CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI A INFRACȚIUNILOR COMISE CU VIOLENȚĂ [304523]

UNIVERSITATEA „ BOGDAN-VODĂ” [anonimizat] A INFRACȚIUNILOR COMISE CU VIOLENȚĂ

Îndrumător:

Lect. Dr. Bunea Gheorghe

Absolvent: [anonimizat]-[anonimizat]

2017

CUPRINS

Aspecte generale…………………………………………………………………………………………………..3

Violența și caracteristicile cercetării infracțiunilor comise cu violență………………………….3

Capitolul I Elementele specifice cercetarii locului faptei în cazul infracțiunilor comise cu violență…………………………………………………………………………………………………………..8

Definiția, caracteristicile și însemnătatea cercetării la fața loculu…………..8

Măsurile care trebuie luate de către primele persoane ajunse la fața locului………………………………………………………………………………………………………………..12

Pregătirea în vederea cercetării la fața locului……………………………………16

Reguli tactice generale ale cercetării la fața locului……………………………18

Executarea cercetării la fața locului………………………………………………….21

Stabilirea rezultatelor cercetării la fața locului…………………………………..26

Capitolul II Expertize specifice dispuse în cazul cercetării infracțiunilor comise cu violență…………………………………………………………………………………………………………………………30

2.1 [anonimizat]…………………………………………………………………………………..30

2.2 Expertiza criminalistică……………………………………………………………………………………34

Capitolul III Studiu de caz…………………………………………………………………………………..41

Concluzii……………………………………………………………………………………………………………59

Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………61

ASPECTE GENERALE

Violența și caracteristicile cercetarii infracțiunilor comise cu violență

În orice perioadă a istoriei, legea, a protejat persoana umană și a [anonimizat], la demnitatea sau libertatea omului.

De-a [anonimizat] a [anonimizat]. Astfel infracțiunile comise prin folosirea violenței fiind considerate cea mai gravă abatere de la normele de coexistență socială.

Punerea în pericol a [anonimizat], omul fiind esența acestor relații.

[anonimizat] a provoca o suferintă sau anumite presiuni asupra unei persoane. [anonimizat]:

[anonimizat], [anonimizat] a unei organizații;

persoana vatămată asupra căreia a fost propagată acțiunea violentă

însuși actul de violență prin care se lezează drepturile si libertățile persoanei.

Infracțiunile comise cu violență sunt cele îndreptate împotriva persoanei, împotriva omului, a unor drepturi care sunt indisolubil legate de existența fizică și personalitatea lui, fără de care acesta nu ar putea fi conceput, respectiv dreptul la viață, la integritate corporală, dreptul la libertate, la demnitate.

Codul penal român cuprinde violența în textele incriminatoare sub forma actelor de constrângere fizică sau morală asupra persoanei împotriva căreia a fost exercitată. La unele fapte prevăzute de legea penală, violența constituie activitatea fizică ce reprezintă elementul material al infracțiunii: lovirea, uciderea, vătămarea, întrebuințarea de violențe, amenințarea, în timp ce la altele, violența se deduce din materialitatea faptei. În domeniul dreptului penal, specialiștii apreciază infracțiunea săvârșită prin violență ca fiind fapta socialmente periculoasă comisă cu vinovăție, care presupune, în mecanismul de desfășurare, folosirea constrângerii fizice sau morale, îndreptată împotriva persoanei, a cărei finalitate o constituie suprimarea vieții, provocarea unor suferințe fizice sau a unor consecințe mai grave.

Dacă clasificarea juridico-penală a infracțiunilor cu violență servește la determinarea pericolului social, prin prisma subiectului, obiectului, laturii obiective și subiective, fixării pedepsei pentru fapta săvârșită, clasificarea criminalistică a acestora permite alegerea direcției corecte de cercetare, după tabloul urmelor rezultate din mecanismul și modul de desfășurare a activităților infracționale. Prima clasificare poate fi folosită la stabilirea obiectului de probațiune și a formulei de învinuire, a doua prezintă baza informațională de investigație, generată de modul de operare a făptuitorului.

Prin urmare, infracțiunile săvârșite cu violență se caracterizează prin anumite asemănări în ce privește frecvența utilizării anumitor moduri de operare, obiectul atacului, caracterul acțiunilor privind acoperirea infracțiunii etc. Din această perspectivă, în funcție de criteriile juridico-penale (scop, motiv, comiterea infracțiunii repetat sau pentru prima dată, în grup sau de un singur infractor), infracțiunile în cauză pot fi împărțite după modul de operare, după personalitatea victimei, după locul comiterii infracțiunii, după starea de fapt a locului infracțiunii, după modul de acoperire a faptei, după însușirile obiectului atentatului. De asemenea, o altă modalitate de clasificare se poate realiza după criteriile criminalistice: uneltele infracționale, mijloacele de mascare a exteriorului folosite de către făptuitor etc.

Analizând modul de operare a infractorului, infracțiunile cu violență pot fi clasificate:

după modul comportamentului infracțional, premergator exercitării acțiunii violente asupra victimei (studierea victimei, ademenirea victimei într-un loc dosit, felul de a petrece timpul împreună, consumarea băuturilor alcoolice, etc);

după mijloacele de deghizaj ale exteriorului (folosirea perucilor, măștilor, modificarea tonalității vocii, etc.);

după modul în care victim este pusă in imposibiliatate de a riposta (sub amenințarea armei, intimidarea, legarea victimei, aducerea în stare de ebrietate, strangulare, etc.);

după metodele de mascare a urmelor infracțiunilor (ștergerea sau distrugerea urmelor, utilizarea mănușilor, ascunderea cadavrului, etc.);

după fecvența de a săvârși acțiuni peste cele care sunt necesare atingerii obiectivului criminal (profanarera cadavrului, aplicarea unor leziuni corporale asupra victimei, etc.);

Un alt criteriu important de clasificare este constiuit de varietatea instrumentelor utilizate în scopul savârșirii acestui tip de infracțiuni: arme de foc, mecanisme și materiale explozive, arme albe, arme albe de lansare, arme albe cu capăt percutant, alte obiecte contondente.

Rolul pozitiv al clasificării criminalistice a infracțiunilor comise cu violență se manifestă chiar în etapa inițială de muncă privind descoperirea și cercetarea lor. Aceasta permite selectarea pistei corecte de investigație, în baza verificării versiunilor tipice, adaptate la împrejurările concrete ale acestui gen de infracțiuni.

Analiza modurilor de operare și a altor împrejurări ale infracțiunilor are, de asemenea, o însemnătate determinantă în alegerea direcției de cercetare.

În cadrul investigării infracțiunilor de acest gen, comise în lipsa martorilor oculari, stabilirea modului de operare prezintă sarcina etapei inițiale de cercetare și se rezolvă prin diverse căi:

în cazul omorurilor sau altor infracțiuni soldate cu moartea victimei- prin cercetarea locului faptei și a cadavrului; prin dispunerea expertizei medico-legale a cadavrului; examinarea îmbrăcămintei părții vătămate etc;

în cadrul investigării altor infracțiuni cu violență – prin audierea victimelor, examinarea corporală a acestora, expertiza medico-legală, precum și prin alte genuri de expertize – traseologice, balistice , medico-legale a obiectelor vestimentare; executarea cercetării locului faptei, pentru a căuta și determina unealta infracțiunii, a urmelor folosirii uneltelor infracțiunii.

Infracțiunile săvârșite prin folosirea violenței prezintă o gravitate deosebită față de celelalte fapte antisociale, deoarece declanșează consecințe imediate în plan fizic asupra victimei, dar și traume psihice ulterioare. Faptele de violență, prin rezultatele distructive și ireparabile pe care le antrenează, ca și prin pericolele potențiale reprezentate de personalitățile agresive ale făptuitorilor, prin difuzarea deseori deformată prin intermediul mass-mediei, perturbă grav echilibrul psihosocial, care necesită o atenție deosebită în vederea readucerii sentimentului de siguranță civică și liniște pentru cetățeni.

Studiile și cercetările efectuate ne arată că, în aproape toate statele lumii, infracțiunile comise cu violență se află într-o continuă creștere. Aceste infracțiuni prezintă anumite particularități în comparație cu alte infracțiuni care nu au în mecanismul faptic violența. Aceste particularități nu diferă decât într-o mică măsură de la o țară la alta și au în vedere, în general, personalitatea infractorului cu întreaga sa arhitectura. Conduitele umane deviante au în vedere atitudinile agresive, caracterizate prin utilizarea forței în raporturile interpersonale. Agresivitatea apare atunci când individul este împiedicat să-și satisfacă dorințele și se manifestă printr-un comportament distructiv și violent. Modul în care se săvârșește actul va fi măsura gradului de agresivitate acumulată, a locului pe care-l ocupă obiectul agresiunii în ierarhia valorilor intime, cât și în generarea propriu-zisă a situației frustrante.

În afară de existența anumitor factori biologici, care limitează capacitatea omului de a-și stăpâni pornirile violente, studiile efectuate arată că un rol determinant în comiterea infracțiunilor îl constituie și condițiile economice și sociale. Într-o societate cu ascuțite contradicții, unde diferența dintre bogați și săraci devine tot mai accentuată, în care nesiguranța, injustiția, șomajul, lipsa de cultură și perspectivă sunt din ce în ce mai vizibile, apar condițiile propice manifestărilor antisociale, a exceselor de orice fel și, nu în ultimul rând, a manifestărilor violente.

Din cele prezentate mai sus, rezultă responsabilitatea imensă ce se pune în sarcina organelor chemate la administrarea și înfăptuirea actului de justiție. Activitățile referitoare la soluționarea cauzelor sunt precedate de o activitate laborioasă destinată strângerii probelor, clarificării împrejurărilor în care s-a comis fapta, identificării autorilor, dar și a victimei.

La soluționarea cauzelor penale și, implicit, la identificarea autorilor, aportul criminalisticii se manifestă pe trei planuri care se află într-o evidentă legătură: planul tehnic, tactic și metodologic.

În legătură cu tehnica criminalistică, aceasta asigură mijloacele și metodele științifice necesare descoperirii, fixării, interpretării și examinării urmelor și mijloacelor materiale de probă pentru identificarea persoanelor care le-au creat. Cu ajutorul acestora se poate stabili raportul de cauzalitate între actul de violență și persoana care le-a comis. Identificarea persoanelor implicate în faptele de violență este întodeauna fundamentată științific, fără folosirea unor metode empirice, abuzive, etc.

Componenta tactică a criminalisticii oferă organelor judiciare un ansamblu de procedee și reguli necesare efectuării unor acte procedurale, ce constituie piese în dosarul penal.

Metodologia criminalistică orientează activitatea de cercetare a diverselor genuri de infracțiuni, având în vedere natura faptei și împrejurările în care a fost săvârșită.

Investigarea criminalistică a infracțiunilor comise cu violență prezintă o serie de particularități, începând chiar cu cercetarea la fața locului.

Capitolul I

Elementele specifice cercetării locului faptei în cazul infracțiunilor comise cu violență

1.1 Definiția, caracteristicile și însemnatatea cercetării la fața locului

Soluționarea cauzelor penale, îndeosebi a celor de mare periculozitate umană și socială, cum sunt omorurile, tâlhăriile, violurile etc., debutează printr-un act deosebit de important, denumit cercetarea la fața locului.

Cercetarea la fața locului este una dintre cele mai importante activități desfășurate de către organele judiciare în vederea realizării scopului procesului penal. Aceasta creează organelor de urmărire penală posibilitatea să perceapă nemijlocit situația locului unde s-a săvârșit o infracțiune și să stabilească împrejurările în care a fost comisă.

Cercetarea la fața locului trebuie să se desfășoare prin examinarea amănunțită a locului săvârșirii infracțiunii, amplasării diferitelor repere topografice, a căilor de acces, a locului propriu-zis unde au fost descoperite urmele, obiectele purtătoare de urme, mijloace materiale de probă.

Legiuitorul român reglementează cercetarea la fața locului în cadrul art. 192 din Codul de Procedură Penală, „ca fiind activitatea dispusă de către organul de urmărire penală sau de către instanța de judecată, atunci când este necesară constatarea directă în scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanță pentru stabilirea adevărului, precum și ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane.”

Din punct de vedere noțional, cu privire la înțelesul termenului de „fața locului” sau de „ loc al săvârșirii faptei”, trebuie făcută o precizare; prin această expresie se are în vedere nu numai locul propriu-zis al săvârșirii infracțiunii, ci și zonele mai apropiate sau alte locuri din care se pot desprinde date referitoare la pregătirile, comiterea și urmările faptei, inclusiv căile de acces și de retragere ale autorului din câmpul infracțional. De exemplu, în cazul unui omor, locul aplicării violențelor ori chiar al uciderii poate fi altul decât cel în care se descoperă cadavrul ori părți secționate din acesta. În general, în cazul infracțiunilor de omor, prin noțiunea de „loc al faptei” se înțeleg, după caz următoarele:

porțiunea de teren, segmentul de drum sau încăperea în care a fost descoperit cadavrul, părți din acesta, schelet, precum și împrejurimile acestora;

locul unde s-a consumat episodul principal al faptei, respectiv unde a fost suprimată viața victimei;

locul unde a fost abandonată victima ori cel în care cadavrul a fost dezmembrat, inclusiv împrejurimile acestuia;

locul unde a survenit moartea victimei, în situația în care acesta nu coincide cu locul agresiunii;

căile de acces folosite de făptuitor pentru a pătrunde în câmpul infracțiunii, precum și locul unde l-a părăsit, etc.

În majoritatea situațiilor, locul faptei constituie pentru organele judiciare o bogată sursă de indicii, prin care ar putea reconstitui pe plan mental întreagă dinamică a săvârșirii infracțiunii, condițiile de loc și de timp, anumite indicii despre persoanele participante sau poate chiar identificarea persoanelor vinovate.

Codul de procedură penală, în art. 41 alin. 2 definește locul săvârșirii infracțiunii ca fiind „locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs urmarea acesteia.”. Este evident că locul săvârșirii infracțiunii diferă de la un caz la altul, în raport cu natura faptei săvârșite, cu modurile de operare folosite la comiterea acestora, cu consecințele activităților infracționale desfășurate de făptuitori etc.

Dacă avem în vedere faptul că, cercetarea la fața locului ca procedeu probator are ca obiect descoperirea și fixarea urmelor infracțiunii, stabilirea poziției și stării mijloacelor de probă, a împrejurărilor în care a fost comisă infracțiunea, dar și faptul că ea servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o, constatăm caracterul deosebit de complex al acestei activități.

Trăsăturile caracteristice ale activității de cercetare la fața locului sunt de natură a o particulariza și diferenția de alte activități, efectuate de organele judiciare; aceasta poate fi caracterizată ca fiind o activitate inițială, urgentă, obligatorie și, ca regulă, irepetabilă.

Astfel, cercetarea la fața locului este o activitate inițială, deoarece ori de câte ori natura faptei săvârșite impune efectuarea de constatări cu privire la situația locului locului săvârșirii infracțiunii, descoperirii și fixării urmelor acesteia, stabilirii poziției și stării mijloacelor materiale de probă ori a împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea, aceasta precede în timp toate celelalte activități, mai ales că sunt fapte a căror soluționare este de neconceput fără această activitate.

Cercetarea la fața locului nu este numai un simplu act inițial de urmărire penală, ci o activitate cu caracter imediat. Urgența, cu care se impune a fi efectuată cercetarea la fața locului, este determinată de pericolul modificării stării și poziției urmelor și mijloacelor materiale de probă, de posibilitatea dispariției sau distrugerii acestora, cu efecte deosebite, ce implică interpretări eronate ale stărilor de fapt, îngreunarea gestionării activității și, în plan general, a întregii anchete.

Cercetarea la fața locului este o activitate care, de regulă, nu se poate repeta, datorită intervenției echipei de cercetare în starea inițială a locului de cercetat, ce suferă, astfel, modificări. Ca excepție, în condiții generate de efectuarea activității în mod incomplet, datorită unor condiții meteo improprii, datorită neincluderii, în cadrul locului de cercetat, a tuturor porțiunilor de teren pe care este posibil să se găsească urme de natură a interesa ancheta sau din alte cauze, cercetarea la fața locului poate fi repetată.

Această activitate este obligatorie, deoarece perceperea nemijlocită a situației de la fața locului nu poate fi înlocuită cu o altă activitate. Obligativitatea efectuării cercetării la fața locului este impusă de însăși rațiunea anchetei penale; perceperea nemijlocită a locului săvârșirii infracțiunii, descoperirea și interpretarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă, etc, nu pot fi realizate prin alte activități, iar organele judiciare trebuie să manifeste un rol activ, să intervină specializat, atât în considerarea sarcinilor, pe care le au ca organe calificate ale statului, cât și în considerarea persoanelor interesate în cauză – efectuarea acestei activități în mod superficial, ignorând cerințele de ordin tactic, regulile de descoperire, relevare, ridicare, etc, putând conduce, în cele din urmă, la prejudicierea gravă a intereselor persoanelor, la erori judiciare.

Sarcinile cercetării locului faptei derivă atât din prevederile art. 192 Cod procedură penală, cât și din practica și literatura de specialitate: investigarea locului în care a fost săvârșită infracțiunea pentru stabilirea naturii acesteia și a împrejurărilor în care a fost comisă; descoperirea, fixarea, ridicarea și examinarea urmelor și a altor mijloace de probă; determinarea drumului parcurs de infractor (iter criminis); stabilirea modului de operare a făptuitorului/lor; precizarea timpului săvârșirii infracțiunii; identificarea persoanelor care au tangență cu cauza cercetată: făptuitori, martori, victime, persoane responsabile civilmente; elaborarea primelor versiuni pentru orientarea investigațiilor ulterioare.

Cercetarea la fața locului, ca și celelalte acte sau activități de investigare a faptelor penale, trebuie să fie realizată numai în strictă conformitate cu prevederile legale, respectiv cu regulile procesual – penale privitoare la acest procedeu probator. Astfel, aceasta poate fi dispusă de către organul de urmărire penală, iar în cursul judecății de către instanța de judecată.

De regulă se efectuează în prezența martorilor asistenți, afară de cazul când acest lucru nu mai este posibil. De asemenea, cercetarea se poate efectua în prezența părților, dar neprezentarea părților încunoștințate nu împiedică efectuarea cercetării.

Cercetarea la fața locului efectuată de instanța de judecată, nu are nici întinderea și nici adâncimea celei efectuate de către organul de urmărire penală, după cum se învederează în doctrină și se demonstrează în practică. Cu toate acestea, semnificația este la fel de mare, întrucât instanța are posibilitatea să ia contact direct cu anumite aspecte ale locului în care s-a săvârșit infracțiunea și să cântărească mai exact rezultatele desprinse din cercetările anterioare ale organelor de urmărire penală.

Persoanele care se află sau vin la locul faptei pot fi împiedicate, potrivit art. 192 alin. 2 din Codul de procedură penală, să comunice între ele sau cu alte persoane.

Rezultatele cercetării la fața locului sunt consemnate într-un proces verbal, însoțit de fotografii judiciare, schițe, desene și alte lucrări.

Trebuie subliniat că în majoritatea cazurilor, rezultatele obținute în urma cercetării la fața locului reprezintă punctul de plecare, direcția și calitatea întregii urmăriri penale. Uneori, cercetarea la fața locului reprezintă singura modalitate de obținere a probelor.

Practica a demonstrat că lipsa de corelație între respectarea prevederilor procedurale și folosirea procedeelor criminalistice pe parcursul desfășurării cercetării la fața locului este de natură să aducă prejudicii deosebite activității de înfăptuire a justiției.

Nerespectarea cerințelor procedurale cu ocazia fixării și ridicării urmelor și a mijloacelor materiale de probă poate determina scăderea valorii lor probante și, uneori, chiar imposibilitatea valorificării în procesul penal.

Concluzionând putem spune că, cercetarea la fața locului, ca activitate procesuală și tehnică-tactică criminalistică, prezintă o importanță majoră pentru asigurarea unei bune finalități judiciare a cauzelor penale.

1.2 Măsurile care trebuie luate de către primele persoane ajunse la fața locului

Salvarea vieții victimelor, îndepărtarea pericolelor iminente, sau cu producere imediată, „înghețarea” locului faptei (protejarea urmelor/probelor existente), până la sosirea celor competenți să efectueze cercetarea la fața locului reprezintă primele măsuri ce trebuie luate.

Indiferent cine sunt primele persoane care iau contact cu locul faptei, aparținători, părți vătămate, organe judiciare, lor le revine ca sarcină primară efectuarea acestor activități urgente.

Aceste prime măsuri sunt impuse atât din considerente de ordin umanitar – salvarea victimelor unor infracțiuni săvârșite cu violență – cât și de rațiuni ce țin de limitarea efectelor săvârșirii infracțiunii sau de necesitatea de a conserva locul faptei.

De asemenea, anunțarea organelor competente să realizeze cercetarea locului faptei trebuie să se realizeze în cel mai scurt timp.

În cazul unei fapte de violență ce a avut ca rezultat vătămarea sănătății corporale a persoanelor, salvarea vieții victimelor și acordarea primelor îngrijiri medicale sunt activități prioritare, ce trebuie efectuate, chiar și în condițiile în care este posibilă modificarea aspectului inițial al locului faptei. Viața, sănătatea și integritatea corporală ale unei persoane reprezintă valori sociale fundamentale, ce pot justifica trecerea în plan secundar a intereselor legate de identificarea și prinderea făptuitorului, recuperarea prejudiciilor de natură materială, etc.

În funcție de gravitatea stării victimelor, primele persoane la fața locului pot solicita ajutorul unor persoane calificate în domeniul medical ce pot fi găsite în apropierea locului săvârșirii infracțiunii. Întrucât intervenția defectuoasă și neprofesionistă a persoanelor nespecializate duce uneori la agravarea stării de sănătate sau chiar la decesul victimei, nu se va permite intervenția unor persoane care, deși animate de cele mai bune intenții, datorită lipsei cunoștințelor medicale, pot provoca agravarea leziunilor.

În ipoteza transportării victimelor la spital, poziția inițială a acestora, precum și poziția obiectelor din apropiere, va fi fixată de regulă prin desenare cu creta. Dacă starea persoanei permite, aceasta poate fi întrebată despre ceea ce s-a întâmplat și dacă cunoaște persoanele antrenate în săvârșirea faptei. Este de asemenea important să se rețină starea îmbrăcămintei și a eventualelor urme de pe hainele sau încălțămintea acesteia.

În literatura de specialitate s-a evidențiat că apărarea vieții unei persoane nu poate veni niciodată în concurs cu alte interese, ajutorul medical fiind acordat chiar dacă există riscul distrugerii unor urme. Toate aceste activități vor crea dificultăți cercetării locului faptei prin modificările pe care le produc, prin urmare, agenții de poliție sau alte persoane prezente primele la fața locului trebuie să manifeste toată diligența, astfel încât cercetările să nu fie compromise. Organele judiciare au sarcina de a reține și de a fixa cât mai multe aspecte care să servească la stabilirea situației inițiale.

După acordarea primului ajutor, persoanele de la fața locului, se vor preocupa, în ordinea priorităților, de asigurarea locului săvârșirii infracțiunii, de protejarea și conservarea urmelor și mijloacelor materiale de probă întrucât activitatea de cercetare la fața locului depinde, într-o măsură importantă, de modul în care a fost păstrată configurația inițială a locului faptei, de starea urmelor și mijloacelor de probă, create ca urmare a săvârșirii infracțiunii.

Polițistul sosit primul la fața locului nu trebuie să piardă din vedere că cercetarea locului faptei este, de regulă, irepetabilă și trebuie să depună toate diligențele atât pentru a înlătura posibilitatea modificării aspectului inițial al locului unde infracțiunea a fost săvârșită, cât și pentru a evita distrugerea, alterarea sau dispariția urmelor și mijloacelor materiale de probă.

Din momentul părăsirii de către făptuitor a locului unde s-a săvârșit activitatea infracțională și momentul sosirii organului judiciar însărcinat cu efectuarea cercetării, locul faptei poate suferi degradări provocate de factori obiectivi sau subiectivi.

Factorii de natură obiectivă, care pot acționa asupra locului săvârșirii infracțiunii, degradând sau distrugând urmele, sunt de obicei, factori naturali- atmosferici – ploaie, ninsoare, vânt puternic, etc. Nu se poate pune problema anihilării acțiunii factorilor descriși asupra urmelor, însă, până la sosirea echipei, ca, de altfel, și pe timpul desfășurării cercetării la fața locului, acțiunea acestor factori poate fi diminuată prin folosirea mijloacelor tehnico-criminalistice sau prin acoperirea ori folosirea, în mod adecvat, a unor mijloace improvizate.

Factorii subiectivi sunt datorați intervenției anumitor persoane. Deseori în practică, mai ales în cazurile deosebite cum sunt, de exemplu, omorurile, la fața locului, pe lângă echipele de cercetare, apare și “valul de curioși” – persoane neinteresate, atrase la locul săvârșirii infracțiunii, în mod instinctual, de ineditul și spectaculozitatea situației, persoane interesate – făptuitori sau interesați ai acestuia, reprezentanți mass-media, etc. Mecanismul, ce determină implicarea unor persoane, din afara echipei competente în cercetarea la fața locului, este complex, fiind condiționat de factori ce țin de psihologia persoanei, de dorința de informare, de interesul mass-mediei.

De cele mai multe ori aceste persoane nu respectă regulile cercetării la fața locului, unele dintre acestea, fiind chiar elementare. De exemplu, crearea de urme noi, atingerea ori modificarea poziției unor obiecte, etc. reprezintă aspecte de natură să producă mari dificultăți cercetării propriu-zise.

Pe lângă cele arătate, persoanele ajunse primele la fața locului, trebuie să identifice acele persoane, care au perceput, prin propriile simțuri, întreaga activitate infracțională sau fragmente ale acesteia. Printre aceste persoane se află martorii oculari, persoanele care au încunoștințat organele judiciare despre săvârșirea faptei, sau despre descoperirea cadavrului, a instrumentelor abandonate sau ascunse folosite la săvârșirea infracțiunii și uneori chiar făptuitorul.

În cazul în care făptuitorul a rămas la locul faptei, fie din proprie inițiativă, fie că a fost reținut de martorii oculari sau de alte persoane, acesta trebuie identificat și izolat, urmând a fi luate măsuri de pază și de asigurare a integrității sale corporale, până la sosirea echipei de cercetare.

În situația în care făptuitorul a părăsit locul săvârșirii infracțiunii, iar semnalmentele sale au fost reținute de către martorii oculari sau/și de către persoana vătămată, se vor organiza imediat activități de prindere a lui, măsuri operative de căutare, dare în urmărire și comunicarea semnalmentelor acestuia organelor de poliție pe raza cărora se presupune că s-ar putea deplasa.

Identificarea martorilor poate avea o însemnătate deosebită în stabilirea adevărului. Astfel, martorilor care au perceput direct un act infracțional le sunt încă foarte proaspete în memorie o serie de date ce pot fi redate cu destulă exactitate, nefiind alterate de diverși factori subiectivi sau obiectivi. În ceea ce îi privește, datele de identificare le vor fi reținute și se vor lua măsuri de a împiedica influențarea lor de către persoanele interesate ori influențarea reciprocă a acestora.

Întrucât, cu ocazia efectuării acestor activități, în principiu, contactul nemijlocit între persoane este inevitabil, trebuie acordată atenție și manifestată toată diligența, pentru evitarea situațiilor în care este pusă în pericol sănătatea, integritatea corporală sau chiar viața persoanelor, cunoscut fiind că, adesea, persoanele implicate, într-un fel sau altul, în săvârșirea de infracțiuni, se manifestă violent, deseori sfidează agenții de poliție, bruschează martorii, încearcă să impună anumite puncte de vedere, desfășoară diferite acțiuni, de natură a crea dezordine și a compromite cercetările.

În raport de împrejurările existente la fața locului, încunoștințarea organului competent de a efectua cercetarea trebuie făcută în paralel cu luarea celorlalte activități urgente, fie după luarea acestora. Primii sosiți au obligația de a anunța organul judiciar competent să efectueze cercetarea, cu privire la natura faptei săvârșite, situația persoanei vătămate, întinderea suprafeței de teren pe care sunt întinse urmele și mijloacele materiale de probă, natura acestora, făptuitori, alte date ce au legătură cu săvârșirea infracțiunii.

Dacă organul sesizat constată că nu este competent a efectua cercetarea, acesta nu va refuza primirea sesizării, ci, va lua măsuri pentru ca sesizarea să ajungă la organul competent. Ceea ce trebuie subliniat însă, este faptul că, primele măsuri analizate anterior, pot fi efectuate fără a se pune problema competenței. Rațiunea acestei situații este simplă: urgența și faptul că nu se intră în fondul activității de cercetare justifică desfășurarea acestui tip de activități de către organe necompetente, primele activități putând fi efectuate chiar și de unele persoane care nu au calitatea de organe judiciare. Activitățile urgente, care nu suferă amânare și a căror neefectuare imediată ar putea conduce la compromiterea sau îngreunarea cercetării- ascultarea persoanei vătămate, aflate în stare gravă, ridicarea unor urme sau a altor mijloace de probă, etc., pot fi efectuate și de către organele judiciare necompetente.

În concluzie, trebuie subliniat faptul că efectuarea activităților urgente, de către primele persoane sosite la fața locului, trebuie realizată cu maximă diligență, de rezultatele lor depinzând, în mare măsură, desfășurarea cercetării la fața locului și activitățile de anchetă ce urmează a se desfășura.

1.3 Pregătirea în vederea cercetării la fața locului

Pregătirea cercetării la fața locului presupune inițierea unei serii de măsuri specifice, de către organul judiciar chemat să efectueze cercetarea, măsuri cunoscute în literatura de specialitate și sub denumirea de – acțiuni premergătoare sau pregătitoare – pentru organizarea promptă și eficientă, sub raport tehnico-tactic, a cercetării.

Pentru a întreprinde măsurile specifice cercetării la fața locului, este necesar ca organele judiciare să fi fost sesizate despre săvârșirea unei fapte penale într-unul din modurile prevăzute de Codul de Proedură Penală, respectiv prin plângere, denunț sau sesizare din oficiu.

Indiferent de forma pe care o poate îmbrăca sesizarea sau de persoana care o face, este necesar să se depună toată diligența, pentru obținerea cât mai multor date despre natura faptei, locul și timpul când a fost săvârșită. Practic, pentru evitarea situațiilor de formare a echipei într-o componență necorespunzătoare, deplasărilor inutile, la adrese greșite sau fictive, organul judiciar, pe lângă identificarea persoanei care a făcut plângerea sau denunțul, va căuta să afle, din surse cât mai sigure și demne de încredere, ce fel de infracțiune s-a săvârșit, unde și când a fost comisă, numărul victimelor, volumul și natura pagubelor cauzate, dacă făptuitorul se cunoaște sau nu, a fost reținut de către opinia publică sau de către polițiștii care au ajuns primii la fața locului, precum și alte elemente importante pentru formarea unei prime imagini despre fapta respectivă.

Odată primită sesizarea, organul judiciar trebuie să își verifice competența, urmând a proceda fie la efectuarea cercetării, fie la informarea organului de urmărire penală competent și obligat să efectueze urmărirea.

Natura, diversitatea împrejurărilor ce caracterizează săvârșirea unei infracțiuni, precum si multitudinea, respectiv complexitatea aspectelor ce se impun a fi lămurite cu ocazia investigării, atribuie cercetării la fața locului caracterul unei activități de echipă.

Desfășurarea activității presupune participarea unei echipe cu o componență echilibrată, în care să fie asigurată, atât componenta operativă cât și componenta procedurală.

Cercetarea la fața locului, ca activitate procedurală, este condusă de o persoană, care are calitatea de organ judiciar – șeful echipei va fi un polițist sau un procuror, în funcție de competența materială de cercetare a infracțiunii ce s-a săvârșit. Spre pildă, în cazul unui omor, alături de procuror, conducătorul echipei, precum și de ofițerii de poliție, inclusiv specialiști criminaliști, participă și medicul legist.

Întrucât cercetarea la fața locului are o importantă componentă tehnică, în cadrul pregătirii, o atenție deosebită trebuie acordată mijloacelor tehnico-științifice ce vor fi folosite la fața locului. Indiferent de simplitatea sau complexitatea lor mijloacele tehnico-științifice criminalistice trebuie să răspundă unor cerințe printre care importante apreciez a fi următoarele: să răspundă exact activităților care se anticipează că se vor desfășura la fața locului; să poată fi manevrate rapid și cu ușurință; să permită exploatarea cu maximă acuratețe a urmelor investigate; să permită aplicarea unor procedee de lucru sigure; să nu afecteze ori să contamineze urmele prin desfășurarea operațiilor specifice de căutare, descoperire, revelare, fixare, ridicare sau ambalare; să asigure independența tehnică a operațiunilor în condiții de teren; să asigure conservarea adecvată a urmelor; materialele consumabile să poată fi completate ușor pentru ciclurile de lucru următoare; să conțină instrucțiuni clare de lucru; să răspundă exigențelor impuse de legislație; să corespundă standardelor de calitate în domeniu.

Astfel, vor fi avute în vedere: trusa criminalistică universală cu instrumentarul complet, trusa fotografică cu aparate, obiective și materiale fotosensibile, trusele criminalistice specializate pentru cercetarea urmelor latente, a urmelor biologice etc. Toate aceste dotări se găsesc dispuse pe laboratoarele criminalistice mobile, ce se află și în dotarea organelor judiciare din România.

În cazul unor fapte mai grave se deplasează o echipă cu un laborator de criminalistică mobil. Prin folosirea laboratoarelor mobile în efectuarea cercetării la fața locului cresc operativitatea și eficiența în executarea activitaților criminalistice, se lărgește sfera operațiilor tehnice care se pot efectua cu mijloacele din dotare. Acestea dispun, pe lângă trusele criminalistice, de următoarele mijloace tehnico-științifice mai importante: aparatură de înregistrare, aparatură diversă de detecție (detectoare de cadavru – detectorul Bansgrad, care funcționează pe principiul reacției dintre gazele de putrefacție și un reactiv chimic), mijloace tehnice de identificare a persoanelor după semnalmente exterioare (,,Identi-kit”, ,,Mimicompozitorul”, calculatoare pentru efectuarea de portrete robot computerizate), aparatură de comunicații, surse proprii de energie electrică, truse de prim ajutor, etc.

De asemenea, o altă măsură importantă ce trebuie avută în vedere anterior cercetării la fața locului o reprezintă luarea măsurilor de protecție. In funcție de informațiile pe care le deține, organul de cercetare trebuie să ia toate măsurile necesare și suficiente, astfel încât viața, sănătatea sau integritatea corporală a echipei de la fața locului să nu fie lezată sub nici o formă.

1.4 Reguli tactice generale ale cercetării la fața locului

Fiind o activitate cu un puternic impact asupra rezolvării unei cauze penale, cercetarea la fața locului trebuie să se desfășoare cu respectarea unor norme prevăzute în Codul de procedură penală.

Reușita cercetării la fața locului presupune, alături de o pregătire atentă și conștiincioasă, respectarea unor reguli tactice cu caracter general, aplicabile în întreaga cercetare, astfel încât să se ajungă la scopul produs.

Fiecare caz în parte, la care urmează să se efectueze cercetarea la fața locului, prezintă un anumit specific și particularități concrete, aplicându-se unele reguli în conformitate cu principiile generale ale tacticii criminalistice.

Din punct de vedere tactic, persoanele competente să efectueze cercetarea la fața locului nu-și stabilesc dinainte durata activitaților. În fiecare caz se impune un anumit timp necesar efectuării în condiții optime a cercetării la fața locului. Limitarea anticipată a duratei poate prejudicia calitatea, minuțiozitatea și obiectivitatea cercetării la fața locului. Graba și lipsa de timp determină superficialitate în cercetare, formularea unor concluzii pripite sau trecerea cu ușurință peste unele stări de fapt cu valoarea probatorie.

O altă regulă constă în efectuarea cercetării complete și detaliate la fața locului, indiferent de orice ipoteză preconcepută sau de alte anticipări. Această regulă presupune ca cercetarea la fața locului să fie extinsă la nivelul unor limite teritoriale, care să înglobeze orice porțiune de teren ce are legătură cu săvârșirea infracțiunii. Cerința reclamă din partea organului judiciar obiectivitate și conștiinciozitate, astfel încât locul faptei să fie cercetat sub toate aspectele, indiferent de versiunea pe care echipa de cercetare este tentată să o atribuie evenimentului cercetat. De exemplu, în ipoteza unei morți violente cu aparență de sinucidere, este imperios necesar ca cercetarea să nu se rezume numai la surprinderea elementelor ce pot confirma această versiune, ci să se aprofundeze cercetarea pentru a stabili cu precizie și exactitate dacă nu este un omor disimulat printr-o sinucidere.

Pot fi situații în care, de la început, se descoperă urme care ar putea fi considerate ca suficiente pentru dovedirea faptei penale și identificarea făptuitorului, dar total greșită ar fi aprecierea inutilității continuării cercetării. Trebuie să se facă o examinare minuțioasă a întregului loc al săvârșirii infracțiunii, fără a se canaliza unilateral activitatea, ori a se da un anumit verdict, abandonându-se cercetarea.

Mai mult, această regulă tactică exprimă un deziderat, potrivit căruia, cu ocazia investigării locului faptei, trebuie căutate, ridicate, și fixate în vederea examinării, toate urmele și mijloacele materiale de probă aflate într-un raport sau altul cu fapta săvârșită, astfel încât nici un aspect, având legătură cu infracțiunea săvârșită sau cu făptuitorul acesteia să nu rămână în afara cercetărilor. Se impun scrupulozitate și insistență până la detaliu, deoarece, având în vedere caracterul inițial al acestei activități, nu se poate opera o selecție, nimeni nu trebuie să-și permită a cataloga ca importante sau neimportante anumite urme și mijloace materiale de probă.

De asemenea, o atenție specială se cuvine a fi acordată clarificării împrejurărilor negative, respectiv “neconcordanței” dintre starea locului faptei și fapta ca atare, acestea reprezentând deseori încercări de simulare sau disimulare a unor fapte penale (de exemplu, lipsa urmelor de sânge, care normal ar trebui să existe).

Activitățile care se desfășoară pe timpul investigării locului faptei au un caracter organizat. Conducerea și organizarea eficientă a activității de cercetare la fața locului constituie o condiție esențială pentru realizarea sarcinilor specifice actului procedural analizat. În cazul în care cercetarea la fața locului se efectuează de mai multe persoane competente ( în echipă ), acestea trebuie să cunoască sarcinile concrete ce trebuie îndeplinite, astfel încât să nu se omită nimic și să fie evitată repetarea inutilă a unor activități. O asemenea cercetare presupune, pe lângă respectarea regulilor tactice criminalistice și conlucrarea fără rezerve între membrii echipei, respectiv informarea permanentă a conducătorului cercetării.

Organizarea eficientă impune și luarea unor măsuri de ordine la fața locului. S-a constatat uneori în practică, în special în cazurile mai deosebite ( exemplu: cazurile de omor ), că la fața locului mai sunt prezente și alte persoane ( alte organe judiciare, reprezentați mass-media, curioși) care pătrund în zona cercetată pentru a-și face o idee despre ceea ce s-a întâmplat sau pentru a formula ipoteze cu privire la natura și gravitatea faptei. Aceste aspecte pot influența negativ evoluția investigației sau pot trezi anumite ecouri nedorite în opinia publică. Astfel, e important ca șeful echipei ia măsuri pentru a interzice pătrunderea la locul săvârșirii infracțiunii, pe timpul desfășurării activității, a oricăror persoane, indiferent de calitate, funcție sau grad, care nu au sarcini în legătură cu cercetarea la fața locului sau cu salvarea victimelor. De asemenea, acesta va asigura relația cu mass-media sau va desemna un membru al echipei pentru aceasta.

În cazul infracțiunilor cu autori neidentificați, o atenție deosebită trebuie acordată “cercului de curioși” pentru a identifica persoanele care, prin conduita lor, pot avea vreo legătură sau un interes personal față de fapta cercetată.

În raport de particularitățile locului săvârșirii infracțiunii și de natura faptei, trebuie utilizate în mod selectiv cele mai adecvate aparaturi și tehnici criminalistice; în funcție de genul de infracțiune comisă se va folosi un anume aparat, o anume trusă criminalistică, ori se vor aplica anumite procedee tehnice de descoperire a urmelor, de executare a fotografiilor judiciare, etc. Astfel, o anumită aparatură și tehnică criminalistică se va folosi în condiții obișnuite și alta în condiții speciale, cum ar fi de exemplu: în interiorul minelor, în mediul subacvatic, în mediul exploziv, etc.

Fixarea integrală, obiectivă, a tuturor aspectelor care pot servi la clarificarea cazului este o altă cerință de maximă importanță în efectuarea unei cercetări la fața locului de bună calitate.

Notările efectuate în timpul cercetării la fața locului oferă date pentru întocmirea procesului verbal de cercetare la fața locului, a schiței, desenelor și în același timp pot servi ca date de referință în controlul și autocontrolul asupra activităților desfășurate la locul faptei.

Conform prevederilor art. 195 Cod proc. pen., procesul verbal care se încheie după efectuarea cercetării, constituie principalul mijloc procedural de fixare a celor constatate de către organul judiciar. Mențiunile cuprinse în acest proces trebuie să fie caracterizate prin claritate, precizie și concizie și, nu în ultimul rând, prin obiectivitate. Din acesta trebuie să rezulte că nu a fost omis niciun amănunt, niciun element util stabilirii adevărului. Mențiunile se vor limita strict la constatările făcute direct de organul judiciar în timpul cercetării; nu este permisă consemnarea unor stări de fapt inexistente în acel moment, chiar dacă martorii oculari indică cu certitudine schimbarea poziției unor obiecte, a cadavrului, etc. Cele relatate de persoanele aflate la fața locului vor fi consemnate separat, urmând ca stabilirea situației inițiale a locului faptei să se realizeze în timpul urmăririi penale, pe baza declarațiilor victimei (dacă aceasta mai este în viață), învinuitului, martorilor, cât și prin procedee probatorii de genul reconstituirii.

Pentru un plus de obiectivitate a cercetărilor la fața locului, fixarea rezultatelor cercetării se poate face și prin filmare sau înregistrare pe bandă video-magnetică.

1.5 Executarea cercetării la fața locului

„Criminalistica se întemeiază pe faptul că un infractor, cel mai adesea fără știrea sa, lasă întotdeauna urme la locul faptei; reciproc, ele prelevă pe corpul său, pe haine și pe obiectele purtate alte urme, toate indicii, de obicei imperceptibile dar caracteristice, pentru prezența sau acțiunea sa”.

Relația între acțiune și urmele lăsate de om și obiecte este una cauzală explicabilă prin legile naturii, în primul rând cele de ordin mecanic (contact fizic). Dincolo de materialitatea lor, urmele conțin informații care trebuie să fie "decodificate" în sensul de a se stabili legătura lor cu fapta și făptuitorul.

Din punct de vedere criminalistic, urme ale violenței pot fi descoperite în mediul înconjurător, unde s-a produs activitatea infracțională, pe diferite obiecte, precum și pe victime. Dincolo de materialitatea lor, aceste modificări conțin informații, care, interpretate științific, demonstrează relația dintre faptă și făptuitor.

Astfel, cercetarea criminalistică a locului faptei, se înscrie printre primele și cele mai importante activități procesuale și tactice, care contribuie la realizarea scopului procesului penal. Acest scop determină un șir de sarcini particulare ale cercetării la fața locului, respectiv: constatatrea caracterului de influență a infractorului asupra mediului ambiant și obiectelor utilizate; fixarea și examinarea împrejurărilor locului faptei; descoperirea, fixarea și ridicarea de urme ale infracțiunii și infractorului; identificarea făptuitorului, părții vătămate și a martorilor oculari; constatarea cauzelor și a condițiilor ce au favorizat săvârșirea infracțiunii; obținerea altor date necesare în scopul desfășurării ulterioare a acțiunilor de urmărire penală.

Cercetarea la fața locului parcurge două faze, și anume: faza statică și faza dinamică. Această distincție are un caracter convențional, util din punct de vedere științific, însă nu trebuie acceptat ca ceva rigid și absolut.

Multitudinea și diversitatea situațiilor ce pot fi întâlnite în practică, pot impune ca, unele dintre activitățile din faza statică să se execute în faza dinamică și invers, cele două faze putându-se întrepătrunde, rațiunea fiind dată de necesitatea obținerii cu rapiditate a unor rezultate care să poată constitui un punct de plecare al anchetei. Este necesară însă o precizare: dacă rigiditatea este dăunătoare, haosul constituie, cu adevărat, un pericol. Astfel, desfășurarea cercetării la fața locului în mod haotic, chiar dacă are o țintă absolut legitimă și remarcabilă, conduce la un rezultat sigur: compromiterea întregii anchete.

Cercetarea în faza static

În această fază se procedează la o examinare atentă a locului faptei, fără a i se aduce acestuia nici o modificare. Această fază presupune căutarea, descoperirea, marcarea, fixarea și protejarea urmelor infracțiunii și a celorlalte mijloace materiale de probă fără a le mișca din locul în care se găsesc.

Debutul constă în observarea locului faptei. În cazul încăperilor, aceasta se efectuează dintr-un singur loc, iar în cazul unor suprafețe cu o anumită întindere, se procedează la parcurgerea acestora astfel încât să poată fi observat orice element de natură să intereseze ancheta. Momentul este prielnic pentru ca, șeful echipei să verifice, în concret, dacă perimetrul ce urmează a fi cercetat, a fost corect delimitat, urmând a se proceda în funcție de situație.

În paralel cu observarea locului faptei, se va realiza și orientarea topografică și criminalistică a acestuia. Orientarea topografică presupune orientarea locului faptei, în funcție de punctele cardinale, iar orientarea criminalistică are în vedere orientarea în interiorul perimetrului de cercetat, în funcție de reperele ce caracterizează sistemul de referință, în momentul efectuării activității (exemple de repere: copaci, stâlpi, clădiri, locul unde a fost descoperit cadavrul, șosele, drumuri de acces, etc.).

După efectuarea activităților de debut descrise mai sus, urmează stabilirea căilor de acces și a locurilor ce pot fi folosite pentru deplasare în interiorul locului de cercetat, de către membrii echipei. Această activitate trebuie efectuată de către specialistul criminalist, persoană care este abilitată pentru desfășurarea acestei activități de calificarea pe care o are – existând, în acest sens, și dispoziții de uz intern, în Ministerul Afacerilor Interne, ce prevăd, atunci când cercetarea la fața locului se efectuează de către personal încadrat în acest minister, anumite obligații pentru fiecare participant, în funcție de structura organizatorică din care provin.

În cazul infracțiunilor cu violență săvârșite pe un teren deschis practica judiciară a demonstrat că este recomandat ca cercetarea să înceapă din centrul zonei respective, de la victimă – obiectul principal, spre marginea locului faptei. În locurile închise, încăperi, magazine etc., cercetarea se va desfășura de-a lungul pereților încăperii, în ordinea acelor de ceasornic, sau cum hotărăște șeful echipei de cercetare, pentru a nu se scăpa nicio porțiune neverificată. Nu se va exclude nici posibilitatea efectuării cercetării ținându-se seama de drumul presupus a fi fost parcurs de autor, care va fi cercetat cu multă atenție.

Cercetarea la fața locului este caracterizată de meticulozitate, impunându-se o atenție mărită la fiecare amănunt. O dată cu parcurgerea locului faptei, are loc o intensă activitate de căutare a urmelor și mijloacelor de probă. Se va proceda la marcarea și protejarea locurilor unde se găsesc urme ori mijloace materiale de probă, fiind notată dispunerea acestora, în raport cu reperele și alte urme sau mijloace materiale de probă cu care se învecinează.

Pe măsura desfășurării activității, toate urmele și mijloacele materiale de probă vor fi analizate, trebuind să fie avute în vedere următoarele elemente: poziția, starea în care se prezintă, forma și dimensiunile, amplasarea, categoriile de urme, ce apar ca evidente pe mijloacele materiale de probă descoperite. Când precizarea raporturilor de distanță, dintre reperele descoperite în câmpul infracțional, poate contribui la explicarea mecanismului producerii infracțiunii, se recomandă fixarea exactă a poziției fiecărui reper, prin raportarea la alte două.

Ținând cont de cum evoluează procesul complex al elaborării și verificării de versiuni, se vor stabili zonele, respectiv locurile, unde se impune desfășurarea unor operațiuni de revelare a urmelor latente, particularizate, din punct de vedere al procedeelor folosite, în funcție de natura lor, urme de mâini, de sânge, urme lăsate de diferite părți ale corpului, etc., și de timpul scurs de la săvârșirea infracțiunii.

Din coroborarea rezultatelor acestor prime investigații cu elementele deduse din interpretarea concordanței dintre modificările aspectului normal al locului faptei și consecințele propriu zise ale actului infracțional, pot fi obținute date importante referitoare la natura faptei, la timpul și împrejurările în care a fost săvârșită și chiar la făptuitor.

Deseori, încă din faza statică a cercetării este posibil să se stabilească dacă suntem în prezența unei sinucideri sau a unui omor disimulat în sinucidere, a unui accident de muncă, etc. În ceea ce îl privește pe autorul faptei, se poate stabili dacă acesta era familiarizat cu locul faptei, dacă a acționat singur sau împreună cu alte persoane. De exemplu, în cercetarea unei morți violente a fost descoperit cadavrul uni bărbat, de vârstă mijlocie, cântărind cca. 90 kg, spânzurat într-un pod. Mobila din încăperea în care locuia singur era în așa fel dispusă încât ilustra clar o luptă între mai multe persoane; în bucătărie erau începute pregătirile de servire a mesei. Prima ipoteză formulată pe baza acestor date inițiale a fost în sensul că fapta a fost săvârșită de cel puțin două persoane și că nu poate fi vorba de o sinucidere.

Sintetizând cele arătate cu privire la faza statică, trebuie subliniat că aceasta constituie debutul cercetării la fața locului, echipa ia contact nemijlocit cu locul faptei, iar prin activitățile desfășurate se formează o imagine generală asupra locului, asupra naturii activității cercetate și principalelor repere, care pot avea relevanță pentru anchetă.

Cercetarea în faza dinamică

Faza dinamică se distinge prin complexitate; aceasta presupune desfășurarea unor activități mai complexe și minuțioase ce se derulează imediat după ce au fost finalizate activitățile din faza statică.

Este cea mai laborioasă etapă a cercetării la fața locului; presupune participarea tuturor membrilor echipei la efectuarea investigațiilor și folosirea integrală a mijloacelor tehnico-științifice criminalistice aflate la dispoziția lor.

Cercetarea la fața locului în faza dinamică constă în examinarea completă și laborioasă a fiecărei urme identificată și marcată în prima fază, fixând-o topografic și criminalistic prin măsurători, în raport cu alte urme, cadavru sau reperele din ambianța locului. Căutarea, descoperirea și examinarea de urme și mijloace materiale de probă, la fața locului, nu trebuie acceptată ca un scop în sine. Simpla existență a unei urme, descoperite în perimetrul în care s-a săvârșit o infracțiune, nu înseamnă nimic sau înseamnă foarte puțin, dacă ea nu este relaționată cu activitatea infracțională și identitatea făptuitorilor.

În ceea ce privește infracțiunile comise cu violență, în această fază va fi acordată o atenție deosebită examinării corpului victimei și oricărui obiect pe care specialiștii apreciază că pot fi identificate urme. În această fază, obiectele pot fi mișcate și li se poate schimba poziția în scopul examinării. Trebuie insistat pe examinarea multilaterală a fiecărei urme, ce va fi fixată prin înregistrarea de imagini; urmele vor fi analizate sub aspectul naturii, culorii, formei, mirosului, etc. urmând a se stabili, în concret, metodele de ridicare și modul de ambalare, în vederea transportului la sediul laboratoarelor unde vor fi expertizate. Ridicarea urmelor sau obiectelor, ambalarea și transportarea acestora la laborator se va realiza cu respectarea regulilor de tehnică criminalistică, inclusiv de numerotare, etichetare și de sigilare a coletelor.

Printre produsele biologice recoltate cu ocazia efectuării cercetării la fața locului în caz de omor, vătămări corporale, viol, se întâlnesc frecvent saliva, sperma, sânge, fire de păr, grăsime, urme de tegumente, țesut osos.

Încă din acestă fază se fac investigații în vederea obținerii de date cât mai complete în legătură cu victima, făptuitorii, cu locul în care a fost săvârșită infracțiunea. De asemenea, se vor lua primele declarații ale martorilor și victimei- dacă mai este la fața locului și se vor căuta legăturile logice între fapta săvârșită și urmele descoperite, modalitatea de producere a lor, legătura cu obiectele descoperite la fața locului. Toate acestea vor da posibilitatea clarificării și interpretării corecte așa numitelor „împrejurări negative”, detreminate de lipsa unei concordanțe între situația de fapt și evenimentul presupus că s-ar fi produs.

Necesitatea clarificării împrejurărilor negative constituie un argument pentru examinarea amănunțită a fiecărei porțiuni de teren, a fiecărui obiect, chiar dacă în aparență, nu are nici o legătură cu fapta cercetată.

De multe ori, împrejurările negative sunt rezultatul încercării făptuitorului de a simula anumite fapte sau de a masca caracterul lor și de a dirija cercetările pe alte piste decât cele reale. Un exemplu în acest sens îl constituie următoarea situație: găsirea unui cadavru pe terasamentul unei căi ferate. Pe baza interpretării datelor obținute inițial, s-a concluzionat că moartea s-a datorat unui accident, persoana în cauză prezentând multiple traumatisme, inclusiv secționarea unei părți a capului. Ulterior, în urma unor expertize medico-legale s-a stabilit că moartea a fost cauzată de o lovitură de topor aplicată în cap. În acest caz, prima versiune a fost formulată eronat; în locul respectiv neexistând urme de sânge sau alte urme specifice accidentelor de acest tip, s-a procedat la extinderea investigațiilor pentru stabilirea locului real al săvârșirii faptei și identificarea făptuitorilor.

Interpretarea corectă a urmelor infracțiunii oferă răspunsuri la o serie de probleme cum ar fi: natura faptei săvârșite și locul săvârșirii, numărul participanților, modul de săvârșire, activitățile desfășurate de fiecare făptuitor, etc.

1.6 Stabilirea rezultatelor cercetării la fața locului

Fixarea rezultatelor cercetării are o contribuție importantă pentru stabilirea raportului de cauzalitate între faptă, respectiv urme, probe, mijloace materiale de probă și persoana care a comis fapta respectivă și care a creat urmele găsite sau a folosit acele mijlocea materiale de probă în contextul infracțional.

Activitatea de fixare criminalistică a locului faptei constă în realizarea fotografiilor de orientare, a schiței obiectelor principale și de detaliu, precum și la descrierea locului faptei și a urmelor găsite în cuprinsul procesului-verbal de cercetare la fața locului.

Procesul-verbal

Conform prevederilor Codului de Procedură Penală: ,, despre efectuarea cercetării la fața locului se încheie un proces-verbal”. Acest proces-verbal se numără printre printre mijloacele de probă cu o semnificație deosebită în soluționarea cauzei penale, reprezentând un mijloc principal de fixare a rezultatelor acestui act inițial de urmărire penală.

Întreaga activitate de documentare criminalistică este consemnată cu rigurozitate în acest proces-verbal, care trebuie să redea întocmai imaginea locului faptei. Acesta trebuie să fie redactat în termeni clari și preciși și să fie realizat în conformitate cu art.199 și 195 din Codul de Procedură Penală, referitoare la descrierea amănunțită a situației de fapt, a obiectelor examinate și ridicate, a amplasamentului exact al urmelor descoperite, a poziției și stării celorlalte mijloace de probă.

Fiecare urmă, fiecare mijloc material de probă descoperit, corpul cadavrului – în cazul cercetării unei infracțiuni ce a avut ca urmare moartea uneia sau a mai multor persoane – vor fi descrise detaliat, urmărindu-se sublinierea cât mai multor caracteristici individuale.

Acest document este structurat pe trei părți, format dintr-o parte introductivă, o parte descriptivă și o încheiere.

Partea introductivă cuprinde date referitoare la data și locul efectuării cercetării la fața locului, calitatea lucrătorilor, datele de identificare ale reclamantului, martorilor, victimei, temeiul de fapt și juridic al cercetării, primele măsuri luate, etc.

În partea descriptivă, unde criminalistului îi revine un rol deosebit de important, sunt consemnate:

– descrierea detaliată a situației locului faptei, interesând aspectul de ansamblu al acestuia, dimensiunea și amplasarea față de punctele cardinale, particularitățile topografice, drumurile și căile de acces, etc.

– descrierea urmelor, a obiectelor și a altor probe materiale descoperite la locul săvârșirii faptei; va fi descris locul unde obiectele au fost descoperite, distanța dintre diferitele urme sau obiecte, dimensiunea, forma, caracteristici fizico-chimice sau particularități de identificare, destinația lor naturală și destinația concretă în care au fost folosite, procedeele tehnico-științifice folosite pentru descoperirea, ridicarea și fixarea urmelor;

– particularități ale cercetării; de exemplu împrejurările negative întâlnite și explicarea acestora se consideră că trebuie să fie menționate;

– observații ale celor prezenți la cercetare, ale experților, ale martorilor asistenți, etc. cu privire la cele consemnate în procesul-verbal;

– mențiuni privind pagubele sau consecințele rezultate în urma producerii faptei;

În partea finală sunt consemnate metodele folosite în ridicarea urmelor descoperite, modul de ambalare și e etichetare, metodele fotografice, măsurătorile fotografice, etc.

Pentru ca procesul-verbal de cercetare la fața locului să-și îndeplinească întru totul rolul de mijloc de probă, acesta va trebui să fie redactat atât în conformitate cu prevederile legale cât și cu următoarele reguli tactice criminalistice:

descrierea locului faptei și a obiectelor descoperite se face în ordinea în care s-a efectuat cercetarea, în ordinea descoperirii lor, pentru a nu se omite nici un amănunt;

în descriere se pornește întotdeauna de la general la particular, de la aspectele de ansamblu la cele de detaliu;

prezentarea rezultatelor cercetării trebuie să fie obiectivă, completă și clară, în exclusivitate pe baza constatărilor directe ale organului judiciar, evitându-se deducțiile, diversele interpretări ale stării locului, sau raportarea la anumite afirmații ale martorilor sau victimelor;

descrierea trebuie să fie clară, completă, obiectivă; se impune a fi folosit un mod de exprimare riguros exact, concis și precis astfel încât să fie prevenit echivocul sau ambiguitatea; sunt de evitat termenii prea tehnici sau neologismele;

Schița locului faptei

Schița locului săvârșirii infracțiunii este o reprezentare grafică a situației de la locul faptei, destinată fixării și redării elementelor esențiale din câmpul infracțional în sistem ortogonal.

Rolul esențial al schiței locului faptei este acela de a facilita formarea unei imagini cât mai apropiată de realitate, de a crea o imagine mentală obiectivă asupra locului faptei pentru cei care nu au fost prezenți la fața locului. Aceasta trebuie să ilustreze fidel ceeea ce s-a exprimat în scris. Indiferent de modul în care se realizează, schița trebuie să se completeze reciproc cu procesul-verbal și cu înregistrările de sunet și imagine, care s- au efectuat la fața locului.

Cele mai obișnuite tipuri de schițe sunt cele realizate la locul faptei și se numesc schițe brute, iar cele întocmite ulterior poartă denumirea de schițe la scară sau schițe finale.

Schița brută se realizează, de regulă, printr-o simplă desenare a locului faptei, proporțiile dintre dimensiunile reale și reprezentările grafice nefiind respectate cu mare exactitate.

Schița finală respectă riguros proporțiile dintre dimensiunile reale ale distanțelor, suprafețelor, etc., fiind întocmită la scară, folosindu-se măsurători exacte.

În vederea realizării schițelor se va ține seama de anumite reguli de elaborare, cu respectarea procedeelor și tehnicilor ajutătoare de întocmire a acestora.

Schița întocmită trebuie să se caracterizeze prin: exactitate, cotare, întocmire la scară (în practică se folosește adesea scara 1:100), orientare (trebuie să fie orientată în funcție de punctele cardinale), reprezentarea prin semne convenționale criminalistice (prin simpla consultare a legendei să se poată citi schița), individualizare (menționarea datei la care a fost întocmită, scara la care a fost executată, titlul, etc.).

Fotografia și filmul judiciar executate la fața locului

Fotografia judiciară reprezintă un ajutor indispensabil al organelor de anchetă, fiind unul dintre cele mai importante mijloace de fixare a rezultatelor cercetării, deși este considerată o modalitate auxiliară a procesului-verbal.

Acest mijloc de fixare a locului faptei prezintă avantajul obținerii unor imagini fidele și complete a situației de fapt, creează condiții de examinare și înțelegere obiectivă și relativ ușoară a tuturor elementelor, indiferent de importanța pe care o au în cauză.

Fotografia la fața locului include fotografia de orientare, fotografiile schiță, fotografia obiectelor principale, fotografiile de detaliu și măsurătorile fotografice.

Fotografia de orientare se execută înaintea tuturor celorlalte activități criminalistice ce se întreprind cu ocazia cercetării la fața locului, pentru a se realiza înregistrarea exactă a aspectului acestuia, așa cum l-a lăsat făptuitorul.

Este destinată fixării întregului loc al faptei, raportat la anumite puncte de reper de natură să servească la identificarea zonei în care s-a săvârșit infracțiunea (borne kilometrice, bariere de cale ferată, clădiri, pomi și alte elemente de topografie ale terenului).

Fotografia schiță redă imaginea locului faptei/porțiuni din locul faptei, fără punctele de reper prezente în genul anterior.

Fotografia obiectelor principale redă imaginea la scară a obiectelor din câmpul infracțiunii (de exemplu: corpul victimei, armele sau instrumentele folosite de autor în comiterea infracțiunii, obiectele purtătoare de urme, etc.), iar fotografia de detaliu este necesară pentru punerea în evidență a urmelor, a detaliilor caracteristice obiectelor principale.

Capitolul II

Expertize specific dispuse în cazul infracțiunilor comise cu violență

2.1 Expertiza medico-legală

Medicina legală, ca știință a adevărului, are sarcina de a pune la dispoziția justiției probe cu caracter științific medical menite să să ajute justiția la aflarea adevărului. Prin probele științifice pe care le furnizează justiției, medicina legală contribuie la soluționarea diverselor cauze penale, civile sau de altă natură.

În soluționarea diverselor cauze, precum și în cauzele în care se anchetează fapte săvârșite cu violență, instituțiile de medicină legală vin în sprijinul organelor judiciare prin efectuarea de expertize, constatări și alte lucrări medico-legale.

Există o mare diversitate de motive pentru care se solicită efectuarea expertizei (constatării) medico-legale. Cele mai frecvent întâlnite sunt următoarele: stabilirea naturii leziunilor, mecanismului de producere, vechimii și gravității acestora în cazuri de lovire sau vătămare a integrității corporale, stabilirea unor circumstanțe faptice în cazuri de infracțiuni privitoare la viața sexuale, stabilirea capacității de muncă, stabilirea stării de sănătate, stabilirea vârstei, stabilirea gradului de intoxicație (alcool sau droguri), stabilirea filiației.

Principiile generale care guvernează activitatea de probațiune judiciară prin expertiza medico-legală rezultă din caracteristicile acestui domeniu de graniță între științele biomedicale și cele social-juridice. Astfel, se cunoaște caracterul de sinteză al medicinii legale, care, în urma analizei și prelucrării unor serii de date de ordin bio-medical și ale celor rezultate din diferite specialități tangente preocupărilor de bază dintr-un domeniu sau altul al expertizei, aduce în final argumentări concomitente, în vederea obiectivării concluziilor.

Cadrul lărgit al preocupărilor activității de expertiză, rezultat din diferitele domenii pe care le abordează, este legat de implicațiile judiciare diverse pe care le are, în primul rând, în materia dreptului penal, într-un câmp larg de aplicație (precizarea caracterului și gravității prejudiciilor aduse persoanei, cercetarea stării mentale a autorului unei infracțiuni în vederea rezolvării problemei responsabilității lui, a identificării victimei sau autorului prin mijloace specifice – biocriminalistice etc.) sau în materia dreptului civil (stabilirea filiației, a gradului de invaliditate și a duratei incapacității de muncă sau a incapacității psihice în vederea punerii sub interdicție etc.). Necesitățile social-juridice și dezvoltarea tot mai mare pe care a cunoscut-o probațiunea științifică au făcut să se extindă și să se diversifice tot mai mult câmpul de aplicație a expertizei medicale, bazate pe investigații care fac apel la cele mai noi cuceriri ale științelor biologice și medicale.

Timpii expertizei medico-legale pe persoană variază în funcție de specificul cazului concret și de obiectivele expertale formulate de organele judiciare. De regulă, examinarea completă include următoarele etape principale:

1. Analiza datelor preliminare privind circumstanțele de producere a faptei. Datele privind circumstanțele de producere a evenimentelor pot fi comunicate expertului verbal de către persoana expertizată, precum și în scris de către organele de urmărire penală, prin ordonanța prin care se solicită efectuarea expertizei; de asemenea, acestea pot proveni din documentația medicală.

2. Examinarea corpului persoanei expertizate. Expertul trebuie să efectueze examinarea completă și obiectivă a persoanei, fiind obligat să documenteze leziunile și modificările constatate prin descriere, fotografiere sau alte metode.

3. Examinarea îmbrăcăminții, în cazul constatării defectelor sau unor urme biologice, poate avea rol orientativ pentru stabilirea mecanismului de producere a leziunilor.

4. Examene suplimentare. Pentru rezolvarea corectă a obiectivelor expertale formulate de organele de urmărire penală sau instanță uneori este necesară stabilirea diagnosticului de către medicii din alte domenii (ortopedie, chirurgie, neurochirurgie, ginecologie etc.), precum și efectuarea examenelor suplimentare de laborator: radiologice, serologice, toxicologice ș.a. Dacă expertul medico-legal consideră că datele obținute în cadrul examinării medico-legale nu sunt suficiente pentru formularea concluziilor, persoana expertizată va fi îndrumată către medici specialiști pentru consult de specialitate.

5. Întocmirea actului medico-legal: certificatul medico-legal, raportul de constatare medico-legală, raportul de expertiză medico-legală, raportul de nouă expertiză medico-legală.

Certificatul medico-legal reprezintă actul întocmit de medicul legist la cererea persoanelor interesate; acesta cuprinde date privind examinarea medico-legală. În unele cazuri, pentru ca organul judiciar să efectueze o încadrare juridică a unei fapte comisă cu violență, este necesar a fi stabilit un număr de zile de îngrijiri medicale pentru vindecarea leziunilor victimei. Astfel, ,,fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrjiri medicale de cel mult 90 de zile”, constituie infracțiunea de ,, lovire sau alte violențe”, conform art. 193 din Codul penal. De asemenea, când pentru vindecare leziunile necesită mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, fapta contra integrității corporale sau sănătății este încadrată juridic conform art. 194 din același act normativ, ca fiind ,,vătămare corporală”.

Raportul de constatare medico-legală și cel de expertiză medico-legală reprezintă acte întocmite de către un medic legist, respectiv de către un expert la solicitarea organului de urmărire penală sau a instanței de judecată.

O expertiză medico-legală se execută numai în situația în care organele judiciare o consideră ca fiind oportună și necesară. În stabilirea cauzelor morților violente, a caracterelor vătămărilor corporale, expertiza medico-legală se dispune, în faza de urmărire printr-o ordonanță sau, în faza de judecată printr-o încheiere. Ambele acte motivează necesitatea expertizei, stabilesc obiectul și problemele de soluționat. Această precizare este necesară în scopul evitării imixtiunii experților în probleme judiciare și, ca atare, în depășirea competenței lor.

Ca și în alte tipuri de expertize, actele medico-legale întocmite după examinarea persoanelor au trei părți componente principale: partea introductivă, partea descriptivă, partea de sinteză. În partea introductivă se consemnează toate datele privind expertul (nume, prenume, instituția medico-legală), motivele efectuării (la cerere; pe bază de ordonanță, cu specificarea instituției emitente, numărului de înregistrare, datei și obiectivelor expertale). În partea descriptivă se documentează toate datele obținute pe parcursul examinării, iar în partea de sinteză expertul formulează concluziile sub formă de răspunsuri la întrebări.

Concluziile formulate după examinare se bazează pe următoarele elemente: examinarea nemijlocită a corpului persoanei expertizate; datele examinărilor suplimentare (radiografii, ecografii, examinări tomografice, examinări de laborator etc.); datele din documentația medicală pusă la dispoziție de organele de urmărire penală sau instanță (fișe medicale, adeverințe medicale, foi de observație, note sau referate medicale).

Este foarte important ca, la formularea concluziilor expertale, medicul legist să țină cont de datele de anchetă privind circumstanțele de producere a faptei.

Expertizele pot fi efectuate de expertul medico-legal sau în comisie. Din componența comisiilor va face parte obligatoriu un expert medico-legal, care este președintele comisiei, precum și specialiștii din alte domenii medicale, corespunzători obiectului expertizei: psihiatrie, ortopedie, chirurgie, ginecologie etc.

Expertul este numit prin ordonanța organului de urmărire penală sau prin încheierea instanței. Poziția independentă a acestuia în procesul penal este conferită de natura juridică a activității sale. Expertul face o analiză științifică a problemelor supuse expertizei, fără a avea calitatea de a fixa obiectul urmăririi penale, deoarece el nu este un organ de urmărire. Concluziile rapoartelor de constatare tehnico-științfică, a rapoartelor de constatare medico-legale și a expertizelor, fie că aparțin unui singur specialist sau expert, fie că exprimă consensul mai multor specialiști, nu sunt obligatorii pentru organele de urmărire penală sau pentru intanțele de judecată. Mai mult, organele de judecată au posibilitatea să solicite lămuriri, suplimente de expertiză sau să dispună efectuarea unor noi expertize medico-legale, dacă apreciază că prima expertiză este insuficientă, că nu aduce suficiente argumente în interpretarea faptelor medicale sau există contradicții între concluziile expertizei și celelalte probe administrate în cauză. Respingerea concluziilor unei expertize, ca și solicitarea unor suplimente sau unor noi expertize medico-legale trebuie să fie foarte bine motivate.

Sarcina de expert este o activitate de mare răspundere social-juridică deoarece actul de expertiză are o pondere marcată în procesul judiciar. Aceasta solicită deosebită atenție în desemnarea expertului și în respectarea competenței legale. Expertul care știe că se află într-un caz de incompatibilitate sau recuzare este obligat să se abțină de a efectua expertiza, iar organele judiciare au sarcina de a aduce la cunoștință experților această obligativitate. În afara excepțiilor menționate, sarcina de expert este obligatorie, orice refuz nejustificat constituind un refuz de serviciu legalmente datorat. Organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei trebuie să pună la dispoziția expertului materialul și lucrările necesare efectuării ei. Dacă ele sunt insuficiente, expertul poate cere organului judiciar completarea lor. Expertiza se materializează într-un raport de expertiză care se semnează de experți, iar în caz de opinii divergente, fiecare expert întocmește un raport separat. Organele judiciare sau părțile au dreptul la noi expertize, efectuate de obicei de alți experți ai unităților superioare.

Expertul, nu face altceva decât să cerceteze date izolate ale cauzei și să întocmească un raport bazat pe cunoștințele sale de specialitate; acesta are răspunderea științifică a concluziilor expertizei.

Realizată de specialiști, expertiza medico-legală este până la urmă o operă socială, astfel încât societății îi revine sarcina de a veghea, prin intermediul instituțiilor specializate (medicale și juridice), ca orice activitate de medicină legală să decurgă cu respectarea exigențelor demersului științific.

2.2 Expertiza criminalistică

În activitatea justiției, de prevenire și combatere a faptelor de natură antisocială, un loc deosebit îl ocupă identificarea făptuitorilor, determinarea vinovăției acestora și aplicarea pedepselor prevăzute de legea penală.

Unul dintre mijloacele de probă enumerate de legea penală, a cărui importanță deosebită în stabilirea adevărului o confirmă frecvența cu care organele judiciare recurg la administrarea lui în procesul penal, îl constituie raportul de expertiză.

În zilele noastre, expertiza criminalistică capătă o importanță evidentă având în vedere faptul că instrumentele, mijloacele și modul de operare al infractorilor sunt din ce în ce mai perfecționate și mai elaborate.

În prezent, la nivel central există Institutul de Criminalistică care are în structură patru servicii: Expertize criminalistice, Identificări judiciare, Expertize fizico-chimice, Expertize bio-criminalistice. La nivel local există servicii de criminalistică care au în structură Biroul Expertize Criminalistice Clasice, Biroul Identificări Judiciare și Biroul de Cercetare la Fața Locului.

Expertiza criminalistică reprezintă o cercetare științifică a probelor materiale, destinată identificării persoanelor, obiectelor, substanțelor și fenomenelor aflate în legătură cauzală cu fapta, stabilirii anumitor proprietăți ale acestora, precum și a eventualelor modificări de formă, conținut sau structură. Deci, prin expertiză sunt evaluate și interpretate urme prin care se pot lămuri împrejurări de fapt sau fapte care au legătură cu cauza cercetată. Tot prin expertiză chiar și în timpul evaluării unei urme se pot descoperi urme noi, care evaluate și coroborate cu alte elemente de probațiune pot aduce unele lămuriri organelor judiciare care au dispus expertiza.

În practica judiciară s-a materializat faptul că stabilirea modului de suprimare a vieții persoanei, respectiv de provocare a unor leziuni corporale, este posibilă pe baza unui complex de date culese în cursul activităților de investigare tehnico-științifică criminalistică și al valorificării științifice a urmelor și a mijloacelor materiale de probă, descoperite la fața locului.

Probațiunea este faza cea mai importantă în cadrul activității organelor judiciare; aceasta constituie calea de stabilire a realității faptelor deduse spre soluționare.

Pentru ca urmele și mijloacele materiale de probă să aibă valoare probantă în cauza cercetată, este necesar ca acestea să fie analizate, evaluate și interpretate în vederea obținerii de informații cu privire la condițiile, modul de operare și persoanele care au participat la comiterea infracțiunii, în scopul aflării adevărului. Mijloacele materiale de probă și urmele ce urmează a fi expertizate sunt verificate de către organele judiciare pentru autenticitatea acestora și pentru a se asigura că în procesul de prelevare – conservare au fost respectate regulile criminalistice astfel încât acestea să nu fi suferit modificări.

Între celelalte mijloace ale probațiunii, cum sunt interogatoriul, mărturia, cercetarea la fața locului, expertiza este utilizată în acele cazuri în care, pentru precizarea unor date, precum și pentru stabilirea legăturii cauzelor dintre ele, sunt necesare cunoștințe speciale din domeniul științei, tehnicii sau artei. Ea reprezintă activitatea de cercetare a unei probleme de către un expert care, pe lângă anumite cunoștințe dintr-un domeniu, are și o experiență practică, necesară în recunoașterea unor particularități de prezentare a faptelor din domeniul respectiv. De asemenea, acesta trebuie să aibă și capacitatea de prelucrare a datelor obținute, în soluționarea unor cazuri fiind indispensabilă o deosebită competență tehnică și științifică.

Asigurarea oportunității expertizei constituie o primă cerință ce trebuie avută în vedere de către organele judiciare. ,,Oportunitatea expertizei se stabilește și în raport cu momentul desfășurării, pentru a nu fi nici tardivă, dar nici prematură ”. În funcție de probe, date existente în cauză, este necesar să se aprecieze dacă o expertiză este utilă sau nu, astfel încât nici să nu se întârzie efectuarea unei expertize indispensabile soluționării cauzei, dar nici să nu se întârzie nejustificat procesul penal prin dispunerea unei expertize fără importanță. În vederea asigurării valorificării științifice a urmelor și mijloacelor materiale de probă, expertiza poate fi dispusă atât în faza de urmărire penală cât și în cea de judecată.

Pregătirea în vederea dispunerii expertizelor impune desfășurarea unor activități preliminare cum ar fi: analiza necesității și utilității dispunerii expertizei; stabilirea corectă a obiectivelor; formularea clară a întrebărilor adresate expertului; alegerea instituției sau experților care urmează să execute lucrarea; pregătirea materialelor care vor fi supuse examinărilor; emiterea actului prin care se dispune efectuarea expertizei.

Delimitarea strictă a aspectelor de clarificat este de natură să influențeze pozitiv cercetarea fondului problemelor ce constituie obiectul expertizei.

Întrebările la care trebuie să răspundă expertiza se realizează în raport cu obiectul și genul acesteia în funcție de posibilitățile tehnico-științifice existente.

Cerințele care trebuie să le îndeplinească întrebările adresate sunt: să privească obiectul examinăriii și pregătirea expertului; să fie clare și precise pentru a-i da expertului posibilitatea de a înțelege sarcinile ce-i revin; să fie formulate astfel încât să oblige la un răspuns cert (pozitiv sau negativ); să aibă o legătură logică între ele; să nu solicite expertului să facă aprecieri cu privire la aspecte juridice, sau să-l oblige la rezolvarea unor sarcini care intră în competența organului de cercetare penală cum ar fi: ridicări de înscrisuri, ascultări, reconstituiri, cercetări la fața locului etc.

Asigurarea calității materialelor transmise spre expertizare reprezintă premisa de bază a obținerii rezultatelor scontate prin administrarea acestui mijloc de probă. Organul de cercetare penală trebuie să cunoască proveniența exactă a urmelor și mijloacelor materiale de probă, precum și a obiectelor suspecte trimise expertului. O altă cerință se referă la calitatea pe care materialele trebuie să o prezinte. Acestea trebuie să redea suficiente elemente caracteristice pe baza cărora să se poată face identificarea.

Alegerea instituției care urmează să execute lucrarea trebuie să aibă calificarea corespunzătoare și o bogată activitate practică. Expertizele criminalistice se efectuează în cadrul instituțiilor de specialitate, stabilirea experților sau specialiștilor cărora le este încredințată efectuarea lucrării să o facă conducătorul unității respective.

Organul judiciar are de asemenea, obligația de a încunoștiința apărătorii că urmează să fie dispuse o expertiză, să cheme părțile și să le aducă la cunoștință obiectul expertizei, precum și faptul că au dreptul să facă observații cu privire la întrebările formulate, că pot cere modificarea sau completarea lor. De asemenea, părțile trebuie să fie informate cu privire la faptul că acestea au dreptul să recomande un expert pe lângă cel numit de instituția de specialitate.

După parcurgerea acestor activități, organul de urmărire penală va dispune efectuarea unei expertize prin ordonanță motivată (instanța de judecată va dispune efectuarea unei expertize prin încheiere).

Deși nu au o valoare probantă superioară altor mijloace de probă, concluziile expertizelor criminalistice pot influența pozitiv sau negativ soluțiile pronunțate de către instanțele de judecată, astfel încât o cerință esențială o reprezintă corectitudinea și probitatea expertului.

Astfel, expertul va efectua o examinare prealabilă, studiind obiectul lucrării; va lua la cunoștință de conținutul dosarului, cu încuviințarea organului judiciar și în măsura în care materialele din dosar prezintă interes în vederea soluționării problemelor dispuse. Cu aprobarea organului judiciar, expertul poate solicita materiale suplimentare cum ar fi: scripte de comparație (în cazul expertizei grafice), piese de comparație, va efectua reproduceri de urme pentru comparație (în expertiza traseologică, balistică ș.a.) și poate solicita organului judiciar ca în prezența acestuia să facă o recunoaștere a locului pentru obținerea de informații utile sau poate solicita explicații părților.

Reglementările generale de întocmire a raportului de expertiză criminalistică sunt precizate la art. 178 din Codul de Procedură Penală. În principal acesta este alcătuit din trei părți și anume: partea introductivă, partea expozitivă și concluziile.

Preambulul sau partea introductivă conține date generale cum ar fi: instituția sau organul care a dispus efectuarea expertizei și actul prin care aceasta s-a solicitat, numele expertului (experților), numărul dosarului cauzei, numele părților, obiectivele la care expertul urmează să răspundă.

Partea expozitivă cuprinde operațiile de efectuare a expertizei, metodele, programele și echipamentele utilizate. Sunt descrise clar și precis materialele examinate, stările de fapt reieșite din probatoriu. În această parte a raportului se include în mod obligatoriu o parte demonstrativă prin care expertul justifică modul în care a obținut reperele și coordonatele care într-o înlănțuire logică duc la o concluzie.

Concluziile raportului de expertiză reprezintă partea finală și oferă răspunsuri cu privire la întrebările adresate. În baza rolului activ al expertului acesta poate adăuga răspunsuri în partea finală asupra unor aspecte asupra căruia nu a fost întrebat dar pe care le-a descoperit pe parcursul efectuării expertizei și care pot sluji cauzei și lămuresc anumite stări de fapt pe baza cărora organele judiciare pot lua o decizie corectă.

Raportul de expertiză trebuie redactat clar, fără formulări ambigue sau care lasă loc la interpretări, evitându-se folosirea expresiilor excesiv de tehnice întrucât să nu uităm, raportul nu se adresează unor persoane de specialitate. Totodată, metodele folosite, formulele aplicate și algoritmul de lucru trebuie explicate clar întrucât la solicitarea unei noi expertize organele judiciare vor lua în considerare aspectele analizate de experți.

Concluziile raportului de expertiză reprezintă capitolul cel mai scurt care răspunde concret întrebărilor adresate printr-o formulare clară fără echivoc, să nu reia argumentările de pe parcursul capitolelor anterioare. În formularea concluziei trebuie adoptat un stil clar, în care alăturările de termeni sau de sintagme să creeze confuzii.

Concluziile pot fi certe, în care răspunsul este pozitiv sau negativ; de probabilitate, prin care în funcție de argumentările făcute pe parcursul raportului de expertiză se stabilește și gradul de probabilitate (mare sau mică) al concluziei; de imposibilitate, care nu trebuie să se confunde cu o concluzie cert negativă, acestea fiin determinate fie de calitatea nesatisfăcătoare a elementelor caracteristice identificatoare a obiectelor cercetate, fie din lipsa unor mijloace tehnico-științifice adecvate de investigare.

Organele judiciare care au dispus expertiza pot dispune efectuarea unui supliment de expertiză într-una din următoarele situații: expertul a omis să răspundă unor întrebări; răspunsurile date nu sunt complete; după efectuarea expertizei s-au descoperit noi împrejurări care au legătură cu obiectul acesteia;

Suplimentul de expertiză este recomandat să fie efectuat de către același expert întrucât cunoaște bine aspectele legate de problema pusă în discuție.

Aprecierea și evaluarea concluziei raportului de expertiză se face în momentul deliberării când toate probele sunt administrate și are loc evaluarea lor globală, dându-se soluția în cauza respectivă.

Există situații în care se impune efectuarea unei noi expertize, fie din oficiu, fie la cererea părții interesate. În ambele cazuri, conform art. 181 din Codul de Procedură Penală, dispunerea unei noi expertize trebuie să fie o măsură de elucidare a îndoielilor pe care le are organul de urmărire penală ori instanța judecătorească cu privire la exactitatea concluziilor din raport.

Practica a arătat că o nouă expertiză este solicitată atunci când se întâlnesc următoarele situații: argumentarea și demonstrarea sunt insuficiente ceea ce face concluzia neconvingătoare; concluzia este incertă, de probabilitate sau de imposibilitate a rezolvării problemei; când concluzia este în contradicție vădită cu alte probe administrate în cauză.

Dispunerea unei noi expertize se impune mai ales atunci când în cauză au fost efectuate două expertize și concluziile lor sunt contradictorii. Chiar și efectuarea unei a treia expertize nu poate avea rolul de " arbitru " a celorlalte două, deci nu soluționează problema pentru că este ulterioară celorlalte două. În materie de probe nu se poate admite că însumarea aritmetică rezolvă problema. Nici faptul că o expertiză este rodul activității unei comisii nu îi conferă o valoare preferențială în raport cu expertiza întocmită de un singur expert și nici o pondere mai mare în raport cu alte mijloace de probă.

Prima expertiză criminalistică se solicită Laboratorului Interjudețean pe a cărui rază se află organul judiciar. O a doua expertiză va fi solicitată la Institutul Național de Expertize Criminalistice și dacă mai este nevoie de o a treia, solicitarea va fi adresată tot Institutului Național care va dispune efectuarea expertizei de către o comisie de experți.

Teza valorii probante superioare a unei expertize nu se poate susține numai prin faptul că ea a fost efectuată de către un organ ierarhic superior primei instituții, ea fiind dată numai de concordanța faptelor cu realitatea.

În contextul analizării, din punct de vedere criminalistic, al infracțiunilor comise cu violență, o importanță deosebită o are expertiza traseologică. Traseologia este acea parte a criminalisticii care se ocupă cu studiul, examinarea și valorificarea urnelor create prin contactul mecanic dintre două corpuri. Prin expertiza criminalistică traseologică se analizează urmele lăsate de diferite obiecte care au fost folosite în mod direct sau indirect la comiterea unei infracțiuni. Intră în această categorie urmele striate ce apar pe obiectele care au intrat într-un contact dinamic cu componentele locului faptei. De exemplu, într-o speță, în urma efectuării unei percheziții a fost ridicat un topor care prezenta urme de sânge pe coada de lemn. Pentru a afla dacă acest obiect a fost folosit la uciderea unei persoane, s-au creat urme de comparație ale tăișului într-o bucată de săpun și au fost analizate cu urmele lăsate de un obiect tăietor în capul victimei. Continuitatea striațiilor a pus în evidență faptul că toporul ridicat de la fața locului a fost folosită la comiterea omorului.

Prin acest tip de expertiză se pot identifica: instrumentele de lovire (contondente, tăietoare, înțepătoare, tăietoare-despicătoare) după urmele lăsate pe corpul victimelor sau pe alte obiecte; mijloacele de transport, după urmele lăsate la fața locului sau pe corpul și îmbrăcămintea victimelor, etc.

Expertiza biologică și biocriminalistică furnizează indicii prețioase cu privire la victimă, agresor și împrejurările în care a fost săvârșită fapta pe baza urmelor de sânge, spermă, salivă, a firelor de păr, depozitului subunghial, fragmente osoase ori urme de contact cu preluarea de celule dermice. De asemenea, expertiza urmelor de buze, de nas, de dinți sau alte părți ale corpului permit anchetatorilor să identifice persoanele care le-au creat, cu toate că acest gen de urme este mai rar întâlnit la locul faptei.

În cazul cadavrelor descoperite a căror identitate nu este cunoscută, se poate efectua expertiza antropologică, dacă există o persoană de același sex cu unele asemănări de ordin antropologic și anatomic, eventual dispărută de la domiciliu. Expertiza antrolopogică permite restrângerea cercului de persoane suspectate, pe baza datelor de ordin antropometric și a indiciilor furnizate de reconstituirea tipului constituțional.

În mod sigur, examinările criminalistice și medico-legale au un rol însemnat în cauzele care au ca obiect cercetarea infracțiunilor contra vieții, integrității corporale sau sănătății. În aceste categorii de cauze, examinările criminalistice și medico-legale sunt practic de neînlocuit, în sensul că acestea nu pot fi soluționate în lipsa concluziilor specialiștilor din aceste domenii.

Capitolul III

STUDIU DE CAZ

Interpretarea urmelor descoperite prin folosirea tehnicilor moderne în cazul unei infracțiuni de omor

Descrierea pe scurt a cazului real

La data de 06.11.2008, în jurul orei 20:00, Poliția Municipiului Cluj- Napoca a fost sesizată prin apelul unic de urgență 112, de către L.D., cu privire la faptul că pe strada Doinei din Cluj-Napoca, o persoană de sex feminin a fost victima unei agresiuni, în urma căreia aceasta a decedat.

La fața locului s-a deplasat o echipă complexă de cercetare constituită la nivelul Poliției Cluj, care în urma investigațiilor și cercetărilor efectuate a stabilit următoarele:

– în data de 5 noiembrie 2008 soții N.M. și N.G. s-au reîntors din Italia cu intenția de a divorța, ca rezultat al unor sentimente de gelozie care s-au stabilit între aceștia de-a lungul timpului;

– după ce N.G. a consumat o cantitate apreciabilă de alcool, a provocat o ceartă, devenind agresiv; disputa a culminat cu uciderea soției sale, act petrecut pe strada Doinei din municipiul Cluj-Napoca (Foto nr. 1 și Foto nr. 2);

– după comiterea faptei de mare violență, N.G. s-a sinucis.

Foto nr. 1. porțiune din str. Doinei, mun. Cluj- Napoca, jud. Cluj, zona unde se află imobilul nr. 89, fotografiată dinspre Calea Baciului.

Cu săgeți s-a indicat: săgeată albă – plăcuța cu adresa imobilului; săgeată galbenă – locul unde a fost descoperit cadavrul numitei N.M.

Foto nr. 2. porțiune din str. Doinei, zona unde se află imobilul nr. 89, fotografiată dinspre str. Giordano Bruno. Cu săgeată de culoare albă s-a indicat locul unde a fost descoperit cadavrul numitei N.M.

Echipa de specialiști criminaliști s-au edificat asupra evenimentului, au procedat la delimitarea și fixarea locului faptei prin scanarea acestuia folosind tehnologia spheron (Foto nr. 3), s-au efectuat fotografii judiciare și videofilmarea locului faptei.

Punctul de stație al aparatului Spheron a fost ales în stradă, astfel încât scanarea locului faptei să cuprindă poziția victimei și a obiectelor principale.

Foto nr. 3. Dispozitiv tehnologic Spheron folosit în fotografii judiciare.

Evenimentul fiind investigat pe timp de noapte a fost necesară instalarea unor lumini artificiale ajutătoare (Foto nr. 4.) pentru obținerea cu ajutorul spheronului a unor imagini de calitate.Tipul de spheron folosit este deficitar la realizarea unor fotografii de calitate pe timde noapte.

Foto nr. 4. Lumini ajutătoare montate în perimetrul de scanare al locului faptei

În aceași noapte în urma investigațiilor intreprinse pe str. Doinei nr. 89 a fost identificat cadravul numitei N.M. (Foto nr. 5.).

Foto 5. Locul și poziția în care a fost găsit cadavrul numitei N.M., fotografiat dinspre str. G. Bruno.

Cu numere s-a marcat:

„1” – cadavrul victimei;

„2” – telefon mobil;

„3” – substanță de culoare brun-roșcată;

„4” – pată de culoare roșiatică pe sol;

„5” – pată de culoare roșiatică pe sol;

„6” – pete de culoare roșiatică pe postamentul gardului imobilului nr. 89;

La locul faptei a fost găsit și un mâner de cuțit din lemn (Foto nr. 6)

Foto 6. Cu numărul „7” s-a indicat locul unde a fost găsit un mâner de lemn, după schimbarea poziției cadavrului.

Cu săgeată albă s-a indicat locul unde vesta victimei prezintă un orificiu cu lungimea de cca. 3 cm.

Mânerul din lemn descoperit sub cadavru marcat cu numărul „7” (Foto nr. 7.).

Foto nr. 7. Mânerul din lemn descoperit sub cadavru.

Cadavrul prezenta în zona capului și o plagă tăiată, zonă în care avea și cheaguri de culoare brun-roșcată (Foto nr. 8.).

Foto nr. 8. Cu săgeată albă s-a indicat zona capului unde a fost descoperită o plagă tăiată și cheaguri brun-roșcate.

După consumarea actului numitul N.G. s-a sinucis (Foto nr. 9.)

Foto nr. 9. Imobilul de pe str. Doinei unde N.G. s-a sinucis. Cu săgeată albă s-a indicat plăcuța cu adresa imobilului.

Pâna la locul unde numitul N.G. s-a spânzurat a trecut prin curtea interioară a imobilului unde au fost descoperite numeroase urme (Foto nr. 10.).

Foto nr. 10. Curtea interioară a imobilului, fotografiată dinspre poartă.

Cu numere s-a marcat:

„8” – pată de culoare roșiatică pe prima treaptă a scărilor de acces în imobil;

„9” – pată de culoare roșiatică pe capacul aragazului;

„10” – ușa de acces în imobil, cu urme de forțare;

„11” – culoar de acces în spatele imobilului;

Cadavrul numitului N.G. a fost descoperit în spatele imobilului unde au fost imortalizate numeroase urme, printre care și lama de cuțit folosită la uciderea lui N.M. (Foto nr.11.).

Foto 11. Curtea din spatele imobilului,

fotografiată dinspre imobil. Cu numere s-a marcat:

„12” – lamă de cuțit;

„13” – cadavrul numitului N.G.;

„14”– creangă de copac cu șiret textil;

„15” – copac de lângă cadavru;

La fața locului a fost găsit cadavrul numitului N.G. care prezenta „șantul de spânzurare”, nodul șiretului la nivelul crengii, precum și creanga cu șiret găsită la nivelul solului (Foto nr. 12 și 13.).

Foto 12. Fotografia bust a cadavrului. Cu săgeți de culoare albă s-a indicat „șanțul de spânzurare”.

Foto 13. Creanga cu șiret găsită pe sol.

După finalizarea investigării tehnico-științifice a locului faptei, specialiștii criminaliști au procedat la realizarea unui proiect de cercetare folosit de tehnologia spheron.

Interpretarea unor categorii de urme prin vizionarea programului spheron.

Realizarea proiectului de cercetare face posibilă interpretarea urmelor ridicate de la fața locului prin simpla vizionare a acestuia și tragerea unor concluzii certe sau probabile asupra modului în care s-a produs infracțiunea, față de:

poziția victimei;

leziuni descoperite pe obiectele de îmbrăcăminte și corpul victimei;

poziția unor obiecte principale;

locul și poziția cadavrului autorului (Foto nr. 14.) ;

modul de sinucidere al autorului;

Foto nr. 14. Poziția victimei

Accesarea spinului ne conduce în plan mai apropiat față de victimă

Poziția cadavrului – accesarea spinului din dreapta face posibila vizionarea imaginii cadavrului și a obiectelor din jurul acestuia (Foto nr. 15, 16, 17.)

Foto nr. 15, 16, 17. Cadavrul prin accesarea spinului

Interpretare imaginilor cu poziția victimei ne duce la concluzia că aceasta a fost mișcat (de personalul medical), respectiv cantitatea mare de sânge existentă pe trotuar și mâna dreaptă a cadavrului.

Accesarea spinurilor din imagine ne conduc la leziunile suferite de victimă și în continuare la interpretarea modului de creare al acestora (Foto nr. 18.).

Foto nr. 18. Leziuni descoperite pe obiectele de îmbrăcăminte și corpul victimei

Orificiul din vesta cadavrului și interpretarea modului de creare al leziunii din omoplatul stâng folosind imagini de la fața locului și din laboratorul de medicină legală

Interpretarea modului de creare al leziunii din capul victimei folosind imagini de la fața locului și din laboratorul de medicină legală (Foto nr. 19.).

Foto nr. 19. Leziuni descoperite pe corpul victimei

Imagine din proiect realizata în curtea imobilului, înspre locul în care se afla cadavrul numitului N.G. Accesare spinurilor din imagine ne conduc la locul în care se afla lama cutitului, locul în care se afla cadavrul numitului N.G., videofilmarea cadavrului. Programul tehnologiei Spheron permite vizionarea în acelasi timp a videofilmarii de la fata locului și a imaginilor din proiect (Foto nr. 20 și 21.).

Foto nr. 20, 21. Imagini obținute cu ajutorul tehnologiei Spheron

CONCLUZII

Odată cu progresele realizate în domeniul științei, urmele care odinioară nu puteau fi valorificate, acum pot deveni probe de necontestat pe baza cărora organele judiciare iau soluția potrivită și corectă într-o cauză. De exemplu, până în anii 1990, o pată de sânge putea fi valorificată sub aspectul provenienței (sânge animal sau uman), iar în unele cazuri până la stabilirea grupei sanguine. Aceste elemente sunt insuficiente și irelevante atunci când presupusul autor al unui omor are aceeași grupă de sânge cu victima.

Prin progresele înregistrate în urma cercetărilor se pot stabili o serie de legături între victimă și agresor care pot demonstra activitatea, poziția și mișcările fiecăruia în timpul și după luptă sau atac, precum și amprenta genetică a persoanei de la care provine urma de sânge, fapte deosebit de importante în derularea probațiunii.

Cercetările desfășurate au validat existența unei continuități a violenței pe parcursul vieții, cel puțin pentru o categorie de subiecți, violență care se manifestă cu intensitate variabilă în anumite perioade ale evoluției individului.

Astfel, printre cauzele cele mai des întâlnite în cercetările efectuate privind săvârșirea unor infracțiuni de omor, se regăsesc o serie de factori care se manifestă la nivelul familiei de origine. Modelul relațional parental marcat de conflicte și agresiuni fizice, dar și relațiile dintre părinți și copii marcate de violențe (pedepse fizice) sunt reproduse, conform unor studii, la nivelul familiei agresorului, constituind factori care determină producerea conflictelor și violențelor intrafamiliale care sfârșesc prin comiterea unui omor sau a altor infracțiuni de violență. Un alt factor care are o contribuție importantă în producerea evenimentelor violente se referă la sărăcie, la un nivel economic scăzut.

Asocierea cu indivizi care au găsit ca mod de rezolvare a conflictelor utilizarea forței, dar și prezența antecedentelor penale în grupul de prieteni, sunt alți factori care pot duce la implicarea unei persoane în acte de violență.

Contextul social favorizează la rândul său producerea actelor violente îndeosebi prin: permisivitatea și indiferența comunității față de actele de violență din familie sau din alte spații; persistența unor mentalități de tipul „bătaia e ruptă din rai”, toleranța față de violența interpersonală și neimplicarea în sesizarea și prevenirea actelor de violență grave; menținerea lipsei de încredere în instituțiile statului implicate în prevenirea și sancționarea comportamentelor delincvente.

Organele specializate ale statului care desfășoară activitatea de depistare, cercetare și administrare a probelor în vederea soluționării juste a cauzelor penale, de la început trebuie să stabilească tipul violenței folosite de către făptuitor la săvârșirea infracțiunii. Date cu privire la faptul că a fost utilizată forța la săvârșirea faptei, se pot colecta, conform celor expuse mai sus, odată cu cercetarea fața locului, cu audierea victimei, martorilor oculari, efectuarea constatărilor și expertizelor tehnico-științifice și medico-legale.

Aflarea adevărului nu se poate realiza fără suportul științei, al criminalisticii, al medicinii legale și al altor științe care se intersectează cu activitatea de investigare.

Ancheta în cercetarea infracțiunilor contra vieții, integrității corporale nu se poate reduce numai la ipoteze, consemnări, supoziții, ci și la demonstrații științifice care să rezulte fără echivoc dintr-o coroborare a tuturor probelor care demonstrează latura subiectivă sau obiectivă a infracțiunii.

Bibliografie

Stancu E., Criminalistica, Ediția a II-a,Vol.II, Editura Actami, București, 1995.

Stancu E., Tratat de Criminalistică, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2002.

Lăpăduși V., Metode și tehnici de identificare criminalistică, București, 2006.

Bercheșan V., Aionițoaie C. (coordonatori), Tratat de Metodică Criminalistică, Vol. I, Editura Carpați, Craiova, 1994.

Lăpăduși V., Ștefan I., Cârjan L., Investigarea criminalistică a locului faptei, Asociația Criminaliștilor din România, București, 2004.

Lăpăduși V., Popa G., Investigarea criminalistică a locului faptei, București, 2005.

Alămoreanu S., Criminalistica- Note de curs, Cluj-Napoca, 2009;

Văduva N., Criminalistica, Editura Universitaria, 2004.

Văduva N., Văduva L., Expertizele, constatările tehnico-științifice și medico-legale, Editura Terathopius, Craiova, 1997.

Olteanu I.G., Considerații cu privire la tactica efectuării cercetării la fața locului, Editura AIT Laboratoires, 2004.

Cârjan L., Tratat de Criminalistică, Editura Pinguinbook 2005

Cârjan L., Compendiu de Criminalistică, Editura Fundației România de Mâine, București, 2004.

Voinea D., Categorii de urme care fac obiectul de studiu al tehnicii criminalistice, București, 2011.

Anghelescu I., Tratat practic de criminalistică, Vol. II, Serviciul Editorial și Cinematografic, 1980.

Jean, Claude Chesnais, Histoire de la violence, Laffont, Paris, 1981

Jean-Marie Domenach, L'ubiquite de la violence, Revue Internationale des Science, Sociales, Revue trimestrielle, vol., XXX, nr. 4, 1978

Popa S., Stoian N., Neicu S., Fotografia judiciară, Editura Ministerul de Interne, 1992.

Budăi R., Georgescu A. B., Gavris R., Ghidul anchetatorului de omoruri, Editura Argessis Print, Pitești, 2006.

Ghiorghici V. (colectiv), Criminalistica, Editura Profiprint Impex, București, 2010.

Colectiv, Revista Română de Criminalistică, nr. 1, Edit. Asociația Criminaliștilor din România, București, 2012.

Colectiv, Revista Română de Criminalistică, nr. 2, Edit. Asociația Criminaliștilor din România, București, 2009, 2011.

Colectiv, Revista Română de Criminalistică, nr. 3, Edit. Asociația Criminaliștilor din România, București, 2011.

Colectiv, Revista Română de Criminalistică, nr. 4, Edit. Asociația Criminaliștilor din România, București, 2010.

Colectiv, Revista Română de Criminalistică, nr. 5, Edit. Asociația Criminaliștilor din România, București, 2008, 2010.

Colectiv, Revista Română de Criminalistică, nr. 6, Edit. Asociația Criminaliștilor din România, București, 2009, 2011.

Legislație

Codul penal, Editura Universul Juridic, București, 2015

Codul de procedură penală, Editura Universul Juridic, București, 2015

Prezentare comparativă Noul și Vechiul Cod penal, Editura Universul Juridic, București, 2014

Prezentare comparativă Noul și Vechiul Cod de procedură penală, Editura Universul Juridic, București, 2014