheltuielilor alimentare în consumul total contrar tendinței din țări dezvoltate. Involuția producției și a puterii de cumpărare a determinat scăderea cheltuielilor cu îmbrăcămintea și încălțămintea în cadrul bugetelor realizate de majoritatea familiilor. Situația a fost determinată de corelarea neriguroasă a evoluției veniturilor cetățenilor cu evoluția prețurilor. Spre exemplu în 1995 salariul mediu a fost de 70,5 ori mai mare decât în 1989, iar ponderea prețurilor la produse nealimentare de 92,6 ori mai mare ceea ce evidențiază scăderea puterii de cumpărare la aceste produse. În 1997,1998 cheltuielile pentru produse alimentare reprezentau 23,9%, respectiv 23,8% din total cheltuieli bănești. Au crescut de asemenea semnificativ cheltuielile cu locuințele, în timp ce resursele populației pentru sănătate au scăzut.

În 1999 evoluția veniturilor a fost inferioară celei din anul 1998, nu s-a asigurat un consum satifăcător de bunuri și servicii și nici nu s-au realizat economii. Cheltuielile totale nominale în 1999 au înregiatrat un nivel mediu de 2346300 lei, superior celui din 1998. În anul 2000 nivelul cheltuielilor pe o persoană au fost de 1232207 lei depășind nivelul veniturilor de 1247454 lei. În mod deosebit în cazul șomerilor și țăranilor cheltuielile au fost mai mari decât nivelul veniturilorîn 1999, iar în 2000 numai în cazul șomerilor, deficitele fiind acoperite prin împrumuturi și mobilizarea unor economii din perioadele anterioare.

Tabelul 4.5

Cheltuielile totale ale principalelor categorii de gospodării, în 2000

Sursa: Institutul Național de Statistică,Anuarul Statistic al României 2001, Secțiune Teritorială, p.690

Cererea inactivă de monedă este determinată și de următorii factori specifici etapei de tranziție spre economia de piață:

-procesul de economisire forțată, volumul veniturilor populației crește mai rapid decât creșterea producției sociale; economiile pot fii “forțate” în condițiile în care populația nu găsește bunurile de care are nevoie.

-modul de utilizare a economiilor în condițiile în care gama de active financiare și reale în care își pot plasa economiile sunt reduse și inflația ridicată determină populația să achiziționeze bunuri fizice;

-cererea de bunuri este excedentară;

-economiile sunt plasate totuși și în anumite instrumente financiare ca urmare a diversificării tipurilor de depozite la bănci, la C.E.C., datorită primirii de depuneri în valută;

Pentru a se proteja împotriva creșterii prețurilor populația își plasează economiile cu precădere în bunuri fizice, această tendință amplificându-se în condițiile în care inflația persistă la cote ridicate și se anticipează creșterea acesteia. Totuși, ca urmare a existenței unei cereri excedentare de bunuri reale economiile nu se pot transforma în întregime în astfel de bunuri și, gospodăriile sunt obligate să efectueze plasamente și în active financiare, chiar dacă rata dobânzii reale este negativă sau slab pozitivă. Rata nominală ridicată a dobânzii duce la creșterea economiilor păstrate sub formă de hârtii de valoare, deși această posibilitate prezintă limite în fazele timpurii ale tranziției. Rata reală slab pozitivă sau negativă determină economisirea în formă reală și reducerea plasamentelor sub formă financiară. Deși cererea populației este direct influențată de rata nominală a dobânzii ea este influențată indirect și de rata reală care determină acumulările reale. Reducerea ratei dobânzii pasive conduce la diminuarea creșterii economisirii în lei a cărei pondere în total cvasibani se reduce.

Tabelul 4.6

Relația între rata dobânzii, credite și economii ale polpulației

Sursa: Banca Națională a României, Buletin lunar nr.11, noiembrie 2001, BNR, p.31, p.33, p.36

Banca Națională a României, Buletin lunar nr.1, ianuarie 2002, BNR, p.42, p.53

Rata dobânzii nu reprezintă, totuși un criteriu foafrte impotant în influențarea cererii de monedă. Dacă în economia de tip socialist statul deținea monopolul procesului de acumulare și investire, în economia de tranziție economisirea există și trebuie dezvoltată, dar implică încrederea în moneda națională, funcționarea pieței de capital și să nu existe un număr foarte mare de intermediari pe piața produselor și serviciilor.

Cererea de credite a fost în creștere din cauze naturale, dar și ca urmare a atitudinii băncilor, (politică de marketing pro-activ, de promovare chiar agresivă a produselor din clasa creditelor de consum), încurajate fiind de ratele relativ mici de neplată din partea persoanelor fizice, rate de risc comparabile cu cele din țările vestice dezvoltate. Populația a transferat economiile în lei către Titlurile de Stat accesibile (cu dobânzi mai mici decât cele vândute de Trezorerie bancilor), dar și către valuta forte (dolari, euro-marci). Aceasta tendință a ajuns de curând la o "masă critică", amenințând deja întreg sistemul financiar-bancar românesc prin erodarea componentei de baza a masei monetare. Banca Națională a României susține dobânzile la un nivel superior , acceptând o ușoară apreciere în termeni reali a cursului leu/dolar, în ideea restabilirii încrederii populației că dobânzile depozitelor în lei rămân real pozitive și remuneratoare. Banca Națională a României pe de o parte trebuie să susțină dobânzi cât mai mari pe piața bancară pentru creșterea economisirii, pe de altă parte aceste dobânzi relativ înalte sunt în contradicție cu dezinflația propusă.

Gospodăriile au o capacitate de adaptare a deținerilor de monedă la nivelul volumului tranzacțiilor mai mare decât firmele prin efectuarea unor tranzacții reale și financiare. Nivelul venitului personal provenit din muncă și capital influentează comportamentul acestei categorii. Importanța venitului din capital crește pe măsură ce economia înaintează pe drumul către economia de piață.

În România s-au făcut și se fac plăți de salarii, principala cale de a pune în circulație bani, fără acoperire în mărfuri și servicii, se plătește “nemunca” (s-au creat astfel puseuri inflaționiste ). Îndeosebi în primii ani ai tranziției, concomitent cu scăderea volumului producției s-a înregistrat, îndeosebi pe calea salariilor, creșterea volumului banilor puși în circulație. Totodată cetățenii sunt nevoiți să suporte din veniturile lor neajunsurile întreprinderilor de stat și chiar a unora recent privatizate ceea ce conduce la erodarea puterii sale de cumpărare. Creșterea venitului real conduce la creșterea cererii de monedă.

Tabelul 4.7

Indicatori macroeconomici 1996-2001

Sursa: Banca Națională a României Raport anual 2000, p.7*, 9*

Institutul Național de Statistică

În cazul gospodăriilor se mainifestă și fenomenul de “negative time preference” (S.Cerna, 1994), populația realizând economnii chiar dacă rata reală a dobânzii este negativă, acceptând să plătească un anumit cost pentru amânarea consumului (achiziția de bunuri de valoare, decese, școlarizerea copiilor). Alți factori care determină populația să economisească pot fi: tradițiile, inerția socială, necunoașterea mecanismelor de plasament în valori mobiliare, mentalitatea, lipsa educației economice.

Se poate concluziona că cererea totală a populației are ca principal segment pe cea pentru desfășurarea tranzacțiilor. Cantitatea de bani care se află asupra populației poate fi considerată și cererea sa de bani întrucât aceasta are posibilitatea de a-și adapta cererea de monedă prin tranzacții efectuate, iar numerarul în circulație reprezintă numerarul aflat asupra populației (firmele își păstrează disponibilitățile în conturi curente la bănci). Banii de cont deținuți de populație se regăsesc în bilanțul băncilor comerciale.

4.1.3.CEREREA DE BANI TOTALĂ

Principala caracteristică a cererii de monedă în economii în tranziție este caracterul său neomogen, trăsătură ce o deosebește și de cererea de bani a economiei planificate. Legătura între aceasta și factorii ce o determină este instabilă. Prin urmare, cererea de monedă totală este potențial instabilă.

Realizarea obictivelor politicii monetare referitoare la cantitatea de bani necesară în economie este influențată de instabilitatea și neomogenitatea cererii de bani..

Analiza cererii de bani în România necesită luarea în considerare a condițiilor specifice țării noastre în cadrul trecerii la economia de piață. Cererea totală cuprinde atât pe cea a populației, cât și pe cea a firmelor și a celorlalte sectoare care prezintă trăsături comune primelor două amintite. Putem considera că cererea de bani a gospodăriilor este masa banească aflată asupra acesteia, cu anumite diferențe. În cazul firmelor cererea lor este determinată de plățile pe care le efectuează, dar corectate cu modificările din domeniul plăților, instituțiilor, al comportamentului agențiilor economici (perpetuarea arieratelor) care le influențează.

Analiza factorială a cererii de monedă este necesară pentru a se putea conduce o politică monetară ce are ca principal obiectiv menținerea prețurilor sub control .În practică indicele cererii de monedă este identificat cu indicele creșterii P.I.B. nominal, deși ideea poate fi greșită. În România anul 2000 a reprezentat reluarea creșterii economice, P.I.B. real a crescut cu 1,6%, trendul pozitiv a fost menținut și în 2001, P.I.B. real crescând cu 5,3%.

În ceea ce privește P.I.B. după formare, remarcăm reducerea masivă a ponderii industriei în total odată cu trecerea de la economia centralizat-planificată de dinainte de 1989 la economia orientată spre consumatorul final și – implicit – spre servicii. Industria a coborât treptat pentru a se stabiliza la o pondere de aproximativ 30% din total în ultimii ani. Agricultura și-a redus ponderea până la 13-15% în ultimii ani (11% în 2000 – în urma secetei). Serviciile înregistrând peste 40% după 1998, dețin 45% din valoarea adaugată a anului 2000. Ponderile nu sunt semnificative decât dacă se va realiza restructurarea economiei. 

Anul 2001 a consemnat la nivelul tuturor sectoarelor o evoluție favorabilă ceea ce a condus la accelerarea creșterii economice. Produsul intern brut estimat s-a majorat cu 5,3% în termenui reali datorită cresterii valorii adăugate brute cu 21,2% în agricultură, în industrie cu 7,9%, iar în agricultură cu 5,2%.

Tabelul 4.8

Formarea P.I.B., % față de aceeași perioadă a anului anterior

Sursa: Banca Națională a României, Buletin lunar nr.1, ianuarie 2002, p.6,

Banca Națională a României, Raport Anual 2000, p.4*

Oferta agregată de bunuri și servicii a fost impulsionată de creșterea consumului populației cu 6,4% – pe fondul creșterii veniturilor salariale nete reale cu 4,5 %- de creștere a formării brute a capitalului fix cu 6,6%, dar și de menținerea unui ritm susținut al exporturilor (10,6%). Consumul final s-a majorat cu 5,7% în condițiile scăderii consumului administrației publice datorită măsurilor guvernului de reducere a cheltuielilor materiale și salariale. Contribuția exportului la formarea P.I.B. a fost negativă datorită cererii ridicate de bunuri din import.

Tabelul 4.9

Utilizarea P.I.B., % față de aceeași perioadă a anului anterior

Sursa: Banca Națională a României,Buletin lunar nr.1, ianuarie 2002, p.6

Banca Națională a României, Raport Anual 2000, p.5*

În România în perioada 1991-1999 evoluția lui M1, M2, a cvasibanilor reflectă stagii diferite ale reformei politice ca și încercarea de reducere a inflaței prin reducerea creșterii ofertei monetare. Sunt modificări mai ales în privința ponderii cvasibanilor și a lui M1 în M2.

În anul 1999 am asistat la demonetizarea economiei, pentru ca în 2000 și 2001 să se înregistreze remonetiarea economiei, masa monetară a crescut în termeni reali. Cererea de monedă a crescut, dar mai mult decât P.I.B. în termeni reali, dovedindu-se relația directă care există între acestea, dar nu o relație de proporționalitate.

Masa monetară (M2) a crescut în perioada 1999-2001 de la 134 122,5 la 270511,9 miliarde lei, tendința de creștere se menține. În luna martie 2002 aceasta a ajuns la 275 326 miliarde lei. Față de luna anterioară, aceasta a înregistrat o creștere nominală de 3,1 la sută (+2,7 la sută în termeni reali). Creșterea masei monetare a fost rezultatul majorării ambelor componente ale contrapartidei sale.

Masa monetară în sens restrâns (M1) a crescut ca pondere în total M2 în 2000 pe seama creșterii componentelor sale și reducerii ponderii economiilor populației și a depozitelor în lei. Numerarul în afara sistemului bancar și depozitele la vedere au scăzut ca pondere în M2 în 2001 în condițiile creșterii depozitelor în valută.

Cvasibanii au reprezentat 76,2% din M2, la sfârșitul anului 2001 fiind de 206203,3 miliarde lei.În luna martie a înregistrat o creștere de 3,2 la sută, până la 219 445 miliarde lei.

Economiile populației și depozitele în lei s-au redus continuu în 1999-2001, fenomenul de dolarizare continuând să se manifeste pregnant în economie. Un revirement al economiilor se observă în ultima perioadă. În luna martie 2002 s-au majorat cu 3,9 la sută, până la 70 378 miliarde lei (ponderea acestora în masa monetară cifrându-se la 25,6 la sută, față de 25,4 la sută la sfârșitul lunii februarie) în timp ce titlurile de stat în lei deținute de populație au înregistrat o creștere de 3,9 la sută, ajungând la 17 512 miliarde lei. Depozitele bancare în valută ale populației (exprimate în dolari) au crescut cu 0,7 la sută (reprezentând echivalentul a 1 804 milioane dolari), în timp ce volumul titlurilor de stat în valută deținute de populație s-a diminuat cu 17,8 la sută (până la echivalentul a 97 milioane dolari).

Depozitele în lei ale agenților economici au crescut cu 8,2 la sută în martie 2002, până la 31 487 miliarde lei. În cadrul acestora, depozitele pe termen au crescut cu 10,4 la sută (până la 19 273 miliarde lei), depozitele condiționate s-au majorat cu 1,5 la sută (cifrându-se la 5 757 miliarde lei), iar certificatele de depozit au crescut cu 8,4 la sută (până la 6 456 miliarde lei).

Depozitele în valută ale rezidenților au crescut continuu ca pondere în masa monetară. Dacă la sfârșitul anului 2001 erau de 115784,1 miliarde lei acestea au crescut până la 117 580 miliarde lei (exprimate în dolari, depozitele în valută au crescut cu 0,7 la sută în martie 2002, ajungând la 3 575 milioane dolari).

Tabelul 4.10

Masa monetară

Sursa : Banca Națională a Romăniei, Buletin lunar, nr.1, 2002, p.44

Programul monetar prevedea creșterea cererii de moonedă în anul 2001, deziderat realizat ce a permis reluarea procesului de remonetizare a economiei. Viteza de circulație a monedei este volatilă.0

Tabelul 4.11

Viteza de rotație a monedei

Sursa : Banca Națională a României, Raport anual 2000, p.9*

Velocitatea banilor poate cu greu să fie considerată constantă în condițiile modificărilor economice și structurale și a reformelor financiare ce au loc în România. În perioada 1991-1995 a avut o evoluție contradictorie, în 1994 a început un declin ușor în toate cele trei velocități: M1, M2, QM (cvasibani).

O velocitate ridicată a banilor poate fi considerată un semn al creșterii tranzacțiilor monetare și diversificarea instrumentelor financiare disponibile, dar și rezultatul eroziunii monedei naționale datorată unei inflații ridicate. Un mediu economic cu instabilitate ridicată determină reducerea cererii pentru M1 mai rapid decât cea pentru QM (cvasibani) (mai ales dacă sunt incluse depozitele în monedă străină), determinând o creștere a raportului QM/M1 și sporire a ambelor velocități M1 și M2. Invers în condițiile unei rate a inflației în scădere.

Creșterea creditelor neguvernamentale (indicator ce reflectă încrederea în oportunitățile de afaceri din economie) are un efect negativ asupra velocității lui M1 și M2 ceea ce confirmă ipotezele lui Anderson și Citrin (1995) conform cărora reducerea velocității banilor este un semn de însănătoșire economică și rezultate pozitive ale reformelor în țările în tranziție.

Producția industrială în serie brută a crescut (variație procentuală, cumulat de la începutul anului față de aceeași perioadă a anului viitor) cu 8% în 2000 și 8,2% în 2001 în condițiile reducerii în 1999 față de anul anterior cu 2,2, al treilea an de reducere consecutivă. Creșterea veniturilor din muncă, capital conduc la creșterea cererii de monedă totală.

Cererea de monedă a gospodăriilor și a firmelor este influențată de fenomenul de dolarizare ce a apărut odată cu liberalizarea deținerilor de valută după 1990. Se maninfestă în prezent tendința de înlocuire a dolarului cu euro. În condițiile inflaționiste existente costul deținerii monedei naționale a crescut și activele monetare străine au devenit mai sigure, cererea de monedă națională scăzând. Acest comportament se poate analiza prin prisma depozitelor bancare ca principală formă de manifestare a activelor financiare libelate în monedă străină (componenta vizibilă). Rata dobânzii pasivă situată pe un rend descendent, a fost de 23,3% în ianuarie 2002, iar în condițiile reducerii valorii monedei naționale crește nivelul depozitelor în valută. Indicator al preferinței pentru lichiditate a agenților economici este volumul activelor deținute în lei și valută (M2 cuprinde pe lângă moneda efectivă și depozite la termen):

Tabelul 4.12

Evoluția comparativă a depozitelor în lei și valută, ponderea în M2

Sursa: Buletin lunar nr.11, noiembrie 2001, BNR, p.31, p.33, p.36

Buletin lunar nr.1, 2002, BNR, p.44

Expectațiile agenților economici privind rata inflației sunt în funcție de rata inflației în anul trecut și condițiile existente în prezent, iar România este una dintre țările cu inflația cea mai ridicată dintre țările est-europene și centrale. Inflația de fond s-a suprapus cu o inflație corectivă și astfel au existat 4 rate între 150%-300% în 1991, 1992, 1993 și 1997. În prezent se observă existența unui potențial de reducere a inflației cu condiția să nu se facă erori mari, să existe coerență în politici și să nu se destabilizeze piața monetară și valutară. Până în 2000 orice politică de dezinflație a fost destabilizată prin corecții majore ale prețurilor prin metode administrative. Din anul 2000 corecțiile nu mai produc puseuri inflaționiste mai mari de 4-5%. Dezinflația nu este radicală, având avantajul că nu ne-a distrus sistemul bancar și s-a prezervat o anumită putere de cumpărare a populației, dar și dezavantajul de a crea o anumită obișnuință cu acest fenomen și neîncrederea că problema va fi soluționată. Devalorizarea leului nu a condus la redresarea balanței de plăți cu străinătatea. Întreprinderile de stat au consumat rezerve valutare importante obținute prin îndatorare față de străinătate și alocate cu prioritate. Creșterea inflației determină, în principiu, creșterea cereri de monedă.

Includerea inflației în analize s-a realizat după Friedman (1956 și 1959). Deoarece bunurile reale sunt deținute ca alternativă a monedei trebuie inclusă printre variabilele ce influențează cererea de bani și indicele general al prețurilor. Arestis (1988) consideră: „…valoarea reală a banilor se reduce odată cu inflația în timp ce cea a bunurilor este menținută, prin urmare se manifestă tendința subiecților de a schimba banii în bunuri reale când așteptările inflaționiste sunt mari ”.

Cel mai important factor pentru comportamentul agenților economici este modul de percepere a realității economice și tendințele de evoluție a unor variabile (accelerarea sau reducerea ratei inflației și nu estimarea concretă a valorii acestor variabile). Comportamentul lor poate influența realizarea obiectivele politicii economice.

Cererea de bani și preferința agenților economici pentru lichiditate sunt influențate de aversiunea față de risc a acestora, îndeosebi când prevăd deprecierea monedei naționale. Analiza fluctuațiilor cursului valutar relevă această depreciere. Valoarea monedei s-a redus continuu în raport cu celelealte după 1992, mai ales după 1996, 2000 ani electorali. Deprecierea monedei naționale este continuă atât față de dolar cât și față de euro. Ca urmare a reducerii valorii monedei naționale populația va deține monedă străină, nu națională și agenții economici depozite în valută (Sasch și Larrain, 1993).

Creșterea cursului valutar determină creșterea deținerilor de active lichide în monedă națională și străină, dar intr-o proporție mai mare a acestora din urmă. Faptul este demonstrat de creșterea lunară mai rapidă a depozitelor în dolari față de cele în lei, deși creșterea ratelor dobânzilor la acestea este inversă. Factori de influență au fost reducerea venitului real, deprecierea cursului valutar, modificări de politică economică. Ideea influenței cursului de schimb asupra cererii de monedă a apărut încă de la Mundell (1963), dar a fost dezvoltată din anii 80’.

Efectele politicilor economice influențate și experiența agenților economici privind depozitele infleuențează așteptările acestora, s-au redus în 92-93 când aceștia nu aveau experiență în lei și în valută și au înregistrat evoluție inversă în 94-97 ca urmare a previziunilor de creștere a inflației și deprecierii monedei (în 96-97 a avut loc cea mai creștere a cursului și inflației cu mai mult de 100%, decembrie 1996-3733,9 lei/$, septembrie 1997 -7528,8 lei/$) .

Reducerea valorii monedei naționale și deprecierea cursului valutar îi determină subiecții economici să fie prudenți. Va crește cererea pentru moneda străină anulând încercarea de a limita deprecierea cursului valutar. Politica monetară și de credit trebuie să fie funcțională pentru a se asigura mijloace de plată pentru achiziția de bunuri și servicii.

Se observă creșterea masei bănești în circulație în condițiile în care cantitatea de bunuri disponibile pentru shimb a scăzut ca efect și al finanțarea întreprinderilor care produc pierderi prin credite cu dobânzi prefernțiale, arierate, neplata impozitelor și taxelor (dobânda la credite pe termen scurt este mai mare decât penalitățile la impozite și taxe ) sau subvenții bugetare (au generat blocaj financiar).

4.2. MODEL AL CERERII DE MONEDĂ ÎN ROMÂNIA

Cercetarea empirică a cererii de monedă în România în acest studiu are în vedere următoarele agregate monetare : M1, masa monetară în sens restrâns; M2, masa monetară în sens larg; Q, cvasimoneda (M2 -M1 ); M2 –Dv, componenta în lei a M2; DV, depozitele în valută.

Analiza relevă evoluții recente ale cererii de monedă în România, pe baza datelor lunare din perioada 1999-2001. Am prezentat influența variabilelor pentru care s-au obținut rezultate semnificative ale Testului Student (t-statistic) : salariul real lunar, cursul de schimb, inflație, variația producției, dețineri de monedă din perioade anterioare. În plan secundar am relevat existența unui proces puternic de substituire a monedei naționale.

Un model al cererii de monedă în România poate fi descris de ecuația următoare:

mt = mt-1 + wt-1 + prt-1 + et-1 +

+it-1 + mt-1 + wt-1 + prt-1 +et-1 + e , t-1 + it-1 + c e , t-1 (4.1.)

unde mt reprezintă variabila dependentă, mt = log ( Mt/Mt-1) *100

w, salariul real lunar, determinat conform relației: wt = log ((Wt/ (it +100)/100)/Wt-1)*100

pr, variația, procentuală, în serie brută, a producției industriale

e, e, cursul de schimb al pieței valutare ROL/USD, ROL/EUR, unde e = log (et/et-1)*100

i reprezintă indicele prețurilor de consum al populației (PCP), variație lunară

c , constantă

, coeficienții variabilelor

t , perioada curentă.

Salariul real reflectă influențele venitului asupra cererii de monedă pentru tranzacții și precauție, în condițiile în care cererea firmelor este în special o cerere de monedă pentru tranzacții.

Variația producției industriale este utilizată ca o aproximare a produsului intern brut, care nu este disponibil în date lunare pentru cercetarea empirică.

Conform datelor prezentate în capitolul anterior costul de oportunitate în economia României la deținerea banilor este reprezentat de: cursul de schimb ROL/USD și ROL/EUR, nivelul inflației, rata dobânzii.

Instabilitatea economică a țării, urmând implementarea programelor de reforme, conduce la dolarizare sau creșterea substituirii monedei naționale cu monede străine (Van Aarle și Budina, 1996). Această opțiune devine a devenit viabilă odată cu liberalizarea cursurilor de schimb. Se constatată și lipsa de credibilitate în controlarea inflației de către autoritățile monetare pe măsură ce moneda străină este folosită pentru tranzacții și păstrarea puterii de cumpărare.

Într-o tară în tranziție, cum este cazul României, creșterea indicelui prețurilor este continuă, impactul ratei dobânzii asupra deținerii de active lichide este în prezent nesemnificativ sau opus evoluției relevate de teoria economică conform datelor statistice obținute. Nu reprezinită un canal de transmitere a mecanismelor economice, nu influențează economisirea semnificativ.

Ca rezultat al testului statistic rata dobânzii nu reprezintă o variabilă cu impact deosebit asupra cererii de monedă. Acest rezultat poate fi determinat, însă, și de perioada scurtă analizată. Se prevede în viitor creșterea influenței acesteia ca rezultat al dezvoltării structurii financiar – bancare și a evoluției performanțelor economice. Insuficienta dezvoltare a acestor sectoare a determinat neincluderea în analiză a influenței ratelor dobânzii externe (exexmplu LIBOR) ce pot fi variabile importante în condițiile în care titlurile străine sunt o alternativă relevantă de investiție (substituirea indirectă a monedei). Influența variabilei reprezentate de arierate nu a fost analizată datorită inexistenței unor date recente privind nivelul acestora.

Vom prezenta rezultatele empirice obținute pentru agregatele monetare analizate. În funcție de semnul coeficienților am stabilit factorii care influențează cererea de monedă în fiecare caz, sensul și intensitatea influenței acestora.

Variabila dependentă: M1- masa monetară în sens restrâns

Metoda Least Squares

Tabelul 4. 13

Sursa datelor: Banca Națională a României, Buletine lunare 1999-2001

Conform rezultatelor statistice obținute se observă existența unei relații directe între cererea de monedă în sens restrâns și venit salarial real, curs de schimb și inflație și inversă față de nivelul anterior al acesteia.

Variabila principală cu cea mai ridicată influență asupra cererii de monedă este salariul nominal real a cărui coeficient (0,99) are semnul așteptat (pozitiv). Creșterea venitului real al gospodăriilor reprenzentat în principal de salariu, conduce la creșterea tranzacțiilor și transferurilor, și, deci conduce la o creștere de numerar și depozite la vedere (cont curent). Se cunoaște că o creștere a veniturilor este urmată de creșterea într-o proporție mai mare a cheltuielilor, astfel, în mod indirect determină creșterea cantității de monedă pentru tranzacții. Cererea de monedă este influențată de nivelul salariului din perioada curentă întrucât populația cheltuie acest venit în întregime lunar. Testul student indică prin rezultat importanța ridicată a variabilei reprezentată de salariul real în cadrul modelului.

Cursul de shimb al monedei naționale are influență directă (0,47) asupra M1, dar mai redusă decât cea a venitului real. Creșterea sa determină creșterea concomitent a deținerilor în monedă națională și străină, deși într-o proporție mai marea acestora din urmă. Creșterea deținerilor de monedă este influențată și de anticipațiile, așteptările subiecților economici privind devalorizarea monedei naționale. Prin urmare, impactul cursului de schimb existent cu trei perioade anterioare este mai mare.

România este una dintre țările cu inflația cea mai ridicată, astfel aceasta influențează cererea de monedă, iar indivizii sunt interesați de deprecierea monedei naționale și a puterii de cumpărare a acesteia. Coeficientul acestei variabile este mai redus, dar are influență directă asupra M1, aceasta crește ca urmare a creșterii prețurilor bunurilor tranzacționate.

Deținerile anterioare de monedă determină ajustarea nivelui prezent al banilor. Coeficientul negativ reflectă relația inversă între M1 în perioada anterioară și M1 în perioada curentă. Semnifiația variabilei este mai redusă conform t-statistic.

Rezultatele obținute pentru testul Durbin-Watson, criteriile Akaike și Schwartz sunt apropiate de nivele de referință și conduc la concluzia realizării unui model reprezentativ al cererii de monedă.

Variabila dependentă : M2 –masa monetară în sens larg

Metoda Least Squares

Tabelul 4.14

Sursa datelor: Banca Națională a României, Buletine lunare 1999-2001

Rezultatele modelului pentru agregatul monetar M2 relevă existența unei relații directe între bani și venit și inflație, dar inverse în funcție de producția industrială, curs de schimb și moneda deținută în perioade anterioare.

Elasticitatea venitului este 0,38, fiind factorul principal de influență a cererii de monedă în sens larg, conform rezultatelor t-statistic, iar probabilitatea de eroare este redusă. Creșterea salariului real este urmată de creșterea cererii de mondă atât pentru tranzacții, cât și pentru precauție, M2 include economiile populației, dar și depozitele în valută acestea care au crescut continuu și în perioada 1999-2001.

Venitul gospodăriilor este o aproximare mai relevantă a volumului tranzacțiilor în economii în tranziție întrucăt influențează atât cererea de monedă în vederea tranzacțiilor, cât și pe cea pentru speculații. Coeficientul inflației are un semn pozitiv, influența asupra masei monetare în sens larg este directă atât ca urmare a creșterii volumului și valorii tranzacțiilor în condițiile evluției favorabile a economiei în 2000, 2001, dar se menține și influența creșterii prețurilor din perioade anterioare.

Deprecierea monedei naționale în perioadele anterioare, dar și în prezent în raport cu dolarul conduce la erodarea încrederii populației în moneda internă, aceasta preferă deținerea de bunuri, active reale, efectuarea de investiții mai profitabile și sigure.

Producția industrială obținută în perioada anterioară celei curente are influență relativ redusă și negativă asupra M2, creșterea sa determină o reducere a cererii de monedă în condițiile creșterii investițiilor și, deci a cererii de credite.

Datele obținute pentru probabilitatea de eroare sunt sub 10%, nivel semnificativ, cu excepția variabilei M2. Nivelul criiteriilor informaționale, a Testului Durbin-Watson poate fi considerat concludent.

Variabila dependentă: Q –cvasimoneda

Metoda Least Squares

Tabelul 4.15

Sursa datelor: Banca Națională a României, Buletine lunare 1999-2001

Coeficienții relevanți sunt salariul real și cursul de schimb, elasticitatea cererii de monedă fiind în acest caz pozitivă în funcție de venit și negativă și funcție de cursul de schimb. Coeficenții indică influența mai mare față de nivelul salariului din perioada curentă și inflație, curs de schimb, producție industrială din perioadele trecute. Conform Testului Student salariul real este variabilă semnificativă, elasticitatea cererii de monedă fiind direct proporțională cu acesta. Comportamentul subiecților economici este determinat de anticipațiile acestora. Creșterea inflației va conduce în perioada următoare la o creștere relativă a cvasimonedei în principal datorită creșterii depozitelor în valută. Deprecierea monedei naționale conduce și la îndreptarea populației spre deținerea de bunuri, scăzând deținerile economiile și depozitele în lei și valută.

Deși rezultatul lui R2 ne indică existența unui model mai slab pentru agregatul monetar – cvasimonedă – nivelurile celorlalte criterii sunt relevante. Probabilitatea de eroare este redusă și t-Statistic semnificativ.

Variabila dependentă: LDTV – depozitele în valută

Metoda Least Squares

Tabelul 4.16

Sursa datelor: Banca Națională a României, Buletine lunare 1999-2001

Modelul empiric al cererii de monedă pentru depozitele în valută cuprinde variabile care au semnul și importanța așteptată. Coeficientul cursului de schimb leu/USD este de 0,94, leu/EUR de 0,30, salariul real, prezent în analiză ca formă de venit, 0,14. Elasticitatea cererii de monedă este negativă în raport cu rata inflației (influența este mai relevantă pentru rate ale inflaței din trecut), coeficientul fiind ( –0,31), și producția industrială (-0,04) care apare ca fiind nesemnificativă prin probabilitatea de eroare mai mare de 10%. Creșterea veniturilor conduce la creșterea deținerilor în valută care sunt și mijloace de protecție importante. Variabila reprezentată de producția industrială apare ca fiind nesemninficativă în cadrul acestui model.

Rezultatele econometrice susțin ideea existenței unei substituții ridicate ale monedei interne cu alte active libelate în monedă străină, proces susținut și prin datele prezentate în subcapitolul anterior.

Reducerea venitului real conduce la scăderea cererii de bani și, în condițile deprecierii monedei naționale, agenții economici își transformă depozitele la termen în monedă națională în depozite în valută. Într-o țară în tranziție distorsiunile care există (rata ridicață a inflației, sistem financiar bancar insuficient dezvolatat, deprecierea monedei naționale continu, fluctuațiile ratei dobânzii, regimul valutar instabil, reducerea venitului real) conduc la incertitudinea evoluției viitoare a economiei și la anticipații pesimiste, neîncredere a agenților economici în moneda naționlă. Reducerea valorii monedei naționale și deprecierea cursului valutar îi determină pe agenții economici să fie prudenți. Crește cererea pentru moneda străină anulând încercarea de a limita deprecierea leului. Faptul este demonstrat de creșterea lunară mai rapidă a depozitelor în dolari față de cele în lei, deși creșterea ratelor dobânzilor la acestea este inversă.

Substituirea monedei este încurajată de rata ridicată a inflației, deprecierea cursului de schimb, reformele incoerente care au condus la reducerea încrederii în posibilitatea evoluției pozitive a acestei variabile. Procesul de aderare la structurile europene, adoptarea monedei unice de către cele 11 țări determină ca și euro să fie o monedă importantă de substiture a monedei naționale.

Rezultatele obținute pentru criteriile Schwartz, Akaike, testul DW, t-Statistic sunt semnificative.

Variabila dependentă : LMDTV – componenta în lei a M2

Metoda Least Squares

Tabelul 4.17

Sursa datelor: Banca Națională a României, Buletine lunare 1999-2001

Datele statistice rezultate relevă elasticitatea cererii de bani pozitivă în raport cu salariul real și inflație și negativ relaționată la cursul de schimb și producția industrială.

Coeficientul salariului real (0,56) reflectă creșterea cererii de monedă la creșterea venitului, relație existentă și în analiza agregatelor monetare anterioare. Așa cum indică testul student salariul real reprezintă variabila principală de influență a cererii de monedă națională. Rezultatul este conform datelor obținute de cercetările empirice efectuate.

Creșterea inflației detemină ca deținerea banilor să fie mai scumpă, cantitatea de monedă deținută în lei crește odată cu deprecierea puterii de cumpărare, pentru efectuarea acelorași tranzacții este necesară o cantitate mai mare de bani. Crește cererea de monedă în lei în condițiile creșterii prețurilor.

Deprecierea monedei naționale în raport cu dolarul american va conduce la reducerea deținerilor de monedă în lei și creșterea deținerilor de monedă străină, a depozitelor în valută componentă M2. Relația inversă care există între aceste forme de exprimare a monedei , coeficientul fiind de 0,215, este relevată de datele statistice publicate de Banca Națională a României și prezentate în subcapitolul anterior conform cărora pe fondul deprecierii cursului de schimb al leului cresc deținerile de monedă străină în detrimentul celor în monedă națională.

Toate variabilele sunt semnificative conform rezultatelor modelului, iar criteriile Akaike, Schwartz, Durbin-Watson au valori relevante.

CONSIDERAȚII FINALE

Analiza teoretică realizată prin prisma principalelor teorii economice și a cercetărilor empirice și cea practică pe baza modelului econometric pun în evidență factorii care influențează cererea de monedă în țările în tranziție de la economia planificată la economia de piață. Cercetările întreprinse relevă diferențierea variabilelor care trebuie incluse în ecuația cererii de monedă pentru fiecare țară în funcție de gradul său de dezvoltare întrucât acestea se află în stadii diferite de evoluție economică. Ecuația cererii de monedă va include astfel variabile diverse: venit național (P.I.B.), producție industrială, salariul real, rata dobânzii (la depozite bancare, T-bills), rate ale dobânzii la titluri străine, inflație, curs de schimb, credite neguvernamentale, arierate, pe măsură ce fiecare țară avansează către economia dezvoltată. Se pot observa diferențieri importante între grupul de țări “leader” format din Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia și celelalte țări în funcție de modul în care au fost aplicate reformele economice .

Cererea de monedă în România prezintă trăsături specifice determinate de tranziția la economia de piață (stadiul actual de dezvoltare economică) și de procesul de aderare la structurile europene. Principalele variabile care influențează evoluția acesteia sunt: deținerile de monedă din perioade anterioare, salariul real, producția industrială, cursul de schimb al monedei naționale, inflația, anticipațiile agenților economici privin deprecierea și reducerea puterii de cumpărare a monedei interne. Prezintă diferențe sectoriale, la nivelul firmelor, a gospodăriilor, a celorlalte sectoare ceea ce justifică dezagregarea cererii de monedă în funcție de participanții la activitatea economică. Motivele deținerii de monedă diferă, un rol important îl au în România factorii fricționari: tradiții, obiceiuri, mentalitate, gradul de dezvoltare personală, evoluția generală a economiei, existența economiei “paralele”. Se manifestă preferința pentru lichiditate a populației întrucât moneda nu presupune cheltuieli de păstrare, cultura economică este încă redusă, iar viitorul este incert.

Evoluția recentă a cererii de monedă a fost estimată utilizând diferite definiții ale banilor în România în perioada tranziției spre economia de piață în continuarea analizei teoretice și a caracteristicilor principale ale acesteia în țările în tranziție: masa monetară în sens larg, în sens restrâns, cvasimoneda, depozitele în valută, componenta în lei a masei monetare.

Rezultatele empirice conduc la concluzia existenței unei cererii de monedă instabile care se află în relație directă cu salariul real și a unui proces puternic de substituire a monedei naționale. În funcție de agregatul monetar analizat intensitatea celorlalte variabile este diferită. Stabilitatea cererii nu se verifică și datorită influenței ridicate a anticipațiilor agenților economici privind nivelul prețurilor, rata dobânzii, volumul activității care depind și de încrederea în autoritățile monetare.

Controlarea agregatelor monetare presupune existența unei cererii de bani stabile. În România aceasta fluctuează și, prin urmare, mecanismul de transmitere a politicii monetare devine complicat și abilitatea Băncii Centrale de a controla masa monetară și inflația redusă considerabil. Cunoașterea variabilelor care o influențează poate să ofere modalități de acțiune viitoare pentru obținerea unei funcții stabile a cererii de bani.

Cererea de monedă este în pricipal o cerere pentru tranzacții, care depinde de venit, atât la nivelul firmelor cât și al populației. Cererea în vederea speculației, care depinde de rata dobânzii nu este decât slab reprezentată în condițiile insuficientei dezvoltări a pieței financiare. Cererea pentru precauție depinde de nivelul cheltuielilor care este ridicat. O creștere a acestora determină o sporire a cererii pentru precauție și tranzacție, dar venitul rămâne factorul determinant. În condițiile în care nivelul său este insuficient pentru acoperirea cheltuielilor cererea pentru precauție este redusă. Totuși se observă realizarea de economii de către populație sub impactul influenței factorilor subiectivi.

Cel mai semnificativ factor care influențează cererea de monedă este venitul din perioada curentă (salariul real), nu cel așteptat. Acesta este cheltuit în întregime în luna respectivă. Cererea de monedă este direct relaționată cu această variabilă, o creștere a veniturilor determină implicit o creștere a cererii de monedă. Producția industrială are o influență redusă asupra cerereii de monedă și în sens negativ, există distorsiuni majore la nivel structural în economie și dezechilibru între cerere și ofertă.

Fenomenul dolarizării economiei românești continuă, se observă și tendința includerii monedei unice (euro) ca activ de substituție a monedei naționale în condițiile introducerii sale ca monedă unică în numeroase țări. Procesul determină reducererea deținerilor de mondă internă și creșterea cererii de monedă străină cu cât costul opțiunii (renunțarea la deținerea de monedă) este mai mare. Se derulează de la începutul anilor ’90, crescând în intensitate. Deși creșterea depozitelor în valută reprezintă forma principală de manifestare a dolarizării, există o imprtantă cantitate de valută la nivelul economiei paralele care nu poate fi determinată cu certitudine și nu a fost analizată în model. Se observă ajustarea nivelului prezent al banilor la diferența dintre cererea pe termen lung și deținerile anterioare.

Datele relevate de analizele economice încă situează România printre țările cu inflația cea mai ridicată dintre cele aflate în proces de aderare la structurile europene. Impactul inflației din perioade anterioare este mai semnificativ decât cel din prezent și este în relație de elasticitate pozitivă (exceptând modelul privind depozitele în valută) cu cererea de monedă. Creșterea prețurilor în lunile anterioare și a tranzacțiilor conduc la creșterea cantității de monedă, bunurile fizice nu reprezintă o alternativă pe teremen scurt (nu se produc în cantități suficiente). Activele financiare nu reprezintă, de asemenea o alternativă viabilă la deținerea de monedă întrucât sectorul financiar – bancar nu este suficient dezvoltat și nici integral privatizat. Procesul de intermediere financiară nu are încă dezvoltată infrastructura legală și instituțională în mod coerent, iar statul încă exercită influențe politice. Pe măsura dezvoltării acestor sectoare va crește cererea pentru M2 sau se pot construi agregate monetare mai largi.

Viteza de circulație a monedei este instabilă și ridicată ca urmare în pricipal a inflației persistente și mai puțin ca rezultat al creșterii tranzacțiilor totale. Reducerea velocității banilor, așteptată, poate fi un semn de însănătoșire a economiei.Aceasta este determinată și de creșterea volumului creditelor. Scăderea nivelului inflației conduce la reducerea vitzei de circulație a banilor.

Rezultatele aplicării reformelor în ultima perioadă, urmărind si îndeplinirea criteriilor pentru a accede la structurile europene, conduc la speranța unei îmbunătățiri a situației economice, în condițiile continuării reformelor structurale, privatizării totale a sectorului bancar, a fostelor sociețăți de stat, a elaborării unor legi prin care se urmărește alinierea și armonizarea cu standardele europene (privind Băncile Populare, modificări ale Codului Comercial, Codului Penal, Codului Muncii, modificarea reglementărilor bancare, de contabilitate).

Modelul ecuației cererii de bani prezentat nu cuprinde analiza influenței anumitor factori care pot modifica cantitatea de monedă. Influența ratei dobânzii nu a fost inclusă datorită rezulatelor nesemnificative ale Testului Student pentru această variabilă. Arieratele și economia “paralelă” nu au fost introduse în ecuație, deși se cunoaște influența acestora asupra cantității de monedă deținută. Arieratele reprezintă o problemă cu repercursiuni negative asupra economiei reale și funcționarea mecanismelor economice. Acestea trebuie incluse într-o analiză emprică viitoare a cererii de monedă întrucât determină reducerea cererii de monedă pentru precauție și speculație (în principal). Se încearcă elaborarea de programe pentru reducerea nivelului acestora, dar situația se deteriorează în continuare. Perioada de analiză este redusă ceea ce poate influența semnificația rezultatelor obținute. Influența pe care economia subterană o exercită asupra cererii de monedă nu a fost analizată datorită insuficienței datelor existente în prezent pentru a fi prezentată. Piața “ neagră” reprezintă încă un sector puternic, diminuând activitatea reală (o serie de legi recente încearcă diminuarea ponderii aceseteia). Cererea de monedă va fi sensibilă și la factori monetari și financiari externi întrucât titlurile financiare străine pot deveni alternativă la deținerea banilor odată cu dezvoltarea sectorului financiar-bancar .

Lucrarea introduce în analiză dinamica și se referă la un spectru diferit de agregate monetare și variabile care influențează cererea de monedă în România a căror cunoaștere poate oferi direcții de acțiune autoriăților monetare. Rezultatul reflectă manifestarea puternică a fenomenului substituirii monedei naționale, așa cum am estimat, și influența importantă a venitului reprezentat de salariul relal. Elasticitatea redusă la rata dobânzii, inflația ridicată, cursul de schimb au un efect negativ asupra creșterii.

BIBLIOGRAFIE

1. Adumitrăcesei, I.D. – Economia Românească postsocialistă. Încotro? Cum? De ce?, Editura Economică, București, 1998.

2. Anderson, J., Citrin, D. – The Behaviour of Inflation and Velocity, Policy experiences and issues in the Baltics, Russia and other countries of the former Soviet Union, International Monetary Fund Occasional Paper, No. 133, Washington D.C., 1995

3. Anghelache, C. – România 2001 după unsprezece ani de tranziție, Editura Economică, București, 2001.

4. Cerna, S. – Banii și creditul în economiile contemporane, Editura Enciclopedică, București, 1994.

5. Cerna, S. – Moneda și teoria monetară, Editura Mirton, Timișoara, 2000.

6. Constantinescu, N.N – Invățăminte ale celor 6 ani de tranziție a României la economia de piață, Economistul nr. 752, 1996

7. Clements, B. și Schwartz, G. – Currency Substitution : The Recent Experience of Bolivia, World Developement, 21, 1993.

8. Chazernza, W.W., Ghatak, S. – Demand for Money in a Dual-Currency Quantity – Constraind Economy, Hungary and Poland, 1956-1985, Economic Journal, Vol.100, No. 403, 1990.

9. Cuthberston, K., Brendin, D. – Money Demand in the Cyech Republic since Transition, Tehnical Papers, Iunie 2001.

10. Dăianu, D. – Ehilibrul economic și moneda. Keynesism și monetarism, Editura Humanitas, București, 1993.

11. Galbraith, J.K. – Stiința economica și interesul public, Editura Politică, București, 1982.

12. Galbraith, J.K – L’argent, Collection Ideés, Editions Gallimard, 1976.

13. Giovannini A. – Currency Substituion, Discussion Paper for Economic Policy research, Turtelboom, London, 1993.

14. Kirițescu, C.C. – Moneda – mică enciclopedie, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982.

15. Isărescu, M. – Reflecții economice, Editura Expert, București, 2001.

16. Lala,I., Dima,B. – Tranziția-economii în tranziție – un model de abordare analitic, Editura Mirton, Timișoara, 2002.

17. Pizadeh, A., Rada, Codrina – Anticipațiile agenților economici și preferințele acestora pentru active lichide: evoluția depozitelor la termen în România în perioada de tranziție, Caiet de studii nr. 1, C.C.S.S., Timișoara, 1998.

18. Santarossa, Luoana D – Arrears as a Sign of Financcial Repression in Transition Economies, The Case of Romania, Centre for Economic Reform and Transformation, Discussion Paper, November 2001.

19. Subramanian , S.S. – A Survey of Recent Empirical Money Demand Studies, IMF Staff Papers, Vol.47, No.3, 2000.

19. Subramanian , S.S., Survey of Literature on Demand for Money: Theoretical and Empirical Work with Special Reference to Error –Correction Models, IMF Working Papers, No.64, 1999.

20. Samuelson, P. – The General Theory, The Collectied Scientific, Papers of P. Samuelson, vol 2, Masachusetts, The M.I.T.Press, Cambridge, 1966.

21. Van Aarale, Budina, N. – Currency Substitution and Seignorage in Eastern Europe , The Journal of Policy Reform, Vol.1, 1996.

22. Zahn, F., Hosek, W.R. – Impact of Trade Credit on the Velocity of Money and the Market Rate of Interest, Southern Economic Journal, 1993.

23. xxx -Rapoarte anuale B.N.R.

24. xxx -Buletine lunare B.N.R.

www.bnr.ro

www.ecb. int

www.imf.org