Cercetari Privind Starea Ecologica DE Calitate A Raului Doamnei

CERCETĂRI PRIVIND STAREA ECOLOGICĂ DE CALITATE

A RÂULUI DOAMNEI

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

GENERALITĂȚI PRIVIND ECOSISTEMELE LOTICE

I. 2 FACTORII ABIOTICI CARE CONDIȚIONEAZĂ VIAȚA ÎN APELE

CURGĂTOARE

I. 3 GENERALITĂȚI PRIVIND BIOCENOZELE

APELOR CURGĂTOARE

DETERMINAREA GRADULUI DE IMPURIFICARE A APELOR

CAPITOLUL II

IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA ECOSISTEMULUI LOTIC

II. 1 TIPURI DE POLUARE

II. 2 IMPACTUL LUCRĂRILOR DE HIDROAMELIORARE ASUPRA

RÂURILOR ȘI REABILITAREA ACESTORA

II.2.1 Construcția barajelor și consecințele ecologice

II.2.2 Reabilitarea râurilor

CAPITOLUL III

METODE ECOLOGICE DE CARACTERIZARE

A CALITĂȚII APELOR CURGĂTOARE

III.1 ELEMENTE ȘI STANDARDE DE CALITATE BIOLOGICE ȘI FIZICO- CHIMICE PENTRU STABILIREA STĂRII ECOLOGICE A APELOR DE SUPRAFAȚĂ

CAPITOLUL IV

UTILIZAREA EFEMEROPTERELOR PENTRU ZONAREA

ECOLOGICĂ A ECOSISTEMELOR LOTICE

IV.1 CONSIDERAȚII GENERALE

IV.2 ARGUMENTE ÎN FAVOAREA UTILIZĂRII EFEMEROPTERELOR PENTRU ZONAREA ECOLOGICĂ A RÂURILOR

IV.3 MODELUL GENERAL AL ZONĂRII APELOR CURGĂTOARE, BAZAT PE EFEMEROPTERE, LUÂND ÎN CONSIDERARE CICLUL EROZIUNE – TRANSPORT – SEDIMENTARE

IV.4 SEMNIFICAȚIA ȘI VALOAREA PRACTICĂ A ZONĂRII

ECOLOGICE A APELOR CURGĂTOARE

PE BAZA EFEMEROPTERELOR

CAPITOLUL V

DESCRIEREA BAZINULUI HIDROGRAFIC AL RÂULUI DOAMNEI

V.1 AȘEZARE GEOGRAFICĂ ȘI LIMITE

V.2 SISTEMUL HIDROGRAFIC AL RÂULUI DOAMNEI

V.3 IHTIOFAUNA RÂULUI DOAMNEI

V.4 IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA ZONEI STUDIATE

CAPITOLUL VI

MATERIALE ȘI METODE DE LUCRU

VI.1 PRELEVAREA,CONSERVAREA ȘI TRANSPORTUL PROBELOR DE APĂ

VI.1.1 Prelevarea probelor de apă

VI.1.2 Conservarea probelor de apă

VI.1.3 Transportul probelor de apă

VI.2 MATERIALE ȘI METODE UTILIZATE ÎN STUDIUL DE FAȚĂ

VI.2.1 Determinarea indicatorilor chimici de poluare a apei

VI.2.2 Caracterizarea biocenozelor acvatice din punct de vedere al

parametrilor ecologici

VI.3 STABILIREA STAȚIILOR DE PRELEVARE

VI.3.1 Descrierea stațiilor de prelevare

CAPITOLUL VII

REZULTATE ȘI DISCUȚII

VII.1 CARACTERIZAREA CALITATIVĂ A RÂULUI DOAMNEI DIN PUNCT DE VEDERE AL ANALIZEI CHIMICE

VII. 2 CARACTERIZAREA STĂRII DE CALITATE A RÂULUI DOAMNEI

DIN PUNCT DE VEDERE AL ANALIZEI MACROZOOBENTOSULUI

VII.3 CARACTERIZAREA ECOLOGICĂ A BIOCENOZEI RÂULUI DOAMNEI DIN PUNCT DE VEDERE AL FAUNEI DE EFEMEROPTERE

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

LISTĂ DE FIGURI ȘI TABELE

Figura III.1 Cartarea unui curs de apă după „metoda müncheneză” Liebemann 41

Tabelul III.2 Elemente biologice de calitate pentru râuri 42

Tabelul IV.1 Efemeroptere care caracterizează zonele unde predomină 48

fenomenul de eroziune 48

Tabelul IV.2 Efemeroptere care caracterizează zonele unde predomină 49

fenomenul de transport 49

Tabelul IV.3 Efemeroptere care caracterizează zonele de sedimentare 49

Figura V.1 Localizarea ariei hidrografice studiate 53

Figura V.2 Bazinul hidrografic al Râului Doamnei 54

Tabelul V.1 Elementele morfometrice ale râurilor 57

din bazinul hidrografic Râul Doamnei (I. Ujvári, 1972) 57

Tabelul V.2 Caracteristici hidrologice ale Râului Doamnei (după Ujvári, 1972) 59

Figura VI.3 Râul Doamnei- Secțiunea Nucșoara 71

Figura VI.4 Râul Doamnei-Secțiunea Stănești 72

Figura VI.5 Râul Doamnei-Secțiunea Lăpușani 72

Figura VI.6 Râul Doamnei – Secțiunea Dârmănești 72

Tabelul VI.1 Caracterizarea stațiilor de prelevare 73

Figura VII.2 Determinarea consumului biochimic de oxigen (CBO5) din apele Râului Doamnei 76

Tabelul VII.1 Structura zoocenozei bentonice a Râului Doamnei-August 2013 77

Figura VII.4 Structura zoocenozei bentonice a Râului Doamnei – August 2013 78

Tabelul VII.2 Structura zoocenozei bentonice a Râului Doamnei-Octombrie 2013 79

Figura VII.5 Structura zoocenozei bentonice a Râului Doamnei – Octombrie 2013 80

Tabelul VII.3 Structura zoocenozei bentonice a Râului Doamnei-Aprilie 2014 81

Figura VII.6 Structura zoocenozei bentonice a Râului Doamnei – Aprilie 2014 82

Tabelul VII. 4 Lista speciilor de efemeroptere identificate în Râul Doamnei 84

Tabelul VII.5 Caracterizarea ecologică a biocenozei Râului Doamnei din punct de vedere al faunei de efemeroptere -Stația Nucșoara 86

Tabelul VII.6 Caracterizarea ecologică a biocenozei Râului Doamnei din punct de vedere al faunei de efemeroptere-Stația Stănești 87

Tabelul VII.7 Caracterizarea ecologică a biocenozei Râului Doamnei din punct de vedere al faunei de efemeroptere-Stația Lăpușani 88

Tabelul VII.8 Caracterizarea ecologică a biocenozei Râului Doamnei din punct de vedere al faunei de efemeroptere-Stația Dârmănești 89

Figura VII.7 Spectrul ecologic pe familii al faunei de efemeroptere din Râul Doamnei-Stația Nucșoara 90

Figura VII.8 Spectrul ecologic pe familii al faunei de efemeroptere din Râul Doamnei-Stația Stănești 90

Figura VII.9 Spectrul ecologic pe familii al faunei de efemeroptere din Râul Doamnei-Stația Lăpușani 91

Figura VII.10 Spectrul ecologic pe familii al faunei de efemeroptere din Râul Doamnei-Stația Dârmănești 91

INTRODUCERE

Apă curgătoare se numește o apă care curge pe o albie și se varsă în altă apă, curgătoare sau stătătoare 

Apele curgătoare reprezintă un ecosistem complex a cărui biocenoză este reprezentată de numeroase si diverse grupe de organisme, plante și animale, de la cele microscopice la cele macroscopice.

In general fauna unui râu este foarte diversă, cuprinzând reprezentanți ai mai multor grupe, pornind de la protozoarele unicelulare, continuând cu organisme nevertebrate macroscopice și ajungandu-se pâna la mamifere, reprezentativă fiind ihtiofauna.

Bentos-ul ( din greacă , bentos=adancime , fund) este constituit din grupe de organisme vegetale ( fitobentos) sau animele (macrozoobentos) care trăiesc pe/sau in sedimente si care pot fi microscopice sau macroscopice.

Studiul bentosului are o importanță majoră în strategia de conservare a biodiversității habitatelor bentale, mai ales pentru înțelegerea modificărilor care apar la nivelul parametrilor calitativi ai comunităților, dar și ale habitatelor aflate sub influența presiunilor antropice.

Speciile de nevertebrate bentonice continuă să fie subiectul multor cercetări intensive și extensive de hidrobiologie și ecologie datorită importanței lor în hrana peștilor-constituind o sursă trofică importantă pentru populațiile de pești în general, și a celor bentonofagi în special – reprezintă o verigă importantă în circuitul trofic și de energie dintr-un ecosistem acvatic, transformând detritusul organic în țesut viu utilizat în nivelurile trofice superioare si de asemenea accelerând circulatia meteriei in apa ( sedimentul înmagazinează 70-90% din fosforul organic).

Majoritatea au o afinitate pentru mediile acvatice bogate in materii organice, speciile de viermi si larve de insecte formând 75% din biomasa bentonica. De altfel, unele specii au un rol important în purificarea ecologică a apelor prin consumarea detritusului de origine organică și sunt indicatori folosiți adesea pentru caracterizarea gradului de poluare al apelor.

Prezența sau absența unor grupe de nevertebrate bentonice, densitatea și abundența acestora, în concluzie structura și diversitatea zoocenozei, furnizează informații importante în biomonitorizarea unui ecosistem acvatic.

Organismele din macrozoobentos mai ales complexele de plecoptere, efemeroptere , trichoptere și diptere reprezintă organismele bioindicatoare ideale. Prin modul lor de nutriție microfag contribuie la reducerea cantității de detritus, iar stadiile larvare (și adulții, într-o mai mică măsură) reprezintă un procent important din hrana peștilor.

Avantajele folosirii macronevertebratelor bentonice pentru aprecierea calității râurilor sunt legate de prezența abundentă în toate tipurile de râuri și habitate de-a lungul râurilor,variabilitatea naturală, indicatori ai calității apei, reacție rapidă la factori de stres, usurința relativă de recoltare și identificare, prelevare mai puțin frecventă (organismele au durate medii de viață lungi), precum si prelevarea heterogenă a diferiților taxoni evolutivi care reacționează diferit la modificările specifice ale calității apei.

Lucrarea de față se încadrează în liniile Programului Național de Monitorizare a calității apelor curgătoare din România, referindu-se la starea ecologică a Râului Doamnei în perioada 2013-2014.

Obiectivele cercetărilor prezentate în lucrarea de față au fost următoarele:

Identificarea structurii biocenozelor bentonice în punctele de monitorizare;

Stabilirea stării ecologice de calitate a apelor Râului Doamnei pe baza analizelor chimice și biologice;

Stabilirea stării de calitate a apelor Râului Doamnei pe baza distribuției speciilor de efemeroptere.

CAPITOLUL I

GENERALITĂȚI PRIVIND ECOSISTEMELE LOTICE

Un ecobiom lotic este alcătuit din totalitatea apelor curgătoare de pe un anumit teritoriu al Terrei. Acestea sunt niște siteme dinamice și sunt reprezentate de izvoare, pâraie, râuri, fluvii. Un fluviu cu izvoarele, pâraiele și râurile pe care le drenează formează un sistem lotic. Apele curgătoare, prin izvoare, se află în contact cu apa subterană, iar prin gurile de vărsare sunt in contact cu Oceanul Planetar.

Poziția geografică, structura geolocica, altitudinea, relieful și nu în ultimul rand solul si vegetația fac ca biotopii și biocenozele acestor ecosisteme lotice sa fie heterogene atat in profil longitudinal cat și zonal. Fluviul, cu toate apele pe care acesta le drenează ( izvoare , pâraie și râuri ) formează un ecobiom. Macrobiotopul ecobiomului este alcătuit din totalitatea biotopilor, iar biomul este format din totalitatea biocenozelor din cadrul ecosistemelor pe care le înglobează.

I.1 DIVERSITATEA ECOSISTEMELOR ACVATICE CURGATOARE

Izvorul – krenonul reprezintă locul de ivire la suprafața scoarței terestre a apelor subterane. Acesta apare acolo unde pânzele de apă subterană sunt intersectate de eroziunea fluviatilă sau de accidente tectonice. Izvoarele pot fii clasificate din mai multe puncte de vedere :

Din punct de vedere hidrogeologic :

Emergente

Resurgente

Exurgente

În funcție de stratul de apă subterana din care provin :

Izvoare care provin din ape freatice de suprafața

Izvoare care provin din ape freatice de adancime

În funcție de situația geologic :

Izvoare descendente – de strat, de vale, de terasă, descendente în roci compacte calcaroase, de grohotiș , etc.

Izvoare ascendente – de strat, de felie, arteziene, vocluziene, intermitente, etc.

În funcție de temperatura ape :

Izvoare reci

Izvoare calde sau termale ( hipotermale, izotermale, mezotermale, hipertermale)

În funcție de compozitia chimică a apei:

Izvoare carbogazoase simple, carbogazoase bicarbonate, bicarbonate simple, feruginoase, sulfuroase, sulfate, iodurate, clorosodice, radioactive

În funcție de caracteristicile ecologice – locul de apariție la suprafata scoarței terestre ( P.Steinman) :

Izvoare reocrene

Izvoare limnocrene

Izvoare helocrene

Pâraiele reprezintă cele mai mici unități hidrografice. Acestea au curgerea naturală permanentă sau temporară. Prin asocierea lor iau naștere râurile; orice râu care își are originea într-un izvor, debutează ca un pârâu de izvor care curge în sensul gravitațional al pantei. Debitul este redus, cursul liniștit, dar vioi. Substratul este dominat de pietre de dimensiuni mici. Pe parcurs, mici izvoare și pâraie de izvoare se unesc cu șuvoiul principal care crește progresiv și devine un mic pârâu (epirhythron). Albia lui are lățimea de aproximativ 1 m iar substratul este format din pietre de mărime mijlocie. La câțiva km de izvor, pârâul este mult mai mare (metarhythron), cu lățimea albiei între 1 – 5 m iar apa curge tumultuos pe un substrat format din pietre și bolovani.

Adâncimea apei este mică; pe traseu apar praguri și căderi de ape. Cursul se poate schimba frecvent de la o viitură la alta. Pe sensul biom. Macrobiotopul ecobiomului este alcătuit din totalitatea biotopilor, iar biomul este format din totalitatea biocenozelor din cadrul ecosistemelor pe care le înglobează.

I.1 DIVERSITATEA ECOSISTEMELOR ACVATICE CURGATOARE

Izvorul – krenonul reprezintă locul de ivire la suprafața scoarței terestre a apelor subterane. Acesta apare acolo unde pânzele de apă subterană sunt intersectate de eroziunea fluviatilă sau de accidente tectonice. Izvoarele pot fii clasificate din mai multe puncte de vedere :

Din punct de vedere hidrogeologic :

Emergente

Resurgente

Exurgente

În funcție de stratul de apă subterana din care provin :

Izvoare care provin din ape freatice de suprafața

Izvoare care provin din ape freatice de adancime

În funcție de situația geologic :

Izvoare descendente – de strat, de vale, de terasă, descendente în roci compacte calcaroase, de grohotiș , etc.

Izvoare ascendente – de strat, de felie, arteziene, vocluziene, intermitente, etc.

În funcție de temperatura ape :

Izvoare reci

Izvoare calde sau termale ( hipotermale, izotermale, mezotermale, hipertermale)

În funcție de compozitia chimică a apei:

Izvoare carbogazoase simple, carbogazoase bicarbonate, bicarbonate simple, feruginoase, sulfuroase, sulfate, iodurate, clorosodice, radioactive

În funcție de caracteristicile ecologice – locul de apariție la suprafata scoarței terestre ( P.Steinman) :

Izvoare reocrene

Izvoare limnocrene

Izvoare helocrene

Pâraiele reprezintă cele mai mici unități hidrografice. Acestea au curgerea naturală permanentă sau temporară. Prin asocierea lor iau naștere râurile; orice râu care își are originea într-un izvor, debutează ca un pârâu de izvor care curge în sensul gravitațional al pantei. Debitul este redus, cursul liniștit, dar vioi. Substratul este dominat de pietre de dimensiuni mici. Pe parcurs, mici izvoare și pâraie de izvoare se unesc cu șuvoiul principal care crește progresiv și devine un mic pârâu (epirhythron). Albia lui are lățimea de aproximativ 1 m iar substratul este format din pietre de mărime mijlocie. La câțiva km de izvor, pârâul este mult mai mare (metarhythron), cu lățimea albiei între 1 – 5 m iar apa curge tumultuos pe un substrat format din pietre și bolovani.

Adâncimea apei este mică; pe traseu apar praguri și căderi de ape. Cursul se poate schimba frecvent de la o viitură la alta. Pe sensul de curgere „apar biotopul lotic, situat pe firul apei, și biotopul lentic, localizat în anumite porțiuni ale zonei de mal, în spatele blocurilor de piatră, în mici bazine și brațe colaterale abandonate de cursul principal” (Godeanu, Zinevici, 1980). Biocenozele pelagialului și bentalului au componență specifică, fiind alcătuite, în general, din organisme stenoterme, crenofile, având tendința de a înfrunta curentul – reofile.

Râurile sunt cursuri de ape naturale permanente, relativ stabile, mari, formate din unirea mai multor pâraie, urmând un traseu bine definit care curg la vale în mod natural, sub efectul gravitației. Cursul unui râu este situate intre izvor ( locul de origine) si vărsare ( punctul de dispariție) – care poate fi un alt râu , un fluviu , un lac , o mare sau direct in ocean. Unele râuri mai mici, pot seca pe timp de vara și secetă nemaiputând ajunge la gura de vărsare. Acest fenomen se poate produce ori prin evaporare ori prin infiltrarea apei in sol. În alte cazuri râul poate ajunge sa aiba cursul subteran devenind un râu orb , iar porțiunea de unde dispare si până la locul de vărsare sau, după caz, până revine la suprafață , numindu-se capăt orb.

Râurile nu sunt izolate, ci se grupează formând rețele hidrografice sau sisteme fluviatile. Toate râurile unui sistem fluviatil tind spre un punct comun de vărsare. O rețea hidrografică are o anumită ordine de ierarhizare, stabilindu-se o clasificare a cursurilor de apă, după următoarea regulă: întâlnirea a două cursuri de același ordin, dă naștere unui curs de rang superior.

În clasificarea ierarhică stabilită de Strohler sunt definite în mod convențional: cursuri de ordinul I – cele fără afluenți, cursuri de ordinul II – cele care iau naștere prin confluența a două cursuri de ordin I; din confluența a două cursuri de ordinul II ia naștere un curs de ordinul III, etc. În cazul în care un curs de ordinul II sau III primește un afluent de ordinul I, acesta își păstrează ordinul.

In funcție de lungimea albiei râurile se imparte in trei categorii:

râulețe si râuri mici – de la 10 la 100 kilometri

râuri mijloci – de la 100 la 200 kilometri

râuri mari – peste 200 kilometri lungime, totuși unele putând ajunge la lungimi de mii de kilometri.

Râul sau bazinul fluviatil își adună apele de pe o anumită suprafață de teren numită bazin hidrografic sau bazin versant.

Fluviile reprezintă un curs de apă, în general cu lungime și debit mari, care colectează apele curgătoare dintr-un bazin hidrografic, curge printr-o albie bine definită și se varsă într-un ocean sau o mare.

Diferența dintre fluviu și râu este atât în dimensiune cât și în faptul că râurile se varsă de obicei într-un fluviu, într-un alt râu sau într-un lac. La vărsare, din cauza interacțiunii dintre apa sărată a mării sau a oceanului cu apa dulce a fluviului, se formează o deltă sau un estuar.

Se caracterizează prin mărimea și adeseori simplitatea condițiilor geografice, fizice și biologice. Adesea, fluviul străbate lanțuri muntoase formând defilee. Viteza de curgere a apei este domoală, panta de curgere mică, cu maluri și funduri uniforme pe distanțe mari. Apele poartă in suspensie cantități însemnate de mâl foarte fin.

În structura unui fluviu, deosebim o albie minoră pe unde fluviul curge în condiții normale. În perioadele de viituri, când debitul și nivelul apei atinge valori excepționale, albia minoră nu mai este capabilă să transporte întreaga cantitate de apă. Surplusul se scurge în brațele moarte laterale și în zonele adiacente (terase, lunci) constituind albia majoră.

I. 2 FACTORII ABIOTICI CARE CONDIȚIONEAZĂ VIAȚA ÎN APELE

CURGĂTOARE

În viața organismelor din apele curgătoare, un rol foarte important îl au factorii abiotici : regimul hidrologic, alimentarea cu apă (superficială și subterană), viteza de curgere, debitul, temperatura, transparența apelor, chimismul apelor, precum și o serie de alte proprietăți fizico-chimice.

Regimul hidrologic este determinat de sursele de alimentare și oscilațiile sezoniere ale debitului.

Alimentarea cu apă.

Alimentarea superficială este prezentă în toate apele curgătoare de pe Glob, fiind asigurată de precipitații ( ploi și zăpezi ). Din cantitatea de precipitații care cad pe suprafața bazinului versant, o parte este utilizată rapid de vegetație, o parte se evaporă, o parte se infiltrează în sol, alimentând pânza freatică și o altă parte din cantitatea totală formează scurgerea de suprafață.

„Dinamica hidrologică a unui curs de apă este puternic influențată de regimul precipitațiilor, de volumul și repartiția cantitativă în cursul anului. Cantitatea medie anuală de precipitații necesară menținerii unui râu este de peste 250 mm/m2/an în zonele cu climă temperată, 500 mm/m2/an în cele tropicale și 700 mm/m2/an în cele subtropicale” (C. Lévêque, 1996).

Alimentarea subterană se realizează din pânza freatică ce constituie o sursă permanentă de alimentare a apelor curgătoare, ponderea generală fiind de circa 30%, având un rol deosebit de important în menținerea și continuitatea cursurilor apelor curgătoare, mai ales în perioadele de secetă din timpul verii.

Debitul constă în volumul sau cantitatea de apă ce se scurge într-o secundă, prin secțiunea transversală a albiei. Acesta diferă la scară planetară și regională. Debitul unei ape curgătoare nu este același pe toată lungimea, crescând de la izvoare spre vărsare. În același timp, în aceeași secțiune, debitul variază în timp, în funcție de cantitatea de apă provenită din diverse surse de alimentare. Variațiile debitului în timp constituie o caracteristică ecologică de bază a unei ape curgătoare, mai ales la un râu sau un fluviu.

Viteza de curgere evidențiază variații în plan longitudinal și transversal, variații care apar în diferite porțiuni ale râului sau chiar în același sector. Valoarea vitezei de curgere este dată de înclinația pantei, de adâncimea și lățimea albiei, de neregularitățile substratului pe care curge apa, de debitul acesteia.

„Pe fundurile pietroase, curentul are caracter turbulent, iar la contactul cu substratul bentonic se creează condiții deosebite. Pe de o parte, există microzone cu ape calme, populate cu precădere de hidrobionți care nu suportă curentul puternic (reotoleranți), iar pe de altă parte, pe fețele netede ia naștere o microzonă de contact, foarte subțire (1 – 10 mm) unde curentul este mai slab și cu aspect laminar. Aici trăiesc organisme care pot suporta un gradient mai ridicat al vitezei curentului (reofile), cu adaptări morfofiziologice caracteristice. Grosimea acestei pături este invers proporțională cu temperatura și curentul” (B. Dussart, 1966).

În plan longitudinal, viteza de curgere a apei descrește de la izvor la vărsare, ca urmare a diminuării pantei. Viteza curentului este invers proporțională cu suprafața secțiunii transversale a șuvoiului de apă. Pâraiele și râurile montane pot atinge sau chiar depăși viteza de 5 – 6 m/s, mai ales în praguri și cascade. În regiunile deluroase, viteza se reduce proporțional cu reducerea pantei. Apa râurilor de șes are o curgere lentă, domoală, pe alocuri lăsând impresia că sunt ape stătătoare. Aici viteza nu depășește 1 m/s, iar în timpul viiturilor 1,5 – 2 m/s. Fluviile pe de alta parte au o viteza de curgere foarte lenta , cuprinsa intre 0,3 – 1,1 m/s .

Transparența apei este dependentă de structura granulometrică a substratului, de precipitații, debitul și viteza de curgere a apei. În pâraiele și râurile montane transparența este maximă, apa este limpede, cristalină, acționând asupra unor roci mari, dure, care, după dislocare, se sedimentează rapid. Turbiditatea apare după precipitații ca urmare a scurgerii de pe versanți a apei de șiroire, care antrenează diferite particule anorganice și organice. Rapiditatea limpezirii este influențată de finețea particulelor aflate în suspensie.

Același lucru se întâmplă și în regiunea dealurilor, cu excepția zonelor unde substratul albiei este format din nisip și mâl. Viteza apei antrenează aceste particule diminuându-i transpirația.

La șes transparența este mai scăzută. Multe râuri sunt tulburi tot timpul anului. Tulburarea mai apare prin aspirație când apa lovește denivelările de fund sau de mal antrenând particule minerale sau organice prin curenții ce se formează determinând astfel turbiditatea (opacitatea sau lipsa de transparența).

Temperatura. Adâncimea apei și suprafața secțiunii transversale sunt mici față de cele ale unui lac, iar suprafața de contact a apei cu aerul și substratul albiei sunt mari comparativ cu dimensiunile lor. Datorită acestor particularități, precum și a altora, regimul termic al apelor curgătoare este dependent de climatul regiunilor pe care le străbat, de energia solară incidență, de schimbul caloric aer – apă și apă – substrat, de modul de alimentare, adică de aportul caloric al scurgerii de versant, subterane și cel al afluenților. Termica apei unui râu într-o secțiune a sa este condiționată de bugetul caloric adus din amonte.

Acest din urmă factor prezintă o importanță deosebită, cum sublinia I. Ujvári, (1972), pentru râurile din România, care, în cea mai mare parte, își au sursele în munți. În funcție de acest factor și regimul lor termic, autorul menționat distinge două tipuri de râuri: autohtone și alohtone.

Temperatura apelor râurilor variază și în plan longitudinal, între zona de izvor și cea de vărsare diferența de temperatură poate trece de 100C. La munte, variațiile de temperatură între vară și iarnă sunt mici, crescând în zona cursului mijlociu aflat în regiunea dealurilor, și atinge maximul în cursul inferior, în zona de câmpie, unde diferențele între anotimpul cald și cel rece sunt de până la 250C.

Temperatura apelor curgătoare constituie un factor ecologic important pentru metabolismul și activitatea organismelor din cadrul populațiilor ce compun biocenozele planctonice, nectonice, dar și bentale. Încălzirea, respectiv răcirea treptată a apei din râuri moderează sau accelerează activitatea metabolică a organismelor, stimulează procesul reproducerii, etc.

I. 3 GENERALITĂȚI PRIVIND BIOCENOZELE

APELOR CURGĂTOARE

Ecosistemele acvatice, indiferent de tipul și dimensiunile lor, cuprind doi mari biotopi: masa apei sau pelagialul și substratul sau bentalul. Acești biotopi sau domenii de viață sunt populați de pelagos, respectiv bentos.

Pelagosul reprezintă ansamblul de populații și comunități care își duc viața în masa apei sau pelagial, iar cele a căror viață este dependentă de substratul bentonic constituie bentosul.

Masa apei sau pelagialul ecosistemelor acvatice este populat de biocenoze cu o structură mai mult sau mai puțin complexă, a căror existență nu pare dependentă de substratul bentonic. Dintre comunitățile și grupările de hidrobionți pelagici fac parte: planctonul, neustonul, pleustonul și nectonul.

Biocenozele din cadrul biomului lotic sunt substanțial diferite între ele. Varietatea acestora este dată de regimul hidrologic, viteza de curgere, termica apelor, suspensii, substanțe solvite, duritate, regim gazos, natura și proprietățile fizico-chimice ale substratului.

În limitele acestor ecosisteme, condițiilor de viață foarte diferite din pelagial și mai ales din bental le corespunde o diferențiere biocenotică la fel de evidentă care se exprimă prin varietatea specifică și indicii dezvoltării cantitative.

„În ecosistemele curgătoare cu regim complex și un bazin hidrografic relativ mare, se disting, de regulă, două zone mari care se deosebesc esențial prin condițiile de viață existente: una cu ape mici și curent puternic (streams) și alta cu ape mai mult sau mai puțin adânci, unde curentul este mai slab (ponds). Substratul care constituie albia primei zone este lipsit în general de mâl și detritus mărunt, constând din roci dure, iar în a doua zonă substratul bentonic este moale și mobil (nisip, mâl). Acestor zone le corespund două tipuri de comunități diferite, prima fiind populată cu precădere de hidrobionți specializați, sesili, fixați de substratul dur și de către specii de pești (necton) bune înotătoare; în a doua zonă, puțin favorabilă speciilor epibentonice, substratul este populat de hidrobionți endobentonici, iar în masa apei, pe lângă pesti, se dezvoltă planctonul reprezentat prin producători, consumatori și reducători” (E. Odum, 1971).

J. Illies (1961), J. Illies și L. Botoșăneanu (1963) propun o zonare ecologică similară, dar mai riguroasă a ecosistemelor curgătoare. Remarcând existența unor deosebiri evidente între pâraie și râuri ca ecosisteme, acest autor propune pentru desemnarea lor termenii de rhitron și potamon. Cele două categorii se caracterizează prin următoarele trăsături:

Rhitronul reprezintă porțiunea unui curs de apă de la izvor până în zona cu o amplitudine medie lunară a termicii de aproximativ 200C, în care viteza curentului este mare, debitul relativ scăzut, iar cantitatea de oxigen solvit este ridicată. Substratul este constituit din bolovăniș, pietriș și nisip, formarea și depunerea mâlului având loc numai în coturile ferite din calea curentului.

Populațiile din structura biocenozelor sunt formate din hidrobionți specializați, sesili, fixați de substratul dur (biotecton și zoobentos). Nectonul este reprezentat prin specii de pești buni înotători. Speciile care intră în structura biocenozelor sunt mai mult sau mai puțin psichrostenoterme, reobionte și polioxifile, cu adaptări morfo-fiziologice și de comportament la viața în curent.

Potamonul constituie porțiunea din aval care succede rhitronul, unde temperaturile medii lunare al apei depășesc 200C în zonele temperate. Viteza curentului este relativ redusă, mai ales la fundul apei, iar caracterul turbulent al

acestuia mai slab. Se pot înregistra deficite majore de oxigen. Substratul constă, de regulă, din nisip și mâl, apele putând transporta în aval și aluviuni mai grosiere.

Populațiile potamonului constau din hidrobionți euritermi sau termostenotermi și reotoleranți, substratul fiind populat de organisme endobentonice, iar în masa apei se dezvoltă potamoplanctonul.

În limitele celor două tipuri de ecosisteme, J. Illies distinge trei zone succesive: epirhitron, metarhitron și hiporhitron, respectiv epipotamon, metapotamon și hipopotamon.

O problemă extrem de importantă este aceea a identificării acelor comunități bentonice care sunt caracteristice fiecărei zone – de eroziune, transport și sedimentare – în parte, cu alte cuvinte, acele organismele care pot rezista mecanismelor de dezorganizare existente în fiecare zonă.

În zonele în care domină eroziunea, organismele ocupă nișe ecologice speciale, adăpostindu-se pe fața inferioară a pietrelor și bolovanilor, spațiul fiind protejat de impactul cu materialul dur transportat de apă. „Limitele microhabitatului, în ceea ce privește presiunea surselor de hrană, în acest caz, sunt date de biodermă. Fanta respectivă oferă o varietate ridicată de condiții, mai ales acumularea de material vegetal exogen utilizat de organismele „prelucrătoare” (consumatori primari)” (Gâldean, 1989).

În zonele unde domină fenomenele de transport, organismele nu pot ocupa nișe în regiunea medială. În zonele unde domină fenomenul de depunere, sedimentele fine de mâl și dunele hidraulice permit construirea de nișe de către organismele pelofage și detritivore.

Comunitățile bentonice tipice fiecăreia dintre cele trei zone descrise nu sunt strict localizate în porțiunile superioare ale râului. Ocuparea diferitelor nișe ecologice de către organisme este dependentă de interacțiunea reciprocă dintre acestea și factorii fizico-chimici.

I. 4 ROLUL ORGANISMELOR ZOOBENTONICE ÎN

DETERMINAREA GRADULUI DE IMPURIFICARE A APELOR

Procesul de autoepurare al apelor reprezintă o certitudine în știința contemporană, mecanismele proprii acestui fenomen fiind în mare parte descoperite la ora actuală chiar dacă anumite aspecte sunt încă subiectul unor serioase controverse. Mecanismele prin care are loc autoepurarea apei sunt extrem de diverse, de natură chimică, fizică, biologică, cele mai importante dintre ele fiind reprezentate de procesele de sedimentare, diluarea substanțelor chimice impurificatoare în apa râului, neutralizarea acizilor datorită alcalinității naturale a apei, degajarea unor substanțe volatile, descompunerea substanțelor organice complexe în compuși mai simpli până la mineralizarea lor completă.

Un rol foarte important în autoepurarea apelor îl au organismele acvatice. Astfel bacteriile, care prelucrează materiile organice până la mineralizarea lor completă datorită diversității enzimelor pe care le conțin, reprezintă o categorie foarte importantă de organisme în autoepurarea apelor.

Restul organismelor vegetale și animale au un rol mai redus în procesul de autoepurare, ele stimulând activitatea bacteriilor sau doar continuând activitatea începută de acestea (protozoarele intervin în reglarea numărului și stimulează activitatea bacteriilor prin faptul că sunt cunsumatoare ale acestora). Ciliatele au un rol important în limpezirea apei ele preluând din aceasta diferite particule- bacterii, detritus fin, materii coloidale. Intervenția fitoplanctonului este una indirectă, prin degajarea de oxigen în timpul zilei acesta contrabalansează într-o măsură scăderera cantității acestuia ca rezultat al descompunerii materilor organice de către bacterii (un rol similar având plantele acvatice superioare care în plus acționează și ca filtre ce rețin materiile solide ce plutesc în apă, ce reduc cantitatea substanțelor minerale – ex. azot, fosfor- prin preluarea lor din apă). La rândul lor, unele animale acvatice, cum ar fi spongierii și lamelibranhiatele, filtrând în scopul hrănirii, un volum relativ mare de apă, participă semnificativ la reducerea cantității de detritus organic fin. La realizarea epurării naturale participă de asemenea oligochetele (tubificidele) și chironomidele (Chironomus plumous, Chironomus thumi).

Determinarea gradului de impurificare al apei prin utilizarea analizei biologice, pornește de la observarea faptului că apele curate sunt populate de anumite apecii de plante și animale, iar apele au anumite grade de impurificare de alte specii, fiecare adaptate la condițiile respective, prezența lor indicând existența unor particularități ale acestor condiții. De altfel chiar noțiunea de bioindicatori este controversată, exactitatea cu care aceste specii pot caracteriza anumite condiții de mediu fiind pusă sub semnul întrebării (sensibilitatea unui bioindicator este cu atât mai mare cu cât el este mai strict adaptat la anumite condiții fizico- chimice ale mediului, suportând numai variațiile reduse ale acestora, se pierde însă din vedere, transformarea adaptativă a speciilor, cel mai simplu caz fiind reprezentat de schimbarea treptată a normei de reacție a populației, în privința unor caractere, în raport cu modificarea progresivă într-o anume direcție a condițiilor de mediu, fără ca populația să-și schimbe locul sau pătrunzând într-un loc cu condiții diferite de cele inițiale). Cu toate acestea folosirea bioindicatorilor în analiza biologică rămâne extrem de utilă pentru caracterizarea generală, orientativă a calității apei.

Speciile indicatoare de ape impurificate mineral sunt puțin numeroase, această impurificare fiind sugerată de caracteristica generală a sărăciei în indivizi a populației acvatice. Bioindicatorii apelor impurificate mineral sunt specifice pentru apele cu un conținut mare de: săruri de fier (unele ferobacterii, protozoare, flagelate), calciu (unele plante – Elodea, Potamogeton, Myriphillum, unele animale – larvele fluturilor din genul Pericoma precum și muștele genului Oxycera), hidrogen sulfurat (sulfobacterii și unele protozoare – ciliate), clorură de sodiu (unele diatomee ale genurilor Navicula, Nitzschia).

Indicatorii biologici ai impurificării organice sunt cuprinși în sistemul saprobiilor (gr. sapros = descompunere, bios = viață). Alcătuit de către Kolkwitz și Marsson, acest sistem a fost revizuit și perfecționat de o serie de cercetători – Kolkwitz, Jadin și Rodina, o îmbunătățire semnificativă fiind reprezentată de verificarea valorii indicative a speciilor cuprinse în acest sistem precum și stabilirea unor noi caracteristici.

Organismele zoobentonice caracteristice zonei polisaprobe, deci foarte puternic impurificată, sunt relativ puține: tubificide (Tubifex rivulorum)- rezistă bine în prezența hidrogenului sulfurat și suportă variații mari ale pH- ului, unele chironomide (Chironoimus pulmosus)- care se pot dezvolta în masă, formând adevărate colonii. Numărul speciilor caracteristice zonei α – mezosaprobe este mai mare decât în zona precedentă, deși în continuare predomină microorganismele, aici fiind prezente forme cu adaptări speciale la conținutul redus de oxigen dizolvat, capabile de asemenea să suporte variațiile pH-ului și să reziste la substanțele toxice ce provin din descompunerea materiilor organice. Organismele zoobentonice ce se întâlnesc în astfel de ape sunt din punct de vedere al diversității, ca și în cazul anterior, relativ puține, reprezentative fiind: tubificide, lipitoarea Herpobdella octoculata, crustaceul Asellus aquaticus.

Numărul speciilor vegetale și animale ce populează zona mezosaprabă- cu apă moderat impurificată- este comparativ cu zonele anterioare mult mai ridicat. Sesibilitatea formelor prezente la asociațiilee pH- ului și ale cantități de oxigen dizolvat este crescută contrar rezistenței la substanțele toxice rezultate din descompunerea materiei organice. Organismele zoobentonice proprii acestor ape sunt foarte diverse întâlnindu-se frecvent viermi, melci, scoici, raci. Organismele zoobentonice caracteristice acestei zone, și care reprezintă forme indicatoare în analiza biologică, sunt: oligochetul – Stylaria lacustris; unele larve și nimfe de efemeroptere și trichoptere: Cloeon dipterus, Caenis mocrura, Hydropysces sp.

Zona oligosaprobă, considerată practic curată, are caracteristici mult diferite, față de zonele anterior prezentate: mineralizarea substanțelor organice este completă, cantitatea de oxigen dizolvat în apă atinge valori corespunzătoare limitei de saturație, consumul biochimic de oxigen este foarte mic, valorile pH- ului înregistrează valori reduse, numărul bacteriilor este foarte scăzut (100 bacterii / 1 cm3 apă). Numărul de specii ce compun biocenoza acestei zone este foarte mare, întâlnindu- se reprezentați ai grupelor vegetale și animale mențiopnate și în zona mezosaprobă cât și specii caracteristice acestei zone. Bioindicatorii extrem de sensibili specifici zonei oligosaprobe sunt reprezentați de o serie de efemeroptere – Oligoneuriella rhenana, Ecdyonurus fluminum; plecoptere- Perla sp, Brachyptera risi, Dinocras cephalotes, Taeniopterix seticornis; trihoptere – Rhyacophilla nubila, Phryganea striata, Brachycentrus montanus.

Acest lucru se datorează efectului sinergic al poluaților (apariția unor noi compuși chimici prin reacțiile dintre substanțele chimice active deversate în apă), fie de natură minerală sau organică. Apele reziduale deversate nu conțin materii minerale sau organice ci un amestec al acestora în care predomină unele sau altele. Prin stabilirea componentei calitative și cantitative a biocenozei studiate, analiza biologică permite semnalizarea unui proces de impurificare și intesitatea sa.

Un impediment al analizei biologice a calității apei este însă reprezentat de faptul că această analiză are loc direct asupra biocenozei luate în ansamblu, cee ce duce la incapacitatea de a determina natura poluanților sau concentrația lor.

În concluzie, având în vedere faptul că sistemul saprobiilor – specific impurificării organice, deși are o largă aplicatibilitateși eficiență în determinarea calității apei nu poate acoperii toată gama de probleme ridicate de poluarea apelor, în studiul complex al calității apelor se utilizează simultan analiza biologică, chimică, bacteriologică date fiind corelate cu date privind parametri fizici, geomorfologici, pedologici fapt ce determină caracterul integrator, complex al unei cercetări eficiente, obiective.

CAPITOLUL II

IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA ECOSISTEMULUI LOTIC

Termenul de ecosistem a fost folosit pentru prima dată de ecologistul Arthur Tansley. Conform acestuia, ecosistemul este o unitate ecologică – o porțiune de biosferă formată dintr-o parte vie, biocenoză, care își desfășoară activitatea la nivelul unui biotop, parte nevie. Între cele două componente se stabilesc schimburi continue de energie și substanță.

Poluare provine din limba latină – polluo-ere – și inseamnă a murdări , a degrada si desemnează o acțiune prin care omul iși influențează in mod negativ propriul sau mediu de viață. Poluarea apei reprezintă orice alterare fizică, chimică, biologică sau bacteriologică a apei, peste o limită admisibilă, inclusiv depăsirea nivelului natural de radioactivitate produsă direct sau indirect de activități umane, care o fac improprie pentru o folosire normală, in scopurile in care această folosire era posibilă inainte de a interveni alterarea. Problemele legate de poluarea apei sunt mai complexe decât cele referitoare la poluarea atmosferei, deoarece numeroase substanțe solide dizolvate în apă sau sub formă de suspensii pot fi antrenate în zone foarte îndepărtate. Deși se desfășoară aparent numai pe o porțiune a receptorului, consecințele impurificării se resimt cu intensități diferite în întregul bazin hidrografic.

În mod obișnuit, când se vorbește despre impactul omului asupra mediului înconjurător cel mai ades se fac referiri numai la poluare. În realitate, agresiunea omului depășește cu mult sfera poluării. Astfel se poate vorbi despre o gamă variată de căi de deteriorare a mediului cum ar fi: scoaterea din ecosisteme a unor componenți abiotici sau biotici, introducerea de noi elemente floristice sau faunistice care pot determina schimbarea echilibrelor ecologice, a structurii trofice sau pe cea a productivității biologice; modificări ale unor întregi biomi prin mari construcții și lucrări hidrotehnice sau ameliorative, ca și alte activități antropice care afectează diferit cele mai variate ecosisteme.

În starea lor naturală, ecosistemele acvatice dispun de un echilibru fizico – chimic și biologic care le menține starea inițială de puritate.

Apa (în sensul de ecosistem acvatic), ca sistem autoreglabil, are capacitatea de a contracara orice dezechilibru apărut, revenind la starea inițială a parametrilor săi. Însă, o data cu dezvoltarea societății umane și cu progresul industriei, prin intervenția sa, omul a transformat apele în „recipiente” pentru depozitarea reziduurilor și a apelor uzate rezultate din activitatea sa, ducând astfel la modificarea tuturor parametrilor și la obținerea unor ape poluate care au sunt lipsite de posibilitatea de autoreglare inițială.

Poluarea apelor reprezintă o problemă gravă cu care ne confruntă în prezent, ca o consecință a consumului și exploatării nerațională, în defavoarea conservării și protecției. Conceptul de „apă – resursă inepuizabilă”, la care se adaugă neglijarea factorilor ecologici, au dus, în prezent, la o criză evidentă de apă, cu tendința de acutizare, una dintre cauze fiind tocmai poluarea care a determinat imposibilitatea utilizării unor resurse de apă.

Există o serie de definiții date poluării apelor (sau impurificării), însă complexitatea procesului și implicațiile acestuia sunt atât de mari, încât este foarte greu, dacă nu imposibil, de cuprins toate aspectele problemei în câteva rânduri. În decursul timpului, acestea s-au modificat în funcție de modul de a privi efectele, de la sfera strict umană, la cea care afectează viața întregii comunități acvatice si de la o privire doar pe termen scurt la una cu o durată mai mare de viață.

Referindu-se la deteriorarea ecosistemelor naturale și artificiale, la cauzele și consecințele poluării cu diferite categorii de poluanți, N. Botnariuc și A. Vădineanu (1982) definesc acest proces astfel: „poluarea reprezintă o modificare mai mult sau mai puțin dăunătoare pentru om sau/și pentru speciile din ecosistemele naturale sau/și artificiale, a factorilor de mediu (abiotici, biotici), ca rezultat al introducerii în mediu a poluanților care reprezintă deșeuri ale activității umane”.

În sens larg, prin impurificare sau poluare se poate înțelege „tulburarea echilibrului biologic dintr-un ecosistem, ca urmare a modificărilor intervenite în condițiile fizice și chimice ale apei”.

Mălăcea (1969) consideră impurificarea sau poluarea ca fiind „o modificare a condițiilor fizico-chimice sau biologice ale unei ape produse ca urmare a activității omului prin care prejudiciază folosințele normale ale acesteia”.

C. Lévêque (1996) consideră că „poluarea mediului acvatic înseamnă introducerea voită sau involuntară de substanțe de către om, cu consecințe negative, între care alterarea resurselor vii, risc pentru sănătatea omului, deteriorarea calității apei, devenită improprie folosirii în agricultură, industrie și alte domenii de activitate a omului”.

În Legea privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a II- a Apa nr. 171/1997 – definirea principalilor termeni utilizați – poluarea apelor este definită ca fiind „orice alterare fizică, chimică,

biologică sau bacteriologică a apei, inclusiv depășirea nivelului natural de radioactivitate, produsă direct sau indirect de activități umane, care o fac improprie folosirii în scopurile în care această folosire era posibilă înainte de a intervenii alterarea”.

II. 1 TIPURI DE POLUARE

După R. Carbonier (1967), se pot distinge poluări sau degradări naturale și altele determinate de activitatea omului.Deși esența fenomenului este aceeași, cele două tipuri de impurificare se deosebesc atât sub aspect cantitativ, cât și calitativ.

Intensificarea preocupărilor fața de fenomenul de poluare a condus la elaborarea unor noi definiții, criterii de clasificare si evaluare ale acesteia precum și la stabilirea unor măsuri de restaurare a echilibrului perturbat de sursele de impurificare ale mediului.

Astfel, poluarea poate fi definită ca orice substantă solidă, lichidă,gazoasă sau sub formă de energie care introdusă in mediu perturbă echilibrul constituienților acestuia și al organismelor vii producând daune bunurilor materiale ( Rojanschi, Bran, Diaconu , 2002) și este cu atât mai gravă cu cât diferența dintre concentrația poluantului și limita de toleranță este mai mare ( Manoliu, Ionescu, 1996 ).

Pe când în impurificarea naturală intervin substanțe care există în mod normal în apă în cantități reduse și cu care organismele au venit în contact în cursul dezvoltării lor, în impurificarea artificială, pe lângă acestea, pot interveni și anumiți produși de sinteză organică, metale grele, un loc special revenind substanțelor toxice care, chiar și în cantități foarte reduse, împiedică procesele metabolice ale organismelor sau produc modificări în structura lor celulară.

Poluarea naturală

Definiție – reprezintă o perturbare trecătoare a echilibrului dinamic al ecosistemele acvatice sub acțiunea unor factori care s-au exercitat independent de activitatea antropică, și rezidă în alterarea ciclică a calității apei ecosistemelor cu efecte negative asupra faunei și florei acvatice.

În mod obișnuit, apele de ploaie spală de pe terenurile învecinate ale unui râu sau lac și transportă în masa apei nisip, argilă, frunze moarte sau cetina coniferelor, cadavre de animale și resturi vegetale, dar influența lor asupra organismelor acvatice nu este semnificativă.

Problemele apar atunci când au loc ploi puternice și de lungă durată, care antrenează cantități importante de materiale de pe uscat, având drept consecință alterarea sezonieră a regimului gazos, mai cu seamă cu stări deficitare de oxigen solvit.

Exemplul tipic și cel mai frecvent de impurificare naturală este fenomenul de înflorirea apelor, cauzat de o serie de factori externi, cei mai importanți fiind cei fizico-chimici ca temperatura, pH-ul, cantitatea de săruri nutritive – îndeosebi fosfor și azot – etc., ceea ce duce la dezvoltarea excesivă a diferitelor categorii de alge fitoplanctonice. Prin moartea și descompunerea rapidă a acestora, favorizată de o temperatură ridicată, are loc o scădere bruscă a concentrației oxigenului dizolvat și o încărcare cu substanțe toxice (H2S, NH3) care provoacă moartea peștilor și a altor organisme acvatice.

Acest fenomen are loc în condiții naturale, dar, în prezent, înflorirea apelor, ca efect al eutrofizării, este determinată de introducerea unor cantități mari de nutrienți în urma activității antropice.

Poluarea antropică

Definiție – reprezintă perturbarea echilibrului dinamic al ecosistemelor acvatice, determinată de activitatea umană.

Tipurile de poluări antropice pot fi clasificate in mai multe categorii:

După natura agenților care produc tulburarea echilibrului biologic și fizico-chimic:

Poluări fizice – mecanică, termică, radioactivă;

Poluări chimice –provocate de substanțe organice sau anorganice, fenoli, detergenți, pesticide, substanțe chimice specific diverselor industrii;

Poluări biologice – provocate de bacterii patogene, virusuri, fungi, viermi paraziți, organism coliforme, animale și plante introduse în apă.

După modul de manifestare (Popa, 1998) :

Poluări punctuale – provin din surse bine definite cum ar fi apele reziduale orășenești sau industriale – care pot fi tratate cu ajutorul stațiilor de epurare ( se poate determina compoziția și concentrația poluanților in mod direct) ;

Poluări difuze – determinate de administrarea pesticidelor, îngrășămintelor agricole – care ajung în râuri, lacuri și pânza freatică prin spălarea solurilor de ploi sau irigații, care se scurg în ecosistemele acvatice sau ajung aici prin infiltrații ( nu se poate determina in mod direct nici compoziția nici concentrația) .

După durata lor:

Poluări permanente – deversarea apelor reziduale;

Poluări periodice – cu caracter sezonier – apele reziduale deversate din stațiunile și complexele turistice.

După efectele produse asupra receptorului:

Poluări acute (accidentale) – provocate de deversări intempestive ale produselor toxice din industrie sau agricultură, ca și de ploile torențiale care aduc mari cantități de ape poluate, superioare celor ce pot fi suportată de receptor, provocând șocuri puternice asupra organismelor acvatice, cel mai adesea mortalitate masivă a peștilor și distrugerea faunei nutritive; are caracter temporar;

Poluări cronice – determinate de răspândirea difuză și sistematică a unor cantități relativ reduse de ape uzate, substanțele nocive fiind în cantități subletale, afectând parțial sau total structurile trofice,fiind mult mai periculoase.

II. 2 IMPACTUL LUCRĂRILOR DE HIDROAMELIORARE ASUPRA

RÂURILOR ȘI REABILITAREA ACESTORA

Amenajările cursurilor de apă, au ca principale obiective lupta contra inundațiilor pentru a proteja terenurile agricole și zonele locuite, protecția malurilor împotriva eroziunii, producția de energie, irigațiile, agrement și nu în ultimul rând ca surse suplimentare de apă.

Interacțiunile chimice, fizice și hidrologic-ecologice determinate de amenajările astfel realizate, reprezintă un obiectiv major al cercetărilor pentru cunoaștere acestor procese, având ca scop protecției mediului înconjurător în acord cu exploatarea și valorificarea optimală a resurselor.

II.2.1 Construcția barajelor și consecințele ecologice

In principiu scopurile construcției de baraje și hidrocentrale sunt acelea de a furniza curent electric și pentru irigații, asigurarea cu apă a localităților dar și pentru stăpânirea și regularizarea viiturilor.

Consecințele ecologice ale construcției barajelor și formării lacurilor sunt multiple. Trebuie reținut faptul că prin construirea unui baraj, un sistem de apă curgătoare este transformat într-un ecosistem acvatic relativ stagnant, iar în cazul lacurilor cu dimensiuni și adâncimi mari, stratificarea verticală implică consecințe biologice multiple, între care schimbarea structurilor și funcțiilor populaționale este una dintre cele mai importante.

Discontinuitatea longitudinală a cursului unui râu ca urmare a barajelor creează obstacole în calea migrării diferitelor organisme, îndeosebi a peștilor). În același timp, raportul dintre apa de suprafață și cea freatică este modificată.

II.2.2 Reabilitarea râurilor

Râurile naturale si luncile acestora sunt printre cele mai complexe si diverse ecosisteme de pe glob. De sute de ani râurile au fost utilizate pentru hrană, alimentări cu apă, irigații, producere de energie electrică, transport, descărcarea de substanțe poluante, turism și recreere. Generații de oameni au amenajat râurile, pentru a le utiliza funcțiile economice fără a lua în considerare în mod corespunzător și conservarea funcțiilor ecologice ale acestora. O cale de a îmbunătăți calitatea apelor si aspectul fizic al râurilor este de a promova un program activ de reabilitare a râurilor. Reabilitarea râurilor cuprinde o mare varietate de metode cu scopul principal de a restaura funcțiile naturale ale râurilor care au fost degradate prin intervenția umană.

Cele mai importante funcții naturale ale râurilor și zonelor umede limitrofe acestora sunt:

– funcția de habitat pentru pești, cărora le oferă condiții optime de reproducere;

– funcția de habitat pentru păsări, mamifere, amfibieni, reptile și o foarte diversă faună de nevertebrate;

– funcția de stocare a apei și reținerea sedimentelor;

– funcția de autoepurare a apei prin stocarea și reciclarea nutrienților și transformarea poluanților organici și anorganici;

– funcția de biodiversitate – pădurile de luncă de esențe tari sunt foarte productive;

– funcția economico-socială: sursa de apă, cale de transport, materiale de construcții, eco-turism, recreere si educație.

Orice proces de analiză a “reabilitării ecologice” trebuie să-și propună un obiectiv realist care să satisfacă maximal criterii de eficiență privind atat aspectele economice și sociale ale apei ca resursă fundamentală și limitată cât și aspectele privind conservarea ecosistemelor naturale privite ca mediu al vieții.

Obiectivele reabilitării râurilor sunt:

– Conservarea ecosistemelor valoroase biologic aflate în stare naturală;

– Atingerea unui potențial ecologic maxim pentru ecosistemele puternic antropizate

– Transformarea sistemelor antropizate, pentru care caracteristicile primare au fost alterate și pentru care problema este aceea de a crea condiții pentru dezvoltarea unui nou ecosistem, mai favorabil din punct de vedere al criteriilor de decizie.

Printre efectele cele mai importante ale reabilitarii râurilor sunt de

mentionționat:

– creșterea biodiversitații florei și faunei;

– creșterea numarului speciilor de pești și a numarului de exemplare valoroase;

– cresterea facilitaților de recreere si turism;

– imbunatațirea esteticii cursurilor de apa și a zonelor limitrofe ale acestora.

Reabilitarea ecologică a râurilor este parte integrata a domeniului gospodăririi resurselor de apă. Reabilitarea ecologică se referă atât la cursul de apă propriu-zis cât și la zonele limitrofe acestuia ca: malurile cursului de apă, luncile inundabile etc., care sunt de importanță majoră în dezvoltarea florei si faunei.

Reconstrucția ecologică a ecosistemelor acvatice se analizează și planifică la nivel de bazin hidrografic, fiind recomandată a se face din amonte in aval.

CAPITOLUL III

METODE ECOLOGICE DE CARACTERIZARE

A CALITĂȚII APELOR CURGĂTOARE

Este cunoscut faptul că perturbări ale mediului, cum ar fi poluarea, determină schimbări majore în structura și funcționalitatea sistemelor biologice. Ca rezultat, mulți cercetători au încercat să evalueze gradul și severitatea poluării prin analiza modificările induse în ecosisteme.

Cu toate că schimbările biologice apar la toate nivelurile de organizare, de la cel molecular, până la cel al comunităților, primii care au utilizat indicatorii biologici au folosit compoziția speciilor ca indice al poluării.

În 1913, Forbes evidenția valoarea organismelor ca indicatori ai mediului, subliniind că „este pe deplin posibil să aranjezi plantele și animalele unui râu în ordinea preferinței lor pentru, sau toleranței față de, impurificările organice, în așa fel încât o listă gradată a acestora să poată servi ca indicator al gradelor de contaminare”.

W. C. Purdy, în 1923, recunoștea clar valoarea indicatorilor biologici, afirmând următoarele: „Dacă este adevărat că viața într-un râu este distinct și profund afectată de numeroșii factori care alcătuiesc mediul, rezultă că organismele din apele curgătoare constituie într-un mod general o reflecție a condițiilor de mediu dominante din râuri.”

După cum s-a arătat, cel mai important tip de poluare a apelor este cea chimică, mai ales cu substanțe organice, care induce dezoxigenare, apariția unor produși toxici, modificări ale pH-ului, ale unor caractere organoleptice,etc.

Apele poluate cu substanțe organice sunt populate cu specii de organisme care valorifică resursele de hrană respective și care, în decursul dezvoltării lor, s-au adaptat unor condiții unilaterale de mediu. Acestea constituie indicatorii biologici sau organisme conducătoare care „caracterizează pozitiv gradul de încărcare a apei cu substanțe organice sau gradul său de saprobitate” (I. Mălăcea, 1969).

Există și organisme care nu se pot dezvolta decât în ape curate, cu o compoziție fizico – chimică normală, cu un conținut foarte scăzut de substanțe organice și care, în mod practic, sunt lipsite de substanțe toxice. Aceste specii, foarte sensibile față de poluarea organică, sunt indicatori biologici care „caracterizează pozitiv gradul de curățenie al apei” (I. Mălăcea, 1969).

Cele două categorii de organisme au o caracteristică comună – nu pot suporta decât variații mici ale condițiilor de mediu, având o valență ecologică scăzută, alcătuind grupul stenobiontelor.

Există plante și animale mai puțin sensibile față de variațiile condițiilor de mediu, care suportă oscilații largi ale parametrilor fizico – chimici ai apei, având o valență ecologică ridicată, fiind organisme euribionte. Acestea constituie cea de a III-a categorie, cea a specii indiferente.

Determinarea gradului de curățenie sau impurificare a apelor se face prin analize fizico – chimice și biologice. Cele două tipuri nu se exclud, ci se completează reciproc, fiecare având avantaje și dezavantaje.

Analizele fizico – chimice redau starea de moment a ecosistemului, dar sunt mai costisitoare și necesită un timp mai îndelungat de lucru, pe când cele biologice au o valoare retrospectivă, furnizând date medii ce oglindesc situația în trecut, pe o perioadă îndelungată,sunt mai economice și necesită un timp mai scurt de lucru. Un alt dezavantaj îl constituie faptul că nu poate furniza valori cantitative asupra proceselor de impurificare și nici nu poate indica natura poluantului.

Pentru caracterizarea calitativă a apelor, în sensul saprobității lor, în decursul timpului și în diverse țări, s-au elaborat mai multe metode care se deosebesc prin modul de prelucrare a datelor, sensibilitatea și gradul de dificultate, fiecare reușind să reflecte mai mult sau mai puțin fidel procesul, considerat de o mare complexitate. Inițial în țara noastră, evaluarea calității apei in scopul administrării ei a avut la bază , în principal sau exclusiv , analiza indicatorilor fizico-chimici , metodele de evaluare biologică devenind in totalitate acceptate in anii ’70 ai secolului trecut (Balban, 2008)

Din punct de vedere legislativ , înainte de anul 1990 , calitatea apelor de suprafață era clasificată in trei categorii:

Categoria I – ape utilizate pentru alimentarea cu apă a populației , în industria alimentară , la irigarea unor legume ce necesită ape din această categorie , la reproducerea si dezvoltarea salmonidelor sau ape care servesc ca locuri de imbăiere si ștranduri organizate.

Categoria a II-a – ape care servesc unor scopuri urbanistice si de agrement , în industrie ( alte ramuri decat cea alimentară) , la reproducerea și dezvoltarea fondului piscicol natural (ciprinide)

Categoria a III-a – ape utilizate în agricultură pentru irigați , ca sursă de alimentare pentru hidrocentrale si termocentrale( apă de racire ).

Cursurile de apă naturale sau amenajate erau in principal evaluate folosind următoarele grupe de indicatori de calitate :

Indicatori fizici

Indicatori chimici

Radioactivitatea

Indicatori microbiologici

Indicatori specifici procesului de eutrofizare

După cum poate fi observant , predomină indicatorii chimici , singurii parametrii biologici și microbiologici determinate fiind biomasa fitoplanctonică si bacteriile coloforme totale.

De la primul standard de stabilire a categoriilor si condițiilor tehnice de calitate ale apelor de suprafată , normativele naționale de evaluare ca calitații apei au evoluat , înglobând din ce in ce mai mulți indicatori.

Deși există un număr mare de metode biologice, ele pot fi în două categorii principale – ecologice și fiziologice.

Metodele ecologice se bazează pe relațiile de interdependență dintre organism și mediu. Pentru stabilirea gradului de curățenie, respectiv de impurificare a apelor, se utilizează fie speciile – metode autecologice – fie biocenozele – metode sinecologice.

Metodele fiziologice au în vedere modul de comportare și reacțiile fiziologice ale organismelor acvatice față de condițiile mediului impurificat.

Trebuie observat faptul că, în timp ce metodele ecologice reprezintă o cale directă de cunoaștere a calității apelor, cele fiziologice implică o modalitate indirectă, ambele având avantaje și dezavantaje, completându-se, însă, reciproc.

În cele ce urmează, vor fi prezentate câteva dintre cele mai cunoscute și utilizate metode ecologice de caracterizare a calității apelor.

Sistemul saprobiilor al lui Kolkwitz și Marson (1908 – 1909)

La baza acestui sistem stă însușirea unor organisme animale și vegetale de a se dezvolta în apele încărcate cu materii organice în descompunere.

Kolkwitz și Marson au elaborat așa-numitul sistem al saprobiilor care cuprinde un număr mare de specii ce caracterizează diferite grade de încărcare a apei cu materii organice.

După gradul de încărcare cu materii organice și după caracteristicile fizico – chimice respective, cei doi deosebesc următoarele zone saprobe:

Zona polisaprobă (p) – zona de maximă încărcare organică, în care au loc procese intense de reducere chimică, având drept consecință scăderea puternică a concentrației de oxigen din apă; biocenoza este formată din organisme rezistente la aceste condiții de viață;

Zona mezosaprobă – zonă de impurificare mijlocie, care se subdivide în:

Subzona α-mezosaprobă (α-m) – în care predomină procesele de reducere și încep cele de oxidare;

Subzona β-mezosaprobă (β-m) – în care predomină procesele de oxidare față de cele de reducere;

Zona oligosaprobă (o) – zonă de slabă impurificare, în care mineralizarea materiei organice este aproape terminată, iar râul este populat cu organisme de apă curată.

Accentul principal se pune pe concentrația oxigenului dizolvat din apă, considerat factor hotărâtor în ceea ce privește modificările biologice din zonele impurificate. Sistemul saprobiilor a suferit multe modificări în timp, fiind revizuit de o serie de autori, în primul rând chiar de Kolkwitz (1950) care a făcut unele completări ale listei de bioindicatori și a dat și unele caracterizări ecologice pentru un număr restrâns din aceștia.

Sistemul saprobiilor revizuit de Liebemann

Cel care face o analiză critică temeinică a sistemului saprobiilor al lui Kolkwitz și Marson și o revizuire amplă a acestuia este Liebmann (1951, 1960, 1962) care consideră că principalele deficiențe ale acestuia sunt:

– cunoașterea insuficientă a ecologiei speciilor folosite ca bioindicatori, ceea ce a dus la unele nepotriviri în listele diferitelor zone de saprobitate;

– atenția prea mare îndreptată asupra speciilor și prea puțin asupra biocenozelor;

– sistemul se referă exclusiv la apele impurificate cu substanțe organice și nu are în vedere și impurificarea minerală.

Liebemann dezvoltă și modifică lista bioindicatorilor a lui Kolkwitz și Marson, dând o mare importanță și microorganismelor, îndeosebi protozoarelor care joacă un rol deosebit de important în zonele cu un grad mare de saprobitate. El adaugă și o listă de specii caracteristice pentru unele substanțe minerale: clorură de sodiu, hidrogen sulfurat, fier și calciu.

Pentru a permite o mai mare aplicabilitate, acesta face o clasificare a apelor după gradul lor de saprobitate, împărțindu-le în patru clase de calitate, corespunzătoare zonelor din sistemul precedent.

Clasa I de calitate a apei

nivel de saprobitate: oligosaprob;

fără poluare sau poluare foarte slabă;

ape curate, cu puține materii organice și concentrații scăzute de nutrienți;

ape bine oxigenate cu saturații de aproximativ 100%;

interacțiuni trofice cu relație echilibrată între producători, consumatori și descompunători;

diversitate specifică ridicată, dar abundențe scăzute;

substrat acoperit de alge (diatomee, în general, în asociație cu unele alge filamentoase), mușchi (mai multe specii), planarii și larve de insecte; macronevertebrate dominante; plecopterele sunt forme caracteristice;

apar doar câteva chironomide

apa corespunde tuturor folosințelor.

Pe lângă revizuirea sistemului saprobilor în forma și conținutul său, Liebemann propune și o metodă de reprezentare grafică a rezultatelor obținute, cunoscută ca metoda müncheneză (figura.III.1), în care clasele principale de saprobitate ale apelor sunt reprezentate prin patru culori, iar zonele de trecere prin hașurarea suprafețelor cu cele două culori corespunzătoare (tabelul III.1.).

Clasa II de calitate a apei

nivel de saprobitate: β-mezosaprob;

poluare moderată;

transparență în general mare; în râurile din regiunile joase poate să apară turbiditate cauzată de suspensiile solide provenite din procese naturale; poate să apară turbiditate datorată eroziunii indusă de activitatea antropică;

ape bine oxigenate; poate să apară suprasaturația sau deficitul de oxigen;

interacțiuni trofice echilibrate, cu predominarea proceselor productive;

diversitate specifică ridicată, ca și abundența și biomasa;

substrat acoperit de alge (toate grupele; posibilă mare abundență a formelor filamentoase), mușchi (câteva specii);

fauna de nevertebrate bentonice reprezentată de multe grupe (Mollusca, Crustacea, Insecta); fauna de insecte diversă și abundentă;

abundența și diversitatea chironomidelor crește;

oligochete din diverse familii;

apa corespunde tuturor folosințelor, dar pentru potabilitate numai după o tratare în prealabil.

Clasa a III -a de calitate a apei

nivel de saprobitate: α-mezosaprob;

poluare mare cu materii organice biodegradabile, mai ales aminoacizi și hidrați de carbon mai puțin complexi;

poluarea poate cauza turbiditatea apei în anumite zone și în anumite perioade; din cauza anumitor efluenți, pot să apară culori ale apei (maronie datorită industriei de celuloză și hârtie, diverse culori de la fabricile textile etc.) sau mirosuri variate în funcție de industrie ("dulci" de la fabricarea berii, fecaloide de la combinatele de creștere a animalelor, menajere);

conținutul de oxigen alternează între suprasaturație și deficit, ceea ce poate cauza moartea organismelor acvatice;

faună puțin diversă, uneori cu abundențe mari; apar macronevertebrate tolerante, cu populații masive de lipitori și Asellus aquaticus;

pot predomina algele filamentoase; macrofitele tolerante se pot dezvolta abundent; cianoficee sau diatomee pot să acopere suprafețe întinse în zonele stagnante; bacteriile filamentoase și fungi (Sphaerotilus natans, Fusarium aquaeductum, Leptomitus lacteus) cresc vizibil pe substraturile tari sau chiar pe macronevertebratele bentonice; ciliatele se găsesc în colonii mai mult sau mai puțin abundente cu specii sesile reprezentative (Carchesium polypinum, Vorticella convallaria) și pot fi văzute cu ochiul liber acoperind substraturile și animalele; macronevertebratele reprezentate doar de câteva grupe tolerante;

în anumite locuri chironomidele pot fi abundente; Tanytarsini și Chironomini devin taxoni dominanți;

fauna de oligochete este reprezentată de membrii ai familiilor Naididae și Enchytraeidae anumite Tubificidae pot să apară în număr mare;

potabilizarea apei este dificilă și riscantă pentru sănătate; nu este economic să se trateze ape pentru scop potabil; folosințele recreaționale sunt de obicei imposibile; pescuitul poate fi posibil, dar pot să apară adesea pești morți; sunt posibile alimentări cu apă pentru scopuri industriale dar numai după tratare.

Clasa a IV-a de calitate a apei

nivel de saprobitate: polisaprob;

poluare foarte mare cu materii organice, în special substanțe macromoleculare – proteine, polipeptide, hidrați de carbon;

efluenții, bacteriile filamentoase și starea generală de poluare determină turbiditatea apei de cele mai multe ori; datorită efluenților pot să apară culori sau mirosuri ale apei;

conținutul de oxigen ajunge adesea la deficit extrem, cu punerea în pericol a supraviețuirii peștilor și a animalelor bentonice;

predomină procesele de degradare însoțite de prezența compușilor toxici;

viața bentonică este restrânsă la organisme cu respirație aeriană; predomină organismele microscopice (bacterii, fungi, protozoare); în general, lipsesc producătorii clorofilieni;

datorită poluării antropice proliferează bacteriile și alte organisme saprofite; organisme precum bacteriile, flagelatele, formele libere de ciliate bacteriofage din asociația Colpidium-colpodae, devin cele tipice pentru aceasta clasă de calitate; bacteriile sulfuroase (Beggiatoa alba, Thiothrix nivea) pot să atingă vârful abundenței și pot crește în pajiști vizibile; învelișul algal este redus calitativ și cantitativ (unele cianofite – Oscillaloria putrida, O. Chlorina, Spirulina jeneri, Anabaena constricta; flagelate Bodo putrinus, Tetramitus pyriformis, Euglena viridis); aproape toate plantele și animalele mari sunt împiedicate să colonizeze aceste cursuri de apă datorită episoadelor de dezoxigenare sau penetrării luminii;

nevertebratele bentonice sunt reduse doar la acelea care trăiesc independent de conținutul de oxigen din apă;

pot să apară rar chironomide; predomină genul Chironomus, indicatoare fiind specia Chironomus thummi;

fauna de oligochete poate fi reprezentată de Enchytraeidae și unele Tubificidae, (Tubifex tubifex, Limnodrilus) care pot să apară în număr scăzut;

apa este improprie pentru folosințele omului cu excepția celei de receptor pentru ape uzate.

Pe lângă revizuirea sistemului saprobilor în forma și conținutul său, Liebemann propune și o metodă de reprezentare grafică a rezultatelor obținute, cunoscută ca metoda müncheneză (figura.III.1), în care clasele principale de saprobitate ale apelor sunt reprezentate prin patru culori, iar zonele de trecere prin hașurarea suprafețelor cu cele două culori corespunzătoare (tabelul III.1.).

Starea foarte bună (clasa I de calitate ) , codificată prin culoarea “albastră”;

Starea bună (clasa a II-a de calitate), codificată prin culoarea “verde”;

Starea moderată (clasa a III-a de calitate ), codificată prin culoarea “galbenă”;

Starea slabă (clasa a IV-a de calitate ) , codificată prin culoarea “rosie”.

Tabelul III.1 Repartizarea culorilor pe clase de saprobitate după Liebemann

Figura III.1 Cartarea unui curs de apă după „metoda müncheneză” Liebemann

III.1 ELEMENTE ȘI STANDARDE DE CALITATE BIOLOGICE ȘI FIZICO- CHIMICE PENTRU STABILIREA STĂRII ECOLOGICE A APELOR DE SUPRAFAȚĂ

Valorile minime și maxime ale principalilor parametrii fizico – chimici și biologici pentru clasele de caliate ale apelor de suprafață sunt prezentate în tabelele III.2 și III.3, conform Ordinului 161 / 2006, publicat în monitorul oficial nr. 511 bis/13. 06. 2006.

Tabelul III.2 Elemente biologice de calitate pentru râuri

Tabelul III.3 Elemente și standarde de calitate chimice si fizico-chimice în apa râurilor

CAPITOLUL IV

UTILIZAREA EFEMEROPTERELOR PENTRU ZONAREA

ECOLOGICĂ A ECOSISTEMELOR LOTICE

IV.1 CONSIDERAȚII GENERALE

Efemeropterele constituie un ordin relativ mic de insecte, din care până în prezent au fost descrise la nivel global, peste 3000 de specii, încadrate în 42 de familii și peste 400 de genuri (Barber-James și colab., 2008). Linneus, în 1758 distinge 11 specii de efemeroptere, pe care le-a încadrat într-un singur gen, Ephemera, în cadrul ordinului Neuroptera ( Sartori, 2001). Numele latin derivă de la două cuvinte grecești: ephemeros adică de „scurtă durată” și pteron – „aripi”

Efemeropterele, cele mai primitive dintre pterigote, au apărut in Carbonifer, acum 280-350 milioane de ani. Ele sunt insecte hemimetabole( au o metamorfoză incompletă), adică morfologia larvelor (nimfe) se apropie progresiv de cea a stadiului de imago (adult), iar trecerea la stadiul imaginal se efectuează fără metamorfoză completă. (Brittain, 1982).Se consideră că datorită fragilității adulților și a vieții lor scurte, efemeropterele au o capacitate destul de limitată de dispersie.

Importanța deosebita a acestor insecte rezidă din aceea că aceastea sunt specii cheie, prezența lor fiind considerată un indicator al gradului de troficitate în ecosistemele acvatice (Barbour și colab., 1999; Bauernfeind și Moog, 2000), ele având un rol central în sistemul saprobilor (Sowa, 1980). Efemeropterele au de asemenea și un rol trofic foarte însemnat în ecosistemele acvatice, ce rezidă din diversitatea grupelor funcționale. (Morse și colab., 1997; Barber – James și colab., 2008). De asemenea pe parcursul ciclului lor de dezvoltare, constituie hrana multor grupe de organisme (Hynes, 1970; Brittain, 1982; Brittain și Sartori, 2003).

Orice model de zonare poate fi considerat un răspuns la necesitatea înțelegerii faptului că cunoașterea stadiului actual al unui sistem lotic reprezintă o bază pentru prevederea modificărilor ulterioare induse de activitatea umană. Doar privind lucrurile integralist se poate soluționa corect această problemă.

Un punct de vedere strict biologic sau strict geologic nu poate oferi o soluție completă, deoarece, privite separat, nu pot releva multitudinea relațiilor ce se stabilesc între elementele componente ale unui sistem lotic.

Utilizarea unui singur grup de organisme pentru caracterizarea unei regiuni dintr-un sistem lotic trebuie să aibă în vedere mai multe criterii, cu precădere cel al interrelațiilor ce se stabilesc între diferite categorii de organisme, precum și interdependențele dintre organisme și elementele componente ale subsistemelor geologice și hidrologice în timpul evoluției sistemului.

Variațiile subsistemului biotic depind de două mari categorii de factori:

Factori externi – constând în special din mediul abiotic;

Factori interni – cei ce determină limita de toleranță la factorii externi

S-a încercat să se demonstreze modul în care organismele influențează mediul abiotic (în natură această influență este greu de observat, dată fiind complexitatea relațiilor trofice și influențele dintre nișele ecologice) și s-a constatat că aceste influențe sunt mai ales de natură calitativă, considerând dominanța cantitativă a factorilor fizici, și se referă în primul rând la modul în care organismele bentonice utilizează resursele energetice ale ecosistemului. “Datorită organismelor „prelucrătoare” (Gammaridae, Trichoptera, Isopoda) se realizează utilizarea gradată a materiei vegetale exogene, împiedicând astfel instalarea unei microflore descompunătoare și furnizând o cantitate considerabilă de particule organice fine ce rămân în suspensie” (Cumming, 1973).

Organismele „săpătoare”, cum ar fi unele specii de Ephemeroptera care sapă galerii sau gamaridele amfipode care sapă adăposturi deschise, sau speciile care-si construiesc tubușoare pentru adăpost din nisip sau fragmente vegetale, sunt singurele care au o acțiune mecanică asupra elementelor abiotice ale mediului.

IV.2 ARGUMENTE ÎN FAVOAREA UTILIZĂRII EFEMEROPTERELOR PENTRU ZONAREA ECOLOGICĂ A RÂURILOR

a. Prezența larvelor de efemeroptere de-a lungul întregului curs de apă justifică utilizarea acestora în zonarea biologică a unui râu. Grupul este mult mai important decât plecopterele care sunt restrânse mai ales în regiunile montane, și chiar decât trichopterele care construiesc aglomerări în diferite părți ale râului.

b. Efemeropterele prezintă o dependență accentuată față de substrat coroborată cu un anumit tip de hrană. Cumming și Lauff (1969), referindu-se la macrodistribuția macrobentosului în apele curgătoare, relevau importanța secundară a substratului pentru speciile de Caenis și una de Ephemera (în cazul apelor nord – americane).

c. Din punct de vedere trofic, larvele de efemeroptere sunt considerate „colectori și răzuitori” (Cummings și Klug, 1979). Astfel, dintre Heptageniidae, larvele de Epeorus și Rhithrogena sunt mai reofile decît cele aparținând genurilor Ecdyonurus și Heptagenia. Primele aparțin grupului de „răzuitori”, procurându-și hrana prin răzuirea perifitonului de pe substraturile dure. În schimb larvele de Heptagenia și unele specii Ecdyonurus depind de aglomerările de particule organice pe care le „colectează” din curent.

IV.3 MODELUL GENERAL AL ZONĂRII APELOR CURGĂTOARE, BAZAT PE EFEMEROPTERE, LUÂND ÎN CONSIDERARE CICLUL EROZIUNE – TRANSPORT – SEDIMENTARE

1. Zona caracterizată de dominanța fenomenului de eroziune (Tabel IV.1)

Baëtidae și Heptageniidae – larvule (CRENON);

Baëtis alpinus, Baëtis melanonyx, Rhithrogena semicolorata, R. Germanica, R. hybrida, Ecdyonurus venosus, E. torrentis, E. insignis, E. dispar (EPIRITHRON);

Baëtis lutheri, Baëtis sinaicus (METARITHRON);

Baëtis rhodani, B. scombus, B. fuscatus, B. muticus, Rhithrogena semicolorata, Ecdyonurus dispar, E. insignis, E. helveticus, Heptagenia lineata, Leptophlebia marginata, L. vespertina, Paraleptophlebia submarginata, Oligoneuriella rhenana, Ephemerella ignita, Caënis macrura, Ephemera danica (METARITHRON);

Predomină Baetidae, ca și Centroptilum luteolum, Pseudocloeon inespectatum, Ephoron virgo, Potamanthus luteus, ultimele două specii marcând trecerea spre potamon (HIPORITHRON );

Zona caracterizată prin dominanța fenomenului de transport (Tabel IV.2)

Baëtis vernus, B. tenax, Caënis moesta, Ephoron virgo, Potamanthus luteus (EPIPOTAMON);

3 . Zona caracterizată prin dominanța fenomenului de sedimentare (Tabel IV.3)

3.1. Baëtis vernus, Caënis robusta, C. horaria (METAPOTAMON).

Tabelul IV.1 Efemeroptere care caracterizează zonele unde predomină

fenomenul de eroziune

Tabelul IV.2 Efemeroptere care caracterizează zonele unde predomină

fenomenul de transport

Tabelul IV.3 Efemeroptere care caracterizează zonele de sedimentare

IV.4 SEMNIFICAȚIA ȘI VALOAREA PRACTICĂ A ZONĂRII

ECOLOGICE A APELOR CURGĂTOARE

PE BAZA EFEMEROPTERELOR

Efemeropterele, ca și celelalte organisme bentonice, trebuie privite în corelație cu dinamica fenomenelor specifice apelor curgătoare. Mediul lotic exercită o presiune selectivă permanentă asupra populațiilor, determinând un răspuns din partea acestora la solicitările diferiților factori fizici. Aceste solicitări vin din partea a două fenomene:

Curentul de apă în sine și transportul de material erodat;

Depozitarea materialului transportat.

Caracterizarea segmentelor unui râu folosind organismele adaptate la eroziune, transport sau sedimentare reflectă nu numai distribuția zonală a acestora, ci și stare ecosistemului.

Efemeropterele trebuie să găsească resurse trofice sigure și suficiente, deoarece mișcarea larvelor este extrem de limitată, iar hrănirea lor depinde de starea permanentă a bacteriilor și populațiilor algale, mai ales diatomee. Prezența acestor populații oferă date sigure cu privire la stare trofică a zonei respective.

O zonare odată stabilită, poate fi folosită ca un standard pentru verificarea periodică a stării ecosistemului lotic, luând în considerare acțiunea agenților naturali sau antropici.În acest sens, analiza faunistică și explicarea corectă a distribuției efemeropterelor de-a lungul râului completează analizele fizico – chimice și ajută la realizarea unei imagini generale complete a ecosistemului.

În același timp, observațiile asupra distribuției efemeropterelor într-un ecosistem acvatic la un moment dat pot furniza elemente de prognoză cu privire la evoluția ulterioară a acestuia.

CAPITOLUL V

DESCRIEREA BAZINULUI HIDROGRAFIC AL RÂULUI DOAMNEI

V.1 AȘEZARE GEOGRAFICĂ ȘI LIMITE

Regiune geografic cu puternice valențe istorice, județul Argeș constituie unul din cele mai interesante și frumoase locuri din țara noastră.Poziția geografică a bazinului Râul Doamnei se suprapune acestei regiuni cu remarcabile conotații istorice și prin rolul său strategic constituind în vechime granița renumitului județ Muscel.Izvoarele râului se găsesc în cea mai înaltă și masivă creastă montană a Carpaților românești mai exact, în Munții Făgăraș. Așezat în partea central-nordică a județului Argeș, Râul Doamnei reprezintă o importantă arteră de circulație, de populare și axă economic.

Pe glob acest sector este cuprins între paralelele de 45°20'16" latitudine N și 45°8'31" latitudine N și între meridianele de 24°45'51" longitudine E și 24°51'45" longitudine E. De asemenea acest sector este situat în partea central – sudică a țării în cadrul județului Argeș, unde ocupă o poziție central-nordic.

Teritoriul bazinului Râului Doamnei este format din trei mari unitati de relief care se succed în trepte, din ce în ce mai coborâte, de la nord la sud: Carpatii, cu o mare diversitate morfologica si cu o accentuata energie de relief, muscelele si dealurile piemontane, cu relief specific de eroziune, si Câmpia Româna, cu relief de acumulare. Aceste trepte sunt paralele, orientate pe directia vest-est. Muntii însisi au o orientare generala vest-est, ca si dealurile înalte de la marginea lor si depresiunile intracolinare. Catre aval, unitatile de relief capata o orientare de la nord la sud, datorita faptului ca râurile care s-au adâncit în suprafata Podisului Getic l-au fragmentat în culmile lungi, paralele, ale dealurilor piemontane (Barco si Nedelcu, 1974).

Bazinul hidrografic al Râului Doamnei, care face parte din bazinul Argeșului, este încadrat în grupa sudică a afluenților Dunării. Râul Doamnei pătrunde cu izvoarele sale până în zona de creastă a Munților Făgăraș și se formează din confluența a două pâraie alpine: Valea Rea și Zîrna.

Pătrunde în sectorul subcarpatic în apropiere de localitățile Slatina – Nucșoara, unde panta scade de la 12 – 14m/kmp în zona de munte la 4 – 8m/kmp. Aici are o vale îngustă, cu forme asemănătoare unor chei. Traversează apoi Depresiunea ,,Celor Șapte Muscele” și intră în zona piemontană a Gruiurilor Argeșene în aval de Domnești.

În sectorul Nucșoara – Retevoiești, Râul Doamnei colectează o rețea hidrografică alcătuită, în general, din râuri mici, atât ca suprafață a bazinului cât și ca debite de apă și lungime, regimul lor de scurgere prezentând o serie de particularități determinate de condițiile specifice regiuni pe care o drenează.

“Valea Râului Doamnei pătrunde în sectorul subcarpatic în zona localităților Slatina – Nucșoara, unde pantele scad la 4-8m/km. Aici are o vale îngustă, cu forme asemănătoare unor chei, după care traversează depresiunea longitudinală ,,Șapte Musceleײ și intră în zona piemontană a Gruiurilor argeșene în aval de Domnești. Caracteristica acestui sector este mobilitatea mare a albiei râului care prezintă o eroziune liniară puternică ” (I. Ujvari, 1972).

Valea Râului Doamnei face parte din generația de văi cea mai veche, a cărei evoluție a continuat din Pliocen, pe actualele terase. Caracterele rețelei de văi sunt influențate, ca și liniile generale ale reliefului, de structura petrografică.

Figura V.1 Localizarea ariei hidrografice studiate

V.2 SISTEMUL HIDROGRAFIC AL RÂULUI DOAMNEI

„Bazinul Râului Doamnei are o suprafață de 1822 km2 din care Râul Doamnei propriu-zis, cu o lungime de 109,1 km, are o suprafață de 735 km2. Acesta pătrunde cu izvoarele sale până în zona de creastă a Munților Făgăraș, formându-se din confluența a două pâraie alpine: Valea Rea (95 km2 suprafață și 20 km lungime, considerat ca izvor) și Zârna (79 km2 suprafață și 17 km lungime)” (I. Ujvári, 1972).

Figura V.2 Bazinul hidrografic al Râului Doamnei

Pătrunde în sectorul subcarpatic în jurul Slatinei-Nucșoara, unde pantele sale scad în depresiunea internă Brădet-Câmpulung la 4-8 m/km. Aici are o vale îngustă cu forme asemănătoare unor chei. Traversează apoi depresiunea longitudinală Șapte Muscele și intră în zona piemontană a Gruiurilor argeșene, în aval de Domnești. Acumulările locale de aluviuni duc la formarea insulelor și la despletiri de cursuri, mai ales spre aval de confluența cu Râul Târgului.

„Râul Târgului este principalul afluent al Râului Doamnei. El are cel mai dezvoltat sistem din bazinul hidrografic al Argeșului, cu 69,7 km lungime și 1087 km2 suprafață, depășind cu mai bine de 1000 km2 suprafața de bazin a Râului Doamnei la confluență, putând fi considerat prin urmare acesta drept obârșie a Argeșului” (I. Ujvári, 1972).

Bratia izvorăște de pe versantul sudic al masivului Iezerului, tot de la nivelul zonei alpine (2020 m) (I. Ujvári, 1972). În amonte de primirea primului său afluent mai de seamă, al Brătioarei (33 km2 bazin de colectare și 12 km lungime), la Cândești, părăsește regiunea montană constituită din șisturi cristaline și pătrunde în zona depozitelor neogene, în Depresiunea Câmpulung Muscel.

Aici mai primește din dreapta pe Năvrapul și Râușorul (61 km2 bazin de colectare și 18 km lungime) iar, în aval, pe Slănicul (46 km2 bazin de colectare și 16 km lungime).Din bazinul Râului Doamnei, pe cursul superior principal, a fost captat un debit mediu total de 7,13 m3/s spre lacul Vidraru, de pe Argeș, ceea ce afectează o suprafață bazinală de 266 km2.

Captarea principală este captarea Baciului care cuprinde și Râul Doamnei, în aval de confluența Zârnei cu Valea Rea. Barajul este de tip arc, cu fundație de roci stâncoase, de 34 m înălțime și 105 m lungime. Acumularea, construită numai în scop hidroenergetic, cu un bazin de colectare de 204 km2, cu un debit de deversare de 470 m3/s și cu evacuator de tip deversor liber, are 0,7 mil. m3, o suprafață de 6 ha și o lungime de 0,2 km. Captări mai mici sunt Drăghina și Bradului, de pe Cernat. Înainte de confluența cu râul Argeș, pe Râul Doamnei, în anul 1982, s-a construit barajul de la Mărăcineni, care este un baraj de greutate și pământ.

Elementele morfometrice ale râurilor din bazinul hidrografic Râul Doamnei după Ujvári (1972) sunt redate în tabelul V.1.

Apele de suprafață. Bazinul hidrografic al Râului Doamnei, care face parte din bazinul Argeșului, este încadrat în grupa sudică a afluenților Dunării. Arterele principale din această grupă de râuri își au originea pe versanții sudici ai Carpaților Meridionali, pe care îi străbat prin cursuri transversale, cum este și cazul Râului Doamnei,ale carui artere străbat aceste cursuri.

Râul Doamnei este o arteră hidrografică cu debite și elemente morfometrice importante, din bazinul Argeșului. Prezintă o direcție generală de curgere N-S, un caracter permanent, sintetizând condițiile mediului natural specific bazinului. Acestea sunt exprimate în debitul lichid, solid, particularitățile regimului de scurgere și formele de scurgere.

Elementele hidrometrice permit aprecierea cantitativă și calitativă a caracteristicilor rețelei hidrografice din cadrul bazinului. Scurgerea apei reprezintă un fenomen foarte complex ce variază în timp și spațiu, sub influența unui șir de factori: climatici, geologici, relief, soluri, vegetație. Variațiile sezoniere și multianuale ale scurgerii sunt determinate, mai ales, de climă, care determină valoarea lor prin cantitatea totală de precipitații și distribuția lor în decursul anului. Astfel, scurgerea minimă începe cu lunile septembrie, octombrie, noiembrie și durează până în februarie. Scurgerea maximă începe cu martie – aprilie și se menține la valori ridicate până la sfârșitul verii. Lunile cu valorile cele mai ridicate ale scurgerii sunt mai-iunie, fiind întreținute de ploile determinate de intensificarea circulației vestice a maselor de aer.

Tabelul V.1 Elementele morfometrice ale râurilor

din bazinul hidrografic Râul Doamnei (I. Ujvári, 1972)

Nivele și debite. Din analiza hidrografelor debitelor medii lunare, pe perioada a zece ani (1996 – 2006) se observă existența unei perioade cu ape mari de primăvară provenite predominant din topirea zăpezilor și a ploilor de primăvară în lunile martie – aprilie, continuată cu intervalul mai – iunie, care reprezintă perioada cu debite maxime 3.8 mc/s la Bahna Rusului și 5.1mc/s la Dârmănești. Aceste debite se mențin ridicate și în luna iulie, după care încep să scadă la volume minime în septembrie (0.9mc/s la Bahna Rusului și 0.8mc/s la Dârmănești), după care urmează o ușoară creștere a debitelor la sfârșitul toamnei și începutul iernii, în urma căderii zăpezii. Existența acestor faze caracteristice ale scurgerii nu exclude însă posibilitatea apariției viiturilor în orice perioadă din an datorită ploilor torențiale. Variația debitelor se află în strânsă corelație cu variația nivelelor medii, ale căror valori medii anuale în această perioadă oscilează între 110-130cm la Stația Bahna Rusului și 220-240cm la Stația Dârmănești (tabelul V.2).

Se observă că alimentarea superficială este predominantă, cea subterană participând doar cu aproximativ 30% la scurgerea totală.

Regimul de scurgere al Râului Doamnei se formează în regiunea carpatică și nu poate fi modificat substanțial prin aportul afluenților autohtoni, deși aceștia au bazinele mult mai extinse în sectorul subcarpatic decât în cel carpatic.

Se observă unele oscilații de debite și nivele datorită alimentării pluvio-nivale dominante. Rețeaua autohtonă cuprinde râuri mici cu un drenaj intermitent, care oferă posibilitatea unei modelări alternative (dezagregare uscată și transport masiv la viituri). Coeficienții de scurgere au valori mici, ca urmare a predominării rocilor permeabile, dar și a gradului de fragmentare a reliefului și al răspândirii alunecărilor de teren care nu favorizează scurgerea superficială. În timpul verii se produc viiturile caracteristice sezonului, datorate ploilor torențiale intense. Râul Doamnei transportă mari cantități de aluviuni în suspensie, prin târâre și saltație. Scurgerea solidă înregistrează creșteri progresive de la contactul cu munții din nord până la contactul cu Piemontul Getic.

Se constată o creștere a cantităților de aluviuni în suspensie și în disoluție, datorate tributarelor subcarpatici ale căror bazine, sculptate în roci friabile și solubile, sunt afectate de procese intense de modelare

Tabelul V.2 Caracteristici hidrologice ale Râului Doamnei (după Ujvári, 1972)

V.3 IHTIOFAUNA RÂULUI DOAMNEI

Cercetarea ihtiofaunei a condus la stabilirea componenței ihtiocenozei bazinului hidrografic al Râului Doamnei, a densității, frecvenței, abundenței și răspândirii geografice a fiecărei specii, precum și la semnalarea unor modificări ecologice, care reflectă multiple efecte ale acțiunii omului asupra factorilor de mediu. Astfel, amplele lucrări de amenajare hidroenergetică, bararea, devierea, lucrările de corectare și regularizare a albiilor râurilor, intensificarea pășunatului, a acțiunii de fertilizare a pășunilor alpine, administrarea de îngrășăminte chimice, diferitele acte de braconaj au avut uneori efecte distructive asupra ihtiocenozei Râului Doamnei, periclitând existența unor specii de pești. Așa este specia Romanichtys valsanicola, popular asprete, care a dispărut definitiv din Râul Doamnei. Ihtiofauna Râului Doamnei cuprinde următoarele 18 specii de pești aparținând la 6 familii:

Familia Salmonidae – Salmo trutta fario ( păstrăv indigen)

Familia Thymalidae – Thymallus thymallus (lipan)

-Familia Cyprinidae – Leuciscus cephalus (clean), Phoxinus phoximus (boiștean, verdete), Alburnus alburnus (oblete-lotriță), Alburnoides bipunctatus (latiță), Chondrostoma nasus (scobar-podete), Barbus barbus (mreană), Barbus meridionalis peteényi (mreană vânătă).

– Familia Gobbidae – Gobio uranoscopus frici (murgoci, pietrar), Gobio kessleri (popete) Gobio gobio obtusirostris (popete, murgoi).

– Familia Cobitidae- Noemacheilus barbatulus (molan), Cobitis romanica (nisiparnița).

– Familia Cottidae – Cottus gobio (zglăvoacă).

Ținând seama de componența specifică a faunei ihtiologice (din care 55% sunt specii de Cyprinidae) și de specia dominantă, se disting, în Râul Doamnei, următoarele zone piscicole:

Zona păstrăvului, în amonte de barajul Baciu, cuprinde: păstrăv indigen, păstrăv curcubeu, lipan, iar în aval de baraj se întâlnește păstrăv indigen, zglăvoacă, molan, verdete, moioaga.

Zona moioagei, în aval de lacul Baciu până în aval de Petroșani, este reprezentată de speciile: lipan, moioagă, clean, verdete, molan, zglăvoacă, podete, nisiparniță, latiță, popete. Specia dominantă este moioaga.

Zona scobarului, din aval de Petroșani până la vărsare, cuprinde speciile: podete, moioaga, molan, clean, latiță, verdete, nisiparniță, mreană. Specia dominantă este podetele sau scobarul.

În ultimii ani, datorită intervenției omului asupra ecosistemului acvatic Râul Doamnei, zona lipanului a dispărut ca urmare a modificărilor puternice a regimului hidrologic în aval de baraje. Cursurile de apă în zona păstrăvului, fiind neamenajate și considerabil depopulate, au un randament piscicol natural destul de scăzut. În special numărul salmonidelor este simțitor redus, față de productivitatea zonei respective și de potențialul trofic.

În bazinul Râului Doamnei, factorii cei mai importanți care au contribuit la depopulare au fost:

Pescuitul abuziv și braconajul care se practică de către locuitorii riverani. Se pescuiește cu mijloace, unelte și procedee nepermise;

Despăduririle, care în ultimii ani s-au efectuat destul de intens în bazinul superior al Râului Doamnei, au făcut ca pâraiele ce străbat aceste zone să fie sărace în faună nutritivă și cu o populație de păstrăv mult scăzută, amenințată chiar cu dispariția din cauza eroziunilor puternice;

Viiturile mari de apă, care au răvășit albia râului, au avut efecte negative asupra efectivului piscicol.

În concluzie, Râul Doamnei apare ca un ecosistem depopulat și nevalorificat sub aspectul piscicol, ca urmare a intervenției masive și de lungă durată a factorului antropic.

V.4 IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA ZONEI STUDIATE

Omul, prin amprenta sa asupra învelișului biotic în scopul extinderii suprafețelor cultivate și a celor pentru locuit, a deschis căi pentru declanșarea proceselor de modelare.

Defrișările pe suprafețe întinse au fost practicate în depresiunile și dealurile cuprinse în arealul studiat, o dată cu extinderea culturilor agricole în special pomicole. Dacă urmărim repartiția pădurilor la începutul secolului, se observă o predominare a arealelor compacte pe majoritatea dealurilor.

Practic nu s-au efectuat despăduriri rapide care să producă dezastre ecologice, iar pe multe areale s-au efectuat replantări. Astfel, analizând planul de amenajări silvice al Ocolului Domnești putem exemplifica, câteva artificializări de vegetație (forestiere) realizate în acest sector subcarpatic: în perioada anilor 1949-1963 se acordă o mare atenție împăduririi terenurilor degradate cu salcâm și pin, precum și împădurirea terenurilor goale; perioada anilor 1974-1983 se caracterizeză prin intensificarea preocupărilor de extindere a rășinoaselor și de creare a culturilor pentru celuloză.

De asemenea, se continuă suprasolicitarea pădurilor în ceea ce privește prelevarea de masă lemnoasă. În deceniul anterior (1984-1993) lucrările de îngrijire și conducere s-au realizat într-un procent de 100% în ce privește suprafața, nu și în ceea ce privește volumul, datorită faptului că arboretele nu au realizat consistența și stările prognozate. Lucrările de împădurire s-au realizat doar pe 63% din suprafața prevăzută. Acest lucru s-a repercutat negativ în faptul că la ora actuală există o suprafață foarte mare de împădurit.

Suprapășunatul reprezintă un alt factor care contribuie la modificarea învelișului vegetal ca element declanșator al proceselor actuale. Efectele negative rezidă din:

mii de oi consumau primăvara plantele timpurii iar toamna pe cele târzii îndepărtând astfel covorul vegetal într-o perioadă cu pluviozitate ridicată (117mm/an luna mai, 75mm/an luna octombrie, postul pluviometric Nucșoara) mai ales primăvara asociat cu topirea zăpezii declanșând astfel deplasări de teren.

Presiunea umană indică cantitativ și calitativ modul în care omul intervine în modificarea componentelor mediului natural. Corelând cu modul de utilizare al terenurilor putem deduce că per ansamblu valorile mai ridicate sunt atinse de presiunea umană prin suprapășunat (pășuni și fânețe), arabil, livezi, păduri etc.

Acestea reflectă încă din trecut o activitate antropică tradițională care în mare măsură se continuă și astăzi pe toată suprafața sectorului subcarpatic analizat.

Alături de aceste deplasări ale turmelor de oi se adaugă suprapășunatul sezonier (primăvară-vară-toamnă) pe izlazurile comunale cu vaci, cai, capre. Potecile create de animale canalizează cu ușurință apele pluviale determinând procese de șiroire, iar prin greutatea exercitată asupra solului determină tasarea acestuia.

În cazul torenților s-au construit baraje în trepte din beton care să diminueze viteza de curgere a apei, s-au fixat malurile pentru a preveni declanșarea unor procese denudaționale mult mai intense, care s-ar putea transforma în catastrofe naturale.

Depozitările de gunoaie menajere în albiile pâraielor comunaleși chiar în albia Râului Doamnei pot duce la reducerea vitezei de scurgere a acestora cu efecte asupra proceselor de albie (se declanșează eroziunea laterală, râul începe să meandreze săpând în maluri unde pot da naștere alunecărilor și prăbușirilor).

De asemenea trebuie remarcat faptul că starea apelor de suprafață este pusă în pericol datorită poluării biologice prin exploatarea mai mult sau mai puțin rațională a deversărilor de rumeguș și borhot, care pot afecta în mai mică măsura procesele de albie, dar într-o mai mare măsură calitatea apelor, a ecosistemelor acvatice și a stării de sănătate a populației.

CAPITOLUL VI

MATERIALE ȘI METODE DE LUCRU

VI.1 PRELEVAREA,CONSERVAREA ȘI TRANSPORTUL PROBELOR DE APĂ

VI.1.1 Prelevarea probelor de apă

Prelevarea probelor de apa este o etapă deosebit de importantă în desfășurarea procesului de analiză fizico-chimica a apei, deoarece probele recoltate trebuie să fie reprezentative și nu trebuie să introducă modificări în compoziția și calitățile apei datorita unei tehnici defectuoase sau a unor condiții incorecte de pregătire a materialului.Prelevarea apei pentru analiza fizico-chimică se face în flacoane de sticlă sau polietilenă prevăzute cu dop rodat sau închise ermetic.

Vasele de prelevare trebuie spălate foarte bine pentru a îndepărta orice urmă de substanțe organice sau alte impurități care ar putea denatura compoziția probei. Spălarea se face cu amestec sulfocromic și detergenți, apoi se c1atesc bine cu apa de la robinet, cu apa distilata și bidistilată și în final se usucă. În momentul prelevării, flaconul se va clăti de 2-3 ori cu apa ce urmează să fie recoltată, apoi se umple cu apa de analizat pana la refuz, iar dopul se va fixa în așa fel încât să nu rămână bule de aer în interiorul vasului.

VI.1.2 Conservarea probelor de apă

Un alt aspect important al procesului de prelevare este grija pentru conservarea probelor pentru analiza, de oarece analiza apei are o valoare limitată dacă probele au suferit modificări fizico-chimice sau biologice în timpul transportului sau păstrării.

În general este indicat să treacă un timp foarte scurt – de maxim 4 ore – între prelevare și analiza probelor de apa.

Probele conservate trebuie ținute la temperatura de 6° – 10°C și luate în lucru după cum urmează:

pentru apele curate, analizele se fac până la cel mult 72 ore din momentul recoltării probei;

pentru apele cu poluare medie, până la 48 ore din momentul recoltării;

pentru apele poluate, până la 12 ore din momentul recoltării probei.

VI.1.3 Transportul probelor de apă

Proba trebuie transportată la temperatură scăzută (mai ales vara), se evită expunerea la lumină. Uneori, proba poate fi nefixată dar trebuie transportată rapid în laborator, în recipient cu apă minimă, la 4-80 C, intr-o geantă frigorifică sau frigider mobil.

Aceasta reduce activitatea carnivoră si deteriorarea rapidă a probei. La folosirea formolului este bine ca echipamentul de teren (pungi, borcane, și/sau găleți) care a venit in contact cu acesta să fie spălat bine si transportat în cutii închise ermetic.

VI.2 MATERIALE ȘI METODE UTILIZATE ÎN STUDIUL DE FAȚĂ

În perioada august 2013 – aprilie 2014 s-au făcut trei deplasări pe teren, în lunile august, octombrie 2013 și aprilie 2014. Din cele patru stații stabilite, s-au prelevat probe calitative și cantitative. Pentru analiza cantitativă, s-au făcut câte trei prelevări pe stație, cu fileu bentonic (figurile. VI. 1, VI. 2) având un cadru de 40 X 40 cm, ce delimitează o suprafață de 0,16 m2, iar ochiurile plasei au dimensiunea de 200 μm. Pietrele au fost spălate și periate în curent.

Figura VI.1 Prelevare probe zoobentos cu fileul bentonic în stația Nucșoara

Figura VI.2 Prelevare probe zoobentos cu fileul bentonic în stația Dârmănești

Numărarea organismelor prezente în fileul bentonic s-a făcut prin regula de trei simplă, luând ca etalon unitatea de măsură m2, în cazul de față având o suprafață a fileului ce delimitează 0,16m2. Probele au fost fixate pe teren în formalină 8 % și transportate în Laboratorul de Hidrobiologie în pungi de plastic etichetate. Trierea probelor s-a făcut în laboratorul de Hidrobiologie din cadrul Universității din Pitești. Organismele rezultate au fost trecute în flacoane cu alcool etilic 70 %.

Pentru triere a fost folosită o lupă binoculară (stereomicroscop) tip I.O.R. Pentru identificarea taxonilor s-au folosit determinatoare reprezentative mai ales din literatura de specialitate străine, pentru grupul abordat neexistând decât un singur determinator românesc pentru larve, cu caracter mai mult didactic .

VI.2.1 Determinarea indicatorilor chimici de poluare a apei

O grupare deosebit de importantă în cadrul analizei chimice a apei o reprezintă aceea a indicatorilor de poluare. Elementele care fac parte din această grupă nu au efecte nocive, toxice sau de altă natură asupra organismului uman și nici nu produc modificări în caracteristicile apei care să poată fi evidențiate cu ușurință și să limiteze utilizarea acesteia.

Unele din aceste elemente indicatoare se pot găsi în mod obișnuit în apele naturale, de aceea nu atât prin prezența lor cât mai ales prin modificarea bruscă a concentrației, aceste elemente au rol indicator. Din această categorie fac parte: oxigenul dizolvat și consumul biochimic de oxigen.

Determinarea oxigenului dizolvat în apă

Cantitatea de oxigen dizolvată în apă depinde de temperatura apei, presiunea aerului și de conținutul în substanțe oxidabile și microorganisme. Scăderea cantității de oxigen din apă duce la pierderea caracterului de prospețime al acestuia, dându-i un gust fad și făcând-o nepotabilă. De asemenea scăderea oxigenului reduce capacitatea de autopurificare a apelor naturale favorizând persistența poluării cu toate consecințele nedorite.

În studiul de față am utilizat metoda Winckler. Principiul acestei metode este acela că oxigenul dizolvat în apă oxidează hidroxidul manganos la hidroxid manganic, care în mediul acid scoate iodul din iodura de potasiu în cantitate echivalentă cu oxigenul dizolvat în apă și care se titrează cu tiosulfat de sodiu.

Determinarea consumului biochimic de oxigen (CBO5)

Consumul biochimic de oxigen este cantitatea de oxigen consumată de microorganisme într-un interval de timp, pentru descompunerea biochimică a substanțelor organice conținute în apă. Timpul standard stabilit este de 5 zile la temperatura de 200C.

Principiul acestei metode este acela de a determina oxigenul consumat timp de 5 zile de către microorganismele din apă prin diferența dintre cantitatea de oxigen dizolvat găsită în proba de apă imediat și după 5 zile de la prelevare.

Determinarea ph-ului apei

Notiunea de pH a fost introdusa de Sorensen in anul 1909 sub denumirea de exponent de hidrogen si a devenit familiara tuturor specialistilor chimisti si biochimisti, semnificatia ei ramanand insa si in prezent un subiect controversat.

În multe procese de productie se folosesc solutii de apa din diferite substante care au o reactie neutra, acida sau alcalina. Gradul de aciditate sau alcalinitate a acestor solutii se caracterizeaza prin marimea curentului numit indicator de concentratie activa a ionilor de hidrogen, notat pH.

În studiul de față am utilizat metoda electrometrică de masurare a pH-ului ce se bazeaza pe diferenta de potential care apare intre un electrod metalic cufundat intr-o solutie care contine ionii sai si solutia respectiva, diferenta de potential, care depinde de concentratia acestor ioni si temperatura.

VI.2.2 Caracterizarea biocenozelor acvatice din punct de vedere al

parametrilor ecologici

Determinarea spectrului ecologic al biocenozei

Pentru a studia o biocenoză din punct de vedere cenotic este necesar să știm mai întâi compoziția taxonomică a speciilor componente. Estimarea ponderilor diverselor grupe de plante sau de animale ne oferă în final o imagine de ansamblu asupra compoziției biocenozei.

Pentru determinarea spectrului ecologic al speciilor dintr-o biocenoză trebuie mai întâi să prelevăm eșantioane cât mai reprezentative din teren, urmând trierea materialului în laborator, prin determinarea și clasarea pe grupe taxonomice mari: clase, ordine, familii. Se procedează apoi la estimarea cantitativă a taxonilor. Astfel, în orice biocenoză se pot găsi reprezentanți din câteva familii de plante și de animale. Se înscriu într-un tabel familiile sau alte grupări taxonomice unele sub altele consemnând alăturat numărul de specii sau de indivizi.

Considerând numărul total pe toate familiile ca fiind 100%, se calculează ponderea fiecărei familii din ansamblul faunistic, exprimată în procente, după formula:

% = n / N x 100

Unde: N = nr. total de specii din probă;

n = nr. de specii dintr-o anumită familie.

Analiza poate continua apoi pe genuri și specii, în care caz procentul deținut de fiecare se obține prin raportarea la numărul total de genuri cuprinse de o familie sau la numărul total de specii aparținând unui anumit gen.

Rezultatele se reprezintă grafic, sub formă de ciclogramă procentuală, obținându-se spectrele ecologice pentru familii, ordine să specii, dar și pentru unele grupări taxonomice superioare: încrengături, clase, ordine.

Determinarea unor parametrii ai biocenozei

Frecvența speciilor (F) reprezintă procentul probelor în care se află o specie dată din numărul total de probe prelevate. Se calculează după formula:

F% = p/P x 100,

Unde: P = nr. total de probe analizate;

p = nr. de probe în care apare specia.

Constanța speciilor dintr-o biocenoză se exprimă de obicei după frecvența acestoră (N. Botnariuc, 1982). Tischler grupează speciile după valoarea frecvenței în următoarele categorii:

Abundența relativă se exprimă procentual și se află raportând numărul de indivizi ai unei specii (n) din probe la numărul total de indivizi din probele analizate (N), după formula:

A = n/N x100,

Indicele de semnificație ecologică (W) reprezintă relația dintre frecvență (F) și abundență (A), precizând mai exact poziția unei specii în biocenoză. Se calculează după relația:

W = (F x A) / 100

Rezultatele se interpretează astfel:

VI.3 STABILIREA STAȚIILOR DE PRELEVARE

În perioada august 2013 – aprilie 2014 au fost prelevate probe zoobentonice calitative și cantitative din patru stații de prelevare – Nucșoara, Stănești, Lăpușani, Darmănești.

Alegerea stațiilor de prelevare s-a făcut pe criteriu strict de distanță, împărțindu-se sectorul studiat în 4 zone aproximativ egale, precum și de zonele de impact antropic care scade progresiv din amonte în aval, stația Nucșoara putând fi considerată etalon, data fiind influența antropică foarte scăzută, precum și faptul că în amonte de aceasta nu exista așezări umane stabile.

VI.3.1 Descrierea stațiilor de prelevare

Stația 1 –Nucșoara (figura VI.3)

-influența sezonieră a turismului, în lunile mai – septembrie;

-zonă de foioase – amestec;

-malurile abrupte, cu vegetație ierboasă;

-substrat bolovănos, cu pietre mari;

-adâncime medie 25 – 30 cm;

-bioderma dezvoltată în lunile de vară;

Stația 2 – Stănești (figura VI.4)

-influență antropică;

-zonă de foioase;

-substrat bolovănos, cu pietre mari;

-maluri lente, înierbate;

-bioderma dezvoltată în lunile de vară;

-adâncime medie 25 cm;

Stația 3 – Lăpușani (figura VI. 5)

-influență antropică;

-deversări menajere de la agenții economici din zonă și din împrejurimi;

-zonă de foioase;

-malurile lente, cu vegetație ierboasă;

-substrat pietros, cu mâl la mal;

-adâncime medie 15 – 20 cm;

Stația 4 – Dârmănești (figura VI. 6)

-zonă de amestec;

-substrat bolovănos-pietros, cu pietre mici, nisipos la mal;

-malurile lente, cu vegetație ierboasă;

-viteza apei aproximativ 6 m/s;

-adâncime medie 30 cm;

-influență antropică datorată agenților economici

din zonă;

Condițiile hidrologice și climatice din momentul prelevării probelor, pentru fiecare stație în parte, sunt prezentate în tabelul VI.1.

Tabelul VI.1 Caracterizarea stațiilor de prelevare

CAPITOLUL VII

REZULTATE ȘI DISCUȚII

VII.1 CARACTERIZAREA CALITATIVĂ A RÂULUI DOAMNEI DIN PUNCT DE VEDERE AL ANALIZEI CHIMICE

Scopul analizelor a fost acela de a determina o parte din parametrii fizico-chimici ai probelor de apă recoltate din patru puncte diferite ale Raului Doamnei.

Cele patru puncte de prelevare sunt următoarele:

1.Nucșoara

2.Stănești

3.Lăpușani

4.Darmănești

Din fiecare punct de prelevare a fost extrasă câte o probă de apă. După prelevare aceste probe au fost conservate și în cel mai scurt timp posibil au fost analizate în laborator. Analiza preliminară a constat în determinarea parametrilor fizici: miros, culoare, turbiditatate. În urma observațiilor făcute nici una dintre probe nu prezenta miros, proba prelevată din stația Stănești avea o culoare ușor gălbuie datorită conținutului în materii organice.

Prezența substanțelor oxidabile în apă ne dă indicii despre gradul de poluare al acesteia. Surse de impurificare a raului: scurgeri accidentale de reziduuri de la fabricile din zonă, materiile organice naturale provenite de la animalele din gospodăriile oamenilor, sarea presărată în timpul iernii pe șosele, care este purtată prin sol de către apa de ploaie și zăpada topită.

Făcand o comparație între cele patru probe, putem afirma că proba prelevată din stația Nucșoara prezintă cele mai bune aspecte calitative.Acestea sunt susținute de valorile obținute de-a lungul tuturor analizelor efectuate.

Valorile indicatorilor chimici se află în limitele impuse de standardele în vigoare. În stația Nucșoara, situată în amonte, apa prelevată este ușor acidă (valoare mare a CO2) datorită zonei calcaroase din care provine izvorul.

Făcand o comparație între cele patru stații, putem afirma că apa prelevată din punctul Nucșoara prezintă cele mai bune aspecte calitative. Acestea sunt susținute de valorile obținute de-a lungul tuturor analizelor fizico – chimice efectuateFigura VII.1 Determinarea cantității de oxigen dizolvat în apele Râului Doamnei

Figura VII.2 Determinarea consumului biochimic de oxigen (CBO5) din apele Râului Doamnei

Figura VII.3 Determinarea pH-ului apelor Râului Doamnei

VII. 2 CARACTERIZAREA STĂRII DE CALITATE A RÂULUI DOAMNEI

DIN PUNCT DE VEDERE AL ANALIZEI MACROZOOBENTOSULUI

În urma deplasărilor pe teren în perioada august 2013 – aprilie 2014, am prelevat probe zoobentonice din cele patru stații descrise în capitolul anterior. Ulterior, acestea au fost prelucrate în laborator, iar rezultatele obținute sunt prezentate în tabelele VII.1, VII.2 și VII.3 și în figurile VII.4, VII.5 și VII.6.

Tabelul VII.1 Structura zoocenozei bentonice a Râului Doamnei-August 2013

Nr. = număr de indivizi / m2

Gr. = grame substanță umedă / m2

Figura VII.4 Structura zoocenozei bentonice a Râului Doamnei – August 2013

Abundența maximă a efemeropterelor se înregistrează la stația Nucșoara – 831 ind./m2, iar o abundență scăzută se înregistrează la stația Dârmănești.

Surprinzătoare este valoarea ridicată înregistrată la Stănești, de 603 ind./m2, unde se atinge maxima și la plecoptere, explicația fiind, probabil, scăderea considerabilă a cantităților de apă menajeră uzată deversată prin dotarea principalilor poluatori locali cu vidanje pentru colectarea. În stațiile din aval abundența scade progresiv;

La plecoptere, cu excepția situației descrise anterior, celelalte stații înregistrează valori scăzute .

Gammaridele sunt predominante în stația Stănești; acestea sunt indicatori de apă curată, explicația numărului mare în această stație a fost dată anterior.

În ceea ce privesc Trichopterele,acestea prezintă valoarea maximă în stația Stănești, în stațiile Lăpușani și Dârmănești prezentând valori aproximativ egale

Tabelul VII.2 Structura zoocenozei bentonice a Râului Doamnei-Octombrie 2013

Nr. = număr de indivizi / m2

Gr. = grame substanță umedă / m2

Figura VII.5 Structura zoocenozei bentonice a Râului Doamnei – Octombrie 2013

Efemeropterele ating abundența maximă la Stănești (1000 ind./m2), iar o densitate numerică scăzută prezintă la Dârmănești (109 ind/m2)

Situația este similară și la plecoptere; în celelalte stații, numărul de indivizi/m2 scade progresiv în aval.

trichopterele se mențin la valori scăzute în toate stațiile, sub 100 ind/m2;

chironomidele au o densitate foarte mare la Stănești

Tabelul VII.3 Structura zoocenozei bentonice a Râului Doamnei-Aprilie 2014

Nr. = număr de indivizi / m2

Gr. = grame substanță umedă / m2

Figura VII.6 Structura zoocenozei bentonice a Râului Doamnei – Aprilie 2014

Grupurile dominante numeric sunt efemeropterele, plecopterele și chironomidele;

efemeropterele ating abundența maximă la stația Nucșoara (756 ind/m2);

în celelalte stații, numărul de exemplare de efemeroptere / m2 scade progresiv din amonte în aval, pe măsură ce viteza de curgere descrește, iar influența antropică este din ce în ce mai pronunțată;

în cazul plecopterelor, abundența acestora scade progresiv din amonte în aval, atingând valoarea maximă la stația Nucșoara (721 ind./m2) și minimă la Dârmănești (44 ind./ m2).

Un caz aparte este cel al Chironomidelor care înregistrează o creștere explozivă în stațiile Lăpușani și Dârmănești (1475 ind/m2, respectiv 1550 ind/m2), explicația probabilă fiind dată de faptul că anterior perioadei de prelevare au fost înregistrate ploi abundente carte au dus la revărsarea raului, aducand astfel o încărcătură organică mare din albia minoră, ducand la crestrea clasei de calitate.

Grupurile dominante sunt efemeropterele și plecopterele care au o distribuție din amonte în aval similară, ambele prezentând valorile maxime ale abundenței în stația Nucșoara (756, respectiv 721 ind./m2), iar minimele la stația Dârmănești, în celelalte stații de unde s-au prelevat probe numărul de ind./m2 fiind comparabil, cuprins între 94– 559 ind./m2.

VII.3 CARACTERIZAREA ECOLOGICĂ A BIOCENOZEI RÂULUI DOAMNEI DIN PUNCT DE VEDERE AL FAUNEI DE EFEMEROPTERE

În urma analizei faunei de efemeroptere, în probele prelevate din cele patru stații de-a lungul râului Doamnei au fost identificate 14 specii din 7 genuri aparținând la 6 familii din toate cele 3 subordine. Lista acestora este redată în tabelul VII.4.

Din punct de vedere al principalilor parametrii ecologici, datele prelucrate sunt trecute în tabelele VII.5; VII.6; VII.7; VII.8, de unde se poate vedea frecvența fiecărei specii în fiecare stație de prelevare, abundența, constanța și categoria în care se încadrează fiecare specie. Se observă că, pentru stațiile din amonte, caracteristică este specia Baëtis alpinus, indicator pentru clasa I de calitate, în timp ce în aval devine caracteristică Baëtis rhodani, indicator pentru clasa II – III de calitate, ca și Ecdyonurus venosus și majoritatea speciilor din genul Epeorus sp.

Tabelul VII. 4 Lista speciilor de efemeroptere identificate în Râul Doamnei

Rhitrogena semicolorata este caracteristică pentru toate stațiile cercetate, ceea ce ne arată faptul că substratul este pietros – bolovănos, viteza de curgere este destul de mare, această specie fiind litoreofilă.

Din punct de vedere al spectrului ecologic (figurile VII.7; VII.8; VII.9; VII.10) se poate observa că în stațiile din amonte, respectiv Nucșoara și Stănești, cel mai bine reprezentată este familia Ecdyonuriidae, având o pondere de 50% la stația Nucșoara, respectiv 46% la stația Stănești, scăzând progresiv până la 30% la stația Dârmănești.

Baetidele sunt cel mai bine reprezentate în stația Lăpușani, unde sunt dominante (40%), în cazul celorlaltor stații procentajul fiind aproximativ egal, cuprins între 25 – 30%.

Familiile Ephemeridae; Leptophlebiidae; Ephemereliidae și Caenidae au o pondere sub 15% în toate stațiile.

Tabelul VII.5 Caracterizarea ecologică a biocenozei Râului Doamnei din punct de vedere al faunei de efemeroptere -Stația Nucșoara

Tabelul VII.6 Caracterizarea ecologică a biocenozei Râului Doamnei din punct de vedere al faunei de efemeroptere-Stația Stănești

Tabelul VII.7 Caracterizarea ecologică a biocenozei Râului Doamnei din punct de vedere al faunei de efemeroptere-Stația Lăpușani

Tabelul VII.8 Caracterizarea ecologică a biocenozei Râului Doamnei din punct de vedere al faunei de efemeroptere-Stația Dârmănești

Figura VII.7 Spectrul ecologic pe familii al faunei de efemeroptere din Râul Doamnei-Stația Nucșoara

Figura VII.8 Spectrul ecologic pe familii al faunei de efemeroptere din Râul Doamnei-Stația Stănești

Figura VII.9 Spectrul ecologic pe familii al faunei de efemeroptere din Râul Doamnei-Stația Lăpușani

Figura VII.10 Spectrul ecologic pe familii al faunei de efemeroptere din Râul Doamnei-Stația Dârmănești

CONCLUZII

În urma studierii datelor obținute în teren, se pot trage următoarele concluzii:

Din punct de vedere al analizelor fizico – chimice, starea de calitate a apei Râului Doamnei se încadrează în clasa I – II de calitate;

Valorile indicatorilor chimici se află în limitele impuse de standardele în vigoare.

În stația Nucșoara, situată în amonte, apa prelevată este ușor acidă (valoare mare a CO2) datorită zonei calcaroase din care provine izvorul.

Făcand o comparație între cele patru stații, putem afirma că apa prelevată din punctul Nucșoara prezintă cele mai bune aspecte calitative. Acestea sunt susținute de valorile obținute de-a lungul tuturor analizelor fizico – chimice efectuate.

Din punct de vedere al stării ecologice a calității apelor Râului Doamnei, se constată următoarele:

Principalele grupe de nevertebrate bentonice prezente în Râul Doamnei sunt efemeropterele, plecopterele, chironomidele, trichopterele și gamaridele.

Efemeropterele și plecopterele, grupuri oxifile și reofile, sunt bine reprezentate în stațiile Nucșoara (unde impactul antropic este scăzut, apele fiind curate, nepoluate, cu viteză mare de curgere și debit scăzut).

În celelalte stații, valorile scad, în general, progresiv, din amonte în aval, aici făcându-se simțită gradat antropică, principalele surse de impurificare fiind: scurgeri accidentale de reziduuri de la fabricile din zonă, materiile organice naturale provenite de la animalele din gospodăriile oamenilor, sarea presărată în timpul iernii pe șosele, care este purtată prin sol de către apa de ploaie și zăpada topită.

Numărul de gamaride și trichoptere este aproximativ constant pe tot cursul râului, menținându-se la valori scăzute.

În funcție de anotimpurile cercetate, se constată că, în aceeași stație, în luni diferite, valorile sunt comparabile, neînregistrându-se variații foarte mari.

Speciile de efemeroptere identificate, precum și distribuția și caracterele ecologice ale acestora pe stații, ne arată faptul că acestea sunt caracteristice zonei de rhitron în care se incadrează cursul de apă studiat, iar clasa de calitate determinată este aceeași cu cea rezultată în urma analizelor fizico – chimice, și anume I – II.

BIBLIOGRAFIE

AVRAMESCU, L., ENE, L., CONSTANTINESCU, I. (1965) – „Studiu hidrogeologic preliminar al bazinelor hidrografice Argeș, București;

BARNEA, N. (1982) – „Poluarea și protecția mediului", București;

Bănărescu, P., Tatole, Victoria (1994)- Principii și metodologii de determinare a debitelor minime necesare în albia râurilor, în aval de lucrările hidrotehnice pentru protecția mediului. Institutul de Biologie, Bucuresti.

Bogoescu C. (1958) – Fauna R.P.R. – Insecta, vol. III, fasc. 3, Ed. Academiei R.P.R.

BREZEANU, GH., ROMAN, N., IONICA, D., ZINEV1C1, V., NICOLESCU, N., TEODORESCU, L., ALEXANDRA SIMON-GRUIA (1997) – Influența construcției barajelor si lacurilor de acumulare asupra structurii ecosistemice din bazinul hidrografic Ialomița, Lucrări Seminar ARDI, București, 1: pp. 127-133.

BREZEANU, GH., SIMION – GRUIȚA, ALEXANDRA (2002) – Limnologie generală, Editura * H * G *A* București.

Chiriac, E., Udrescu, M. (1965) – Ghidul naturalistului în lumea apelor dulci – Ed. Științifică, București

CHIRIAC, G., LUNGU, A. (1997) – Evaluarea capacității de utilizare a substanțelor biogene de origine alohtonă din acumulările Budeasa și Golești, în Culegere de lucrări prezentate la Seminarul ARDI, INMH București, vol. 1, pp. 133-138.

CONSTANTINESCU,V., CROITORU,M. (1971) – „Cercetări hidrogeologice în bazinu mijlociu al Argeșului”, Institutul Geografic al României, STE, sera E, nr.9;

CUMMINS, K.W. (1973): Trophic relations of aquatic insects – A. Rev. Ent.

CUMMINS, K.W., KLUG, M. J. (1979): Feeding ecology of stream invertebrates – Ann. Rev. Ecol. Syn., 10.

CUMMINS, K.W., LAUFF, G. H. (1969): The influence of substrate particle size on the microdistribution of stream macrobentos – Hydrobiologia, 34.

DIACONU, S. (2000) – „Probleme de management în domeniul protecției apelor din bazinul hidrograjic Argeș”, Universitatea Cluj-Napoca;

DIMA, M. (1988) – „Epurarea apelor uzate urbane", Ed.Junimea. Iași;

ELLIOTT, J.M., HUMPESCHE, U.H., MACAN, T.T. (1988) – Larvae of the British Ephemeroptera: A key with ecological notes – Freshwatwr Biological Association, Scientific publication No. 49.

GÂLDEAN, N. (1989): Contribuții la studiul sistematic și zoogeografic al efemeropterelor (Insecta: Ephemeroptera) din România – Teză de doctorat, Institutul Central de Biologie, București.

Grassé, P. (1961) – Traté de zoologie – Ed. Masson, Paris.

Hickmann, M. (1971) – Invertebré – London

Ionescu, M. A., Lăcătușu, M. (1971) – Entomologie – E.D.P., București

MACAN, T.T. (1970) – A Key to the Nymphs of British Species of EPEMEROPTERA with notes on their Ecology – Freshwatwr Biological Association, Scientific publication No. 20, Second edition,

MAVRODIN, T., BĂCANU, S. (1978) – „Argeș – Ghid turistic al județului", Ed. Sport -Turism, București;

MĂLĂCEA, I. (1969) – ,,Biologia apelor impurificate", Ed. Academiei R.S.R., București;

PÂRVU, C.TIN (1999) – Ecologie generală – Editura Tehnică, București.

SIMA, C., SCURTU, I., POȘIRCĂ R. (2007) – „Ecologia și protecția mediului înconjurător", Ed. Independența Ec., Pitești;

TEODORESCU, I. & COL. (1973) – "Gospodărirea apelor”, Ed.Ceres, București;

UJVÁRI, I. (1972): Geografia apelor României – Editura Științifică, București.

VARDUCA, A. (1999) – „Monitoringul integrat al calității apelor", Ed.H.G.A., Bucuresti;

VLĂDUȚU, A. M. (2005) – “Elemente de limnologie – Ecologia apelor curgătoare”, Editura Universității din Pitești.

*** "Anuare hidrologice" – Direcția Apelor Argeș – Vedea, Pitești, 2005 – 2007;

*** "Planul de management al spațiului hidrograftc Argeș – Direcția Apelor Argeș-Vedea, Pitești, 2005 – 2007;

*** "Programul ARDI” (Argeș – Dâmbovița – Ialomița), Culegere de lucrări ARDI, INMH București, 1997;

*** "Protecția, tratarea și epurarea apelor”, C.N.A. – I.C.P.G.A., Bucuresti, 1976;

*** "Raportul calității factorilor de mediu”, A.P.M. Pitești,1997-2000;

*** "Sinteza calității apelor în bazinul hidrografic Argeș ” – Direcția Apelor Argeș-Vedea, 2005 – 2007;

*** "Starea factorilor de mediu în România” – Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor, 1993-1999.

http://www.rowater.ro/#/dirApe/ArgesVedea

http://www.pronatura.ro/legi/legea_apelor.htm

http://www.faunaeur.org/external_databases.php

http://www.fauna-iberica.mncn.csic.es/english/

http://www.biopix.dk/Jcs/Dyr/SpeciesPages/CaeniLuctu.htm

http://tolweb.org/Plecoptera/8245

http://lakes.chebucto.org/ZOOBENTH/BENTHOS/v.html#linnean

http://enrin.grida.no/htmls/romania/soe2000/rom/cap2/index.htm

http://animaldiversity.ummz.umich.edu/site/accounts/pictures/Insecta.html

Homepage

http://www.comunanucsoara.ro/nucsoara-date-fizico-geografice-108.html

Acasă

BIBLIOGRAFIE

AVRAMESCU, L., ENE, L., CONSTANTINESCU, I. (1965) – „Studiu hidrogeologic preliminar al bazinelor hidrografice Argeș, București;

BARNEA, N. (1982) – „Poluarea și protecția mediului", București;

Bănărescu, P., Tatole, Victoria (1994)- Principii și metodologii de determinare a debitelor minime necesare în albia râurilor, în aval de lucrările hidrotehnice pentru protecția mediului. Institutul de Biologie, Bucuresti.

Bogoescu C. (1958) – Fauna R.P.R. – Insecta, vol. III, fasc. 3, Ed. Academiei R.P.R.

BREZEANU, GH., ROMAN, N., IONICA, D., ZINEV1C1, V., NICOLESCU, N., TEODORESCU, L., ALEXANDRA SIMON-GRUIA (1997) – Influența construcției barajelor si lacurilor de acumulare asupra structurii ecosistemice din bazinul hidrografic Ialomița, Lucrări Seminar ARDI, București, 1: pp. 127-133.

BREZEANU, GH., SIMION – GRUIȚA, ALEXANDRA (2002) – Limnologie generală, Editura * H * G *A* București.

Chiriac, E., Udrescu, M. (1965) – Ghidul naturalistului în lumea apelor dulci – Ed. Științifică, București

CHIRIAC, G., LUNGU, A. (1997) – Evaluarea capacității de utilizare a substanțelor biogene de origine alohtonă din acumulările Budeasa și Golești, în Culegere de lucrări prezentate la Seminarul ARDI, INMH București, vol. 1, pp. 133-138.

CONSTANTINESCU,V., CROITORU,M. (1971) – „Cercetări hidrogeologice în bazinu mijlociu al Argeșului”, Institutul Geografic al României, STE, sera E, nr.9;

CUMMINS, K.W. (1973): Trophic relations of aquatic insects – A. Rev. Ent.

CUMMINS, K.W., KLUG, M. J. (1979): Feeding ecology of stream invertebrates – Ann. Rev. Ecol. Syn., 10.

CUMMINS, K.W., LAUFF, G. H. (1969): The influence of substrate particle size on the microdistribution of stream macrobentos – Hydrobiologia, 34.

DIACONU, S. (2000) – „Probleme de management în domeniul protecției apelor din bazinul hidrograjic Argeș”, Universitatea Cluj-Napoca;

DIMA, M. (1988) – „Epurarea apelor uzate urbane", Ed.Junimea. Iași;

ELLIOTT, J.M., HUMPESCHE, U.H., MACAN, T.T. (1988) – Larvae of the British Ephemeroptera: A key with ecological notes – Freshwatwr Biological Association, Scientific publication No. 49.

GÂLDEAN, N. (1989): Contribuții la studiul sistematic și zoogeografic al efemeropterelor (Insecta: Ephemeroptera) din România – Teză de doctorat, Institutul Central de Biologie, București.

Grassé, P. (1961) – Traté de zoologie – Ed. Masson, Paris.

Hickmann, M. (1971) – Invertebré – London

Ionescu, M. A., Lăcătușu, M. (1971) – Entomologie – E.D.P., București

MACAN, T.T. (1970) – A Key to the Nymphs of British Species of EPEMEROPTERA with notes on their Ecology – Freshwatwr Biological Association, Scientific publication No. 20, Second edition,

MAVRODIN, T., BĂCANU, S. (1978) – „Argeș – Ghid turistic al județului", Ed. Sport -Turism, București;

MĂLĂCEA, I. (1969) – ,,Biologia apelor impurificate", Ed. Academiei R.S.R., București;

PÂRVU, C.TIN (1999) – Ecologie generală – Editura Tehnică, București.

SIMA, C., SCURTU, I., POȘIRCĂ R. (2007) – „Ecologia și protecția mediului înconjurător", Ed. Independența Ec., Pitești;

TEODORESCU, I. & COL. (1973) – "Gospodărirea apelor”, Ed.Ceres, București;

UJVÁRI, I. (1972): Geografia apelor României – Editura Științifică, București.

VARDUCA, A. (1999) – „Monitoringul integrat al calității apelor", Ed.H.G.A., Bucuresti;

VLĂDUȚU, A. M. (2005) – “Elemente de limnologie – Ecologia apelor curgătoare”, Editura Universității din Pitești.

*** "Anuare hidrologice" – Direcția Apelor Argeș – Vedea, Pitești, 2005 – 2007;

*** "Planul de management al spațiului hidrograftc Argeș – Direcția Apelor Argeș-Vedea, Pitești, 2005 – 2007;

*** "Programul ARDI” (Argeș – Dâmbovița – Ialomița), Culegere de lucrări ARDI, INMH București, 1997;

*** "Protecția, tratarea și epurarea apelor”, C.N.A. – I.C.P.G.A., Bucuresti, 1976;

*** "Raportul calității factorilor de mediu”, A.P.M. Pitești,1997-2000;

*** "Sinteza calității apelor în bazinul hidrografic Argeș ” – Direcția Apelor Argeș-Vedea, 2005 – 2007;

*** "Starea factorilor de mediu în România” – Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor, 1993-1999.

http://www.rowater.ro/#/dirApe/ArgesVedea

http://www.pronatura.ro/legi/legea_apelor.htm

http://www.faunaeur.org/external_databases.php

http://www.fauna-iberica.mncn.csic.es/english/

http://www.biopix.dk/Jcs/Dyr/SpeciesPages/CaeniLuctu.htm

http://tolweb.org/Plecoptera/8245

http://lakes.chebucto.org/ZOOBENTH/BENTHOS/v.html#linnean

http://enrin.grida.no/htmls/romania/soe2000/rom/cap2/index.htm

http://animaldiversity.ummz.umich.edu/site/accounts/pictures/Insecta.html

Homepage

http://www.comunanucsoara.ro/nucsoara-date-fizico-geografice-108.html

Acasă