Ceremonialul Riturilor de Trecere Nasterea

CUPRINS

ARGUMENT

Tradițiile românilor sunt comori ce nu ar trebui uitate sau părăsite și nici schimbate prin troc cu alte obiceiuri importate din alte țări. Ele sunt ale noastre, ne caracterizează, ne definesc și prin ele ne simțim mai bogați, mai aleși, mai altfel decât alții.

Lucrarea Ceremonialul de trecere: Nașterea propune o incursiune în ritualurile tradiționale legate de naștere din moși strămoși, reevaluând, din perspectiva modernității, riturile și ritualurile, cu accent pe rezistența și importanța lor în cotidian, pentru a demonstra că, în secolului XXI, ritualurile de familie aparțin actualității.

În lucrarea de față ne-am propus prezentarea obiceiurilor de trecere, respectiv obiceiurile nașterii din sudul Olteniei, respectiv din satul Călărași, județul Dolj, așa cum s-au petrecut în urmă cu 70-80 de ani. Astăzi unele momente ale acestora s-au pierdut sau au fost substituite de altele noi.

Obiectivele pe care am dorit să le atingem în acest periplu privesc regândirea, repoziționarea, reabordarea la care sunt supuse aceste ample manifestări, din perspectiva contemporaneității și a amplelor mutații survenite în timp. Ne sprijinim, în demersul nostru de analiză, pe bibliografia de specialitate, pe materialul din Arhiva de Folclor a Academiei Române, dar, mai ales, pe propriile noastre cercetări de teren. În realizarea lucrării am folosit Chestionarul Folcloric și Etnografic General, apărut la Iași, Editura Academiei Române, 1970. Astfel, am aplicat 90 de întrebări în legătură cu obiceiurile de naștere. Pe lângă acestea am pus și întrebări suplimentare, necesare înțelegerii corecte a acestor obiceiuri. Întrebările au fost puse în cadrul anchetei pe care am efectuat-o între 1 ianuarie-1 martie 2015 pe un eșantion de 4 persoane, de vârsta a treia. În perioada anchetei am discutat cu aceste persoane despre obiceiurile nașterii din satul Călărași, iar întrebările și răspunsurile le-am înregistrat pe casete audio, pentru a putea transcrie cât mai exact răspunsurile lor. Persoanele chestionate au vârste cuprinse între 70 și 91 de ani, agricultori, majoritatea cu studii primare și gimnaziale. Aceste persoane sunt cunoscute în sat ca bune cunoscătoare și păstrătoare ale obiceiurilor tradiționale moștenite de la strămoși. Persoanele anchetate pentru obiceiuri în legătură cu nașterea sunt persoane cu mulți copii, născuți cu ajutorul moașei și persoane care au mai puțini copii dar care și-au însușit bine obiceiurile, având în vedere contactul lor cu moașa satului și cu alte persoane mai în vârstă.

Analiza acestui material, pe cât de divers, pe atât de profund, furnizează date extrem de importante privind aceste obiceiuri și credințele aferente, surprinse diacronic și sincronic în satul Călărași.

Omul societății moderne, la fel ca omul societății tradiționale, caută să se raporteze la univers ca parte a acestuia, iar manifestările rituale sunt cele care mediază, la fel cum au făcut-o de-a lungul timpului, această relație.

Lucrarea este structurată în două capitole, cărora li se adaugă concluziile și bibliografia. Ritualurile legate de momentele importante din viața omului, respectiv ale nașterii, sunt manifestări complexe, analiza acestora impunând atât studierea ritualului, cât și a formulelor ritual-ceremoniale.

Capitolul I, intitulat Marcarea existenței prin rit și ritual, este compus din trei subcapitole, care abordează, din punct de vedere teoretic, problematica riturilor, în special a riturilor de trecere: Rit și ritual în secolul XXI?, Existența umană și riturile de trecere, Interesul pentru obiceiurile legate de viața omului în sudul Olteniei.

Cel de-al doilea subcapitol se axează pe riturile de trecere, care au marcat și continuă să marcheze existența umană. Fiecare dintre cele trei momente importante: naștere, căsătorie și moarte, presupune o trecere, o separare de vechea stare, pentru a se integra, în urma unei perioade de prag (ce poate funcționa și ca proces de inițiere), într-o nouă condiție, o nouă lume. Toate aceste momente ce evidențiază, în același timp, ruptura și continuitatea, sunt 5 marcate de rituri de trecere, care, potrivit teoriei lui Arnold Van Gennep, se împart în trei categorii majore: rituri preliminare (de separare de lumea anterioară), rituri liminare (de prag) și rituri postliminare (de agregare la o nouă lume). Acțiunea lor se îndreaptă spre două planuri: în primul rând au în vedere apărarea individului și marcarea trecerii lui într-o altă stare, iar în al doilea rând, acțiunea se răsfrânge asupra socialului, a comunității, care este automat marcată de schimbarea suferită de individ.

Capitolul II, intitulat Nașterea – de la preexistență la existență, prezintă practici rituale legate de graviditate și perioada prenatală, de naștere și perioada postnatală, evidențiind, în același timp, importanța moașei și nașei, ca mediatori între lumi, dar și substratul ritualic al jocurilor copilăriei.

În timpul gravidității, femeia este supusă anumitor restricții, pentru a nu fi afectat copilul. De fapt, toate acestea sunt rituri negative, care împiedică maleficul. Se crede și acum în Oltenia că viitoarea mamă nu trebuie să vadă oameni cu handicap, iar dacă intră în contact cu aceștia, să „își aducă aminte să zică Doamne ferește”!, pentru ca noul-născut să nu moștenească din deficiențele acestora. Nu trebuie să poarte nimic în buzunare pe burtă, pentru că, altfel, copilul se va naște cu pete.

Referitor la naștere, s-a demonstrat existența numeroaselor practici rituale. Marcând trecerea de la preexistență la existență, de la necunoscut la cunoscut, în cadrul ritualurilor ce au legătură cu nașterea pot fi distinse: rituri de anticipație, rituri de separație, rituri ce marchează nașterea propriu-zisă și rituri de integrare. Astfel, desfacerea brâului sau a cordonului și nasturilor femeii care urmează să nască este o practică ce intră în categoria riturilor de anticipație, tăierea cordonului ombilical, baia ritualică, practici legate de încetarea alăptării copilului, sunt rituri de separare de vechea stare.

Acestei etape îi sunt caracteristice și practici de apărare. Unele dintre acestea se aplică chiar în momentul nașterii: familia nu are voie să dea nimănui nimic din casă, pentru a nu da norocul copilului, nimeni nu poate să treacă peste el, pentru a nu rămâne mic. Noul născut este supravegheat continuu, pentru a nu fi schimbat de duhurile rele sau de Fata Pădurii, pentru a nu se îmbolnăvi sau a i se lua somnul. În acest sens, în leagăn i se pune tămâie, sare, usturoi și i se leagă la mână un fir de ață roșie, în special pentru a-l apăra de deochi. Dacă este absolut necesar ca micuțul să fie lăsat pentru câteva momente singur, i se pune lângă leagăn/pat o mătură, pentru a păcăli forțele rele. Înlăturarea definitivă a răului este posibilă prin rituri de transfer (vânzarea simbolică – trecerea peste fereastră, trecerea prin hat, descântecele de deochi).

Botezul și ritul de denominație au rolul de a-l integra pe copil în lume și în comunitate. Practicile rituale legate de botezul copilului fac parte din riturile de integrare. Integrarea copilului în lumea creștină, dar, în același timp, recunoașterea lui ca individ prin intermediul botezului și al denominării, sunt aspecte definitorii ale întregii existențe pământești a individului. Însă până ca integrarea să poată avea loc, riturile din cadrul botezului sunt și rituri de purificare, prin apă sfințită, atât de păcatul originar, cât și de necurăția nașterii. După botez are loc botejunea, o mică petrecere ce simbolizează acceptarea de către familie a noului membru.

Chiar dacă nu mai există în satele cercetate moașe empirice, moașa rămâne, la fel ca nașa, actant important în desfășurarea ritualurilor din cadrul obiceiurilor legate de naștere, de ele depinzând o serie de secvențe rituale. Se poate observa că mama, din punct de vedere ritual, nu are un rol important pentru copil în perioada de după naștere, acest rol fiind îndeplinit de moașă și, ulterior, de nașă, acestea având atribuții de mediator între copil și lume. Abia după ce își va răscumpăra, ritual, copilul de la nașă, de mamă va depinde, pe toată perioada copilăriei, formarea acestuia ca individ și ca membru al familiei, neamului și societății sătești.

Capitolul I

MARCAREA EXISTENȚEI PRIN RIT ȘI RITUAL

1.2. Existența umană și riturile de trecere

Pragurile vieții și morții – nașterea, nunta și înmormântarea – sunt componente hotărâtoare pentru existența țăranului român și trebuie trecute cu multă precauție și respect pentru tot ce presupune tradiția strămoșilor. Nașterea omului reprezintă intrarea în viața cosmică pământeană, nunta integrarea în ritmul vieții iar moartea este revenirea în cosmos. Obiceiurile legate de ciclul vieții sunt și azi cel mai bine conservate, având un caracter individual (îndeplinirea lor cade în sarcina individului și a familiei sale). Starea materială și socială a membrilor comunității rurale a influențat păstrarea ceremoniilor legate de nuntă sau înmormântare, participarea colectivității fiind strâns legată de acești factori. De exemplu, în anii cu recolte bogate, nunțile erau mai fastuoase, iar la înmormântări consumul de prestigiu era mai spectaculos. De asemenea, cu cât familia care făcea nunta sau înmormântarea avea în ierarhia socială a satului un rol mai important, cu atât mai numeroasă era participarea. La naștere, participarea colectivității este mult mai mică decât la nuntă sau înmormântare. Dacă tradiția era bine păstrată, la nuntă participa întreg satul, și tineri și bătrâni, din categorii sociale diferite. La înmormântare participau, pe lângă rude, oamenii mai în vârstă, iar rolul activ îl aveau femeile. Vechimea acestor obiceiuri este diferită, cele mai vechi fiind obiceiurile de înmormântare sau cele legate de memoria și cinstirea morților. Credința în continuarea vieții dincolo de moarte a dus la varietatea și îmbogățirea acestor obiceiuri. Cele legate de naștere și de nuntă au apărut și s-au dezvoltat odată cu apariția și dezvoltarea vieții de familie. Singurele supuse înnoirilor au fost obiceiurile de nuntă, deoarece familia este o realitate socială mai mobilă.

Aceste praguri au fost numite de Arnold van Gennep „rituri de trecere”, care însoțesc orice schimbare de loc, de stare, de situație socială ori de vârstă. Deci viața terestră o putem considera drept un rit de trecere din cosmos pe pământ și de pe pământ în cosmos. Riturile de trecere implică elemente de credințe străvechi și de practici legate de logica magică, rituri menite să-l apere pe om în noua stare de trecere. Pentru om trecerea dintr-o stare în alta duce la un dezechilibru în sistemul relațiilor sociale care trebuie restabilit prin intermediul actelor juridice și cu caracter ceremonial care în timp s-au accentuat și au stimulat apariția elementelor de spectacol mai ales în cazul nunții.

Obiceiul este un act solemn, care iese din mersul comun al vieții, dar care azi și-a schimbat sensul, el păstrându-se în virtutea practicii și datorită faptului că reprezintă momentele culturale tradiționale în viața satelor. Obiceiul este definit de Mihai Pop drept „ansamblul manifestărilor folclorice legate de un anumit eveniment sau de o anumită dată” iar ceremonia reprezintă „o parte a obiceiului constituită dintr-o secvență organizată de acte solemne, îndătinate, cu conotații primordiale de bună-cuviință”.

Obiceiurile vieții de familie se practică în funcție de evenimentul care apare, în general, o singură dată în viața individului. În mentalitatea arhaică românească întoarcerile nu erau posibile. Nici un om însurat nu mai putea reveni la statutul de fecior și nici o femeie căsătorită nu mai avea vreodată voie să-și facă cosițe în păr.

Mentalul social al comunităților din Europa de Răsărit se află în concordanță cu spiritul ortodoxiei păstrând însă datina, cutuma sau legea nescrisă. Datina este „termenul general popular pentru tot ce se practică după anumite reguli de demult”. În spațiul românesc „autoritatea datinei nu e redată decât printro singură zicătoare: În sânge se preface datina”. Pravila sau legiuirea scrisă este „suspectă poporului” deoarece este considerată „expresia autorității și a voinței celor ce au putere „să pue pravilă în țar”. Această înclinare către cutumă este explicabilă dacă ne gândim că românii au viețuit fără pravile aproape douăsprezece secole și nu au existat nici instituții statale timp de un mileniu.

Riturile de la naștere celebrează nu doar nașterea propriu-zisă ci și „o trecere spre viața de după viață, o venire în lumea albă”, posterioară celei vechi, cele de nuntă celebrează o nouă viață ce vine după o alta anterioară ce se încheie la căsătorie, în timp ce obiceiurile de la moarte „ritualizează o intrare, prin reînviere, într-o altă lume, a vieții postume”. O trăsătură fundamentală a civilizației țărănești tradiționale este întreținerea de „relații eficace cu lumile de dincolo având și mijloacele adecvate de a comunica cu nevăzutul și transcendența”.

1.3 Interesul pentru obiceiurile legate de viața omului în sudul Olteniei

Unitatea tradițională fundamentală, care reprezintă pentru țara noastră cadrul primordial al dezvoltării fenomenelor folclorice, o constituie satul, ca spațiu fizic și social.

Satul are o structură culturală proprie, bazată pe conservarea unei puternice tradiții, prin supravețuirea unor elemente de cultură arhaică și prin asimilarea unei mari diversități de influențe culturale, încă din cele mai vechi timpuri. Structura socială a satului are un rol deosebit, de prim rang, în organizarea vieții printr-un sistem de obiceiuri, deoarece practica obiceiurilor implică familia, rudenia, vecinătățile, generațiile, etc. Se poate observa că între lumea de la sat și cea de la oraș nu există nimic comun în ceea ce privește obiceiurile, atât cele familiale cât și cele de peste an. Sunt, de fapt, două „popoare” care gândesc diferit, trăiesc fiecare altfel de viață și are fiecare alte aspirații.

Obiceiurile vieții românești de familie sunt o îmbinare a fondului autentic al culturii românești geto-dacice cu elemente de cultură provenite din lumea clasică a grecilor și românilor, sau a elementelor din cultura popoarelor vecine cu care strămoșii noștri au venit în contact și cu diferite tradiții religioase.

Mihai Pop consideră că obiceiurile românilor formează un mecanism activ al vieții sociale, un mecanism creator de cultură și păstrător de ordine. El definește obiceiurile ca „acte de comunicare cu limbaj propriu, un limbaj activ în care pe lângă cantitatea de informații comunicată, cantitatea de acțiune este mult mai mare decât în orice alt act de limbaj verbal”. Se poate spune astfel, că orice obicei este un act de comunicare ce presupune un act de codare și un act de decodare, în virtutea unui cod cunoscut deopotrivă de emițători și de receptori. Fiecare obicei are rosturile sale bine determinate, precum și funcțiile sale proprii.

Obiceiurile vieții de familie sunt legate de momentele esențiale ale existenței individuale – nașterea, căsătoria, moartea – visând, prin logica și structura lor, statutul familial al individului, și, prin, el întregul sistem al relațiilor de înrudire și convețuire în cadrul colectivității mai largi. Deci, obiceiurile familiale nu sunt individuale, la nivel familial, ci ele au un caracter colectiv și general. Evenimentele marcate prin aceste obiceiuri reprezintă, pentru individul care le traversează, o schimbare a situației, anterioare în cadrul familiei și al grupului social din care face parte, deci un dezechilibru în sistemul relațiilor sociale, fiind astfel implicate acte și secvențe menite să restabilească echilibrul. Din aceasta cauză, obiceiurile din ciclul familial trebuie îndeplinite corect, potrivit rânduielilor tradiționale, neîndeplinirea corectă contravine bunei rânduieli îndătinate a colectivității. Îndeplinirea obiceiurilor trebuie făcută mai ales de familia implicată și apoi de ceilalți membri ai colectivității.

Obiceiurile vieții de familie nu se practică la date calendaristice fixe, ci în funcție de evenimentul care le solicită, și, de regulă, o singură dată în viața aceluiași individ. Acestor obiceiuri le este caracteristică nu o reluare succesivă, la intervale scurte, a aceleași desfășurări, ci o succesiune continuă, de secvențe distincte, dar similare ca structură, organizare în baza anumitor principii, deci o succesiune gradată, subliniind momente diferite. Această continuitate poate fi urmărită ca un fir neîntrerupt de la primele rituri în legătură cu nașterea și până la ultimele rituri în legătură cu moarte. Astfel, ansamblul lor se proiectează întregii evoluții a unui individ.

Folclorul obiceiurilor familiale contemporane nu cuprinde tot ce masele au creat în cursul veacurilor. Multe din aceste creații s-au pierdut în procesul dezvoltării istorice, iar altele care nu mai corespund experienței actuale de viață a poporului, stărilor lui sufletești de astăzi, dispar. Astfel, luându-se în vedere vechimea lor, se observă că toate obiceiurile legate de momentele importante din viața omului au păstrat semnele epocilor prin care au trecut până au ajuns în zilele noastre. Ele sunt documentele unei lungi evoluții istorice, care, având un nucleu inițial, a suferit de-a lungul timpului diverse transformări. Obiceiurile de bază, adică cele din timpuri străvechi, ori au pierdut o serie de elemente, ori s-au îmbogățit cu altele noi. Astfel, ceea ce corespunde vieții, gândurilor și năzuințelor de astăzi este modificat prin adăugare, substituire sau reducere, sau este sortit să dispară treptat. În dezvoltarea istorică a folclorului, trecerile de la o epocă la alta se fac în răstimpuri mai mult sau mai puțin îndelungate. Fenomenele noi apar și se dezvoltă în strânsă legătură cu tradiția. În procesul de înnoire, vechiul nu dispare și noul nu apare dintr-o dată. Creațiile vechi, ce se transformă, trăiesc un timp cu cele noi ce se impun treptat. Reflectând momente importante din existența individului, aceste obiceiuri avut încă din formele primare și rituri de solemnizare, realizate prin acte cu caracter ceremonial, care cu timpul s-au accentuat, stimulând și dezvoltarea elementelor de spectacol.

Ion H. Ciubotaru consideră că: „obiceiurile vieții de familie reprezintă un proces evolutiv, în decursul căruia colectivitatea rurală a păstrat cu precădere practicile ce converg cu acea latură spectaculoasă, laicizată a riturilor de trecere”. Din această cauză obiceiurile familiale care reunesc diferitele ansambluri de credințe, datini, superstiții sunt puternic ancorate în viața contemporană a satului. În viața familiei există întotdeauna praguri de trecut: al iernii și al verii, ale luminii și ale nopții, al nașterii, al adolescenței, al bătrâneții și al morții. Dintre acestea, cele mai importante sunt cele care implică o mare parte a colectivității din care familia face parte, deci, nașterea, nunta și înmormântarea.

Începând din ziua nașterii și până în cea a morții omul este obligat să se supună diverselor ceremonii și acte magice, necesare integrării în noua lume.

Participarea comunității extrafamiliale depinde și de importanța obiceiului. Dacă la nuntă și la înmormântare participă un număr mare de persoane din afara societății, la naștere chiar se recomandă participarea unui număr mai mic de persoane, în vederea protejării noului-născut și a lehuzei.

Obiceiurile familiale sunt, pentru cei care le privesc din afară, mari spectacole. Dar, aceste spectacole încifrează înțelesuri profunde asupra mersului normal al vieții sociale și asupra soluțiilor pe care natura umană le-a găsit pentru a reintra în normal atunci când rânduiala lucrurilor a fost stricată dintr-un motiv sau altul. Se poate observa că în cadrul acestor obiceiuri caracterul de festivitate este mult mai accentuat. Aceasta deoarece, obiceiul este un act solemn care iese din mersul comun al vieții, el fiind menit să consfințească de fapt trecerea de la o situație la alta.

Obiceiurile de naștere ocupă locul al doilea în ierarhia propusă de Pavel, care s-au dezvoltat mai ales în epoca matriarhatului, când cunoaște o mare înflorire cultul femeii mame. Nașterea este văzută ca o trecere din lumea necunoscută în lumea albă, cunoscută. În cadrul obiceiurilor de naștere domină grija pentru integrarea perfectă în această lume a noului născut, deci, riturile și ceremonialurile de integrare.

Obiceiurile vieții de familie consemnează în primul rând raporturile sociale, implicând elemente de credințe străvechi și de practici legate de logica magică, rituri menite să-l apere pe om sau să consacre starea nouă în care acesta trece. Evenimentele marcate prin aceste obiceiuri reprezintă pentru individul care le traversează o schimbare a situației anterioare în cadrul familiei și a grupului social din care face parte, deci un dezechilibru în sistemul relațiilor sociale. Aceasta deoarece, principiul fundamental care structurează obiceiurile vieții de familie este acela conform căruia în momentele esențiale ale vieții sale individul suportă o trecere de la o stare la alta, de la o existență prezentă la o existență nouă, care implică alte forme de viață, un altfel de comportament.

Arnold van Gennep susține ideea conform căreia „a spune că nașterea , pubertatea, moartea – fenomene naturale – și căsătoria – fenomen social – au o dimensiune culturală, că ele sunt marcate în toate culturile prin rituri sau ceremonii care pot să difere ca mod de realizare practică, în detalii dar care au o funcție comună universală, a devenit de mult timp un loc comun a cărui paternitate adesea nici nu mai interesează.”

În satul Călărași, situat în sudul Olteniei, se păstrează încă multe obiceiuri străvechi, se practică curent ritualuri și ceremoniale magice, unele cu rădăcini în timpuri străvechi, chiar în protoistorie.

Capitolul II

NAȘTEREA – DE LA PREEXISTENȚĂ LA EXISTENȚĂ

2.1 Graviditatea și perioada prenatală

Nașterea este un rit de trecere important, ce comportă în toate civilizațiile arhaice o mulțime de gesturi și acte ceremoniale menite să faciliteze venirea pe lume a noului născut, sub cele mai bune auspicii.

De nașterea sa omul nu este responsabil cu nimic, deoarece el nici măcar nu știe când se naște, iar nașterea și moartea sunt niște taine pe care el nu le poate înțelege în totalitate.

Cu condiția ca instituția familiei să fie consfințită ceremonial și ritual de comunitate, nașterea unui copil reprezintă un semn de bun augur și constituie începutul unui nou sistem de viață cosmică în ipostază terestră. La nivelul gândirii folclorice, nașterea marchează ,,trecerea din lumea neagră în lumea albă, din preexistență în existență” . Din perspectivă biologică și socială, nașterea este un început; este debutul existențial al fiecărui individ, debut care continuă până la sfârșitul implacabil, moartea.

Tinerii căsătoriți doreau și își doresc urmași care să le moștenească numele și munca agonisită, ca să nu li se stingă neamul și să nu rămână singuri la bătrânețe sau pe parcursul vieții să fie precum plopii fără rod. În acest context social avea loc pregătirea psihică a viitoarelor mame, pregătire care începea încă de la vârsta copilăriei prin orientarea fetițelor spre jocuri specifice din care nu lipseau păpușile și îngrijirea frățiorilor, dacă-i aveau. Fetițele erau antrenate în rezolvarea unor activități casnice, specific feminine, astfel încât sentimentul matern le era insuflat pe nesimțite, iar frica de naștere și prejudecățile legate de ceasta erau practic necunoscute în satul tradițional. Prestigiul familiei creștea în cazul în care aceasta avea mulți copii și dovedea că avea suficiente resurse pentru perpetuarea neamului. Din această cauză, pe timpul bunicilor noștri familiile aveau între șase și paisprezece copii. Astăzi rata natalității a scăzut drastic, la unul, doi maxim trei copii într-o familie. În acel timp bogăția singură nu era socotită suficientă, ei îi premergea învățătura, adică cunoștințele și înțelepciunea de care omul avea nevoie pentru a-și crește bine copii, și care îi asigurau un loc de cinste.

Spre deosebire de obiceiurile de nuntă și înmormântare la care participă un număr mare de membri ai colectivității, la obiceiurile în legătură cu nașterea numărul acestora este mai mic.

Obiceiurile în legătură cu nașterea sunt un domeniu al maturilor, tinerii căsătoriți neavând aproape nici un rol în aceste obiceiuri.

Cu timpul, practicile rituale ce însoțesc nașterea și-au accentuat latura lor psihică și educativă, un interes aparte manifestându-se față de reintegrarea mamei, după naștere, în colectivitate, și, în același timp supravegherii începutului de drum al noului-născut. Aceste practici grupează numeroase acte, gesturi și credințe legate de dorința de a integra cât mai bine în societate pe mamă și noul-născut. Obiceiurilor de naștere aproape că le lipsesc secvențele care să marcheze despărțirea de vechea stare, deși o asemenea stare este subînțelesă. Întreaga atenție este îndreptată aproape dramatic spre primii pași pe care noul-născut îi face în „lumea albă”, în intenția de a i se asigura o intrare benefică în lumea aceasta. În afara riturilor de anticipație, a riturilor de separare de vechea stare și a riturilor de trecere propriu-zise, nașterea, asemenea celorlalte obiceiuri familiale – nunta și înmormântarea – cuprinde deci și riturile de integrare a mamei, cât și a copilului. Sensul integrator al ceremonialului de naștere este marcat prin petreceri festivizate, în cadrul cărora veselia și buna dispoziție creează o atmosferă optimă unui început de viată.

Ion Ghinoiu consideră că între naștere și moarte se pot stabili, pentru definirea lor, atât opoziții (omul intră în lume cu capul înainte și pleacă cu picioarele; începe viața cu o inspirație și un țipăt și o sfârșește cu o expirație și tăcere) cât și analogii (scaldele de purificare spirituală a noului născut și a mortului), căci omul vine singur în această lume și pleacă tot singur.

Arnold van Gennep vede în riturile de sarcină și naștere, rituri de o mare însemnătate individuală și socială, ce au ca obiect reintegrarea femeii în societatea de care a aparținut mai înainte și aducerea ei într-o stare nouă de mamă.

Nașterea în comuna Călărași, din județul Dolj, nu este numai un moment de bucurie, ci a prilejuit valorificarea unor străvechi practici, cunoscute în vechime, aproape în exclusivitate, de „moașa” satului, o femeie „inițiată” în multe privințe, preocupată de folosirea unor „leacuri” menite să mențină sănătatea micuțului.

2. Rituri de anticipație

Riturile de anticipație o vizează în primul rând pe femeie, viitoare mamă. Unele femei care nu au copii recurg la diferite gesturi cu valoare magică, pentru a dobândi capacitatea de a rămâne însărcinate. În interiorul riturilor de anticipație intră de asemenea și preocuparea mamei de a asigura sănătatea pruncului ce urmează să se nască. În acest sens există o serie de credințe populare de care femeia însărcinată va trebui să țină seama pentru a nu avea probleme la naștere sau pentru a avea un copil sănătos, fără infirmități.

2.1 Dorința femeilor de a avea copii

Spre deosebire de lumea orașului, unde femeile nu doresc cu ardoare să aibă copii, în lumea satului lucrurile se petreceau altfel. Aici tinerii căsătoriți nu se fereau să aibă copii, ci dimpotrivă „e rușine să zică lumea că unul s-a însurat c-o femeie stearpă ” (Ioana Moraru). Deci, una din dorințele cele dintâi ale tinerilor căsătoriți, dar mai ales a soției, era „ca să le dea Dumnezeu un copil, să nu râdă satul de dânșii” (Cristescu Elena).

Dacă soția vedea că dorința ei nu se împlinea, temându-se să nu rămână pentru prea mult timp sau pentru totdeauna „stearpă” ea se sfătuia cu toată lumea și încerca fel de fel de leacuri care să-i aducă copilul mult dorit „asta numai dacă crede-n Dumnezeu și merge la biserică să se roage la Măicuța Domnului să-i dea și ei un copilaș ” (Ioana Moraru).

După ce încerca acest lucru, tânăra femeie „merge la babele din sat care-o-nvățau fel de fel, dar care nu se spun ” (Ioana Moraru), iar dacă „leacurile băbești n-o lasă grea, merge la vrăjitoare care crede că i-a fost leagată cununia și de asta nu poate avea copii” (Ioana Moraru). Înainte femeile credeau, de asemenea „că și-a băgat dracu coada-n casa lor” (Ioana Moraru) și din această cauză tânăra soție nu avea copii și risca să fie „ocărâtă și bătută de barbat că-l făce de râs” (Cristescu Elena). Mergând la vrăjitoare, femeile din satul Călărași erau atât de naive încât credeau că Diavolul se temea de amenințările unei babe și lăsa femeia în pace ca să poată avea copii.

De asemenea „când s-aruncă apa de la scalda copilului și s-așază albia cu gura-n jos, o femeie care vrea să rămână grea s-așază repede cu fundul pe albie ca să aibă și ea fată sau băiat, după cum o fost copilu care s-a scaldat ” (Antone Vergica).

Oamenii din satul Călărași cred că femeile care nu pot avea copii„sunt rele la Dumnezeu, c-au făcut ele ceva ș-atuncea le bate Dumnezeu ca să nu stea nici barbatul cu ea”(Teodorescu Ștefana).

2.2 Reguli și credințe ce trebuie respectate de femeia însărcinată

Din momentul în care a rămas însărcinată, frica femeii de a nu pierde copilul și necunoașterea regulilor de igienă și comportamentale ce trebuiesc respectate au generat în mintea femeilor din satul Călărași și de altfel a celor din toate satele României, o mulțime de credințe și superstiții. De acum, fiecare manifestare a vieții femeii însărcinate era legată de o regulă, o credință, care trebuia urmată fără șovăire.

Arnold van Gennep consideră că femeia însărcinată se află într-o stare de izolare „fie ca impură și periculoasă, fie chiar datorită faptului că este însărcinată, ea situându-se temporar într-o stare fiziologică și socială anormală: nimic normal nu mai este posibil odată ce e tratată ca și cum ar fi bolnavă, străină”.

Ion Ghinoiu consideră că mecanismul psiho-dinamic produs de frică, neliniște, teamă, influențele culturale și credințele puternice, motivațiile și alte stări pot afecta nașterea. Conștient sau nu practicile populare folosite la naștere reușeau să înhibe sau să dezvolte anumiți factori subiectivi, realizând, pe cale empirică, nașterea fără dureri. Astfel, cu ceva timp în urmă femeile din satul Călărași erau sfătuite de bătrânele din sat dar mai ales„de moașa-femeia care lei ajută să nască” (Ioana Moraru) „să își scoată verigheta, lanțurile ori ce mai aveau ele pe la gât și pe la mâini ca să nu nască copilu cu cordonu în juru gâtului.” (Antone Vergica).

De asemenea„femeile gravide s-ncingeau la burtă ca să nu crească copilu prea marie șă ele să nască ușor” (Cristescu Elena). Femeia însărcinată, când mătura și arunca apoi gunoiul, spunea „cât de repede arunc gunoiu așa de repede să lepăd și copilu” (Ioana Moraru). Dacă femeia însărcinată nu voia să nască gemeni ea „nu trebuie să mănânce ou cu două gălbenușuri ori fructe îngemanate (Teodorescu Ștefana). După cum se vede, fiecare moment din viața unei femei însărcinate este în legătură cu o superstiție pe care trebuie să o respecte, pentru a nu i se întâmpla ceva rău copilului care trebuie să se nască. Astfel, dimineața când se pieptăna femeia însărcinată „nu trebuie să-ș înnoade păru-n coadă ca să nu să nască copilu cu cordonu-n juru gâtului” (Ioana Moraru). Femeia însărcinată trebuia „să se ferească să ducă ciucălăi sau talaș în poală dacă nu vrea să nască copilu cu păru creț” (Antone Vergica). De asemenea, în timpul sarcinii „femeia nu trebuie să umplă borș ori să pună murături că ieșeau bale și așă și copilu cu bale” (Cristescu Elena). Femeia însărcinată care trebuia să participe la o înmormântare „trebuie să își lege o ață roșie la degetu pe care se pune verigheta, de la mâna dreaptă, ca să nu nască copilu mut ca mortu ” (Ioana Moraru).

Se observă că, în credința populară, unele trăsături fizice și psihice ale copilului sunt determinate de comportarea femeii în timpul gravidității. Din această cauză ei i se interziceau diferite activități. În acest sens, femeia însărcinată „nu trebuie să dea cu picioru în câini, mâțe ori alte animale păroase ca să nu să nască copilu păros, cu păr și pe față” (Teodorescu Ștefana). Dacă vedea un animal cu blană mort, femeia însărcinată „nu trebuie să se mire sau să ducă mâinile la față că naște copilu cu semne pe față. Ea trebuie să zică repede în gând: „păru tău să putrezească și al meu să crească” ca să nu-i pice păru și să nu nască copilul fără păr pe cap” (Cristescu Elena).

Astfel, alimentația este un lucru pretențios, care dă mult de lucru femeilor însărcinate. Cu toate acestea, femeia însărcinată trebuia să mănânce orice, dacă-i era poftă sau dacă vedea pe cineva mâncând, „ca să nu piardă copilul”.

Bătrânele din sat spun că „la femeia gravidă trebuie să-i dai chiar dacă cere ori nu, că dacă a văzut ceava și n-o cerut poate să piardă”. (Antone Vergica)

Se pare că mămăliga este un înlocuitor al mâncării care trebuia să-i fie dată femeii însărcinate. De asemenea se mai spune că persoana care nu-i dă unei femei însărcinate să guste dintr-o mâncare „faci un păcat mare în fața lui Dumnezeu” (Ioana Moraru) și cu atât este mai mare păcatul cu cât femeia este mai pofticioasă. În satul Călărași, ca și în alte sate românești, se povestesc multe nenorociri întâmplate femeilor care au poftit ceva și nu au putut obține: „una, odată o lepădat că nu i-o dat o femeie să guste din plăcinta ei” (Antone Vergica).

Femeia însărcinată nu trebuie să fure că „dacă-o prinde ș-ascunde ce-a furat pe lângă corp, copilul se năștea cu o pată pe corp ca obiectul ăla. Tataie-tu are două prune pe umărul stâng, că mă-sa când le-a furat a venit omul și ea le-avea în mână ș-a dus mâna la umăr” (Cristescu Elena). O altă interdicție este cea legată de vopsitul părului în timpul sarcinii.pentru că ,,afectează sănătatea copilului” (Ioana Moraru).

În satul Călărași se spune că dacă o femeie însărcinată se uită la un om frumos „copilul pe care o să-l nască o să fie frumos ca acela”(Maria Teodorescu), dar este necaz mare dacă femeia însărcinată se uită la „ologi, chiori, ciuingi, că așa o să se nască copilu. Ea nu trebuie să se uite la ăștia.” (Ioana Moraru). De asemenea, femeia însărcinată nu trebuia să admire prea tare un animal „că năște copilu ca animalu ăla”(Cristescu Elena). Se crede că femeile nășteau copii cu infirmități și din alte cauze. Astfel, erau femei care la început „nu doreau să aibă copilu’ cela și vreau să-l dea afară. Da’ pe-atuncea nu erau doctori și ele beau fel de fel cum le-nvațau babele: ceai de zgură, de stuf.” (Ioana Moraru). Aceste ceaiuri nu duceau de prea multe ori la pierderea copilului, ci la nașterea lui cu diferite infirmități. Femeile însărcinate „care erau mai blegi nu trebuia să meargă la câmp că dacă se opinteau prea tare leapadau copilu” (Antone Vergica). Femeilor aflate în această stare le era interzis să consume alcool sau medicamente, tot pentru a nu naște copilul cu diferite infirmități.

În satul Călărași, se spune că nu este bine să treci prin fața unei femei însărcinate „că tai calea la două suflete” (Cristescu Elena), iar oamenilor care totuși treceau li se spunea că „pe lumea cealaltă o s-o poartă în spinare” (Ioana Moraru). Femeia însărcinată este purtătoare de noroc pentru societatea căreia îi aparține, deoarece în verile când este secetă „dacă te-ntâlneai cu o femeie gravidă trebuie s-o stropești oleacă cu apă că se zice că după aceea ploua” (Antone Vergica).

Chiar dacă unele din aceste superstiții au oarecare legătură cu multe precepte de igienă, ceea ce înlesnește explicarea lor, marea lor majoritate nu pot fi explicate și originea lor s-a pierdut de-a lungul timpului, ele derivând probabil din niște practici astăzi încă necunoscute.

În acest sens, femeilor însărcinate „li se zice să nu steie în prag că se oprește copilu’ în prag și nu mai poate ieși.” (Antone Vergica). Acestea, probabil, deoarece pragul este o limită, limita dintre lumea interioară a casei și cea exterioară, iar oprirea femeii pe această limită îngreunează drumul noului-născut spre lumea de aici. De asemenea, femeile însărcinate „nu trebuie să stea pe saci leagați ori dezlegați la gură c-or să nască copiii greu” (Cristescu Elena). „Nici peste o funie n-aveau voie să pașască femeile însărcinate” , căci, se spune că vor naște copilul cu cordonul ombilical în jurul gâtului.

În satul Călărași, există credința potrivit căreia orice femeie însărcinată „trebuie s-anunțe la cât mai multă lume c-a rămas grea ca să nu se nască copilu’ mut ori să grăiască greu” (Cristescu Elena). Ion Ghinoiu afirmă că în satul tradițional, nevestele și uneori chiar fetele nemăritate erau obligate să comunice celor din jur, la apariția primelor semne, starea de graviditate pentru a înlătura astfel consecințele păgubitoare pentru copil, familie, comunitate.

Respectarea acestor superstiții ține de valorile, educația și credința fiecărei mămici.

Anticiparea sexului copilului

Curiozitatea femeii de a ști sexul copilului este cunoscută din cel mai vechi timpuri. Astfel, femeile însărcinate încercau diferite metode, aflate de la mame sau bunice, metode care aveau să le dezvăluie înainte de naștere, dacă copilul avea să fie fată sau băiat. Astfel, bătrânele satului spun că „dacă copilu’ mișca în partea dreaptă o să fie băiat, dacă mișca-n partea stângă o să fie fată.” (Ioana Moraru). Se mai spune că, „dacă-n timp cât îi grea femeia avea pete pe față, o să nască fată, dacă avea fața curată are să nască băiat” (Antone Vergica). Dacă rudele femeii erau cele care voiau să afle dacă copilul va fi fată sau băiat, „ele întindeu jos, fără să știe femeia, un batic, ș-o rugau pe ea să-l ridice. Dacă femeia apuca baticu di-un colț ș-îl târâie însamna c-avea să nască băiat. Dacă lua baticu din mijloc, dintr-odată atuncea avea să facă fată” (Cristescu Elena). O alta practica de anticipare a sexului unui copil era bazata pe forma burticii viitoarei mamici. Se credea că,,Dacă aceasta este înălțată, în ea se ascunde un băiat , dacă este joasă , este vorba despre o fată. Pe de alta parte, o burta țuguiată mărturisește despre un viitor băiețel, iar una rotunjoară, pe lățimea abdomenului, anunță o fată.” (Cristescu Elena).

Femeile se supuneau acestor obiceiuri nu neapărat din naivitate sau credință oarbă, ci, din cauză că ele aveau o singură grijă: să nu piardă copilul și acesta să se nască sănătos.

Rituri de fecunditate performate în cadrul ceremonialului nupțial

Se poate dovedi, însă, că în chiar contextul culturii tradiționale românești, opera un control asupra fecundității cuplului încă de la cununie. În Călărași, ,,câte hornuri număra mireasa pe drumul spre biserică, atâția ani urma să întârzie venirea pe lume a primului copil” (Cristescu Elena).,, Miresele atingeau ușorii ușilor bisericii cu atâtea degete câți copii își doreau, iar pentru a întârzia venirea lor pe lume, își strecurau în sân nuci coapte, pe care apoi, venind de la cununie, le îngropau într-un loc numai de ele știut (când se hotărau să aibă copii, le dezgropau și le aruncau în fântână)” (Ioana Moraru). În Călărași, soacra mică o învață pe mireasă să înnoade panglica de la nași, cu care erau legați mirii în timpul cununiei, fiecare nod însemnând un an ,,răgaz”, până la nașterea primului copil, sau oferă mirilor un ou răscopt când se așează la masă. Tot la nuntă se consumau rituri care,odată ocolite, amânau grijile de părinte ale tinerilor căsătoriți: astfel, mireasa putea omite să-și pună în sân bani, să ia copii în brațe și să mănânce anumite părți din găina împodobită, care se aducea nănașilor la încheierea ospățului. Ne aflăm, așadar, în fața unor practici magice de asigurare a fecundității și a unor gesturi rituale care, citite,,pe dos” sau emise, exercitau un control prealabil asupra prolificității.

Multe dintre datele importante ale calendarului agrar implicau abstinenta (,,curățenie trupească"). Așa erau Măcinicii, dată la care,,porneau plugurile”, Usata Secului, ,,legatul roadelor”, Sângeorzul, Rusaliile, Sântămăria, etc. , plasându-se, totodată, în anumite decade ale lunilor bine ritmate. Femeile își păstrau un calendar al lor, impus și de anumite munci agricole sau gospodărești, își alegeau ca patroni spirituali ai casei și familiei anumiți sfinți sau ,,păzeau" acele sărbători din calendarul babelor, care se plasau în concordanță cu observațiile lor și cu sfaturile primite de la ,,babele știutoare" sau în perioada de intensă inițiere petrecută la șezători, clăci și furci.

La apariția primului născut, se ivea o singură grijă: să nu i se ia tinerei mame ,,mana laptelui". Este știut că acest lucru nu numai că ar fi pus sănătatea (uneori chiar viața!) nou-născutului în primejdie, dar este unul dintre mijloacele contraceptive temporare cele mai eficiente. Infuziile de busuioc, soc și chimion, alături de gesturile și practicile magice, ajutau femeile să evite sarcinile nedorite. Acestora li se adăugau practici de etnoiatrie adesea eficiente: ,,feredeiele" (băile) și ,,aburelele" cu plante precum: florile de fân, cele de salcâm, mesteacănul, rozmarinul, boziile, pelinul, buruiana-dulce, florile de rujă, oleandrul, florile de bujor, coaja de cireș, vișin și prun. Așa se tratau afecțiunile numite generic ,,mătrice" și ,,răceală", urmând ca, dacă rezultatele întârziau să vină, să se recurgă la ,,tratamente" mai complexe precum "vinul luat în scăldătoare” cu iarba-ciutei, trandafir, ridiche neagră,pătrunjel, jneapăn și condimente puternic vasodilatatoare. Erau ocolite plantele cu virtuți afrodisiace și progestative, ca spânzul, bujorul-de-câmp, afinul, sânzienele, care, luate cu știință, înlăturau sterilitatea.

2.1.1.4. Modalități de frânare a natalității și de pierdere a sarcinii nedorite

Sunt și situații când femeia nu dorește sarcina. Pentru aceasta există în sat femei „specializate“ despre care un țăran hâtru spunea că dacă n-ar fi ele, populația satului „ar fi încă pe-atâta“. Gravidele știu că pentru a scăpa de o sarcină nedorită se introduce în vagin rădăcină de pelin sălbatic sau de pătrunjel , se pun bolovani pe burtă sau femeia gravidă trebuie să treacă prin oblonul vitelor. De altfel, noaptea de Sânziene, ca și revărsatul zorilor de Sântoader sau de Ziua Crucii erau momente în care se culegeau toate aceste ,,buruieni de leac” de către ,,femeile știutoare” atât de căutate în lumea satului. Alte flori precum oleandrul, poala-Maicii-Domnului, nalba, steregoanea, nasu-curcanului și dragostea-fetelor erau cultivate în mare taină de neveste în grădinile sau în ghivecele lor, după o știință cu totul tainică, pentru proprietățile lor avortive.

2.1.1.5. Sterilitatea femeii

Sterilitatea este, un fapt ce se opune atât cerințelor modelului sacru, cât și celui social. în mentalitatea arhaică, sterilitatea era de rău augur pentru viața întregii comunități și îi punea în primejdie existența, întrucât ea s-ar fi putut transmite vegetației, fertilității pământului și animalelor deopotrivă.

Ca atare, femeia sterilă era repudiată de familie și de comunitate.

Cauzele sterilității determinau anumite nuanțe în această atitudine: femeia care se face vinovată de propria-i sterilitate va fi pedepsită în lumea de dincolo, iar cea care întârzie să aducă pe lume copii se află fie sub puterea unei forțe ascunse (blestem, făcătură), fie a unei ființe supranaturale sau a unei boli.

Agenții malefici sunt, așadar, forțe sau ființe supraumane, a căror acțiune a fost declanșată de încălcarea unor interdicții (blestem) sau de invocarea lor (făcătură).

Actul magic – prin aceasta înțelegând suita de practici căreia i se alăturau recuzita și incantația magică – indică prezența a trei tipuri de agenți malefici a căror acțiune o poate neutraliza: agenți cu acțiune autonomă, nedirijată exterior de o încălcare sau de o invocare, aceștia având corespondenți patogeni (matrice,izdat) sau ființe cu contur fabulos-mitic (Samca, Zburătorul, Baba Coaja, Pădureana, Paza, Moșul Pădurii, Muma și Fata Pădurii) și, pe de altă parte, forțe malefice cu acțiune controlată magic – invocate: făcutul pe ursită, întorsul, deochiul, toate fiind văzute ca ipostaze ale Răului de către omul societății tradiționale.

2.2. Nașterea și perioada postnatală

2.2.1. Rituri de separare de vechea stare

Riturile de separare de vechea stare o privesc mai ales pe mamă, care, fiind însărcinată, era privită fie cu îngrijorare, fie cu unele reticențe. Fiind aducătoare de viață, femeia este un miracol, dar ea era izolată de societate pentru a nu i se face rău și nici pentru a exercita la rândul ei o influență malefică asupra colectivității. Din această cauză, activitățile unei femei însărcinate nu mai erau aceleași cu ale unei femei care nu era însărcinată. Se poate spune că femeia însărcinată era supusă unui așa-zis „regim special”. Soțul o ferea „de treburile cele grele, n-o lua la câmp dacă era mai blegă, ca să nu lepede, da’ era unele care se duceu și n-aveau nimica.” (Antone Vergica).

De obicei, femeia însărcinată nu se ia în râs „da’ când era câte una care avea câte opt – zece copii și încă mai făcea striga-n urma ei că era iepuroaică, că numai iepuroaicile făceu așa mulți” (Antone Vergica).Cu totul altele strigături erau adresate femeilor însărcinate și necăsătorite: „în urma lor strâgau fel de fel de lucruri ca s-o facă de râs că făce copilu’ din flori” (Cristescu Elena).

Cu toate acestea, femeia este aducătoare de viață, ea este cea care oferă urmași, asigurând astfel perpetuarea ființei omenești.

Riturile de separare îl privesc în mod special și pe noul-născut, care este despărțit de mamă prin naștere. El trece dintr-o lume necunoscută, în cea „albă”, cunoscută. Deci, el este separat de vechea stare în care se afla în pântecele mamei sale pentru a intra într-o nouă stare, în cea a muritorilor de rând.

2.2.1.1. Practici de ușurare a nașterii

.

Momentul nașterii, pregătită, era marcat de unele acte magice menite să-i asigure o desfășurare firească.

Mai mult ca oricând, în acest moment, viitoarea mamă era expusă influențelor malefice. De aceea, atunci când nașterea se anunța grea, se presupunea că faptul s-ar fi datorat unei asemenea intervenții. Existau două tipuri de acte magice săvârșite cu scopuri univoce, dar cu determinări deosebite: unele încercau să protejeze femeia de eventuale intervenții malefice posesoare ale unei forțe relativ reduse (spirite sau încercări involuntare anterioare care întârzie nașterea), celelalte apăreau ca neutralizante ale acțiunii agenților malefici despre care aminteam într-un capitol anterior.

De astă dată, actantul principal este moașa, ea manifestându- se de pe pozițiile inițiatului. În cazul unei întârzieri a nașterii, dar și atunci când nașterea se anunta normală, ea căuta să alunge orice posibilitate de,,legare", determinată fie de mediu, fie de o eventuală invocare a spiritelor latente: deschidea toate încuietorile, ușile și ferestrele (mimând, în acest fel, deschiderea așteptată), înfigea topoare sau cuțite în praguri, în acoperișul ori grinda casei, sau le așeza în așternutul femeii pentru a alunga spiritele ascunse, oprea orice vizitator să plece înainte de a efectua un act prin care să asigure "dezlegarea", înlesnirea nașterii. În cele din urmă, se recurgea chiar la practici magice complexe. Important de relevat e faptul că, mai ales în acest moment, comunitatea participa efectiv sau controla buna desfășurare a ceremonialului.

Astfel, dacă femeia nu putea naște ușor, moașa, împreunã cu cei care asistau, chiar și soțul, îi puneau haine încălzite împrejur. Era chemată unori și o femeie mai bătrână, care nu era grea la vorbă, să ajute, adică s-o îmbărbăteze cu cuvinte. În momentul nașterii, cei ai casei citeau cărți de rugăciuni ca să-i ajute Dumnezeu să nască cu bine.

Atunci când întâmpină greutăți la naștere, moașa îi va pregăti mămăligă fierbinte, pe care o pune la „ șale” și pe „pântece“ sau îi pune pe burtă frunze de hamei, să alunece copilul, cum alunecă tulpina hameiului. După naștere i se dă tinerei mame „o gură de țuică “ și i se pune pe burtă o frunză de „polbari“ (podbal), care se ține aproape o săptămână, pentru că aceasta „ia“ toate durerile.

Dacă, după ce a născut un băiat, femeia mai dorește să aibă unul, ea va pune în placentă un bob de mazăre.

S.Fl. Marian arată că numai în cazul ,,…când o femeie nasce greu, se pune în genunchi și începe a se ruga"; dar date recente confirmă păstrarea până de curând a străvechiului ritual al "nașterii pe pământ", cu rosturi magice și apotropaice evidente, dar și foarte eficient din punct de vedere obstetrical. Femeile erau izolate în momentul nașterii într-o cameră lipită cu pământ unde nășteau,,în genunchi, ținându-se cu mâinile de un scaun", iar în satele aromâne, femeia era așezată pe podea, pe paie etc.

Ritualul nașterii pe pământ, ca și așezarea pe pământ a copilului imediat după naștere par să semnifice, în comunitatea tradițională românească, un mod de a încredința copilul principiului generator de la care primește forță magică și fertilitate și constituia, în același timp, un exemplu de modelare a umanului conform evenimentelor cosmice.

2.2.1.2. Atribuțiile moașei

Riturile de trecere propriu-zisă sunt reprezentate de nașterea efectivă prin care femeia însărcinată își schimbă acest statut în cel de mamă, iar noul-născut trece în rândul semenilor săi.

În satul tradițional românesc aceste treceri erau asigurate de moașă, care oferea asistență medicală la naștere, tuturor femeilor din sat, indiferent de statutul lor social. Moașa ținea în urmă cu 60 – 70 de ani locul medicilor și chiar a asistentelor medicale care nu ajunseseră încă și în mediul rural. Moașa nu oferea nu numi ajutor la naștere, ci pe parcursul întregii sarcini„ea sfătuia femeia ce trebuie să facă și ce nu” (Cristescu Elena).

Ion Ghinoiu consideră că moașa este un personaj hotărâtor în obiceiurile din ciclul vieții, deoarece ea realiza „medierea între lumea moșilor și a strămoșilor, de unde se credea că se desprinde noul-născut, și lumea în care a sosit” .

Lexemul moașă este „cert preroman: se înrudește cu forma albaneză și face parte, probabil din graiurile iliro-traco-dacice, deci aparține vechiului fond autohton carpato-balcanic”.

Din accepția acestui termen face parte și sensul de „femeie bătrână care ajuta pe viitoarea mamă la naștere” și efectua practici rituale de integrare a noului-născut în lumea de aici. Într-un sat puteau să fie și mai multe moașe „la noi în sat erau odată două ori trei, pân’ ce-o rămas numai una, ș-aceea bătrână” (Ioana Moraru).

Femeia năștea „acolo unde o apuca ceasul facerii, acasă ori chiar pe câmp. Și care era prin prejur se ducea repede și chema moașa, cu care vorbise din timp” (Antone Vergica). Femeia însărcinată „trebuie să aibă totul pregătit dinainte: material de șters pe mâini, săpun bun, covățică dacă se putea nouă, ca să aibă moașa pe ce pune mâna când viné” (Ioana Moraru).

La naștere, moașa rezolva cât mai bine actele sacre și profane menite să aducă pe lume noul-născut, să-i integreze în familie și să garanteze sănătatea mamei și a copilului. De aceea, moașa era o personalitate puternică, hotărâtă în luarea deicizilor, respectată de comunitate pentru rolul și calitățile ei înnăscute sau dobândite: „apoi moașa trebuie să fie o femeie bărbătoasă, Doamne ferește să fi fost slabă de înger că murea și femeia și copilu’ în mâinile ei” (Antone Vergica). Ea rezolva ceea ce rezolvă astăzi o întreagă maternitate: pregătea și ajuta femeia la naștere, moșea copilul, comunica tatălui sexul copilului, scălda copilul, sfătuia lehuza cum să-și hrănească și să-și îngrijească copilul. Toate femeile asistate de moașă erau considerate „nepoatele ei” (Teodorescu Ștefana).

De obicei, soții femeilor care nășteau nu asistau la naștere, dar „dacă era una mai fricoasă ori dacă n-avea cine ajuta moașa, rămâne și bărbatul cu dânsa” (Ioana Moraru). În schimb, dacă femeia mai avea și alți copii mai mărișori aceștia sub nici o formă nu trebuiau să rămână de față la naștere, ci „ îi lua și-i ducea la joc prin vecini” (Antone Vergica).Unii bărbați nu voiau să asiste la nașterea soției deoarece „le era milă și nu puteu suferi” (Cristescu Elena).

Imediat după naștere, moașa „lua copilu’ și-l închina la răsărit la icoane, și îi ura de toate cele în viață” (Antone Vergica). după care îi „făce semnul crucii de trei ori ș-il bagă întâi pri apă rece, ca să-l călească, după-aceea îl spală cu apă călduță ” (Ioana Moraru), ca să fie vioi, sprinten și „să nu se prindă răceala de el” (Cristescu Elena).

Se pare că obiceiul de a spăla copilul mai întâi cu apă rece era la românii de pretutindeni, nu numai în satul Călărași.

Cu toate că în primele clipe de viață ale unui copil, nu se poate spune că seamănă cu mama sau cu tatăl său, moașa „imediat ce-l închina la icoane zice: vai ce copil frumos, seamănă leit cu tat-su, să nu-i fie de deochi” (Antone Vergica). Acesta este, probabil, un fel de recunoaștere o copilului în numele tatălui, făcută de către moașă.

Rituri de integrare

Riturile de integrare se referă atât la mamă, cât și la copil, ele având drept scop, reintegrarea mamei în societate, prin îmbisericire și citirea molitvei la 40 de zile și integrarea copilului în lumea aceasta, prin botez.

Chiar dacă în mediul rural s-a încercat o respectare a regulilor morale, sociale și bisericești, și în satul Călărași, ca și în alte sate ale țării, au existat destule fete care au născut fără a fi căsătorite. Copii acestor femei sunt numiți cu sintagma „copii din flori”. Ion Ghinoiu consideră că „termenul popular pentru copii născuți în afara căsătoriei – copil din flori – face aluzie la fecioara care mirosind o floare a rămas însărcinată”.

Această sintagmă, care încearcă să acopere o situație considerată indecentă, nașterea înainte ca fata să treacă pragul căsătoriei, are o bogată sinonimie în care se folosesc termeni eufemistici și metaforici („copii din flori”, „buruienari”, „urzicari”) termeni injurioși și ofensatori („pui de lele”, „bastard”). Despre acești copii se spune că „sânt mai frumoși, mai isteți, mai deștepți decât ăștealalți” (Teodorescu Ștefana), dar se crede că asemenea mamei lor, ei „or ajunge niști răi, curvari că nu degeaba se zice: Ce se naște din pisică/Tot șoareci mănâncă” (Ioana Moraru). Acești copii sunt marginalizați de societate.

Pedepsele administrate de tradiția populară sunt diferențiate pentru autorii implicați, direct sau indirect, în crearea acestei situații ieșite din normă. Persoana cea mai hulită era fata-mamă, devenită o membră indezirabilă a cetei de neveste prin nașterea copilului înainte de căsătoria consfințită de stat, biserică (cununia), obște (nunta). De altfel, opiniile cele mai nefavorabile veneau din partea femeilor căsătorite: Fata cu copil de pripas e de râsul lumii. Mai arunca ea copilul, se mai pitea. Dar lumea tot o afla. Rămânea necăsătorita sau dacă se ducea după un bărbat, acesta era un văduv, divorțat, un om de nimica. Aceasta rămânea toată viața cu un statut social nedefinit; era exclusă din rândul fetelor și niciodată primită pe deplin de grupul nevestelor în care intra ca membră de fapt, nu de drept. In opinia nevestelor, fetele-mamă deveneau un pericol potențial pentru dezmembrarea familiilor legal constituite. Tânăra mamă suporta cu greu și ostilitatea feciorilor. Dacă mergea la horă, aceștia nu o mai invitau la joc și o ridiculizau în noaptea Lăsatului de Sec prin strigările peste sat.

Tatăl copilului, atunci când se cunoștea, era, o scurtă vreme, vorbit de rău, fără alte urmări. Se spunea: Bagă mâinile în buzunar și își vede de treabă sau Bărbatului îi cade căciula din cap. O scutură de praf, o pune în cap și merge mai departe. Topi copii din flori, nevinovați că s-au născut în afara familiei, erau scutiți de orice vină. Dimpotrivă, se considera că ei sunt mai norocoși, mai frumoși și mai deștepți decât copiii legitimi. Fetele întâmpinau însă dificultăți la căsătorie întrucât în selecția maritală intra în discuție imaginea mamei, exprimată plastic de zicala Capra sare peste masă, iară iada peste casă! sau Pe unde sare capra, mai pe sus va sari iada! In fața opiniei nedrepte, fata din flori avea, prin calitățile ei fizice și psihice motive să-și exprime optimismul:„M-a făcut mama pe gheață Să fiu iute la cuvânt.Duminica dimineața M-a făcut mama pe văi Să fiu iute și isteață. Să fiu dragă la feciori.M-a făcut mama pe vânt. ”.

O dată cu nașterea unui copil, moașa, dar mai ales părinții, voiau să vadă dacă acesta va fi norocos în viață sau nu. Dacă „un copil avea fire de păr alb ori chiar o pată de păr alb însamna că el avea să fie norocos (Teodorescu Ștefana). De asemenea se spune că „dacă copilu’ se năște pe partea dreaptă, el avea să fie un om drept, cuminte, da’ dacă se naște pe partea stângă el nu avea să fie un om bun” (Ioana Moraru). Oamenii din satul Călărași, cred că „atunci când se naște un copil i se scrie cartea sorții acolo sus și pe cer apare o stea” (Ioana Moraru). Din această cauză, când unui om i se întâmplă „o nenorocire ori un nacaz se zice c-așa i-a fost soarta, așă i-o fost scris” (Cristescu Elena). Steaua care apare pe cer o dată cu nașterea unui om „stălucește acolo până ce omu acela moare, de asta când pică o stea de pe cer se zice c-o murit un om”(Antone Vergica). În interpretarea străveche românească „soarta” se mai numește „scris”, „dat”, „menire”, „noroc”. Se crede că soarta își exercită puterea asupra existenței omenești cu o rigurozitate implacabilă. Conform unor credințe mitologice, românii cred că ordinea cosmică și umană este supravegheată de Soartă. Ea ține cumpăna dreptei rânduieli a celor divine, veghind alături de demiurgi la întreaga viață spirituală. În mitologia greacă Tyche era zeița și personificarea Sorții, identificată cu Fortuna din mitologia romană. Ea le împărțea oamenilor după bunul său plac, binele și răul, fericirea și nenorocirile.

Romulus Vulcănescu consideră că: „soarta rămâne principial și dinamic una și aceeași, totdeauna identică cu ea însăși, sub raport mitic, pentru că guvernează predestinarea rânduielilor cosmice și umane”.

Uneori însă, soarta se confundă cu fatalitatea, care de fapt introduce o notă negativă în aprecierea vieții; fatalitatea neagă rosturile vieții și a oricărui efort spiritual. În acest sens este cunoscută Nemesis, care în mitologia greacă era una dintre divinitățile infernale. Slujitoare a echilibrului și a ordinii în Univers, ea cântărea fericirea și nenorocirile oamenilor, faptele lor bune și fărădelegile săvârșite și abătea asupra lor pedeapsa cuvenită, călăuzindu-le soarta. Mai târziu ea devine personificare răzbunării divine. Ea îi urmărește și îi pedepsește pe muritori.

Se observă astfel că, nașterea se realizează sub semnul dependenței noului-născut de numeroase credințe predeterministe, în special de cele care exprimă ideea de destin. Ele persistă în conștiința poporului sub forma: „așa mi-e soarta”, „așa mi-o fost dat”, „așa mi-e scris”,. De aici se constată că ursita (sinonimul pentru soartă) este un dat, un înscris sacru („așa mi-e scris”) , de la care omul nu se poate abate în momentele de răscruce ale vieții. „Așa mi-a fost scris ” este cuvântul care încheie totul, este filosofia adâncă prin care se explică faptul că de-a lungul veacurilor, oamenii au răbdat toate nedreptățile și asupririle, fără a murmura, fără a se răzvrăti. Orice ar face omul să-și schimbe soarta acest lucru este zadarnic.

Un rol important în viața noului-născut îl are ora și ziua când acesta s-a născut, căci și de ele depind soarta lui. În acest sens, se spune că „acei copii care-s născuți la miezu-nopții au să fie flamânzi și nehotărâți tătă viața” (Cristescu Elena). Copii născuți marți, sâmbătă sau vineri „au să aibă suflet bun, da’ n-o să aibă noroc, și-o să se-nsoare de mai multi ori ”(Antone Vergica), în timp ce copiii născuți în zi de sărbătoare„au să aibă noroc și viață bună ș-au să fie veseli mereu.Ăștia ajung oameni mari, însemnați”

(Ioana Moraru).

Probabil din cauza vieții grele, pe care o duceau femeile, ele muncind de dimineață până seara, chiar dacă erau însărcinate, unii copii erau născuți morți. Dar bătrânele din sat afirmă că „femeile care erau blestemate ori care a făcut ceva rău, adică o vrut să scape de copii ș-a băut fel de fel, acelea nasc copii morți” (Ioana Moraru). Însemnătatea pe care o dau oamenii din satul Călărași creștinării copiilor își are originea în frica de Diavol, ei crezând că toate nenorocirile vin de la el. Copii născuți morți nu se înmormântează la un loc cu toți morții, ci într-un colț al cimitirului.

2.2.1.3.„Tăierea buricului” (secționarea cordonului ombilical)

Tăierea și păstrarea cordonului ombilical și îngroparea placentei erau componente magice care încifrau sensuri mitice și magic-protectoare. Separarea de mediul anterior și pătrunderea în altul nu se putea face decât asigurând protecția nou-născutului. După principiul simpatiei prin contact, cordonul ombilical și placenta sunt embleme ale sufletului exterior, a căror posesie aduce implicit dependența magică a individului față de persoana posesoare.

În comunitatea tradițională românească, păstrarea cordonului ombilical constituia un important aspect al riturilor de în rudire, apoi și un act magic ce făcea legătura cu momentele de trecere. Prin semnificația dintâi înțelegem structurarea unei dependențe față de păstrătorul cordonului ombilical (de obicei, mama sau moașa), dependență care urmează imediat integrării în familie și prin care se asigură o protecție magică a copilului. Cea de-a doua semnificație este de tip auspicial și compune, alături de alte ritualuri, momentul inițierii de la vârsta de 7 ani, când copilului i se dă să desfacă buricul, acest fapt, odată împlinit, prevestind îndemânarea și destoinicia lui.

Placenta (casa, locul) este și ea ocrotită, fiind îngropată fie la,,loc curat" (ferit de orice contact cu impuritățile de orice gen, chiar de tot ceea ce aparține profanului), fie la rădăcina unui pom roditor (rit care asigura rodnicia, sănătatea și bogăția copilului). Contactul ulterior -în caz de dezechilibru – cu locul

unde a fost îngropată placenta avea rol purificator, fortifiant și asigura imunitatea magică. îngroparea în locul știut numai demoașă, ca și îngroparea în tinda casei (sub masă sau după ușă) împreună cu plante magice (usturoi, piper, tămâie, busuioc) semnifica integrarea, ca și dependența de neam și familie, consfințirea apartenenței totale și permanente la aceste structuri sociale. Mai mult chiar decât cordonul ombilical, placenta este emblemă a sufletului exterior, căci în urma unui act magic complex, prin care ea intră în contact cu valori superioare ale ordinii umane, transmite atributele acestora nou-născutului. Pe de altă parte, placenta se constituie în semn absolut al fecundității, care, la rândul ei, poate fi stimulată sau diminuată prin acte rituale complexe. Fecunditatea unui cuplu, odată verificată, putea stimula fertilitatea pământului: bărbatul, patronator al microuniversului exterior vetrei casei, înfăptuia un act ritual menit să asigure, conform principiului simpatiei, fertilitatea pământului. Acest act ritual, alături de un altul, în care schimbul este invers -de la fertilitate la fecunditate – puneau în evidență principiul de modelare a ordinii umane conformată celei cosmice: acela al omologării umanului de către sacru numai cu condiția verificării fertilității esențiale pentru existență.

Îngroparea placentei într-o oală nouă, pusă cu gura în jos, sau la răspântia a trei drumuri elimină posibilitatea de a aduce pe lume alți urmași, acest act magic punând în evidență valoarea de emblemă a fecundității posedată de placentă și capacitatea omului de a o controla (restrânge sau stimula). Placenta este, așadar, semn al comuniunii între membrii nucleului familial precum și între aceștia și neam sau societatea tradițională, iar la dimensiuni amplificate, al modelării umanului de către valorile cosmice.

Atunci când este vorba despre primul copil, moașa are rolul de a o iniția pe tânăra mamă. Faptul că și la asistarea nașterilor următoare moașa își îngrijește,,nepotul" și ajută,,nepoata" să se refacă dovedește, însă, că, pe lîngă rolul ei inițiatic, moașa mai îndeplinește și pe acela de reprezentant al neamului și al comunității pe perioada în care mama este izolată de nou-născut, moment consemnat și de Arnold van Gennep în Les rites de passage. În acest moment, se săvârșeau de către moașă două acte de cea mai mare importanță pentru existența copilului: prima scaldă, cu rol propițiator și augural și primirea Ursitoarelor.

2.2.1.4. Baia rituală

Imediat după naștere și după ce moașa a făcut urările necesare, „copilu’ trebuie scăldat” (Teodorescu Ștefana). De scalda copilului se ocupa moașa, deoarece scăldarea se făcea cu o adevărată ceremonie și lucrurile necesare erau pregătite de mai înainte. Cea mai mare grijă se acorda apei necesare pentru scăldătoarea copilului, deoarece în cadrul acestui obicei apa are un rol important: ,,Copilu’ trebuie scăldat numai cu apă de fântână, adusă între răsăritu’ și apusu’ soarelu’ că numa’ aceea-i curată” (Ioana Moraru). Apa aceasta trebuia încălzită: „într-o oală de lut nouă ca să aibă copilu glas frumos și să cânte frumos, după cum sunt de frumos o oală care-i nouă” (Cristescu Elena). Această apă nu trebuie: „nici să fie clocotită ori să fiarbă c-a să fie copilu’ nervos ș-agitat ca apa când fierbe” (Cristescu Elena).

În apa pentru scalda noului-născut se puneau, și se pun și astăzi: busuioc „ca să aibă copilu’ noroc și să fie iubit ca busuiocu” (Cristescu Elena), zahăr „ca să fie dulce la vorbă și ăs-i fie viața dulce ca zahăru’” (Ioana Moraru), un ou „ca să fie ușor la minte și sănătos ca oul”(Antone Vergica)), bani„ca să fie bogat” (Teodorescu Ștefana), grâu sau pâine pentru „ca să aibă noroc și să aibă viață bogată” (Antone Vergica). Punând toate acestea moașa îi ura noului-născut să fie „Scump ca arginții / Dulci ca zaharu’ / Sănătos ca ou /”(Ioana Moraru). Dar lucrurile care se pun în apă pentru scalda copilului variază de la o zonă la alta.

Lemnul din care era făcută covățica era bine ales, deoarece are un rol important în ceea ce privește dezvoltarea copilului. Cel mai adesea lemnul din care era făcută covățica era „lemn de răchită ca să prindă repede copilu’, adică să fie isteț la minti, așa cum se prinde de răepede răchita (Antone Vergica). Covățica mai era făcută și din lemn de stejar „ca să fie copilu’, mai ales dacă era băiat, puternic ca stejaru” (Ioana Moraru).

După ce era scăldat, copilul trebuia înfășat. Toate lucrurile necesare înfășării erau pregătite dinainte de către mamă sau aduse de moașă. Nu era recomandat, și această credință se păstrează și astăzi, ca noul-născut să fie scăldat după apusul soarelui, deoarece se crede că „vin duhurile rele șe-i fură somnu și el nu mai poate dormi”(Cristescu Elena). De asemenea „nici hăinuțele copilulu’ nu se lasă pe sârmă noaptea că se bagă duhurile rele în ele ori se prind vrăjile de ele și copilu’ nu mai doarme (Antone Vergica) sau „ca să nu capete spaimă” (Ioana Moraru).

Apa în care a fost scăldat copilul nu poate fi aruncată în orice loc, căci dacă s-ar arunca în loc necurat ar fi rău pentru copil. De asemenea, apa aceasta nu se aruncă „nici spre Sfântu’ Soare că-i păcat că el ne-încălzește” (Ioana Moraru). Astfel, în satul Călărași, apa de la scalda noului-născut era turnată la un pom sau pe un strat de flori „ca să fie copilu frumos ca florile și bogat precum copacu cu roade” (Antone Vergica).

În satul Călărași, exista obiceiul ca „după ce moașa aruncă apa, punea covata cu gura-n jos și s-așazá pe ea și chiuie. O femeie care vrea să rămână și ea grea așteptă să se ridice moașa și s-așazá ea în locu ei ca să facă și ea fată ori băiat după cum era copilu’ care fusese scăldat” (Ioana Moraru). După scalda copilului, covata „s-așazá cu gura-n jos ca să nu se prindă vrăjile de ea și când a spăla copilu’,el să pățească ceva ”(Cristescu Elena). Numai dacă „femeia vrea să mai nască fată ori băiat, după cum născuse atunci, atunci se lasá covata cu gura-n sus, altfel nu” (Ioana Moraru).

Pentru a fi cunoscut de societate și pentru a fi cât mai bine primit de aceasta atât copilul, cât și mama erau vizitați de oamenii din sat, are loc astfel primul contact al noului-născut cu lumea în lumea în care a pătruns. Aceste vizite se fac „între molifta de opt zile și botez” (Cristescu Elena) și se numesc rodine. Termenul rodină provine din ucraineană „rodyny”, „dar adus femeii care a născut”. Oamenii care mergeau în rodine „ducea fiecare ce putea: hăinuțe la copil, alimente, bani” (Teodorescu Ștefana). În rodine,,merg neamurile, vecinii, prietenii care felicită femeia și văd copilu’ ” (Antone Vergica). Când intrau la copil „acea care se duceau în rodine trebuiau să zică neaparat „să nu fie de deochi” ca să nu se deoache copilu’ ” (Teodorescu Ștefana). Pentru a nu se prinde răul de copil, când aceste persoane mergeau în rodini „mă-sa îi puné oleacî di cenușî în creștetu capul’”(Cristescu Elena). Dacă cineva mergea în vizită la lehuză și la copil și acesta dormea, în momentul când trebuia să plece vizitatorul „trebuia să lase un fir de ață de la o haină și să zică: „Iaca îți las somnu’ ” ca să nu-i fure somnu’ copilului și ăsta să nu mai doarmă” (Cristescu Elena).

Există diferite credințe și în ceea ce privește alăptatul copilului. Spre exemplu, în satul Călărași, se crede că „nu-i bine ca copilu’ să fie alăptat prima dată de o altă femeie că el o să plângă tot timpul după aceea” (Ioana Moraru). De asemenea, cănd lehuza alăpta pentru prima dată copilul „trebuiua să-l țină pe mâna dreaptă, ca să fie om drept și nu pe stânga că era copilu’ stângaci dup-aceia” (Cristescu Elena).

2.2.1.5. Credințe legate de destin și de ursitoare

Oamenii din satul Călărași cred că soarta fiecărui om este în mâna ursitoarelor, care scriu viața omului. Termenul ursitoare provine din verbul a ursi, de origine latină și care înseamnă „a predestina”. În acest sat se crede că ursitoarele „vin a treia zi după ce s-a născut copilu’ ” (Antone Vergica). Din această cauză lehuza trebuie să fie pregătită „ca să le primească bine, ca să nu le supere și să-i scrie ceva rău copilului” (Ioana Moraru). Se crede că deși zâne, ursitoarele petrec ca și oamenii și din această cauză ele trebuiesc „să găsască pe-o masă tot ce le trebuie de mâncare și-o lumânare aprinsă că nu li plăce întunericu” (Ioana Moraru). Produsele de pe masă aveau ca scop îmbunarea Ursitoarelor și determinarea lor dacă se putea, să-i ursească copilului sănătate, frumusețe, noroc, fecunditate. Ursitoarele sunt reprezentări feminine mitice, cel mai adesea fecioare, surori vestitoare a ceea ce trebuie să se întâmple cu omul între leagăn și mormânt. Se crede că există trei ursitoare: „două-s bune și una rea, că aceea zice când trebuie să moară omul” (Antone Vergica). Aceste trei ursitoare în mitologia romană purtau numele de Parce (Nona, Decuma, Morta) și erau zeițe care călăuzeau destinele omenești. Puterea lor era implacabilă și mai presus de voința zeilor. Ele erau trei la număr, și la greci poartă numele de Moire (Atropos, Clotho, Lachesis), și erau supranumite și torcătoarele, deoarece una torcea, alta depăna, iar cea de-a treia curma firul vieții muritorilor.

Oamenii din Călărași cred că aceste ursitoare„vin la miezu nopții când toți dorm” (Ioana Moraru).

Romulus Vulcănescu consideră că împotriva destinului pe care-l prezic Ursitoarele „se poate interveni numai parțial, pe căi ocolite și atunci cu șanse reduse de izbândă, oportună, prin: vrăji, descântece, rugăciuni, etc.”

2.2.1.6. Botezul

De la un timp, dacă „copilu’ plânge mai mult decât trebuie, însemnă că el cere botezat” (Teodorescu Ștefana). Botezul este actul de cea mai mare însemnătate din viată noului-născut. Termenul botez derivă din verbul a boteza, care provine din latinescul ‚baptizare”, ritual creștin de primire a cuiva printre credincioșii bisericii. Botezul este un act ceremonial important, deoarece între fin și nași se nasc legături puternice de înrudire chiar mai importante decât cele dintre frate și soră. În satul Călărași există credința că „dacă doi logodnici, care încă nu s-au luat, botează un copil ei n-au voie să se mai ia că-s uniți prin taina botezului” (Cristescu Elena). De obicei, când sunt rugați să boteze, oamenii botează cu plăcere, căci în satul Călărași există o vorbă care spune „ca să fii împlinit pe lumea asta trebuie să pui un pom, să faci o fântână și să botezi un om” (Ioana Moraru). Cel care nu primește să boteze un copil, se consideră că face un păcat. De obicei, gospodarii care au cununat pe tineri trebuia să și le boteze, dar dacă din anumite cauze aceștia nu mai pot boteza părinții se sfătuiesc să-și aleagă alți cumetri. Astfel, alegerea cumetrilor nu era o problemă, căci românii, mai ales cei fără copii și cu oarecare stare materială acceptau bucuroși botezul unui copil. Principala atribuție a nașilor este integrarea copilului în comunitatea de credință și individualizarea acestuia în cadrul satului printr-un nume propriu, de cele mai multe ori creștin. Ei duceau copilul la botez unde garantau prin răspunsurile date la întrebările preotului, viața spirituală creștină a noului-născut. Biserica putea admite ca nași numai persoanele care făceau dovadă că sunt buni creștini.

Un lucru important în cadrul botezului îl constituie lumânarea de botez, care se împodobea „cu busuioc și alte flori și c-un ștergar frumos” (Teodorescu Ștefana). Pe lângă lumânare „nașa mai prigătește și o bucată de pânză albă în care se pune copilu când îl scote preotu’ din cazanu cu apă”(Cristescu Elena).În timp ce lehuza rămânea acasă, nașii împreună cu moașa și alte neamuri mergeau la biserică să boteze copilul. Când toate cele de trebuință erau pregătite, preotul săvârșea botezul după regulile bisericești. Oamenii cred că după ce este botezat fiecare copil primește de la Dumnezeu un înger păzitor, care să-l apere pe tot parcursul vieții. Când se întoarce acasă de la biserică, și botezul a fost săvârșit, nașa trebuia să-i predea copilul mamei lui, dar nu în orice fel. Mama copilului era pusă să aleagă „moașa ține pe mâna dreaptă copilu și pe mâna stângă o farfurie cu bucate de la biserică ș-o întreba pe mama copilului: „Cumătră dintre copil și bucate ce alegi?” și bine-nțeles că mama îș alege copilu’ (Cristescu Elena). Se consideră că lumânarea de la botez are o mare putere vindecătoare. După credința poporului, această lumânare se păstrează la icoană „pentru vremuri de cumpănă și s-aprinde și când e copilul bolnav” (Ioana Moraru).

Însemnătatea pe care o dau oamenii creștinării copiilor și solemnitatea cu care se săvârșește acest act își au originea în frica de Diavol, acest duh necurat, de la care vin toate nenorocirile.

Ion Ghinoiu consideră că integrarea spectaculoasă a noului-născut în comunitatea de credință, atribuție principală a nașilor, pare a fi o confirmare tacită a bisericii că preexistența este o lume precreștină cu totul alta decât existența.

La botez, copilului i se fac diferite urări „să fie sănătos, deștept, frumos, cu bani și altele” (Teodorescu Ștefana), iar nașii când înfașă noul-născut „trebuie să aibă grijă să-l lege bine ca să nu fie un dizmățat în viață” (Ioana Moraru).

Din momentul în care soția a rămas însărcinată, tinerii au o grijă destul de mare: ce nume să-i pună copilului. De obicei numele noului-născut era ales de tată, dar numele trebuia ales și în funcție de sărbătoarea în preajma căreia se năștea copilul. Orice copil trebuie să primească un nume, căci prin denominație copilul este individualizat și integrat în societate. Unele nume de botez erau deci alese în funcție de sărbătoarea religioasă care urma nașterii copilului și nu în funcție de cea care a trecut „ca să nu fie copilu’ înapoiat” (Antone Vergica). Creștinismul a considerat că prin simplul act de atribuire a numelui sfântului celebrat în ziua sau zilele care urmează după o naștere, se poate obține protecție divină pentru noul-născut. Dar această regulă, de a da pruncului numele personajului sacru celebrat în ziua nașterii, nu a fost în totalitate respectată.. În prezent, numele copiilor din sat sunt nume cu totul diferite de cele care existau înainte. Astăzi copii sunt botezați Dan, Cezar, Radu, Nadia, Andrei, diferite nume sunt luate din filmele de la televizor, pe când în urmă cu 60-70 de ani erau: Constantin, Gheorghe, Vasile, Ion, Aglaia, Saveta, Maria, Ileana. Se observă că în trecut, numele sfinților creștini aveau cea mai mare circulație în sistemul românesc de denominație personală. Credința că omul care poartă numele unui sfânt îl are pe acesta protectorul său, este vie în mentalitatea populară și explică dorința ce și-o manifestau părinții ca nașterea să fie în prejma marilor sărbători.

După botezul copilului, atât părinții, cât și nașii, ca să afle ce meserie va îndrăgi copilul când va fi mare, „așazau pe-o bucată de pânză, lângă copil mai multi obiecte: foarfică; ac, ață, ciocan, hârtie, creion și lasa copilu’ să-și aleagă ceva” (Teodorescu Ștefana). În funcție de ce obiect alegea copilul, cei din jurul său aproximau ce meserie va îndrăgi acesta: „dacă copilu pune mâna pe foarfică, ac sau ață se crede ca o să fie croitor, dacă pune mâna pe hârtie sau creion se zice că o să fie om învațat șă tot așa, după ce obiecte îi întindé.” (Teodorescu Ștefana).

Dacă părinții copilului voiau ca acesta să meargă pe picioare cât mai repede „moașa sau nașa îi pune o ață-ntre picioare pe cari o tăie foarte repide zâcând: „cât de repide am tăiat eu ața asta, așa de repede să meargă și copilu” și zice că așa-i dezlega ea picioarele copilulu’” (Cristescu Elena).

Orice eveniment important întâmplat în viața lui, românul îl sărbătorește cu o masă mare. Oricât ar fi el de nevoiaș, oricât de multe necazuri ar avea, și mai ales cel de la țară, face sărbătoare din astfel de evenimente unice în viața unui om. Chir și așa cel care face petrecerea, oricât de sărac ar fi își va scoate cheltuiala făcută, din darurile fiecărui oaspete, daruri făcute în așa fel încât cel care le primește să nu fie jignit. O astfel de petrecere este cumetria, masa pe care o dau părinții copilului în cinstea cumetrilor, ea având ca scop și integrarea noului-născut în societate. În satul Călărași, „cumetria se face ori sara, în ziua când a botezat copilu, ori a doua zi, după cum poate fiecare” (Ioana Moraru). După ce s-au adunat toți musafirii și după ce au mai glumit între ei, se așezau cu toții la masă „barbații de-o parte a mesei și femeile de-o parte” (Antone Vergica). Masa se deschidea cu cinstirea invitaților „c-un păhărel de rachiu îi urau la copil să fie sănătos, frumos, deștept, bogat și de altele” (Cristescu Elena). Bucatele cel mai des întrebuințate la masa de cumătrie erau „ciorba de pasăre, sarmale, friptură și pilaf. Gustări erau cozonac și plăcinte, că pe atunci nu erau prăjituri fel de fel ca acu. Și de băut era vin și rachiu” (Antone Vergica). Cât ținea masa, fiecare închina câte un pahar în cinstea cumătrului și pentru sănătatea finului. Însă, nici moașa nu era uitată, căci și ea lua parte la această petrecere și primea toate mulțumirile din partea părinților și a celorlalți invitați. În timpul acestei mese se spuneau diferite glume și vorbe de duh, în privința cărora poporul nostru este neîntrecut. Cumătrul și cumătra erau însă obiectul atenției generale și a tuturor glumelor. În general, când petrecerea era în toi, se cântau și se strigau strigături adecvate acestei petreceri. Dacă părinții copilului erau mai înstăriți „cumătria se mai făcea și cu muzică și lumea dansa. De obicei la cumătrii se cânta din acordeon, vioară sau armonică.” (Antone Vergica). La astfel de petreceri oamenii veneau îmbrăcați de sărbătoare căci nașterea unui copil era considerată o sărbătoare pentru părinții lui și pentru întreaga colectivitate. În cadrul acestei petreceri moașa trebuie răsplătită pentru munca ei, mai ales că moșitul era o funcție, o cinste obștească, nu o profesie în sensul de astăzi și ca atare nu se remunera cu bani. Spre sfârșitul acestei petreceri, când invitații dădeau darurile copilului, „unii dădeau numai bani, alții mai aduceau și altceva ce puteau ei” (Antone Vergica). Nu numai moașa este răsplătită pentru muncă ei, ci și nașii de botez, pentru faptul că au dorit să boteze acel copil. Astfel, „la botez se dau doi colaci mari împletiți în patru ca o plată a părinților copilulu’ nașilor, pentru că le-a botezat” (Ioana Moraru). Se dau doi colaci „ca să aibă copilu parte-n viață și să nu fie singur” (Cristescu Elena).

Scăldarea copilului „nu se făcea imediat după botez că copilu trebuia să mai stea macar o zi în mir”(Maria Teodorescu). Astfel, mai are loc încă o petrecere ce are ca scop integrarea copilului prin altă scaldă rituală. Această petrecere mai restrânsă poartă numele de scăldăciune, și la ea participă numai femeile și dintre bărbați doar nașul. Chiar dacă scăldăciunea nu are fastul cumetriei și ea se face cu anumite formalități. Moașa era cea care pregătea apa pentru baia copilului punând în ea acele obiecte și alimente ce au rolul de a transmite copilului toate calitățile lor. Nașa este cea care scaldă copilul „în timp ce feimeile care erau chemate chiuiau și cântau”(Antone Vergica). După ce scălda copilul „nașa îl învălea-n pânză și-l dădea lu mă-sa” (Ioana Moraru). O importanță deosebită se dă aici și locului unde se aruncă apa care a servit la scăldat și ritualul se face cu mare ceremonial „în apă după ce s-a scăldat copilu este mir și de asta nu poți s-o arunci oriunde. Ea trebuie aruncată la un copac ori pe-un strat de flori” (Cristescu Elena).

La toată ceremonia aruncării apei, nașul nu lua parte, ci el stătea în casă și vorbea cu mama copilului, îi dădea sfaturi cum să-l crească și să-l facă un bun gospodar. Când intrau moașa și nașa în casă „dădeau copilu lu mă-sa și nașu îi punea bani peste pânză”(Antone Vergica). Și cu această ocazie se fac urări atât copilului cât și mamei: „li se urează sănătate, bucurii, și noroc” (Ioana Moraru).

2.2.1.8. Cântecul de leagăn – mireasma pentru sufletul blând al bebelușului

După aceste petreceri viața noului-născut și a mamei intră în niște așa-zise limite ale normalului vieții propriu-zise, dar copilul trebuie în permanență vegheat și îndrumat. Când sunt mici, mamele le cântau copiilor cântece diferite pentru fete și pentru băieți. Cântecul de leagăn reprezintă primul contact al copilului cu minunata lume a muzicii. Și ce poate fi mai frumos decât această legătură excepțională dintre glasul duios al mamei și pruncul crescut în ambianța cântecului de leagăn.

Cântecul de leagăn este subordonat acțiunii de legănare a copilului pentru a-i grăbi adormirea. Factura stilistică e determinată de cadrul legănatului. Cântecul de leagăn se distinge prin prezența unor exclamații bisilabice cu care începe: nani, lui-lui, bua, haia, pentru a corespunde celor două mișcări specifice legănatului, fie înainte-înapoi, sau sus-jos când leagănul este suspendat. De aceea, acest cântec se distinge prin prezența unor exclamații de îndemn cu care începe, pentru a fi reluate și în cadrul cântecului după nevoie, fie pentru a fi inserate în vers, fie pentru a alcătui singure un vers, repetat uneori ca un refren.

„Uneori, cântecul de leagăn poate fi alcătuit în întregime din atari exclamații, relevând implicit și rolul fundamental al acestora în fizionomia stilistică a speciei”.

Cântecul de leagăn este o specie a cântecului liric. Tematica literară exprimă, uneori în forme idilice, dragostea mamei față de copil, visele ei legate de viitorul copilului. Mama îl cântă singură, numai vocal, și-și esprimă în el sentimentele cele mai pure și mai profunde, de duioșie și drăgălășenie. Ardoarea cu care este exprimată dorința mamei imprimă cântecului de leagăn aspect de incantație sau urare din folclorul obiceiurilor.

Cea mai frecventă temă este îndemnul de a adormi, care poate fi considerat drept laitmotivul cântecelor de leagăn. Totuși, cele mai multe cântece invocă factori auxiliari care să-i provoace adormirea celui legănat. Cel mai des invocat este somnul, închipuit ca o ființă capabilă să îndeplinească această sarcină. Sporadic apare somnul „aidoma unei zeități care sălășluiește undeva departe în palate narcotizante, de aceea mama îl invocă să-i ducă acolo copilul” și să îl aducă înapoi când se va trezi.

De cele mai multe ori, alături de somn apar și o seamă de animale mici și păsări cu putere somniferă neașteptat de eficientă: rața, gâsca, peștele, cloșca cu puii ei. Asocierea lor în cântec vine din dragostea maternă, din intensitatea maximă a afecțiunii pentru cel mic. În această atmosferă asocierea a progresat în registrul diminutivelor, rezultatul fiind transpunerea copilului în pui animalier

Pot fi semnalate urme firave ale descântecului în modul de perfectare a adormirii: „Doi, doi și iar doi,/ Adă somnu pruncului/ Din cornu berbecului,/ De la miei, de la vițăi,/De la pruncuț mititei!”. Alteori, cântecul oglindește practica scuipării ca antidot împotriva deochiului: „…Ptiu, cu mama, ptiu!…”.

În cântecele de leagăn apar acum și imagini care oglindesc viața nouă a sătenilor, transformările petrecute, apariția unor elemente noi în sate: „Ș-apoi haia, pui de cuc,/Ieu te leagăn și mă duc;/Mă duc până la consum/Ca să-ți cumpăr un costum,/Haine bune și făloase/Ca să arăți mai frumoasă.”.

De obicei, fetelor li se cânta: ,,Nani, nani copiliță / Draga mamii de fetiță / Că mama te-a leagana / Și pe față te-o spăla / Cu apă de la izvor / Ca să fii ruptă din sori” (Antone Vergica).

Băieților li se cânta: Nani, nani, / Puiul mamii, / Fericit să fii mereu / Și să crești pe gândul meu: / Să fii oacheș și frumos / Ca un soare luminos; / Fetele să te-ndrăgească, / Flori în calea ta să crească” (Cristescu Elena).

2.2.1.8. Alăptarea și „înțărcatul”

În jurul vârstei „de zece luni, un an trebuie înțărcat copilu; nu mai devreme, nici mai târziu” (Antone Vergica). Dar, copii se mai „înțarcă și după cum e mă-sa, că dacă e mică și slabă și n-are de unde-i da să sugă îl înțarcă și mai divreme; ori dacă copilu e prea mic nu-l înțărca și îl lăsa să mai sugă vreo lună, două” (Cristescu Elena). De asemenea, dacă femeia „vrea să mai facă încă unu mai răpid, ea înțarcă copilu mai răpide” (Ioana Moraru). Existau și există diferite metode de a înțărca un copil. Mai întâi mama copilului „merge o zi anume în care-și pune ea în gând să-l înțărce și-i dădea să sugă cu bibironu. Ca să vadă dacă iara înțarcat femeia ascundea un ou după o ușă și lasa copilu să îl caute. Când copilu găsa ou însemna că este înțărcat” (Cristescu Elena). Alte femei „îi dădeau mai întâi să sugă o bucată dei maligă cu zahar învălită într-o cârpă și dup-aceia îi dădea biberon și nu-i mai dădea să sugă ș-așa îl înțărca” (Ioana Moraru). Nu este bine să fie „întors copilu de la țâță că se deoache și deoache și el pe alții ” (Teodorescu Ștefana).

Se observă că, în ceea ce privește integrarea noului-născut în lumea în care a venit, riturile practicate erau din domeniul purificării, al consacrării în noua stare și al urărilor de bine.

Reintegrarea mamei în societate

După ce o femeie năștea, nu numai copilul ei trebuia apărat împotriva relelor. Diferitele rituri de apărare împotriva deochiului, a bolilor și a demonilor de tot felul sunt valabile simultan pentru mamă și pentru copil. De aceea, înainte de a da voie vizitatorilor să intre la lehuză și la copil „maoșa-i descânta pe amândoi de deochi ș-agața un fir de ață roșie deasupra ușii ca să nu se deoache lehuza ori copilu” (Cristescu Elena).

Oamenii din satul Călărași credeau că femeia care a născut un copil și moașa care a îngrijit-o „erau spurcați” (Cristescu Elena). Din această cauză „până la opt zile după ce năștea femeia, n-avea voie să iasă din casă că zice că pe unde călca ea se arde pământu. Și nici la fântână și la animală n-avea voie să miargă că le spurca și era păcat” (Cristescu Elena). Pentru a se înlătura astfel de nenorociri la opt zile după ce a născut femeia, preotul mergea acasă la ea „și făcea aghiazmă și făcea molifta și sloboza casa femeii ” (Ioana Moraru), adică „dezlega femeia ca să poată ieși din casă ca să-și vadă de treburile ei” (Cristescu Elena). Dar până la 40 de zile „femeia n-avea voie să iasă din ogradă, numai prin ogradă trebuie să umble” (Teodorescu Ștefana).

La 40 de zile de la nașterea copilului femeii i se făcea la biserică slujba de îmbisericire. Atunci „femeia lua copilu în brațe și se ducea la biserică să-i citească preotu. Dar ea nu intra direct în bisărică, se oprea în pridvor ș-acolo îi citea preotu molifta ” (Ioana Moraru). Abia după aceasta femeia avea voie să intre în biserică. Dacă „copilu era băiat preotu-l lua și-l închina la icoane, și-l ducea și în altar. Dacă era fată n-o mai baga în altar, numai o poartă pe la icoane” (Cristescu Elena). Tot acum „preotu împărtășește copilu prima dată, dar o împărtășește și pe mă-sa” (Antone Vergica).

Astfel are loc integrarea copilului și a mamei în societate, iar viața își continuă cursul ei firesc, cu bune și rele.

Descântecul de deochi

Încă din cele mai vechi timpuri, popoarele lumii au crezut și cred în existența unui geniu al răului, numit Diavol, în lupta veșnică cu geniul binelui, numit Dumnezeu. La noi, credința în existența diavolului este tot atât de puternic înrădăcinată ca și la alte popoare. Oamenii din satul Călărași cred că „numai oaminii răi, care-s din partea dracului pot să deoache și aceia care-s întorși de la țâță” (Cristescu Elena). De asemenea, conform aceleiași credințe, ,,persoanele cu ochii verzi sau albaștri au o abilitate înnascută de a deochia.” (Antone Vergica). Popoarele vechi și moderne au crezut și cred că privirea ochilor are o putere magică și uneori periculoasă, care poate să deoache, iar acest deochi nu poate fi înlăturat decât numai cu niște ceremonii specifice. Copiii mici (în special nou-născuții) sunt cei mai expuși deochiului. Dacă copilul „e frumușel și vioi, dacă se uită cineva la el și are ochi răi și nu zice :”ptu să nu te deochi „ atuncea copilul se deoache” (Antone Vergica). Dacă nu ar exista descântecul, ca mijloc de combatere a deochiului, „copilul deocheat nu numai că se îmbolnăvește, dar poate să și moară” (Cristescu Elena).

Pentru a nu fi deocheat copilul, există mai multe reguli pe care părinții trebuie să le respecte:,,Copiii nu trebuie lăsați să se uite în oglindă până la vârsta de un an, fiindcă se pot deochea singuri” (Cristescu Elena). ,,Pentru a fi ferit de deochi, nou-născutul trebuie cântărit înainte de a face prima baie. Insă nimeni nu trebuie să știe acest lucru și nici să afle greutatea. Se mai poate face pe fruntea copilului un semn cu cenușă de vatră, cu praful de pe talpă amestecat cu puțin scuipat, ori cu funinginea de la horn. Dar acest semn, făcut în mijlocul frunții, sau la încheietura sprâncenelor, îl poate face doar mama copilului.” (Teodorescu Ștefana)

Aurul este iarăși un bun apărător contra deochiului, de aceea orice obiect de aur purtat la gât, la ureche ori la mână poate atrage energia rea din privirea vătămătoare. Pentru a nu fi deochiat este bine ca pruncul să poarte ceva roșu sau vreo hăinuță pe dos.

Descântatul nu implică constituirea unui moment ceremonial care să afecteze comportamentul unei colectivități mai largi sau mai restrânse. Practicarea lui este determinată de situații individuale cu caracter imprevizibil, care depășesc cursul normal al vieții, întrerupe sau periclitează realizarea destinului individual, funcția lui fiind aceea de a elimina imprevizibilul, abaterea de la normal și de a reda vieții cursul ei firesc.

Deochiul poate fi involuntar (există destui „aruncători“ ai deochiului care fac acest lucru fără a avea cea mai mică idee) sau intenționat, însă efectele sînt identice și proporționale cu puterea invidiei, răutății sau urii. (conform Alexandru Ciobanu)

Deochiul se manifestă prin debut instantaneu cu dureri de cap, căscat, slabiciune, țiuituri în urechi (deci scăderea tensiunii arteriale), valuri de căldură, transpirații, stări de vomă, hemoragii nazale. 

Aproape în toate regiunile unde există credința în deochi, el este privit ca un soi de efect secundar al unei priviri invidioase ori doar admirative și stăruitoare sau al unei laude aduse de cineva.

Limbajul popular folosește mai multe denumiri pentru descântat și descântece: ”descântece”, ”vrăji”, ”farmece”, ”făcut” (Ioana Moraru). Această bogată terminologie arată nu numai formele variate ale practicii, ci și influențele pe care practica le-a suferit: descântec este moștenit din latinescul discantare, „a descânta”; vrajă provine din slava veche, vraža < verbul vražiti, „a fermeca”, iar farmec este moștenit din latină.

Artur Gorovei consideră că „descântecele își au originea în cultura primitivă și mai ales în manifestările ei care țin de gândirea magică orientată spre scopuri utilitare, exprese. Pe acest strat primar s-au suprapus credințele superstițioase în duhuri și sfinți, derivate din mitologia creștină. Credința în puterea magică a cuvântului și dualismul – credința într-un geniu al răului și un geniu al binelui – reprezintă principalii factori care au condiționat și favorizat apariția și dezvoltarea descântecelor”.

În epoca modernă, descântecul este supus unui proces ireversibil de dispariție, determinat de imposibilitatea adaptării funcționale la noua societate.

În ceea ce privește actul descântecului, descântecele, poeme cu o funcție rituală puternică, constituie principalul component al actului magic ca atare și principalul purtător de eficiență magică. Conceptul mitic pe care se fundamentează descântecul este puterea magică a cuvântului, înțeleasă ca o putere materială, cu eficiență directă asupra structurii concretizate în evenimentul la care se referă. Însăși denumirea ritului, descântec, semnalează cuvântul ca element fundamental al lui. Ca mesaj codificat, descântecul nu este niciodată adresat beneficiarului, ci forței acționate în favoarea lui sau forței malefice, realizându-se astfel o deplasare fictivă a beneficiarului din poziția de destinatar al mesajului în poziția de referent. Fiind o practică profesională, ezoterică, descântecul se transmitea de la o generație la alta în cercuri închise, prin inițiere și deprindere orientată. Astăzi în satul Călărași, bătrânii sunt cei care știu diferite descântece. Copiii ori nu au vrut să învețe descântecele, ori nu mai cred în ele. Totuși, marea majoritate a locuitorilor satului încă mai cred în forța descântecelor și aceasta o dovedesc descântecele pe care bătrânii le știu. Varianta locală, din Călărași – deoarece textul diferă de la un sat la altul, uneori chiar în același sat circulă variante ușor diferite – descântecului de deochi este următoarea: „Fugi deochi dintre ochi, ca sa nu te mai deochi… De-o fi deocheată de fată mare, să-i cadă parul, să rămâie cheală, să se mire lumea de ea, cum s-a mirat ea de fata mea… De-o fi deocheată de femeie cu copil mic, să-i crape tâțele, săa-i moară copilu’ de foame, să se mire lumea de ea, cum s-a mirat ea de fata mea… De-o fi deocheată de om, să-i crape boașsele, să se mire lumea de el, cum s-a mirat el de fata mea… De-o fi deocheată de gard, să-i cada proftele, să se dărâme, să se mire lumea de el, cum s-a mirat el de fata mea!“ sau se spune rugăciunea „Tatăl nostru“ de trei ori, după care, tot de trei ori se spune descântecul:

„Ieși deochi dintre ochi / Din vârfu nasului,/ Zgârciu obrazului / Fugi și vă răspândiți / La cutare să nu mai fiți / Iar cutare a rămas curat / Luminat, / Cum Dumnezău l-o lăsat“.(Teodorescu Ștefana)

Cea care descântă îi ține mâna stângă în dreapta ei și îi face câte trei cruci înainte și după fiecare descântec, care trebuie rostit de trei ori. După ce rostește a treia oară, bolnavul trebuie să-și schimbe poziția.

Când copilul plângea mult, crezându-se că e deochiat, se stingeau nouă cărbuni într-o ulcea, se număra îndărăt și se făcea cruce peste ulcică și se rosteau descântece de deochi. Din apa descântă se luau trei picături cu degetul mic și i se dădeau în gură. Apa descîntată se arunca la țâțîna ușii și peste casă zicând: „Cum sar stropii , asa să sară ochii la care te-o deochiat!” (Cristescu Elena).

De cele mai multe ori aceste descântece fac bine copilului deocheat și restabilesc ordinea în viața lui și a familiei sale.

2.2.2.2. Schimbarea numelui – vânzarea magico-ritualică a copilului

Încă din cele mai vechi timpuri au existat numeroase superstiții și obiceiuri, întâlnite nu doar la popoarele din Europa, ci și din alte continente, legate de credința că bolile și suferințele fizice, au drept cauză forțe supranaturale malefice.

Atunci când nici sursa bolilor și nici remediile medicale nu erau cunoscute, omul societății rurale considera drept cauza fundamentală a neputințelor trupești, demonii bolilor sau duhurile necurate.

Astfel, a luat naștere o serie de rituri magico-religioase menite să înșele demonul bolii sau moartea. În rândul acestor obiceiuri, practicate și pe teritoriul României, se numără schimbarea numelui și botezarea din nou.

De multe ori se întâlnesc oameni care au două nume de botez, unul care este scris în certificatul de naștere și pe care îl știu foarte puțini și alt nume cu care-l strigă toată lumea. „Dacă copilu nu merge bine, nu crește, plânge, mă-sa îl vinde” (Ioana Moraru) și astfel numele de botez era schimbat cu un altul, însă doar printr-o înțelegere orală, nu și în scris. În aceste cazuri, mama era sfătuită „de moașă și de alte femei să vândă copilu la una care-i merge bine la copii” (Cristescu Elena). Această vânzare simbolică a copilului se face prin trecerea lui peste o fereastră : „o femeie care are noroc la copii stă afară, și mă-sa cu copilu’ în casă. Mă-sa dă copilu’ la femeia cu cari s-a înțeles dinainte, ș-aceea îi dă un ban așa ca să zică că l-a cumparat” (Antone Vergica). Se crede că prin această vânzare, relele care s-au abătut asupra copilului nu-l vor mai găsi, căci „atuncea când îl vinde îi schimbă și numile, și cu numile pe care i l-a pus femeia aceea rămâne toată viața” (Antone Vergica) pentru ca această vânzare simbolică să fie benefică în totalitate.

Scena aceasta se petrece cu toată seriozitatea cuvenită unui asemenea act, căci poporul, nu vede în orice superstiție doar o formalitate vagă; tot ceea ce face el pornește din convingerea că fiecare gest, fiecare cuvânt dintr-un descântec, de exemplu, își are rolul său, o însemnătate care trebuie să producă numaidecât efectul căutat.

Ion Ghinoiu consideră că acest obicei al vânzării copiilor își are rădăcini în credința că sufletul intră la naștere pe o „gură” și iese la moarte pe altă „gură”. El este de părere că interdicția ca sufletul să vină din preexistență și să plece în post existență pe drumuri și „guri” diferite, apare și în această practică magică a morții și a renașterii simbolice a copiilor bolnavi, care sunt vânduți pe fereastră și aduși apoi la ușă, mamei căreia i-au trăit copiii.

2.2.2.3. Serbarea zilei de naștere.Tăierea moțului

Tăierea moțului după botez este o tradiție extrem de populară în România, practicându-se în toate colțurile țării. Obiceiul tăierii moțului nu are însă nicio legatură cu practica creștină, fiind un obicei păgân care în timp și-a pierdut mult din semnificație.

În fond, tăierea moțului a ajuns să fie doar o petrecere și un prilej de bucurie pentru familie. Tăierea moțului a căpătat multe variațiuni în funcție de zona sau chiar de fiecare familie în parte, dar esența este în principiu aceeași.

Obiceiul este ca tăierea moțului să se facă în cadrul unei petreceri la care participă familia, nașii și prietenii apropiați. Dacă părinții nu vor să meargă la restaurant, obiceiul din popor era ca tăierea moțului să se facă acasă la nași, cărora li se aducea un dar consistent. Tot tradiția populară spune că nașii trebuiau să îi dăruiască finului fie bani, fie un animal.

La petrecere copilul se îmbraca în hainuțe noi aduse de către nași. La țară, sărbătoritul își așteapta invitații așezat pe o pernă sau pe o găleată cu apă, care sunt apoi dăruite nașilor. Copilul era legat la ochi să nu vadă când i se taie moțul, superstiția spunând că altfel cel mic se va îmbolnăvi. Eșarfa care îi acoperă ochii trebuie să aibă legat la capat un banuț aducător de noroc. Cel care taie moțul este nașul, care întreabă „De ce ți-e moțul, finule?”. Răspunsul va veni de la invitați: „ De noroc și sănătate și de o oaie cu lapte”.

Moțul se pastrează legat cu fundă roșie alături de lumânarea de botez până când copilul împlinește 7 ani. Apoi, el se îngroapă la rădacina unui pom cu rod. In alte zone ale țării, moțul este îngropat în aceeași zi într-un lan de grâu. Unii părinți preferă să îl păstreze ca amintire, lipit cu ceară pe un banuț de argint.

Partea cea mai placută a petrecerii de tăiere a moțului care se mai păstreazș și astăzi este alegerea obiectelor de pe tavă. Copilului i se așază în față o multitudine de obiecte, după dorință, ideile și preferințele nașilor, părinților sau ale altor invitați și este lăsat să aleagă 3 dintre ele. Cele 3 obiecte se presupune ca îi vor ghida viitorul, oferind indicii despre pasiuni, meseria aleasă, bogăție și așa mai departe. 

Dacă sărbătoritul este baiețel, i se taie moțul în formă de cruce. Părul este de cele mai multe ori păstrat amintire de către părinți, fie legat cu o fundiță, fie lipit pe un banuț de argint.

Dacă sarbatoritul este fetiță, i se poate tăia moțul sau i se poate rupe turta sau se pot practica ambele ritualuri. Moțul se taie ca la baieței, în forma de cruce. Turta – un colac mare – i se rupe de către nașă deasupra capului, în 4 bucăți. Tradiția spune cț cele 4 bucăți trebuie mâncate integral până la sfârșitul petrecerii.

Una dintre obligațiile teoretice ale nașilor este ca ei să îmbrace copilul din cap pana în picioare cu această ocazie. De aceea ei vin cu un rând complet de haine, de la scutece și body până la rochiță, cămașuță sau pantofiori. Alte voci susțin că acum este momentul în care nașa îi va dărui finei o pereche de cercei, sau nașul îi va face cadou finului un lănțisor sau o brățară.

Și părinții trebuie să le facă un cadou nașilor cu aceasta ocazie. Tradițional se fac daruri pentru casă: un set de pahare festive, un așternut complet de pat sau, de ce nu, o cafetieră sau alt electrocasnic mic.

2.2.2.4. Datul la grindă

În mai toată zona Olteniei se practică obiceiul numit „datul de grindă”. Este un ritual străvechi, de pe vremea geto-dacilor care,,asigură” un ,,copil sănătos, înalt și frumos, cu țeluri mari în viață”(Cristescu Elena).

După botez, timp de 3 ani, în prima zi a Anului Nou (1 ianuarie), copilul este dus în casa moașei (pe vremuri aceasta asista la nașterea pruncului).  Moașa pregătește hăinuțe noi și un colacel special, împletit cât mai frumos. În colac sunt înfipte 3 monezi, reprezentand Sfânta Treime, iar de el se leagă cu ață roșie o crenguță de busuioc verde (sau orice alta planta proaspăt tăiată), flori și mar. Uneori, pe colac se mai pun bani de hârtie, dulciuri și sorcova cu care copilul a colindat de sărbători. Urmează apoi pregătirea unui pahar de vin din cel mai bun soi.

În timpul datului la grindă, copilul trebuie să aibă pus pe cap un colac în care se pun trei fire de busuioc și bani. La pragul ușii se pun semințe de floarea soarelui, grâu și boabe de porumb împreună cu o bară de fier. Se spune că fierul are rolul de a întări și proteja de rele copilul, iar semințele ca să fie roditor.

Când soseste copilul, moașa îl îmbracă în hainele noi, îi pune colăcelul pe cap și apoi, cu fața spre răsărit, în dreptul ușii, copilul este ridicat de trei ori de la podea până la grindă. Prima dată copilul este ridicat la nivelul umerilor moașei, a doua oară – puțin peste umeri, iar a treia oară îl va ridica spre grindă, cât mai sus, aproape de tavan, rostind următoarele cuvinte: “Doamne ajută cu bine (prima ridicare) / Cu sănătate (a doua) / Să-mi trăiască nepotul! (a treia ridicare) (Ioana Moraru) sau ,,grinda jos, copilul sus să crești mare și frumos” (Teodorescu Ștefana).

De asemenea, în familia pruncului se pregătește,,ploconul”, adică un coș cu daruri pentru moașă: o găină, vin, cozonaci și alte prăjituri etc.

Cu acest prilej, se strânge toată familia în jurul mesei și sărbătoresc datul de grindă a celui mic. Acest obicei este din moși-strămoși, la început s-a făcut numai la băieți, dar după un anumit timp s-a extins și la fete. Acesta se se păstrează cu mare bucurie și în comuna noastră Călărași.

CONCLUZII

În ansamblul culturii populare tradiționale, obiceiurile formează un capitol important, fiindcă întreaga viață a omului era și este întrețesută cu diferite obiceiuri. Astfel, obiceiurile din folclorul românesc au păstrat și până astăzi forme ample de desfășurare în care vechile rituri se îmbină cu actele ceremoniale și cu manifestările spectaculoase. Dar, aceste adevărate sărbători populare sunt din ce în ce mai rare, căci ele presupun contribuția tuturor domeniilor folclorului și chiar a unor domenii ale artelor plastice, cum ar fi costumul și diferite obiecte de recuzită. În comunitățile tradiționale, obiceiul a fost și este o manifestare folclorică îndătinată, căci obiceiurile populare sunt în cea mai mare parte transmise prin tradiție. Dar, cu toate că au fost supuse unui continuu proces de adaptare la noi contexte socio-culturale, obiceiurile, și în special cele familiale, și-au păstrat trăinicia, deși, astăzi oamenii creează și obiceiuri noi. Deoarece obiceiul are un caracter colectiv și general, colectivitățile tradiționale au tendința de a păstra obiceiurile, căci păstrarea obiceiurilor a fost în anumite momente un mod de apărare împotriva influențelor distructive venite din afară. Obiceiul, deși obligatoriu pentru întreaga colectivitate nu se realizează întotdeauna colectiv. În urmă cu câțiva ani, obiceiurile vieții de familie erau respectate mult mai strict, spre deosebire de astăzi. Colectivitatea tradițională credea în aceste obiceiuri și le respecta. Orice membru al colectivității căuta să îndeplinească obiceiurile în virtutea tradiției, căci în credința în obligativitatea obiceiului stătea în lumea satului puterea obiceiului. Individul și familia lui nu aveau altă soluție decât să acționeze potrivit cu datina, să se conformeze rigorilor tradiționale și să respecte buna cuviință îndătinată. Obiceiurile vieții de familie, și nu numai, trebuiau și erau îndeplinite corect, potrivit rânduielii tradiționale. Neîndeplinirea corectă contravenea bunei rânduieli îndătinate a colectivității. Astăzi, această rânduială îndătinată nu mai este respectată cu aceeași strictețe.

Respectul pentru tradiție și grija pentru forma obiceiului au făcut ca în comuna Călărași, și în multe alte sate românești, anumite persoane cu aptitudini și interes să fie așa zise „specialiste” în anumite obiceiuri, în statutul lor social intrând practicarea anumitor rituri sau ceremonii ale obiceiurilor. Spre exemplu în acest sens trebuie amintită moașa care sfătuia și ajuta femeia la naștere.

Obiceiurile, ceremoniile și riturile reflectă, ca orice fapt de folclor, concepția despre lumea oamenilor, contextul în care ei trăiesc. Din această cauză, o dată cu schimbarea contextului socio-cultural sau modificat și unele obiceiuri. Astfel, obiceiurile, și în general cele ale vieții de familie, se adaptează dezvoltării rapide a societății. Astăzi, în viața satului nu se mai fac șezători, clăci, unde oamenii se adunau și spuneau basme, povești, intonau cântece. În schimb, se ascultă tot mai mult cântecele transmise prin mijloacele moderne de comunicare. Depășind universul culturii tradiționale, societatea rurală românească începe să devină și ea o societate de consum. Totuși, obiceiurile fiind parte integrantă permanentă a modului de viață al oamenilor, ele continuă să-și păstreze în mare parte funcțiile și formele vechi. Realități culturale complexe, în care modul de expresie artistic este doar o parte a întregului lor sincretic, obiceiurile vieții de familie sunt și ele expuse procesului de orientate spre bunuri de consum, dar într-o măsură mai mică. Momente hotărâtoare ale vieții omului, nașterea, căsătoria, moartea se cer marcate și astăzi prin obiceiuri. Dar, alături de obiceiurile tradiționale apar obiceiuri noi, care corespund noilor condiții de viață ale societății contemporane.

Astfel, prezența moașei în cadrul obiceiurilor de naștere este de domeniul trecutului. Activitatea ei a fost înlocuită de maternitate, sfaturile pe care le dădea ea tinerelor mame sunt date astăzi de surorile medicale sau de femeile mai în vârstă din sat. Doar o mică parte a riturilor de anticipație mai sunt astăzi respectate de tinerele mame, mai ales din teama de a nu naște copilul cu diferite malformații. Totuși, deși există mijloace moderne care permit tinerelor mame să afle dacă copilul va fi fată sau băiat, în satul tradițional românesc, ca și în satul Călărași, fie din lipsa mijloacelor materiale, fie în virtutea unor credințe străvechi viitoarele mame apelează tot la vechile practicile pentru a afla sexul copilului. În ceea ce privește riturile de separare de vechea stare, în satul Călărași s-au menținut aceleași credințe, care cer protejarea mamei și implicit a copilului. S-au menținut, de asemenea, acele reticențe cu care este privită femeia însărcinată din cauza situației în care ea se află. Riturile de trecere propriu-zisă, cu ajutorul moașei, au fost înlocuite complet, în mai toate satele românești, cu activitatea maternității. Din riturile de integrare a noului-născut, în satul Călărași, astăzi se mai păstrează doar o parte dintre ele. Astfel, se mai păstrează în special acele rituri de apărare împotriva bolilor, a demonilor și mai ales împotriva deochiului. Mai persistă și astăzi în viața satului aceleași credințe în legătură cu așa-zișii „copii din flori”, dar și credințele în legătură cu soarta omului. În ceea ce privește scalda copilului, aceasta se face cu aceeași ceremonie ca în anii anteriori, însă bineînțeles că fără prezența moașei aceasta fiind înlocuită cu femei mai învârstă, care având și ele copii cunosc rosturile acestui act. Și astăzi mamele manifestă aceeași grijă ca lucrurile noului-născut să fie noi, atât hăinuțele cât și cădița în care este scăldat. Mersul în rodine la noul-născut și la lehuză s-a păstrat până astăzi. În ceea ce privește credința în ursitoare, doar o mică parte a femeilor din sat mai cred în ele. Aceeași importanță deosebită se acordă și astăzi botezului, act de mare însemnătate în viața noului-născut. Ca și înainte, alegerea numelui copilului se face și astăzi în funcție de diferite sărbători religioase sau de influențe din afară țării. Vânzarea copiilor care nu cresc se practică și astăzi, în credința abaterii relelor de la copil. Nașii copilului împreună cu mama acestuia încearcă și astăzi să afle dinainte ce meserie va îndrăgi copilul. Cumătria își păstrează același scop de integrare a noului-născut în societate, petrecerea făcându-se astăzi cu mult mai mult fast și cheltuială. La fel și obiceiul de a da nașilor colaci de botez este săvârșit astăzi cu mult fast, ca și obiceiul tăierii moțului copilului. Cât despre reintegrarea mamei în societate, se păstrează și astăzi molitva de opt zile care i se citește femeii acasă de către preot, precum și îmbisericirea de la 40 de zile. Descântecele joacă și astăzi un rol important în viața oamenilor din satul nostru, căci ei cred încă în puterea lor.

Se observă că obiceiurile de naștere din satul Călărași au suferit schimbări importante datorită în mare parte dispariției moașei din sat, dar și contactului cu civilizația modernă, care are o mare influență asupra satului românesc în general.

Obiceiurile sunt, deci, fapte culturale complexe, menite să organizeze viața oamenilor să marcheze momentele importante ale trecerii lor prin lume și să le modeleze comportamentul. Dar, fiecare obicei este un act de comunicare, un mesaj care se realizează cu ajutorul unui cod, presupus a fi cunoscut tuturor celor care performează obiceiul și celor din afară care-l urmăresc.

Subiecți chestionați – naștere

Antone V. Vergica – 90 ani, 4 clase, agricultor (pensionar)

Cristescu I. Elena – 73 ani, 7 clase, agricultor (pensionar)

Ioana N. Moraru – 81ani, fără studii, agricultor (pensionar)

Teodorescu M. Ștefana– 89 ani, 5 clase, agricultor (pensionar)

Fișă informatorului nr.1

Nume: Antone

Prenume: Vergica

Prenumele tatălui: Vasile

Ocupația de bază: agricultor

Data nașterii:14 septembrie 1915

Locul nașterii: comuna Călărași, județul Dolj

Studii: 4 clase, comuna Călărași

Unde a copilărit: comuna Călărași

Stare civilă: văduvă; 6 copii care trăiesc toți; Soțul a fost din comuna Dăbuleni, județul Dolj

Alte preocupări: Îi place să țese și să coase. Urmărește diferite emisiuni muzicale și politice la televizor. Știe diverse cântece populare, ghicitori, povești pe care le spune cu mult umor. Toți cei șase copii i-a născut cu ajutorul moașei deoarece nu exista în sat nici medic și nici asistență medicală.

Fișă informatorului nr.2

Nume: Cristescu

Prenume: Elena

Prenumele tatălui: Ion

Ocupația de bază: agricultor

Data nașterii: 16 mai 1941

Locul nașterii: sat Sărata, comuna Călărași, județul Dolj

Studii: șapte clase la școala din Sărata

Unde a copilărit: în satul Sărata și nu a fost plecată deloc din sat

Stare civilă: căsătorită, doi copii din care unul a murit

Alte preocupări: Îi place să citească diferite cărți și ziare. Urmărește cu mare interes emisiunile radio și TV de divertisment și politice. Manifestă interes deosebit pentru producțiile folclorice ca: snoave, povești, ghicitori, cântece populare.

Cu toate că în comuna Călărași există asistență medicală care ajută femeile să nască, Cristescu Elena a născut cu moașă nemaiavând timp să ajungă în satul alăturat. Până să se căsătorească și-a ajutat nașa de botez, care era moașa satului, la câteva nașteri.

Fișă informatorului nr.3

Nume: Moraru

Prenume: Ioana

Prenumele tatălui: Nicolae

Ocupația de bază: agricultor

Data nașterii: 6 ianuarie 1923

Locul nașterii: comuna Călărași, județul Dolj

Studii: 2 clase, comuna Călărași

Unde a copilărit: comuna Călărași

Stare civilă: văduvă; 12 copii din care mai trăiesc doar șapte. S-a căsătorit cu un bărbat din satul Sărata,comuna Călărași unde și domiciliază.

Alte preocupări: Ascută radioul și urmărește emisiunile de la televizor. Îi place să-și povestească viața și să dea povețe celor tineri. Știe foarte multe lucruri frumoase de la părinți și bunici și crede în ele. Din cei 12 copii jumătate i-a născut cu ajutorul moașei din sat.

Fișă informatorului nr.4

Nume: Teodorescu

Prenume: Ștefana

Prenumele tatălui: Marin

Ocupația de bază: agricultor

Data nașterii: 1 aprilie 1916

Locul nașterii: comuna Călărași, județul Dolj

Studii: 4 clase, comuna Călărași

Unde a copilărit: comuna Călărași

Stare civilă: văduvă; 7copii care trăiesc toți. Soțul a fost din satul Sărata, comuna Călărași

Alte preocupări: Îi place să croșeteze. Urmărește cu mare interes emisiunile radio și TV. Toți cei șapte copii i-a născut cu ajutorul moașei din sat. Îi plac poveștile, ghicitoarele și obiceiurile de An Nou din sat.

BIBLIOGRAFIE

1. Anghelescu, Șerban, Tensiunea fundamentală a riturilor de trecere, Ed. Ex Ponto, Constanța,1999

2. Artur Gorovei, Datinile noastre la naștere, București, Editura „Profile Publishing”, 2002

3. Bârlea, Ovidiu, Folclorul românesc, Editura Minerva, București, 1981

4. Blaga, Lucian, Despre gîndirea magică, Editura Garamond, București, 1992

5. Brăiloiu C, Sărbători și obiceiuri, Ed. Enciclopedică, 2002

6. Bucoveanu Nicolae Cj., Învierea și reînvierea în riturile, credințele și obiceiurile românilor,Ed. Lidana,

Suceava, 2006

7. Căliman, Ion, Ceremonialul riturilor de trecere, vol. I, Nașterea, Editura Excelsior Art,Timișoara,

2010

8. Ciobanu A, Deochiul, Magazin parapsihologic, nr.46, 2005

9. Ciubotaru Ion H, Marea trecere. Repere etnologice în ceremonialul funebru din Moldova, București,

Editura Grai și Suflet – Cultura Națională, 1999,

10. Cojocaru, Nicolae, Istoria tradițiilor și obiceiurilor la români, I, Editura Etnologică,București, 2008

11. Dăncuș, Mihai, Moașa – mediator între nou-născutul „necunoscut” și lumea „cunoscută”, în

Memoria Ethnologica, anul II, nr. 2-3, februarie-iunie, 2002, pp.265-274

12. Dulfu Petre, Obiceiuri tradiționale românești, Ed. Univers, București, 1999

13. Eliade, Mircea (1995), Sacru și profan, Editura Humanitas, București

14. Evseev Ivan, Cuvânt – simbol – mit, Editura Facla, Timișoara, 1983
15. Filipoiu, Maria (2009), Tradiții creștine și ritualuri populare românești, Editura Paideia, București

16. Gorovei, Artur, Datinile noastre la naștere, Editura Profile Publishing, București, 2002

17. Ghinoiu, Ion, Mică enciclopedie de tradiții românești, Editura Agora, București, 2008

18. Ghinoiu, Ion, Lumea de aici, lumea de dincolo. Ipostaze românești ale nemuririi, Ed. Fundației

Culturale Române,1999

19. Ghinoiu, Ion, Sărbători și obiceiuri românești, Editura Elion, București, 2002

20. Gorovei, Artur, Datinile noastre la naștere și la nuntă, Editura Paideia, București, 2002

21. Hulubaș, Adina, Magia prin contagiune și practicile rituale de naștere, în Caietele Acociației de

științe etnologice din România. Științe, tehnologii și arte tradiționale, nr. 6/2010, Editura Muzeul

Țării Crișurilor, Oradea, pp.289-295

22. Hulubaș Adina, Credințe și practici magice din ciclul obiceiurilor de naștere cercetate de Simeon

Florea Marian și continuitatea lor, în Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei, VII, Iași, 2007,

pp.203-210

23. Iliescu, M., Despre superstiții, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007

24. Ișfănoni, Doina, Interferențe dintre magic și estetic în recuzita obiceiurilor tradiționale românești

din ciclul vieții, Editura Enciclopedică, București, 2002

25. Lascu Ioan, Tradiții care dispar, Editura Mim, Craiova, 2004;

26. Lisovschi Anamaria, Etnoiatria, magia și descântecul terapeutic, Editura Napoca Star, Cluj, 2004

27. Niculiță-Voronca, Elena, Datinile și credințele poporului român adunate și așezate în ordine

mitologică, vol.I-II, Editura Polirom, Iași, 1998

28. Pamfile Tudor, Jocuri de copii (3 volume), București, 1906–1909

29. Pop Mihai,Obiceiuri tradiționale românești, Institutul de Cercetări Etnologice și Dialectologice, 1976

30. Popescu,Aurelian, Cântece bătrânești din Oltenia, Ed.Academiei Române, 1970

31. Ruxăndoiu Pavel, Folclorul literar, în contextul culturii populare românești, București, Editura Grai

și Suflet – Cultura Națională, 2001

32. Simeon Florea Marian, Nașterea la români, București, Editura „Grai și suflet – Cultura Națională”,

1995

33. Suiogan, Delia, Simbolica riturilor de trecere, Ed. Paideia, București, 2006

34. Știucă Narcisa Alexandra, In pragul lumii albe, colecția Anotimpuri Culturare, București 2001

35. Ștețiu, Mariana, Obiceiuri la naștere. Botejunea, în Memoria Ethnologica, anul IV, nr.10, ianuarie-

iunie 2004, pp.1014-1020

36. Van Gennep, Arnold, Riturile de trecere, Editura Polirom, Iași, 1998

37. Vasile Golban, Estetica ceremonialului social în obiceiuri, București, Editura Științifică și

Enciclopedică, 1983

38. Voronca Elena-Niculiță, Datinile și credințele poporului român, adunate și așezate în ordine

mitologică, Ed. Polirom, Iași ,1998

39. Vulcănescu Romulus, Mitologia romană, București, Editura Academiei, 1985