Cercetări Privind Fondurile Europene ȘI Impactul Acestora Asupra Dezvoltării Rurale A Județului Arad

PARTEA ÎNTÂI-DOCUMENTARE ȘTIINȚIFICĂ

FIRST PART- SCIENTIFIC RESEARCH

CAPITOLUL 1

DEZVOLTAREA RURALĂ-PROVOCAREA VIITOARE A

ZONELOR RURALE EUROPENE

RURAL DEVELOPMENT-FUTURE CHALLENGE OF EUROPEAN RURAL AREAS

SPAȚIUL RURAL-ELEMENT CENTRAL AL DEZVOLTĂRII RURALE

RURAL AREA-CENTRAL ELEMENT OF RURAL DEVELOPMENT

În conceptul de dezvoltare rurală a Uniunii, este întipărit obiectivul general de menținere a unor comunități rurale viabile. În Uniunea Europeană, zonele rurale reprezintă casa a aproximativ unui sfert din populație și a mai bine de 80% din teritoriul său. Aceste zone sunt caracterizate de o bogată diversitate de ținuturi, cultură și tradiție. Lumea rurală europeană a suferit de mulți ani un proces de transformare radicală, care datorită unor factori ce acționează asupra ei se află într-un echilibru fragil de existență.

Îndeosebi în secolul al XX-lea (îndeosebi), sub impactul urbanizării, spațiul rural a cunoscut modificări structurale evidente, amenajări și ameliorări pentru creșterea capacității de producție a pământului, pentru modernizarea habitatului rural. Expansiunea spațiului urban, dezvoltarea căilor de comunicație, implantarea unor activități neagricole, introducerea unor tehnici și tehnologii au dus la încărcarea spațiului rural cu noi elemente și noi relații, îmbogățindu-l calitativ și cantitativ. Ruralul are capacitatea de a conserva și reconstrui cadrul natural, ca urmare a unei presiuni antropice mai reduse, asociată cu tipul exploatării economice și nivelul general de dezvoltare al forțelor de producție.

La nivel european, spațiul rural ocupă 85% din teritoriu, cu decalaj pronunțat față de cel urban în asigurarea calității vieții. În viziunea europeană, satul are trei funcții principale: funcția economică (agricultură, silvicultură, industrie forestieră, artizanat etc.), funcția ecologică (orientată spre conservarea resurselor naturale, a spațiilor verzi, a mediului, peisajelor și biodiversității) și funcția socio-culturală, menită să asigure și să lărgească viața asociativă locală.

Zonele rurale diferă în mai multe privințe: densitatea populației, apropierea sau depărtarea de centrele urbane, procentul de forță de muncă în industriile tradiționale și nivelurile de cooperare dintre diverșii „actori” și organizațiile locale. Toate acestea au o contribuție importantă la economia națională și mențin viabilitatea economică și sănătatea mediului înconjurător, fiind componente indispensabile ale balanței dezvoltării zonelor rurale.

1.1.1 PUNCTE DE VEDERE ALE SPECIALIȘTILOR PRIVIND

DEFINIREA SPAȚIULUI RURAL

POINTS OF VIEW OF EXPERTS REGARDING THE DEFINITION OF RURAL AREA

Opiniile referitoare la spațiul rural sunt diferite de la o țară la alta și de la un autor la altul. În funcție de condițiile fiecărei țări, acesta a fost definit, delimitat și caracterizat sub diverse forme. Cu toate acestea, sunt câteva elemente care se regăsesc în majoritatea abordărilor asupra acestui concept, privind așezările mici și mijlocii din afara zonelor urbane, densitatea redusă a populației, preponderența activităților agricole și nivelul de trai scăzut. De-a lungul timpului, spațiul rural a început să se diversifice și funcțional, în sensul că, pe lângă agricultură, s-au dezvoltat și diferite alte tipuri de activități menite să aducă un echilibru și să contribuie la diminuarea sărăciei și la creșterea confortului social.

Problema definirii ruralului nu este nouă. Spațiul rural este un concept deosebit de complex fapt ce a generat o mare diversitate de păreri privind definirea, sfera de cuprindere și componentele sale. Pentru a înțelege complexitatea acestui concept este necesară definirea, chiar și sumară a principalelor noțiuni specifice și componentele sale, cum ar fi:

-Ruralul cuprinde toate activitățile care se desfășoară în afara urbanului și cuprinde trei componente esențiale: comunitățile administrative constituite din membrii relativ puțin numeroși și care au relații mutuale; dispensarea pronunțată a populației și a serviciilor colective; rolul economic deosebit al agriculturii și silviculturii.

Cu toate că, din punct de vedere economic, agricultura și silvicultura dețin un loc important, sensul cuvântului “rural” este mai larg decât al celui agricol sau silvic, aici fiind cuprinse și alte activități cum sunt: industria specifică ruralului; artizanatul, serviciile productive privind producția agricolă și neproductive care privesc populația rurală.

Nu există până în prezent o definiție unică, unanim acceptată, pentru delimitarea zonelor rurale. Percepțiile cu privire la ce ar trebui (și ce nu ar trebui) să fie ruralul și care sunt caracteristicile sale de bază au variat în timp și spațiu. Astfel, definiția spațiului rural diferă de la o țară la alta în funcție de condițiile concrete ale fiecărui stat. Pentru Franța de exemplu, spațiul rural este acel teritoriu cu densitate slabă a populației, cu așezări mici și mijlocii, unde predomină producția agricolă iar elementele spațiului se găsesc în stare pură; în Belgia este reprezentat de teritoriul național minus ceea ce este urbanizat, respectiv ceea ce constituie localitățile și activitățile industriale; în Germania este alcătuit din acele teritorii ce se găsesc în afara zonelor de mare densitate.

Există o literatură bogată referitoare la rural și dimensiunile sale. Ruralul și ruralitatea au reprezentat obiect de studiu pentru diferite științe, dintre care economia, geografia, sociologia, etnografia, agronomia se disting în mod deosebit. În acest context, numărul studiilor și al definițiilor ce vizează spațiul rural este important.

Studierea și implicit definirea ruralului s-a realizat în etape și de pe poziții diferite, totul subsumându-se efortului de înțelegere a unei realități deosebit de complexe. Succesul noțiunilor utilizate stă în claritatea lor aparentă: frecvent, termenul „rural” este înțeles ca desemnând o entitate fizică, economică, socială și culturală aflată în „contrapartidă” cu urbanul.

Spațiul rural nu este un spațiu concret și eterogen. Eterogenitatea poate fi privită sub două aspecte: primul se referă la teren – topografie, subsol, sol și microclimat; al doilea aspect se referă la demografie – densitate, polarizare de la mici așezăminte la mari aglomerări urbane.

O definire mai completă a spațiului rural apare prin luarea în considerare a următoarelor criterii de ordin: morfologic (număr de locuitori, densitate, tip de mediu), structural și funcțional (tip de activități și de relații). Din această definiție a spațiului rural sunt evidențiate cel puțin următoarele elemente:

Fig.1.1 Caracteristici ce reies din definirea spațiului rural

Characteristics of rural area definition

Sursa: Construcție proprie

Definirea clară a ruralului este însă un demers greu de realizat, el fiind un termen generic, care acoperă realități foarte diferite. Astfel, G. P. Wibberley, în lucrarea sa „Conflicts in the Countryside” din 1972, considera ca fiind spațiu rural „acele teritorii ale unei țări care prezintă semne ale utilizării excesive a pământului atât în prezent cât și în trecutul imediat”. De asemenea, în 1981, în studiul „A Typological Approach to the Examination of Rurality”, M. K. Miller și A. E. Luloff consideră că „termenul rural este utilizat convențional pentru a desemna un spațiu geografic delimitat, caracterizat printr-o populație puțin numeroasă, cu o densitate redusă și relativ izolat de influența marilor centre metropolitane”. Geograful român V. Cucu definește ruralul ca fiind „cadrul și modul de viațǎ al populației antrenate în activitățile productive”. Acesta „presupune preponderența activităților agrare relevând existența unor atribute, unor factori care mențin un confort relativ limitat sub aspectul echipării tehnice, serviciilor, muncii, în general”.

În limbaj curent, prin rural se înțelege: un oarecare gen de peisaj (land-schaft); o suprafață de teritoriu cultivat; un teritoriu pe care activitatea agrară este intensă, în general landschaftul poartă amprenta omului: câmpii arate, livezi, pășuni, păduri, zone construite, totul este amenajat de om în folosul său, într-un anume sens spațiul rural a devenit cultural.

În mod curent, noțiunea de rural (spațiu rural, populație rurală, mediu rural) caracterizează un ansamblu care este diferențiat de cel urban și totodată convențional delimitat prin unități statistice și administrative. Desigur criteriile pentru definirea caracterului urban sau rural al unei colectivități sau spațiu relevă diferite concepții adoptate, care, sintetic, se pot rezuma la trei: economic, sociologic și geografic.

Fig. 1.2 Criteriile de definire a ruralului

Definition criteria’s of rural

Sursa: Construcție proprie

– Economic, mediul rural se caracterizează prin predominarea activităților agricole și a industriei de prelucrare, spațiul rural având ca funcție esențială specifică producția agricolă.

– Sociologic, societatea rurală se caracterizează printr-un specific al modului de viață, comportament și un sistem de valori distincte față de cel urban.

– Geografic, mediul rural se diferențiază prin modul de ocupare a spațiului, modul de locuire, grupat sau dispersat.

Într-o definiție de sinteză a Comisiei Economice pentru Europa a O.N.U., spațiul rural este considerat ca o parte a teritoriului natural situată în afara orașelor și folosită în special pentru agricultură sau economia forestieră, cu locuitori în marea lor majoritate dependenți de producția agricolă și deservirea acesteia, de creșterea și exploatarea pădurilor. Caracteristica zonelor rurale se poate exprima în forme diverse, în funcție de densitatea și caracteristica populației, factorii geografici, dezvoltarea industrială, etc.

Și în cadrul Consiliului Europei, definirea spațiului rural a trecut printr-o suită de variante până să ajungă la forma finală statuată prin Recomandarea nr. 1296/1996 a Adunării parlamentare a Consiliului Europei cu privire la ,,Carta europeană a spațiului rural ’’, prin care se precizează că expresia (noțiunea) de ,, spațiu rural cuprinde o zonă interioară sau de coastă care conține satele și orașele mici, în care majoritatea părții terenului este utilizată pentru:

a. agricultură, silvicultură, acvacultură și pescuit;

b. activitățile economice și culturale ale locuitorilor acestor zone ( artizanat, industrie, servicii, etc. );

c. amenajările de zone neurbane pentru timpul liber și distracții ( sau rezervații naturale);

d. alte folosințe ( cu excepția celor de locuit ).

În consecință spațiul rural este extrem de variat, cuprinzând teritoriul agricol cultivat, teritoriul ocupat de păduri și pășuni, teritoriul rural neagricol ( munții, riviera mării, etc. ) și aglomerările rurale.

O definire certă a spațiului rural apare în consecință posibilă prin luarea în considerare a următoarelor criterii de ordin : morfologic ( număr de locuitori, densitate, tip de mediu ), structural și funcțional ( tip de activități și relații ).

Sintetizând, ruralul poate fi definit ca o asociere de spații fizice de extensiune variabilă, de populație și de forme specifice de locuire, aflate în diverse stadii de evoluție, a căror funcții primordiale de esență economică sunt cele primare.

Modificările structurale provocate de industrializare, de creșterea orașelor și a centrelor industriale, de progresul tehnic, pun în fata multor țări necesitatea ca in funcție de particularitățile istorice, economice, naționale și de altă natură, să revadă concepțiile asupra mediului rural.

Constantin Țăran în lucrarea sa ,,Modernizare și reconstrucție în satul românesc’’, consideră că în spațiul rural predomină relațiile de intercunoaștere, de prietenie marcate de obiceiuri și ritualuri specifice. Relațiile sociale sunt extrem de stabile și se poate vorbi despre percepția unei identități comunitare în spațiul rural.

Într-o definiție de sinteză a Comisiei Economice pentru Europa a O.N.U. spațiul rural este considerat ca o parte a teritoriului natural situată în afara orașului și folosită în special pentru agricultură sau economia forestieră, cu predominarea centrelor populate care nu intră în categoria așezărilor urbane, ai căror locuitori în marea lor majoritate sunt dependenți de producția agricolă și deservirea acesteia, de creșterea și exploatarea pădurilor.

Bernard Kayser , consideră că ruralul trebuie conceput ca un spațiu în care o societate este construită și continuă să fie construită. În opinia sociologului citat mai sus spațiul rural are următoarele caracteristici:

,,o densitate relativ redusă de locuitori și construcții ce dau preponderență peisajului, cu încărcătura și particularitățile lui vegetale;

o întrebuințare economică a cărei configurație este agro-silvo-pastorală;

un mod de viață concretizat pentru locuitori prin apartenența la aceeași comunitate de talie limitată și prin raporturi specifice în spațiu;

o identitate și o reprezentare specifică, puternic conotate de cultură țărănească ’’.

În opinia sociologului american Pitirim Sorokin caracteristicile spațiului rural sunt următoarele:

1. Populația rurală, în cea mai mare parte, are ocupații agricole, pastorale și culegătoare, cei ce locuiesc în urban se încadrează în servicii, comerț industrie și o mare varietate de alte acțiuni și profesiuni;

2. Pentru că activitățile agricole și pastorale necesită un teritoriu relativ întins, densitatea populației în mediul rural este relativ scăzută. Activitățile nonagricole înfloresc atunci și acolo unde densitatea populației devine ridicată ( fabrici, uzine, birouri);

3. Metodele moderne de comunicare și transport nu au eliminat importanța fundamentală a distanței ca factor în toate aspectele interacțiunii și coeziunii sociale, așa că modul de viață agrar și pastoral, înseamnă în mod necesar , că locuitorii comunității rurale vor fi puțini ca număr (peste un anumit număr capătă statut de oraș), dar nu este limită în ce privește numărul persoanelor ce pot locui într-un oraș;

4. Natura este apropiată oamenilor din rural, iar orășenii trăiesc într-un mediu construit de ei.

5. Deoarece comunitatea rurală este mică, populația nu se diferențiază, ea este relativ omogenă în trăsăturile sale sociale ca : etnia, limba, religia, politica, filozofia, concepția economică, pe când printre milioanele de citadini există o mare diversitate și eterogenitate a populației.

Conform OECD, mediul rural cuprinde toate localitățile care au o densitate a populației mai mică de 150 de locuitori pe metru pătrat. La nivel regional (NUTS 3) sunt definite ca fiind:

regiuni predominant rurale cele în care peste 50% dintre locuitori trăiesc în comune (cu mai puțin de 150 locuitori pe km2);

regiuni rurale cele în care 15 până la 50% dintre locuitori trăiesc în comune (cu mai puțin de 150 locuitori pe km2);

regiuni predominant urbane cele în care sub 15% dintre locuitori trăiesc în comune (cu mai puțin de 150 locuitori pe km2).

Aplicând această definiție la populația UE-25, aproximativ 57% din populație trăiește în regiuni rurale, care acoperă peste 90% din teritoriu.

Criteriile folosite la nivel național, de diferite țări, pentru a deosebi așezărilor rurale de cele urbane, sunt variate.

Tabel 1.1

Criteriile de deosebire a spațiului rural folosite la nivel internațional

Distinction criteria’s of rural area used at international level

Sursa: Anuarul Demografic al Națiunilor Unite

În acest sens, în Franța, F. Blaizot definește ca rural intensitatea teritoriului de densitate slabă, cu așezări mici și mijlocii.

De exemplu în S.U.A. în funcție de procentajul populației agricole, se disting categoriile de rural agricol și rural neagricol (rural farm, rural non farm), în timp ce în Franța delimitarea strictă a zonelor de dezvoltare industrială și urbană a permis conturarea spațiului rural ca teritoriu unde predomină producția agricolă, iar elementele naturii se găsesc în stare mai pură.

În Belgia se consideră că spațiul rural definește înainte de toate un anume gen de peisaj (landschaft), fiind vorba de un teritoriu cultivat de om. În general, în Europa peisajul poartă peste tot amprenta omului, fiind transformat de către locuitori, amenajat, astfel că natura, deși mereu prezentă, a fost readusă la o aranjare rațională, care îi compartimentează și îi distribuie diferitele expresii sau funcții.

Asemănător, în R.F.G., ca spațiu rural sunt considerate toate acele zone ce se găsesc în afara zonelor de mare densitate.

În Rusia zonele rurale sunt considerate cele în care funcțiile principale le constituie agricultura, silvicultura, pescuitul și activitățile industriale de prelucrare primară a acestor ramuri. În alte țări (Anglia, S.U.A., Brazilia) definirea se realizează în funcție de ocupația preponderentă a majorității populației active (dacă aceasta are o structură neagricolă — ocupații în industrie, deservire, transporturi, cultură, învățământ — localitatea este clasificată ca urbană, iar în caz contrar ca rurală), în Italia, Franța și Olanda, parțial în Belgia, s-a încercat o clasificare după gradul de confort, al echipării tehnice, nivel de deservire social-culturală.

Concluzionând putem spune că, în evoluția lui spațiul rural a manifestat două tendințe contradictorii. Pe de-o parte, spațiul rural a fost dominat de tendințele conservatoare privind mediul economic, ecologic și social. Pe de altă parte, în același proces evolutiv s-a manifestat tendința liberală, de modernizare a vieții rurale. Factorii de decizie trebuie să creeze cadrul în care se poate asigura echilibrul între tendința de conservare a valorilor tradiționale ale spațiului rural și cea de modernizare a acestuia. În continuare spațiul rural românesc cu siguranță că va urma calea modificărilor structurale și funcționale datorate apariției și dezvoltării unor activități neagricole, între care serviciile vor avea cea mai mare pondere.

1.1.2 CARACTERISTICI SPECIFICE CE DELIMITEAZĂ

SPAȚIUL RURAL DE CEL URBAN

SPECIFIC FEATURES, WHICH DELINEATES  RURAL AREA FROM THE URBAN AREA

O tipologie a zonelor rurale este orientată geografic și folosește următoarele clase:

a) zone de coastă și insule;

b) zone muntoase;

c) zone rurale în jurul orașelor mari;

d) zone cu densitate scăzută a populației sau zone puțin populate;

e) restul zonelor rurale.

Delimitările dintre spațiul rural și celelalte forme de spații au permis formularea unor caracteristici specifice:

1. Din punct de vedere al structurii economice, în spațiul rural activitățile agricole dețin ponderea cea mai mare din teritoriul rural. Aceasta nu exclude existența și a altor activități, dimpotrivă, silvicultura și industria forestieră în zonele montane și colinare, au un rol esențial în economia spațiului rural, la care se adaugă turismul și agroturismul de agrement, serviciile pentru populație etc. Cu toate acestea, economia spațiului rural rămâne preponderent agricolă.

Ponderea superioară a agriculturii în economia spațiului rural devine din ce în ce mai discutabilă pentru că tendința de „implementare” în spațiul rural a unor elemente specifice urbanului (industria de procesare a produselor agricole; dezvoltarea infrastructurii, extinderea activităților culturale etc.), determină scăderea ponderii agriculturii din punct de vedere al locului pe care-l ocupă în totalul populației ocupate, în produsul brut și în valoarea adăugată etc. Tendințele de scădere a ponderii activităților agricole în economia spațiului rural este accentuată de reducerea terenului arabil în favoarea altor categorii de terenuri: cum ar fi pentru plantații forestiere, șosele, drumuri, spații pentru alte construcții cu scopuri turistice și de agrement.

2. Din punct de vedere ocupațional, spațiul rural este preponderant un spațiu de producție în care activitățile sectoarelor primare dețin o pondere ridicată în economia acestuia. Alături de agricultură, procesarea produselor, silvicultura cu exploatarea pădurilor, industria lemnului, industria casnică, producția artizanală etc.vin să completeze economia spațiului rural. Serviciile productive legate de activitatea agricolă și silvică încep să prindă contur și să-și aducă un aport în acest domeniu, la care se adaugă dezvoltarea industriilor conexe agriculturii.

Cu privire la profesiunile practicate în spațiul rural, acestea sunt practice, manuale, unele necesitând un grad de calificare și chiar policalificare profesională. Populația ocupată în servicii neproductive, activități social-culturale deține o pondere redusă în numărul locuitorilor din comunitățile rurale. De asemenea, în decursul unui an o bună parte din populația care lucrează în activități neagricole cu contract de muncă nelimitat desfășoară activități agricole ajutându-și membrii familiei sau completându-și

veniturile cu cele provenite din muncile agricole prestate la terți. Se poate afirma că este o caracteristică a muncii în spațiul rural ca o persoană să presteze munci neagricole și agricole. Această pluriactivitate are consecințe multiple asupra stării de spirit a lumii rurale în ceea ce privește autoconsumul alimentar.

3. În ceea ce privește forma de proprietate, cea privată este predominantă. În zonele rurale proprietatea publică și privată a statului este mult mai redusă, ea fiind constituită din pășuni, izlazuri, parcuri și terenuri cu destinații speciale (rezervații, parcuri naționale etc.).

4. O caracteristică importantă a spațiului rural constă în densitatea redusă a populației și a mărimii așezămintelor bine aerisite și umane. Comunitățile umane din spațiul rural au unele caracteristici specifice și anume, raporturile interumane sunt mai bune și întrajutorarea este mai frecventă. Locuitorii se cunosc între ei din toate punctele de vedere și ierarhizarea lor se face ținând seama de comportamentul în familie și societate.

5. Din punct de vedere peisagistic, spațiul rural, prin structura sa naturală, prin flora și fauna sa, este incomparabil mai frumos și mai apreciat de mai mulți locuitori. Aerul mai curat, liniștea etc., guvernează majoritatea așezămintelor rurale.

6. Viața în spațiul rural, mai mult decât în oricare alt mediu social, este așezată pe o serie de norme emanate din experiența de viață, din tradiții, obiceiurile și cultura locală.

Viața socială și culturală, caracteristicile ruralului, reprezintă un patrimoniu de neegalat al umanității, element care alături de economie și ecologie dă adevărata dimensiune a spațiului rural.

7. Activitățile neagricole, în special cele industriale și de servicii se bazează pe complementaritate față de agricultură dar aceasta nu exclude posibilitatea de înființare a întreprinderilor mici și mijlocii din alte domenii. Și în acest caz, faptul că furnizează forța de muncă disponibilă vine în complementarea economiei spațiului rural.

8. Se apreciază că nu se poate pune semnul egalității între rural și rustic, pentru că și în domeniul rural acționează legile progresului care impun o evoluție în viața oamenilor din spațiul rural. Este greu să afirmăm că, involuțiile, în anumite perioade, pot avea efecte atât de grave încât să se ajungă la rusticizarea spațiului rural.

Dintr-un alt punct de vedere caracteristicile generale ale spațiului rural derivă din cele ale spațiului geografic, acesta având însă și caracteristici particulare:

baza de organizare și de încadrare a spațiului rural o reprezintă spațiul geografic prin subspațiile primare componente ale acestuia (spațiul atmosferic, hidrosferic, litosferic, biotic) și mai puțin celelalte categorii de subspații de rang inferior (ex. spațiul urban);

funcția de bază a spațiului rural este reproducerea materiei prime agricole (bunurile alimentare de consum), căreia i se subordonează din punct de vedere structural și funcțional;

spațiul rural prezintă aspect peisagistic distinct reprezentat prin dominația spațiilor ocupate de culturi agricole, spații forestiere, în alternanță cu vetre de localități rurale ce au trăsături specifice (dimensiune, formă, conținut, structură, textură particulară), slaba predominanță a căilor principale de transport și comunicație, aspect propriu social al populației, care la modul general se înscrie distinct în peisaj prin comportament, grai, ținută vestimentară, grad de instruire etc.;

spațiul rural se caracterizează prin stări distincte care derivă din structura spațiului (relațiile dintre obiectele geografice din spațiul rural) și intensitatea raporturilor acestuia cu spațiul urban în diferite etape de timp geografic și istoric determinate. Se pot distinge astfel, două categorii principale de stări ale ruralului:

de echilibru, care pot fi atinse atât prin evoluție cât și prin involuție, funcție de volumul schimburilor de substanță, energie și informație dintre spațiul urban și spațiul rural;

de instabilitate, în special instabilitate socială (instabilitate ecologică, economică etc.) întreținută de natura și intensitatea relațiilor cu mediul urban. Instabilitatea economică are ca și cauză mai degrabă factori de ordin social decât naturali. Instabilitatea mediului este mai redusă datorită intensității scăzute de intervenție ale omului asupra acestuia (în comparație cu cel din spațiul urban), care în ultimul timp, tinde să crească, să se amplifice, determinat de scăderea diferențelor de viață dintre standardele urbane și rurale (asfaltarea drumurilor și diversificarea infrastructurilor teritoriale, creșterea densității de ocupare a vetrei cu construcții);

spațiul rural prezintă un mod de viață specific, detașat, expresiv de cel din spațiul urban, subordonat mai mult ciclicității și legilor naturale;

mobilitatea structurală a spațiului rural este dictată de forțe exogene și endogene cu capacități de acțiune diferențiată ca intensitate și durată;

„elasticitatea” spațiului rural constă în capacitatea acestuia de a răspunde cu suplețe la solicitările interne și externe. Stările de șoc ale urbanului (entropia produsă de acesta) sunt atenuate prin absorbția lor parțială sau totală de către spațiul rural, după cum aceleași șocuri ale spațiului rural (ex. fenomenul de emigrare a populației) sunt percepute și absorbite de către spațiul urban;

spațiul rural este un spațiu de multiplicare a resurselor de hrană, energetice, a forței de muncă și spirituale, care sunt absolut necesare dezvoltării spațiului urban;

spațiul rural constituie spațiul de rezervă pentru extinderea spațiului urban;

spațiul rural este spațiul de conservare, regenerare și păstrare a peisajelor pentru nevoi turistice, culturale și spirituale;

spațiul rural se constituie ca spațiu de localizare a unor activități economice aparținătoare sectorului secundar și terțiar, specifice urbanului (ex. activități turistice, ramuri industriale cu destinație strategică, de producție a unor bunuri rapid perisabile etc.);

spațiul rural se constituie prin potențialul său demografic și slaba prezență a unităților economice, ca principală piață de desfacere a producției industriale urbane;

spațiul rural se constituie într-un puternic stimulator al dezvoltării serviciilor urbane ca urmare a unei cereri ridicate, determinate de potențialul său demografic (ex. servicii bancare, de îngrijire a sănătății, învățământ superior etc.);

prin potențialul său demografic și extinderea teritorială, spațiul rural influențează sensul evenimentelor și structura eșichierului politic la nivel zonal, regional și național;

prin calitățile fizice, grad de echipare, potențial demografic și experiență, spațiul rural constituie un important factor de menținere și fortificare a capacității de apărare.

Graeme Hugo a punctat câteva dintre caracteristicile tradiționale larg acceptate stabilite în spațiul rural.

Tabel 1.2

Caracteristici tradiționale stabilite în spațiul rural și cel urban

Traditional features set in the countryside and urban area

Sursa: Graeme Hugo, Anthony Champion, Alfredo Lattes- New Conceptualisation of Settlement for Demography: Beyond The Rural/Urban Dichotomy, Paper prepared for Session 42 IUSSP Conference, Bahia, Brazil, 2001

Uniunea Europeană recunoaște că există trei zone standard cu probleme:

zone suferind din cauza presiunii vieții moderne (agricultură modernă și noi zone rezidențiale);

zone suferind din cauza declinului rural (migrarea populației,etc.);

zone foarte îndepărtate (populație redusă, periferică).

După P.I.Otiman, spațiul rural prezintă o seamă de caracteristici care îi conferă individualitate, specificitate și autenticitate comparativ cu alte zone (spații):

din punctul de vedere al structurii economice, în spațiul rural activitățile agricole ocupă, de regulă, cele mai întinse zone, agricultura reprezentând ,,coloana vertebrală” a ruralului. În unele zone, cum sunt cele montane și piemontane, silvicultura împreună cu activitățile conexe (exploatații forestiere, prelucrarea lemnului, activitățile meșteșugărești și casnice, industriile prelucrătoare ale resurselor pădurii) este predominantă, atât din punct de vedere teritorial, cât și ocupațional. De asemenea, în unele zone montane, de litoral și de deltă, pot fi desfășurate activități agroturistice, de agrement, de pescuit și vânătoare sportivă. Dar, cu toată diversitatea economică, spațiul rural, în esența sa, rămâne un spațiu preponderent agrar;

spațiul rural este, din punct de vedere ocupațional, cu precădere un spațiu de producție în care activitățile sectoarelor primare au o pondere destul de ridicată în ansamblul activităților economice. Sectoarele producției agroalimentare (culturi de câmp, pajiști, legumicultura, viticultura, pomicultura, creșterea animalelor), silvicultura și exploatarea pădurii, industrializarea lemnului, mineritului, industria conexă agriculturii, industria casnică și meșteșugurile dețin pondere în cadrul activității generale din spatiul rural. Mare parte din profesiunile practicate în spațiul rural sunt practicate manual, unele dintre acestea solicitând policalificare profesională. În plus, prin natura activității, fenomenul de întrajutorare, de cooperare între săteni, este mult mai prezent comparativ cu spațiul urban. Populația ocupată în servicii, în activitățile administrative, sociale etc. Este mai redusă ca pondere. În același timp, mare parte din populația care lucrează cu timp integral în sectorul neproductiv desfășoară și o activitate în agricultură și alte sectoare în timpul secundar, fie ajutând membrii de familie – agricultori, fie lucrând în micile lor gospodării agricole sau în ,,hobby – ferme”. Este o caracteristică importantă a populației rurale aceea de a lucra concomitent în sectoarele agricole și neagricole, pluriactivitatea având consecințe asupra stării de spirit a lumii rurale, inclusiv în ceea ce privește autoconsumul alimentar;

în spațiul rural este predominantă proprietatea privată, familială, comparativ cu zonele urban – industriale, lumea rurală fiind în esență sa o lume liberală. În zonele rurale, proprietatea publica și privată a statului este mult mai restrânsă, reducându-se, de regulă, la rezervații și parcuri naționale, terenuri limitrofe căilor de comunicații și rețelelor de transport și unele terenuri cu destinație specială. Difuzarea proprietății private în spațiul rural, dezvoltarea simțului proprietății, cu excepția perioadei comuniste, a avut o serie de consecințe pozitive asupra spiritului antreprenorial al locuitorilor rurali. Din păcate, în perioada comunistă aceste preocupări au fost estompate sau au dispărut la mulți din locuitorii satelor, având consecințe nefaste asupra stării de spirit gospodăresc și asupra moralității populației rurale;

spațiul rural, din punct de vedere al densității populației și al mărimii așezămintelor umane, este mult mai aerisit, mai umanizat. Comunitățile rurale au unele caracteristici specifice, în primul rând raporturile interumane sunt mai bune, iar participarea cetățeanului la problemele comunității este mai accentuată. Spațiul rural are o viață socială mai apropiată, locuitorii se cunosc între ei, din toate punctele de vedere;

din punct de vedere peisagistic, spațiul rural, prin structura sa naturală, prin peisajul îngrijit și aerisit, prin flora și fauna sa, este incomparabil mai frumos și mai apreciat de mulți locuitori. Liniștea, pacea, climatul, aerul curat, peisajul liniștitor, de calm social sunt caracteristici ale calității habitatului rural. Peisajul natural al ruralului constituie un patrimoniu al comunității;

viața în spațiul rural, mai mult decât în oricare alt mediu social, este așezată pe o serie de norme emanate din experiența de viață multiseculară, din tradițiile, obiceiurile și cultura locală. Modul de viață rurală, tradițiile și obiceiurile, formează laolaltă cultura populară locală sau regională. Tezaurul acumulat timp îndelungat constituie, de asemenea, o caracteristică de mare atracție pentru viața la țară, pentru petrecerea unei anumite părți din timp la sat sau pentru turismul rural. Viața socială și culturală caracteristică ruralului este un patrimoniu de neegalat al umanității, element care, alături de economie și ecologie, dă adevărata dimensiune și valoare a spațiului rural. Dezvoltarea agriculturii, creșterea randamentelor agricole, a determinat eliberarea unei importante părți din populația agricolă și ocuparea ei în activități industriale, de servicii, sociale etc. În țările unde s-au aplicat politici adecvate, de menținere a populației (devenite) neagricole, în spațiul rural s-au dezvoltat armonios o serie de activități neagricole, de tip industrial sau servicii. Dacă implantarea acestor activități s-a făcut fără agresarea spațiului rural, dacă activitățile neagricole s-au plasat în sfera ruralului, s-a reușit, în aceste cazuri, păstrarea autenticității sale.

politica de dezvoltare a spațiului în țările vest-europene s-a axat pe principiul continuității și complementarității activităților agroalimentare. Activitățile neagricole, în special cele industriale și de servicii, s-au bazat pe complementaritatea față de agricultură;

pornind de la inițiativa privată, statul trebuie să sprijine prin politici de dezvoltare rurală acele activități agricole plasate în aval și amonte de agricultură, precum și cele care prelucrează materii prime locale. În spațiul rural s-au implantat întreprinderi mici și mijlocii care au angajat forța de muncă din zonele rurale respective. Astfel, segmentul de populație rurală angajată în activități neagricole are posibilitatea de a lucra cu timp integral (full-time) în industrie sau servicii și cu timp parțial (part-time) în agricultură. În același timp, integrarea activităților agroalimentare constituie unul dintre pilonii politicilor rurale. Principiul după care mai ușor și mai economic se transportă produsul finit comparativ cu materia primă agricolă, ne conduce la ideea extinderii investițiilor agroalimentare în locațiile rurale.

1.1.3 SATUL-SPAȚIUL ESENȚIAL AL APLICĂRII DEZVOLTĂRII RURALE

VILLAGE -KEY ELEMENT OF APPLICATION OF RURAL DEVELOPMENT

Satul reprezintă un proces constant de umanizare a teritoriului, proiecția în spațiu a modului în care populația a reușit să se adapteze modului de utilizare a resurselor solului și subsolului, în baza unor relații economice și social-istorice determinante. Definirea noțiunii de așezare rurală, pe plan mondial, este foarte diferită, în funcție de criteriul folosit, statistic (numărul populației, densitatea etc.), administrativ, legislativ, funcțional etc. Astfel, OECD (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică) folosește un singur indicator pentru a deosebi așezările rurale de cele urbane, și anume: numărul locuitorilor/km2.

În scopul stabilirii notelor definitorii pentru fiecare model de localitate rurală, cei 27 de indicatori au fost grupați astfel:

a) utilizarea teritoriului, cu următorii indicatori:

ponderea suprafeței agricole;

ponderea fondului forestier;

ponderea suprafeței arabile;

ponderea suprafeței pășunilor și fânețelor.

b) forma de proprietate:

ponderea suprafeței agricole a unităților agricole de stat;

ponderea suprafeței agricole a gospodăriilor populației.

c) ponderea producției agricole realizată în gospodăriile populației:

producția vegetală realizată de populație;

producția animală realizată de populație.

d) ocuparea populației:

indicele de activitate;

populație ocupată la 1000 locuitori;

ponderea agricultorilor în total personal muncitor.

e) caracteristici demografice ale populației:

dinamica populației totale;

dinamica natalității;

dinamica mortalității infantile;

dinamica mortalității generale;

dinamica migrației nete.

dinamica fondului de locuințe.

f) modul de locuire:

densitatea de locuire / persoane pe locuință;

suprafața locuibilă pe persoană;

densitatea de ocupare – persoane / cameră;

număr camere de locuit pe locuință;

suprafața medie locuibilă pe locuință;

g) gradul de urbanizare și modernizare a localităților:

gradul de modernizare a drumurilor din mediul rural;

localități rurale cu apă curentă;

localități rurale cu canalizare.

Fig.1.3 Satul-spațiul esențial al aplicării dezvoltării rurale

Village -key element of application of rural development

Sursa: Construcție proprie

Satele se deosebesc de orașe atât prin mărime, cât, mai ales, prin activitățile locuitorilor, care se încadrează predominant domeniului agricol. In țările dezvoltate economic, activitățile populației rurale sunt mai variate și ies de multe ori din sfera agriculturii, o parte din locuitorii satelor fiind ocupați în industrie, transporturi, turism.

După funcție, se disting ca fiind representative:

satele cu funcții predominant agricole. Acestea pot fi specializate fie în cultura cerealelor și a plantelor tehnice, fie în viticultură, fie în creșterea animalelor etc.

satele agro-industriale, unde alături de practicarea agriculturii se disting și unele activități industriale: prelucrarea lemnului, exploatarea resurselor minerale.

satele cu funcții agricole și de servicii (comerț, transporturi, turism). Practicarea turismului rural a luat o amploare deosebită, mai ales în regiunile montane ale țărilor dezvoltate.

După numărul locuitorilor, există:

sate mici (sub 500 locuitori),

sate mijlocii (500- 1500 de locuitori)

sate mari (1500- 4000 de locuitori)

sate foarte mari (cu peste 4000 de locuitori).

Satele mijlocii și mari se impun ca fiind cele mai numeroase pe toate continentele.

După modul de distribuire a gospodăriilor, ies în evidență trei tipuri majore de sate:

Satele risipite, proprii regiunilor montane (Alpi, Carpati, Balcani etc.), ai căror locuitori se ocupa în special cu păstoritul. Aceste sate sunt formate din gospodării izolate, fiecare având în jur propriul teren de folosință;

Satele răsfirate, prezente în special în regiunile de deal și de podiș, au gospodăriile situate la distanțe mai mici unele de altele. O parte din terenul agricol (livezi, vii, grădini de legume) este cuprinsă în vatra satului, dar cea mai mare parte rămane în exteriorul vetrei;

Satele adunate, întalnite mai ales la câmpie și în depresiuni, au vatra bine conturată: gospodariile sunt lipite unele de altele, terenurile agricole detașându-se net în exteriorul vetrei. Satul adunat cunoaște mai multe variante: sat cu piață centrală (tipic pentru Germania, Marea Britanie), satul circular (kraal) al crescătorilor de animale din Africa de Sud, satul linear sau satul-strada.

Localitățile rurale de câmpie au următoarele caracteristici, apreciate ca fiind importante:

1. terenuri agricole arabile în proporție de peste 80%;

2. populație rurală ocupată în principal în activități agricole;

3. variații ale structurii demografice a populației datorate în principal: creșterii mortalității generale, scăderii natalității și a migrației nete;

4. mod de locuire caracterizat prin densitate mică de locuire (aproximativ 3 persoane/locuință, circa o persoană pe cameră, peste 10 mp locuibili/persoană, 3 camere/locuință);

5. aproximativ 25% drumuri modernizate în comune.

Localitățile rurale de câmpie-deal au caracteristicile de mai jos:

1. utilizarea terenurilor agricole arabile cu circa 1/5 mai redusă decât în localitățile de câmpie în principal în activități agricole;

2. ocuparea populației în proporție semnificativă în activități agricole;

3. variații în structura demografică a populației ca urmare a creșterii mortalității (infantile și generale);

4. locuirea în condiții de densitate mare: circa 3 persoane/locuință, aproape 10 mp locuibili/persoană, mărimea mică a locuinței (circa 30 mp/locuință), aproximativ 2 camere/locuință;

5. grad scăzut de modernizare a localităților rurale.

Localitățile rurale de deal-munte se caracterizează prin:

1. utilizarea terenurilor agricole în proporție de peste 50% pentru pășuni și fânețe și circa 40% ca terenuri arabile. Fondul forestier deține o pondere însemnată față de celelalte două tipuri de localități rurale (câmpie și câmpie-deal);

2. în structura agricolă, predomină gospodăriile populației, existând un număr redus al unităților agricole de stat;

3. caracteristicile demografice ale populației înregistrează variații mici;

4. locuirea are drept caracteristică densitatea mare (aproximativ 3 persoane/locuință, sub 10 mp/persoană, 1,7 persoane/cameră și o mărime mică a locuinței – circa 31 mp/locuință, sub 2 camere/locuință);

5. grad de modernizare scăzut: rețeaua de drumuri asfaltate, alimentarea cu apă și canalizarea dețin cele mai scăzute procente (aproximativ 25%).

În vederea evidențierii specificității locuinței rurale au fost analizați următorii indicatori:

a) pentru densitatea de locuire

numărul persoanelor pe locuință;

suprafața locuibilă pe persoană;

numărul de persoane pe cameră.

b) pentru mărimea locuinței:

numărul de camere pe locuință;

suprafața medie locuibilă pe locuință.

Prin utilizarea celor două criterii s-a ajuns la o tipologie a locuințelor rurale care are următoarea configurație:

locuințe cu densitate mică și mărime mare;

locuințe cu densitate mică și mărime mică;

locuințe cu densitate mare și mărime mare;

locuințe cu densitate mare și mărime mică.

În opinia specialiștilor există șapte mari tipuri de zone rurale:

Zonele pline de viață – unde populația, activitățile economice și presiunea locuințelor sunt toate în creștere în timp ce aprovizionarea este slab dezvoltată;

Zonele sub presiune – unde populația și presiunea locuințelor sunt în creștere, unele cu creștere economică indigenă.

Zonele fragile – cu o creștere economică mică sau inexistentă. În aceste zone are loc o migrație a familiilor tinere în afară, dar presiunea asupra ofertei de locuințe este mare, îndeosebi asupra celor de închiriat;

Zone de regenerare – zone cu o mai mică presiune dar cu o largă răspândire a concedierilor, incluzând zone cu teren abandonat;

Zone intermediare – prezentând arii de concediere sau de presiune;

Zone în principal active, dar fragile din punct de vedere economic – conțin economii locale active, distincte spațial.

Realitățile din satul contemporan demonstrează că fenomenul globalizării nu a ocolit nici așezările rurale, amplificând în ultimele două decenii fenomenul de transformare, chiar de urbanizare a satului. Indiferent de zona geografică, observăm că multe lucruri s-au schimbat în viața materială și spirituală a țăranilor. În unele direcții, putem vorbi de o evoluție firească a lumii rurale spre confortul specific vremii ce o trăim, deoarece în veacul al XXI-lea nimeni nu mai concepe "viața la țară" ca pe vremea străbunicilor. Indiferent de vârstă, sex și profesie, țăranii de azi apreciază modernizarea căilor de comunicație, introducerea curentului electric și fac eforturi pentru reabilitarea gospodăriilor și dotarea lor cu echipamente electrocasnice, audiovizuale și informatice. Dincolo de aceste aspecte pozitive ale globalizării, înțeleasă ca dorință de a fi "în rândul lumii" , ea aduce în universul satului românesc și multe drame.Ocupațiile, meșteșugurile, modul de construire și amenajare a locuințelor, îmbrăcămintea, portul oamenilor, practicarea datinilor și obiceiurilor strămoșești, care asigurau odinioară comunităților rurale coeziunea și comuniunea relațiilor socio-umane, sunt tot mai mult afectate de "avalanșa bunurilor industriale de consum" și sistemul de valori specifice mediilor consumeriste. Prezente peste tot, de la șes în vârf de munte, aceste produse au distrus treptat prestigiul și valoarea culturală a obiectelor tradiționale, lucrate manual, pentru acoperirea nevoilor cotidiene și spirituale ale oamenilor. Mutații fără precedent apar la sate, pe linia degradării emblemelor identitar-zonale ale culturii și spiritualității populare. 

1.1.3.1 ZONE RURALE EUROPENE-TENDINȚE ȘI ELEMENTE REPREZENTATIVE

EUROPEAN RURAL AREAS-TRENDS AND KEY ELEMENTS

Potrivit definiției OCDE, în prezent, aproximativ o cincime din populația UE trăiește în zonele rurale care reprezintă aproape jumătate din teritoriul UE-28. În conformitate cu cele mai recente statistici comunitare, actualmente, în UE  există 12 milioane de fermieri, iar agricultura și industria agroalimentară – care este foarte dependentă de sectorul agricol pentru aprovizionare – reprezintă 6 % din PIB-ul comunitar generând, totodată, 46 de milioane de locuri de muncă.

Satele din Uniunea Europeană sânt de asemenea defavorizate, din punct de vedere al veniturilor, comparabil cu centrele urbane. Astfel, conform unor rapoarte redactate de mai multe instituții europene, veniturilor locuitorilor din sate sânt mai mici cu o treime decât ale orășenilor, serviciile sânt mai puțin dezvoltate, iar accesul la Internet mai restrâns.

Fig.1.4 Zonele rurale în UE-28, ponderea în totalul teritoriului și populației comunitare (%)

Rural areas in the EU-28, the share in total EU territory and population (%)

Sursa: Drăgoi Andreea, Politica Agricolă Comună în perioada 2014- 2020 – un parteneriat între Comisia Europeană și fermieri, http://www.iem.ro/articole-euroinfo/635-politica-agricol-comun-in-perioada-2014-2020-un-parteneriat-intre-comisia-european-i-fermieri

Extinderea Uniunii Europene a modificat harta agricolă. Agricultura reprezintă 2% din Produsul Intern Brut în vechile state membre, 3% în noile state membre și peste 10% în România și Bulgaria. In noile state membre procentul forței de muncă din sectorul agricol este de trei ori mai mare (12%) decât în vechile state membre (4%), în vreme ce în Bulgaria și România procentul forței de muncă în sectorul agricol atinge cote mult mai mari.

Din punctul de vedere al cifrelor, impactul extinderii asupra agriculturii comunitare este spectaculos. Alte 7 milioane de agricultori au completat rândurile populației de 6 milioane de agricultori deja existentă în Europa celor 15 state membre.

Cele 12 noi state membre adaugă aproximativ 55 de milioane de hectare de teren agricol la cele 130 de milioane de hectare din vechea Europă a celor 15, o creștere de 40%, deși producția în Europa celor 27 de state va crește cu doar 10–20% pentru majoritatea produselor. Aceste date confirmă că marele potențial de producție agricolă al noilor state membre este încă departe de a fi utilizat pe deplin.

Agricultura și silvicultura reprezintă 77% din utilizarea terenurilor în Uniunea Europeană. Performanțele de mediu ale agriculturii pentru conservarea și ameliorarea resurselor naturale în ultimii ani sunt diferite.

Fig.1.5 Eemente reprezentative pentru spațiul rural european

Representative elements for European rural area

Sursa: Construcție proprie

România se bucură de un potențial de dezvoltare important, deși insuficient exploatat. Cu o suprafață totală de 238 mii km2 și o populație de 21,4 milioane de locuitori, România, este ca mărime, cel de-al doilea nou stat-membru al Uniunii Europene, după Polonia. Ea reprezintă 6% din suprafața totală a Uniunii Europene și 4% din populația acesteia. România este unul din statele europene în care se bucura de o buna înzestrare in ceea ce privește resursele de teren, apă și resurse umane Cu toate acestea, până în prezent, aceste avantaje au avut doar o influență limitată în ceea ce privește generarea unei dezvoltări semnificative și restructurări în agricultură și zonele rurale.

Conform definiției din legislația națională, zonele rurale din România acoperă 87,1% din teritoriul țării, cuprinzând 44,9% din populație (Institutului Național de Statistică), și anume 9,63 milioane de locuitori la 1 iulie 2010 comparativ cu 9,65 milioane in anul 2009, în condițiile în care în statele din Uniunea Europeană procentul este de doar 25%.. Densitatea medie a populației din zonele rurale a rămas relativ constantă de-a lungul anilor (la circa 45,1 locuitori/km2). Metodologia OCDE pentru noțiunea de ruralitate conduce la cifre ușor diferite, însă permite comparațiile pe plan internațional. Astfel se constată că teritoriul României este în conformitate cu această definiție 59% predominant rural, 40% regiune intermediară și doar 1% predominant urbană. În Germania, doar 24,9% din populație trăiește în mediul rural, în timp ce în Franța ponderea este de doar 20,7%.

Economia rurală este preponderent primară, cu pondere a agriculturii de circa 60% în structura acesteia (comparativ cu circa 14-15% în UE), cu efecte negative asupra gradului de ocupare al populației rurale active, nivel redus de procesare a materiei prime agricole și, prin consecință de formare a valorii adăugate și de fiscalizare nesemnificativă a producției agricole și alimentare.

Tendințele care marchează zonele rurale vor determina o scădere drastică atât a numărului de persoane angajate în agricultură, cât și a exploatațiilor. Din punct de vedere al venitului și al ocupării regionale, agricultura (și silvicultura) nu vor mai reprezenta baza economiei rurale a U.E. În medie, 5,5% din populația ocupată va fi angajată în acest sector, iar cifra va fi mai mare de 20% în foarte puține regiuni. Tendința pe termen lung va fi marcată de o nouă scădere a numărului agricultorilor, cu o rată de 2-3% pe an.

Noile activități și sursele de venituri se vor realiza în exploatații și în afara acestora. Printre altele, producția de materii prime reînnoibile destinate folosințelor nealimentare în anumite sectoare ale pieței sau în sectorul energetic, poate reprezenta o nouă șansă pentru agricultură și silvicultură și contribuie la crearea de locuri de muncă în zona rurală.

În cursul anilor următori, se va acorda o importanță crescândă realizării dezvoltării durabile a zonelor rurale, răspunzând astfel exigențelor în materie de servicii ecologice.

1.1.3.2 TIPOLOGII RURALE

RURAL TYPOLOGIES

Ruralitatea definește un mediu territorial specific, având caracteristici fizice, sociale și economice distincte. Poziționarea resurselor naturale, a peisajului și a capitalului social, guvernarea din mediul rural, afacerile și rețelele sociale, precum și tehnologiile de informare și comunicare existente exercită influențe dinamice și complexe asupra dezvoltării comunităților. Zonele rurale diferă în mai multe privințe: densitatea populației, apropierea sau depărtarea de centrele urbane, procentul de forță de muncă în industriile tradiționale și nivelurile de cooperare dintre diverșii „actori” și organizațiile locale. Toate acestea au o contribuție importantă la economia națională și mențin viabilitatea economică și sănătatea mediului înconjurător, fiind componente indispensabile ale balanței dezvoltării zonelor rurale.

Ruralul modern este rezultatul unui proces complex, cu continuități și discontinuități, care a început cu multe decenii în urmă și continuă și astăzi. Modelele noi de viață iau locul celor tradiționale iar modernizarea satelor, a societăților rurale înseamnă transformarea tuturor componentelor acestui spațiu social. Este un proces care are loc în contextul unui “rural” modernizat, aflat sub influența “urbanizării” și a civilizației industriale. Menținându-și, în schimb, procesul de modernizare prin caracteristicile sale, are o serie de implicații pozitive:

a) nu suprimă cadrul tradițional, nu elimină valorile și, în general “semnele” distinctive, individualizante ale așezărilor rurale, ci le valorifică, le integrează “noului mediu” ecologic și socio-cultural;

b) presupune un schimb echilibrat de elemente între sat și oraș, un “metabolism” optim pentru cele două tipuri de societate, o aculturație, o confruntare sau o “construcție culturală” în măsură să favorizeze dezvoltarea specifică a celor două medii sociale;

c) vizează mai mult aspectele calitative ale vieții sociale (habitatul, modelele culturale etc.);

d) modernizarea ruralului operează o delimitare relativ exactă dintre tradiție și tradiționalism, între experiență și rutină, reușind să surprindă acea suplețe lăuntrică a satului de a accepta inovația, raportând-o la tradiție;

e) modernizarea permite ritmuri de dezvoltare apropiate în toate domeniile și palierele societății (economic, social, cultural);

f) modernizarea tinde să devină “universală” și permanentă afectând atât satul, cât și orașul, atât ruralul din zona de influență urbană cât și “ ruralul profund, adică din afara zonelor suburbane sau periurbane”.

Europa se caracterizează printr-o mare diversitate a peisajelor rurale. In vestul și centrul continentului este tipic satul-târg (burg), cu case mari așezate ordonat in jurul unei piete centrale. In regiunea mediteraneană se întâlnesc sate-stup, cu construcții dense din piatră și lemn. In țările nordice predomină cătunele și satele risipite, formate din locuințe construite în marea lor majoritate din lemn. In Munții Alpi, Carpați etc., sunt prezente așezări temporare și sate mici, risipite, ai căror locuitori se ocupa cu păstoritul. In special în Europa Occidentală, tipice pentru marile exploatări cerealiere sunt fermele izolate, formate din clădiri dispuse în jurul unei curți interioare.

1.2 DEZVOLTAREA RURALĂ-CONDIȚIA DEZVOLTĂRII VIITOARE

RURAL DEVELOPMENT-CONDITION OF FUTURE DEVELOPMENT

Justificăm prezenetul punct plecând de la o afirmație, oarecum celebră, care spune că ruralul trebuie gândit din perspectiva viitorului, nu ca pe o rezolvare a problemelor din trecut: „zona rurală nu trebuie să fie privită doar ca o problemă, ci și ca o oportunitate”.

De-a lungul timpului dezvoltarea rurală a evoluat, la ora actuală regăsindu-se o multitudine de forme și concepte.

1.2.1 CLARIFICARE CONCEPTUALĂ

CONCEPTUAL CLARIFICATION

La fel ca noțiunea de spațiu rural și cea de dezvoltare rurală a cunoscut numeroase evoluții și definiții din partea mai multor specialiști, în cele ce urmează noi am încercat realizarea unei sinteze a studiilor cele mai relevante pentru tematica aleasă de noi.

Noțiunea de dezvoltare rurală cuprinde toate acțiunile îndreptate spre îmbunătățirea calității vieții populației care trăiește în spațiul rural, spre păstrarea peisajului natural și cultural și care asigură dezvoltarea durabilă a spațiilor rurale conform condițiilor și specificului acelor meleaguri. Programul pentru dezvoltarea rurală poate conține, în funcție de condiții și necesități, dezvoltări de: infrastructură, agricultură, turism, întreprinderi mici și mijlocii, precum și crearea de locuri de muncă, dar și idei privind protecția mediului, învățământul, dezvoltarea comunității. Programele de dezvoltare rurală sunt de obicei complexe și se referă concomitent la mai multe sectoare. În dezvoltarea rurală rolul primordial revine resurselor umane, comunităților locale, participanților vieții economice și sociale, valorilor ecologice și ale peisajului cultural, deci funcționează conform altei logici decât dezvoltarea teritorială, dar între cele două noțiuni există o legătură. Scopul final al dezvoltării rurale este ca spațiile rurale să fie apte, în mod durabil, să îndeplinească funcțiile care le revin în societate.

În opinia Anei Bleahu, începând cu anul 1973, are loc o perioadă de conștientizare a dimensiunii teritoriale a sărăciei (80% din săracii lumii trăiesc în mediul rural). Actorii internaționali introduc în discursul public dimensiunea rural – urban, pliindu-și diversele problematici globale pe acest „calapod”. Dezvoltarea este un fenomen dinamic, extrem de complex și greu de definit. De-a lungul anilor, accentul s-a deplasat dinspre dezvoltare economică spre dezvoltare socială sau umană, fiecare dintre acestea dovedindu-se a fi incomplet raportat la multitudinea de fenomene pe care le implică dezvoltarea. Conceptul actual de dezvoltare rurală este fundamentat pe cel de dezvoltare durabilă și are câteva trăsături fundamentale, referindu-se la:

– Dezvoltarea rurală sustenabilă, care presupune dezvoltare economică echitabilă și echilibrată, cu un nivel ridicat al coeziunii sociale și al includerii și asumarea responsabilității pentru folosirea resurselor naturale și a protecției mediului.

– Dezvoltarea rurală extensivă sau integrată, care se referă la dezvoltarea mediului rural prin extinderea mijloacelor de comunicare și informare și prin extinderea activităților din mediul rural spre sectorul non-agricol și promovarea agriculturii extensive, a cărei coordonată esențială este transferul informațional (conceptul de agricultură extensivă aici este diferit de cel tradițional, care definea opusul agriculturii intensive).

– Dezvoltarea rurală multisectorială, care se referă la crearea de rețele și parteneriate între organizații internaționale, agenții naționale sau organizații ale societății civile, în vederea abordării multisectoriale.

Tonul noilor abordări a fost dat de unele agenții ale Națiunilor Unite care au constatat acutizarea problematicilor în mediul rural și au atenționat asupra necesității abordării diferite, specifice, integrate și multisectoriale a acestuia. Demersurile ulterioare la nivel global au fost destul de greoaie și intermitente. Concepte prioritare, cum ar fi cel de dezvoltare economică, socială sau umană au fost treptat suprapuse, intersectate sau nuanțate. După creșteri succesive pe diverse dimensiuni a fost elaborat un concept mai „acoperitor” decât toate celelalte, și anume, cel de dezvoltare durabilă. Viitorul regiunilor rurale depinde în fond de trei factori:

1. posibilitățile păstrării și creșterii numărului locurilor de muncă;

2. direcția și amploarea viitoare a migrării populației (tineri, pensionari, turiști) între sat și oraș;

3. caracterul reglementărilor locale, regionale și naționale.

Tabel 1.3

Legătura dintre dezvoltarea teritorială și cea rurală

The link between territorial development and rural development

Sursa: Kerekes Kinga, Pakucs Bernadett, Szőcs Emese, Veres Enikő, Vincze Mária, Dezvoltare rurală. Ocuparea forței de muncă în mediul rural, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2010, p.31

În limbajul cotidian, chiar și în publicațiile de specialitate, se cam amestecă noțiunile: dezvoltare locală, dezvoltare teritorială, dezvoltare rurală, amenajare zonală, dezvoltare regională. Dezvoltarea locală se referă la concepțiile privind dezvoltarea unei așezări date și a împrejurimilor sale imediate. Dezvoltarea teritorială se referă la marile investiții, la dezvoltările infrastructurale pe plan regional sau care vizează mai multe regiuni pe baza unor concepții coordonate. În cazul dezvoltării teritoriale sunt decisive considerentele de ordin economic, tehnic și cele de geografie economică.

1.2.2 PRINCIPALELE ETAPE ALE EVOLUȚIEI DEZVOLTĂRII RURALE

LA NIVEL EUROPEAN

THE MAIN STAGES OF THE EVOLUTION OF RURAL DEVELOPMENT

AT EUROPEAN LEVEL

În preocupările U.E., dezvoltarea rurală ocupă un loc distinct, extrem de important, ca efect al conștientizării pericolului care amenință identitatea culturală, resursele naturale și viabilitatea spațiului rural. În această direcție, Comisia pentru agricultură și dezvoltare rurală, la inițiativa Comisiei Parlamentare a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (1993) a elaborat, în 1995, documentul cunoscut sub denumirea de Charta Europeană a Spațiului Rural, care conține principii directoare ale dezvoltării durabile a agriculturii și spațiului rural european.

În timp, conținutul conceptului de dezvoltare rurală a cunoscut diferite interpretări. Astfel, în cadrul U.E. se pot distinge următoarele faze de abordare a conceptului:

faza inițială, care a durat de la fondarea Pieței Comune până la mijlocul anilor '70, perioadă în care dezvoltarea rurală era considerată în termeni de dezvoltare agricolă. Această abordare a fost justificată prin faptul că agricultura era considerată un fel de amortizor social capabil să mențină migrația populației din zonele rurale în limitele capacității de absorbție a celorlalte sectoare;

a doua fază, din a doua jumătate a anilor '70 până în prima perioadă a anilor '80, când problema rurală a fost văzută în contextul politicilor regionale, iar soluțiile au fost găsite prin intervenții extra – agricole, cum ar fi dezvoltarea rurală integrată deschisă diferitelor activități economice și serviciilor. În această fază au apărut și instrumentele care au făcut posibilă intervenția pentru dezvoltarea socio-economică a regiunilor mai puțin dezvoltate: Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER), Fondul Social European (FSE), Fondul European pentru Orientarea și Garantarea Agriculturii – Secțiunea Orientare (FEOGA);

a treia fază, după 1985, în care problemele agriculturii au fost abordate în termeni de dezvoltare rurală integrată, accentul fiind pus pe mediul înconjurător, legăturile acestuia cu agricultura și silvicultura căpătând atât semnificații pozitive cât și negative. În această fază au apărut și unele tendințe de renunțare la Politica Agricolă Comunitară (PAC), dintr-o serie de motive, inclusiv urmare a nerezolvării problemelor dezvoltării rurale în anumite regiuni.

În noile abordări, dezvoltarea rurală presupune, înainte de toate, informație. Se pune un accent deosebit pe diseminarea de cunoștințe, informații și know-how, transferul și managementul informației și al cunoașterii. Concepte cum ar fi, dezvoltare rurală extensivă („rural extension development”) sau extensia agriculturii („agricultural extension”) implică dezvoltarea infrastructurii de comunicare, informare și inovare. Am putea concluziona că există, practic, două direcții esențiale care determină și influențează procesul de dezvoltare rurală din Uniunea Europeană: raportul sector agricol versus sector ne-agricol și grija pentru mediu.

Sintetizarea principalelor etape ale evoluției deuvoltării rurale la nivel european este realizată de Ana Bleahu:

1958-Conferința de la Stresa.

1962–1972 Implementarea PAC, având ca pilon unic agricultura.

1973–1982 Perioada „politicii prudente a prețurilor”.

1983–1991 Anii de criză ai PAC.

1992–1999 Reforma PAC (Mac Sharry) – Noua abordare.

1999– 2001 PAC pe termen lung pentru o agricultură durabilă, Agenda 2000.Prioritatea pilonului doi al PAC – dezvoltare rurală.

2003 sept. Noua PAC.

Fig.1.6 Principalele etape ale evoluției dezvoltării rurale la nivel european

The main stages of the evolution of rural development at European level

Sursa: Construcție proprie

La sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60, politicile agricole comune au avut drept scop încurajarea producției agricole, prin suportul direct al producției și prin modernizarea agriculturii.

Așadar, la mijlocul anilor ’60, obiectivele principale ale dezvoltării rurale au fost îmbunătățirea structurilor de producție ale agriculturii și îmbunătățirea condițiilor de procesare și vânzare a produselor agricole. Accentul s-a pus pe investiții în mijloace de producție, atât la nivelul fermelor individuale, cât și la nivelul întreprinderilor de procesare și desfacere. Principalele deziderate au fost: creșterea productivității în agricultură, stabilizarea pieței, asigurarea de venituri echitabile pentru agricultori, securitate alimentară, prețuri rezonabile pentru consumatori. Principalele mecanisme de realizare a dezideratelor propuse au fost: sistemul prețurilor interne garantate de sprijinire a pieței, protecția importului, subvenții la export.

Perioada 1973–1982 este denumită „perioada politicii prudente a prețurilor”. Principalele obiective ale acestei perioade au fost transformarea micilor ferme în ferme bine echipate, competitive și conectarea lor la nevoile pieței. Fermierii mai în vârstă, cu posibilități reduse de adaptare la piață, au avut posibilitatea de a se pensiona, abandonând agricultura, iar fermele care se aflau în zonele dezavantajate au fost susținute cu pensii compensatorii.

În anii ’70, conform planului Mansholt, accentul se va muta pe managementul capitalului uman, sub aspectul apariției pensionarilor la vârste mai mici sau al recalificării prin cursuri profesionale. În anul 1975 sunt definite zonele defavorizate ale Uniunii care necesită măsuri specifice. Scopul era de a stopa exodul din agricultură și din mediul rural.

Începând cu anii ’80, dimensiunea teritorială a politicilor rurale câștigă tot mai mult teren.

La începutul anilor ’90, componenta de suport pe piață a PAC, care și-a atins propriile limite în stimularea producției a intrat într-un proces de reformă majoră. Aceasta a fost acompaniată de trei măsuri structurale finanțate prin Fondurile de Garantare, și anume: pensionarea înainte de termen, dezvoltarea agriculturii ecologice, împădurirea pământurilor agricole marginale. Comunitatea adoptă o serie de instrumente și metode care reflectă orientarea spre trei mari obiective: restructurarea agriculturii, dezvoltarea locală-teritorială și integrarea problemelor de mediu.

Perioada 1983–1991 este o perioadă de criză a PAC. PAC este intens criticată și se solicită reforma acesteia, atât din interior cât și la negocierile multilaterale din cadrul Rundei Uruguay. Excedentele de producție au atins niveluri extrem de ridicate (în special la cereale și lactate). În ciuda diversificării mecanismelor de control la nivelul piețelor și al producțiilor, problemele fundamentale ale PAC nu au fost rezolvate.

În perioada 1999–2001 are loc prioritizarea pilonului al doilea al PAC – dezvoltare rurală. În Agenda 2000, politicile de dezvoltare rurală constituie cel de-al doilea obiectiv principal al PAC, alături de reforma politicilor comerciale. Este elaborat modelul agricol european, în care dezvoltarea rurală integrată devine prioritară.

În anul 2003, noua Politică Agrară Comună își continuă schimbarea profilului interior începută încă din 2001. Are loc transferarea fondurilor din Pilonul 1 în Pilonul 2 al PAC. În completarea acestor obiective majore, programele de dezvoltare rurală, inițiativa LEADER, la a treia generație acum (LEADER+), testează și inovează ideea de dezvoltare rurală locală integrată. Au fost adăugate apoi două capitole noi la legea dezvoltării rurale, care, practic, explică producătorilor noile standarde în domeniul calității și siguranța bunurilor alimentare, dar și în domeniul bunăstării animalelor.

1.2.3 TRĂSĂTURI ȘI PRINCIPII FUNDAMENTALE DEZVOLTĂRII RURALE

FEATURES OF FUNDAMENTAL PRINCIPLES OF RURAL DEVELOPMENT

Printre trăsăturile specifice ale dezvoltării rurale putem aminti următoarele:

– Antropocentrism. În centrul dezvoltării rurale stă omul, respectiv comunitatea de oameni care trăiește la țară. Această caracteristică face ca să prevaleze principiul subsidiarității căci comunitățile rurale sunt subiectele active ale dezvoltării, nu numai obiectele ei pasive.

– Complexitate. Programele de dezvoltare nu se rezumă la câte un sector. Ele au în vedere concomitent crearea locurilor de muncă, dezvoltarea agricolă, înfrumusețarea mediului etc., cu alte cuvinte, numeroasele laturi ale vieții umane. Direcții specifice de dezvoltare: dezvoltarea agriculturii, dezvoltarea infrastructurii locale, dezvoltarea întreprinderilor, dezvoltarea comunității, dezvoltarea resurselor umane, ocrotirea mediului, cultivarea tradițiilor culturale, programe sociale etc.

– Caracter de microregiune. Cadrul teritorial fixat oferă transparență programelor de dezvoltare rurală. Prioritățile și strategiile de dezvoltare sunt determinate de situația microregiunii date, de sursele ei ecologice, economice, umane, de tradițiile culturale etc.

– Activitate cu mai mulți participanți. Participanții activi importanți ai programelor de dezvoltare a microregiunilor sunt administrațiile locale, organizațiile civice, întreprinderile și specialiștii.

– Bazat pe principii. Dezvoltarea regională în UE se bazează pe principiile enunțate în Declarația de la Cork.

Principiile de bază ale politicii UE privind dezvoltarea rurală sunt sistematizate în cele zece puncte ale Declarației din Cork, elaborate în 1996:

1. Punerea în primul plan a ruralului. Dezvoltarea rurală durabilă trebuie să aibă prioritate între programele UE, să devină un principiu de bază. O parte crescândă a resurselor disponibile trebuie folosită pentru realizarea scopurilor de dezvoltare rurală și protecția mediului. În programele de dezvoltare a infrastructurii, a ocrotirii sănătății, a învățământului, a telecomunicațiilor, ruralul trebuie să beneficieze de fonduri sporite din partea statului.

2. Abordarea integrată a dezvoltării rurale. Se propune o politică de dezvoltare rurală complexă, care să cuprindă toate activitățile sociale, economice și culturale. Astfel, trebuie să fie cuprinse într-un program unitar gospodărirea resurselor naturale de energie, dezvoltarea agriculturii adaptată la realitățile locale, diversificarea economiei prin dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii industriale și de servicii, scoaterea în relief a valorilor mediului natural și a celor culturale. Dezvoltarea rurală trebuie cuprinsă într-un cadru juridic și politic unitar, cu delimitare teritorială clară.

3. Formarea (crearea) diversității, varietății. Sprijinirea diversității activităților economice și sociale trebuie să ducă la formarea cadrului de inițiative private și comunitare capabile să se întrețină singure (autosusținere). Se va întări rolul orașelor mici, care au o importanță cheie în dezvoltarea rurală. Totodată este importantă și dezvoltarea comunităților rurale viabile, reînnoirea satelor.

4. Durabilitate. Trebuie sprijinită o astfel de dezvoltare rurală, care asigură men- ținerea identității culturale, a surselor de energie, a biodiversității, a frumuseții peisajului. Generațiile de azi trebuie să folosească aceste valori astfel, încât să nu pericliteze posibilitățile celor care ne urmează. În activitatea locală trebuie să-și găsească locul și responsabilitatea globală.

5. Subsidiaritate. Principiul de bază al politicii de dezvoltare rurală eficientă este o cât mai profundă descentralizare a deciziilor și un grad cât mai mare (ridicat) de parteneriat și colaborare între nivelele locale, regionale, naționale și europene. Se va pune accentul pe inițiativele venite de jos și pe participarea activă la elaborarea, realizarea și controlul proiectelor, căci numai așa poate fi valorificată creativitatea și coeziunea comunităților. Dezvoltarea rurală se realizează într-un cadru european coerent la nivel local, susținut de comunitate.

6. Simplificare. Reglementările și sistemele de sprijinire, mai ales cele legate de dezvoltarea agriculturii, vor fi mai elastice, mai transparente, deci se preconizează să fie mai puțin birocratice.

7. Programare. Formarea și realizarea programelor de dezvoltare rurală trebuie să fie un proces consecvent, transparent, permițând fiecărei zone posibilitatea de a-și elabora propria strategie de dezvoltare. Aceste programe trebuie să se încadreze într-un program unic pe scară regională. Principiul dezvoltării programelor înseamnă că se aplică un mecanism unitar privind sustenabilitatea și dezvoltarea rurală.

8. Finanțare. Este necesară antrenarea resurselor financiare locale, precum și sprijinirea dezvoltării unor tehnici de creditare rurală care asigură folosirea concomitentă a fondurilor private și a celor bugetare. Este importantă micșorarea dificultăților financiare ale micilor întreprinderi, sprijinirea investițiilor productive, diversificarea economiei rurale. Se va realiza o mai mare participare a sectorului bancar și a altor intermediari în dezvoltarea rurală.

9. Îndrumare. Trebuie sporită competența și eficiența administrațiilor locale și regionale, precum și cea a organizațiilor civice prin ajutor tehnic, perfecționare, comunicare mai bună, oferirea unor informații utile, prin dezvoltarea unor relații de parteneriat.

10. Evaluare și cercetare. Urmărirea programelor de dezvoltare rurală, controlul beneficiarilor, discutarea profesională a problemelor ivite, evaluarea experiențelor dobândite, stimularea cercetării științifice și a inovațiilor, toate acestea constituie principii importante.

Conferința Dezvoltării Rurale Europene din Cork pretinde din partea politicienilor europeni următoarele:

– Să orienteze atenția opiniei publice asupra necesității dezvoltării rurale pe baze noi.

– Să realizeze un mediu rural mai atractiv, unde oamenii să trăiască și să lucreze cu plăcere, oferindu-se posibilități reale tuturor grupelor de vârstă.

– Să susțină programul de zece puncte, colaborând la realizarea lor în calitate de parteneri.

– Să-și asume un rol activ și pe plan internațional în sprijinirea dezvoltării rurale durabile.

1.2.4 ELEMENTELE MEDIULUI RURAL PE CARE SE SPRIJINĂ

DEZVOLTAREA RURALĂ

THE ELEMENTS OF RURAL AREA THAT SUPPORT RURAL DEVELOPMENT

Comunitatea este cel mai important actor în cadrul dezvoltării rurale, ea reprezentând de fapt baza de la care se pleacă în acest proces, cât și beneficiarul primordial al dezvoltării. Pentru a reliefa cel mai bine ce înseamnă comunitatea în angrenajul dezvoltării rurale, vom începe cu ,,celula” sa de bază, care o reprezintă omul (ca individ și ca ființă socială). Practica dovedește că orice individ, indiferent de nivelul de pregătire, poate răspunde la întrebarea ,,ce înțelegi prin dezvoltare rurală ?” în sensul celor enumerate, însă cu alte cuvinte, care au același înțeles. Putem fi convinși că majoritatea oamenilor știu ce ar vrea și simt când apare un progres în viața lor, simt când o duc mai bine sau mai rău.

Dezvoltarea comunităților rurale poate fi descrisă ca un proces în care comunitatea este implicată în mod activ, în scopul mobilizării tuturor inițiativelor pentru valorificarea resurselor proprii în beneficiul social și economic al comunității. O astfel de dezvoltare a comunităților rurale presupune legături și cooperări strânse cu puterea politică și societatea civilă, reprezentată prin asociații non-guvernamentale, cu instituții publice sau agenții de dezvoltare care pot ajuta comunitățile rurale, cu instituții, agenții și organizații care gestionează fonduri structurale sau speciale pentru asistență și dezvoltare rurală, consilii de dezvoltare locală sau regională, abilitate pentru promovarea proiectelor de dezvoltare locală etc.

Un rol important în dezvoltarea comunității rurale îl are initiațiva locală, prin care se realizează un parteneriat pentru identificarea și rezolvarea problemelor comunității și promovarea acestora sub formă de proiecte, în scopul găsirii de soluții care să conducă la antrenarea comunității într-un proces continuu de dezvoltare pe principii viabile, durabile. Totodată, aceasta presupune și asumarea unui risc pentru modul de rezolvare a problemelor identificate. Căile și metodele de rezolvare a acestora, adoptate de cei care își asumă acest risc, trebuie să corespundă nevoilor comunității, să creeze efecte benefice pentru dezvoltarea acesteia și trebuie să tindă către o dezvoltare durabilă.

Liderul comunității rurale este un actor care trebuie să fie prezent pe scena dezvoltării rurale. El trebuie să întruchipeze sentimentele și aspirațiile membrilor comunității și să lupte pentru îndeplinirea idealurilor acestora. Trebuie să se înțeleagă că alesul comunității are un rol determinant în procesul dezvoltării acesteia și că alegătorii își pun speranța în el, în vederea rezolvării problemelor care sunt mereu amânate pentru ,,noi vremuri” sau pentru noi mandate.

Trebuie precizat, însă, că noțiunea de lider al comunității are mai multe sensuri, acesta putând fi unul formal, adică primarul și un eventual lider al unui grup de acțiune locală, care a fost ales direct, dar și unul informal, cum ar fi liderul unei cooperative locale sau un investitor a cărui activitate economică este dominantă în cadrul acelei comunități.

Alesul comunității devine și împuternicitul cu administrarea acesteia și trebuie să devină inițiatorul și susținatorul programelor de dezvoltare a comunităților, să vină în sprijinul inițiativelor locale și să integreze comunitatea în programe de ansamblu, care să conducă la consolidarea dezvoltării sale.

Permanent, alesul comunității trebuie să fie stăpânit de ideea că sub mandatul de reprezentant al alegătorilor s-a înregistrat un progres atât la nivelul comunității, cât și la nivelul inițiativelor locale, și că implicarea sa se va regăsi într-o evoluție pozitivă, pe drumul unei dezvoltări durabile.

Gospodăria țărănească tradițională, cu tendințe de consolidare, are o vechime de peste 200 de ani de când este apreciată ca o structură agrară cu un rol determinant în viața economico – socială a spațiului rural. Pe perioada existenței sale, gospodăria țărănească a fost un barometru al dezvoltării sociale rurale, prin care s-au reflectat atât influențele pozitive, cât și cele negative ale politicilor și strategiilor elaborate de guvernanții țării.

De-a lungul anilor, gospodăria țărănească a înregistrat progrese, stagnări, regrese și din nou progrese. Cu toate acestea, ea continuă să existe ca o entitate de sine stătătoare, cu un rol de o importanță majoră în economia rurală. În termeni reformatori, pe scara evoluției sociale, gospodăria țărănească devine azi exploatație agricolă individuală, o verigă cu un rol bine definit și integrat în structurile agrare.

Din punct de vedere economic, al capacității de producție și al modului de valorificare a acesteia, exploatațiile agricole individuale se pot grupa în: exploatații de subzistență, semi-subzistență și comerciale. Prin politici agricole și de dezvoltare rurală se urmărește ca exploatațiile agricole individuale să devină viabile, de tip comercial, după modelul european. Ferma familială viabilă a reprezentat și reprezintă modelul european de dezvoltare a politicii agricole comune.

Cerința de aliniere la acquis-ului comunitar conduce către nevoia de restructurare majoră a structurii exploatațiilor agricole individuale, care vor defini noi profile de ferme familiale. Procesul de restructurarea va conduce la:

– eliminarea unor activități economice neconforme cu cerințele de calitate ale producției agricole din cadrul unor ferme, ce va avea ca rezultat concentrarea și specializarea pe cele care se pot realiza cel mai bine;

diversificarea fermelor specializate;

migrarea către activități fără restricții productive și către cele care valorifică superior resursele locale;

activarea meșteșugurilor tradiționale;

activarea unor tehnologii de procesare tradiționale care vor avea un rol bine definit în piața locală;

renunțarea la activitatea agricolă în favoarea cedării terenului unor forme de administrare asociative sau arendării;

diversificarea serviciilor și reconversia fermei etc.

Toate aceste alternative reprezintă un vector al diversificării activităților spațiului rural, care alimentează și întrețin multifuncționalitatea economiei locale.

Statele cu democrații avansate optează pentru crearea de parteneriate între administrația publică și societatea civilă. Grupurile de Acțiune Locală (GAL) cu o structură eterogenă pot acționa polivalent, astfel încât să acopere întreaga problematică economico-socială a localităților sau regiunilor unde acestea acționează.

Rolul asumat de grupurile de acțiune locală se concretizează în:

identificarea nevoilor sociale;

identificarea resurselor locale și a modului de valorificare al acestora;

promovarea inițiativei locale;

promovarea de proiecte cu rol de dezvoltare locală;

identificarea și atragerea de mijloace financiare pentru proiectele promovate;

validarea proiectelor cu efecte benefice asupra mai multor beneficiari.

Acțiunile desfășurate de GAL-uri au consecințe directe asupra dezvoltării rurale multifuncționale, prin: încurajarea acelor proiecte viabile, care dezvoltă alternative în obținerea veniturilor; diversificarea pieței produselor și serviciilor; asigurarea durabilității, prin protejarea mediului și asigurarea securității și bunăstării vieții. Principalele căi de acțiune ale GAL-urilor sunt:

elaborarea de strategii de dezvoltare și, în cadrul acestora, detalierea pe proiecte concrete cu rol de dezvoltare, care să satisfacă nevoia socială;

dezbaterea și aprobarea publică a proiectelor identificate și propuse spre implementare;

întreprinderea de acțiuni pentru identificarea și atragerea surselor de finanțare a proiectelor;

monitorizarea și evaluarea rezultatelor proiectelor în atingerea țintelor propuse etc.

1.3 POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ-PILON IMPORTANT ÎN SPRIJINIREA DEZVOLTĂRII RURALE

COMMON AGRICULTURAL POLICY- IMPORTANT PILON IN SUPPORT

OF RURAL DEVELOPMENT

În jumătate de secol de existență, P.A.C. s-a schimbat semnificativ devenind, dintr-o politică bazată pe subvenționarea producției și protecția piețelor interne față de producătorii non-europeni, o politică  în care subvenția nu mai urmărește  stimularea  producției, ci favorizează dezvoltarea rurală și protejarea mediului. În prezent, P.A.C. este semnificativ reorientată spre atingerea a trei obiective majore: productivitate, competitivitate și sustenabilitate.

PAC a fost cea mai importantă și unul din elementele esențiale ale sistemului instituțional al Uniunii Europene. Obiectivele sale sunt stabilite în articolul 39 al Tratatului de la Roma: creșterea productivității, garantarea unui nivel de viață echitabil populației din agricultură, stabilizarea piețelor, garantarea securității aprovizionărilor, asigurarea consumatorului cu provizii la prețuri raționale. Acest articol recunoaște necesitatea de a ține cont de structura socială a agriculturii și de inegalitățile structurale și naturale dintre diferite regiuni agrare, la fel ca și interesul în a efectua în mod gradual adaptările oportune. Politica agricolă comună s-a creat în anii '70, în momentul în care Europa era deficitară în majoritatea produselor alimentare. Mecanismele sale s-au modelat pentru a rezolva această situație, funcția sa principală fiind cea de a sprijini prețurile și veniturile interne prin intermediul operațiilor de intervenție și sistemelor de protecție frontaliere.

Termenul de ,,politică comună” reflectă în mod fidel una dintre trăsăturile definitorii ale PAC, și anume aceea că, pentru circa 90% din produsele agricole, decizia nu mai aparține statelor membre, ci Uniunii Europene. De ce, așadar, statele europene au considerat necesar să cedeze din prerogativele suveranității într-un domeniu așa de sensibil cum este cel agricol? În linii mari, sunt două motive care au condus la apariția acestei politici. Primul, a fost nevoia unei ,,fluidizări” a comerțului european cu produse agricole, și mai ales dorința țărilor exportatoare de a se asigura de certitudinea plasamentului produselor lor. Al doilea motiv, a fost o anumită temere față de situația în care forța de muncă eliberată din agricultură ca urmare a mecanizării n-ar fi putut fi absorbită în același ritm de celelalte sectoareale economiei, caz în care veniturile agricole ar fi scăzut și mai mult relativ la cele din industrie.

Potrivit definiției OCDE, în prezent, aproximativ o cincime din populația UE trăiește în zonele rurale care reprezintă aproape jumătate din teritoriul UE – 28. În conformitate cu cele mai recente statistici comunitare, actualmente, în UE  există 12 milioane de fermieri, iar agricultura și industria agroalimentară – care este foarte dependentă de sectorul agricol pentru aprovizionare-reprezintă 6 % din PIB-ul comunitar generând, totodată, 46 de milioane de locuri de muncă. În acest context, P.A.C., ca principal instrument de gestionare a dezvoltării rurale în Uniunea Europeană, are o importanță strategică, așa explicându-se faptul că i-a fost alocată o mare parte din bugetul UE, cu toate că fondurile au scăzut constant în ultimii ani (în prezent, acesta se situează la aproximativ 50%, față de 70% în anii `80).

1.3.1 ETAPE EVOLUTIVE

EVOLUTION STAGES

Inițial, P.A.C. s-a suprapus politicilor agrare și sectorului agricol național, arealul rural european fiind considerat doar un sector economic, nepunându-se accent pe dimensiunea socială și de mediu a acestuia. Ulterior, așa cum s-a arătat în unele studii ale specialiștilor , P.A.C. înglobează treptat și obiectivul de dezvoltare durabilă, care presupune asumarea responsabilității pentru folosirea resurselor naturale  și a protecției mediului.

Articolul 33.1 al Tratatului de la Amsterdam stabilește care sunt obiectivele principale pe care Politica Agricolă Comună trebuie să le atingă la nivel comunitar:

– creșterea productivității activității din agricultură, prin promovarea progresului tehnic, asigurarea dezvoltării raționale a producției agricole și utilizarea optimă a factorilor de producție, mai ales a forței de muncă, asigurarea unui nivel de viață echitabil pentru populația agricolă, în particular prin mărirea veniturilor celor care lucrează în agricultură;

– stabilizarea piețelor agricole;

– garantarea securității aprovizionării cu produse agroalimentare;

– asigurarea ofertei la prețuri rezonabile pentru consumatori.

În forma ei actuală, politica agricolă este construită în jurul a doi piloni: primul – și cel inițial – este cel al organizațiilor comune de piață, iar al doilea, care a căpătat amploare în deceniul trecut, este cel al dezvoltării rurale.

Tabel 1.4

Principalele momente în evoluția PAC

The most important moments in PAC evolution

Sursa: Drăgoi Andreea, Politica Agricolă Comună în perioada 2014- 2020 – un parteneriat între Comisia Europeană și fermieri

Pentru implementarea Politicii Agricole Comune, instituțiile comunitare recurg la consultarea unor organisme specializate, reprezentate de:

– comitete consultative, de management și de reglementare – constituite de Consiliul European și Comisia Europeană încă de la înființarea primelor OCP-uri (1961).

Deși, inițial, Comisia a vrut să-și păstreze o largă putere de decizie în administrarea OCP-urilor, numeroase state membre au obiectat, susținând supremația Consiliului în această problemă. Comitetele au reprezentat formula de compromis – administrarea OCP-urilor era repartizată Comisiei, dar numai cu avizul unui comitet compus din reprezentanți ai statelor membre, adoptat cu majoritate calificată;

– organizații profesionale la nivel european – cele mai importante sunt Comitetul organizațiilor profesionale agricole al UE (COPA15) și Comitetul general al cooperativelor agricole al UE (COGECA16).

1.3.2 ELEMENTE ȘI CARACTERISTICI DISTINCTIVE

DISTINCTIVE ELEMENTS AND FEATURES

Primele dispoziții referitoare la Politica Agricolă Comunitară au fost prevăzute în Tratatul de la Roma (1957), în alin.d, art.3, fără să fie definite, însă, principiile și mecanismele PAC. Tratatul preciza numai care sunt obiectivele acestei politici și faptul că agricultura era inclusă în Piața Comună. Ulterior, principiile directoare ale politicii agricole au fost enunțate de către Comisia Europeană.

Politica Agricolă Comună se bazează pe trei principii:

Unicitatea pieței, principiu care are o dublă semnificație: aplicarea regulilor privind libera circulație a bunurilor între statele membre la produse agricole și fixarea de prețuri și ajutoare comune (în EURO), independent de statul membru în care se află operatorii economici. Aplicarea corectă a acestui principiu impune gestionarea comună a prețurilor, ajutoarelor și a regulilor concurenței, dispoziții administrative și sanitar-veterinare armonizate și o politică comună pentru comerțul exterior cu produse agricole.

Preferința comunitară (pentru produse agricole obținute în interiorul Comunității): vizează îndeplinirea obiectivelor formulate în art. 33 al Tratatului de la Amsterdam, prin: protecția la frontieră a pieței comunitare împotriva importurilor masiveș și la prețuri mici de produse agricole originare din alte țări, pentru garantarea veniturilor agricultorilor europeni, protecția împotriva fluctuațiilor pieței mondiale, cu scopul menținerii stabilității pieței comunitare. Scopul urmărit prin impunerea acestui principiu este ca producția agricolă comunitară să nu fie înlocuită de produsele importate, care încearcă să pătrundă pe piața Uniunii Europene, la un preț mai mic. Mecanismele de bază ale principiului preferinței comunitare sunt taxele de prelevare (cunoscute și ca prelevări variabile) pentru sancționarea importurilor – stabilite ca diferență între prețurile importurilor de produse agricole (mai scăzute) și prețurile produselor similare, obținute din producția internă (mai mari) – și taxele pentru compensarea pierderilor rezultate din exporturi la prețuri inferioare celor practicate pe piața internă – introduse pentru impulsionarea și subvenționarea exporturilor. Totuși, principiul preferinței comunitare nu are un caracter absolut și necondiționat, de multe ori acceptându-se abateri, până la un punct, în interes comercial. Acest lucru este confirmat de numeroase excepții: Convenția de la Lome, Sistemul General de Preferințe, concesiile acordate Țărilor Mediteraneene sau acordul agricol G.A.T.T – Runda Uruguay (prin care procesul de tarifare conduce la dispariția prelevărilor variabile la importuri). Mai mult, clauzele de acces curent sau minim pe piață și diminuarea volumului și a valorii exporturilor subvenționate au diminuat efectul preferinței comunitare.

Solidaritatea financiară, cheltuielile pentru aplicarea Politicii Agricole Comune trebuie să fie suportate de către toate statele membre, pe o bază comună și independent de interesele naționale. În acest scop, în anul 1962, a fost creat un organism comunitar specializat pentru finanțarea în domeniu – Fondul European pentru Orientare și Garantare Agricolă (FEOGA).

Tabel 1.5

Elementele noii reforme a Politicii Agricole Comune

The elements of the new Common Agricultural Policy

Sursa: Phare RO 0006.18.02 – Formarea funcționarilor publici din administrația locală în afaceri europene și managementul ciclului de proiect, implementat de Institutul European din România în colaborare cu human dynamics, 2003

Efectele pozitive dorite și urmărite prin prisma PAC au fost:

– Renunțarea la schemele de subvenționare pe produse și înlocuirea lor cu un singur ajutor pe fermă va conduce la eliminarea barierelor artificiale dintre producătorii agricoli și piață. În lipsa stimulentelor financiare comunitare, producătorii se vor orienta spre acele produse pentru care piața oferă o remunerație acceptabilă. Astfel, producția agricolă se va plia în funcție de cerințele pieței, ceea ce va reduce semnificativ stimulentele de supraproducție. Inversarea trendului de supra-producție va genera la rândul său alte două efecte pozitive: reducerea măsurilor de intervenție și a „deversărilor” de produse agricole ieftine pe piețele internaționale.

– Modalitatea de alocare a ajutorului unic pe fermă prezintă și avantajul direcționării subvențiilor direct către destinatarii lor finali, respectiv fermierii angrenați activ în activități de producție agricolă, în detrimentul diverșilor intermediari sau al marilor latifundiari.

– Modularea va contribui la redresarea situației anormale în care fermele mari atrăgeau și veniturile cele mai mari. Alocarea sumelor eliberate prin reducerea ajutoarelor directe înspre măsurile de dezvoltare rurală va determina efecte de antrenare care vor fi în beneficiul întregii comunități rurale.

– Protecția mediului capătă o importanță mult sporită printre măsurile de politică agricolă comună, atât prin aplicarea regulii condiționalității, cât și prin suplimentarea fondurilor pentru dezvoltarea rurală (modulare).

– În mod similar, reforma răspunde preocupărilor consumatorilor pentru securitatea alimentară și condițiile de producție, prin introducerea condiționalității ca cerință obligatorie pentru accesul la subvenții.

1.3.3 OBIECTIVE PRIORITARE PENTRU PERIOADA 2014-2020

PRIORITY OBJECTIVES FOR THE 2014-2020 PERIOD

În februarie 2014, Comisia Europeană, prin DG Agriculture & Rural Development, a publicat un Raport care sintetizează principalele direcții de dezvoltare ale acestei politici comune în perioada 2014-2020, precum și implicațiile asupra politicilor naționale în domeniu, dar și asupra producției agricole din statele membre.

Potrivit analizei publicate în raportul menționat anterior, P.A.C. reprezintă o punte între așteptările cetățenilor din UE privind agricultura și așteptările fermierilor din țările membre care se confruntă cu provocări economice și de mediu, fiind, totodată, o investiție din bugetul comunitar într-un sector strategic în termeni de securitate alimentară, mediu înconjurător și creștere economică în zonele rurale.

Pentru a răspunde acestor așteptări în noul context de finanțare, fondurile alocate în cadrul Politicii Agricole Comune și al programelor de dezvoltare rurală ale statelor membre vor fi direcționate prioritar către următoarele obiective:

Fig. 1.7 Obiective prioritare PAC pentru perioada 2014-2020

Priority objectives of CAP for the 2014-2020 period

Sursa: Construcție proprie

Creșterea competitivității agriculturii europene la nivel global și național;

Conservarea diversității sistemelor de producție agricolă din țările UE;

Adaptarea producției agricole astfel la noile provocări de mediu legate de schimbările climatice și protecția resurselor naturale.

Fig.1.8 Direcții de dezvoltare ale PAC în perioada 2014-2020

Development directions of the CAP in 2014-2020 period

Sursa: Drăgoi Andreea, Politica Agricolă Comună în perioada 2014- 2020- un parteneriat între Comisia Europeană și fermieri

În acest context, se impune menționat faptul că, în iunie 2013, instituțiile comunitare au adoptat un cadrul de reglementare care trasează noi direcții de dezvoltare și reformă pentru PAC. Noua reformă a P.A.C. a fost modelată de o dezbatere publică integrală cu cetățenii comunitari și instituțiile naționale, având obiectivul de a permite adaptarea P.A.C. la noile provocări în ceea ce privește dezvoltarea sectorului rural din UE pe termen mediu și lung. Potrivit noilor direcții de evoluție și reformă ale P.A.C. în perioada 2014-2020, aceasta se va concentra pe trei piloni fundamentali: ecologie și eficiența în agricultură, asigurarea unei alimentații sănătoase la prețuri accesibile și revitalizarea zonelor și comunităților rurale.

Asigurarea securității alimentare. Pentru realizarea acestui deziderat, noile direcții de finanțare ale P.A.C. își propun suplimentarea fondurilor pentru consolidarea poziției fermierilor în lanțul alimentar și asigurarea unei mai bune protecții a acestora împotriva volatilității prețurilor. Acest nou context de finanțare ar putea fi valorificat și de către fermierii români, în condițiile în care sunt preconizate distribuirea mai echitabilă a plăților directe între statele membre, între regiuni și fermieri, pentru a valorifica la maxim tradițiile, practicile agricole și zonele rurale diferite ale Uniunii Europene.

Revitalizarea zonelor rurale. Pentru a realiza obiectivul susținerii dezvoltării dinamice a zonelor rurale, noile reglementări ale P.A.C. își propun creșterea numărului de fermieri din Uniunea Europeană, sporind atractivitatea acestui domeniu pentru tineri. În acest context, tinerii fermieri cu vârsta sub 40 de ani din România  vor fi eligibili pentru un sprijin financiar suplimentar de 25% în primii cinci ani de activitate.

Ecologie și eficiență în agricultură. În viziunea reformei P.A.C., viitorul agriculturii europene se definește sub egida a două tendințe majore: ecologie și eficiență. Pentru a atinge aceste două deziderate, în noul cadru de finanțare-în perioada 2014-2020-va fi încurajată utilizarea mai eficientă a resurselor naturale pentru combaterea schimbărilor climatice și protecția biodiversității, în acest context fiind prevăzută alocarea a  30% din plățile directe și 30% din fondurile pentru dezvoltare rurală pentru forme durabile de producție. 

Tabel 1.6

Structura sistemului plăților directe în cadrul PAC, 2014 -2020

The structure of the direct payments system in CAP, 2014 -2020

Sursa: European Comision, Overview of CAP Reform 2014 -2020, 10.12.2013

Fig.1.8 Etape cheie în raportarea performanței PAC 2014-2020

Key stages in reporting CAP performance 2014-2020

Sursa: Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Cadrul de monitorizare și de evaluare pentru politica agricolă comună în perioada 2014-2020, 2015

În concluzie bugetul P.A.C. alocat perioadei 2014-2020 se ridică la 373 de miliarde de euro pentru cele 28 de state membre, iar România are alocate fonduri de 17,5 miliarde de euro, în creștere față de exercițiul bugetar anterior 2007-2013 (13,8 miliarde euro). Aceste fonduri suplimentate vor putea fi pe deplin valorificate dacă fermierii români vor fructifica, în special prin sistemul plăților directe, oportunitățile oferite de fiecare dintre cele trei direcții de dezvoltare expuse anterior. De menționat faptul că, deși pe total fondurile au crescut pentru România, pentru Pilonul II – Dezvoltare Rurală acestea au scăzut cu 13,5%.

Obiectivul P.A.C. de a sprijini fermierii din țările UE este unul vital pentru sustenabilitatea zonelor rurale în condițiile în care, deși în prezent tot mai multe dintre acestea au ajuns să fie susținute și de factori din afara agriculturii, datorită diversificării structurii lor socio-economice, totuși, într-o mare parte a spațiului comunitar, agricultura rămâne un element propulsor esențial al dezvoltării rurale. În aceste condiții, noul cadru de finanțare al P.A.C. își propune să sprijine vitalitatea și potențialul economic al zonelor rurale din UE, prin încurajarea creării unui sector agricol competitiv și dinamic, atractiv pentru toți fermierii din țările comunitare.

În acest context, au fost stabilite trei obiective principale pentru PAC în perioada 2014-2020, iar instrumentele PAC existente au trebuit să fie adaptate pentru a îndeplini aceste obiective de politică pe termen lung:

– producția alimentară viabilă: să contribuie la securitatea alimentară prin sporirea competitivității agriculturii UE, oferind în același timp mijloacele pentru abordarea provocărilor cu care se confruntă sectorul de profil în ceea ce privește perturbările pieței și funcționarea lanțului alimentar;

– gestionarea durabilă a resurselor naturale și politicile climatice: să asigure viabilitatea pe termen lung și potențialul agriculturii UE prin protejarea resurselor naturale de care depinde producția agricolă;

– dezvoltarea teritorială echilibrată: să contribuie la dezvoltarea socioeconomică a zonelor rurale, promovând în același timp condițiile adecvate pentru protejarea diversității structurale pe întregul teritoriu al UE.