Cercetări Privind Structura Macrozoobentosului Râului Dâmbovnic

CUPRINS

LISTA DE FIGURI ȘI TABELE

INTRODUCERE

Definit în literatura de specialitate ca "totalitatea factorilor exteriori organismului uman, ca de exemplu atmosfera, temperatura, relieful, lumina, etc, precum și celelalte ființe vii (Dicționarul Enciclopedic Român) sau ca " ansamblu de elemente naturale și artificiale, unde se desfășoară viața" (Pricope și colab., 2013), mediul înconjurător și protecția lui au intrat în atenția comunităților umane.

Teoria generală a sistemelor, formulată de Bertalnaffy (Battes și colab., 2003) evidențiază mediul înconjurător ca un sistem deschis, alături de sistemele biologice.

Așa cum arătau Negulescu și colab. (1995), protecția mediului are, ca activitate de bază, studierea interdependenței între mediu pe de o parte și fenomenele, procesele naturale și artificiale și ființele vii, pe de altă parte, precum și luarea de măsuri corespunzătoare.

Poluarea a devenit, în proporții variabile, o realitate pentru cele mai multe zone industriale și în condițiile în care nu se iau măsuri drastice de reducere, ea va provoca insidios, dar indubitabil, daune întregii societăți.

Printre cauzele cele mai evidente ale acestor transformări negative, fenomenul de poluare ocupă un loc preferențial, el însoțind aproape inevitabil activitatea umană.

Dacă până nu de mult societatea acționa doar în direcția realizării unui confort cât mai ridicat, fără să existe prea multă grijă pentru mediul înconjurător, în perioada actuală, mai mult ca oricând, se pune un accent deosebit pe realizarea unui echilibru aproape stabil între natură și societate, care să asigure o dezvoltare armonioasă a comunității umane în condițiile conservării și chiar a îmbunătățirii mediului ambiant.

Se știe că în natură, productivitatea spațiilor este dată de interrelațiile tuturor componentelor existente în timp. Se creează, astfel, un reglaj în care organismele își ajustează permanent numărul și chiar formele și funcțiile.

Această permanentă modelare din lumea vie, acest echilibru biologic, furnizează cea mai mare parte din productivitatea Terrei.

Prin urmare, natura este pe rând sau uneori chiar simultan, obiect al poluării și sursă de poluare, fiind constrânsă să primească nu numai noxele industriei, ci și a traficului și aglomerărilor urbane. In acest mod, se absorb substanțe potențial toxice în recolte, dar și în producția animală, dereglând ecosistemele învecinate.

În campania pentru înlăturarea poluării, informația are un rol esențial. Ca atare, trebuie identificate, descrise și catalogate sursele de poluare, principalii poluanți cu acțiunea lor, interdependența dintre noxe, dozele permise, metodele de testare și măsurare, precum și alte aspecte conexe.

Studiul bentosului are o importanță majoră în strategia de conservare a

biodiversității habitatelor bentale, mai ales pentru înțelegerea modificărilor care apar la nivelul parametrilor calitativi ai comunităților, dar si ale habitatelor aflate sub influența presiunilor antropice.

Speciile de nevertebrate bentonice continuă să fie subiectul multor cercetări intensive și extensive de hidrobiologie și ecologie datorită importanței lor în hrana peștilor-constituind o sursă trofică importantă pentru populațiile de pești în general, și a celor bentonofagi în special – reprezintă o verigă importantă în circuitul trofic și de energie dintr-un ecosistem acvatic, transformând detritusul organic în țesut viu utilizat în nivelurile trofice superioare.Unele grupuri au rol important în purificarea ecologică a apelor prin consumarea detritusului de origine organică și sunt indicatori deseori folosiți pentru caracterizarea gradului de poluare al apelor.

Prezența sau absența unor grupe de nevertebrate bentonice, densitatea și abundența acestora, în concluzie structura și diversitatea zoocenozei, furnizează informații importante în biomonitorizarea unui ecosistem acvatic.

Ephemeropterele reprezintă unul din grupurile dominante ale faunei bentonice reofile cu rol important în transferul de materie energie al ecosistemelor lotice. Prin modul lor de nutriție microfag contribuie la reducerea cantității de detritus, iar stadiile larvare (și adulții, într-o mai mică măsură) reprezintă un procent important din hrana peștilor.

Lucrarea de față se încadrează în liniile Programului Național de Monitorizare a calității apelor curgătoare din România, referindu-se la starea ecologică a Râului Dâmbovnic în perioada 2015-2016.

Obiectivele cercetărilor prezentate în lucrarea de față au fost următoarele:

Identificarea structurii biocenozelor bentonice în punctele de monitorizare;

Stabilirea stării ecologice de calitate a apelor Râului Dâmbovnic pe baza analizelor biologice;

Stabilirea stării de calitate a apelor Râului Dâmbovnic pe baza distribuției speciilor de ephemeroptere.

CAPITOLUL I

APA CA MEDIU DE VIAȚĂ

La nivel global, apa reprezintă o resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă și limitată de aceea este tratată ca un patrimoniu natural care trebuie protejat si apărat.

Apa reprezintă un cadru de viață mai omogen comparativ cu uscatul și de aceea adăpostește un număr mai mic de genuri și specii. Raportul cantitativ între speciile de uscat și cele de apă este de 4:1. În schimb mediul activ deși are un număr mai mic de specii este populat cu un număr foarte mare de indivizi.

În general cursurile de apă sunt caracterizate printr-o mineralizare mai scăzută, suma sărurilor minerale dizolvate fiindsub 400 mg/l. Aceasta este formatădin dicarbonați, cloruri și sulfați de sodiu, potasiu, calciu și magneziu. Duritatea totală este, în general, sub 15 grade, fiind formată în cea mai mare parte din duritate dicarbonată.

Concentrația ionilor de hidrogen (pH-ul)se situează în jurul valorii neutre, fiind un pH = 6,8 – 7,8. Dintre gazele dizolvate sunt prezente oxigenul dizolvat, cu saturație între 65 – 95 % și bioxidul de carbon liber, în general sub 10 mg/l.

Caracteristica principală a cursurilor de apă o prezintă încărcarea variabilă cu materii în suspensie și substanțe organice, încărcare legată direct proporțional de condițiile meterologice și climatice. Acestea cresc în perioada ploilor, ajungând la un maxim în perioada viiturilor mari de apă și la un minim în perioadele de îngheț.

Deversarea unor efluenți insuficient epurați a condus la alterarea calității cursurilor de apă și la apariția unei game largi de impurificatori: substanțe organice greu degradabile, compuși ai azotului, fosforului, sulfului, microelemente (cupru, zinc, plumb), pesticide, insecticide organoclorurate, detergenți, etc. De asemenea, în multe cazuri se remarcă impurificări accentuate de natură bacteriologică. O particularitate caracteristică a apei din râuri este capacitatea de autoepurare datorată unor serii de procese naturale biochimice, favorizate de contactul aer-apă.

I.1. ECOSISTEME ACVATICE

În bazinele acvatice, ca de altfel peste tot în natură, materia vie și nevie este organizată în sisteme deschise, caacterizate printr-un schimb permanent de materie și energie cu mediul înconjurător. După Odum (1959) ecosistemul este un astfel de sistem biologic care prezintă un înalt nivel de integrare a materiei și energiei într-o unitate funcțională alcătuită din doi componenți: unul anorganic, biotopul și altul organic, biocenoza, fiecare component funcționând pe baza informației primite de la celălalt.

Biotopul, ca sistem anorganic tinde spre dezorganizarea biocenozei și realizarea unui echilibru termodinamic în ecosistem, pe când biocenoza manifestă o tendință contrară, de realizare a unei structuri relativ stabile. Interacțiunea substanței vii cu mediul înconjurător evoluează spre un nivel maxim al fluxului energetic, care menține starea staționară și permite evoluția sistemului.

Ecosistemele acvatice diferă foarte mult între ele, având grade diferite de integralitate. Mările și oceanele, sisteme puternic diferențiate structural și funcțional, posedă cel mai înalt grad de integralitate, lacurile mari au o integralitate mai ridicată decât cele mici și decât bălțile, iar apele stătătoare au, în general, un grad mai mare de integralitate decât cele curgătoare.

Ecosistemul acvatic, alcătuit din biotope și biocenozele caracteristice, formează un ansamblu integrat, în permanent interacțiune și care realizează o anumită producție biologică.

Biotopul este definit ca acea porțiune a mediului (acvatic sau terestru), care prezintă anumite condiții de viață, relative uniforme, pentru viețuitoarele care-l populează. Ecosistemele acvatice indifferent de dimensiunea și caracteristicile lor (ecosisteme marine, dulcicole, stagnante, curgătoare, narurale, artificiale) au doi mari biotopi:

– masa apei sau pelegialul;

– substratul sau bentalul.

Biocenoza este definită ca un ansamblu de populații mai mult sau mai puțin diferențiate specific, ce ocupă un anumit spațiu din cei doi biotope, și a căror interacțiune cu mediul abiotic și între elementele ce compun biocenoza determină realizarea circuitului de substanță și energie.

După rolul pe care organismele îl au la realizarea fluxului de materie și energie, se deosebesc într-o biocenoză trei grupe funcționale:

– producătorii – sunt organisme capabile să producă substanțe organice pornind de la substanțe anorganice, prin utilizarea unei surse de energie nebiologică;

– consumatorii – sunt organisme animale care nu sunt capabile să-și sintetizeze singure substanța organică. Ei produc substanță organică proprie pornind de la alte substanțe organice preexistente. Consumatorii sunt de mai multe categorii: erbivori și carnivori. Substanța organică produsă de consumatori se numește producție secundară.

– descompunătorii sau reducătorii – sunt reprezentanți de bacterii și ciuperci, al căror rol esențial este descompunerea resturilor organice provenite de la plantele și animalele unei biocenoze. Descompunerea se desfășoară treptat prin intervenția succesivă a diferitelor grupe de microorganisme al căror ultim efect este mineralizarea substanțelor organice și reintrarea substanțelor minerale în circuitul trofic.

Ecosistemele acvatice, cu toată diversitatea lor geomorfologică li complexitatea biocenozelor care le populează, sunt niște sisteme ecologice cu anumite trăsături caracteristice, care le deosebesc în oarecare măsură de ecosistemele terestre, astfel:

– mediul acvatic este mai complex din punctde vedere fizico-chimic decât cel terestru. Apele naturale sunt soluții de săruri și gaze în proporții ce diferăîn funcție de categoria bazinului respectiv, bazine cu ape dulci, salmastre și sărate. În același bazin, concentrația diferitelor substanțe poate varia atât în spațiu, în suprafață și în adâncime,cât și în timp, în funcție de anumite condiții;

– oxigenul există în aer în proporție de 150 mg/l, iar în apă proporția este 9,09 mg/l la 20 °C. dacâ în aer această proporție se schimbă foarte puțin în funcție de latitudine și altitudine, în apă solubilitatea oxigenului variază mult cu temperatura, cu concentrația în săruri a apei, cu cantitatea de substanțe organice, cu adâncimea, etc.;

– o trăsătura distinctă a biocenozelor o constituie stratificația lor verticală;

– în biocenozele acvatice datorită faptului că produșii de metabolism eliminați în mediul extern intră în contact cu alți indivizi și cu alte specii, relațiile intraspecifice și interspecifice sunt foarte importante. Mediul acvatic conține cele mai diferite produse rezultate din metabolismul hidrobionților ce pot avea fie influență stimulatoare, fie inhibitoare sau chiar letală asupra altor specii, sau uneori chiar asupra indivizilor ce le-au produs.

– organismele acvatice au o mai mare diversitate taxonomică decât cele terestre, dominând cele cu structură morfo-fiziologică mai simplă, ceea ce face ca infleunța condițiilor de mediu să fie mai puternic resimțită.

Apele curgătoare sunt sisteme ecologice deschise la ambele capete, în care fluxul de materie și energie suferă mari oscilații, deci cu un grad foarte redus de autarhie, populate cu o biocenoză nesaturată. Ele sunt alimentate de apa provenită din ploi, din topirea zăpezilor precum și din izvoarele subterane. Răspândirea apelor curgătoare și mărimea debitului lor depinde de distribuția în timp și spațiu a ploilor, zăpezilor și izvoarelor, precum și de volumul lor. La noi în țară apele curgătoare sunt de tip continental, primăvara datorită ploilor mai abundente și topirii zăpezilor au volume mari, în schimb vara debitul lor scade foarte mult.

O apă curgătoare prezintă de la izvor la vărsare trei sectoare, cursul superior, cursul mijlociu și cursul inferior, caracterizate de o anumită evoluție a parametrilor fizico-chimici și biologici.

Principala caracteristică a ecosistemlor curgătoare este curgerea apei, mișcarea ei în sens unic. De aici rezultă o serie de proprietăți, care le deosebesc de ecosistemele cu apă stagnantă și care prezintă o mare influență atât pentru biotpi cât și pentru biocenozele care îi populează. Prin forța de eroziune a curentului, apele curgătoare influențează îndeosebi mecanic substratul prin tendința de adâncire liniară a albiei, spre deosebire de apele stătătoare care influențează substratul aproape numai chimic.

Ecosistemele acvatice continentale au o mare diversitate și sunt cuprinse în trei mari categorii:

– apele stagnante sau ecosistemele lentice (lenitice) – lacurile naturale, bălțile, mlaștinile, turbăriile, lagunele, lacurile artificiale, eleștele și iazurile;

– apele curgătoare sau ecosistemele lotice – pâraie, râuri și fluvii;

– apele subterane, reprezintă p categorie aparte de ecosisteme continentale ce cuprinde ape de zăcământ, ape fosile, ape geotermale, etc.

I.1.1. Râurile

Râurile sunt cursuri de ape naturale permanente, relativ stabile, mari ce se formează din unirea mai multor pâraie și urmează un traseu bine definit. Cursul este localizat între izvor, locul de orgine, și vărsare, locul de dispariție. Există râuri care pe timp de vară și secetă u ajung la gura de vărsare, acestea secând. Apa dispare prin infiltrație sau evaporație. În anumite cazuri, cursul de apă poate deveni subteran, formându-se astfel un râu orb, iar porțiunea de unde a dispărut și până la loculde vărsare sau, după caz, până revine la suprafață se numește capăt orb.

Râurile nu sunt izolate, acestea se grupează în rețele hidrografice sau sisteme fluviatile. Toate râurile unui sistem fluviatil tind spre un punct comun de vărsare. O rețea hidrografică prezintă o anumită ordine de ierarhizare, formându-se o clasificare a cursurilor de apă, după următoarea regulă:

– întâlnirea a două cursuri de același ordine, dă naștere unui curs de rang superior.

În clasificarea ierarhică stabilită de Strohler sunt definite în mod convențional:

cursuri de ordinul I – cele fără afluenți;

cursuri de ordinul II – cele care iau naștere prin confluența a două cursuri de ordinul I;

din confluența a două cursuri de ordinul II ia naștere un cursde ordinul III.

În cazul în care un curs de ordinul II sau III primește un afluent de ordinul I, acesta își păstrează ordinul de mărime.

Râul sau bazinul fluviatil își adună apele de pe o anumită suprafață de teren ce poartă numele de bazin hidrografic. Fiecare afluent are propriul său bazin hidrografic ce rezultă prin însumarea bazinelor versante ale tuturor afluenților. Din punct de vedere teritorial un bazin hidrografic este delimitat printr-o linie de separație ce poartă numele de cumpăna apelor. În cadrul fiecărui bazin hidrografic putem distinge:

– o cumpănă superficială a apelor, aceasta delimitează bazinul hidrografic de suprafață;

– o cumpănă subterană, ce corespunde bazinului hidrografic subteran, greu de determinat.

Aceste două cumpene nu se suprapun decât foarte rar (Pișota, Buta, 1975).

I.1.2. Biocenozele ecosistemelor acvatice

Ecosistemele acvatice cuprind doi mari biotopi?

– masa apei (pelagialul);

– substratul (bentalul).

Pelagosul reprezină ansamblul de populații și comunități care își duc viață în masa apei sau pelagial, iar celea căror viață este dependentă de substratul bentonic constituie bentosul.

Pelagiul ecosistemelor acvatice este populat de biocenoze ce prezintă o structură mai mult sau mai puțin complexă. Dintre comunitățile și grupările de hidrobionți pelagici fac parte: planctonul, neustonul, pleustonul și nectonul.

Planctonul este biocenoza pelagică din orizonturile luminate, trofogene, fiind alcătuit din producători primari (fitoplancton), consumatori (zooplancton) și reducători (bacterioplancton).

Neustonul este o biocenoză pelagică ce constăcel mai adesea din cele trei componente trofice ce este dependent de pelicula superficială a ecosistemelor acvatice, mai ales în cele stagnante. Prezența și dezvoltarea neustonului este, în general, condiționată de starea liniștită a suprafeței apelor.

Pleustonul desemnează grupări de hidrobionți vegetali sau animali, al căror corp este parțial emers.

Nectonul este alcătuit din grupări de populații ce se deplasează activ în masa apei, fiind de regulă buni înotători și care parcurg distanțe mai mari sau mai mici în căutarea hranei, a locurilor de reproducere, de iernare, etc.

Bentosul ecosistemelor acvatice este reprezentat prin populații și biocenoze a căror existență este dependentă într-o măsură mai mare sau mai mică de substrat sau bentalul lor.

Între comunitățile bentonice și cele pelagice nu se poate trasa o limită netă. Pe de o parte, un număr mare de specii ce populează substratul se pot ridica în masa apei într-o perioadă sau alta a ciclului de viață, pentru a se reproduce sau pentru a se hrăni, acestea purtând numele de bentopelagice.

CAPITOLUL II

RESURSE NATURALE DE APĂ ȘI POLUAREA APEI

Apa reprezintă un factor indispensabil vieții. De aceea, în jurul surselor de apă s-a dezvoltat o diversitate de biocenoze și chiar civilizația umană a fost atrasă de aceste zone.

Conform datelor Organizației Mondiale a Sănătății necesarul minim de apă pentru un om este de 5 l/zi, din care 1,5 – 2 l se consumă ca atare, iar restul se reține din alimente sau apare din metabolism.

Resursele de apă sunt de 1,37 miliarde km3, din care 97,2 % sunt localizate în mări și oceane și 2,7 % în apele subterane și de suprafață. Apele de suprafață reprezintă doar 0,002 %. Din apele dulci, doar 1,44 % sunt lichide, restul fiind ghețari.

Disponibilul de apă este de numai 20 000 km3, echivalentul a 4 % din resursele de apă dulce, sau 1:700000 din oceanul planetar. Resursele de apă sunt așadar limitate, răspândite neuniform pe glob, iar prin poluare volumul devine și mai redus.

România dispune de resurse sărace de apă, de 1700 t/locuitor, în comparație cu media pe Europa de 4000-5000 t/locuitor. Deși apa potabilă este de bună calitate aceste resurse se caracterizează prin:

– răspândirea inegală în teritoriu;

– aspect torențial în majoritate, la minte și deal;

– regim hidrologic instabil;

– provoacă inundații cu mare frecvență.

Consumatorii de apă sunt: industria, agricultura, consumul casnic, transportul, serviciile. Consumurile specifice de apă în industrie sunt diferite, de la domeniu la domeniu. De exemplu, 14-45 m3/t fontă, 12-20 la oțel, 6-10 la carne, 10-20 la săpun, 100-150 la zahăr. În zootehnie, la adăpat taurine se consumă 50-60 l/zi. Se apreciază că agricultura și industria în general, nu mai restituie apa utilizată.

O ilustrare a diferitelor categorii de ape existente în natură este prezentată în tabelul II.1.

Tabelul II.1.

Clasificarea apelor în natură

Pentru creșterea consumului de apă sunt necesare următoarele măsuri tehnice și economice:

– reciclarea apelor în industrie;

– amenajarea complexă a bazinelor hidrografice, deci utilizarea în energetică, alte domenii industriale, irigații, agrement, piscicultură;

– amenajarea de lacuri de acumulare și lacuri longitudinale pe cursurile mijlocii și inferioare ale răurilor;

– corectarea unor cursuri de ape;

– gospodărirea economică a apelor.

Din păcate există o criza a lipsei resurselor naturale de apă întrucât cantitatea de apă dulce a plantei a rămas constantă de-a lungul timpului, pe când populația globului a crescut creându-se un dezechilibru natural foarte greu de restabilit. Consumul de apă în agricultură și diferitele industrii reprezintă aproximativ 70 % din cantitatea de apă dulce a Terrei și o mare parte din resursa de apă dulce a planetei este contaminată în urma activităților agricole și industriale cu îngrășăminte chimice și pesticide, primul strat de apă al Pământului conținând astfel cantități destul de mari de nitrați și fosfați. Un alt factor ce a redus cantitatea de apă din zonele aride cu aproximativ 40%-70% este încălzirea globală. Printre factorii care perturbă echilibrul hidrologic al Plantei se numără și irigările excesive, consumul industrial și casnic nemoderat etc.

II.1 POLUAREA RESURSELOR DE APĂ

Poluarea apei reprezintă alterarea calităților fizice, chimice și biologice ale apelor, produsă direct, sau indirect, în mod natural sau antropic astfel încât aceasta să devină mai puțin adecvată utilizării sale în diverse scopuri.

Poluarea poate avea loc:

– continuu (permanent), cum este cazul canalizării dintr-un oraș sau apele reziduale provenite din industrie și deversate în cursurile de ape;

– dicontinuu, la intervale regulate și neregulate de timp;

– temporar, de exemplu colonii provizorii;

– accidental, în cazuri de avarie.

După definiția dată de O.N.U., poluarea apei reprezintă modificarea în mod direct sau indirect a compoziției normale a acesteia, ca urmare a activității umane.

Considerată un fenomen general, poluarea se poate diferenția în mai multe tipuri:

Poluarea biologică – bacteriologică, virusologică, parazitologică, reprezintă tipul de poluare cel mai vechi – legată în mod direct de prezența omului.

Poluarea fizică – se referă în special la poluarea cu substanțe radioactive. Există și o poluare termică și o poluare determinată de elemente insolubile plutitoare sau sedimentabile, considerată ca fiind cel mai recent tip de poluare, caracteristică zonelor intens dezvoltate.

Poluarea chimică este reprezentată de pătrunderea în apă a unor substanțe chimice diverse, de la cele organice ușor degradabile, până la cele toxice cu persistență ridicată.

II.1.1. Principalele surse de poluare a resurselor de apă

Sursele de poluare a apelor se clasifică după mai multe criterii, dată fiind diversitatea lor:

a). După proveniență: activitățile menajare, industria, agricultura și transporturile;

b). După aria de răspândire a poluanților:

– surse locale (conducte de canalizare, rampe de descărcare);

– difuze, când poluanții se răspândesc pe o arie mare; uneori este dificil de localizat sursa sau sursele poluante.

c). După poziția lor:

– surse fixe;

– mobile (autovehicule, locuințe și instalații ce se deplasează, etc.).

De exemplu, industria deversează în apele naturale substanțe chimice, organice și anorganice, resturi vegetale și animale, solvenți, hidrocarburi, căldură etc. Materialele pot fi în stare solidă sau lichidă, miscibile sau nemiscibile cu apa, ușor sau greu volatile, mai mult sau mai puțin toxice. Sunt situații în care încărcătura radioactivă a deversărilor nu este deloc de neglijat, depășind fondul natural de radioactivitate.

Agricultura deversează în apele naturale o încărcătură mare de substanțe chimice (pesticide, fertilizanți, detergenți etc.), ce pot depăși limitele pentru apele menajere și de 5 ori la consumul de oxigen de 7 ori la azotul total și de peste 10 ori la materialele solide, conform datelor publicate de OMS.

Transporturile deversează produse petroliere, detergenți etc.

Acitivitățile menajere generează dejecții, detergenți, diferite alte substanțe, poluând chimic și biologic apele naturale.

În tabelul II.2. vom prezenta principalele surse de poluare a apei și procesele de proveniență a acestora.

Dintre sursele industriale prezentate, trebuie remarcat că rafinăriile și combinatele petrochimice sunt, de regulă, interconectate și, prin urmare, apele reziduale conțin atât compuși organici toxici, cât și compuși micști.

II.2. FACTORII POLUANȚI ȘI EFECTELE LOR

Poluanții apelor sunt foarte diverși și de aceea clasificarea factorilor de poluare adoptă mai multe criterii (Tabelul II.3.). Într-o primă claificare, factorii poluanți sunt împărțiți astfel:

Tabelul II.2.

Surse de poluare a apei și procesele de proveniență a acestora

Tabelul II.3.

Clasificarea poluanților apei după tipul și natura lor

a). După natura lor se disting poluanți (Tabelul II.2):

– organici;

– anorganici;

– biologici;

– radioactivi;

– termici.

b). După starea de agregare se diferențiază:

– suspensii (substanțe insolubile în apă);

– poluanți solubili în apă;

– dispersii coloidale.

c). După durata degradării naturale în apă se deosebesc poluanți:

– ușor biodegradabili;

– greu biodegradabili (la care degradarea naurală durează sub 30 de zile);

– nebiodegradabili (degradarea în 30 – 60 de zile);

– refractari (cu degradare și peste 2 ani).

De exemplu, caprolactama se biodegradează la substanțe mai simple în decurs de 3 săptămâni pe când clorbenzenul, în 2 ani, deci are timp să se acumuleze în apă, mărind efectele toxice.

Poluarea organică apare, de obicei, de la fabricile de celuloză și hârtie, care elimină și 1000-3000 l apă poluată/s. Chiar dacă se efectuează o epurare cu randament de 95%, tot rămân cantități mari de poluanți. Receptorul trebuie să aibe în această situație un debit suficient de mare, pentru a dilua poluanții sub limitele admise de standardul de calitate. Industria chimică, petrochimia, industria alimentară elimină de asemenea poluanți de orgine organică, din care unii foarte toxici (fenolul, erbicidele etc.) și cu persistență ridicată în mediu.

Poluarea anorganică rezultă din industria produselor clorosodice, extracția țițeiului, prepararea minereurilor, hidrometalurgie. Apele poluate conțin săruri, acizi, baze, modifică pH-ul apelor naturale, corodează conductele, instalțiile, aduc prejudicii agriculturii, au efecte stresante pentru organismele acvatice.

Poluarea biologică este produsă de activitățile menajere, abatoare, zootehnii etc.

În apă apar microorganisme patogene, care generează îmbolnăviri, uneori în masă.

Prin apă se transmit boli:

– bacteriene (ferbra tifoidă, dizenteria, holera);

– virotice (poliomelita, hepatita epidemică);

– parazitare (amibioza, giardioza).

Apele poluate biologic favorizează înmulțirea unor paraziți ca: țânțarii, transmițători de paludism, musca tze – tze, transmițători ai bolii somnului etc.

Poluarea termică apare prin deversarea de apă caldă în efluenții naturali. În aceste condiții, scade conținutul de oxigen din apă, crește sensibilitatea organismelor acvatice la poluanți, unele viețuitoare dispar, se înmulțesc cianobacteriile etc.

Acest tip de poluare apare pe lângă unele instalații industriale și din energetica nucleară.

Poluarea radioactivă apare la apa rezultată din industria extractivă a minereurilor de uraniu sau thoriu, la instalațiile de preparare a minereurilor radioactive, din zonele de depozitare necorespunzătoare a deșeurilor radioactive, în urma unor avarii la reactoarele nucleare, naufragii de vapoare cu încărcătură nucleară etc.

Poluarea apelor de suprafață

Apele uzate sunt denumite efluenți, iar apele în care se varsă – receptori. Dacă receptorul se varsă în altă apă se numește emisar. Conducta de deversare a apelor uzate se amplasează în firul apei și conține duze speciale de difuzie. Uneori, apele se stochează și, apoi, se descarcă la intervale de timp.

Efectele poluării apelor naturale sunt multiple. Poluarea distruge flora, fauna acvatică și pe cea de mal. Pe mal, iarba un mai crește, copacii sunt afectați, se dezvoltă ciuperci și mucegaiuri parazite. În apă se dezvoltă organisme inferioare, viermi, alge, insecte, peștii conțin germeni patogeni. Eutrofizarea și apoi putrefacția duc la degajarea de gaze neplăcute. Apa nu mai poate fi utilizată pentru consum, spălări și agrement. Industria și agricultura sunt, de asemenea, afectate de poluarea apei, prin colmatare cu sedimente, conținut de materiale corozive, toxice, radioactive.

Apele marine sunt poluate cu produse reziduale provenite din industrie, din activitățile menajere, de la platformele de foraj marin și din transportul marin și transportul naval. Substanțele din țiței sunt toxice, distrug flora și fauna, în primul rând prin întreruperea contactului cu aerul, apoi este împiedicată asimilația clorofiliană.

Efectele toxice se pot manifesta direct, sau indirect. De exemplu, un ierbicid poate fi netoxic pentru vertebrate, dar toxic pentru vegetație; prin dispariția vegetației, vor dispărea însă și nevertebratele.

Eutrofizarea apelor se produce atât natural, cât și din zootehnie (gunoiul de grajd conține uree), scurgeri din terenurile agricole fertilizate cu substanțe azotoase și fosforoase, sau din terenurile pe care se depozitează fertilizanții. Fenomenul este alarmant în ultimii ani, multe cursuri de apă fiind afectate de înmulțirea exagerată a vegetației acvatice.

Apele de suprafață din România sunt și ele afectate de poluarea provocată de industrie, agricultură, transporturi, activitățile menajere și de turism. Există peste 8000 de agenți de poluare a pelor. Cele mai afectate râuri sunt: Oltul, cu substanțe chimice, Trotușul, cu produse petroliere, Ialomița cu dejecții animale și altele.

Stațiile de epurare, în număr de aproximativ 4800 nu rezolvă întotdeauna depoluarea cerută de standarde, astfel încât există depășiri uneori zilnice și continue, alteori accidentale ale concentrațiilor maxim admise.

Poluare apelor subterane

Apele de suprafață poluate pătrund prin straturi până la apele subterane. Acestea deja sunt localizate în strat impermeabil, deci nu mai există posibilitatea de migrare prin roci și în consecință se concentrază în poluanți. Nivelul poluării depinde de structura geologică a straturilor străbătute și de o serie de factori hidrodinamici.

Prin poluare se declanșează o serie de fenomene:

– fizice: adsorbția unor substanțe, desorbția, retenția capilară, schimbul ionic;

– chimice: hidroliza cu formare de geluri, precipitare;

– biologice: biodegradare.

Poluarea apelor subterane se semnalează și, deoarece, apele subterane sunt de multe ori surse de apă potabilă, s-au format zone de protecție sanitară a lor.

II.3. STAȚIILE DE TRATARE A APELOR

Apa provenită din sursele naturale nu îndeplinește întotdeauna condițiile de calitate necesare satisfacerii nevoilor consumatorilor. Astfel, apa de râu nu poate servi direct pentru alimentarea unui centru populat deoarce este tulbure și conține un număr mare de bacterii dăunătoare sănătății; ea va trebui să fie limpezită în prealabil, în decantoare și filtre și curățită de bacterii, în instalații de dezinfectare.

Felul instalațiilor de corectare a calității apei rezultă din compararea caracteristicilor organoleptice, fizice, chimice, biologice și bacteriologice ale apei la sursă, așa cum rezultă din buletinele de analiză, cu condițiile de calitate prescrise pentru apa potabilă, sau pentru apa necesară în procesul tehnologic industrial.

Modelele care se folosesc pentru îmbunătățirea (corectarea) caracteristicilor calitative ale apei reproduc în cea mai mare parte procesele de corectare a calității apei care au loc în natură.

Pentru limpezirea apei, se constată în natură existența unor procese de sedimentare, coagulare și filtrare.

Pentru curățarea chimică a apei, în natură se constată procesul de aerare a apei cu oxidarea compușilor solubili și transformarea lor în compuși insolubili, care se depun. Uneori, procesul de aerare are numai un efect fizic de degajare a gazelor dizvolvate în apă.

Pentru purificarea bacteriologică, se constată în natură acțiunea biochimică a bacteriilor aerobe la suprafața nisipului filtrant; tiate celelalte bacterii aflate în apă ce se filtrează sunt reținute și distruse de această floră microbiană aerobă. Se mai constată în natură și acțiunea bactericidă a razelor ultraviolete.

Aceste procese naturale (fizice, chimice, biologice și bacteriologice) sunt folosite în instalațiile de tratare a apei, produse în mod artificial și mai intens, pentru a obține același rezultat într-un timp mult mai scurt decât în natură, cu ajutorul unor construcții și instalații de volum redus.

Schemele de instalațiilor de tratare a apei se alcătuiesc în funcție de natura și caracteristicile ape captate, precum și de condițiile de calitate cerute de nevoile consumatorilor, urmărind soluțiile cele mai economice și mai sigure în exploatare.

Pentru tratarea apei de râu, în scopul de a o face corespunzătoare condițiilor de potabilitate, construcțiile și instalații corespund unei instalații de limpezire alcătuită din: coagulant (inclusiv bazinele de amestec și de reacție), decantor, filtru și instalație de dezinfectare.

Pentru tratarea unei ape de lac în același scop, schema se reduce la filtre și instalație de dezinfectare.

Pentru tratarea apei de râu în scpul utilizării ei în procesul tehnologic industrail, schema se poate reduce numai la instalații de decantare.

Pentru o apă subterană freatică ușor infestabilă, schema instalației de tratare va cuprinde: bazine de oxidare și contact, urmate de o instalație de limpezire alcătuită din decantare și filtre.

Pentru o apă subterană cu duritate mare, schema de tratare va cuprinde o instalație de reducere a durității (dedurizare).

Pentru o apă subterană care conține CO2 agresiv (apa cu caracter acid) schema instalației de dezacidare va cuprinde un bazin de aerare urmat de un filtru de marmură (conținând granule de CaCO3).

Schemele indicate sunt orientative, dar nu limitative; ele pot fi combinate între ele în funcție de caracteristicile calitative ale apei captate și de calitatea cerută apei de alimentare, sau se pot utiliza alte procese de tratare.

Epurarea biologică

Epurarea biologică constituie cea de-a doua treaptă de epurare a apelor uzate; datorită numărului mare de industrii și creșterii numprului populației la orașe, realizarea ei a devenit necesară aproape în toate stațiile de epurare.

Epurarea biologică se efectuează prin construcții și instalații deepurare biologică naturală (câmpuri de irigare și filtrare, iazuri de stabilizare, etc.), precum și prin cele de epurare biologică artificială (filtre biologice, bazine cu nămol activ, etc.).

Înaintea epurării biologice, epurarea mecanică este obligatorie; ea are drept scop îndepărtarea materiilor solide în suspensie decantabile, treptei a doua de epurare îi revine, în principal, îndepărtarea materiilor dizolvate și coloidale.

Procesul de epurare biologică este un proces complex, pentru dezvoltarea lui intervenind numeroși factori. Astfel, în momentul când apa uzată întâlnește o suprafață adecvată, pe suprafața de separație dintre apa uzată și cea de contact se dezvoltă bacterii și alte numeroase microorganisme. Acestea dau imediat naștere la membrane biologice (la filtre biologice, câmpuri de irigare, etc.) și la flacoane biologice (la bazinele cu nămol activ, etc.). în care se dezvoltă așa numita biomasă; aceasta transformă materiile solide din apa uzată, ia din materiile solide energia sau hrana necesară membranei sau flocoanelor pentru întreținerea și dezvoltarea lor, transferă înpoi în apa uzată produsele finale ale descompunerii, de exemplu nitrații, sulfații, bioxidul de carbon, etc. și în final se transformă în materii solide separabile prin decantare.

Biomasa trebuie să fie alimentată ritmic și în cantități suficiente pentru ca organismele să dezvolte o activitate maximă. Activitatea microorganismelor este mai intensă când au cantități mai mari în cantități mai mari de materii organice; de aceea activitatea acestora este mai intensă în straturile superioare (de exemplu la filtrele biologice) decât în cele inferioare. Cea mai mare parte a materiilor minerale necesare în procesul de transformare este adusă de apele uzate; azotul și fosforul sunt în general în cantități insuficiente de aceea este necesar uneori a se recurge la completarea (alimentarea) artificială a lor. Cerințele minime de azot și fosfor sunt exprimate prin relația CBO:N:P = 150:5:1, în apa uzată și 90:5:1 pentru nămol.

Dezvoltarea peste măsură a biomase poate prejudicia procesul de epurare; astfel, prin îngroșarea membranei sau prin mărirea volumului de flocoane capacitarea de oxidare scade, respectiv gradul de epurare a apelor uzate. Menținerea biomasei în limitele normale se realizează prin evacuarea acesteia; la filtrele biologice se evacuează în permanență o parte din membrană care se desprinde de pe stratul filtrant, în timp ce la bazinele cu nămol activ se evacuează o parte din flocoane. Biomasa evacuată, sub formă de materii solide în suspensie, separabile prin decantare, este reținută în decantoarele secundare, de unde, prin intermediul decantoarelor primare, ajunge în rezervoarele de fermentare a nămolului.

Una dintre problemele importante ale epurării biologice o constituie oxidarea azotului organic sau amoniacului, care uneori poate fi atât de avansată încât efluentul stației de epurare să conțină cantități de azotați peste limitele normale. Prezența acestora poate stimula vegetația din emisari într-o asemenea măsură încât echilibrul oxigenului din aceștia să fie deranjat, adică în anumite perioade oxigenul să scadă mult sub limitele normale. Se produce așa numitul fenomen de eutrofizare, care, înafară de micșorarea capacității de autoepurare a emisarului, are drept urmare colmatarea filtrelor pentru tratarea apei și a conductelor cu vegetația adusă de apa captată.

Epurarea biologică depinde de numeroși factori, dintre care cei mai importanți sunt: temperatura, oxigenul, încărcarea organică și hidraulică, timpul de traversare a instalației și diverse organisme.

Temperatura apelor uzate este apropiată de cea a apelor de alimentare, daca nu intervin ape uzate industriale cu temperaturi diferite de cele ale apelor uzate orășenești, ape subterane, etc. La schimbările de temperatură, datorită introducerii în rețea a unor ape cu temperaturi diferite de cele normale, procesul de epurare se desfășoară în condiții normale, însă cu unele scăderi ale eficienței. O mare influență a temperaturii se manifestă în momentul amorsării, în special la filtrele biologice, deoarece în timpul iernii amorsarea durează 2-3 luni, iar vara, 2-3 săptămâni; bazinele cu nămol activ, fie vara, fie iarna, necesită o perioadă de amorsare de 2-3 săptămâni.

Pe câmpurile de irigare și filtrare, influența temperaturii apelor uzate este deosebit de evidentă și semnificativă, deoarece căldura se pierde foarte repede.

Oxigenul este de asemenea unul dintre factorii hotărâtori ai epurării biologice, el fiind necesar atât apelor uzate cât și biomasei. Numai o parte foarte mică (5-15%) din oxigenul adus de aerul care pătrunde în filtrele biologice sau în bazinele cu nămol activ este folosit în acestea; de aceea, aerarea trebuie să fie foarte puternică și asigurată în mod continuu, orice întrerupere putând prejudicia procesul de epurare.

Încărcarea organică și hidraulică, respectiv cantitatea de materie organică ce trebuie mineralizată și de apă care trece prin instalație atât parametrii care condiționează gradul de epurare al epurării biologice. Cantități mari de materii organice pot conduce la scăderea eficienței și uneori chiar la întreruperea procesului de epurare; același efect îl are și încărcarea hidraulică prea mare sau prea mică. În primul caz se produce desprinderea numărului de organisme care condiționează epurarea, eficiența scade; în același sens acționează și acumularea mare de organisme.

Timpul de treversare a instalației constituie de asemenea un factor hotărâtor al procesului de epurare.

Printre organismele principale care acționează la epurarea apelor uzate și la autoepurarea apelor emisari se află următoarele: insecte (genul Podura, Chironomus (larvă), Psychoda (larvă), Psychoda (pupă); protozoare (Didinium, Euglena, Choenia, Lionotus, Colpidium, Stylonichia, Vorticella, Ameba, Arcella, Paramecium, Opercularia, Anthophysa, Oikomonas); bacterii și ciuperci (Thiospirillum, Zooglea ramigera, Streptococcus, Leptomitus, Sphaerotilus, Beggiatoa).

Dintre insecte, se menționează în primul rând musca Psychoda, caracteristică filtrelor biologice; ea pătrunde în urechile, ochii, nările oamenilor și animalelor. Raza de zbor este mică, însă vântul o transportă la distanțe mari. Infestarea cu această insectă este cu atât mai mare cu cât membrana biologică este mai groasă și temperatura la interiorul filtrelor biologice este mai ridicată. În stadiul de larvă poate fi distrusă prin inundarea filtrului biologic la fiecare repetarea a ciclului (între 7 și 22 zile), prin clorare, administrare de substanțe toxice, etc. Insecta Achorutes preferă suprafețe întinse de apă, spre exemplu iazurile de stabilizare.

Dintre protozoare, grupul ciliatelor este cel mai important pentru epurarea apelor uzate, deoarece au rol de reglare a dezvoltării populației bacteriene; distrugerea bacteriilor stimulează înmulțirea lor și utilizarea stratului hrănitor. Dominiarea ciliatelor în biomasă (membrană și flocoane), în special în bazinele cu nămol activ, indică o bună desfășurare a procesului biologic. De importanță secundară în epurarea apelor uzate, însă de o deosebită importanță din punct de vedere sanitar, este funcțiunea protozoarelor în distrugerea bacteriilor din apa uzată (în special a celor patogene).

Dintre bacterii se menționează îndeosebi Sphaerotilus și Beggiatoa, care pot colmata conductele, vanele, etc.

Spre deosebire de filtrele biologice unde ecologia variază cu adâncimea, în bazinele cu nămol activ există în permenență un mediu acvatic uniform deoarece flocoanele sunt antrenate de curentul de apă și răspândite în mod uniform în bazin. Organisme ca muștele, viermi, păienjeni sunt aproape absente; prezența bacteriei Sphaerotilus produce umflarea nămolului, respectiv distrugerea lui; în același sens se comportă și insecta Chironomus.

În ecologia iazurilor de stabilizare, algele (albastre și verzi) ocupă locul, cel mai important. Bacteriile aerobe alimentează cu bioxid de carbon algele care eliberează oxigenul necesar apei uzate, păstrând astfel iazul în condiții aerobe.

Epurarea biologică naturală se realizează pe câmpurile de irigare și filtrare, filtre de nisip, câmpuri de filtrare subterane, iazuri de stabilizare (iazuri biologice), etc. Din punctul de vedere al îndepărtării materiilor în suspensie CBO5, bacteriilor, etc. eficiența epurării biologice naturale variază între 95 și 98%; ea este recomandată când emisarul trebuie să primească o apă cât mai curată. Suprafețele mari necesare unor asemenea construcții le face de multe ori neeconomice.

CAPITOLUL III

UTILIZAREA EPHEMEROPTERELOR PENTRU ZONAREA ECOLOGICĂ A APELOR CURGĂTOARE

III.1 CONSIDERAȚII GENERALE

Orice model de zonare poate fi considerat un răspuns la necesitatea înțelegerii faptului că cunoașterea stadiului actual al unui sistem lotic reprezintă o bază pentru prevederea modificărilor ulterioare induse de activitatea umană. Doar privind lucrurile integralist se poate soluționa corect această problemă.

Un punct de vedere strict biologic sau strict geologic nu poate oferi o soluție completă, deoarece, privite separat, nu pot releva multitudinea relațiilor ce se stabilesc între elementele componente ale unui sistem lotic.

Utilizarea unui singur grup de organisme pentru caracterizarea unei regiuni dintr-un sistem lotic trebuie să aibă în vedere mai multe criterii, cu precădere cel al interrelațiilor ce se stabilesc între diferite categorii de organisme, precum și interdependențele dintre organisme și elementele componente ale subsistemelor geologice și hidrologice în timpul evoluției sistemului.

Variațiile subsistemului biotic depind de două mari categorii de factori:

Factori externi – constând în special din mediul abiotic;

Factori interni – cei ce determină limita de toleranță la factorii externi

S-a încercat să se demonstreze modul în care organismele influențează mediul abiotic (în natură această influență este greu de observat, dată fiind complexitatea relațiilor trofice și influențele dintre nișele ecologice) și s-a constatat că aceste influențe sunt mai ales de natură calitativă, considerând dominanța cantitativă a factorilor fizici, și se referă în primul rând la modul în care organismele bentonice utilizează resursele energetice ale ecosistemului. “Datorită organismelor „prelucrătoare” (Gammaridae, Trichoptera, Isopoda) se realizează utilizarea gradată a materiei vegetale exogene, împiedicând astfel instalarea unei

microflore descompunătoare și furnizând o cantitate considerabilă de particule organice fine ce rămân în suspensie” (Cumming, 1973).

Organismele „săpătoare”, cum ar fi unele specii de Ephemeroptera care sapă galerii sau gamaridele amfipode care sapă adăposturi deschise, sau speciile care-si construiesc tubușoare pentru adăpost din nisip sau fragmente vegetale, sunt singurele care au o acțiune mecanică asupra elementelor abiotice ale mediului.

III.2 ARGUMENTE ÎN FAVOAREA UTILIZĂRII EPHEMEROPTERELOR PENTRU ZONAREA ECOLOGICĂ A RÂURILOR

Prezența larvelor de ephemeroptere de-a lungul întregului curs de apă justifică utilizarea acestora în zonarea biologică a unui râu. Grupul este mult mai important decât plecopterele care sunt restrânse mai ales în regiunile montane, și chiar decât trichopterele care construiesc aglomerări în diferite părți ale râului.

Ephemeropterele prezintă o dependență accentuată față de substrat coroborată cu un anumit tip de hrană. Cumming și Lauff (1969), referindu-se la macrodistribuția macrobentosului în apele curgătoare, relevau importanța secundară a substratului pentru speciile de Caenis și una de Ephemera (în cazul apelor nord – americane).

Din punct de vedere trofic, larvele de ephemeroptere sunt considerate „colectori și răzuitori” (Cummings și Klug, 1979). Astfel, dintre Heptageniidae, larvele de Epeorus și Rhithrogena sunt mai reofile decît cele aparținând genurilor Ecdyonurus și Heptagenia. Primele aparțin grupului de „răzuitori”, procurându-și hrana prin răzuirea perifitonului de pe substraturile dure. În schimb larvele de Heptagenia și unele specii Ecdyonurus depind de aglomerările de particule organice pe care le „colectează” din curent.

III.3 MODELUL GENERAL AL ZONĂRII APELOR CURGĂTOARE, BAZAT PE EPHEMEROPTERE, LUÂND ÎN CONSIDERARE CICLUL EROZIUNE – TRANSPORT – SEDIMENTARE

1. Zona caracterizată de dominanța fenomenului de eroziune (Tabel III.1)

Baëtidae și Heptageniidae – larvule (CRENON);

Baëtis alpinus, Baëtis melanonyx, Rhithrogena semicolorata, R. Germanica, R. hybrida, Ecdyonurus venosus, E. torrentis, E. insignis, E. dispar (EPIRITHRON);

Baëtis lutheri, Baëtis sinaicus (METARITHRON);

Baëtis rhodani, B. scombus, B. fuscatus, B. muticus, Rhithrogena semicolorata, Ecdyonurus dispar, E. insignis, E. helveticus, Heptagenia lineata, Leptophlebia marginata, L. vespertina, Paraleptophlebia submarginata, Oligoneuriella rhenana, Ephemerella ignita, Caënis macrura, Ephemera danica (METARITHRON);

unele specii citate la punctul 1.4., dar predomină Baetidae, ca și Centroptilum luteolum, Pseudocloeon inespectatum, Ephoron virgo, Potamanthus luteus, ultimele două specii marcând trecerea spre potamon (HIPORITHRON );

Zona caracterizată prin dominanța fenomenului de transport (Tabel III.2)

Baëtis vernus, B. tenax, Caënis moesta, Ephoron virgo, Potamanthus luteus (EPIPOTAMON);

3. Zona caracterizată prin dominanța fenomenului de sedimentare (Tabel III.3)

3.1. Baëtis vernus, Caënis robusta, C. horaria (METAPOTAMON).

Tabelul III.1 Ephemeroptere care caracterizează zonele unde predomină fenomenul de eroziune

Tabelul III.2 Ephemeroptere care caracterizează zonele unde predomină fenomenul de transport

Tabelul III.3 Ephemeroptere care caracterizează zonele de sedimentare

III.4 SEMNIFICAȚIA ȘI VALOAREA PRACTICĂ A ZONĂRII ECOLOGICE A APELOR CURGĂTOARE PE BAZA EPHEMEROPTERELOR

Ephemeropterele, ca și celelalte organisme bentonice, trebuie privite în corelație cu dinamica fenomenelor specifice apelor curgătoare. Mediul lotic exercită o presiune selectivă permanentă asupra populațiilor, determinând un răspuns din partea acestora la solicitările diferiților factori fizici. Aceste solicitări vin din partea a două fenomene:

Curentul de apă în sine și transportul de material erodat;

Depozitarea materialului transportat.

Caracterizarea segmentelor unui râu folosind organismele adaptate la eroziune, transport sau sedimentare reflectă nu numai distribuția zonală a acestora, ci și stare ecosistemului.

Ephemeropterele trebuie să găsească resurse trofice sigure și suficiente, deoarece mișcarea larvelor este extrem de limitată, iar hrănirea lor depinde de starea permanentă a bacteriilor și populațiilor algale, mai ales diatomee. Prezența acestor populații oferă date sigure cu privire la stare trofică a zonei respective.

O zonare odată stabilită, poate fi folosită ca un standard pentru verificarea periodică a stării ecosistemului lotic, luând în considerare acțiunea agenților naturali sau antropici.

În acest sens, analiza faunistică și explicarea corectă a distribuției ephemeropterelor de-a lungul râului completează analizele fizico – chimice și ajută la realizarea unei imagini generale complete a ecosistemului.

În același timp, observațiile asupra distribuției ephemeropterelor într-un ecosistem acvatic la un moment dat pot furniza elemente de prognoză cu privire la evoluția ulterioară a acestuia.

CAPITOLUL IV

DESCRIEREA BAZINULUI RÂULUI DÂMBOVNIC

IV 1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND BAZINUL HIDROGRAFIC ARGEȘ – VEDEA

IV.1.1. Hidrografia

Spațiul hidrografic Argeș –Vedea reprezintă 9% din suprafața României.

Rețeaua hidrografică a Argeșului include 178 cursuri de apă, ce prezintă o lungime totală de 4579 km (PMBH, 2009).

Zona de origine a Argeșului se situează în munții Făgăraș unde densitatea rețelei hidrografice este mare. Altitudinea medie din această zonă montană variază între 1200 și 1000 m, ajungând ca și panta medie să prezinte valori mari (150 – 80 ‰). Pe sectorul mijlociu (între Curtea de Argeș și Găești), Argeșul drenează împreună cu afluenții săi zona dealurilor subcarpatice, zona colinară și de piemont – cu o altitudine medie de circa 800 m, unde densitatea rețelei hidrografice este de 0,3 – 0,5 km / km2 și panta medie are valori de 10 – 15‰ (PMBH, 2009).

Sectorul cursului inferior se desfășoară între Ionești (Găești) și vărsare și este caracterizat printr-o vale largă ce prezintă numeroase meandre având o pantă de scurgere ce variază între 9 și 6 ‰.

IV.1.2. Relieful

În acest spațiu hidrografic se găsește o mare varietate a formelor de relief, începând cu înălțimile muntoase ale Făgărașului (altitudine maximă 2544 m – zona de obârșie fiind la 2140 m) și terminând cu cea mai joasă treaptă de relief de pe teritoriul țării – Lunca Dunării (alt. minimă 12 m).

Regiunea montană (în nord) include cele mai înalte culmi ale Carpatilor Meridionali cu Masivul Făgărașului și partea vestică a Masivului Bucegi (Leaota) despărțit de culoarul tectonic Rucăr – Bran. Munții ocupă 8% din totalul suprafeței (PMBH, 2009).

Dupa zona montană întâlnim zona subcarpatică și colinară a Piemonturilor Cotmenei și Cândeștiului (care acoperă 28% din total – 6% subcarpași și 22% piemont).

Sudul spațiului hidrografic este format din câmpie, care reprezintă cea mai joasă și mai uniformă formă de relief. Suprafața ocupată de câmpie reprezintă 64% din totalul spațiului hidrografic.

Gradul de fragmentare al reliefului este de 350 – 450 m, iar energia maximă variază între 200 – 300 m.

IV.1.3. Geologia

Caracterul eterogen al formelor de relief se arată și în conformația geologică, prin faptul că întâlnim formațiuni aparținând la 6 mari unități geologice repartizate în zona montană, de dealuri și de câmpie, cu o mare varietate petrografică.

Relieful munților datorează aspectul greoi rocilor cristaline puternic metamorfozate, roci care sunt reprezentate prin micașisturi și paragnaise cu interstratificații de calcare cristaline și amfibolite, orientate pe direcția vest – est, iar mai la sud se dezvoltă o fâșie largă de gnaise. În nord-est apare o formațiune calcaroasă (Piatra Craiului).

Zona dealurilor subcarpatice are un fundament constituit din depozite paleogene și miocene slab cutate, peste care s-au depus conglomerate și gresii eocene, nisipuri, gresii și pietrișuri mio-pliocene. Depresiunile intracolinare sunt alcătuite din conglomerate, nisipuri și pietrișuri, peste care s-au depus aluviuni recente cărate de formațiunile torențiale. Piemontul are o structură monoclinală cu un fundament cristalin acoperit cu formațiuni mai noi constituite din conglomerate fine, gresii cenușii, marne, nisipuri și pietrișuri.

Câmpia este formată din pietrișuri și depozite exclusiv cuaternare reprezentate prin loess și lehm loessoid cu grosimi foarte mari, iar depozitele aluvionare sunt formate din nisipuri fine și grosiere, argile și pietrișuri (depozite de Frătești). În lunca joasă a Dunării apar și formațiuni organice.

Deci, predominanta acestui spațiu hidrografic este structura silicioasă, între care apar mici formațiuni calcaroase și organice -acestea mai ales în lunca joasă a Dunării.

IV.2. PREZENTAREA GENERALĂ A BAZINULUI HIDROGRAFIC DÂMBOVNIC

Râul Dâmbovnic împreună cu afluenții săi alcătuiește unul dintre bazinele hidrografice ale județului Argeș ce alimentează centrele populate și industriale din zona în care se regăsește.

Râul Dâmbovnic este localizat în partea sudică a Municipiului Pitești.

Râul Dâmbovnic este un afluent al râului Neajlov, cu un bazin hidrografic mai puțin conturat care să-i asigure o curgere fluentă pe tot parcursul, își are originea în lacul Dâmbovnic. Râul are o lungime de aproximativ 129 km și parcurge teritoriul a patru județe: Argeș, Dâmbovița, Teleorman și Giurgiu.

Amenajarea râului Dâmbovnic este amplasată în județul Argeș între comunele Bradu, Oarja, Ceușești, Ștefănești, Burdești, Pârvu Roșu, la circa 6 km sud de Arpechim.

Pe parcursul său, râul Dâmbovnic colectează apele a numeroși afluenți, astfel încât suprafața bazinului hidrografic atinge 636 km2.

Cei mai importanți afluenți ai Dâmbovnicului sunt:

– Gliganu, cu o lungime de 17 km și un bazin de 39 km2;

– Negrișoara, cu o lungime de 22 km și un bazin de 50 km2;

– Jirovul, cu o lungime de 26 km și un bazin de 106 km2;

– Mozacu, cu o lungime de 33 km și un bazin de 95 km2;

Râul Dâmbovnic, afluent de ordinul II al Argeșului și ordinul I al Neajlovului, izvorăște din Câmpia Neajlovului. De aici și până la vărsarea în râul Neajlov, în dreptul localității Vadu Lat, formează o vale meandrată de 129 km lungime, cu direcția de curgere NV-SE. Limitele bazinului hidrografic al râului Dâmbovnic sunt: 24°51’46,51”- 25°39’53,15” longitudine E și 44°20’19,27”- 44°49’11,06” latitudine N. Suprafața bazinului de recepție este de 641,5 km2 și se întinde pe teritoriul județelor Argeș, Dâmbovița, Teleorman și Giurgiu.

IV.2.1. Delimitarea administrativă

Râul Dâmbovnic (Figura IV.1.) este afluent de stânga al râului Neajlovului, care la rândul lui este afluent al râului Argeș. Este situat la contactul dintre Piemontul Getic și Câmpia Înaltă a Piteștului.

Confluența cu râul Neajlov, se realizează între localitățile Bucșani și Clejani, localități situate în județul Giurgiu, în punctul numit Vadu Lat.

Figura IV.1. Localizarea bazinului hidrografic Dâmbovnic la nivelul bazinului integrator Neajlov (hartă digitizată de drd. Georgia Cosor)

IV.3. RELIEFUL ȘI CLIMA

Bazinul hidrografic Dâmbovnic se caracterizează prin cea mai de jos treaptă de relief de pe teritoriul județului Argeș – Câmpia Înaltă a Piteștului (altitudine minimă 15 m). Relieful pe care îl străbate Dâmbovnicul, este de tip câmpie, cu multiple tipuri de sol, de la cele puternic acide în Suseni, spre cele slab acide în Rociu, ca la Uiești.

În zona riverană, solul este de tip aluvionar în amonte, cu o textură nisipo-argiloasă, ca în aval să fie luto-nisipoasă.

Faptul că Dâmbovnicul nu a fost un râu cu curgere continuă, având debite variabile în timp, nu s-au dezvoltat toate elementele ce caracterizează cursurile de apă și anume: în apropierea combinatului, lunca este în formare în schimb ce în aval la confluența cu Neajlovul, lunca este bine reprezentată, prezentând toate alementele de evoluție, vegetația având specificitatea ei.

Daca analizăm bazinul Dâmbovnic din punct de vedere climatic constatăm faptul că acesta nu este expus producerii unor fenomene meteo ieșite din tipar, acesta situându-se într-o zonă cu climă temperat continentală ce este determinată în primul rând de aerul maritim din vest, circulației mediteraniene și a aerului continental din nord și est, mai umedă și răcoroasă în zonele înalte și influențe continental excesive în partea de sud, caracterizate prin temperaturi ridicate, cantități reduse de precipitații și frecvente perioade de secetă.

Vegetația este reprezentată prin pajiști și tufărișuri pitice alpine, păduri de conifere și păduri de foioase.

Solurile cele mai răspândite în zona barajului sunt:

– strat vegetal 0,30 – 0, 40 m;

– strat de argilă cagenie roșcată 3,70 – 5,60 m;

– aluviuni grosiere 5,60 – 8,40 m;

– nisipuri gălbui 8,40 – 20 m.

Temperatura media anuală prezentă în bazinul hidrografic Dâmbovnic este de 9-7 °C, cu variații însemnate în cursul anului, cât și de la un an la altul. Timp de de aproximativ cinci luni (din mai până în septembrie), temperatura medie lunară depășește 15°C iar pentru două luni (ianuarie-februarie) valoriile medii lunare ajung chiar sub 0°C.

Precipitațiile au valori anuale de circa 658 mm (l/m2), cu mare variabilitate de la un an la altul (354 mm în anul 1992, față de 1099 mm în anul 1997). În cursul unui an lunile cele mai ploioase sunt mai, iunie și iulie, cele mai sărace în precipitații sunt februarie și martie. Circulația vântului se produce cel mai adesea din nord-vest (26%), nord (51%), vest (12%) și est (11%); calmul atmosferic are o frecvență de 15%. Viteza medie anuală este de 2,6 m/s.

CAPITOLUL V

Materiale și metode de lucru

În perioada noiembrie 2015 – mai 2016 s-au făcut 3 deplasări pe teren. Din cele cinci stații stabilite, s-au prelevat probe cantitative. Pentru analiza cantitativă, s-au făcut câte trei prelevări pe stație, cu fileu bentonic (Fig, V.1.) avândun cadru de 40 X 40 cm, ce delimitează o suprafață de 0,16 cm2, iar ochiurile plasei au dimensiunea de 200 μm. Pietrele au fost spălate și periate în curent.

Figura V.1. Prelevare probe zoobentos cu fileul bentonic în stația Mozacu

(Foto original)

Numărarea organismelor prezente în fileul bentonic s-a făcut prin regula de trei simplă, luând ca etalon unitatea de măsură m2, în cazul de față având o suprafață a fileului ce delimitează 0,16m2. Probele au fost fixate pe teren în formalină 8 % și transportate în Laboratorul de Hidrobiologie în pungi de plastic etichetate. Trierea probelor s-a făcut în laboratorul de Hidrobiologie din cadrul Universității din Pitești. Organismele rezultate au fost trecute în flacoane cu alcool etilic 70 %.

Pentru triere a fost folosită o lupă binoculară (stereomicroscop) tip I.O.R. Pentru identificarea taxonilor s-au folosit determinatoare reprezentative mai ales din literatura de specialitate străine, pentru grupul abordat neexistând decât un singur determinator românesc pentru larve, cu caracter mai mult didactic .

V.1. CARACTERIZAREA BIOCENOZELOR ACVATICE DIN PUNCT DE VEDERE AL PARAMETRILOR ECOLOGICI

DETERMINAREA SPECTRULUI ECOLOGIC AL BIOCENOZEI

Pentru a studia o biocenoză din punct de vedere cenotic este necesar să știm mai întâi compoziția taxonomică a speciilor componente. Estimarea ponderilor diverselor grupe de plante sau de animale ne oferă în final o imagine de ansamblu asupra compoziției biocenozei.

Pentru determinarea spectrului ecologic al speciilor dintr-o biocenoză trebuie mai întâi să prelevăm eșantioane cât mai reprezentative din teren, urmând trierea materialului în laborator, prin determinarea și clasarea pe grupe taxonomice mari: clase, ordine, familii. Se procedează apoi la estimarea cantitativă a taxonilor. Astfel, în orice biocenoză se pot găsi reprezentanți din câteva familii de plante și de animale. Se înscriu într-un tabel familiile sau alte grupări taxonomice unele sub altele consemnând alăturat numărul de specii sau de indivizi.

Considerând numărul total pe toate familiile ca fiind 100%, se calculează ponderea fiecărei familii din ansamblul faunistic, exprimată în procente, după formula:

% = n / N x 100

Unde: N = nr. total de specii din probă;

n = nr. de specii dintr-o anumită familie.

Analiza poate continua apoi pe genuri și specii, în care caz procentul deținut de fiecare se obține prin raportarea la numărul total de genuri cuprinse de o familie sau la numărul total de specii aparținând unui anumit gen.

Rezultatele se reprezintă grafic, sub formă de ciclogramă procentuală, obținându-se spectrele ecologice pentru familii, ordine să specii, dar și pentru unele grupări taxonomice superioare: încrengături, clase, ordine.

DETERMINAREA UNOR PARAMETRII AI BIOCENOZEI

Frecvența speciilor (F) reprezintă procentul probelor în care se află o specie dată din numărul total de probe prelevate. Se calculează după formula:

F% = p/P x 100,

Unde: P = nr. total de probe analizate;

p = nr. de probe în care apare specia.

Constanța speciilor dintr-o biocenoză se exprimă de obicei după frecvența acestoră (N. Botnariuc, 1982). Tischler grupează speciile după valoarea frecvenței în următoarele categorii:

Abundența relativă se exprimă procentual și se află raportând numărul de indivizi ai unei specii (n) din probe la numărul total de indivizi din probele analizate (N), după formula:

A = n/N x100,

Indicele de semnificație ecologică (W) reprezintă relația dintre frecvență (F) și abundență (A), precizând mai exact poziția unei specii în biocenoză. Se calculează după relația:

W = (F x A) / 100

Rezultatele se interpretează astfel:

CALCULAREA DENSITĂȚII FITOPLANCTONULUI

Pentru calcularea numărului de organisme pe unitatea de volum de apă analizată (nr. ex./ ml) se aplică relația:

N 1000 a

A = ––– X = –––

n A

în care:

A – rezultatul raportului dintre numărul de mililitri de probă inițială (se notează cu N) și numărul de ml de probă după concentrare (se notează cu n) respectiv:

N – numărul de ml probă inițiala (300-1000ml);

n – numărul de ml după concentrare (ex. 5-10-20 ml);

X – numărul de organisme într-un ml probă inițiala;

a – numărul de organisme numărat pe lama de numărare.

NUMĂRAREA ORGANISMELOR ZOOBENTONICE

După trierea materialului are loc și numărarea organismelor bentonice separat pe grupe sistematice, cu ajutorul stereomicroscopului .

Însumîndu-se valorile respective și ținîndu-se seama de suprafața substratului de pe care a fost prelevată proba se stabileste numărul total de organisme zoobentonice pe 1 m2.

V.2. STABILIREA STAȚIILOR DE PRELEVARE

În perioada noiembrie 2015 – mai 2016 au fost prelevate probe zoobentonice din 5 stații de prelevare: Ștefan cel Mare, Nigrișoara (Fig. V.2.), Mozacu, Fierbinți (Fig.V.3.), Oarja.

Caracteristicile generale ale râului în aceste localități sunt:

prezența unor albii minore și majore diferite, cu maluri de diferite înălțimi, de la câțiva zeci de cm până la 1 – 2 m;

în albiile largi, curgerea râului este foarte lentă, având o tendință de stagnare. În condiții de precipitații abundente, nivelul apei crește foarte puțin, iarîn condiții de secetă, nivelul apei scade sub 10 cm;

în albiile minore înguste, viteza este mai mare; în condiții de precipitații abundente au loc inundații, iar când este secetă, nivelul apei scade foarte puțin;

aerarea apei și implicit regimul oxigenului este dependent de dimensiunile albiei, fiind rezultanta a două procese: de îmbogățire în oxigen, determinată de contactul direct cu aerul și altul indus de curgerea apei;

în cazul albiilor largi, predomină al doilea proces, iar în situația celor înguste, aerarea apei este mai intensă datorită vitezei mai mari a râului;

în timpul furtunilor, acest mâl este adus la suprafață, înrăutățind mult regimul oxigenului din apă.

Figura V.2. Stația de prelevare Nigrișoara

(Foto original)

Figura V.3. Stația de prelevare Fierbinți

(Foto original)

CAPIITOLUL VI

REZULTATE ȘI DISCUȚII

Figura VI.1. Structura zoocenozei bentonice a Râului Dâmbovnic – noiembrie 2015

Efemeropterele ating abundeța maximă la Ștefan cel Mare iar în stația Fierbinți este înregistrată cea mai scăzută denistate numerică.

Plecopterele prezintă maximul la stația Ștefan cel Mare.

Simuliiadele sunt inexistente în stația Ștefan cel Mare și Fierbinți, ating un maxim în stația Mozacu.

Chironomidele ating maximul în stația Mozacu, în schimb în stația Ștefan cel Mare prezintă o densitate numerică scăzută.

Insecta varia prezintă o densitatea scăzută numerică în toate stațiile.

Structura zoocenezei bentonice a Râului Dâmbovnic în martie 2016 a prezentat densități foarte mari la efemeroptere în primele trei stații de prelevare (Fig. VI.2).

Figura VI.2. Structura zoocenozei bentonice a Râului Dâmbovnic – martie 2016

Abundența maximă a ephemeropterelor se înregistrează la stația Nigrișoara, iar o abundență scăzută se înregistrează la stația Fierbinți.

Chironomidele prezintă valori aproximativ egale în stațiile Nigrișoara și Fierbinți, urmate îndeaproape de stația Mozacu.

În ceea ce privesc Trichopterele, acestea prezintă valoarea maximă în stația

Nigrișoara, în stațiile Mozacu, Fierbinți și Oarja prezentând valori aproximativ egale, iar în stația Ștefan cel Mare nefiind detectate.

Pleocopterele prezintă valori maxime în stația Nigrișoara, urmată de stațiile Oarja și Mozacu, în celelalte stații nefiind detectate.

Figura VI.3. Structura zoocenozei bentonice a Râului Dâmbovnic – mai 2016

Grupurile dominante numeric sunt ephemeropterele, plecopterele și chironomidele.

Ephemeropterele ating maximum în stația Ștefan cel Mare.

Trichopterele ating maximul în stația Oarja și un minim în stația Ștefan cel Mare.

Simuliidaele sunt inexistente în stația Oarja.

Chironomidele ating maximul în stația Oarja.

Insecta varia prezintă densitatea numerică maximă în stația Ștefan cel Mare, pe când în stația Fierbinți prezintă o densitate numerică scăzută.

VI.1. CARACTERIZAREA ECOLOGICĂ A BIOCENOZEI RÂULUI

DÂMBOVNIC DIN PUNCT DE VEDERE AL FAUNEI DE EPHEMEROPTERE

În urma analizei faunei de ephemeroptere, în probele prelevate din cele patru stații de-a lungul râului Dâmbovnic au fost identificate 14 specii din 7 genuri aparținând la 6 familii din toate cele 3 subordine. Lista acestora este redată în tabelul VI.1.

Tabelul VI.1. Lista speciilor de ephemeroptere identificate în Râul Dâmbovnic

Din punct de vedere al principalilor parametrii ecologici, datele prelucrate sunt trecute în tabelele VI.2.; VI.3.; V.4I.; VI.5., de unde se poate vedea frecvența fiecărei specii în fiecare stație de prelevare, abundența, constanța și categoria în care se încadrează fiecare specie. Se observă că, pentru stațiile din amonte, caracteristică este specia Baëtis alpinus, indicator pentru clasa I de calitate, în timp ce în aval devine caracteristică Baëtis rhodani, indicator pentru clasa II – III de calitate, ca și Ecdyonurus venosus și majoritatea speciilor din genul Epeorus sp.

Rhitrogena semicolorata este caracteristică pentru toate stațiile cercetate, ceea ce ne arată faptul că substratul este pietros – bolovănos, viteza de curgere este destul de mare, această specie fiind litoreofilă.

Tabelul VI.2. Caracterizarea ecologică a biocenozei Râului Dâmbovnic din punct de vedere al faunei de ephemeroptere -Stația Ștefan cel Mare

Tabelul VI.3. Caracterizarea ecologică a biocenozei Râului Dâmbovnic din punct de vedere al faunei de ephemeroptere-Stația Nigrișoara

Tabelul VI.4. Caracterizarea ecologică a biocenozei Râului Dâmbovnic din punct de vedere al faunei de ephemeroptere-Stația Mozacu

Tabelul VI.5. Caracterizarea ecologică a biocenozei Râului Dâmbovnic din punct de vedere al faunei de ephemeroptere-Stația Oarja

Se poate observa faptul că în stația Ștefan cel Mare lipsește familia Ephemerelidae și Caenidae (Fig. VI.4.)

Figura VI.4. Spectrul ecologic pe familii al faunei de ephemeroptere din Râul Dâmbovnic – Stația Ștefan cel Mare

La nivelul stației Nigrișoara sunt prezente specii din cele 6 ale ephemeropterelor (Fig. VI.5)

Figura VI.5. Spectrul ecologic pe familii al faunei de ephemeroptere din Râul Dâmbovnic – Stația Nigrișoara

La nivelul stației Mozacu fauna de ephemeroptere are reprezentanți din 4 familii (Fig. VI.6.).

Figura VI.6. Spectrul ecologic pe familii al faunei de ephemeroptere din Râul Dâmbovnic – Stația Mozacu

Stația Oarja prezintă specii de ephemeroptere din 6 familii, cel mai mulți reprezentanți fiind din familia Baetidae (Fig. VI.7.).

Figura VI.7. Spectrul ecologic pe familii al faunei de ephemeroptere din Râul Dâmbovnic – Stația Oarja

CONCLUZII

În urma studierii datelor obținute în teren, se pot trage următoarele concluzii:

– principalele grupe de nevertebrate bentonice prezente în râul Dâmbovnic sunt efemeropterele, plecopterele, chironomidele, trichopterele și gamaridele.

Ephemeropterele sunt bine reprezentate în stațiile Nigrișoara și Ștefan cel Mare, urmate de o reprezentare medie în Mozacu, pe când în Fierbinți și Oarja numărul lor scăzând drastic.

Deci putem afirma faptul că în stațiile Nigrișoara, Ștefan cel Mare chiar și Mozacu impactul antropic este mai scăzut, apele mai curate, nepoluate.

În celelalte stații făcându-se simțită intervenția antropică.

Se constată faptul că, în aceeși stație, în luni diferite, valorile sunt comparabile, neexistând variații mari.

BIBLIOGRAFIE

ALLAN, D.J. (1995): Stream Ecology. Structure and function of running waters – Chapman & Hall, London, 380p.

ANTONESCU, C. S. (1967): Biologia apelor – Editura Didactică și Pedagogică, București.

BARNEA, N. (1982) – „Poluarea și protecția mediului", București.

BATTES, K., MĂZĂREANU, C., PRICOPE, F., CĂRĂUȘU, I., MARINESCU, V., RUJANSCHI, R. (2003): Producția și productivitatea ecosistemelor acvatice – Ed. Ion Borcea, Bacău.

BĂNĂRESCU, P. (1964): Pisces Osteichthyes – Fauna R. P. R., vol XIII, Editura Academiei R. P. R., București.

Bănărescu, P., Tatole, Victoria (1994)- Principii și metodologii de determinare a debitelor minime necesare în albia râurilor, în aval de lucrările hidrotehnice pentru protecția mediului. Institutul de Biologie, Bucuresti.

Bogoescu C. (1958) – Fauna R.P.R. – Insecta, vol. III, fasc. 3, Ed. Academiei R.P.R..

BOTNARIUC, N., VĂDINEANU, A. (1982): Ecologie – Editura Didactică și Pedagogică, București

BREZEANU, GH., CIOBOIU, OLIVIA, ARDELEAN, A. (2011): Ecologie acvatică – „Vasile Goldiș” University Press, Arad, 406p.

BREZEANU, GH., SIMION – GRUIȚA, ALEXANDRA (2002) – Limnologie generală, Editura * H * G *A* București.

BREZEANU, GH., SIMON-GRUIȚĂ, ALEXANDRA (2002): Limnologie generală – Editura *H*G*A, București.

Chiriac, E., Udrescu, M. (1965) – Ghidul naturalistului în lumea apelor dulci – Ed. Științifică, București.

CHIRIAC, G., LUNGU, A. (1997) – Evaluarea capacității de utilizare a substanțelor biogene de origine alohtonă din acumulările Budeasa și Golești, în Culegere de lucrări prezentate la Seminarul ARDI, INMH București, vol. 1, pp. 133-138.

CONSTANTINESCU,V., CROITORU,M. (1971) – „Cercetări hidrogeologice în bazinu mijlociu al Argeșului”, Institutul Geografic al României, STE, sera E, nr.9.

DIACONU, S. (2000) – „Probleme de management în domeniul protecției apelor din bazinul hidrograjic Argeș”, Universitatea Cluj-Napoca.

DIMA, M. (1988) – „Epurarea apelor uzate urbane", Ed.Junimea. Iași.

ELLIOTT, J.M., HUMPESCHE, U.H., MACAN, T.T. (1988) – Larvae of the British Ephemeroptera: A key with ecological notes – Freshwatwr Biological Association, Scientific publication No. 49.

GÂLDEAN, N. (1989): Contribuții la studiul sistematic și zoogeografic al ephemeropterelor (Insecta: Ephemeroptera) din România – Teză de doctorat, Institutul Central de Biologie, București.

GILBERT R. O., 1993 Statistical Methods for Environmental Pollution Monitoring. Ed. Van Nostrand Reinhold.

Ionescu, M. A., Lăcătușu, M. (1971) – Entomologie – E.D.P., București;

MACAN, T.T. (1970) – A Key to the Nymphs of British Species of EPEMEROPTERA with notes on their Ecology – Freshwatwr Biological Association, Scientific publication No. 20, Second edition.

MĂLĂCEA, I. (1969) – ,,Biologia apelor impurificate", Ed. Academiei R.S.R., București.

MUSTAȚĂ, G. (1998): Hidrobiologie – Editura Univ. Al. I. Cuza, Iași, 269p.

NEGULESCU M., 1987 Epurarea apelor uzate industriale. Ed. Tehnică București.

NICOARĂ, M. (2002): Ecologie acvatică – Ed. Venus, Iași

NICOARĂ, M., URECHE, D. (2008): Ecologie acvatică, Ed. PIM Iași, 276p.

PÂRVU, C.TIN (1999) – Ecologie generală – Editura Tehnică, București.

PRICOPE, F., BATTES, K., PETROVICI, M. (2009): Hidrobiologie – Lucrări practice – Ed. Provimed Publishers

PRICOPE, F., BATTES, K., STOICA, I. (2012): Bazele biologice ale acvaculturii – Ed. Alma Mater Bacău

PRICOPE, F., STOICA, I., BATTES, K. (2013): Producția secundară a ecosistemelor acvatice – Ed. Alma Mater Bacău

RĂDESCU C, 1971 Protecția calității apelor. Ed. Didactică și pedagogică. București.

SIMA, C., SCURTU, I., POȘIRCĂ R. (2007) – „Ecologia și protecția mediului înconjurător", Ed. Independența Ec., Pitești.

TELCEAN, I., CUPȘA, D. (2005): Ghid practic pentru studiul biologie râurilor – Ed. Ecozone, Iași

TITTIZER, T. (1999): Makrozoobenthos – In: v.Tümpling, W. & G. Friedrich (Hrsg.): Biologische Gewässeruntersuchung: 133-152, G. Fischer Verlag;

TRUȚĂ, A. M.(2015): Fișe de laborator (distribuite fiecărui student)

UJVÁRI, I. (1972): Geografia apelor României – Editura Științifică, București.

VARDUCA, A. (1999) – „Monitoringul integrat al calității apelor", Ed.H.G.A., Bucuresti.

VLĂDUȚU, A. M. (2005) – “Elemente de limnologie – Ecologia apelor curgătoare”, Editura Universității din Pitești.

*** Planul de management al BH Argeș – Vedea, 2015

*** TR-19 Proceduri operaționale standard – prelevare, pretratare, manipulare macronevertebrate, 2005