Cercetări Privind Evaluarea ȘI Previziunea Performanțelor Economico Financiare ÎN Contextul Procesului DE Gestionare A Riscurilor
INTRODUCERE
Necesitatea abordării problematicii riscului la nivelul agenților economici nu reprezintă de multă vreme o noutate. Transformările profunde înregistrate la nivelul mediului economic și social și rapiditatea de producere a acestora sunt elemente determinante ale manifestării riscurilor ce pot afecta activitatea operatorilor economici. Dar, posibilitatea de a evita aceste riscuri sau de a utiliza metode de diminuare a pierderilor provocate pare să rămână un deziderat îndepărtat pentru mulți agenți economici din România. De regulă, existența unor compartimente specializate în utilizarea principiilor managementului riscului este specifică firmelor mari, la nivelul celor mici și mijlocii (deși acestea sunt majoritare ca pondere în economia românească), aplicându-se într-o proporție mică sau chiar deloc. Ca urmare, identificarea problemelor înregistrate la nivelul firmelor și a modelelor de diminuare a riscurilor specifice reprezintă un obiectiv important al cercetării ce urmează a fi efectuată.
Fenomenul de mondializare manifestat la nivelul afacerilor s-a accentuat atât de mult iar crizele economico – financiare au dobândit o frecvență și o amploare mult mai mari în ultimele decenii, încât necesitatea realizării unui management cât mai eficient al riscului la nivelul agenților economici, prin care să se prevină sau să se reducă posibilitatea de apariție a unor evenimente imprevizibile cu efecte negative asupra performanțelor și chiar viabilității acestora, pare să fie una dintre modalitățile principale de asigurare a succesului în afaceri. Indiferent de tipul activității desfășurate, de momentul adoptării unei decizii de dezvoltare, modernizare sau reorientare, se impune cu pregnanță necesitatea identificării, evaluării și evitării sau reducerii riscurilor la un nivel care să afecteze activitatea firmei într-o măsură cât mai mică. Cunoașterea insuficientă a riscului, utilizarea unor tehnici necorespunzătoare de evaluare, minimalizarea importanței gestionării lui și insuficienta utilizare a unor metode de protecție pot afecta negativ performanțele firmei, rezultatul final convergând chiar spre faliment.
În acest context, importanța analizei și evaluării riscurilor la nivelul agenților economici nu poate fi contestată, fiind absolut necesară o corelație cu starea de performanță economico – financiară. Aceasta a reprezentat și o motivație a alegerii temei și condiționează obiectivele vizate în cadrul cercetării. Practic, raționamentele care au stat la baza cercetării au fost:
Numeroasele controverse în definirea și evaluarea riscurilor și a performanței;
Necesitatea includerii în modelele de evaluare a performanței a influențelor exercitate de diversele categorii de riscuri;
Aplicabilitatea rezultatelor cercetării în mediul de afaceri.
În plus, alegerea temei a fost determinată și de perioada extrem de dificilă pe care a parcurs-o economia mondială după anul 2008, rapiditatea și amplitudinea efectelor negative ale crizei economice și financiare demonstrând fără echivoc faptul că economiile naționale dar și actorii principali ai acestora sunt supuși unor riscuri din ce în ce mai greu de previzionat și gestionat.
Rezultatele cercetării derulate în procesul de elaborare a tezei de doctorat sunt relevante nu în mod evident prin identificarea unor modele unanim acceptate și aplicate (un astfel de obiectiv ar fi complet nerealist), ci prin prisma realizării unei radiografii a situației actuale din punct de vedere al gradului redus de aplicare a sistemelor de gestionare a riscurilor, a celor de măsurare a performanțelor și al corelării dintre cele două componente, identificării posibilităților de evaluare și elaborării unor modele de previziune aplicabile în mediul de afaceri din România.
AȘEZAREA TEMEI ÎN CONTEXTUL CERCETĂRILOR ȘTIINȚIFICE ÎN DOMENIU ȘI ÎN CONTEXT INTER ȘI TRANSDISCIPLINAR
Necesitatea aplicării principiilor de bază ale managementului riscului în scopul maximizării performanței oricărei firme nu poate fi contestată. Ca urmare, dezbaterile științifice privind riscul, gestionarea acestuia, maximizarea performanțelor economico- financiare și evitarea dificultăților financiare sunt extrem de numeroase și de o permanentă actualitate. Întrebări precum sunt: ,,Ce este riscul?, Care sunt implicațiile manifestării acestuia?, Ce posibilități au operatorii economici să diminueze sau să evite pierderile provocate de acesta?, Cum poate fi definită performanța?, Ce corelații se înregistrează între risc și performanță?, Ce strategii pot fi aplicate pentru diminuarea riscurilor și îmbunătățirea performanțelor?” au constituit obiectul a numeroase polemici pe parcursul a câtorva zeci de ani, care nu vor înceta prea curând, sau, mai bine zis, niciodată. Cercetările științifice au demonstrat faptul că investițiile în managementul riscului pot influența în mod direct nivelul performanței financiare a unei firme. Concluzia ce se desprinde din studiile realizate este aceea că tipologia riscurilor este extrem de vastă și diversificată și că manifestarea oricărui factor conjunctural poate determina apariția unui risc în cadrul activității desfășurate de agenții economici. Ca urmare, riscul nu poate fi eliminat în totalitate din viața economică a unei firme, dar, este absolut necesară o identificare a gradului de risc asumabil, astfel încât să se materializeze un anumit nivel al profitului și să se adopte un set de măsuri ce permit diminuarea pierderilor determinate de manifestarea riscului. În contextul acestor precizări, tema abordată este extrem de utilă și de interesantă prin extinderea argumentărilor științifice și realizarea unor distincții clare la nivelul noțiunilor prezentate, prin cercetările aplicative efectuate, care vizează soluționarea unor probleme legate de identificarea și evaluarea riscurilor economice și financiare pe fondul variabilității indicatorilor de performanță ai acestora.
STADIUL ACTUAL ȘI CERCETĂRI ANTERIOARE
După cum am precizat, literatura de specialitate este extrem de bogată în studii și cercetări privind tematica abordată. În acest sens, este extrem de dificilă încadrarea acestora în ,,actual” și ,,anterior”, mai ales dacă ne raportăm la următorul aspect: ce este mai important, momentul efectuării cercetării sau contribuția acesteia la soluționarea unei probleme? În plus, orice subiect poate fi dezvoltat prin cercetări ulterioare, determinate de rezultatele obținute sau de provocările lansate de subiecții anteriori. Totuși, dacă se are în vedere faptul că necesitatea formulării unor răspunsuri la probleme emergente în mediul de afaceri a devenit mai pregnantă pe măsură ce dezvoltarea economică a înregistrat un ritm mai accentuat, ne putem raporta la cercetările realizate după anul 1900. Noțiunile de risc și performanță reprezintă obiectul studiilor realizate atât în plan academic cât și în plan practic. Aspectele extrem de complexe și versatile ale acestora au generat o serie de cercetări inter și transdisciplinare, regăsite într-o bibliografie vastă, elaborată de autori români și străini, de cercetători, practicieni sau specialiști. În redactarea prezentei lucrări, au fost luate în considerare numeroase repere (fără să fie considerate exhaustive), ce au permis fundamentarea unei importante baze teoretico- metodologică. Aspectele desprinse din studiile în domeniu au fost extrem de utile în actualizarea stadiului cunoașterii și au permis derularea cercetărilor în direcția identificării unor aspecte neelucidate sau insuficient dezvoltate. Suportul teoretic al acestei lucrări a fost oferit de numeroase publicații de specialitate, prezentate în secțiunea bibliografie. Astfel, elucidarea unor caracteristici importante ale noțiunilor de risc și performanță este atribuită unor autori străini și autohtoni, între care se înscriu: Knight, Rowe, Bernard și Colli, Kogan și Tapiero, Vaughan, Gough, Campbell, Stancu, Buglea, Niculescu și Lavalette, Verboncu și Zaman, Albu, Bărbulescu, Brezeanu, Nistor, Pintea, Mironiuc și Bedrule-Grigoruța, Pirtea ș.a. De asemenea, corelația dintre gestiunea riscului și performanța activității derulate a constituit obiectul a numeroase cercetări: Mu, Peng, MacLachlan, Gordon, Loeb, Tseng, Gupta, Jafari, Chadegani, Biglari, Rasid, Javed, Khan, Andersen, Burja etc. Un alt aspect ce a suscitat interesul specialiștilor în domeniu este cel al predicției riscului de faliment, demonstrat de numărul extrem de mare de articole publicate: Akhtar, Klecka, McKenzie, Janer, Cămășoiu, Negoescu, Mânecuță și Nicolae, Petrescu, Muntean, Bătrâncea, Vintilă, Stancu, Robu ș.a. Identificarea stării de performanță prin intermediul a diferiți indicatori (financiari și nonfinanciari) a constituit obiectul a numeroase studii: Capon, Farley și Hoening, Sharma și Kumar, Gonzales-Benito, Morgan și Strong, Stancu I, Stancu D și Oproiu; Lau și Martin-Sardesai, Wu, Lee și Yang, De Leeuw și Van den Berg ș.a.
Teza a fost structurată în cinci părți principale, în cadrul cărora sunt prezentate: elemente generale privind procesul de gestionare a riscurilor și tipologia acestora; metode de identificare și evaluare a principalelor categorii de riscuri; starea de performanță economico – financiară și sursele informaționale ce permit o cuantificare a rezultatelor înregistrate din activitatea desfășurată; diagnosticul performanțelor prin intermediul marjelor de acumulare și al ratelor de rentabilitate; tendințe înregistrate la nivelul mediului economic, pe fondul acțiunii a diverși factori; cercetarea științifică desfășurată pentru argumentarea conceptelor și ideilor prezentate. Necesitatea verificării ipotezelor teoretice a impus realizarea unor studii practice la nivelul unei întreprinderi din județul Gorj dar și din alte județe, fiind utilizate date pentru realizarea unor comparații la nivelul unui eșantion important de firme din România dar și Europa.
Modul de structurare a tezei a fost impus de obiectivele vizate în cadrul cercetării, respectiv:
Evaluarea conceptelor, metodelor și direcțiilor strategice specifice procesului de gestionare a riscurilor;
Evidențierea și abordarea critică a metodelor de evaluare a performanței și a sistemelor informaționale ce stau la baza acestora;
Studierea corelației dintre risc și performanță;
Identificarea coordonatelor contextului economic global și a factorilor de influență;
Elaborarea și testarea unui model de previzionare a performanței în funcție de influența exercitată de principalele categorii de riscuri ce afectează mediul economic pe baza datelor furnizate de raportările financiare și baza de date AMADEUS, pentru un eșantion de firme din domeniul prelucrării cauciucului;
Interpretarea rezultatelor cercetării și identificarea aspectelor ce pot reprezenta puncte de plecare în dezvoltări ulterioare.
METODOLOGIA DE CERCETARE IMPLICATĂ
Evaluarea și previziunea performanțelor economico- financiare în contextul procesului de gestionare a riscurilor este o tema științifică extrem de importantă, al cărei conținut impune realizarea unei activități de cercetare fructificată prin idei concluzive, dar și o cercetare orientată către decizii, îmbinând elemente ale cercetării descriptive și teoretice cu elemente ale cercetării experimentale și ale studiului de caz.
În demersul științific au fost utilizate diverse metode, tehnici și procedee, reprezentate de:
documentarea, analiza documentară, inclusiv documentarea aferentă studiului aplicativ (referințe bibliografice, studii de caz etc.);
metode matematice și statistice (clasificarea, sinteza, reprezentarea grafică a proceselor și fenomenelor observate, analiză comparativă statică și dinamică, analiza trendului etc.);
metoda cercetării interdisciplinare (cercetarea se bazează pe cunoștințe din domeniile financiar, contabil, al matematicii și informaticii);
investigația;
logica ș.a.
Pentru studiul de caz au fost selectate o serie de firme care își desfășoară activitatea în domeniul prelucrării cauciucului, pentru intervalul 2004-2013, fiind calculată de către autor o serie de indicatori de performanță financiară, pe baza informațiilor furnizate de situațiile financiare individuale ale acestora și a datelor culese din baza de date AMADEUS. Pentru identificarea coordonatelor mediului economic și a factorilor de influență asupra activității operatorilor economici, au fost utilizate informațiile furnizate de site-uri și publicații de specialitate: www.insse.ro; www.bnr.ro; www.mfinante.ro; www.imf.org; www.knoema.com; Anuare statistice ale României și județului Gorj; Rapoarte anuale ale BNR; Buletin MFP ș.a.
În capitolul I ,,Identificarea și evaluarea riscurilor la nivelul agenților economici – necesitate fundamentală în economia de piață” este realizată o analiză comparativă a conceptelor teoretice, a metodelor și tehnicilor utilizate în procesul de identificare și evaluare a riscurilor, sistematizarea criteriilor de clasificare, prezentarea principalelor categorii de risc și a factorilor determinanți, astfel încât să fie facilitată cercetarea aplicativă.
Starea de incertitudine care însoțește mediul economic și financiar este din ce în ce mai prezentă în perioada actuală. Imposibilitatea de a previziona viitorul și manifestarea incertitudinii referitoare la obținerea unor rezultate din activitatea desfășurată generează o serie de riscuri. În acest context, abordarea acestei probleme își dovedește utilitatea, cu atât mai mult cu cât economia mondială a fost afectată recent de o criză puternică, cu reverberații la nivelul tuturor statelor.
Pe fondul manifestării inerente a riscurilor, nivelul performanței realizate din activitatea desfășurată poate fi determinat de capacitatea managerului de a le gestiona astfel încât să le poată ține sub control și să asigure îndeplinirea obiectivelor conform strategiei adoptate. La nivelul operatorilor economici pot acționa o serie de riscuri de natură economică, financiară, comercială, investițională, socială, legislativă, politică etc. În țara noastră încă se manifestă încă o tendință redusă de asimilare a managementului riscului, pe de o parte din cauza absenței informațiilor necesare, pe de altă parte ca urmare a pregătirii insuficiente a managerilor în acest domeniu și, respectiv, a contextului actual în care se derulează afacerile sau a costurilor ridicate determinate de pregătirea specialiștilor necesari sau de implementarea unor programe informatice specializate. Pregătirea managerilor în domeniu ar fi benefică și din punct de vedere al capacității acestora de asumare a riscurilor, deoarece în prezent se constată mai mult tendința de evitare a acestora.
Scopul cercetării realizate în cadrul acestui capitol este acela de a reliefa necesitatea asimilării la nivelul operatorilor economici din România a unui sistem de gestionare a riscurilor, care să răspundă cerințelor de performanță. Astfel, am vizat surprinderea valențelor sistemului ERM în corelație cu sistemul de măsurare a performanțelor, pornind de la realitatea existentă la nivelul mediului economic actual. Demersul științific vizează accentuarea necesității îmbunătățirii metodelor și instrumentelor actuale de monitorizare a riscurilor și performanțelor la nivelul operatorilor economici. Pentru înțelegerea aspectelor precizate am utilizat atât aspecte teoretice cât și practice care mi-au permis formularea unor concluzii reale, ce vor reprezenta puncte de plecare în cercetările viitoare.
Un alt aspect analizat în cadrul acestui capitol se raportează la procesul strategic, ca element important al asigurării performanței. Fundamentarea și aplicarea unei strategii financiare corespunzătoare domeniului de activitate și perioadei de dezvoltare economică pare să fie cheia succesului pentru majoritatea agenților economici. Astfel, stabilirea misiunii, a obiectivelor, identificarea resurselor necesare, determinarea termenelor strategice și identificarea avantajului competitiv sunt operații strict necesare în cadrul procesului strategic. Strategia financiară urmărește realizarea în condiții de echilibru a celor trei segmente importante ale firmei: investiții, finanțare și repartizarea profitului.
Activitatea desfășurată la nivelul oricărei firme vizează în principal maximizarea valorii acesteia sau asigurarea rentabilității, a echilibrului financiar, a capacității de plată și a lichidității. Pentru aceasta, firma trebuie să deruleze un ansamblu de acțiuni corelate care permit realizarea obiectivelor în cauză. Astfel, se poate opta pentru o variantă din multiplele căi posibile, încât să se asigure atingerea obiectivelor strategice fixate. În acest context, strategia firmei concretizează rezultatul opțiunii strategice a managerilor acesteia referitor la căile pe care le va urma și mijloacele alternative pe care le va folosi pentru atingerea obiectivelor.
Orice strategie, pentru a fi eficientă, trebuie să fie cuprinzătoare, astfel încât să se raporteze la toate domeniile de activitate ale firmei, unitară, orientând în aceeași direcție derularea tuturor activităților și să armonizeze desfășurarea și rezultatele activităților realizate. În concordanță cu aceste precizări, am urmărit identificarea principalelor aspecte ale procesului strategic la nivel microeconomic în general și ale elaborării strategiei financiare în principal.
Primul capitol se încheie cu un set de concluzii parțiale, între care se înscriu:
Gestionarea oportună și eficientă a riscurilor nu impune doar un proces de previzionare a posibilității de manifestare a acestora ci și existența capacității de asigurare a stabilității în cazul manifestării acestora;
În practică este necesară o abordare integrată și nu singulară a riscurilor potențiale, deoarece manifestarea simultană a diferitelor categorii de riscuri poate determina starea de insolvabilitate;
Procesul de management al riscurilor este absolut necesar la nivelul fiecărei entități, indiferent de mărime, profil sau domeniu de activitate și se impune tratarea acestora în concordanță cu particularitățile proprii precum și utilizarea situațiilor concrete în vederea asigurării succesului;
Elaborarea și aplicarea strategiilor nu reprezintă un scop în sine, ci constituie o modalitate managerială majoră de profesionalizare a conducerii și creștere a competitivității firmei.
În capitolul II ,,Abordări teoretice privind performanța economico-financiară și sistemul informațional ce stă la baza analizei acesteia. Corelații între performanță și risc” am vizat prezentarea aspectelor conceptuale ale performanței și a modului de cuantificare a acesteia, a metodelor și a instrumentelor de analiză a performanței financiare. De cele mai multe ori, performanța financiară este sinonimă cu profiturile și elementele realizate de un agent economic pe baza utilizării resurselor disponibile. Necesitatea evaluării performanței rezidă în importanța aprecierii modului de utilizare a resurselor disponibile, identificării potențialului resurselor economice utilizabile în perioadele viitoare și a capacității de generare a fluxurilor de trezorerie. Practica a statuat o serie de instrumente care oferă informațiile necesare evaluării stării de performanță, evident, diferențiate de la o țară la alta, corespunzător particularităților fiecărui sistem economic și care sunt utile unui număr mare de persoane implicate în viața unui agent economic. În acest sens, documentele contabile de sinteză reprezintă instrumente fundamentale în dimensionarea indicatorilor de performanță. Nu trebuie însă omis faptul că, utilizarea strictă a acestora în diagnosticul financiar poate determina erori de apreciere, deoarece ele reflectă situația înregistrată la un moment dat fără a surprinde modificările înregistrate în dinamică, și, mai ales, fără a lua în considerare o serie de informații nonfinanciare care ar putea completa mult mai bine tabloul real al situației economice și performanței financiare.
La finalul acestui capitol sunt prezentate concluzii parțiale ce se raportează la următoarele aspecte:
Conceptul de performanță are numeroase valențe și rămâne extrem de controversat;
În practică se întâlnesc trei modalități principale de definire a performanței, prin raportare la: obiective, rezultate și valoarea creată;
Aprecierea performanței se realizează prin intermediul unor indicatori cantitativi și calitativi, cu ajutorul unor instrumente distincte;
În ultimii ani, se manifestă o tendință de orientare și spre indicatori nonfinanciari pentru evaluarea performanței;
Atingerea nivelului de performanță presupune și acceptarea unui nivel al riscurilor ce se pot manifesta, impunându-se aplicarea unui sistem de gestionare a riscurilor și corelarea acestuia cu cel de gestionare a performanței.
Capitolul III, intitulat ,Diagnosticul performanțelor înregistrate pe baza soldurilor intermediare de gestiune și a ratelor de rentabilitate” se raportează la posibilitățile tradiționale de apreciere a performanței financiare.
În țara noastră, aprecierea performanței financiare se realizează în termeni de ,,rezultat” care reflectă eficiența activității unui agent economic pe diferite paliere, fie în mărime absolută, fie în mărime relativă. Identificarea acestora este facilitată de sintetizarea unei părți importante a informațiilor necesare în contul de profit și pierdere, întocmit în raport de natura cheltuielilor și care reflectă modul de formare a rezultatelor pe categorii de activități. Indicatorii ce pot fi dimensionați cu ajutorul acestui document sunt cunoscuți drept solduri intermediare de gestiune și permit urmărirea palierelor succesive în formarea rezultatului final al unui exercițiu financiar. Introducerea unor note explicative în categoria anexelor la bilanț, este în măsură să întregească tabloul elementelor necesare pentru dimensionarea stării de performanță la nivelul activității derulate de un agent economic. Aprecierea rentabilității se poate realiza și cu ajutorul ratelor care pot furniza informațiile necesare pentru caracterizarea activității unui agent economic, politica comercială promovată, eficiența utilizării capitalurilor proprii.
Concluziile desprinse din cercetarea realizată în cadrul acestui capitol pot fi sintetizate astfel:
Performanța reprezintă acea stare de competitivitate a unei firme ce asigură satisfacerea cerințelor clienților cu optimizarea proporției între eficacitate (raportul dintre rezultatelor obținute și cele planificate) și eficiență (rezultatele obținute și eforturile depuse pentru realizarea acestora);
În România mediul economic se caracterizează printr-un stadiu incipient în aplicarea unui management al performanței la nivelul agenților economici și al procesului de gestionare a riscurilor;
Este necesară colectarea, sistematizarea și prelucrarea informațiilor necesare determinării unor indicatori specifici particularităților înregistrate la nivelul fiecărui operator economic astfel încât să se identifice cele mai importante laturi ale performanței;
Se observă manifestarea tendinței de evaluare cantitativă și nu calitativă a stării de performanță;
Este necesară interpretarea cu prudență a indicatorilor dimensionați pe baza documentelor financiare.
Capitolul IV ,,Analiza mediului economic actual și a factorilor de influență” se dorește a fi un argument suplimentar în susținerea aplicării cerințelor unui proces de gestionare a riscurilor în contextul unui dinamism extrem de accentuat al mediului economic, marcat de fenomenul globalizării. Realizarea unei analize a mediului economic la nivel mondial dar și la nivelul României, în raport de o serie de indicatori macroeconomici fundamentali, pentru un interval ce include anii anteriori dar și ulteriori declanșării crizei, a evidențiat capacitatea redusă de reacție a mediului economic la manifestarea unor riscuri de o amplitudine extremă. În același timp, am vizat realizarea unei radiografii a mediului economic pentru identificarea principalilor factori generatori de riscuri, astfel încât acțiunea acestora să poată fi restrânsă prin intermediul unor strategii integrate.
Concluziile desprinse evidențiază atât fragilitatea mediului economic în fața riscurilor cât și efectele negative generate de adoptarea unor măsuri necorespunzătoare mediului economic.
Capitolul V intitulat ,,Modele de evaluare și previzionare a performanțelor economico- financiare în condiții de risc și incertitudine” concretizează utilizarea unor modele teoretice în analiza practică realizată la nivelul unei firme din județul Gorj, ale cărei acțiuni sunt cotate pe piața bursieră, realizarea unor comparații pe diverși indicatori financiari cu principala firmă concurentă din România dar și cu un eșantion constituit din cele mai mari firme din România (din cadrul aceleiași ramuri de activitate), analiza indicatorilor de rentabilitate și risc la cea mai mare firmă din domeniu din Europa și a indicatorilor cumulați pentru cei mai mari operatori (numărul acestora se încadrează în intervalul [327 – 558]) din Europa, defalcați și pentru cei din Europa de Est și Europa de Vest, pe intervalul 2004 -2013, precum și elaborarea unui model de previzionare a performanțelor în contextul integrării unor riscuri specifice activității derulate. În fundamentarea unui diagnostic economico – financiar, au fost identificați o serie de indicatori, grupați la nivelul următoarelor categorii: indicatori financiari, de activitate, de finanțare, de creștere economică, bursieri și de risc.
În acest sens, au fost culese și prelucrate o serie de informații din baza de date AMADEUS și au fost stabiliți indicatorii financiari relevanți pentru evidențierea performanței. Un prim aspect analizat a fost cel al corelației dintre rentabilitatea activelor (ROA) și o serie de indicatori de echilibru, performanță și risc. Prelucrarea statistică s-a realizat pentru un număr de 100 de observații, raportate la intervalul 2004-2013, fiind identificate o serie de variabile independente (14), cu influență asupra ratei de rentabilitate. Ulterior, au fost selectate cele mai semnificative variabile, a fost estimat un model de corelație și, din testele la care a fost supus, a rezultat o legătură directă între variabilele analizate. Factorii de influență identificați explică rentabilitatea înregistrată în proporție de peste 55%, fiind evidentă și acțiunea altor factori, și, în special, a conjuncturii economice. De asemenea, a fost testată și relația dintre performanța financiară, exprimată prin intermediul ratei de rentabilitate a capitalurilor proprii (ROE) și o serie de factori de influență evidențiați de sistemul DuPont. Deși modelul, în ansamblul său, îndeplinește criteriile de validare ale ecuației de regresie multiplă, este evident faptul că există și alți factori cu influență directă asupra performanței financiare, fapt ce oferă un punct de plecare în cercetările viitoare.
Principalele concluzii ce pot fi desprinse din cercetarea efectuată în cadrul acestui capitol sunt:
valoarea și nu profitul trebuie să rămână dezideratul oricărui manager deoarece maximizarea acesteia determină sporirea valorii patrimoniului și a avuției întreprinderii, în timp ce diferențele înregistrate între profitul contabil și fluxul real de lichidități pot concretiza o situație potențială de dezvoltare;
evaluarea stării de performanță prin intermediul ratelor de rentabilitate impune o corelare cu indicatori ce permit obținerea unor informații suplimentare privind elementele ce le influențează dar și nivelul real al acestora;
fundamentarea și derularea procesului strategic impun utilizarea unui sistem complex de indicatori ce se raportează la rezultatele financiare, de activitate, de finanțare, de faliment,ș.a.
nivelul performanței este determinat de capacitatea sistemului managerial de a gestiona riscurile ce se pot manifesta și pot influența negativ activitatea, astfel încât să se asigure îndeplinirea obiectivelor din strategia fixată; dar, identificarea mixului de riscuri este dificilă și insuficientă (cercetarea practică efectuată demonstrează faptul că manifestarea unei crize de amploare poate determina o înrăutățire bruscă a tuturor indicatorilor de performanță, chiar dacă au fost adoptate și aplicate măsuri de gestionare a acesteia).
Limitele cercetării efectuate
Orice demers științific are și anumite limite, generate de imposibilitatea identificării tuturor aspectelor determinate, fapt ce permite deschiderea unor orizonturi noi pentru viitoarele cercetări. În ceea ce privește tema realizată, se pot enumera următoarele limite: imposibilitatea culegerii și prelucrării informațiilor necesare pentru toți subiecții abordați, pentru intervalul supus analizei; orizontul de timp destul de redus; utilizarea unor informații referitoare la aceiași indicatori care nu pot asigura comparabilitatea în timp, din cauza modificărilor legislative privind reflectarea acestora.
Finalizarea lucrării este concretizată de concluziile și opiniile personale ale autoarei. Acestea sintetizează o serie de concluzii pertinente privind tema abordată precum și opinii ce pot constitui linii directoare pentru cercetările ulterioare, dar și provocări ce pot genera completări din partea specialiștilor. Cercetarea efectuată în cadrul stagiului de pregătire doctorală a permis abordarea unei problematici extrem de importante, complexă și multidisciplinară, ce s-a concretizat într-un rezultat benefic pentru dezvoltarea personală a autoarei, oferindu-i în același timp și o motivație pentru cercetările viitoare. O parte a rezultatelor acestei cercetări a fost prezentată în cadrul unor conferințe naționale și internaționale (indexate ISI) și publicată în reviste de specialitate, din țară și din străinătate, indexate în baze de date internaționale.
CAPITOLUL I
IDENTIFICAREA ȘI EVALUAREA RISCURILOR LA NIVELUL AGENȚILOR ECONOMICI – NECESITATE FUNDAMENTALĂ ÎN ECONOMIA DE PIAȚĂ
,,Prima sarcină într-o afacere este să supraviețuiască și principiul călăuzitor nu este atât maximizarea profitului, cât evitarea pierderilor”.
Peter Drucker
1.1. Aspecte conceptuale și metodologice privind riscul la nivelul firmelor
1.1.1. Conceptul de risc, caracteristicile și tipologia acestuia
Orice economie de piață funcțională implică existența unui număr însemnat de operatori economici, care derulează activități eficiente din punct de vedere financiar. Gradul de dezvoltare economică este dependent într-o proporție însemnată de modul în care sunt gestionate și utilizate resursele financiare la nivel microeconomic. În acest context, rolul antreprenorilor este fundamental. În ultimii ani, s-a accentuat tot mai mult necesitatea promovării unui sistem de antreprenoriat capabil să gestioneze activități inovatoare, corespunzătoare obiectivelor de creștere economică, și să se adapteze la cerințele unei lumi aflată într-un proces de schimbare profundă, pe fondul oportunităților oferite de transformările digitale. În plus, desfășurarea oricărei activități este supusă probabilității de manifestare a riscului. Evoluțiile extrem de rapide înregistrate pe piețele financiare internaționale precum și la nivelul tuturor componentelor mediului economic au determinat schimbări importante în traiectoriile tuturor entităților, generând în același timp o serie de situații care implică manifestarea unor riscuri cu efecte negative asupra performanțelor economico – financiare ale acestora. Din păcate, în România nu sunt multe entități economice care să conștientizeze necesitatea realizării unei activități de gestionare a riscurilor și de utilizare a unor instrumente și modele consacrate pentru îmbunătățirea performanțelor economico – financiare. Acest aspect ar trebui să reprezinte un obiectiv primordial în cadrul oricărei strategii de funcționare, mai ales având în vedere faptul că în prezent nu se poate considera că fenomenele și procesele economice au coordonate și trasee prestabilite, că există stări de certitudine în activitatea desfășurată, că factorul aleator nu există. De altfel, un studiu relativ recent (Raport Ernst&Young company, 2012, p. 3-15) a evidențiat faptul că investițiile în managementul riscului pot influența în mod direct nivelul performanței financiare a unei firme. Astfel, firmele implicate în analiza efectuată, poziționate în primele 20% din punct de vedere al maturității aplicării unui management al riscului au înregistrat un nivel al veniturilor de 1,6 ori mai mare și al EBITDA de 2,8 ori mai mare comparativ cu cel al firmelor clasate în ultimele 20%. Deși majoritatea firmelor aplică principii de bază ale managementului riscului, companiile de top consideră riscurile drept componente fundamentale ale întregului sistem de gestionare a afacerilor și procedează la elaborarea unor strategii de gestionare a acestora, elaborarea planurilor de afaceri ce includ și gestionarea riscurilor, optimizarea activității de control și asigurarea unui feed-back corespunzător al activității de management al riscurilor la nivelul tuturor componentelor organizatorice.
Toate aceste aspecte mă îndreptățesc să consider că o abordare a riscului din punct de vedere metodologic este absolut necesară în cadrul cercetării efectuate. Ce este riscul? Care sunt implicațiile manifestării acestuia? Ce posibilități au operatorii economici să diminueze sau să evite pierderile provocate de acesta? Iată câteva întrebări care au constituit obiectul a numeroase polemici pe parcursul a câtorva zeci de ani și care nu vor înceta prea curând, sau, mai bine zis, niciodată. În 1921, se evidenția faptul că ,,problema incertitudinii și a riscului nu este, desigur, nouă. […] Aceasta a fost recunoscută și discutată în trei conexiuni: de asigurare; speculațiilor; antreprenoriatului” (Knight Frank, 1921), cu precizarea că aceasta a constituit în special obiectul preocupărilor autorilor germani și mai puțin a celor englezi.
Pentru a surprinde principalele trăsături caracteristice ale riscului, voi proceda la o evidențiere succintă a câtorva accepțiuni ale noțiunii de risc, întâlnite în literatura de specialitate. Astfel, în dicționarele de specialitate sau cele generale se regăsesc explicații precum: ,,posibilitatea ca un împrumut sau o investiție să producă o pierdere”; ,,eveniment viitor și probabil, a cărui producere ar putea provoca anumite pierderi; ,,posibilitate de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de suportat o pagubă; pericol eventual, mai mult sau mai puțin previzibil” (DEX, 1998, NODEX, 2002); ,,posibilitatea de a se întâmpla ceva rău” (Cambridge Advanced Learner’s Dictionary, 2008); ,,o situație care implică expunerea la pericol/ posibilitatea de a se întâmpla ceva rău în viitor)” (Oxford Advanced Learner’s Dictionary, 2010); Webster’s Unabridged Dictionary of English Language (2002) concretizează două sensuri pentru noțiunea de risc:
,,expunerea la șansa de rănire sau de pierdere; un hazard sau o șansă periculoasă;
În asigurări: a. hazardul sau șansa de a pierde; b. gradul de probabilitate al unei astfel de pierderi”.
În teoria clasică a deciziei riscul este considerat drept „un element incert dar posibil ce apare permanent în procesul activităților socio-umane ale cărui efecte sunt păgubitoare și ireversibile”. Riscul poate fi considerat ,,ceva care se întâmplă și care poate avea un impact asupra realizării obiectivelor”(NAO, 2000, p. 1).
Riscul este prezentat și ca rezultat al eșecurilor sau judecăților eronate sau al unor evenimente necontrolabile (Kogan, Tapiero, 2007, p. 378), drept posibilitatea ca o acțiune viitoare să genereze pierderi care vor afecta patrimoniul, interesele, activitatea și rezultatele unui agent economic (Buglea, 2004, p. 161) sau incapacitatea unei firme de a se adapta la timp și cu cel mai mic cost la modificările de mediu (Piciu, 2010). Nu pot omite și prezentarea riscului ca ,,un element de incertitudine care poate afecta activitatea unui agent economic sau derularea unei operațiuni economice” (Bernard, Colli, 1994), deoarece în următorul subcapitol voi analiza diferența dintre risc și incertitudine. În accepțiunea lui Rowe (1977) ,,Riscul este potențialul pentru realizarea unor consecințe nedorite negative ale unui eveniment”. O altă abordare prezintă riscul ca ,,situația în care există posibilitatea unei devieri opuse rezultatului așteptat (Vaughan, 2002).
Dacă ne raportăm la aspectul probabilistic, riscul este prezentat ca variabilitatea excedentului concretizat de profitul realizat în comparație cu media profitabilității realizată de firmă în ultimii ani (evident, realizarea unui nivel mai mic comparativ cu media reprezintă un semnal privind posibilitatea manifestării unor situații negative pentru activitatea desfășurată). În previziune, riscul se estimează ca variabilitate a profitului în raport cu speranța de rentabilitate, fiind comensurat cu ajutorul dispersiei și a abaterii medii pătratice, în timp ce rentabilitatea este dimensionată cu ajutorul mediei și a speranței matematice de realizare a ei (Stancu, 2002, p. 868).
O sinteză a diferitelor accepțiuni ne permite identificarea unor linii generale ce surprind conținutul riscului:
Probabilitatea producerii unei pierderi;
Element nesigur, dar potențial, ce poate genera pierderi însemnate;
Efectul unui management defectuos sau al unor evenimente necontrolabile;
Situație generată de existența unei posibilități de înregistrare a unui rezultat opus celui vizat;
Reflectă variațiile înregistrate de profit în comparație cu media profiturilor realizate într-un interval de timp anterior sau cu rentabilitatea estimată.
Din definițiile date putem desprinde o caracteristică importantă, respectiv probabilitatea manifestării unui pericol incert ca urmare a unei stări de incertitudine (derularea unei activități prezente generează efecte viitoare, care sunt supuse unei stări de necunoaștere a manifestării unor evenimente, a efectelor acestora și a momentului producerii), fapt ce impune identificarea posibilităților de prevenire și diminuare a efectelor acestuia. De asemenea, se poate observa și consecința manifestării acestuia, respectiv producerea unei pierderi ireversibile, precum și prezența sa în toate activitățile socio-umane (Figura nr. 1.1).
Figura nr. 1.1. Riscul – element specific activităților economico-sociale
(Sursa: realizare proprie pe baza definițiilor prezentate)
Trebuie precizat și faptul că asumarea unui risc de către un întreprinzător impune o remunerare corespunzătoare a capitalului investit. De asemenea, nu trebuie omisă nici probabilitatea de apariție a succesului la nivelul activității desfășurate.
Ca urmare, evitarea riscurilor poate reprezenta o strategie cu impact pozitiv asupra agentului economic, în contextul posibilității manifestării unor evenimente cu efecte negative. Existența unor perioade caracterizate de instabilitate economico – financiară accentuată și a unui sistem de interdependență dezvoltat între operatorii de pe piață impune elaborarea unor planuri de acțiune și strategii cu obiective de performanță clar stabilite, aplicabile în cazul manifestării riscurilor (identificarea unor resurse suplimentare necesare în finalizarea obiectivelor investiționale, constituirea unor stocuri de resurse materiale și piese de schimb pentru evitarea întreruperilor în cadrul procesului de producție, determinarea posibilității de extindere a activității pentru furnizarea cantităților de produse finite solicitate de piață, lărgirea rețelei de comercializare prin pătrunderea pe noi piețe, cu solicitare certă pentru bunurile obținute, restructurarea activității în cazul în care echipamentele tehnologice permit acest fapt, retehnologizarea sau modernizarea, etc).
Nu trebuie neglijată nici posibilitatea transferării riscurilor potențiale asupra societăților de asigurări sau entităților specializate în furnizarea de servicii de mentenanță pentru utilajele și echipamentele folosite în cadrul proceselor de producție sau comercializare, evident, cu suportarea unor costuri suplimentare, dar care pot deveni nesemnificative în comparație cu pierderile ce ar putea fi înregistrate în cazul manifestării riscurilor asigurate.
Concluzia ce poate fi desprinsă din analiza diferitelor accepțiuni ale riscului este aceea că acesta nu este definit foarte clar, în general fiind considerat ca o posibilitate de manifestare a unui fenomen sau proces care afectează reușita unui proiect, diminuează profitul realizabil sau determină o majorare a costurilor ori a perioadei de concretizare. În schimb, un lucru este cert: aplicarea unor principii fundamentale ale managementului riscului și integrarea acestei componente în strategia generală de dezvoltare determină îmbunătățirea performanțelor financiare și succesul afacerii.
Riscurile pot fi structurate și analizate din mai multe puncte de vedere, având în vedere faptul că ele însoțesc toate activitățile socio – economice și se manifestă la toate nivelurile. O primă clasificare se raportează la nivelul de organizare al economiei. Astfel, la nivel macroeconomic se pot manifesta următoarele categorii de riscuri (figura 1.2):
Figura nr. 1.2. Structura riscurilor la nivel macroeconomic
(Sursa: realizare proprie)
La nivel microeconomic, structurarea riscului se poate realiza din mai multe puncte de vedere (tabelul nr. 1.1.):
Tabel 1.1 Clasificarea riscurilor la nivel microeconomic
Sursa: Adaptare după Roxin L., 1997; Stancu I., 1997; Isaic-Maniu I;
Din punct de vedere al provenienței factorului declanșator, se pot identifica:
Riscuri endogene, generate de disfuncționalități din interiorul entității economice;
Riscuri exogene, determinate de acțiunea unor factori externi, independenți de activitatea desfășurată, ce pot fi prevenite într-o măsură mai mică comparativ cu riscurile din categoria anterioară (se pot adopta însă măsuri care să limiteze pierderile provocate de materializarea acestora).
Dacă se are în vedere faptul că riscurile pot fi previzionate în anumite situații, acestea pot fi structurate în:
Riscuri previzibile, ale căror efecte negative pot fi diminuate sau anulate prin adoptarea unor măsuri corespunzătoare (spre exemplu, deprecierea monedei naționale este previzibilă într-o situație de instabilitate economică sau politică accentuată, operatorii economici putând adopta tehnici de evitare a pierderilor provocate de aceasta);
Riscuri imprevizibile, care generează pierderi importante sau impun efectuarea unor cheltuieli suplimentare ridicate pentru diminuarea pierderilor provocate (o secetă prelungită sau, dimpotrivă, inundații, un conflict armat sau convulsii sociale etc., pot reprezenta astfel de riscuri).
Un criteriu important este și cel care se raportează la structurarea riscurilor din punct de vedere al naturii lor, fiind identificate două categorii fundamentale:
Riscuri pure, determinate de cauze independente de activitatea managerilor (de altfel, această categorie a constituit o lungă perioadă de timp principalul obiectiv al gestiunii riscurilor, în principal prin intermediul asigurărilor);
Riscuri speculative, acceptate de către investitori chiar prin intermediul deciziilor adoptate și care pot determina atât pierderi cât și câștiguri.
Evident, tipologia riscurilor poate fi abordată și din alte puncte de vedere. Am prezentat câteva criterii importante, care permit identificarea celor mai importante riscuri ce se pot manifesta, astfel încât să se poată urmări mecanismul de acțiune al acestora și să se identifice metodele, tehnicile și instrumentele care oferă o protecție împotriva acestora. Legat de acest aspect, trebuie menționat și faptul că, pe fondul creșterii semnificative a situațiilor de risc și al identificării unor metode noi de evaluare, prevenire și protecție, utilizarea lor are numeroase efecte asupra mediului economic, social și natural precum și asupra operatorilor economici. Spre exemplu, utilizarea unei tehnici de evitare a riscului valutar prin includerea în contract a unei clauze de recalculare a prețului în cazul aprecierii sau deprecierii valutei de contract cu un procent mai mare sau mai mic decât o marjă prestabilită poate determina o diminuare a pierderii, și nu evitarea înregistrării acesteia, sau, dimpotrivă, poate anula un eventual câștig. De asemenea, trebuie precizat și faptul că diferitele categorii de riscuri sunt analizate și abordate de către entitățile economice și la nivel sistemic. În acest sens, se poate menționa studiul realizat de compania Ernest&Young asupra modului în care 21 de companii (atât din țări dezvoltate cât și din țări emergente) se raportează la riscurile și oportunitățile specifice diferitelor sectoare, stabilind un clasament al acestora pentru perioada 2013 – 2015 (tabelul 1.2.):
Tabel 1.2 Clasamentul riscurilor și oportunităților în accepțiunea companiilor
Sursa: Global report EY 2013, pag. 4
Din punct de vedere al riscurilor, se observă mici modificări și doar în partea a doua în cadrul clasamentului (situația este aproape similară și la nivelul oportunităților). Interesantă este însă modificarea opțiunilor comparativ cu anul 2010, când respondenții au indicat presiunea pe prețuri pe poziția 15, reducerea costurilor pe poziția 6, locurile 2 și 3 fiind ocupate de accesul la creditare și creșterea economică lentă sau recesiune. Această schimbare demonstrează faptul că investitorii realizează atât o analiză a riscurilor sistemice cât și a celor manifestate la scară mai mică, încercând să valorifice oportunitățile oferite de contextul economic.
Concluzia ce se desprinde este aceea că tipologia riscurilor este extrem de vastă și diversificată și că manifestarea oricărui factor conjunctural poate determina apariția unui risc în cadrul activității desfășurate de agenții economici. Ca urmare, riscul nu poate fi eliminat în totalitate din viața economică a unei firme, dar, este absolut necesară o identificare a gradului de risc asumabil, astfel încât să se materializeze un anumit nivel al profitului și să se adopte un set de măsuri ce permit diminuarea pierderilor determinate de manifestarea riscului.
1.1.2 Risc versus incertitudine
Risc sau incertitudine? Sunt cele două noțiuni similare sau diferite? Sunt noțiuni corelate sau independente? Iată câteva întrebări la care voi încerca să dau răspunsul în cele ce urmează. Abordarea raportului dintre cele două noțiuni este impusă nu doar din punct de vedere teoretic ci și practic. Astfel, la nivelul oricărui agent economic, este necesară o fundamentare a deciziilor generate de desfășurarea activității în contextul integrării influenței diferitelor fenomene, procese sau a factorilor din mediul extern, ce pot determina evoluția performanțelor obținute. Ori, acest lucru implică o departajare clară între cele două noțiuni, astfel încât deciziile adoptate să se bazeze și pe previziunile referitoare la riscurile potențiale (incertitudinea afectează procesul decizional tocmai prin faptul că nu există date ori informații sau acestea sunt insuficiente referitoare la diferitele evenimente, iar posibilitatea de atribuire a unor probabilități de apariție este redusă sau inexistentă).
Anterior am prezentat o definire a riscului ca un element de incertitudine. Consider că el este un element determinat de incertitudine. Starea de incertitudine nu poate fi cuantificată, în schimb, riscul, cu ajutorul legilor de probabilitate poate fi cuantificat. În același timp, atitudinea unui manager nu se poate canaliza pe o evitare a stării de incertitudine (practic, ar fi imposibilă o astfel de poziționare în contextul unui dinamism extrem de accentuat al mediului extern) ci pe adoptarea unei strategii de gestionare a riscurilor, astfel încât să se asigure o diminuare a pierderilor potențiale sau chiar obținerea unor câștiguri.
Concret, din analiza accepțiunilor noțiunii de risc, prezentate anterior, rezultă cele două caracteristici absolut inevitabile, respectiv incertitudinea și pierderea provocată de manifestarea riscului. Astfel, condițiile specifice perioadei actuale nu permit manifestarea unei stări de siguranță referitoare la derularea unei activități, respectiv a fenomenelor și proceselor ce o influențează, fapt ce determină posibilitatea înregistrării a două variante (obținerea unui câștig, în cazul în care nu se manifestă riscurile potențiale sau apariția unei pierderi în caz contrar). În acest sens, se poate afirma fără nici o urmă de îndoială faptul că riscul și incertitudinea sunt specifice oricărei activități derulate, dar înregistrează proporții diferite. Între cele două elemente, așa cum am mai precizat, există o serie de diferențe care nu permit existența unei semn de egalitate la nivelul lor. Acestea pot fi desprinse din figura nr. 1.3.
Figura 1.3. Caracteristicile și interdependența riscului și incertitudinii
(Sursa: realizare proprie)
Practic, incertitudinea este determinată de caracterul obiectiv asociat unui eveniment, proces, fenomen (nu se poate prevede) sau de caracterul subiectiv, generat de faptul că, la momentul adoptării deciziei, nu există suficiente date, cunoștințe sau informații referitoare la producerea acestora. De multe ori, managerii determină un caracter subiectiv stării de incertitudine prin atribuirea unui grad de probabilitate al apariției unui risc în raport de aprecierile personale, de experiența proprie sau datele cunoscute până în momentul respectiv. Utilizarea unor date statistice cunoscute cu privire la evoluțiile anterioare în previzionarea riscurilor, generează un caracter obiectiv pentru incertitudine.
Diferența între incertitudine și risc a fost identificată de mulți autori în literatura de specialitate. Astfel, Perminova ș.a. (2008, p. 26, 73-79) definesc incertitudinea ca fiind "un context pentru riscuri ca evenimente având un impact negativ asupra rezultatelor proiectului … ". De asemenea, se precizează și faptul că riscurile sunt cunoscute și posibile a se manifesta, în timp ce incertitudinea este un eveniment sau o situație care nu a fost de așteptat
să se întâmple. Frank Knight (1921, p. 11) afirma faptul că ,,… Uncertainty must be taken in a sense radically distinct from the familiar notion of Risk, from which it has never been properly separated. Incertitudinea trebuie să fie luată într-un sens radical diferit de noțiunea familiară a riscului, din care nu a fost niciodată în mod corespunzător separată. The term "risk," as loosely used in everyday speech and in economic discussion, really covers two things which, functionally at least, in their causal relations to the phenomena of economic organization, are categorically different. Termenul "risc", după cum este vag utilizat în vorbirea de zi cu zi și în discuții economice, se referă într-adevăr la două lucruri care, funcțional, cel puțin, în relațiile lor de cauzalitate cu fenomenele organizației economice, sunt categoric diferite. … … The essential fact is that "risk" means in some cases a quantity susceptible of measurement, while at other times it is something distinctly not of this character; and there are far-reaching and crucial differences in the bearings of the phenomenon depending on which of the two is really present and operating. Faptul esențial este că "riscul" înseamnă, în unele cazuri, o cantitate susceptibilă de măsurare, în timp ce de alte ori este ceva ce nu se distinge de acest caracter, și există diferențe profunde și esențiale în derularea fenomenului, în funcție de care dintre cele două este cu adevărat prezentă și operațională. …… It will appear that a measurable uncertainty, or "risk" proper, as we shall use the term, is so far different from an unmeasurable one that it is not in effect an uncertainty at all.Acesta va apărea ca o incertitudine măsurabilă, sau "risc" adecvat, așa cum trebuie să utilizăm termenul, ce este atât de mult diferit de una nemăsurabilă, întrucât nu este în fapt o incertitudine la toate. We … Vom restrânge în mod corespunzător termenul de "incertitudine" la cazurile de tip non-cantitativ”. Explicarea celor două noțiuni în viziunea lui Knight nu permite o delimitare extrem de clară. Astfel, dacă în ceea ce privește riscul se observă o asociere cu noțiunea de cuantificabil/măsurabil, incertitudinea este tratată drept o situație dependentă de gradul de cunoaștere aferent elementului analizat. Ca urmare, situația de ,,incertitudine măsurabilă” se poate transforma într-una riscantă (ori, este foarte clar, incertitudinea reprezintă elementul determinant al apariției riscului).
Alte distincții între cele două noțiuni se întâlnesc și la Douglas Hubbard (2007, p. 46-47) care preciza următoarele aspecte referitoare la acest fapt:
,,Incertitudine: lipsa certitudinii completă, care concretizează existența a mai mult de o singură posibilitate;
Măsurarea incertitudinii: Un set de probabilități atribuite unui set de posibilități. Exemplu: "Există o șansă de 60% că această piață se va dubla în cinci ani";
Risc: O stare de incertitudine în cazul în care una dintre posibilități implică o pierdere, catastrofă, sau alt rezultat nedorit;
Măsurarea riscului: Un set de posibilități, fiecare cu probabilități cuantificate și pierderi cuantificate. Exemplu: "Există o șansă de 40% ca rezerva de petrol propusă să fie mică, cu o pierdere de 12 milioane dolari în costuri de foraj de explorare".
Pentru o evidențiere mai clară a distincțiilor dintre cele două noțiuni, pe baza aspectelor precizate de autorul menționat, se poate urmări figura 1.4.:
Figura 1.4. Manifestarea riscului pe fondul stării de incertitudine
(Sursa: realizare proprie după Hubbard, p. 46-47)
Legendă: P1,2,…n – posibilități de manifestare a unui fenomen, proces, activitate etc; Pr –probabilități de apariție atribuite posibilităților; P,r – probabilități cuantificate în cadrul operației de dimensionare a riscurilor; Prd – pierderi cuantificate în cadrul operației de dimensionare a riscurilor
Se observă că autorul consideră ca posibilă existența incertitudinii fără risc dar nu și invers.
În 1984, se prezentau o serie de caracteristici ale incertitudinii, respectiv (Baker, 1984): rezultatul fizic (sau valoarea fizică atașată rezultatului unei acțiuni) nu este complet cunoscut în prealabil; incertitudinea (asociată cu rezultatul) poate fi afectată de măsurile adoptate; fiecare acțiune are asociat un set de rezultate posibile pentru fiecare probabilitate sau probabilitatea că numai unul dintre aceste rezultate se va concretiza; o decizie este o alegere între acțiuni. O altă autoare (Gough, 2011) consideră că diferența între risc și incertitudine este dată de probabilitățile de apariție. Situația riscantă este cea caracterizată de cunoașterea unui set de rezultate posibile cu o distribuție de probabilitate pentru aceste rezultate în timp ce o situație incertă apare în cazul în care orice set de rezultate este necunoscut sau nu există un acord privind distribuția unei probabilități. O altă precizare importantă a aceleiași autoare este reprezentată de faptul că incertitudinea nu presupune în mod obligatoriu un risc atunci când nu se înregistrează consecințe directe pentru persoana sau factorul de decizie, și, ca urmare, ea este o condiție necesară pentru risc dar nu este suficientă, concluzia generală fiind aceea că reducerea incertitudinii într-un sistem nu reduce în mod necesar riscul.
Un lucru este ,,cert”:
Cu cât este mai mare incertitudinea, cu atât riscul de a adopta o decizie eronată este mai mare. De asemenea, incertitudinea și riscul au valori diferite ce pot fi atribuite variantelor de proiect (spre exemplu, chiar dacă se poate opta între două proiecte investiționale de valori egale, dacă amplitudinea riscului probabil determinat de starea de incertitudine este mai mare pentru unul dintre acestea, evident că nu va constitui obiectul deciziei de realizare).
Consider că este extrem de importantă o orientare profundă a managerilor spre identificarea situațiilor generate de incertitudine și cuantificarea cât mai exactă a probabilităților corespunzătoare, astfel încât să se diminueze eventualele pierderi. În acest sens, este extrem de sugestivă afirmația că cea mai mare problemă este reprezentată de ,,riscul de nedepistare al riscurilor” (Popeangă P., 1999). Ca urmare, o atitudine proactivă a managementului riscului poate influența în mod favorabil performanțele financiare viitoare și chiar continuitatea afacerii derulate.
1.1.3. Perceperea riscului la nivelul firmelor
În contextul în care fenomenul de interdependență, pe fondul unui proces accentuat de globalizare și mondializare, se manifestă tot mai pregnant în zilele noastre, este clar faptul că agenții economici se confruntă cu riscuri din ce în ce mai mari, diversificate și polivalente.
Acțiunea factorilor de risc poate determina concretizarea riscurilor și implicit, a pierderilor la nivelul firmelor. Evident, fiecare risc are asociat un anumit grad de probabilitate de apariție și poate genera pierderi mai mari sau mai mici, întrucât nimeni nu poate identifica absolut toate variabilele care se pot manifesta sau determina amplitudinea acestora.
Perceperea cât mai exactă a factorilor de risc poate permite cunoașterea naturii acestora, identificarea cauzelor generatoare, estimarea probabilității de apariție, a momentului manifestării unui risc și implicit al pierderilor.
Agenții economici trebuie să urmărească ansamblul factorilor generatori de riscuri, pornind de la considerentul că activitatea lor nu este supusă doar influenței exercitate de factori strict legați de specificul activității derulate ci și a unor factori din mediul extern, caracteristici întregii economii sau ramuri în care acționează (spre exemplu, riscul manifestării unor întreruperi în procesul de producție pe fondul constituirii unor stocuri de materii prime insuficiente, riscul existenței unui personal insuficient calificat pentru utilizarea unor echipamente de producție performante, riscul obținerii unor produse finite nevandabile sau greu vandabile în contextul unei cereri insuficiente sau al unui nivel calitativ redus etc. sunt de natură internă, ținând strict de modul de organizare al activității firmei în timp ce modificarea legislației în domeniu, declanșarea unui conflict armat, manifestarea unei crize economice la nivel mondial, catastrofe naturale etc. sunt factori din exteriorul firmei).
Pornind de la faptul că declanșarea riscului este rezultatul acțiunii factorilor de risc, rezultă foarte clar opțiunea agenților economici în procesul de percepere a riscurilor (figura nr. 1.5):
Figura nr. 1.5 Mecanismul perceperii riscului la nivelul firmelor
(Sursa: realizare proprie)
Așa cum am precizat, la nivelul firmelor acționează atât factori interni cât și externi. Concretizarea factorilor ce țin de activitatea firmei este supusă și influenței exercitată de procesul de management al riscurilor, de capacitatea managerilor de a se adapta situațiilor concrete și a-și asuma anumite riscuri, de potențialul material, financiar, tehnologic și uman disponibil, de poziția deținută pe piață, de capacitatea comercială, de relațiile cu furnizorii, etc. Referitor la riscurile externe, respectiv cele înregistrate la nivel central, se poate considera că acestea sunt inevitabile și că numai hazardul poate să stabilească dacă se manifestă sau nu un risc sau altul. Consider că o astfel de atitudine poate fi păguboasă pentru orice agent economic, deoarece ele pot amplifica efectele negative generate în interiorul fiecăruia, fiind absolut necesar un proces de gestionare a complexului de factori. Astfel, managerul de risc trebuie să adopte o atitudine activă în reducerea riscurilor potențiale acționând asupra gradului de incertitudine, în sensul reducerii pe cât posibil a acestuia (cu cât procesul de identificare a factorilor de risc și de atribuire a probabilității de manifestare a acestuia este mai realist și profund, cu atât se poate înregistra o reducere a riscului).
1.1.4. Identificarea factorilor de risc – element decisiv al calității analizei riscurilor
Starea de incertitudine poate declanșa manifestarea unuia sau mai multor riscuri, sub acțiunea diferiților factori. Conceptul de factor de risc a fost introdus în 1987 de Freedman (1987, p. 305), care l-a considerat ca ,,ceva care provoacă un risc”, exemplul prezentat fiind fumatul, care este un factor de risc, pentru care șansa de a dezvolta cancer pulmonar concretizează riscul asumat.
Practic, factorii de risc pot fi considerați ca fiind forțele declanșatoare ale riscurilor potențiale. Evident, existența unei multitudini de riscuri implică în mod similar și existența unei multitudini de factori determinanți. Tipologia acestora poate fi analizată în raport de diferite criterii, în literatura de specialitate întâlnindu-se o abordare variată. Cele mai frecvente analize structurează acești factori astfel:
După proveniența lor (locul acțiunii):
Factori externi (cei care nu pot fi influențați de operatorii economici și care nu acționează în mod distinct ci similar la nivelul întregii economii, ramuri, sector, entitate – factori de natură financiară, contractuală, politică, economică);
Factori interni, specifici modului de organizare și derulare a activității la nivelul fiecărei firme (nerespectarea contractelor de către furnizori; solicitarea unor cantități de produse finite mai mici de către clienți sau orientarea acestora către alți producători; apariția unor tehnologii noi, utilizate de concurență dar imposibil de achiziționat de firmă pe fondul absenței resurselor financiare necesare; utilizarea unui personal slab calificat etc).
După natura lor, se întâlnesc:
Factori economici;
Factori sociali;
Factori de natură financiară;
Factori tehnologici;
Factori informaționali;
Factori politici.
Din punct de vedere al posibilității de previzionare:
Factori previzibili (posibil de stabilit);
Factori imprevizibili.
În raport de nivelul de organizare la care acționează:
Factori macroeconomici (manifestarea unor crize economice, conflicte armate, mișcări sociale, modificări legislative, inflația, rata dobânzii, dimensiunea pieței interne, accesul la finanțare, situația financiară în plan intern etc);
Factori sectoriali (aceștia sunt specifici sectorului în care își desfășoară activitatea agentul economic, fiind subsumați influenței exercitate de factorii macroeconomici precum și celor specifici pieței sau segmentului de piață pe care acționează, respectiv furnizorii, clienții, concurenții);
Factori microeconomici (sunt factorii endogeni, specifici fiecărei firme în parte și se raportează la resursele financiare, materiale, tehnice și umane potențiale.
Evident, există și alte moduri de abordare, dar, consider că aceste criterii surprind principalele categorii ce pot acționa la nivelul entităților economice.
Din analiza succintă a factorilor prezentați rezultă faptul că cei mai mulți sunt exogeni firmei, având un caracter conjunctural. Ca urmare, o importanță deosebită în managementul riscului o au informațiile referitoare la aceștia. Dar, existența unui număr foarte mare de agenți economici, modificările legislative permanente, instabilitatea mediului economic, politic, social, juridic sunt elemente ce generează o serie de dificultăți în obținerea unor informații cât mai exacte care să permită diminuarea nivelului incertitudinii și al riscurilor potențiale. Utilizarea unor informații eronate sau deformate, transmise de persoane neabilitate, a unui volum foarte mare sau, dimpotrivă, extrem de mic pot determina o gestionare defectuoasă a riscurilor, și, implicit, a întregii activități desfășurate. Costul informațiilor poate reprezenta o problemă pentru firme, la acesta adăugându-se și numărul de persoane implicate în procesul de culegere și prelucrare a informațiilor. Totuși, posibilitatea utilizării unor programe informatice specializate și constituirea unor baze de date pertinente pot reprezenta soluții în gestionarea informațiilor necesare realizării unei analize complete și corecte a riscurilor potențiale, astfel încât să se poată fundamenta și aplica strategii de funcționare și dezvoltare ce permit realizarea unor câștiguri importante.
1.1.5. Necesitatea și funcțiile managementului riscului la nivel microeconomic
Desfășurarea oricărui tip de activitate, indiferent de domeniu și nivel, generează o serie de probleme comune pentru orice manager. Astfel, asigurarea resurselor financiare, materiale și umane în volumul necesar și la intervalele de timp optime, existența unui personal calificat, asigurarea răspunsului la solicitările pieței, identificarea segmentelor de piață potențiale de exploatat, îmbunătățirea productivității muncii, eficientizarea cheltuielilor efectuate, identificarea oportunităților de investire, îmbunătățirea nivelului calitativ al produselor realizate/activității desfășurate, obținerea unui nivel al performanțelor financiare care să permită atât remunerarea capitalurilor investite cât și derularea normală a activității și dezvoltarea acesteia, menținerea unui flux real de lichidități etc., sunt doar câteva aspecte la care trebuie să se raporteze orice manager și care impun adoptarea de decizii, supuse, în mod inevitabil, unor riscuri. În acest context, gestionarea riscurilor devine o componentă extrem de importantă a managementului general al unei firme, deoarece furnizează o serie de informații privind pericolele din mediul economic și social în care aceasta acționează.
Confruntarea tot mai frecventă a operatorilor economici cu situații imprevizibile a impus tot mai mult orientarea spre utilizarea unor metode de identificare, evaluare și prevenire a riscurilor potențiale. În ultimele decenii, la nivelul managerilor se întâlnesc frecvent 3 categorii de întrebări (figura 1.6.):
Figura nr. 1.6. Dileme ale managementului în procesul de adoptare a unei decizii în condiții de risc
(Sursa: realizare proprie)
De remarcat este faptul că nu se realizează decât la nivel restrâns un proces de identificare a potențialelor riscuri pentru activitatea desfășurată, majoritatea managerilor urmărind riscurile ce pot să apară dacă adoptă o anumită decizie.
Manifestarea din ce în ce mai frecventă a unor evenimente neprevăzute a determinat un interes ridicat pentru cercetările din domeniul identificării, cuantificării și prevenirii riscului la nivel microeconomic. Activitățile menționate concretizează, de altfel, operații specifice managementului riscului. Deci, acesta poate fi considerat ca arta de a adopta decizii într-un mediu incert, pe fondul identificării, cuantificării, analizei și gestionării riscurilor ce afectează o entitate economică. Rădăcinile acestei științe pot fi identificate în anul 1654, când doi matematicieni (Blaise Pascal și Pierre de Fermat) au utilizat noțiunea de probabilitate în evaluarea unor situații posibile de producere a unor evenimente. O altă etapă importantă a fost cea reprezentată de întocmirea tabelului Loyd de un economist englez cu date privind principalele evenimente maritime europene, reactualizat în permanență. Utilizarea metodelor statistice în analiza mortalității populației londoneze a permis și identificarea factorilor de risc ce au determinat-o. Dar, utilizarea instrumentelor statistice și descoperirea unor indicatori matematici importanți nu a dus automat la stabilirea coordonatelor unui management modern al riscurilor, proces ce a început să se manifeste după anii 1900. Astfel, trebuie menționate teoriile lui Neumann (1944) care au instituit ideea că obținerea unor rezultate favorabile, indiferent de domeniu, se poate asigura prin implementarea unor strategii în cadrul deciziilor adoptate și că principalul factor de risc este chiar omul (practic, s-a considerat că, prin activitățile desfășurate, factorul uman poate influența prognozele statistice. Un rol deosebit de important în orientarea cercetărilor spre identificarea unor modele matematice care să ofere prefigurări ale unor evoluții viitoare, astfel încât să se poată aplica un management al riscurilor l-a avut Harry Markovitz, care, în 1952, a fundamentat matematic efectele diversificării în domeniul investițiilor. Ulterior, cercetările efectuate în domeniu au permis tot mai mult utilizarea metodelor statistice și matematice în gestionarea activă a riscurilor. Dar, pentru prima dată, termenul de management al riscului a fost utilizat în 1956, de Russel Gallanger, care a prezentat riscul pur al unei organizații.
Pornind de la aceste aspecte, managementul riscurilor poate fi definit ca procesul de gestionare a posibilității de înregistrare a unui risc la nivelul unei entități sau activități, ce implică adoptarea de măsuri care determină reducerea pierderilor provocate de concretizarea acestuia.
Identificarea riscurilor potențiale nu reprezintă o modalitate de asigurare a succesului în afaceri. Evaluarea acestora în corelație cu excedentele obtenabile, corespunzătoare obiectivelor prefigurate prin intermediul operației de planificare, astfel încât să se asigure viabilitatea și performanța activității derulate este o etapă extrem de importantă. Parcurgerea acestei etape și nu ocolirea ei poate determina înregistrarea unor câștiguri, fapt ce permite o diferențiere între surplusul realizat de doi sau mai mulți investitori prin derularea unui proiect similar ce determină un nivel asemănător al capitalului investit. De modul în care este organizată activitatea unei firme și utilizat capitalul acesteia, în contextul asumării unui grad de risc și al promovării unui management al riscului sistematic și riguros, depinde într-o proporție decisivă obținerea nivelurilor estimate ale rezultatelor economice și financiare.
Dezvoltarea accentuată a relațiilor economice internaționale, existența unui ansamblu complex de factori ce influențează performantele economico-financiare ale organizațiilor economice, instabilitatea economico-financiară, volatilitatea mediului concurențial, extinderea tehnologiilor informatice și de comunicare sunt doar câteva aspecte ce susțin în mod necondiționat necesitatea unui management al riscurilor (Dobrotă, 2012, p. 228).
Toate aceste aspecte, la care se adaugă altele privind globalizarea, dinamica accentuată a condițiilor economice, limitarea resurselor, schimbările climaterice, etc. impun o organizare a unei activități specifice la nivelul fiecărei entități care să vizeze identificarea riscurilor și evaluarea pierderilor potențiale. Studiile empirice efectuate au demonstrat faptul că managementul riscurilor poate spori probabilitatea de succes a unei afaceri. În acest sens, managementului riscului îi sunt atribuite trei sarcini majore – cu particularizare la nivelul achizițiilor publice (Expert Group Report, 2010):
Definirea, evaluarea riscurilor și recompensarea celor implicați, incluzând natura riscurilor, cauzele și sursele riscului, probabilitatea de apariție, consecințele potențiale ale manifestării riscului;
Pentru fiecare risc, să adopte măsuri pentru evitarea sau reducerea probabilității ca riscul să se materializeze (,,probabilitatea unui rezultat negativ al proiectului”) (Bannerman, 2007, p. 2118-2133) și să aloce responsabilități în adoptarea de măsuri pentru a reduce riscul;
Pentru fiecare risc, să definească măsuri pentru a atenua consecințele potențiale și alocarea resurselor care suportă costul măsurilor de atenuare și reducerea beneficiilor (plan de urgență, "adică având în loc un proces de corporativ și sistematic pentru evaluarea și abordarea impactului riscurilor într-un mod rentabil”).
Evident, literatura de specialitate a consacrat și o serie de modele de gestionare a riscurilor, o trăsătură distinctivă fiind reprezentată de faptul că această activitate managerială implică parcurgerea următoarelor etape (Orsipova, 2008):
Identificarea riscurilor;
Evaluarea și ierarhizarea riscurilor;
Răspunsul la risc (modul în care sunt tratate riscurile).
Pot fi menționate și modelele dezvoltate de Ward și Chapman (1991), Zhaou și Duan (2008), Morgan (1997), Bontemps (2005), Kealhofer, McQuown și Vasicek (2012) ș.a., raportate la diferite domenii de activitate.
Conținutul procesului de identificare a riscurilor este surprins foarte bine de Janet Gough: ,,Identificarea riscurilor este procesul de analiză a alternativelor disponibile și
identificarea tuturor surselor de risc, sau toate rezultatele posibile sau consecințele care pot rezulta din fiecare acțiune particulară” (Gough). Astfel, autoarea consideră că operația în sine este posibilă prin analiza fiecărei opțiuni de realizare a unei acțiuni, fapt ce permite o previzionare a efectelor potențiale, pornind de la identificarea cauzelor sau originii riscurilor.
Managementul activ al riscului nu trebuie să se limiteze la identificarea categoriilor potențiale ce se pot manifesta în activitatea unei entități, deoarece modificările permanente din mediul extern ori ale obiectivelor strategice stabilite sunt generatoare de noi riscuri sau cauze ale schimbărilor celor existente deja. În acest context, o gestionare activă, permanentă a riscului pare să fie suportul unui management eficient al acestuia.
Identificarea riscurilor se poate realiza de persoane cu atribuții clare în acest sens (existența unei componente specializate în acest sens și la nivelul entităților private, nu numai al celor publice poate avea un impact pozitiv asupra performanțelor acestora) sau se poate baza pe o conlucrare între o astfel de componentă și autoevaluarea efectuată de fiecare compartiment (consider că această ultimă variantă poate determina rezultate mai bune, deoarece persoanele care își derulează activitatea la nivelul fiecărei componente organizatorice pot identifica mult mai exact riscurile potențiale, cunoscând condițiile concrete corespunzătoare).
Evaluarea riscului implică atribuirea unei dimensiuni pierderilor estimate a se produce dacă acesta se manifestă. Practic, se utilizează indicatori cantitativi sau calitativi ce permit o identificare a efectelor negative suportate de agentul economic sau de o anumită activitate. În funcție de indicatorii respectivi și de gradul de risc pe care consimte să și-l asume decidentul se adoptă măsurile care pot minimiza pierderile generate de o eventuală manifestare a riscului. Problema care se poate înregistra în cadrul acestei operații este legată de necesitatea cunoașterii probabilității de manifestare a anumitor rezultate ca efect al apariției riscului, a perioadei în care acestea se concretizează, a amplitudinii și ritmului lor.
Din precizările anterioare rezultă faptul că evaluarea riscului este influențată de cunoașterea probabilității de apariție a efectelor negative. Însuși conceptul de probabilitate semnifică posibilitatea producerii unui eveniment în condiții determinate. Dacă ne raportăm la risc, este clar faptul că estimarea lui se poate realiza dacă sunt identificate toate variantele posibile (pozitive sau negative) cărora le sunt atribuite anumite probabilități de apariție. Evident, atribuirea acestor probabilități poate avea caracter obiectiv, dacă se bazează pe date statistice înregistrate anterior, ce permit identificarea statistică a distribuției de frecvențe, sau subiectiv, dacă nu există astfel de date și procedeul se bazează pe intuiția, experiența, capacitatea profesională sau cunoștințele decidentului.
Identificarea și evaluarea riscurilor nu sunt suficiente în procesul de gestionare al acestuia. Practic, managerul de risc trebuie să stabilească și măsurile potențiale pentru diminuarea efectelor riscului. În acest sens, el trebuie să implementeze un control al riscurilor și să stabilească dacă va utiliza anumite tehnici și metode de evitare și protecție împotriva riscului sau dacă va apela la societăți sau persoane specializate (ambele variante implică costuri suplimentare, dar care sunt preferabile celor generate de suportarea întregii pierderi provocate de manifestarea riscurilor).
Toate aspectele precizate converg spre necesitatea aplicării unui proces de management continuu al riscurilor, și nu fracționat sau ocazional. Astfel, chiar dacă discutăm despre un agent economic la nivelul căruia s-a declanșat anterior un astfel de proces, este necesară o continuare a identificării riscurilor fie că sunt noi, fie că se raportează la modificări ale celor existente. În plus, această operație poate permite o percepție a riscurilor înainte ca acestea să genereze probleme, astfel încât să se poată acționa în sens corespunzător.
1.2. Metode de identificare și evaluare a riscurilor
1.2.1. Tehnici de identificare a riscurilor
Realizarea unui management activ al riscurilor se bazează în primul rând pe identificarea acestora, la toate nivelurile ce exercită o influență asupra posibilității de realizare a obiectivelor stabilite prin strategiile fundamentate. În acest sens, procesul de identificare trebuie realizat în consens cu obiectivele ce ar putea fi afectate de concretizarea riscurilor.
Identificarea riscurilor constă în evidențierea amenințărilor și pericolelor potențiale, a complexului de evenimente, fenomene și procese care ar putea genera pierderi, scopul final urmărind să confere claritate problemelor potențiale înainte ca acestea să devină probleme reale. Acest proces poate fi structurat în două componente, în raport de situația concretă a entității economice:
La nivelul firmelor noi: identificarea inițială a riscurilor;
La nivelul firmelor funcționale: identificarea permanentă a riscurilor (există posibilitatea manifestării unor riscuri noi sau se impune eliminarea celor care nu mai sunt importante în prezent).
Practic, identificarea riscurilor potențiale și atribuirea unui set de probabilități de realizare trebuie să se bazeze atât pe urmărirea punctelor slabe corespunzătoare activităților desfășurate de firmă cât și a celor potențiale, care, deși teoretic nu ar reprezenta obiectul unor amenințări, pot deveni concretizări ale unor modificări ulterioare. Ca urmare, agenții economici trebuie să se raporteze în primul rând la sursele potențiale de risc, ce se regăsesc în mediul extern (cu toate componentele sale) precum și în mediul operațional și, de asemenea, să ia în considerare și posibilitatea înregistrării unor informații imperfecte, eronate sau insuficiente și capacitatea limitată de controlare a unor evenimente viitoare. Pornind de la structurarea riscurilor în cunoscute și necunoscute, se pot analiza o serie de metode tradiționale și moderne în identificarea riscurilor (tabelul nr. 1.3).
Tabel 1.3. Metode tradiționale și moderne de identificare a riscurilor
Sursa: realizare proprie pe baza analizei literaturii de specialitate
Metoda chestionarului se raportează la utilizarea unui chestionar elaborat sub forma unei liste, care permite identificarea activelor expuse la riscuri dar și a pierderilor potențiale, provocate de concretizarea riscurilor. Acesta permite atât colectarea informațiilor privind riscurile potențiale cât și a celor referitoare la pierderile ce s-ar înregistra. Chestionarul trebuie să cuprindă întrebări referitoare la riscurile externe și operaționale. Astfel, pot fi vizate următoarele categorii de riscuri: politic, social, economic, financiar, de mediu, concurențial, riscul legat de clienți, furnizori, creditori, investitori, procesul de producție etc. Metoda poate fi extrem de utilă, deoarece, prin identificarea unei palete largi a riscurilor, echipa managerială poate identifica efectele pe termen lung ale manifestării acestora.
Analiza documentelor financiare se bazează pe utilizarea datelor înregistrate în documentele financiare și contabile de sinteză (situația fluxurilor de numerar, bilanțul contabil, contul de profit și pierdere) care se raportează la perioadele anterioare. Această metodă permite identificarea unei categorii limitate de riscuri, având în vedere specificitatea informațiilor înregistrate în documentele precizate. Dar, pornind de la considerentul că nu există o metodă care să permită identificarea tuturor categoriilor de riscuri și că un agent economic trebuie să utilizeze concomitent mai multe metode, se poate preciza faptul că această metodă rămâne una dintre cele mai facile pentru identificarea riscului financiar, economic sau de faliment.
Observarea directă implică utilizarea informațiilor culese direct de la nivelul planului de derulare a unor activități. Această metodă prezintă avantajul că se pot sesiza cu mai multă ușurință riscuri și probleme ce nu pot fi percepute de către cei specializați în aceste aspecte fără a menține un contact direct cu viața reală a firmei.
Brainstormingul reprezintă una dintre cele mai utilizate metode pentru identificarea riscului și se bazează pe reunirea mai multor experți și moderarea ședinței de către o persoană, scopul fiind expunerea de idei privind riscurile unui proiect, activitate etc. O caracteristică fundamentală este aceea că ideile prezentate nu sunt criticate sau judecate (în acest fel, participanții sunt stimulați în susținerea ideilor proprii și în exprimarea riscurilor majore pe care ei le consideră a se înregistra), iar riscurile sunt afișate astfel încât toți participanții să aibă acces la acestea, iar ulterior să poată fi clasificate și detaliate. Riscurile care au o probabilitate mică de a se produce sau cele care pot exercita o influență nesemnificativă asupra proiectelor sau activităților derulate sunt eliminate.
Tehnica Delphi reprezintă o combinație între brainstorming și metoda chestionarului. Astfel, se constituie un colectiv de experți care trebuie să identifice riscurile potențiale aferente unui proiect sau activități, dar, aceștia nu se întâlnesc în cadrul unei ședințe ci participă în mod anonim. Coordonatorul stabilește un chestionar ce va fi completat de experți, cu idei despre cele mai importante riscuri. Ulterior, se transmite experților o listă cu principalele riscuri identificate, consensul asupra principalelor riscuri asigurându-se prin reluări succesive ale procedeului. Avantajul acestei metode este reprezentat de faptul că experții nu se pot influența reciproc astfel încât rezultatul să fie viciat.
Analiza SWOT se bazează pe utilizarea unui set de informații în scopul stabilirii punctelor tari, a punctelor slabe, oportunităților și amenințărilor specifice unui proiect, proces sau activitate permițând o apreciere a acestora dintr-un astfel de punct de vedere cu raportare directă la resurse, organizare, derulare etc. Ca urmare, se poate stabili o paletă a riscurilor cu mai multă ușurință. Trebuie precizat însă faptul că oportunitățile și amenințările reprezintă variabile externe, și, de obicei, nu se află sub controlul conducerii. De asemenea, eficiența acestei metode este dată și de modul în care sunt analizate și tratate punctele slabe și amenințările.
Interviul presupune utilizarea informațiilor furnizate de managerii de proiect cu experiență sau de diferiți experți. Responsabilul cu identificarea riscurilor selectează persoanele, le informează cu privire la caracteristicile proiectului sau activității și a opțiunilor și le adresează întrebări ce permit identificarea riscurilor. În cazul apelării la această metodă, o importanță deosebită o are, ca și în cazul brainstormingului, implicarea tuturor categoriilor de persoane, care într-un fel sau altul, au o legătură cu proiectul sau au avut experiențe similare.
Metoda cartografierii derivă din managementul calității și utilizează tehnicile din domeniul diagramei fluxului (Institutul Managementului de risc, 2003). De altfel, s-a considerat că și o firmă cu o activitate rentabilă poate să fie favorizată de o analiză detaliată a proceselor, scopul fiind îmbunătățirea acestora (Dickson, 2003). Pornind de la considerentul că orice entitate economică este un sistem în cadrul căruia au loc diferite procese ce determină transformarea input-urilor (resurse materiale) în output-uri (concretizate de produsele finite, lucrările sau serviciile prestate în favoarea clienților) se întocmește o diagramă care evidențiază modul în care este structurată și derulată activitatea acesteia. Harta proceselor reflectă cele mai importante componente, ordinea acestora, elementele de intrare și cele de ieșire, astfel încât să se prefigureze fluxul de muncă și să se poată identifica riscurile corespunzătoare fiecărei faze. În literatura de specialitate se întâlnește și conceptul de diagramă de definire a procesului, care structurează procesele la nivelul a patru componente principale (figura nr. 1.7).
Figura 1.7. Diagrama de definire a procesului
(Sursa: Audit Scotland, The Map to Succes, 2000)
Intrările se raportează la acele elemente materiale care sunt utilizate prin transformare, consumare, asamblare în produse, lucrări sau servicii (ieșirile). Resursele sunt concretizate de acele elemente utilizate în scopul obținerii de produse finite (sunt diferite de intrări și sunt concretizate de cele de natură financiară). Restricțiile sunt reprezentate de toate acele limitări de natură exogenă sau endogenă care determină o orientare a proceselor în sensul dorit.
Principalii factori vizați în cadrul unui proces de realizare a cartografierii sunt: dedicarea echipei de management; comunicarea efectivă; dezvoltarea unei abordări sistematice; instruirea persoanelor implicate în metodologie; furnizarea de resurse în procesul de identificare de timp și de bani (Ciurel, 2000). Deși este o metodă ce poate reflecta rezultate bune în procesul de identificare a riscurilor, ea prezintă dezavantajul că este destul de complexă, numărul mare de diagrame reprezentând, de multe ori, un element de dificultate în înțelegere, dacă utilizatorii nu sunt familiarizați cu ea. În astfel de cazuri, se înregistrează cheltuieli inutile iar efectele pot fi contrare celor dorite.
Profilul riscurilor este o metodă utilizabilă în cazul în care procesul analizat conține factori de risc ce s-au manifestat și în proiecte precedente. Ea se concretizează în elaborarea unui chestionar în care se regăsesc întrebări referitoare la cele mai importante elemente generatoare de incertitudine: echipa de proiect, client și tehnologia utilizată. Metoda este mai avantajoasă comparativ cu utilizarea speranțelor matematice de înregistrare a unor rezultate deoarece permite o asociere mult mai exactă între riscuri și strategii corespunzătoare. Conform AEA Technology, metoda presupune cinci etape, respectiv: definirea unităților de risc; stabilirea unor grade și a unei scheme de priorități; identificarea și evaluarea amenințărilor; clasificarea riscurilor și identificarea controalelor; monitorizarea și planurile de acțiune pentru controlul riscului. Practic, deși este o metodă aplicabilă la nivelul oricărei entități economice, ea se particularizează în raport de caracteristicile fiecăreia și permite o evaluare pertinentă a riscurilor ce afectează organismul în ansamblu. Ca și dezavantaje se pot menționa inaplicabilitatea la firmele de dimensiuni mici și tendința de abstractizare sau, dimpotrivă, de neglijare a anumitor categorii de riscuri.
Cardul de notare a riscurilor face parte din categoria metodelor care utilizează scale ordinale pentru a evalua riscurile. Acestea sunt clasificate în raport de anumite criterii (indicatori) predefinite, iar clasamentul rezultat reprezintă baza pentru adoptarea deciziilor privind gestionarea riscurilor. De regulă, sunt luați în considerare indicatori care exprimă performanța în domeniul clienților, operațiilor interne și a managementului financiar. O variantă a acestei metode este cardul de notare a riscurilor FIRM (financiar, infrastructură, reputație, mediu), care consideră primele două riscuri de natură internă iar ultimele două de natură externă (Nova, Brezeanu, p. 111-124).
Din analiza succintă a metodelor de identificare a riscurilor prezentate se poate concluziona faptul că aplicarea unei sau alteia nu poate determina o inventariere exactă a tuturor riscurilor ce pot afecta o entitate economică. Utilizarea unei combinații de metode și particularizarea acestora în concordanță cu specificul activității desfășurate și a capacității lor de a răspunde problemelor dintr-un anumit domeniu dar și aplicarea continuă a acestora pot reprezenta activități de succes în gestionarea riscurilor.
Pentru un management eficient, se impune și implicarea unor persoane care nu au atribuții legate de gestionarea riscurilor. Este vorba de persoane care își desfășoară activitatea la nivelul diferitelor componente organizatorice și care cunosc foarte bine particularitățile acestora, fiind mult mai abilitate în identificarea riscurilor. De altfel, specialiștii recomandă implicarea persoanelor cu experiență din producție, întrucât acestea sesizează mult mai ușor și mai exact potențialele riscuri, comparativ cu personalul TESA. În plus, este necesară aplicarea regulată a metodelor de identificare a riscurilor și o îmbunătățire a sistemului de gestionare pe baza rezultatelor înregistrate în cadrul fiecărui exercițiu financiar, prin acțiuni care permit diminuarea sau evitarea producerii riscului.
1.2.2. Analiza cantitativă și calitativă a riscului
Din aspectele prezentate anterior se desprinde următoarea idee: un prim pas în asigurarea unui management eficient al riscurilor este identificarea acestora, aplicând un complex de metode, în raport de particularitățile activității desfășurate. Totuși, fundamentarea oricărei decizii manageriale nu trebuie să se limiteze la utilizarea informațiilor generate de identificarea riscurilor potențiale. Acest proces trebuie să continue cu evaluarea riscurilor identificate, respectiv a consecințelor ce se pot manifesta.
Literatura de specialitate a consacrat două tipuri de metode utilizate în analiza riscurilor: metode cantitative și metode calitative. Pentru fiecare metodă sunt argumente pro și contra, controversele privind superioritatea uneia sau alteia fiind întâlnite frecvent. Diferența între cele două categorii de metode este reprezentată de faptul că prima implică atribuirea unor valori numerice în timp ce a doua se bazează pe stabilirea unor etichete non – numerice (ex. redus, ridicat, înalt, excelent, mediu, etc.) specifice unor intervale ce includ o gamă de valori numerice. Opinia generală este totuși că analiza cantitativă este obiectivă și numerică în timp ce analiza calitativă este subiectivă și non – numerică. Diferențele dintre cele două metode pot fi rezumate în tabelul următor:
Tabel 1.4. Diferențe între evaluarea cantitativă și calitativă
(Sursa: realizare proprie)
Analiza cantitativă reflectă deci, procesul prin care se atribuie caracteristici numerice probabilității și impactului fiecărui risc asupra obiectivelor proiectului, asupra situației de risc, asupra costurilor determinate. Principalele tehnici cantitative utilizate sunt interviul, simularea Monte Carlo, analiza de senzitivitate și metoda arborilor de decizie. Evident, principalul obiectiv al acestui proces este stabilirea riscurilor care au cea mai mare influență asupra proiectului sau entității, atribuirea unei probabilități șansei de nerealizare a proiectului, stabilirea costurilor suplimentare, identificarea obiectivelor ce pot fi realizate. Pentru atingerea acestuia, se utilizează atât documente specifice elaborate de compartimentul de management al riscului cât și diferite informații și documente obținute în procesul de identificare a riscurilor potențiale. Principalele rezultate ale prelucrării elementelor precizate sunt concretizate de documentul ce cuprinde riscurile prioritare cuantificate și impactul acestora asupra proiectului, analiza probabilistică a proiectului și probabilitatea de realizare a obiectivelor legate de costuri și perioade de realizare aferente proiectului.
Analiza calitativă a proiectului permite ierarhizarea riscurilor în raport de efectul potențial asupra obiectivelor unui proiect sau asupra activității desfășurate. Metoda presupune compararea rezultatelor pozitive sperate a se obține cu pierderile potențiale determinate de decizia de realizare a unei linii de acțiune. În același timp, se impune o estimare a impactului deciziei adoptate asupra tuturor subiecților implicați, chiar și colateral (există posibilitatea ca manifestarea unui risc să afecteze o firmă și să o favorizeze pe alta. Așa cum am precizat anterior, analiza calitativă presupune atribuirea de valori non – numerice, dar care corespund unor intervale numerice. Pentru reliefarea conținutului acestei metode, au fost propuse matrici ale riscurilor ce permit identificarea unor regiuni în care se manifestă riscurile cu o intensitate mai mare sau mai mică. Spre exemplu, o astfel de matrice este prezentată în figura nr. 1.8.
Figura nr. 1.8. Matricea calitativă de risc
(Sursa: Altenbach, 1995)
Se observă că se înregistrează nouă regiuni în care sunt grupate frecvențele și consecințele, cel mai mic risc înregistrându-se în regiunea în care se cuplează frecvența mică și consecințe mici, după cum cel mai ridicat risc se înregistrează în regiunea ,,ridicată – mari”. Riscurilor relative corespunzătoare fiecărei regiuni le sunt atribuite grade numerice, 1 reprezentându-l pe cel mai mic iar 5 pe cel mai ridicat.
Analiza calitativă se poate realiza și cu alte tipuri de matrici. Astfel, pentru analiza riscului proiectelor este propusă matricea scorului riscului, construită prin combinarea scalelor de probabilitate și impactul riscului (Bîrsa-Pipu, Popescu, 2003, p. 144). Pentru construirea scalei de probabilitate a riscului se atribuie valori cuprinse între 0 (probabilitatea ca evenimentul să fie imposibil) și 1 (probabilitatea producerii certe a evenimentului). Se pot atribui și valori ordinale, respectiv foarte puțin probabil, puțin probabil, mediu, probabil și foarte probabil. Scala de impact cuantifică mărimea efectelor riscului asupra proiectului și poate fi numerică sau ordinală (foarte scăzut, scăzut, moderat, ridicat, foarte ridicat). Cele două scale permit determinarea impactului riscului asupra principalelor obiective ale unui proiect, prin elaborarea fie a matricii ordinale, fie a celei numerice. În matricea nivelului de impact, valorile scăzute de impact sunt colorate cu verde, cele moderate cu galben iar cele ridicate cu roșu. În cazul matricii cardinale, se stabilește un scor al riscului prin ponderarea probabilității cu impactul. Dacă se realizează un scor mai mic de 0,05 se consideră un impact scăzut iar dacă acesta are peste 0,15 riscul are un impact ridicat. Din analiza matricilor precizate se poate determina poziția deținută de proiect comparativ cu altele, riscurile se pot detalia pe structura activităților proiectului și se pot ierarhiza în raport de stringența cu care trebuie adoptate măsurile necesare pentru gestionarea lor. Scala de probabilitate a riscului
are valori cuprinse între 0 (probabilitateaevenimentului imposibil)
ș
i 1 (probabilitatea evenimentului sigur). O scal
ă
general
ă
care se utilizeaz
ă
este alc
ă
tuit
ă
din valorile 0,10, 0,30, 0,50, 0,70
ș
i0,90, în care 0,10 este probabilitatea pentru un risc foarte pu
ț
in probabil s
ă
apar
ă
, iar 0,90 este probabilitatea pentru un risc care este foarte probabil s
ă
apar
ă
. Scala de probabilitate poate avea
ș
i valori ordinale, respectiv
foarte pu
ț
in probabil
,
pu
ț
in probabil
,
mediu
,
probabil
ș
i
foarte probabil
,corespunz
ă
toare valorilor de probabilitate de mai sus.
Concluzia care trebuie desprinsă este aceea că o abordare multidimensională generează obținerea unor rezultate pertinente în evaluarea riscurilor, acuratețea acestora fiind mult mai mare.
1.2.3. Diagnosticul riscului
O componentă importantă a diagnosticului financiar la nivelul oricărui agent economic este reprezentată de diagnosticul riscului. Pornind de la considerentul că activitatea derulată de un agent economic este structurată la nivelul a trei componente (din exploatare, financiară și extraordinară) dar principalul segment este dat de activitatea din exploatare și cea financiară, se impune o identificare a factorilor de risc principali care se pot manifesta în cadrul acestuia. De asemenea, dacă ne raportăm și la indicatorul care evidențiază volumul veniturilor obținute în cea mai mare parte din activitatea de exploatare, respectiv cifra de afaceri, atunci putem considera că factorul principal de risc este reprezentat de posibilitatea înregistrării unor fluctuații însemnate ale acesteia, pe fondul existenței unei anumite compoziții a costurilor totale (fixe și variabile) și al unui anumit raport între capitalurile proprii și cele împrumutate. Ca urmare, în fundamentarea diagnosticului financiar este absolut necesară o analiză a următoarelor categorii de riscuri:
Riscul economic sau de exploatare;
Riscul financiar;
Riscul de faliment.
1.2.3.1. Abordări generale privind riscul economic sau riscul de exploatare
Dacă ne raportăm la definițiile riscului în general, putem considera că riscul de exploatare concretizează incapacitatea unei firme de asigura obținerea unei cifre de afaceri în contextul unui structuri a costurilor realizate și a resurselor utilizate. Orice modificare a volumului de activitate (prin diversificarea produselor/serviciilor, prin extinderea capacităților de producție deținute, prin introducerea unor schimbări tehnologice în procesul de producție etc.) exercită influență asupra rezultatului întreprinderii deoarece generează modificări ale costului, situație ce poate deveni riscantă, concretizarea acesteia fiind reprezentată de diminuarea rezultatului din exploatare (Mironiuc, 2005/2006, p. 33). Din această precizare se deduce faptul că nivelul și structura costurilor unei firme, corelate cu modificările înregistrate de volumul de activitate, reprezintă factorii determinanți ai riscului de exploatare.
Derularea activității de exploatare într-un mediu din ce în ce mai dinamic și sub imperiul procesului de globalizare implică suportarea influențelor specifice, între care se înscriu: apariția unor utilaje, echipamente sau tehnologii moderne de fabricație, creșterea prețurilor la utilități, modificarea prețurilor de achiziție sau comercializare, fluctuații ale cursului valutar, accentuarea concurenței, mișcări sociale cu revendicări salariale ș.a. Dacă astfel de influențe generează reducerea volumului de activitate, cu impact direct asupra rentabilității, atunci se poate manifesta riscul economic, într-o perioadă mai mare sau mai mică, în raport de capacitatea/incapacitatea firmei de a se adapta la condițiile concrete din mediul extern.
Evaluarea riscului de exploatare se realizează cu ajutorul pragului de rentabilitate și al pârghiei de exploatare. Manifestarea acestui risc trebuie interpretată diferit, în raport de perioada de timp în care se înregistrează. Astfel, dacă se manifestă pe un interval scurt, nu este alarmantă, fiind necesară o identificare a factorilor care au dus la o astfel de situație. În schimb, menținerea acestei situații pe termen lung poate determina majorarea riscului financiar sau chiar induce starea de faliment. În literatura de specialitate sunt consacrate și anumite limite în interpretarea situației unui agent economic (Verniemmen, 1988, p. 204). Astfel, dacă cifra de afaceri depășește pragul de rentabilitate cu până la 10%, situația acestuia este instabilă. Situația devine relativ stabilă dacă mărimea cifrei de afaceri nu o excede pe cea a pragului de rentabilitate cu 20% și stabilă sau confortabilă dacă este depășit nivelul de 20%.
1.2.3.1.1. Analiza riscului economic pe baza pragului de rentabilitate
Utilizarea pragului de rentabilitate în determinarea riscului de exploatare presupune stabilirea acelui punct în care mărimea cifrei de afaceri devine egală cu cea a cheltuielilor de exploatare. Acesta este cunoscut în literatura de specialitate drept punct critic, punct mort sau cifra de afaceri critică.
Pentru determinarea acestui indicator, se impune o structurare a cheltuielilor totale în cheltuieli fixe și variabile. Astfel, în categoria cheltuielilor fixe se înscriu cele care nu sunt dependente de volumul de producție sau valoarea vânzărilor, fiind achitate chiar și în cazul în care nu se derulează procesul de producție (energia care nu se utilizează în activitatea direct productivă, apă, canalizare, salariile personalului administrativ, amortizarea mijloacelor fixe, gaze, întreținere spații de producție, chirii, dobânzi, asigurări, servicii de pază, salubritate, ș.a.). Evident, această categorie este considerată invariabilă pe o perioadă mai scurtă de timp, deoarece pe un interval mai mare se pot înregistra fluctuații (determinate, spre exemplu, de creșterea prețurilor la energie, gaze, revendicări salariale etc). Însă, la modul general, pe un interval de timp determinat, se constată o inelasticitate a cheltuielilor fixe, care concretizează consumuri de resurse variate, alocate de firme pentru obținerea de excedente financiare, corespunzător obiectivelor din strategia fixată. Cheltuielile variabile sunt dependente în mod direct de volumul producției și sunt reprezentate de costul materiilor prime, materialelor utilizate, energia consumată în procesul de producție, salariile personalului direct productiv, cheltuieli de transport, manipulare, depozitare și comercializare ș.a. Caracterul variabil al anumitor cheltuieli din această categorie poate fi modificat în anumite situații. Astfel, se poate înregistra o componentă fixă și una variabilă la nivelul cheltuielilor reprezentate de chirii, dobânzi, salarii (referitor la această ultimă cheltuială am evidențiat în categoria cheltuielilor variabile pe cea aferentă salariilor personalului direct productiv, dar, și aceasta poate avea o componentă fixă și una variabilă, corespunzătoare volumului suplimentar de produse realizat).
Această structură a cheltuielilor ne permite sintetizarea unei concluzii, respectiv faptul că nivelul cheltuielilor fixe este un factor generator în manifestarea riscului de exploatare. Astfel, cu cât baza de repartizare a acestora este mai mare (atunci când se înregistrează o creștere a cifrei de afaceri) riscul economic se reduce și invers în caz contrar. Practic, orice entitate trebuie să vizeze reducerea nivelului acestor categorii de cheltuieli, pe fondul menținerii sau al sporirii vânzărilor.
Pragul de rentabilitate poate fi dimensionat în unități fizice sau valorice, pentru un produs sau pentru activitatea derulată de o firmă. În primul caz, se utilizează următoarele relații:
VT = CT [1]
p x Q0 = CF + CV x Q0 [2]
[3]
unde: VT – venituri totale; CT – cheltuieli totale; CV – cheltuieli variabile și unitatea pe produs; CF – cheltuieli fixe; p – prețul unitar de vânzare; Q0 – volumul producției pentru care firma nu obține nici profit, nici pierdere; p – CV reprezintă marja față de cheltuielile variabile cuprinsă în preț.
Relația [1] poate fi utilizată pentru determinarea pragului de rentabilitate și sub următoarea formă:
VTm – CT = 0 [5]
Unde: VTm – reprezintă veniturile totale minime ce pot fi realizate de o firmă pentru acoperirea cheltuielilor totale.
Având în vedere structura cheltuielilor totale în cheltuieli fixe și cheltuieli variabile, din relația anterioară se poate obține relația [6]:
VTm – CF – CV = 0 [6]
Această egalitate se bazează pe anumite condiții, reprezentate de existența unei producții omogene și prețuri de vânzare constante, indiferent de volumul producției vândute.
Dacă se ia în considerare volumul vânzărilor, pragul de rentabilitate se determină atât pentru producția omogenă, cât și pentru cea variată pornind de la relația [7]:
M = CF și CA = CT, în punctul mort [7]
Întrucât rentabilitatea se determină prin raportarea efectului la efort în cadrul punctului mort sau al cifrei de afaceri critice, din ecuația anterioară se obține:
[8]
[9]
În cazul unei producții variate se consideră că prețul de vânzare și costul variabil sunt constante, deci, și raportul dintre cheltuielile variabile și cifra de afaceri este constant.
[10]
Grafic, determinarea pragului de rentabilitate se realizează astfel (figura 1.9):
Costuri
CAc PR
Q0 Cifra de afaceri
Figura 1.9. Determinarea pragului de rentabilitate în cazul producției omogene
Sursa: adaptare după Roman, 2004, p. 109
Din figura anterioară, se observă faptul că realizarea unui volum al producției egal cu Q0, nu permite nici obținerea de profit, nici înregistrarea unei pierderi. În acest caz, situația riscantă pentru firmă este obținerea unui volum al producției mai mare decât Q0, dar foarte apropiat de acesta. Posibilitatea de a se obține un nivel al producției mai ridicat decât Q0 determină majorarea profitului și o stabilitate mai mare. În cazul în care se obține un volum al producției sub nivelul critic firma va înregistra pierderi ce pot duce la insolvabilitate și faliment.
În practică se pot determina alți doi indicatori ce oferă informații referitoare la nivelul riscului operațional (Vintilă, 1997, p. 107): variația sau flexibilitatea absolută (ΔCAp/CAc) și coeficientul de volatilitate.
ΔCAp/CAc = CAp – CAc [11]
Unde: CAp reprezintă cifra de afaceri previzionată sau reală, CAc – cifra de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate sau cifra de afaceri critică.
Cu cât gradul de flexibilitate este mai mare, cu atât riscul de exploatare este mai redus și invers. Coeficientul de volatilitate se poate determina după formula:
[12]
El evidențiază raportul în care se situează veniturile efectiv realizate și cele corespunzătoare pragului de rentabilitate. Riscul se diminuează pe măsură ce acest coeficient înregistrează o valoare mai ridicată.
Din analiza pragului de rentabilitate se pot deduce anumite rezultate, în concordanță cu principalul obiectiv vizat de firmă, corespunzător operațiilor rezultate (tabelul 1.5).
Tabel 1.5. Rezultatele analizei pragului de rentabilitate în concordanță cu tipul activității vizate
Sursa: realizare proprie
Dacă se are în vedere modul de calcul al riscului economic se pot deduce factorii care îl influențează: înregistrarea unor variații semnificative în cantitățile de produse vândute, fapt ce afectează nivelul prețului de vânzare; instabilitatea prețurilor de achiziție a materiilor prime și materialelor utilizate; creșterea tarifelor la energie; inexistența unor contracte ferme de livrare, cu consecințe directe asupra cantității vândute, pe fondul unei cereri din ce în ce mai scăzute și al apariției unor concurenți noi; raportul între cheltuielile fixe și variabile (cheltuieli fixe mari – risc mare) și, corelat cu acest ultim aspect, ajustarea într-un procent mic a prețului de vânzare la modificări ale costurilor de producție.
Determinarea pragului minim de rentabilitate poate oferi o serie de informații privind nivelul de profitabilitate al unei firme, dar și referitoare la implicațiile modificării costurilor de producție sau prețurilor de vânzare asupra acestuia. Deci, nu poate fi neglijată valoarea informațională și decizională a acestui indicator. În același timp, nu este recomandabilă absolutizarea utilizării acestuia în fundamentarea deciziilor adoptate de manageri privind volumul producției, nivelul comenzilor acceptate sau extinderea activității pe piețe noi ori prin producerea de bunuri și servicii noi, întrucât se bazează pe anumite ipoteze privind menținerea unui preț de vânzare constant sau stabilitatea costurilor variabile per unitatea de produs, ce pot deveni nerealiste în anumite situații.
1.2.3.1.2. Analiza riscului economic pe baza coeficientului de elasticitate
Dacă în cazul pragului de rentabilitate pentru identificarea riscului operațional se stabilește punctul în care nu se realizează nici profit nici pierdere, utilizarea coeficientului de elasticitate permite aprecierea riscului prin identificarea sensibilității rezultatului exploatării la variația mediului de activitate, cu ajutorul coeficientului de elasticitate.
Cunoscut și sub denumirea de efect de levier de exploatare (Stancu, 2002, p. 869), acest coeficient exprimă raportul dintre variația profitului din exploatare și cea a cifrei de afaceri:
[13]
Unde: PE reprezintă profitul din exploatare; CA – cifra de afaceri.
Între pragul de rentabilitate și coeficientul de elasticitate se înregistrează o corelație, ce poate fi evidențiată cu ajutorul relațiilor următoare:
[14]
Unde: PEPR – reprezintă profitul din exploatare corespunzător punctului critic (având în vedere faptul că veniturile totale sunt egale cu cheltuielile totale, rezultă că acesta este nul); Rmcv – rata marjei cheltuielilor variabile.
Valoarea coeficientului de elasticitate permite identificarea nivelului de risc: cu cât elasticitatea este mai mică, cu atât riscul este mai redus. Practic, obținerea unui nivel ridicat al cifrei de afaceri (situat la o distanță mare de pragul de rentabilitate) concretizează o situație favorabilă și un risc de exploatare redus și invers.
1.2.3.2. Evaluarea și analiza riscului financiar
Utilizarea resurselor împrumutate pentru asigurarea necesarului de finanțare presupune în mod obligatoriu achitarea unui cost de finanțare ce reprezintă o remunerare a creditorilor pentru riscurile asumate prin procesul de creditare. Raportat la firmele utilizatoare, este evident faptul că suportarea costului de finanțare implică obținerea unei rentabilități cel puțin de același nivel, astfel încât îndatorarea să genereze un efect pozitiv. De altfel, majoritatea economiștilor consideră că îndatorarea este o modalitate de procurare a resurselor necesare care nu este de neglijat, mai ales în cazurile în care firmele se confruntă cu oportunități de investire, ce ar favoriza dezvoltarea lor viitoare. Părerea unanimă este că se impune cu pregnanță apelarea la împrumuturi în cazul identificării unor astfel de oportunități, care vor contribui la dezvoltarea firmei, creșterea rentabilității și asigurarea echilibrului financiar, așteptarea până la constituirea resurselor proprii putând să ducă la pierderea proiectelor în cauză. Un alt argument ar fi și deductibilitatea cheltuielilor cu dobânzile, ceea ce permite diminuarea costului capitalului împrumutat cu economia de impozit rezultată (uneori, costul capitalurilor proprii îl devansează pe cel al capitalurilor împrumutate, prin rentabilitatea financiară solicitată de acționari pentru capitalurile puse la dispoziția firmei). Dar, nu întotdeauna se obține nivelul de rentabilitate sperat, fapt ce concretizează posibilitatea manifestării riscului financiar. Acesta reflectă variabilitatea rezultatelor obtenabile pe fondul modificării structurii capitalurilor utilizate de către o firmă.
1.2.3.2.1. Considerații privind riscul financiar
După cum am precizat în prima parte a acestui capitol, la nivelul firmelor mici și mijlocii din România, se înregistrează un proces de management al riscurilor financiare mai puțin activ, deși, în contextul actual acesta ar trebui să ocupe o poziție primordială în cadrul managementului general. Expertul în riscuri Thomas Priermeier considera că o astfel de atitudine reprezintă un punct slab cu potențial de dezastru deoarece riscurile financiare pot înregistra o evoluție surprinzătoare, cu consecințe rapide asupra profitului și, implicit, chiar asupra existenței în sine a întreprinderii. Importanța gestionării riscurilor financiare rezultă și din două considerente majore: concretizarea lor generează întotdeauna pierderi financiare; pericolul de insolvabilitate este mult mai mare în cazul manifestării acestora, comparativ cu alte categorii de riscuri.
Factorii generatori ai riscului financiar pot fi reprezentați de: obținerea unei rentabilități insuficiente pentru acoperirea cheltuielilor cu dobânzile; modificarea structurii financiare în favoarea capitalurilor împrumutate; solicitări ale acționarilor pentru acordarea unor remunerații însemnate sub formă de dividende; variabilitatea veniturilor din exploatare pe fondul instabilității economice, al accentuării concurenței sau reducerii cererii pentru produsele realizate; modificarea legislației fiscale.
În procesul de evaluare a riscului financiar, sunt interesați toți cei care, într-un fel sau altul, au o legătură cu viața economică a unei firme. Evident, în primul rând, managerii trebuie să identifice necesarul de resurse, corespunzător obiectivelor stabilite prin strategia de dezvoltare și să adopte decizia de finanțare astfel încât să se înregistreze cel mai mic cost de finanțare. În același timp, orientarea spre anumite tipuri de resurse permite și utilizarea unor instrumente și metode de evitare sau protecție împotriva riscului financiar. Acționarii vizează, de regulă, nivelul de remunerare al capitalurilor proprii, dar, în cazul accentuării situației de instabilitate financiară și al creșterii gradului de îndatorare, ei pot solicita remunerări mai mari sau pot să vândă acțiunile deținute în vederea investirii într-o altă firmă sau în alt domeniu capitalurile obținute, acest fapt determinând însă agravarea pericolului de faliment (fără a mai lua în considerare și diminuarea valorii de piață a firmei, ca urmare a creșterii numărului de acțiuni pe piață și al reducerii cursului bursier).
Nu putem omite nici creditorii din categoria persoanelor interesate de structura financiară și de capacitatea firmei de a-și rambursa datoriile. Obținerea unor profituri mici, existența unui grad de îndatorare ridicat și estimarea unui risc de faliment sunt elemente mai mult decât suficiente pentru neacordarea de noi credite. Pe același palier se situează și potențialii investitori, care sunt interesați de riscul plasamentelor pe care ar urma să le efectueze. Concurenții pot fi, la rândul lor, antrenați de procesul de identificare a riscului financiar, pe de o parte ca urmare a faptului că ar putea fi favorizați de falimentul unei firme din același domeniu sau de pe aceeași piață iar pe de altă parte datorită identificării unei oportunități de extindere prin asimilarea unei astfel de firme.
1.2.3.2.2. Riscul financiar prin prisma pragului de rentabilitate
Corelația risc – rentabilitate rămâne unul dintre cele mai vizate aspecte în cadrul oricărei activități desfășurate. La nivelul unei entități, prezintă o importanță deosebită punctul în care veniturile realizate sunt suficiente pentru a acoperi cheltuielile din exploatare dar și cheltuielile cu dobânzile. Riscul financiar poate fi considerat ca variabilitatea profitului net, sub incidența structurii financiare (Stancu, 2002, 870), ce concretizează raportul capitaluri proprii/capitaluri împrumutate, acestea din urmă generând, în mod evident, cheltuieli financiare. Dobânzile și spezele bancare corespunzătoare împrumuturilor contractate de o firmă corespund unor costuri de natură financiară ce afectează, în mod normal, nivelul rezultatelor obținute, cu repercusiuni directe asupra riscului financiar.
În mod similar dimensionării pragului de rentabilitate în cazul riscului din exploatare, pentru riscul financiar, acesta poate fi determinat prin adăugarea cheltuielilor cu dobânzile la cheltuielile fixe:
[15]
unde: CAPRF reprezintă cifra de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate financiar; D – cheltuielile cu dobânzile; CF – cheltuielile fixe; CV – cheltuieli variabile; CA – cifra de afaceri.
Din analiza relației de calcul rezultă faptul că înregistrarea unei diferențe pozitive între cifra de afaceri realizată și cifra de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate financiară concretizează obținerea de profit, iar majorarea acesteia îndepărtează pericolul risc financiar și faliment. În mod similar se poate interpreta și diferența înregistrată între volumul de activitate realizat și cel specific pragului de rentabilitate.
1.2.3.2.3. Efectul de levier și riscul financiar
Utilizarea resurselor împrumutate în finanțarea activității nu mai reprezintă de multă vreme un lucru absolut negativ pentru agenții economici. Evident, cheltuielile financiare afectează rezultatul exercițiului prin intermediul cheltuielilor financiare impuse de contractarea oricărui împrumut, dar, în cazul în care rentabilitatea obținută este superioară costului resurselor împrumutate, efectul de îndatorare este pozitiv. Practic, într-o astfel de situație, se poate considera că profitul înregistrat ca urmare a îndatorării este o recompensă pentru riscul asumat de către întreprinzător.
Pentru identificarea efectului de levier se utilizează relația:
[16]
Unde: Rf reprezintă rata rentabilității financiare; Re – rata rentabilității economice; Rd – rata dobânzii; D – datorii; Kpr – capitalurile proprii.
Produsul reprezintă efectul de levier, raportul dintre datorii și capitalurile proprii concretizând levierul financiar. Practic, el este determinat de „politica de finanțare a întreprinderii prin capitaluri proprii sau prin împrumuturi” (Hada, 1999, p. 207). Din relația 16 se poate observa faptul că diferența înregistrată între rata de rentabilitate economică și raportul dintre datorii și capitalurile proprii influențează rentabilitatea financiară în sensul creșterii sau al descreșterii (cu cât nivelul ratei de rentabilitate economică este mai mare comparativ cu cel al ratei dobânzii, cu atât rentabilitatea financiară este mai mare și invers). În acest context, se poate afirma faptul că riscul economic (ce determină o variabilitate a rentabilității economice) și cel financiar (cu impact asupra rezultatelor obținute prin intermediul cheltuielilor financiare) generează fluctuații ale rentabilității financiare.
Altfel spus, raporturile în care se pot afla rata de rentabilitate economică și rata dobânzii determină și efectul pozitiv sau negativ al levierului financiar. Astfel, o rentabilitate economică superioară ratei dobânzii evidențiază impactul pozitiv al îndatorării asupra valorii firmei. În caz contrar, utilizarea resurselor împrumutate se va repercuta asupra rentabilității financiare în sensul reducerii acesteia pe măsură ce efectul de levier este tot mai mic (evident, negativ).
1.2.3.3. Metode de analiză a riscului de faliment
Nimeni nu poate spune, indiferent de volumul de activitate desfășurat și de nivelul deținut la un moment dat că este exonerat de pericolul manifestării riscului de faliment. Acesta este reprezentat de posibilitatea de manifestare a unei situații de incapacitate de onorare a datoriilor la termenele scadente, indiferent de natura acestora (datorii față de bănci, furnizori, diverși creditori, stat, provenite din perioade anterioare sau din angajamente curente). Evident, existența unui dezechilibru temporar nu poate constitui un element ce poate afecta echilibrele fundamentale ale unei firme, dar, permanentizarea acestora nu poate duce decât la restrângerea volumului de activitate, pe fondul reducerii rentabilității și, în final, la faliment. Riscul de faliment nu poate fi determinat doar de o activitate de gestionare a resurselor materiale, financiare și umane ci și de degradarea climatului economic, accentuarea concurenței, falimentul clienților, băncilor sau furnizorilor, producerea unor pagube însemnate în sensul distrugerii unor bunuri pentru care nu a existat asigurare etc.
Firmele cu dificultăți de natură financiară pot fi identificate ca fiind cele care nu-și mai pot achita datoriile la termen, au un grad de îndatorare ridicat și nu mai pot achita sumele corespunzătoare rambursării împrumuturilor contractate, apelează la resurse împrumutate pe termen scurt pentru finanțarea investițiilor, fără identificarea altor categorii ce ar putea asigura rambursarea acestora și continuarea procesului de investire, utilizează capacitățile de producție la un nivel redus. În analiza riscului de faliment, se pot utiliza diverse metode, între cele mai utilizate înscriindu-se: metoda indicatorilor de echilibru, metoda ratelor de lichiditate și solvabilitate și metoda scorurilor.
1.2.3.3.1. Metoda indicatorilor de echilibru
Indicatorii consacrați în analiza echilibrului financiar sunt fondul de rulment, nevoia de fond de rulment și trezoreria netă.
Fondul de rulment (FR) este un indicator ce evidențiază diferența dintre resursele pe termen scurt și datoriile pe termen scurt. Situațiile concrete ale raporturilor în care se pot afla cele două elemente și interpretarea fondului de rulment, sunt prezentate în tabelul 1.6:
Tabel 1.6 Situația fondului de rulment și semnificația acestuia
Sursa: realizare proprie
Din elementele prezentate în tabel se pot constata situațiile favorabile și cele nefavorabile, dar, interpretarea trebuie efectuată cu prudență, deoarece orice modificare semnificativă a elementelor luate în considerare pot genera modificări în sensul opus. Spre exemplu, încetinirea vitezei de rotație a activelor circulante și accelerarea celei corespunzătoare datoriilor pe termen scurt pot determina transformarea fondului de rulment pozitiv într-o mărime negativă și invers. Ca urmare, un bun manager trebuie să coreleze informațiile furnizate de acest indicator cu cele referitoare la situația creanțelor și datoriilor (spre exemplu, transformarea creanțelor în disponibilități într-o perioadă mai scurtă decât cea corespunzătoare achitării datoriilor, determină modificarea unei situații de dezechilibru financiar, evidențiată de un fond de rulment negativ, într-una pozitivă și invers, în cazul unui raport nefavorabil între termenele de achitare a datoriilor și cele de încasare a creanțelor). De asemenea, fondul de rulment este determinat pe baza unor date contabile înregistrate la un moment dat, ce pot înregistra modificări majore chiar în perioada în care se realizează analiza. Aceste aspecte sunt susținute de cazurile înregistrate în practică în care, la nivelul unor firme cu un fond de rulment pozitiv s-a manifestat situația de insolvabilitate în timp ce la altele, cu fond de rulment negativ, nu s-au înregistrat probleme de echilibru financiar pe termen lung. Toate acestea converg spre un raționament ce trebuie luat în considerare de manageri, respectiv realizarea unei analize a riscului în dinamică, în concordanță cu evoluția nevoii de fond de rulment și necesitatea asigurării unei trezorerii pozitive. Dar, și aici este nevoie de aplicarea unei politici prudente a gestionării trezoreriei. Astfel, este evident faptul că existența unei trezorerii pozitive poate asigura resursele necesare derulării activității viitoare, efectuării de investiții sau economii. Problema care poate să apară este cea a menținerii nefructificate a unor disponibilități pe termen lung. După cum se știe, menținerea unor resurse în stare latentă nu permite sporirea valorii întreprinderii, fapt ce poate avea repercusiuni asupra echilibrului viitor, remunerării capitalurilor utilizate sau achitării datoriilor. Și totuși, o trezorerie pozitivă este preferabilă trezoreriei negative, care determină contractarea de noi credite, în condiții mai dificile (băncile pot solicita garanții suplimentare, pot impune dobânzi mai mari sau pot refuza chiar creditarea). În plus, este recomandabilă și o analiză a cauzelor ce au generat un fond de rulment negativ: investiții importante, cu implicații favorabile asupra rezultatelor viitoare și a capacității de autofinanțare sau activitate defectuoasă la nivelul mai multor exerciții financiare și utilizarea continuă a capitalurilor proprii pentru acoperirea unor pierderi. În prima situație, se poate restabili cu ușurință dezechilibrul manifestat în perioada realizării investițiilor (totuși, se impune prudență în asigurarea resurselor necesare finanțării curente) în timp ce al doilea caz concretizează un element de gestiune necorespunzătoare și impune măsuri urgente, astfel încât să se asigure capacitatea de plată.
Practica a statuat și un alt indicator important de echilibru, respectiv ,,Nevoia de fond de rulment” (NFR) dimensionat ca diferență între nevoile temporare (stocuri + creanțe) și resursele temporare (datorii curente) de care dispune o firmă. O sintetizare a raportului dintre elementele determinante și interpretarea acestuia sunt prezentate în tabelul nr. 1.7:
Tabel 1.7. Nevoia de fond de rulment și interpretarea acesteia
Sursa: realizare proprie
Legătura dintre cei doi indicatori de echilibru prezentați este realizată de trezoreria netă (TN) ce reflectă nivelul disponibilităților bănești, aflate în casierie sau conturi bancare. Nivelul acesteia poate fi pozitiv sau negativ, impunând măsuri corespunzătoare (tabelul nr. 1.8.):
Tabel 1.8. Corelația dintre fondul de rulment, nevoia de fond de rulment și trezoreria netă
Sursa: realizare proprie
Analiza stării de echilibru sau dezechilibru financiar nu trebuie să reprezinte o interpretare simplistă a nivelului trezoreriei nete, ci, dimpotrivă, o identificare corectă și realistă a situației clare a celor trei indicatori. Astfel, în practică pot să apară diverse cazuri, în raport de mărimea pozitivă sau negativă a fiecăruia (spre exemplu, FR pozitiv, NFR negativă și TN pozitivă sau FR pozitiv, NFR negativă și TN pozitivă etc.), care impun adoptarea unor măsuri diferite, în concordanță cu obiectul de activitate. De asemenea, este importantă și dimensionarea tendinței trezoreriei nete, prin intermediul indicatorului cunoscut sub denumirea de ,,cash-flow”. Acesta concretizează variațiile trezoreriei de la o perioadă la alta, pe fondul celor corespunzătoare fondului de rulment și a nevoii de fond de rulment. O situație favorabilă este cea în care indicatorul are o valoare pozitivă, deoarece se manifestă o creștere a nivelului resurselor proprii pentru autofinanțare.
1.2.3.3.2. Metoda ratelor de lichiditate și a ratelor de solvabilitate
Echilibrul financiar poate fi evidențiat și cu ajutorul ratelor de lichiditate și solvabilitate. Astfel, lichiditatea poate fi privită în general, ca posibilitatea de achitare a datoriilor prin transformarea activelor deținute la un moment dat în lichidități. Ratele de lichiditate dimensionează capacitatea unei firme de a-și onora obligațiile pe termen scurt, prin compararea lichidităților potențiale cu datoriile pe termen scurt.
Literatura de specialitate a consacrat patru categorii de rate ale lichidității, respectiv: rata lichidității generale, rata lichidității reduse, rata lichidității curente și rata lichidității imediate. Rata lichidității generale reflectă capacitatea de achitare a datoriilor din exploatare pe seama activelor circulante (se consideră că acestea pot fi transformate în lichidități utilizabile pentru acoperirea datoriilor pe termen scurt):
[17]
Unde: AC reprezintă activele circulante; Dts – datorii pe termen scurt.
Din modul de calcul rezultă faptul că o valoare subunitară este specifică unei situații cu grad ridicat de risc deoarece nivelul datoriilor este mai mare comparativ cu cel al elementelor susceptibile a fi transformate în lichidități. O îmbunătățire a situației ar fi asigurată prin încasarea mai rapidă a creanțelor, diminuarea stocurilor, lărgirea perioadei creditului furnizor sau lichidarea unor credite pe termen scurt. Un raport unitar concretizează o situație fragilă, deoarece o simplă neîncasare a unei creanțe sau întârziere în încasare pot genera dificultăți în achitarea datoriilor curente. Practica recomandă ca fiind acceptabil un nivel cuprins în intervalul [1,2 – 2]. Diferența față de unitate este explicabilă prin faptul că modificările intervenite în situația resurselor sau a datoriilor sunt acoperite de aceasta (nu trebuie însă omis faptul că acest nivel supraunitar trebuie să corespundă unor elemente de active circulante sănătoase, nu unui nivel ridicat al stocurilor nevandabile, greu vandabile sau degradate). De altfel, din acest punct de vedere consider că relația 17 ar putea fi mai realistă dacă elementul ,,Stocuri” din componența activelor circulante ar fi luat în calcul nu la valoarea înscrisă în bilanțul contabil ci la o valoare estimată a fi realizată prin valorificarea acestora. Nici depășirea limitei superioare a intervalului nu este o situație favorabilă, întrucât poate fi rezultatul unei gestiuni ineficiente a activelor circulante. În plus, nu trebuie absolutizat acest interval, fiind indicată o interpretare în raport cu obiectul de activitate al firmei analizate (structura activelor variază de la un domeniu de activitate la altul iar ciclul de exploatare are o durată diferită, existând posibilitatea de finanțare a datoriilor curente din credite temporare, rambursabile din încasarea contravalorii produselor finite după un interval mai mare de timp).
Rata lichidității redusă (testul acid) elimină influența exercitată de nivelul și structura stocurilor, modul de calcul fiind prezentat în relația următoare:
[18]
Unde: S reprezintă stocurile; Cr –creanțe; IFts – investiții financiare pe termen scurt; Db – disponibilități bănești.
O situație foarte bună a capacității de plată este evidențiată de o mărime unitară a acestui indicator, dar, intervalul consacrat este [0,6 – 1], considerându-se că mărimile cuprinse în cadrul acestuia sunt optime. Înregistrarea unui raport supraunitar poate reflecta finanțarea stocurilor din alte resurse decât cele mobilizate pe termen scurt, situație ce corespunde, de regulă, unor costuri ridicate de finanțare.
Rata lichidității imediate presupune restrângerea semnificativă a elementelor de active circulante, luându-le în considerare doar pe cele mai lichide sau potențiale a fi transformate în lichidități foarte repede:
[19]
Intervalul în care se regăsește valoarea optimă a indicatorului este [0,4 – 0,6]. Indicatorul permite identificarea capacității unei firme de a-și onora datoriile doar pe seama disponibilităților bănești. Interpretarea acestui indicator nu trebuie realizată într-un mod strict, întrucât disponibilitățile pot varia la intervale foarte scurte de timp, volumul lor poate fi dat de încasarea unor arierate, și, în același timp poate fi diminuat prin achitarea unor datorii cu scadență viitoare apropiată.
De altfel, nivelul înregistrat de indicatorii prezentați nu permite o identificare a influenței exercitată de fiecare dintre activitățile desfășurate asupra lichidității fiind necesare analize suplimentare, bazate pe determinarea unor elemente prezentate în literatura de specialitate drept rate de rotație sau rate de gestiune. În categoria acestora se înscriu (Lezeu, 2004, p. 171-172): numărul de rotații (stabilit ca raport între cifra de afaceri realizată și elementul de activ utilizat pentru obținerea acesteia), ce evidențiază de câte ori se rotește elementul de activ (active circulante, stocuri) pentru obținerea unui volum al cifrei de afaceri și durata în zile a unei rotații (raportul dintre elementul luat în considerare și cifra de afaceri realizată ponderat cu perioada de timp pentru care se realizează analiza), respectiv perioada în care are loc translația elementului de activ prin toate formele funcționale corespunzătoare unui ciclu economic și reconstituirea acestuia în disponibilități bănești.
O altă categorie de rate ce permite aprecierea riscului de faliment este cea a ratelor de solvabilitate. Solvabilitatea exprimă capacitatea unei firme de a-și achita datoriile pe termen mediu și lung pe seama capitalului propriu. Se pot utiliza și alți indicatori care permit o analiză a capacității de rambursare a datoriilor, din punct de vedere al analizei riscului, între care mai important este cel ce reprezintă rata de acoperire a datoriilor pe termen mediu și lung, calculat ca raport între capitalul propriu și cuantumul datoriilor pe termen mediu și lung.
1.2.3.3.3. Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor
Modificările din ce în ce mai rapide care se produc în lumea afacerilor au dus la necesitatea utilizării unor metode care să permită previzionarea riscului de faliment. La începutul anilor ’60 din secolul trecut, pe fondul unor studii asupra unor întreprinderi performante și a unora care au dat faliment, s-a elaborat metoda scorurilor, care a vizat elaborarea unor modele utilizabile în evaluarea riscului de faliment la nivelul unei firme. Principiul de bază în cadrul acestei metode este realizarea unui set de rate atât pentru un grup de firme performante cât și pentru un grup cu dificultăți financiare, acesta fiind utilizat în stabilirea unui model care să diferențieze cele două grupuri. Practic, pentru fiecare întreprindere se stabilește o funcție scor din a cărei analiză rezultă o diferențiere a firmelor sănătoase de cele aflate în dificultate. Aceasta are forma generală următoare:
Z = a1x1 + a2x2 + a3x3 + ……. + anxn,
unde: x reprezintă ratele implicate în analiză; a – coeficientul de ponderare al fiecărei rate.
Deci, metoda scorurilor se bazează pe tehnicile statistice ale analizei discriminante, stabilindu-se pentru fiecare întreprindere un scor Z, reprezentat de o funcție liniară a ratelor identificate. În teoria economică au fost elaborate o serie de modele bazate pe Metoda scorurilor, dintre care cele mai cunoscute sunt: Modelul Altman; Modelul Conan și Holder; Modelul Holder, Loeb și Partier; Modelul Băncii Franței etc.
Astfel, Altman a utilizat informațiile obținute prin studierea unui larg eșantion de companii, dintre care unele au dat faliment, iar altele au supraviețuit și a constatat că analiza bazată pe mai multe variabile a permis previzionarea a 75% din falimente, cu 2 ani înainte de producerea acestora. Modelul elaborat a cuprins cinci variabile considerate fundamentale pentru o întreprindere. Pe baza scorului înregistrat se stabilește situația unei firme din punct de vedere al riscului de faliment. Și celelalte modele elaborate se bazează pe același principiu (utilizarea unor indicatori financiari care permit elaborarea unor funcții scor). În general, metoda scorurilor este utilizată de bănci în identificarea riscului de faliment la nivelul firmelor solicitatoare de credite.
Consider totuși că nu se impune o absolutizare a valorii informative a acestei metode deoarece principiul de bază este dimensionarea unor rate considerate semnificative, constante în timp, ori, după cum se știe, sistemul în care își desfășoară activitatea firmele este complex și aflat într-o dinamică accentuată. În acest context, se impune completarea unei astfel de analize și cu alte metode care permit identificarea și evaluarea riscului financiar și a riscului global. Această afirmație este susținută și de faptul că aplicarea în practică a metodei scorurilor a fost confirmată în aproximativ 80% din cazuri.
1.3. Elaborarea și aplicarea strategiei – fundamente în asigurarea performanței la nivelul activității desfășurate
1.3.1 Abordări conceptuale și metodologice ale strategiei la nivel microeconomic
Indiferent de ramura în care își desfășoară activitatea, de mărimea sau tipul lor, firmele trebuie să fundamenteze și să implementeze strategii care să guverneze activitatea derulată. În ultimii ani, se constată o orientare accentuată spre procesul strategic, ce a devenit o componentă fundamentală a managementului oricărei firme, indiferent de domeniul de activitate, întrucât s-a observat o influențare semnificativă a nivelului performanțelor realizate de firmele de succes. Practic, procesul strategic a devenit o modalitate managerială importantă de profesionalizare a conducerii și creștere a competitivității firmei.
Dacă ne raportăm la termenul de strategie se poate constata cu ușurință că acesta nu este unul nou ci se regăsește pe diferite trepte ale evoluției societății omenești. Astfel, încă din antichitate, se utiliza termenul de ,,strategos” cu semnificația de general care comanda o armată. Ulterior, termenul a dobândit noi accepțiuni, fiind similar cu abilitățile psihologice și comportamentale ale unui general de a organiza și conduce o armată. Treptat, termenul a dobândit valențe noi și în alte domenii, respectiv economie, politologie etc. Astfel, strategia a fost definită drept un model sau plan în care sunt corelate obiectivele fundamentale ale unei organizații, dar și măsurile adoptate pentru realizarea acestora în cadrul politicilor promovate (Quinn, Mintzberg, James, 1988, p. 3).
Peter Druker este unul din primii economiști care a analizat și evidențiat rolul procesului strategic la nivelul firmelor și a precizat conținutul strategiei. Astfel, el a considerat că transformările fundamentale înregistrate se repercutează în mod accentuat asupra economiei în general și asupra managementului firmei în special, în cinci domenii importante, respectiv (Druker, 2006, p. 120):
,,integrarea economică internațională, cu recunoașterea principiului reciprocității de către toți participanții la acest proces;
integrarea firmelor în economia mondială prin intermediul alianțelor încheiate la nivelul diferitelor domenii, astfel încât efectul de sinergie să fie benefic pentru toți participanții;
restructurarea organizatorică a firmelor, astfel încât să se diminueze nivelurile ierarhice;
noile provocări care vizează managementul, astfel încât obiectivul principal al acestuia să nu se centreze exclusiv la nivelul performanțelor dimensionate prin intermediul profitului ci să vizeze echilibrul între bunăstarea firmei și sporirea avuției în plan local și național;
proeminența crescândă a vieții politice internaționale și a politicilor internaționale asupra celor economice interne, în contextul în care se manifestă un proces de intercondiționare tot mai accentuat între cele două categorii”.
Pornind de la aceste aspecte, Druker aprecia faptul că strategia unei organizații trebuie să răspundă la două întrebări: în ce constă afacerea? și care ar trebui să fie obiectul de activitate al firmei? Consider că la aceste întrebări trebuie să se adauge și altele referitoare la modalitatea de derulare a activității în condiții de risc și incertitudine (care sunt obiectivele fundamentale, care este gradul de risc asumat în atingerea acestora, cu ce resurse se pot realiza obiectivele fixate, care este segmentul de piață vizat ș.a.).
În literatura de specialitate se întâlnesc abordări multiple ale conceptului de strategie. O abordare complexă a acestuia a realizat-o pentru prima dată Alfred Chandler care a definit-o drept: „determinarea pe termen lung a scopurilor și obiectivelor unei deprinderi, adoptarea căilor de acțiune și alocarea resurselor necesare pentru realizarea obiectivelor” (Chandler, 1969, p. 13). Plecând de la faptul că această abordare nu permite o distincție între procesul de elaborare a strategiei și strategie, Kenneth Andrews și Igor Ansoff au încercat să realizeze această diferențiere. Astfel, Kenneth a considerat strategia ca fiind structura obiectivelor, scopurilor, politicile și planurile majore pentru realizarea lor, astfel stabilite încât să definească obiectul actual sau viitor de activitate ale afacerii și tipul de întreprindere (1980, p. 18-19). Ansoff a abordat strategia ca fundament al activității firmei pe care aceasta o derulează sau dorește să o deruleze în viitor (1990, p. 30). Abordări oarecum diferite de cele prezentate au avut Hofer și Schendel care au considerat strategia ca un mod de alocare a resurselor existente sau potențiale și de interacțiune cu mediul, cu precizarea felului în care se pot atinge obiectivele firmei.
Abordarea multiplă a strategiei, realizată de către Henry Mintzberg, evidențiază o serie de posibilități de acțiune pentru atingerea unui obiectiv bine stabilit. Nu poate fi omisă contribuția majoră în definirea strategiei de către Michael Porter, care definește termenul de strategie generică cu sensul următor: ,,specificarea abordării fundamentale pentru obținerea avantajului competitiv urmărit de firmă, ce furnizează contextul acțiunilor de întreprins în fiecare domeniu funcțional. In practică, totuși, multe planuri strategice sunt liste ale fazelor de acțiune, fără o articulare clară cu avantajul competitiv ce se urmărește a se realiza și a modalităților de utilizat” (Porter, 1998).
La nivelul specialiștilor din România, preocupări în domeniul stabilirii conținutului strategiei și a caracteristicilor acesteia au avut în principal Nicolescu O. și Verboncu I., care au considerat strategia ca ,,ansamblul obiectivelor majore ale organizației pe termen lung, principalele modalități de realizare, împreună cu resursele alocate, în vederea obținerii avantajului competitiv potrivit misiunii organizației” și care fac distincția între strategie și managementul strategic (Nicolescu, Verboncu, p. 102-104).
Având în vedere diferitele abordări ale conceptului de strategie, consider că acestea pot fi sintetizate astfel: strategia reprezintă rezultatul unui proces complex de fundamentare ce identifică totalitatea obiectivelor importante pe termen mediu și lung, modalitățile și mijloacele de realizare a acestora, într-un interval de timp determinat. Obiectivele vizate de strategie reflectă, de fapt, nivelul de performanță sau de îmbunătățire a calității vieții în interiorul firmei, dorit a se obține după parcurgerea intervalului de timp stabilit. Evident, aceste obiective pot fi identificate prin intermediul unor indicatori concreți, cum ar fi nivelul cifrei de afaceri, mărimea profitului, eficiența resurselor consumate, nivelul costurilor de producție, valoarea bursieră a acțiunilor, maximizarea valorii firmei, nivelul calității vieții etc. Maximizarea valorii firmei trebuie să rămână unul dintre cele mai importante obiective, întrucât acesta concretizează valoarea patrimoniului deținut (alegerea maximizării profitului drept obiectiv central al strategiei poate determina discrepanțe între situația scriptică și cea reală, absența unui flux real de lichidități determinând doar o forță potențială de dezvoltare viitoare).
1.3.2. Principalele caracteristici ale strategiei
Pornind de la considerentul că obiectivul principal al oricărei activități desfășurate trebuie să fie reprezentat de adăugarea unui plus de valoare la cea existentă, cu precizarea că acesta trebuie să fie maximul obtenabil, se poate preciza faptul că o acțiune concertată a tuturor celor implicați prin aplicarea unui mix corelat de metode corespunzător variantei alese poate converge spre atingerea acestuia. Astfel, alegerea modului de acțiune și a metodelor ce permit atingerea obiectivelor poate fi considerată ca o rezultantă a opțiunii strategice.
Evident, elaborarea unei strategii nu este suficientă atâta timp cât nu sunt vizate anumite caracteristici care se raportează la: conținut – din acest punct de vedere, strategia trebuie să răspundă cerinței de includere a tuturor domeniilor și componentelor la nivelul activității desfășurate (astfel, omiterea voluntară sau nu a unei componente sau acțiuni poate avea efecte negative pe fondul necorelării operațiilor derulate); direcția de acțiune prefigurată, ce trebuie să fie orientată în același sens; capacitatea integratoare – prin intermediul planificării trebuie să armonizeze desfășurarea și rezultatele activităților realizate.
Din analiza definițiilor strategiei prezentate anterior, se pot desprinde anumite trăsături definitorii ale acesteia:
strategia vizează realizarea unor scopuri definite, prezentate sub formă de misiune și obiective, nivelul calitativ al acestora condiționându-l pe cel al performanțelor realizate de firmă;
în procesul de elaborare se impune raportarea un interval de timp de 3 până la 5 ani;
elaborarea strategiei pentru componentele importante ale firmei, dacă acest fapt asigură un rezultat favorabil sau pentru întreaga firmă;
identificarea principalelor fenomene și procese care sunt specifice direcțiilor principale de acțiune;
fundamentarea strategiei trebuie să urmărească interdependențele dintre firmă și mediul în care își desfășoară activitatea, astfel încât să se prefigureze acțiunea factorilor externi care pot influența semnificativ rezultatele obținute;
corelarea intereselor tuturor părților implicate sau cel puțin a celor majoritare;
elaborarea strategiei în concordanță cu tipul de cultură organizațională promovată la nivelul firmei;
selectarea modalității optime de combinare a resurselor, astfel încât să se obțină efectul maxim;
principalul obiectiv al oricărei strategii trebuie să se raporteze la obținerea avantajului competitiv, raportat la cost sau nivel calitativ.
Indiferent de modul de abordare sau definire a strategiei, de caracteristicile sau obiectivele vizate, este foarte clar faptul că un manager trebuie să identifice toate caracteristicile acesteia, astfel încât să poată fundamenta și aplica cea mai bună opțiune strategică, iar performanțele firmei să se îmbunătățească corespunzător. La nivelul firmelor, se pot aplica diferite tipuri de strategii, din punct de vedere al efectelor obținute putând fi structurate în strategii de creștere a valorii, strategii de menținere și strategii de diminuare a activității sau chiar de lichidare a firmei.
1.3.3. Componentele fundamentale ale strategiei
Din analiza diferitelor accepțiuni ale conceptului de strategie se desprind și principalele componente ale acesteia. Schendel și Hofer (1978, p. 123), analizând diferite lucrări de referință din literatura de specialitate, au identificat patru componente principale ale oricărei strategii (figura 1.10.):
Figura 1.10. Componentele fundamentale ale strategiei
Sursa: realizare proprie pe baza precizărilor autorilor menționați
În opinia altor autori, strategia conține și alte componente. Astfel, Quinn J. consideră că principalele componente sunt reprezentate de obiective, programele specifice secvențelor de acțiune și deciziile strategice.
O sinteză a opiniilor exprimate permite identificarea mai multor componente, respectiv: misiune, obiective, opțiuni strategice, resurse, termene, avantaj competitiv.
Misiunea firmei trebuie să se raporteze la scopul principal și modul în care este prefigurată evoluția sa viitoare astfel încât să se poată diferenția de firmele similare din ramura de activitate.
Obiectivele strategice concretizează scopurile finale ale firmei spre care converg acțiunile derulate în cadrul activității desfășurate. În mod tradițional, obiectivele principale sunt reprezentate de cele economice (profit, valoare bursieră, nivelul productivității muncii, valoare adăugată etc). Modificările înregistrate la nivel global în ceea ce privește mediul natural, social, politic sau economic au determinat o schimbare de optică, înregistrându-se și includerea unor obiective de natură socială (asigurarea unor condiții optime de muncă pentru salariați sau construirea unor creșe sau grădinițe pentru copii acestora, protecția mediului înconjurător șa.).
Opțiunile strategice reprezintă direcțiile concrete de acțiune ce permit atingerea obiectivelor fixate. În literatura de specialitate, se precizează drept opțiuni strategice privatizarea, retehnologizarea, diversificarea producției, specializarea în producție ș.a.
Resursele se raportează la totalitatea fondurilor ce permit constituirea elementelor necesare derulării activității. Orice strategie trebuie să încerce să dimensioneze acel nivel al resurselor ce corespunde volumului de activitate derulată, în caz contrar existând pericolul nerealizării obiectivelor stabilite sau al nefructificării excedentelor obținute.
Termenele strategice prefigurează perioada de timp în care se va operaționaliza strategia, indicând momentul declanșării dar și cel al finalizării acesteia. Deși aparent nu sunt elemente importante, succesul unei strategii este influențat și de stabilirea unor date realiste dar și de respectare acestora.
Avantajul competitiv implică obținerea unor produse și servicii superioare din punct de vedere calitativ și al costului de producție, comparativ cu cele oferite de concurenți. Acesta trebuie să fie durabil astfel încât să se manifeste pe o perioadă îndelungată. Practic, avantajul competitiv este componenta ce poate reprezenta fundamentul viabilității și competitivității firmei pe termen lung.
1.3.4. Strategia financiară la nivelul firmelor
Mediul de afaceri și mediul financiar rămân unele dintre cele mai sensibile din punct de vedere al dinamismului. În consecință, fundamentarea unei strategii financiare pornind de la strategia generală poate determina o îmbunătățire a performanțelor economico – financiare. Etapele de elaborare a strategie financiare sunt aceleași ca și la strategia generală, dar cu particularizare pe activitatea financiară, fiind mai reduse din punct de vedere al volumului de muncă implicat. Pornind de la obiectivul strategic formulat în strategia generală, se stabilesc obiectivele specifice și se formulează strategia, se stabilesc termenele de implementare și realizare și persoanele ce au atribuții în acest sens, se identifică opțiunile strategice și resursele necesare, se aplică strategia și se exercită controlul asupra îndeplinirii obiectivelor fixate. Această ultimă etapă este absolut obligatorie, întrucât neîndeplinirea obiectivelor fixate transformă strategia într-un simplu document previzional, fără nici o relevanță în obținerea unor performanțe viitoare. În plus, acumularea de dezechilibre financiare generează eșecuri dintre cele mai grave la nivelul managementului financiar, mergând până la faliment. Ori, tocmai identificarea acestor dezechilibre și a cauzelor generatoare pot fi mijloace de redefinire a strategiei financiare și de relansare a activității.
Fundamentarea strategiei financiare implică identificarea surselor de finanțare și utilizarea eficientă a resurselor disponibile. Astfel, pornind de la obiectivele stabilite se pot elabora direcțiile de acțiune, se determină necesarul de finanțare și se identifică structura optimă de finanțare. Dimensionarea necesarului de finanțat trebuie să se raporteze la valoarea investițiilor. Structura de finanțare se stabilește în raport de gradul de îndatorare existent, de politica de distribuire a dividendelor, de costul surselor de finanțare. Un alt elemente ce trebuie avut în vedere este cel care se raportează la politica de credit comercial. În acest sens, nivelul creditului client este determinat de obiectivul strategic de sporire a cifrei de afaceri, dar trebuie corelat cu cel al creditului furnizor și, mai ales, cu perioada de acordare a acestora. În plus, se impune analiza impactului acordării de discounturi și de fidelizare a clienților. Nu se pot omite nici regimul de amortizare a mijloacelor fixe și nici metodele de calculație a costurilor. Strategia financiară trebuie să se raporteze la atât la nivelul întregii organizații cât și la nivelul produselor și serviciilor și al diferitelor componente organizatorice.
Având în vedere aspectele precizate, consider că politica financiară rămâne una dintre cele mai importante componente ale activității de management financiar, ce trebuie avută în vedere la elaborarea strategiei financiare. Aceasta concretizează ansamblul de metode și instrumente cu caracter financiar antrenate în mobilizarea, alocarea și gestionarea resurselor bănești, în vederea realizării obiectivului principal stabilit prin strategia prefigurată.
Trebuie să remarc faptul că politica financiară a firmei este influențată în mod direct și indirect de politica financiară la nivel macroeconomic, prin intermediul instrumentelor de natură fiscală și monetară, ce pot fi considerate factori de influență externă.
Dacă se au în vedere diferitele accepțiuni ale conceptului de politică financiară se pot sintetiza într-o abordare generalistă, aceasta reprezentând "un ansamblu de decizii, de opțiuni fundamentale pentru cea mai eficientă alocare a capitalului". Această definiție evidențiază pregnant scopul esențial al unei politici financiare judicioase, promovată de o firmă pe baza cunoașterii condițiilor concrete ale mediului în care funcționează. Dar, în mod firesc, ea se raportează la obiectivele economice pe care firma le are de îndeplinit, luând în considerare riscurile posibile asumate și impactul acțiunii diverșilor factori implicați asupra valorii firmei, a cărei creștere constituie obiectivul principal urmărit.
Totodată, politica financiară a întreprinderii reprezintă o parte integrantă a politicii economice a acesteia. În acest sens, nu se poate discuta despre fundamentarea și aplicarea unor decizii în materie economică fără să se ia în considerare și aspectele financiare, ce pot fi decisive în dezvoltarea și chiar supraviețuirea întreprinderii. Astfel, nivelul capitalului utilizat, resursele financiare necesare pentru efectuarea de investiții noi sau de modernizare ori pentru finanțarea necesităților ciclului de exploatare și costul specific fiecărui tip de resursă, modalitatea de distribuire a profiturilor realizate pentru autofinanțare sau pentru acordarea de dividende sunt doar câteva aspecte esențiale ale politicii financiare ce trebuie coroborate cu cele ale politicii economice.
În acest context, principalele obiective vizate în cadrul politicii financiare pot fi sintetizate astfel:
selectarea proiectelor de investiții, pe baza analizei oportunităților de investire, a necesității și economicității fiecărei variante de realizare;
identificarea modalităților de finanțare, în corelație cu nivelul costului corespunzător;
fundamentarea structurii financiare a întreprinderii prin asigurarea unui raport optim între capitalul propriu și cel împrumutat (se impune și identificarea raportului dintre rentabilitatea economică și costul de finanțare specific resurselor împrumutate);
alegerea proporției de distribuire a profitului net și a tipului de politică de dividend;
selectarea soluțiilor optime privind modificarea mărimii capitalului propriu (spre exemplu, în cazul firmelor cotate pe piața bursieră, decizia de majorare a capitalului social prin emisiunea de noi acțiuni trebuie fundamentată și în raport de nivelul cursului bursier al acțiunilor vechi, în cazul unui curs scăzut o astfel de modalitate nefiind recomandată, întrucât prețul de emisiune ar trebui să se situeze sub acest nivel, iar resursele procurate ar fi reduse).
Fiecare dintre coordonatele enumerate comportă elemente caracteristice supuse analizei factorilor de decizie în vederea fundamentării opțiunilor, luând în considerare impactul celor din urmă asupra activității firmei. În acest context, adoptarea unor decizii referitoare la obiectivele strategice și tactice de natură financiară permite identificarea coordonatelor strategiei financiare ce poate asigura un nivel al performanței economice și financiare și asigurarea maximizării valorii întreprinderii.
1.4. Concluzii și contribuții proprii
Mediul economic este previzibil și cert? Evoluțiile viitoare ale pieței, concurenților, prețurilor, cursului de schimb sau a dobânzilor pot fi prefigurate și identificate de către manageri cu exactitate? Sunt întrebări retorice care trebuie să mențină în permanență factorii decizionali într-un proces activ de identificare a situațiilor de risc, a consecințelor acestora dar și a posibilităților de acțiune, stabilite sub forma unor soluții alternative. Răspunsul rapid la modificările intervenite în condițiile interne și externe ce pot afecta traiectoria stabilită prin intermediul strategiilor prefigurate permite evitarea unor situații dificile din punct de vedere financiar sau chiar existențial. Dar, pentru a fi posibil un astfel de răspuns este necesar un proces de management al riscului bine fundamentat și aplicat.
Gestionarea riscurilor economice, financiare sau de faliment nu presupune doar o predicție privind manifestarea acestora ci și existența capacității de asigurare a stabilității în cazul manifestării acestora. Spre exemplu, la nivelul economiei românești, un factor major de risc, în special pentru firmele cu activitate de export, dar nu numai, în diferite perioade de timp, l-a reprezentat deprecierea monedei naționale comparativ cu moneda unică europeană. O gestionare pasivă a unei astfel de situații reprezintă practic o atitudine fatală pentru un agent economic afectat de modificarea cursului de schimb, cu precădere la nivelul celor de dimensiuni mici sau medii. Costurile suplimentare determinate de depreciere pot afecta major rezultatele financiare și influența negativ activitatea derulată, punând sub semnul întrebării chiar existența viitoare a acesteia.
Identificare, evaluarea și gestionarea riscurilor trebuie să se realizeze în mod sistematic, corespunzător caracteristicilor de la nivelul fiecărei activități (nu toate firmele sunt afectate în mod egal de riscurile potențiale). În același timp, este necesară o abordare integrată a riscurilor potențiale, deoarece manifestarea simultană a diferitelor categorii de riscuri poate determina starea de insolvabilitate (spre exemplu, acțiunea conjugată a unor factori cum sunt creșterea ratei dobânzii la creditele contractate sau ce urmează a fi contractate, modificări ale gradului de fiscalitate, deprecierea cursului valutar și creșterea prețurilor la materiile prime utilizate, combustibil sau energie poate duce invariabil la faliment, dacă nu sunt utilizate diverse instrumente ce permit acoperirea efectelor negative).
Din păcate, așa cum am mai precizat în cadrul acestui capitol, la nivelul firmelor mici și mijlocii procesul de management al riscurilor este considerat de cele mai multe ori un rău necesar, fiind neglijat sau minimalizat. Mai mult, se constată și o tendință de tratare singulară a riscurilor potențiale, la nivelul fiecărei componente organizatorice, fără asigurarea unei gestionări complexe, care să permită o evitarea acțiunii simultane și interdependente a diferiților factori de risc, așa cum se manifestă în realitate.
Practic, atitudinea managerilor față de riscurile potențiale poate deveni un atuu al firmelor în activitatea desfășurată. Astfel, asumarea riscului corespunzător capacității de a face față acestuia poate determina un avantaj ce asigură succesul. Semnificația acestei afirmații poate fi exprimată și prin faptul că doar adoptarea unor metode de evitare a riscurilor nu reprezintă mereu cea mai bună soluție. Concluzia finală este aceea că un proces de management al riscurilor este absolut necesar al nivelul fiecărei entități, indiferent de mărime, profil sau domeniu de activitate și că se impune tratarea acestora în concordanță cu particularitățile proprii precum și utilizarea situațiilor concrete în vederea asigurării succesului.
În plus, elaborarea și aplicarea strategiilor nu reprezintă un scop în sine, ci constituie o modalitate managerială majoră de profesionalizare a conducerii și creștere a competitivității firmei. În acest context, este evident faptul că nivelul de performanță poate fi îmbunătățit semnificativ în situația în care se optează pentru fundamentarea și aplicarea unor strategii, în cadrul acestora o componentă importantă fiind reprezentată de partea financiară.
Strategia reprezintă rezultatul unui proces complex de fundamentare ce identifică totalitatea obiectivelor importante pe termen mediu și lung, modalitățile și mijloacele de realizare a acestora, într-un interval de timp determinat. Oiectivele vizate de strategie reflectă, de fapt, nivelul de performanță sau de îmbunătățire a calității vieții în interiorul firmei, dorit a se obține după parcurgerea intervalului de timp stabilit iar aceste obiective pot fi identificate prin intermediul unor indicatori concreți, cum ar fi nivelul cifrei de afaceri, mărimea profitului, eficiența resurselor consumate, nivelul costurilor de producție, valoarea bursieră a acțiunilor, maximizarea valorii firmei, nivelul calității vieții etc. Prin intermediul acesteia se pot identifica principalele variante de desfășurare a activității investiționale, de finanțare și de repartizare a rezultatelor obținute, astfel încât să se asigure maximizarea valorii întreprinderii, echilibrul financiar, capacitatea de onorare a datoriilor și rentabilitatea activității desfășurate. Aceste aspecte susțin fără echivoc necesitatea procesului strategic în general, dar și a strategiei financiare în calitate de componentă esențială a strategiei generale. De asemenea, fundamentarea procesului strategic pe informații pertinente, ce caracterizează capacitatea unei întreprinderi de a gestiona în mod eficient capitalurile utilizate precum și stabilirea unor obiective realiste și urmărirea atingerii acestora pot constitui elemente de succes la nivelul activității viitoare.
Cercetarea efectuată în cadrul acestui capitol a vizat următoarele aspecte:
Aprofundarea noțiunilor teoretice privind riscurile potențiale la nivelul entităților economice;
Realizarea unei distincții între risc și incertitudine și prezentarea principalelor puncte de vedere referitoare la acest aspect;
Formularea unor recomandări privind atitudinea managerilor în fața riscului;
Prezentarea succintă a factorilor de risc și a necesității constituirii unor baze de date în scopul utilizării unor programe informatice astfel încât să se realizeze un proces de analiză și evaluare a riscurilor potențiale și să se aplice metode de evitare a acestora, efectul final fiind îmbunătățirea performanțelor firmelor;
Analiza critică a procesului de management al riscurilor la nivelul agenților economici, cu raportare directă la punctele de vedere din literatura de specialitate;
Evidențierea principalelor metode de identificare a riscurilor și prezentarea avantajelor și deficiențelor acestora;
Identificarea metodelor ce pot fi utilizate în analiza riscurilor și prezentarea diferențelor între evaluarea cantitativă și calitativă;
Analiza pertinentă a principalelor categorii de riscuri ce trebuie identificate în procesul de fundamentare a diagnosticului financiar cu prezentarea factorilor de influență determinanți;
Prezentarea metodelor utilizate în analiza riscului de faliment;
Analiza sintetică a elementelor specifice procesului strategic și precizarea coordonatelor fundamentale ale unei strategii financiare eficiente în atingerea nivelului de performanță vizat.
Extinderea argumentărilor științifice și realizarea unor distincții clare la nivelul noțiunilor prezentate reprezintă un fundament pentru cercetările aplicative, care vizează soluționarea unor probleme legate de identificarea și evaluarea riscurilor economice și financiare pe fondul variabilității indicatorilor de performanță ai acestora.
CAPITOLUL II
ABORDĂRI TEORETICE PRIVIND PERFORMANȚA ECONOMICO-FINANCIARĂ. SURSE INFORMAȚIONALE LA NIVELUL AGENȚILOR ECONOMICI
2.1. Delimitări conceptuale privind performanța
Obiectivul primordial al gestiunii financiare la nivelul entităților economice este reprezentat de maximizarea valorii acestora, indiferent de mărimea pe care o au (în cazul firmelor mari, cotate pe piața de capital, este recomandabilă maximizarea cursului bursier iar în cazul firmelor mici și mijlocii sau a celor necotate se impune asigurarea echilibrului financiar, a capacității de plată, a solvabilității și a rentabilității la nivelul activității derulate). Pornind de la acest aspect, urmărirea eficienței activității derulate la nivelul firmelor impune o monitorizare permanentă a performanțelor financiare.
Deși este o problemă de interes major pentru orice entitate, conceptul de performanță a fost cercetat din punct de vedere empiric mai mult în ultimele decenii. O descriere a literaturii de specialitate din punct de vedere al structurii și conținutului performanței, se întâlnește la Campbell, care o considera ,,un deșert virtual” (Campbell, 1990, p. 704). Același autor considera că ,,performanța este ceea ce organizația se angajează să facă, și să o facă bine” (Campbell ș.a., 1993, p. 37). Se observă că tendința de explicare a conceptului de performanță este subsumată acțiunilor derulate în concordanță cu obiectivele entității și nu cu cele urmărite în mod individual. O altă abordare se raportează la performanță considerând că “o întreprindere este performantă dacă ea este în același timp productivă și eficace” (Niculescu, 2003). Această modalitate de abordare poate prezenta anumite limite, deoarece obținerea unui raport supraunitar între efecte și eforturi și între realizări și previziuni nu este întotdeauna sinonimă cu asigurarea performanței unei firme comparativ cu alte firme. La nivel microeconomic, se poate constata și o echivalare a performanței cu o stare de competitivitate: ,,performanța este o stare de competitivitate a entității economice, atinsă printr-un nivel de productivitate și eficacitate care-i asigură o prezență durabilă pe piață” (Niculescu, Lavalette, 1999, p. 256). Nu poate fi omisă nici identificarea performanței drept ,,un rezultat deosebit obținut în domeniul managementului, cel economic, comercial etc ce implică eficiența, eficacitatea și competitivitatea companiilor și comportamentelor lor procesuale și structurale” (Verboncu și Zalman, 2005, p. 63).
Trebuie remarcată linia de demarcație între performanță și rezultate economico- financiare. Astfel, în timp ce rezultatele înregistrate sunt dimensionate prin intermediul unor mărimi absolute sau relative, starea de performanță este identificată prin raportare la diferite obiective sau alte concepte. Deci, performanța este considerată drept capacitatea unei firme de a progresa pe fondul unor eforturi constante, fiind definită prin raportare la alte concepte: eficiență, eficacitate și valoare (Albu și Albu, 2005, 30-31). În același timp însă, se poate observa și tendința de explicare a performanței prin rezultatele înregistrate, considerându-se că aceasta este reprezentată de ,,acel nivel al celor mai bune rezultate obținute” (Bărbulescu, Bâgu, 2001, p. 55).
Performanța nu trebuie privită ca un factor determinant al succesului unei entități, ci și ca o modalitate de promovare mai facilă în cadrul acesteia a indivizilor cu performanțe ridicate, comparativ cu cei care înregistrează niveluri mai reduse (VanScotter ș.a., 2000, p. 527). Alți autori consideră că schimbările curente în natura muncii, respectiv accentul pe învățarea continuă și proactivitate, dezvoltarea muncii în echipă, îmbunătățirea tehnologiei precum și tendințele spre globalizare au un impact relevant asupra conceptului de performanță și asupra cercetărilor viitoare asupra performanței (Sonnentag, Frese , 2002, p. 15-16).
Desfășurarea activității la nivelul agenților economici într-un mediu extrem de complex și într-o dinamică accentuată, pe fondul înregistrării unor diferențieri semnificative din punct de vedere al condițiilor concrete, au generat necesitatea utilizării conceptului de performanță ca măsură a rezultatelor obținute, corespunzător obiectivelor stabilite. Altfel spus, nu se poate dimensiona un indicator care să permită comensurarea rezultatelor la nivelul unei entități, fiind necesară o abordare multidimensională, în corelație cu obiectivele vizate.
De altfel, conceptul de performanță este explicitat prin intermediul a trei caracteristici fundamentale: economicitatea (procurarea resurselor necesare la cel mai mic cost), eficiența (a maximiza rezultatele obținute, pornind de la o cantitate dată de resurse, sau a minimiza cantitatea de resurse pentru un rezultat prestabilit) și eficacitate (rezultatele obținute sunt mai mari sau cel puțin egale cu rezultatele prevăzute) (Ristea, 1998).
Din analiza numeroaselor accepțiuni ale conceptului de performanță se desprind trei curente importante: analiza performanței în concordanță cu gradul de realizare a obiectivelor stabilite prin strategiile aprobate, ce prefigurează liniile directoare de acțiune în cadrul activității desfășurate; identificarea performanței în corelație cu capacitatea de creare a valorii și corelarea performanței cu nivelul de productivitate și eficacitate realizat. Schematic, acestea pot fi reprezentate astfel (figura 2.1.):
Figura nr. 2.1. Posibilități de dimensionare a performanței la nivelul agenților economici
Sursa: realizare proprie, după precizările din literatura de specialitate privind performanța și dimensionarea acesteia
Indiferent de modalitatea de abordare, performanța rămâne un parametru fundamental în prefigurarea viitorului unei firme, un indicator ce poate poziționa o entitate la nivelul pieței sau segmentului de piață obținut pe fondul competitivității generate. În acest context, principalul rol al dimensionării performanței este de a stabili poziția curentă a firmei și de a furniza managerilor informațiile necesare pentru fundamentarea unei strategii mai bune (Ivanov și Avasilicăi, 2013, p. 397).
Așa cum am precizat, conceptul de performanță a cunoscut o dinamică permanentă, determinarea acesteia realizându-se însă într-un mod diferit, în raport de specificitățile perioadei de analiză. Astfel, este cunoscută concepția care etapizează evoluția acestuia în patru faze (Gosselin, 2006):
1900 -1950, cu identificarea conceptului la nivelul performanței financiare cu ajutorul raportului costuri/beneficii identificat la nivelul indicatorului ,,rentabilitatea capitalului investit”;
1950-1980, când s-a considerat că se impune exercitarea unui control al centrelor de responsabilitate, cu ajutorul unor măsuri de natură financiară;
1980-1990, interval ce a corespuns ideii potrivit căreia performanța este echivalentă cu obținerea unor produse de calitate și asigurarea satisfacției clienților;
perioada după 1990, ce corespunde utilizării conceptului de management strategic al performanței, în care s-a pus accentul pe indicatori financiari, indicatori de calitate și indicatori raportați la satisfacția clienților, angajaților și inovare.
O importanță deosebită o au atât indicatorii ce pot fi utilizați în dimensionarea performanței cât și interpretarea acestora în concordanță cu particularitățile înregistrate la nivelul fiecărui agent economic sau persoană interesată de acest aspect.
2.2. Capacitatea informațională și limite ale criteriilor utilizate în caracterizarea performanței firmelor
Pentru optimizarea performanțelor economice și financiare este necesar să se implementeze un sistem de diagnostic financiar al activității desfășurate, concretizat de o serie de documente ce cuprind un set de indicatori solicitat de echipa managerială. Este evident faptul că eficacitatea acestui sistem este determinată de tipul documentelor solicitate, de felul în care se desfășoară conlucrarea între diferitele componente ale firmei dar și de tehnologia utilizată în elaborarea rapoartelor. În același timp, identificarea informațiilor corespunzătoare dimensionării performanței, existența unor date reale și suficiente și utilizarea unor criterii pertinente reprezintă elemente fundamentale în asigurarea unei evaluări reale, cu implicații directe în fundamentarea strategiei viitoare. Orice sistem de dimensionare a performanței trebuie să răspundă următoarelor cerințe (Boulescu, Mareș, 2002, p. 46):
,,să fie strategic, astfel încât urmărirea evoluției performanței să se realizeze în concordanță cu obiectivele strategice;
să fie complet, adică să acopere toate dimensiunile performanței globale și să satisfacă cerințele tuturor părților interesate;
să fie relevant, în sensul furnizării unor informații importante atât pentru manageri cât și pentru alte părți interesate;
să fie consecvent, astfel încât să ofere o coerență la nivelul termenilor utilizați în descrierea și definirea obiectivelor de performanță;
să fie corect sau precis, astfel încât cei care analizează informațiile furnizate să poată evalua în mod corespunzător performanța realizată;
să fie prompt pentru ca măsurile privind performanța să poată fi adoptate la timp”.
Dimensionarea performanțelor activității derulate poate fi analizată cu ajutorul unui set de indicatori (Nistor, Pintea, 2010, 331-337): competitivitate; performanță financiară; resurse utilizate; calitatea serviciilor; flexibilitate; inovație; performanță socială; performanța mediului.
În aprecierea performanței unei entități au fost propuse și utilizate mai multe criterii, în concordanță cu modul de evaluare a acesteia. Astfel, considerarea performanței drept un echivalent al eficienței activității derulate, în condițiile unui volum de resurse și mijloace, a impus utilizarea unor criterii corespunzătoare, respectiv productivitatea muncii, capacitatea de adaptare la cerințele pieței, satisfacția angajaților. Considerarea performanței drept capacitatea de a maximiza veniturile realizate cu ajutorul unor resurse și mijloace limitate a dus la utilizarea unor criterii cum ar fi creșterea valorii, asigurarea capacității de plată, asigurarea controlului mediului înconjurător sau chiar existența unui stoc de bunuri care să permită funcționarea viitoare a firmei. Performanța financiară a fost apreciată pentru prima dată în 1974 cu ajutorul marjei profitului, rentabilității financiare, rentabilității capitalului utilizat și a ratei de activitate. O altă abordare (Debois, 1979) permite identificarea a cinci criterii de apreciere: creșterea dimensionată ca procent în valoarea adăugată realizată într-o perioadă de timp determinată; rentabilitatea apreciată ca raport între excedentul brut din exploatare și cifra de afaceri; productivitatea înregistrată, identificată cu raportul valoare adăugată – active imobilizate brute; gradul de îndatorare calculat ca raport între datoriile financiare și capacitatea de autofinanțare și solvabilitatea firmei reprezentată de raportul dintre datoriile financiare și valoarea contabilă netă a activelor imobilizate.
După anii 1990, s-a manifestat un nou curent de opinie în definirea performanței, raportat la obiectivele stabilite și respectiv, realizate. Astfel, până la nivelul anului 2000, performanța a fost abordată în corelație cu noțiunile de eficiență și eficacitate, ulterior raportându-se la capacitatea de creeare a valorii (Pintea, 2011, 13). În literatura de specialitate se întâlnesc opinii potrivit cărora performanța reflectă realizarea obiectivelor organizaționale (Bourguignon, 1995, p. 61), criticate însă ca fiind incomplete deoarece ,,se limitează la a defini caracteristicile performanței fără să caute un mijloc operațional” (Lebas, 995, p. 68).
Alți autori sintetizează o serie de criterii de performanță în diferite categorii, în raport de scopul vizat (Mironiuc, Bedrule-Grigoruța, 2007): criterii tradiționale contabile care nu permit însă decât o apreciere a performanței pe termen scurt; criterii ce permit o abordare modernă a performanței (valoarea economică adăugată și valoarea de piață adăugată), vizând crearea de valoare pentru acționari; criteriul fluxurilor de numerar; criterii bursiere pentru analiza performanței bursiere; criterii non-financiare, ce permit o evaluare a performanței sociale și de mediu. Nu poate fi omisă nici aprecierea performanței financiare în corelație cu rentabilitatea sau profitabilitatea, întâlnită la mai mulți autori: rentabilitatea reprezintă una dintre cele mai sintetice forme de exprimare a eficienței activității economico- financiare a firmei, apreciată în mărime absolută prin intermediul profitului, ce reflectă performanța firmei (Vâlceanu ș.a., 2005, p. 236); rentabilitatea se poate stabili la diferite niveluri de agregare în funcție de diferența dintre venituri și consumul de resurse, fiecare fiind asimilată unui indicator de performanță specific (Petcu, 2009, p. 312); profitul este utilizat frecvent drept o măsură a performanței (Balteș, 2010, p. 41).
Aspectele precizate converg spre o idee ce reliefează faptul că nu este permisă o apreciere exhaustivă a modului în care poate fi definită performanța. Această afirmație poate fi justificată prin următoarele argumente: în primul rând, necesitatea dimensionării performanței este specifică fiecărei entități, corespunzător situației înregistrate atât în perioada anterioară evaluării cât și în momentul realizării acestei operații, implicând și analiza obiectivelor viitoare stabilite și a unor modalități de verificare a îndeplinirii acestora; în al doilea rând, particularitățile înregistrate la nivelul fiecărei activități/entități impune stabilirea unor indicatori și criterii corespunzătoare acestora. Indiferent însă de dificultățile ce apar în procesul de dimensionare a performanței, se impune, în primul rând, stabilirea unor puncte de reper referitoare la situația înregistrată: rezultatele obținute sunt/nu sunt satisfăcătoare (și aici mă raportez și la o comparație cu alte elemente ce permit o evaluare reală a acestora; spre exemplu, obținerea de profit poate fi considerată o situație pozitivă, corespunzătoare obiectivelor fixate; dar, este rata de remunerare a capitalurilor investite, dimensionată pe baza acelui profit, comparabilă cel puțin cu rata de remunerare oferită de stat pentru titlurile emise, sau cu cea oferită de diverse instituții financiare ori bancare?); rezultatele sunt comparabile cu resursele alocate și eforturile depuse în cadrul activității desfășurate.
Din analiza criteriilor de apreciere a performanței prezentate se poate desprinde concluzia că noțiunea în sine este extrem de complexă, fapt ce impune utilizarea unei abordări multidimensionale și nu singulare în exprimarea acesteia, întrucât fiecare criteriu prezintă anumite limite informaționale. Astfel, realizarea unei corelații între criteriile cantitative și calitative, identificarea unor aspecte non financiare precum și compararea cu nivelul de competitivitate înregistrat pe piață de către concurenți pot reprezenta elemente ce asigură rezultate pertinente în aprecierea performanței.
2.3. Posibilități de dimensionare a performanței globale
Dimensionarea performanței rămâne o problemă de un real interes atât pentru manageri cât și pentru cercetători. Acest lucru este destul de dificil, deoarece sunt numeroase aspectele care trebuie lămurite. Ce laturi ale performanței ar trebui analizate? Din ce punct de vedere trebuie analizată performanța? Care este efectul dimensionării performanței în fundamentarea deciziilor strategice? Ce indicatori pot fi utilizați în dimensionarea performanței? Care sunt elementele ce pot fi considerate drept baza de comparație? În literatura de specialitate se întâlnește opinia potrivit căreia ,,măsurarea performanței este un subiect care este discutat de multe ori, dar rareori definit” (Neely ș.a., 1995, 83-84). Același autor definește dimensionarea performanței ca procesul de cuantificare a eficienței și a eficacității unei acțiuni. Pentru măsurarea performanței, în raport de elementul de comparație, pot fi utilizați indicatori cantitativi (mărimea profitului, veniturile realizate și cheltuielile efectuate, valoarea adăugată sau valoarea creată, productivitatea muncii ș.a.) și indicatori calitativi (nivelul de satisfacție al clienților pentru produsele oferite, serviciile prestate sau lucrările executate, motivarea salariaților ș.a.).
În aprecierea performanței globale se pot utiliza diferite forme, dar, sintetizând precizările anterioare, consider că există două posibilități majore: realizarea unei comparații între rezultatele obținute și cele prognozate sau chiar cele înregistrate într-o perioadă anterioară, instrumentele utilizate fiind indicii de evoluție, raportați la diferitele criterii considerate în cadrul acestui proces și, efectuarea unei comparații între rezultatele obținute de firmă și cele înregistrate de cel mai puternic concurent (în acest caz, se pot utiliza diferiți indicatori, de natură economică sau financiară).
Nu trebuie omisă nici posibilitatea evaluării performanței globale prin intermediul nivelului de competitivitate, ce constă în capacitatea unei firme de a utiliza elementele de resurse materiale, financiare și umane prin asimilarea progresului tehnic astfel încât să asigure obținerea unor produse și servicii superioare din punct de vedere calitativ, și, implicit, a unui plus de valoare.
Concluzia ce se desprinde este aceea că performanța în sine nu este o noțiune clară, explicabilă și măsurabilă printr-un set de valori bine definite. Ea reflectă, mai degrabă, o operație de comparare cu diferite obiective stabilite anterior, cu indicatori interni sau externi, caracterizați de o stare dinamică, fapt ce implică modificări permanente în exprimarea și dimensionarea performanței.
2.3.1. Tabloul de bord echilibrat
Obținerea de performanțe din activitatea desfășurată reprezintă un obiectiv fundamental al strategiilor fundamentate. Dar, stabilirea generică drept obiectiv ,,înregistrarea de performanțe” nu poate fi un element real, dacă nu se concretizează pe de o parte în indicatori cuantificabili iar pe de altă parte în dimensionarea parametrilor de atingere a rezultatelor vizate. Măsurarea performanței se poate realiza cu ajutorul unor modele statistice iar în cazul parametrilor ce nu pot fi cuantificați direct se impune observarea indirectă și stabilirea unor elemente de control. În prezent, se cunosc mai multe sisteme de măsurare a performanței, între care se înscriu: Balanced Scorecard (Kaplan și Norton, 1993, 1996, 2001), Performance Prism (Neely, 2002), Cambridge Performance Measurement Process (Neely, 1996) ș.a., tendința din ultimii ani fiind de orientare spre cele care asigură excelența la nivelul tuturor componentelor unei entități.
Unul dintre cele mai cunoscute modele de măsurare a performanței este Balance Scorecard, cu toate că nu există o variantă care să fie unanim acceptată, deoarece în practică se înregistrează o diversitate de operatori, cu cerințe specifice. Spre exemplu, în anul 2007 trei specialiști au formulat o listă de zece obiective financiare și nouă obiective strategice cu o balanță de tip scorecard (Gamble, Strickland, Thompson, 2008, p. 31). Însă, cu toate criticile și aprecierile aduse acestui concept, rămâne unul dintre cele mai utilizate instrumente de management, un studiu realizat la nivelul anului 2012 poziționându-l pe locul 1 în topul acestora în țările din Europa, Orientul mijlociu și Africa, peste 38% din companiile intervievate folosindu-l, cu o rată de satisfacție de 3,9 din 5.
Tabloul de bord echilibrat este un instrument propus de economiștii Robert Kaplan și David Norton (1992, 70-79), ca urmare a dezavantajelor generate de utilizarea unor instrumente tradiționale de apreciere a performanței operaționale, ce nu ofereau posibilitatea unei gestiuni eficiente. Cei doi au pornit de la considerentul că se impune o analiză a valorilor financiare dar și a celor operaționale, cu ajutorul a patru seturi de parametri (figura 2.2.):
Figura 2.2. Parametrii utilizați în analiza deciziilor strategice în cadrul modelului BSC
Sursa: adaptare după Kaplan și Norton, 1992
În esență, instrumentul Balanced Scorecard structurează un set de indicatori de performanță financiari și nonfinanciari astfel încât să se asigure un echilibru între obiectivele pe termen scurt și pe termen lung, între rezultatele vizate și modalitățile de atingere a acestor rezultate, între obiectivele tangibile și cele intangibile. În practică sunt prezentate mai multe structuri ale acestui instrument, dar cea mai utilizată este cea bazată pe patru componente importante: financiară, clienți, procese interne și inovație și învățare. Astfel, el permite stabilirea coordonatelor managementului de performanță și urmărirea obținerii rezultatelor vizate. Categoriile de performanță se raportează la: performanța financiară (venituri realizate, profitul obținut, randamentul fluxului de numerar); clienți (cota de piață, gradul de satisfacție al clienților, loialitatea acestora); inovare (procentul din venituri realizat pe seama produselor noi, a propunerilor angajaților, rata indicelui de îmbunătățire); performanța angajaților (cunoștințe, cifra de afaceri, utilizarea celor mai bune practici).
Astfel, pornind de la ideea că orice client trebuie să fie mulțumit de bunurile oferite sau serviciile prestate, managerul trebuie să identifice potențialii clienți corespunzător segmentelor de piață vizate și să cuantifice performanța, calitatea și costurile ce crează valoare din punct de vedere al clienților. De asemenea, managerii trebuie să analizeze și fluxul de numerar, creșterea trimestrială a cifrei de afaceri, creșterea cotei de piață și a rentabilității financiare, întrucât acționarii sunt interesați de remunerarea capitalurilor proprii puse la dispoziția entității. Un alt aspect important este cel al identificării proceselor și competențelor în care se obțin cele mai bune rezultate, cu impact major asupra nivelului de satisfacție al clienților și chiar al acționarilor. Nu în ultimul rând, se impune determinarea capacității firmei de a-și îmbunătăți activitatea, de a crea valoare și a se dezvolta, în concordanță cu inovarea tehnică și tehnologică. Practic, un astfel de instrument le permite managerilor o analiză pertinentă a evoluției sau involuției unei zone în detrimental alteia.
Conceptul BSC este prezentat în viziuni diferite în cadrul literaturii de specialitate, fie în calitate de instrument de comensurare a performanței, fie ca sistem de management al performanței sau sistem de management strategic și control. Astfel, Kaplan și Norton au precizat faptul că ,,Balanced scorecard reține indicatorii financiari tradiționali. Dar indicatorii financiari reflectă evenimentele trecute, o abordare potrivită pentru companiile din era industrială, în cazul cărora investițiile în capabilități durabile, precum și în relațiile cu clienții nu sunt decisive în obținerea succesului. Totuși, acești indicatori financiari sunt inadecvați pentru ghidarea și evaluarea efortului pe care companiile din era informațională trebuie să-l realizeze pentru a crea valori viitoare prin investiția în clienți, furnizori, angajați, procese, tehnologie și inovare.”
Se observă că modul de definire al acestui instrument îl poziționează în categoria celor utilizate pentru dimensionarea performanței în concordanță cu așteptările clienților și acționarilor și cu posibilitățile materiale și inovaționale. Dar, așa cum am precizat, el a fost explicitat și ca un sistem de management și de control: ,,Conceptul Balanced Scorecard are mai multe accepțiuni. Cel inițial, popularizat pentru prima oară la începutul anilor ’90, avea sensul unei abordări pentru generarea unui raport de performanță, prin gruparea indicatorilor de performanță în funcție de perspective, cele mai folosite fiind: Financiar, Clienți, Procese Interne, Învățare și Creștere. Treptat, acest instrument de management a devenit baza unui sistem de management al performanței ce folosește planuri strategice, operaționale și individuale ca fundament pentru comunicarea, monitorizarea și îmbunătățirea performanței organizaționale." (Eab group 2010).
În plus, reiese și o anumită confuzie în integrarea BSC în categoria instrumentelor, modelelor sau sistemelor utilizate în aprecierea performanței. Astfel, anumiți autori îl prezintă drept instrument de management complex (Ahn, 2001, p. 456-457) sau instrument de management strategic (Pforsich, 2005, p. 31). Alții îl încadrează în categoria sistemelor de management (Butler, ș.a., 1997, p. 242), ca management al performanței (Hanson, Towle, 2000, p. 12) sau cadru strategic al managementului performanței (Khozein, 2012, p. 39). Indiferent însă de modul de abordare, un lucru este cert: utilizarea BSC a generat îmbunătățirea activității derulată de marile companii, fapt reflectat și de procentul ridicat de companii din America de Nord și Europa care îl folosesc (nu același lucru se poate spune despre firmele mici). Implementarea și realizarea unui management al performanței unei entități sunt posibile în condițiile utilizării unui astfel de instrument, deoarece acesta permite stabilirea unor obiective concrete, care sunt identificate din perspectiva financiară, a clientului, a proceselor interne și a inovării, fiecare fiind însoțit de valori țintă, minime și maxime, ce permit evaluarea proporției în care este îndeplinit fiecare.
Construirea unui astfel de model implică parcurgerea mai multor etape:
fundamentarea strategiei de derulare a activității;
identificarea celor mai buni indicatori ce permit măsurarea performanței în concordanță cu strategia fixată (performanța financiară, performanța producției, performanța salariaților, performanță prin inovare etc);
stabilirea obiectivelor de performanță corespunzător strategiei elaborate;
fundamentarea deciziilor tactice în corelare cu deciziile strategice pentru atingerea obiectivelor propuse;
acceptarea măsurilor la nivelul întregii organizații;
elaborarea bugetului în raport de măsurile și indicatorii propuși;
urmărirea nivelului realizat al indicatorilor stabiliți și compararea acestuia cu rezultatele dorite;
adoptarea măsurilor necesare pentru remedierea problemelor negative înregistrate.
Posibilitatea de modificare a structurii în corelație cu perspectivele unei organizații demonstrează flexibilitatea și adaptabilitatea acestui instrument la strategia acesteia, bazată pe promovarea performanței. Orice manager, corespunzător domeniului de activitate, trebuie să selecteze indicatorii de performanță ce permit evaluarea și compararea acesteia.
În general, indicatorii de performanță prezintă anumite caracteristici:
permit identificarea nivelului, al progresului și al succesului unui proiect;
sunt orientați spre procese; au în vedere resursele ce permit obținerea unor rezultate favorabile;
sunt mărimi semnificative, cuantificabile ale factorilor ce asigură succesul.
Utilizarea eficientă a unui sistem de măsurare a performanței derivă și din capacitatea de selecție a numărului corespunzător de indicatori, cu un grad de relevanță semnificativ, astfel încât să se asigure un rezultat maxim pe fondul minimizării costurilor asociate folosirii lor. Indicatorii selecționați trebuie să ofere informațiile necesare sistemului de management astfel încât să poată fi elaborat un plan de îmbunătățire a performanțelor și să permită realizarea unor comparații între nivelurile înregistrate în diferite perioade, să se identifice factorii de influență și să se adopte măsurile de corecție ce se impun. În același timp, este necesară și o actualizare a acestor indicatori, corespunzător realităților înregistrate și a capacității lor de furnizare a informațiilor necesare. În plus, informațiile diseminate trebuie să fie cunoscute la toate componentele ce pot acționa în sensul ce converge interesului întregii organizații.
Din aspectele precizate se poate concluziona faptul că utilizarea unui sistem de măsurare a performanței permite îmbunătățirea managementului organizațional, implementarea strategiei fixate astfel încât să se obțină cele mai bune rezultate.
2.3.2. Raportarea Triple Bottom Line
În ultimii ani, în plan internațional, se constată tot mai mult o accentuare a responsabilității față de raportarea activităților derulate la anumite standarde. Practic, se poate vorbi de o trecere de la ,,nice to have” la ,,must have”, majoritatea companiilor multinaționale optând pentru astfel de raportări. Deși nu sunt obligatorii, raportările de acest gen sunt benefice pentru companii deoarece determină o creștere a încrederii părților cointeresate în ele, permit fidelizarea clienților și atrag investitorii.
Termenul de ,,triple bottom line” a fost utilizat pentru prima data de John Elkington în 1995, dar a devenit cunoscut abia după doi ani, când a lansat cartea ,,Cannibals with Forks: The Triple Bottom Line of 21st Century Business”. Titlul acesteia se dorește a fi o repoziționare a întrebării adresată de poetul Stanislaw Lec ,,Este progres.. dacă un canibal folosește o furculiță?”, la nivelul capitalismului contemporan. O abordare modernă a raportărilor și analizelor ce trebuie efectuate este prezentată în cadrul unei revizuiri a conceptului TBL, ce reprezintă o resursă fundamentală pentru manageri, elaborată de Savitz în anul 2014. Conceptul de TBL are numeroase accepțiuni: performanță socială, de mediu și economică; dezvoltare durabilă, mediu durabil, comunități durabile; impactul asupra societății, mediului și dezvoltării economice; creștere economică, progres social și calitatea mediului etc.
Se observă că acest termen este utilizat în sensul de ansamblu al valorilor și proceselor utilizabile la nivelul entităților în scopul diminuării sau eliminării pierderilor și al obținerii de valori economice, sociale și de mediu, în contextul armonizării intereselor tuturor celor implicate în activitatea acestora (acționari, salariați, creditori, client, furnizori, parteneri sau autorități publice). Practic, se pune tot mai mult accent pe o definire a unei performanței multidimensionale și nu singulară.
2.3.3. Liniile directoare GRI G3
Preocupările pentru identificarea unor indicatori care să permită o apreciere cât mai apropiată de realitate a performanței la nivelul entităților economice au determinat organizația americană CERES (Coalition for Environmentally Responsible Economies) să lanseze, în 1997, Global Reporting Initiative (GRI). În 2001, GRI a devenit o organizație guvernamentală independentă, cu sediul la Amsterdam, al cărei obiectiv a devenit îmbunătățirea permanentă a regulilor, principiilor și indicatorilor astfel încât să se elaboreze rapoarte de calitate, accesibile tuturor celor interesați.
A treia generație a standardului GRI, publicată în 2006, a propus ,,Liniile directoare” ce cuprind indicatorii de performanță, iar în anul 2014 a apărut standardul G4. Standardul GRI este prezentat atât din punct de vedere al modului de raportare cât și din punct de vedere al datelor ce trebuie raportate și al indicatorilor de performanță. Indicatorii de performanță sunt structurați la nivelul a 3 categorii, respectiv: economici; de mediu și sociali (aceștia din urmă sunt divizați în patru subcategorii – muncă, drepturile omului, produs, responsabilitate).
Prima categorie se raportează la performanța economică, prezența pe piață și impactul economic indirect. Performanța economică este evaluată cu ajutorul unor indicatori ce dimensionează impactul economic direct al activității desfășurate prin valoarea economică adăugată înregistrată după derularea acesteia, implicațiile financiare și alte riscuri și oportunități pentru activitatea unei organizații, ca urmare a schimbărilor climatice, gradul de acoperire a beneficiilor planificate și asistența financiară primită din partea guvernului. Prezența pe piață este cuantificată cu ajutorul unor indicatori ce oferă informații despre interacțiunile în anumite piețe. Impactul economic indirect concretizează efectele economice determinate de activitatea economică și tranzacțiile derulate de către entitate.
Indicatorii de mediu propuși de G4 sunt raportați la dimensiunea impactului pe care îl are o entitate asupra mediului, ca urmare a activității desfășurate. Astfel, pornind de la considerentul că majoritatea entităților utilizează energie, apă și material și că generează emisii și deșeuri, sunt propuși indicatori care le dimensioneze.
În categoria indicatorilor sociali, în primul rând sunt incluși cei care se raportează la muncă. Astfel, setul indicatorilor de performanță cuprinde: ocuparea forței de muncă; instruire și educație; relațiile forței de muncă cu administrația; sănătate și securitate socială; instruire și educație; diversitate și șanse egale.
Indicatorii de performanță privind drepturile omului vizează impactul pe care îl are activitatea unei entități asupra drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale ale părților interesate, în conformitate cu standardele recunoscute la nivel international (Declarația Universală a Drepturilor Omului și Declarația OIM privind principiile și drepturile fundamentale ale muncii din 1998). Un alt aspect de natură socială se raportează la cuantificarea informațiilor privind mita, corupția, practicile de monopol și conformitatea cu legile.
Responsabilitatea produsului este apreciată printr-un set de indicatori ce se raportează la efectele produselor și serviciilor asupra utilizatorilor și clienților. Astfel, în această categorie se înscriu sănătatea și siguranța clientului; produse și servicii de etichetare; confidențialitatea clientului și conformitatea.
Utilizarea sistemului de evidențiere a performanțelor propus de liniile directoare G3 permite entităților o dimensionare și raportare a dezvoltării performanței. În acest fel, ele pot determina o sporire a încrederii părților interesate în activitatea desfășurată și în economia globală. În România, primul raport CSR (corporate social responsibility) elaborat în concordanță cu standardul G3 l-a realizat BCR. Dar, trebuie remarcat faptul că raportul nu a evidențiat doar performanța financiară ci și impactul băncii asupra clienților, partenerilor, salariaților, comunităților în care își derulează activitatea și asupra mediului înconjurător. Evident, acest raport consituie un pas important în asigurarea sustenabilității viitoare a existenței băncii și a performanței financiare a acesteia, fiind însă importantă realizarea unei analize privind efectul elaborării acestuia asupra celor menționați. În anul 2010, 6 companii au elaborat rapoarte CSR, îmbunătățindu-și, de la un an la altul modalitatea de raportare și indicatorii raportați (numărul companiilor care au aplicat raportarea CSR a variat, existând și operatori care au elaborat raportul CSR în concordanță cu noul standard GRI 4).
2.4. Aspecte nonfinanciare în evaluarea performanței
Analiza financiară a consacrat o serie de indicatori de natură financiară ce permit aprecierea performanței fie sub forma ratelor de lichiditate, îndatorare, eficiența utilizării capitalului, rentabilitatea investiției, fie sub forma unor elemente ce permit identificarea valorii nou create vizată în permanență de către acționari (valoarea economică adăugată, valoarea de piață adăugată, rentabilitatea lichidă a investițiilor ș.a.). Această ultimă categorie a apărut ca urmare a interesului tot mai mare al acționarilor privind remunerarea capitalurilor proprii pe seama plus – valorii create. În acest sens, metodele de gestiune economico – financiară utilizate la nivelul agenților economici sunt ,,orientate către crearea de valoare pentru acționari” (Vâlceanu, ș.a., 2005, p. 334). Indiferent însă de tipul indicatorilor financiari utilizați pentru dimensionarea și analiza performanței, în literatura de specialitate se întâlnesc numeroase critici privind utilitatea lor în fundamentarea deciziilor și calitatea informațiilor utilizate pentru determinarea lor. Robert Kaplan, afirma că ,,în cazul în care managerii pun prea mare accent pe gestionarea numerelor, viabilitatea pe termen lung a organizației poate fi amenințată” (1984, 414). Practic, utilizarea exclusivă a unor indicatori de natură financiară poate determina adoptarea unor decizii incorecte, pe fondul utilizării unui număr insuficient de instrumente de orientare și control. De asemenea, desconsiderarea aspectelor sociale și de mediu de către companii poate fi sancționată sever de mediul economic, impunându-se o dimensionare a performanței nu doar prin intermediul indicatorilor financiari ci și al celor sociali și de mediu (Dănescu, 2012, p. 895-896).
În același timp, pe fondul acestor critici, au fost propuși noi indicatori, de natură nonfinanciară, care permit o apreciere mai realistă a performanțelor unei firme deoarece se raportează la o serie de aspecte cu impact deosebit asupra acesteia. Practic, este sugerată tot mai mult necesitatea implementării unor indicatori ce permit comensurarea performanței entității prin prisma unor aspecte sociale și ecologice.
În această categorie sunt incluse o serie de criterii, corelate cu practicile de guvernanță corporativă, ce pot fi structurate astfel (tabelul nr. 2.1.):
Tabel 2.1.Criterii nonfinanciare ce pot fi utilizate în evaluarea performanței
Sursa: Robu și Vasilescu, 2004, p. 181
Consider că această abordare este importantă, dar are o arie de aplicabilitate limitată la anumite laturi specifice activității derulate la nivelul unei firme. În acest sens, pot fi identificați indicatori nonfinanciari la nivelul activității de aprovizionare (asigurarea aprovizionărilor ritmice cu necesarul de materii prime și materiale, viteza de rotație a stocurilor), producție (capacitatea de adaptare la cerințele noi ale pieței, fiabilitatea echipamentelor tehnologice, reducerea pierderilor sau eliminare rebuturilor, concordanța dintre nivelul productiv și volumul cererii, calitatea produselor obținute, sesizările clienților privind nivelul calitativ ș.a.), și comercializare (gradul de satisfacție al clienților, volumul vânzărilor la un anumit număr de clienți, cota de piață deținută, număr de zile de întârziere în onorarea comenzilor către clienți etc). De asemenea, nu trebuie neglijați nici indicatori specifici resursei umane, ai activității de cercetare – dezvoltare sau cei privind protecția mediului.
Se observă că indicatorii nonfinanciari pun accent pe latura operațională și nu pe cea financiară (din acest punct de vedere, în categoria instrumentelor nonfinanciare se încadrează și tabloul de bord echilibrat).
Evident, și raportările nonfinanciare sunt supuse criticilor, considerându-se că anumiți indicatori nu prezintă relevanță sau că nu se asigură continuitate de la un an la altul, fapt ce determină imposibilitatea previzionării anumitor riscuri sau evenimente cu consecințe negative asupra activității viitoare.
2.5. Sistemul informațional – suport al analizei performanțelor economico-financiare
2.5.1. Rolul și limitele situațiilor financiare în reflectarea performanței
Analiza performanțelor economico – financiare nu presupune doar stabilirea tipului de indicatori și metodele de evaluare ce pot fi utilizate ci impune și colectarea unui volum de date care să permită aplicarea acestora. În acest sens, principalul suport al activității de analiză este reprezentat de sistemul informațional ce poate fi definit ca ,,totalitatea metodelor, procedeelor, tehnicilor și mijloacelor privite ca un ansamblu integrat prin care se asigură înregistrarea, transmiterea (circulația), prelucrarea, valorificarea și stocarea informațiilor menite să ajute la planificarea și îndeplinirea obiectivelor organizației” (Lazăr, Mortan, Lazăr, 2000, p. 178). La nivelul agenților economici, cea mai importantă componentă a sistemului informațional este cea economică: ,,economistul american Hybe aprecia că într-o unitate economică din totalul informațiilor, 80% sunt informații economice” (Boldea, 2002, p. 120). Definirea sistemului informațional economic se poate realiza prin completarea accepțiunii anterioare cu noțiunea de informații economice necesare adoptării deciziilor. Deci, furnizarea informațiilor economice necesare decidenților în procesul de fundamentare a deciziilor ce permit derularea activităților economice în cele mai bune condiții, concretizează rolul sistemului informațional economic astfel că acesta ,,permite cunoașterea permanentă, în momentul desfășurării activităților pentru a se analiza în mod critic procesele ce au loc și a se putea interveni în mod operativ pentru reglarea și menținerea proceselor în parametrii prevăzuți” (Lazăr, 2000, p. 178).
Cea mai importantă componentă a sistemului informațional economic este reprezentată de sistemul informațional contabil, deoarece acesta furnizează un ansamblu de informații ce se raportează la întreaga activitate derulată de componentele organizatorice ale agentului economic. Procesul de raportare a informațiilor se realizează prin intermediul situațiilor financiare. În România, sunt obligatoriu de întocmit de către persoanele juridice o serie de situații financiare anuale (bilanț, cont de profit și pierdere, situația modificărilor capitalului propriu, situația fluxurilor de trezorerie, note explicative la situațiile financiare anuale) dar și semestriale (situația activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, rezultate financiare, date informative).
Așa cum am precizat, întregul proces de fundamentare a deciziilor economice se bazează pe informațiile furnizate de sistemul informațional. În acest context, asigurarea volumului complet de informații dar și calitatea acestora sunt elemente determinante în realizarea unui proces decizional corespunzător activității derulate, care să genereze performanța economico – financiară. În țara noastră, s-au produs o serie de modificări ale situațiilor financiare pentru satisfacerea nevoilor informaționale ale analizei. Astfel, bilanțul contabil în structura orizontală a fost înlocuit cu cel de structură verticală, informațiile furnizate răspunzând unor nevoi informaționale diferite. Pentru o reflectare mai bună a diferențelor înregistrate, voi sintetiza rezultatele aplicării celor două tipuri în tabelul următor (tabelul 2.2.):
Tabel 2.2. Indicatorii determinați pe baza informațiilor furnizate de bilanțul contabil
Sursa: realizare proprie, pe baza precizărilor legale privind tipul bilanțului contabil, după structură
Din tabelul anterior, se pot deduce limitele și avantajele celor două tipuri de raportare. Astfel, în cadrul primei modalități se observă o accentuare a importanței politicii de investiții și finanțare în timp ce trezoreria netă era evidențiată ca rezultat al variației activelor de exploatare, fără o identificare a cauzelor generatoare. Aceasta deficiență a fost remediată prin introducerea obligativității întocmirii ,,Situației fluxurilor de numerar” care reflectă activitatea de exploatare, de investiții și de finanțare de la nivelul agenților economici, astfel încât să se poată identifica sursa trezoreriei dar și cauzele variației acesteia. Concret, avantajul utilizării acestui document este reprezentat de faptul că permite interpretarea corectă a indicatorilor stabiliți pe baza informațiilor furnizate de bilanțul contabil. Spre exemplu, profitul dimensionat în bilanțul contabil ar putea indica o situație extrem de favorabilă, dar, existența unei trezorerii negative poate completa tabloul real al performanței (inexistența unui flux de trezorerie pozitiv face din profitul contabil doar un element potențial de dezvoltare și nu unul real). De asemenea, informațiile furnizate de situația fluxurilor de numerar permit dimensionarea gradului de lichiditate, fundamentarea politicii de dividend, identificarea efectelor politicii de investire și finanțare dar și explicarea diferențelor dintre profitul net și trezoreria netă. Documentul oferă și persoanelor din exterior informațiile necesare pentru identificarea capacității de plată viitoare a agentului economic. Poziția financiară netă a firmei este pusă în evidență cu ajutorul a doi indicatori: active circulante/datorii nete și poziția financiară netă curentă (determinată fără includerea datoriilor mai mari de 1 an). Bilanțul vertical permite stabilirea situației nete și oferă o serie de informații pentru mai multe categorii de persoane, mai ales pentru investitori, facilitând evaluarea poziției financiare a unui agent economic.
Modificarea structurii situațiilor financiare oferă posibilitatea analizei unor indicatori privind performanțele, nivelul de lichiditate, riscurile potențiale și de către utilizatori mai puțin avizați. Astfel, în anexele la bilanț sunt prezentați diverși indicatori de lichiditate (lichiditatea curentă, lichiditatea imediată), de risc (indicatorul gradului de îndatorare, indicatorul privind acoperirea dobânzilor), de gestiune (viteza de rotație a stocurilor, viteza de rotație a debitelor – clienți, viteza de rotație a creditelor – furnizori ș.a.), de profitabilitate (rentabilitatea capitalului angajat, marja brută din vânzări).
Toate aspectele precizate converg într-o singură direcție: situațiile financiare nu trebuie privite doar ca elemente descriptive ale unor informații ci și ca instrumente ce permit valorificarea informației contabile prin analiza financiară. De asemenea, rolul lor nu trebuie absolutizat, deoarece ele nu includ toate informațiile necesare fundamentării deciziilor economice, reflectă operații din trecut și sunt stabilite la un moment dat. În plus, o analiză limitată a nivelului unor indicatori poate determina adoptarea unor decizii incorecte. În acest sens, aș exemplifica rolul indicatorului profit net în analiza performanței financiare și stabilirea unor direcții de acțiune viitoare. Astfel, fiind vorba de un profit contabil, determinat pe baza situației înregistrate la un moment dat, luând în considerare și elemente potențiale sau estimate și fără să se raporteze la riscurile economice și financiare, este foarte clar faptul că maximizarea acestuia nu poate reprezenta un obiectiv viitor. Acest fapt rezultă și din afirmația profesorului Ion Stancu: ,,Maximizarea profitului, foarte adesea utilizată ca scop al firmei în cursurile de microeconomie ne-ar plasa într-un mediu economic cert, cu decalaje constante între angajamente și viramente și fără nici un fel de risc. În plus, maximizarea profitului poate conduce pe termen scurt la sacrificarea substanței capitalului inițial (reducerea cheltuielilor de întreținere a echipamentelor și a altor active fixe) și la suprimarea dezvoltării firmei (eliminarea cheltuielilor de cercetare și dezvoltare), pentru că aceste activități nu conduc la obținerea imediată de profit” (2002, p. 37). Mai mult, posibilitatea aplicării unor politici contabile diferite nu permite asigurarea unor comparații relevante între agenți economici diferiți iar omiterea unor informații referitoare ce nu pot fi comensurate din punct de vedere financiar determină prudență în utilizarea strictă a situațiilor financiare în fundamentarea deciziilor viitoare.
2.5.2. Documentele contabile de sinteză – surse informaționale pentru analiza performanței financiare a firmei
Din aspectele reliefate anterior, se poate deduce faptul că obiectivul situațiilor financiare este de a oferi informații cu privire la starea financiară, performanțele și fluxurile de trezorerie ale unei întreprinderi, informații care să fie utile unui număr cât mai mare de utilizatori, în procesul de fundamentare al deciziilor economice. În același timp, situațiile financiare arată și care sunt rezultatele obținute de firma ce a gestionat resursele care i-au fost încredințate. Utilitatea documentelor contabile de sinteză în analiza performanțelor financiare (trecând peste limitele informaționale ale acestora prezentate în subcapitolul anterior) este dată și de faptul că evidențiază evoluția și modificările structurale la nivelul poziției financiare.
Situațiile financiare oferă informații despre: active; datorii; capitaluri proprii; venituri, cheltuieli și rezultate; fluxurile de trezorerie. Toate aceste informații permit utilizatorilor realizarea unor previziuni privind fluxurile viitoare de trezorerie ale agenților economici și în special, privind datele la care se pot manifesta acestea, precum și probabilitatea concretizării lor. Conform reglementărilor legale în vigoare, informațiile prezentate în situațiile financiare se raportează la:
activele controlate de întreprindere, considerate drept elemente ce stau la baza obținerii fluxurilor de numerar viitoare;
datoriile totale, reprezentate de obligațiile actuale ale unui agent economic, având drept corespondent plățile viitoare;
nivelul capitalurilor proprii, care concretizează nivelul investițiilor efectuate de proprietari, respectiv valoarea reziduală vizată de aceștia din activele deținute, după deducerea nivelului datoriilor;
veniturile și cheltuielile înregistrate din activitatea desfășurată;
rezultatul net al activității derulate, respectiv profit sau pierdere, generat de utilizarea capitalurilor deținute;
fluxurile de trezorerie înregistrate, divizate pe activități din exploatare, investire și finanțare (exceptând numerarul sau echivalentul de numerar, care nu sunt specifice acestor activități).
În țara noastră, situațiile financiare anuale se întocmesc în funcție de situația concretă a firmelor privind activele utilizate, cifra de afaceri netă și numărul mediu de salariați (tabelul 2.3.):
Tabel 2.3. Structura situațiilor financiare anuale în raport de criteriile de mărime
Sursa: realizare proprie, pe baza legislației actuale în vigoare privind raportările anuale (OMFP nr. 65/2015)
Agenții economici pot întocmi și un bilanț financiar, care evidențiază caracteristicile performanței și ale poziției financiare, astfel încât decidenții să poată identifica cu mai multă ușurință nivelul actual, potențialul de dezvoltare și incertitudinile existente.
În concluzie, situațiile financiare pot fi considerate drept cele mai importante instrumente în care sunt sintetizate periodic o serie de informații colectate și prelucrate la finalul unui exercițiu financiar (se pot face raportări și la intervale mai mici de timp, dar, cele mai relevante sunt cele anuale).
Bilanțul contabil – sursă informațională de bază pentru determinarea rezultatelor financiare
Bilanțul contabil este documentul care evidențiază poziția financiară a unui agent economic, caracterizată de activele, datoriile și capitalurile proprii ale acestuia. Activele concretizează nivelul resurselor economice procurate anterior, care, prin utilizare pot determina excedente economice viitoare. Datoriile evidențiază obligații de plată prezente, determinate de activități anterioare și care afectează rezultatele viitoare. Capitalurile proprii reflectă resursele puse la dispoziția agentului economic de către acționari, care stau la baza acordării de dividende și le revin acestora într-o eventuală lichidare, după onorarea tuturor datoriilor față de diverși creditori. Practic, din bilanțul contabil rezultă modul de gestionare al capitalului în cadrul proceselor economice și financiare generate de activitatea desfășurată. Evident, informațiile furnizate nu sunt suficiente pentru identificarea situației complete a unei firme (cele mai multe critici sunt generate de faptul că acesta reflectă situația firmei la un moment dat și nu în evoluție și nu conține elemente care permit desprinderea influențelor exercitate de diverși factori asupra performanței), dar, decidentul trebuie să le prelucreze și să le coreleze cu datele rezultate din alte documente sau surse de informare.
Anterior am evidențiat faptul că în practica internațională se întâlnesc două modalități de prezentare a elementelor patrimoniale: formatul cont și formatul listă.
Formatul cont este cel ce permite stabilirea unei legături între active și pasive, reflectate din punct de vedere al modalităților de utilizare (destinației economice) și al surselor de constituire (provenienței resurselor), astfel: Active = Capitaluri proprii + datorii.
Pentru ordonarea elementelor în cadrul celor două părți se utilizează două criterii, respectiv:
în cazul elementelor de activ, criteriul lichidității (de la cele mai puțin lichide la forma lichidă, concretizată de disponibilitățile bănești);
în cazul elementelor de pasiv, criteriul exigibilității (de la capitalurile cu exigibilitatea cea mai îndepărtată la cele cu scadența cea mai apropiată).
Formatul simplificat al acestui tip este prezentat în figura 2.3.
Figura 2.3. Structura bilanțului contabil în format CONT
Sursa: realizare proprie, pe baza precizărilor legale
formatul listă este cel permite stabilirea egalității bilanțiere Active – Datorii = Capitaluri proprii. Practic, se constată o evidențiere a elementelor de utilizări și resurse aranjate sub forma unei liste, notate de la A la J și structurate în interiorul acestor categorii mari în subdiviziuni. După cum rezultă și din precizările anterioare, această formă poate fi considerată ca fiind superioară celeilalte, întrucât oferă informații utile analizei financiare, stabilirii poziției financiare a firmei și identificării nivelului unor indicatori importanți, cum ar fi fondul de rulment sau capitalurile permanente. Formatul listă este prezentat în figura 2.4.
Figura 2.4. Structura bilanțului contabil în format LISTĂ
Sursa: realizare proprie, pe baza precizărilor legale
În fiecare țară este preferată o anumită formă de prezentare. De exemplu, în Franța, SUA, Germania este preferată forma de prezentare cont, în Marea Britanie e utilizată forma listă. În prezent în România, bilanțul este prezentat sub formă de listă (OM nr. 1752/2005) (figura 2.5.).
Figura 2.5. Structura bilanțului prescurtat utilizat în raportările contabile din România
Sursa: OM. nr. 1752/2005, cu modificările și completările ulterioare
Se observă că această raportare surprinde elementele de activ, datorii și capital propriu din punct de vedere al naturii lor, dimensionate la sfârșitul unui exercițiu financiar. De asemenea, este permisă o diferențiere între elementele de capital utilizate în activitatea curentă și cea pe termen lung.
Elementele curente sunt definite în cadrul IAS 1 ca fiind acele elemente de activ și obligații ce urmează a fi realizate sau extinse în timpul unui ciclul de exploatare și/sau acelea care sunt scadente sau se așteaptă să fie realizate în cel mult 12 luni de la data bilanțului (în această categorie se încadrează activele circulante). Ciclul de exploatare este reprezentat de perioada de timp achiziția materialelor care intră într-un proces de producție și realizarea acestora în numerar. Pornind de la această demarcație principală, în mod curent un activ, respectiv o datorie sunt considerate curente dacă îndeplinesc anumite condiții precizate în cadrul IAS 1, și sintetizate astfel (tabelul 2.4.):
Tabel 2.4. Condițiile ce trebuie îndeplinite de active și datorii pentru a fi incluse în grupa ,,curente”
Sursa:Dicționar economic și financiar, 2012, www.contabilizat.ro/dictionar_economic_si_financiar.html
Elementele de activ, respectiv datoriile care nu se încadrează în cerințele de mai sus sunt considerate active imobilizate, respectiv datorii pe termen lung.
Contul de profit și pierdere
Necesitatea aprecierii stării de sănătate a unui agent economic a impus existența unor informații complete și bine structurate. Adoptarea deciziilor privind desfășurarea viitoare a activității necesită cunoașterea cât mai exactă a situației patrimoniale și a rezultatelor activității economico – financiare. În acest context, un prim instrument aflat la dispoziția managerilor, este reprezentat de situațiile financiare. Bilanțul contabil reprezintă un document important, ce permite o analiză a resurselor economice, a structurii financiare și a capacității de achitare a datoriilor. Alături de acesta, contul de profit și pierdere este o componentă utilă în identificarea excedentului net obținut din activitatea desfășurată.
Spre deosebire de bilanțul contabil, care reflectă situația agentului economic din punct de vedere scriptic, contul de profit și pierdere reflectă activitatea agentului economic din punct de vedere valoric, adică reflectă veniturile și cheltuielile înregistrate pe parcursul exercițiului financiar. Veniturile sunt determinate de nivelul și natura lor și determină creșteri de capital propriu, altele decât aporturile aduse de către acționari sau asociați. Prevederile legale în vigoare prevăd o delimitare a veniturilor obținute din activități curente, obișnuite și cele generate de activități extraordinare, indiferent dacă acestea sunt realizate sau latente.
Trebuie precizat și faptul că nu toate operațiile derulate de un agent economic pot genera venituri. În plus, anumite majorări ale capitalurilor deținute nu sunt rezultatul veniturilor realizate (spre exemplu, sporirea capitalului social pe seama aporturilor noi aduse de către acționari sau asociați, conversiei datoriilor sau absorbției unei alte societăți nu are la bază veniturile realizate).
În categoria generică a veniturilor sunt incluse atât veniturile propriu-zise (cele realizate din vânzări de produse/mărfuri, prestări de servicii, executare de lucrări, chirii, dobânzi etc.), cât și câștigurile (rezultate din reevaluarea activelor, din vânzarea sau anularea instrumentelor de capitaluri proprii, din cedarea imobilizărilor etc.). Veniturile rezultă din activitățile obișnuite, în timp ce câștigurile se pot obține fie din acestea, fie în afara lor și includ ieșirile de active imobilizate sau câștigurile realizate din reevaluarea activelor imobilizate. În cadrul contului de profit și pierdere, câștigurile sunt evidențiate în principiu la valoarea contabilă netă, exclusiv cheltuielile aferente, în cadrul indicatorului ,,Alte venituri din exploatare”. Veniturile trebuie reflectate la valoarea justă, respectiv suma la care se poate vinde un activ sau stinge o datorie în cadrul unei tranzacții. Pe parcursul unei anumite perioade de timp, veniturile sunt egale cu prețul bunurilor vândute, lucrărilor executate și al serviciilor prestate, respectiv cu totalul sumelor încasate și sumelor de încasat din livrări de bunuri și prestări de servicii către clienți. Trebuie precizat și faptul că se impune o evidențiere a veniturilor realizate sau care urmează a fi realizate de un agent economic în nume propriu, și nu în numele unor terțe persoane.
În timp ce veniturile reflectă beneficii economice rezultate din activitatea desfășurată, cheltuielile constituie diminuări ale beneficiilor economice, reflectate prin intermediul reducerilor de capital propriu, de altă natură decât cele corespunzătoare restituirilor către acționari sau asociați. În mod similar cu veniturile, cheltuielile sunt generate de activități curente, obișnuite, dar și de activități extraordinare, ce se delimitează în mod clar de prima categorie (de regulă, în categoria cheltuielilor extraordinare se încadrează cele determinate de acoperirea unor pierderi provocate de calamități naturale sau de exproprierea activelor).
Așa cum precizam anterior, nu toate încasările pot fi considerate venituri. Similar, nici toate plățile nu reprezintă cheltuieli. Se poate exemplifica această afirmație cu achitarea unei obligații fiscale (înregistrată anterior drept o cheltuială). De asemenea, se pot întâlni situații în care se efectuează plăți înainte de momentul înregistrării cheltuielilor aferente (plăți corespunzătoare unor cheltuieli în avans). Pe de altă parte, în cazul unei cheltuieli în avans sau în cazul achiziționării unei imobilizări, se efectuează plăți anterior evidențierii cheltuielilor aferente.
Termenul general de cheltuieli include atât cheltuielile propriu-zise (ex: cu materii prime, materiale, consumuri de la terți, de personal, cu ajustările de valoare etc.) rezultate din activitatea curentă, cât și pierderile (din catastrofe naturale, din cedarea imobilizărilor ș.a.) care, în vederea optimizării deciziilor economice, sunt evidențiate separat.
În vederea reflectării cât mai exacte a performanței întreprinderii în rezultatul contabil, se impune o dimensionare a acestuia pe baza veniturilor și cheltuielilor ce se raportează la un exercițiu financiar, cu respectarea asocierii directe între cheltuielile realizate și veniturile încasate (practic, se impune o conectare a cheltuielilor la venituri, adică o recunoaștere a tuturor veniturilor și cheltuielilor aferente aceluiași tip de tranzacții sau altei operații).
În practică pot să apară diverse situații legate de modul de reflectare al cheltuielilor în contul de profit și pierdere, în raport de momentul efectuării și momentul înregistrării lor efective. Spre exemplu, se pot efectua cheltuieli pe parcursul unui exercițiu financiar, dar veniturile corespunzătoare urmează a se încasa în exercițiul următor. Apare, în mod firesc, o întrebare: pot fi considerate cheltuielile plăți în avans astfel încât să nu fie influențat rezultatul exercițiului în care s-au efectuat și înregistrate drept cheltuieli în exercițiul următor? În mod normal, conform principiului independenței exercițiilor, se impune afectarea fiecărui exercițiu veniturile și cheltuielile corespunzătoare (însă, politicile contabile aprobate de agentul economic pot să prevadă recunoașterea unor cheltuieli numai pe măsura obținerii veniturilor). Un alt caz este cel aferent ajustărilor de valoare corespunzătoare amortizărilor mijloacelor fixe. Acestea sunt reliefate în contul de profit și pierdere pe parcursul mai multor exerciții financiare, dar nu se pot asocia în mod direct cu veniturile realizate în cadrul acestora. În schimb, cheltuielile de cercetare – dezvoltare, deși nu pot fi conectate la veniturile viitoare, ce ar putea fi obținute datorită acestor cheltuieli, fără a putea fi dimensionate corespunzător, sunt înregistrate în contul de profit și pierdere pe măsura efectuării.
Normele internaționale de contabilitate oferă posibilitatea întocmirii contului de profit și pierdere în diferite forme, precizând însă elementele obligatorii:
venituri din activități ordinare;
rezultatele activității de exploatare;
cheltuielile financiare;
partea din profituri și pierderi aferentă întreprinderilor asociate și în participație contabilizată prin metoda punerii în echivalență;
cheltuielile cu impozitul pe profit;
profitul sau pierderea din activități ordinare;
elementele extraordinare;
interesul minoritar;
profitul net sau pierderea netă a perioadei.
La sfârșitul unui exercițiu financiar, în contul de profit și pierdere se înscriu toate veniturile (sumele încasate sau de încasat și câștigurile din orice sursă) și cheltuielile (valorile plătite sau de plătit), indiferent de faptul că provin din activitatea curentă sau din activitatea extraordinară. Activitatea curentă se raportează la operațiile din exploatare și financiare. Evident, activitatea din exploatare reprezintă componenta cea mai importantă, generând o pondere însemnată a veniturilor și cheltuielilor totale. Rezultatul corespunzător acestei activități nu este afectat de operațiile financiare și nici de cele extraordinare, fiind un element decisiv în determinarea stării de performanță la nivelul agentului economic.
Prin structura și activitățile reflectate, contul de profit și pierdere oferă o serie de informații pertinente privind situația actuală și permite efectuarea de previziuni privind posibilitatea de obținere a unor rezultate favorabile, astfel încât să se asigure starea de performanță vizată. Însă, acestea nu trebuie absolutizate, întrucât manifestarea unor riscuri potențiale sau înregistrarea unor evenimente nedorite pot afecta nivelul activității și, implicit, al beneficiilor estimate. Din acest punct de vedere, analiza realizată pe baza contului de profit și pierdere trebuie completată cu estimări privind posibilitatea de manifestare a riscurilor astfel încât să se prefigureze dimensiuni ale performanței cât mai aproape de realitate.
Nu trebuie omise nici efectele generate de activitatea financiară, mai ales având în vedere considerentul că nivelul împrumuturilor contractate de la diferite instituții financiare poate fi însemnat, cu implicații directe asupra cheltuielilor financiare generate de costurile corespunzătoare. În plus, din activitatea derulată cu diferite valute pot să apară, pe fondul fluctuațiilor cursului valutar, diferențele de curs valutar.
În cadrul contului de profit și pierdere este reflectată și cheltuiala cu impozitul pe profit, ce diminuează suma rămasă la dispoziția agentului economic pentru dezvoltare.
După cum am precizat, activitatea extraordinară se concretizează în evenimente sau tranzacții ce nu pot fi controlate de factorii de decizie ai agentului economic: exproprierea activelor, inundații, incendii, cutremure etc. Acestea sunt diferite de activitatea obișnuită și sunt elemente ce au caracter întâmplător și rar.
Profitul net sau pierderea netă a perioadei, sursa de autofinanțare a întreprinderii, dar și de distribuire a dividendelor, este rezultatul contabil al unității economice, după deducerea impozitului pe profit. Prezentarea în cadrul contului de profit și pierdere a elementelor de performanță permite atât identificarea cauzelor ce au determinat rezultatul obținut, cât și realizarea de previziuni privind rezultatele viitoare.
La nivel european, Directiva a IV-a a CEE descrie patru modalități de prezentare a contului de profit și pierdere. Acestea sunt rezultatul combinării între cele două criterii de clasificare a cheltuielilor și veniturilor: după natură și după destinație și cele două forme de prezentare întâlnit: listă și cont (Vîlceanu, Robu, Georgescu, 2005, p. 239). Astfel, modalitățile de prezentare sunt:
sub formă de listă – când cheltuielile și veniturile sunt clasificate după natură;
sub formă de cont – când cheltuielile și veniturile sunt clasificate după natură;
sub formă de listă – când cheltuielile și veniturile sunt clasificate după destinație (funcțiile întreprinderii);
sub formă de cont – când cheltuielile și veniturile sunt clasificate după destinație (funcțiile întreprinderii).
Din aspectele precizate se poate constata faptul că performanța unui agent economic, privită prin prisma profitului net realizat, se poate stabili pe baza informațiilor incluse în contul de profit și pierdere, și, mai mult, pe tipuri de activități determinante. Astfel, datele sintetizate oferă posibilitatea dimensionării marjelor de rentabilitate la nivelul celor trei categorii importante de activități și a aprecierii performanței pentru exercițiul încheiat (Petrescu, 2008, p. 37 – 38).
C. Rolul informațional al notelor explicative la situațiile financiare anuale
Notele explicative, în calitatea lor de componente ale situațiilor financiare, cuprind informații referitoare la reglementările contabile respectate în întocmirea situațiilor financiare anuale precum și informații suplimentare ce nu au fost incluse în bilanț, contul de profit și pierdere, situația modificării capitalurilor proprii ori situația fluxurilor de trezorerie, cum ar fi, de exemplu, drepturile și angajamentele eventuale. Ele cuprind, de asemenea, informațiile pe care le impun sau pe care le sugerează celelalte IAS/IFRS precum și orice altă informație necesară pentru a asigura reprezentarea fidelă.
Prezentarea informațiilor în note are drept scop înțelegerea situațiilor financiare de către utilizatori și compararea lor cu cele ale altor agenți economici. Conform IAS 1 succesiunea în care trebuie prezentate acestea este următoarea:
o declarație de conformitate cu Standardele Internaționale de Raportare Financiară;
un rezumat al politicilor contabile semnificative aplicate;
informațiile suplimentare la elementele prezentate în bilanț, contul de profit și pierdere, situația modificării capitalurilor proprii sau situația fluxurilor de numerar, în ordinea de prezentare a fiecărei situații și a fiecărui element –rând;
alte informații, cum ar fi datoriile contingente, angajamentele contractuale nerecunoscute, informațiile nefinanciare, obiectivele și politicile manageriale cu privire la riscul financiar etc.
În anumite situații, poate fi necesară o modificare a ordinii în care sunt tratate elementele specifice din anexe. Se exemplu, informațiile cu privire la ratele dobânzilor și la ajustările valorilor juste pot fi grupate cu informațiile despre scadențele instrumentelor financiare, deși primele se referă la contul de profit și pierdere, iar cele din urmă la bilanț.
Totodată la stabilirea politicilor contabile și notelor explicative, fiecare agent economic are în vedere natura activității sale sau ceea ce utilizatorul așteaptă să fie prezentat pentru acel tip de societate.
Concluzia care se desprinde este aceea că situațiile financiare de sinteză oferă informațiile necesare dimensionării unor indicatori ce permit aprecierea stării de performanță a unui agent economic, într-o perioadă determinată, și, în același timp, identificarea riscului fluxurilor de numerar. Indicatorii respectivi pot fi stabiliți la un moment dat, dar, pot fi interpretați prin comparații în timp, în corelație cu anumite procedee statistice.
2.6. Necesitatea implementării sistemului de gestiune a riscului și corelarea acestuia cu sistemul de evidențiere al performanțelor
2.6.1. Performanță versus risc
După cum am precizat anterior, managerii nu sunt în totalitate pregătiți să accepte necesitatea gestionării riscurilor, considerând mai importantă fundamentarea strategiei care permite obținerea de performanțe economico – financiare. Charles Coates susține că în general managerii manifestă aversiune față de risc deoarece “în majoritatea firmelor, rapoartele financiare au în vedere controlul și nu succesul…. Indicatorii bazați pe control determină o aversiune pentru risc, dar pentru a crea valoare este necesar să-ți asumi niște riscuri. Nu grija de a crea valoare, ci de a impune un control financiar cât mai strict, încurajează reducerea cheltuielilor și restrângerea activității în detrimentul investițiilor și al creșterii…. Realizarea unui echilibru între controlul managerial și asumarea unor riscuri este o problema fundamentală și critică în același timp” (Coates, 1997).
Înregistrarea unei stări de nesiguranță generează necesitatea unei abordări mult mai complexe a riscurilor decât a finanțelor sau contabilității. Obținerea unor performanțe din activitatea desfășurată impune și un sistem de gestionare a riscurilor, deoarece starea de performanță înregistrată la un moment dat permite atât o identificare a capacității de a asigura succesul activității derulate, prezentă și viitoare cât și semnalarea unor riscuri potențiale. De multe ori însă, sistemele de gestionare a performanței și a riscului sunt disjuncte și nu interconectate. Astfel, fundamentarea deciziilor de performanță se realizează fără a se lua în considerare riscurile potențiale, sau invers, evaluarea și gestionarea riscurilor nu au la bază corelarea cu performanța.
Din păcate, la necorelarea celor două sisteme se adaugă și fragilitatea gestionării riscurilor, fapt demonstrat cu prisosință de cea mai recentă criză economico – financiară. Astfel, rapiditatea și complexitatea acesteia au afectat capacitatea agenților economici de a gestiona riscurile, pe fondul unor informații incomplete și al forței reduse de identificare a acestora și de adoptare a măsurilor corespunzătoare pentru limitarea pierderilor provocate. Ca urmare, nu sunt suficiente implementările unor sisteme de măsurare a performanței pentru fundamentarea deciziilor ce permit crearea de valoare, ci se impune și pregătirea unor componente organizatorice care să gestioneze riscurile prin implementarea unor sisteme de monitorizare și instrumente corespunzătoare.
În literatura de specialitate, corelația dintre gestiunea riscului și performanța activității derulate a constituit obiectul a numeroase cercetări. Astfel, un studiu efectuat la nivelul unor firme din China a examinat efectul strategiei de gestionare a riscurilor asupra performanței determinată de dezvoltarea unor produse noi. Concluzia autorilor a fost aceea că strategia precizată, canalizată pe factorii tehnologici, organizaționali sau de piață influențează pozitiv performanța corespunzătoare noilor produse (Mu, Peng, MacLachlan, 2009, 170-180).
Un alt studiu s-a raportat la relația dintre managementul riscului la nivelul întreprinderii și performanță, autorii considerând că aceasta este supusă influenței a cinci factori, respectiv: incertitudinea mediului, competiția din industrie, complexitatea firmei, mărimea firmei și consiliul de administrație și că implementarea sistemului de gestionare a riscului impune o atenție sporită din partea firmei asupra variabilelor contextuale care o înconjoară (Gordon, Loeb, Tseng, 2009, p. 303). Examinarea managementului riscului asupra unor firme din India a demonstrat faptul că acesta poate îmbunătăți performanțele organizaționale dar companiile nu dispun încă de o infrastructură adecvată pentru implementarea sa, fiind necesară construirea unei culturi organizaționale a riscului și stimularea adoptării gestionării acestuia (Gupta, 2011, p. 138).
Pornind de la faptul că majoritatea firmelor au o reacție slabă la riscurile externe, cu efect direct asupra posibilității de înregistrare a falimentului, autorii unui studiu recent (Jafari, Chadegani, Biglari, 2011, 785-786) au realizat o analiză între managementul riscului și performanța firmelor, formulând trei ipoteze:
Între managementul riscului total și nivelul performanței companiei există o relație semnificativă;
Există o relație pozitivă superioară între managementul riscului total și nivelul performanței firmelor în cazul celor care investesc în inovare;
Între managementul riscului total și nivelul performanței firmei există o relație pozitivă puternică, în cazul celor cale dispun de un capital intelectual superior.
Utilizând regresia liniară, autorii studiului au identificat o corelație semnificativă între managementul riscului total și performanța firmei, aceasta fiind mai puternică în cazul în care se includ și cele două variabile, fapt ce a permis formularea concluziei că investițiile în inovare și capital intelectual pot îmbunătăți performanța companiilor. De asemenea, recomandarea finală a studiului a fost că managerii trebuie să ia în considerare importanța gestionării tuturor tipurilor de riscuri, că realizarea mai multor investiții în acest domeniu ar duce la îmbunătățirea nivelului de performanță corporativ, stabilizarea profitabilității și atragerea investitorilor în sensul investirii capitalurilor în firmă. Ca urmare, pe fondul impactului exercitat de managementul riscului asupra performanței firmei, comportamentul funcțional al managerului trebuie să fie luat în considerare în adoptarea deciziilor investitorilor.
Manifestarea crizei financiare globale și creșterea semnificativă a numărului de falimente la nivelul agenților economici a determinat o reacție a tuturor celor interesați de activitatea derulată de către o firmă. Conceptul recent denumit ,,Risk Management Enterprise” (ERM) a apărut ca răspuns la solicitările stakholderilor privind menținerea și chiar sporirea valorii capitalurilor firmelor, fiind considerat un sistem de control intern. În același timp, firmele au implementat și un sistem de măsurare a performanței (Performance Measurement System – PMS) considerând că este un sistem de control managerial vital pentru asigurarea succesului performanței. Legătura dintre cele două sisteme nu a fost demonstrată din punct de vedere științific, făcând obiectul a numeroase dezbateri, considerându-se totuși că efectul combinat al acestora ar duce la consolidarea performanței organizaționale (Rasid ș.a., 2012, p. 1702).
Un studiu efectuat la nivelul a 12 companii multinaționale privind influența exercitată de mărimea firmei și capacitatea de management al riscului asupra performanței economice a evidențiat o legătură pozitivă între elementele precizate și o legătură negativă între performanța economică și nivelul levierului financiar (Javed, Khan, 2011, p. 94-97). Acesta concretizează raportul dintre datorii și capitaluri proprii și, un nivel ridicat evidențiază gradul de dependență al unei firme față de creditori. Un efect pozitiv se obține în cazul în care rata dobânzii suportată pentru datoriile contractate este mai mică decât rata rentabilității economice realizată la nivelul capitalurilor utilizate. Autorii studiului formulează trei ipoteze pe baza analizei literaturii de specialitate, pornind de la necesitatea utilizării a trei indicatori pentru dimensionarea performanței economice (rentabilitatea activelor, rentabilitatea capitalurilor proprii și rentabilitatea investițiilor):
Între mărimea organizației și capacitatea de gestionare a riscurilor pe de o parte și randamentul activelor, pe de altă parte, există o relație pozitivă, acesta fiind corelat negativ cu levierul financiar;
Dimensiunea organizației și capacitatea de gestionare a riscurilor au o relație pozitivă cu randamentul capitalurilor proprii, corelat negativ cu levierul financiar;
Mărimea organizației și capacitatea de gestionare a riscurilor au o relație pozitivă cu rata investițiilor care este corelată negativ cu levierul financiar.
Din analiza efectuată cu ajutorul regresiei liniare a rezultat faptul că mărimea organizației este direct influențată de rentabilitatea activelor și cea a capitalurilor proprii dar și în mod negativ de rentabilitatea investițiilor, între capacitatea de gestionare a riscurilor și cele trei rate se înregistrează o relație pozitivă, levierul financiar afectează în mod negativ nivelul de performanță.
De asemenea, s-a constatat că abilitatea de gestionare a riscului bazată pe rentabilitatea activelor și performanța financiară are o relație negativă cu indicatorii de performanță economică. În acest context, este evident faptul că orice operator economic trebuie să încerce să identifice acel nivel al structurii financiare (raport între datorii și capitaluri) care să-i permită maximizarea valorii, asigurarea echilibrului financiar, a capacității de plată, a solvabilității și a rentabilității la nivelul activității derulate.
De altfel, necesitatea gestionării riscului nu mai este de mult pusă la îndoială, efectele acesteia asupra unei ramuri sau a întregii economii fiind benefice. În sprijinul acestei afirmații vine și rezultatul studiului realizat la nivelul companiilor multinaționale cu privire la influența exercitată de performanța acestora și implicațiile gestiunii riscurilor corespunzătoare ramurii industriei, care demonstrează că acestea pot îmbunătăți performanțele din întreaga industrie (Andersen, 2005, p. 18-19).
Corelația dintre performanță și risc a fost studiată și la nivelul firmelor din România, dar la un nivel destul de limitat și mai ales, doar referitor la anumite categorii de riscuri. Astfel, pornind de la ideea că informațiile despre performanța unei întreprinderi sunt utile în aprecierea modificărilor potențiale ale resurselor economice pe care întreprinderea le va putea utiliza în viitor și pentru anticiparea capacității de a genera fluxuri de trezorerie cu resursele se existente și că pe baza acesteia se pot formula raționamente privind eficiența cu care întreprinderea poate utiliza noi resurse, se consideră că performanța firmei poate fi influențată de riscul financiar al acesteia (Burja, 2006, p. 1).
Având în vedere opiniile exprimate în lucrările analizate, consider că nu poate fi pusă la îndoială necesitatea implementării unui sistem de gestionare a riscurilor în completarea mecanismului de urmărire a atingerii obiectivelor de performanță formulate la nivelul strategiilor elaborate. Pentru evidențierea legăturii dintre cele două sisteme se pot menționa următoarele aspecte:
Derularea oricărei activități impune fundamentarea unei strategii, cu obiective clare și precise, cele referitoare la nivelul de performanță vizat fiind absolut necesare și importante;
Stabilirea obiectivelor corespunzătoare așteptărilor stakeholderilor impune și identificarea măsurilor corespunzătoare de derulare a activității;
Activitatea oricărui agent economic este supusă posibilității de manifestare a riscurilor de natură diversă, cu implicații directe asupra rezultatelor înregistrate și chiar asupra existenței viitoare a acestuia;
Nivelul performanțelor viitoare este dependent de gradul de risc pe care consimt să și-l asume managerii;
În corelație cu aspectul anterior, o etapă strict necesară se raportează la procesul de gestionare a riscurilor, ce include o serie de operații legate de identificare, evaluare, acceptare, monitorizare și control al acestora;
Cuantificarea performanțelor impune utilizarea unui sistem echilibrat de obiective și indicatori de dimensionare, astfel încât să se poată realiza o comparație cu nivelul stabilit prin strategia fixată;
Desfășurarea activității trebuie să fie prefigurată de stabilirea unor elemente de comparație pentru obiectivele incluse în strategia elaborată, astfel încât starea de performanță să poată fi apreciată într-un mod cât mai realist.
Pornind de la aspectele precizate, voi prezenta o schemă sugestivă în evidențierea mecanismului dintre cele două sisteme (figura 2.6.). Astfel, în procesul de fundamentare a strategiei, se impune stabilirea unor obiective strategice și a măsurilor corespunzătoare, sub rezerva posibilității de manifestare a unor riscuri, ce trebuie identificate și evaluate. În corelație cu gradul de risc asumat, se poate atinge unul dintre obiectivele propuse, respectiv nivelul de performanță cuantificat prin intermediul rezultatelor înregistrate sau prin comparație cu alți agenți economici ori nivelul mediu al ramurii în care se desfășoară activitatea.
Figura nr. 2.6. Mecanismul corelării gestiunii riscurilor cu nivelul performanței stabilită prin obiectivele strategice la nivelul firmei
Sursa: realizare proprie
Având în vedere precizările anterioare, se poate concluziona faptul că activitatea derulată de orice operator economic este supusă influenței conjugate a riscurilor inerente, nivelul performanței realizate fiind determinat de capacitatea managerului de a le gestiona astfel încât să le poată ține sub control și să asigure îndeplinirea obiectivelor conform strategiei adoptate. În general, riscurile ce afectează frecvent și decisiv activitatea operatorilor economici sunt de natură economică, financiară și comercială.
Nu trebuie însă omise nici riscurile determinate de modificările din mediul extern, cele investiționale, sociale, legislative sau politice. La nivelul țării noastre, se constată o dezvoltare insuficientă a managementului riscului, pe de o parte datorită absenței informațiilor necesare, pe de altă parte datorită pregătirii insuficiente a managerilor în acest domeniu și, respectiv, a contextului actual în care se derulează afacerile.
Mai mult, costurile ridicate determinate de pregătirea specialiștilor necesari sau de implementarea unor programe informatice specializate reprezintă impedimente serioase în implementarea sistemului de management al riscurilor la nivelul agenților economici din România. Cu toate acestea, costurile generate ar putea fi mult mai mici comparativ cu pierderile provocate de o gestionare ineficientă a riscurilor. Pregătirea managerilor în domeniu ar fi benefică și din punct de vedere al capacității acestora de asumare a riscurilor, deoarece în prezent se constată mai mult tendința de evitare a acestora. Ori, este cunoscut faptul că fundamentarea și aplicarea unor strategii de gestionare a riscurilor, cu asumarea unui anumit nivel, permite nu numai îmbunătățirea gradului de performanță ci și orientarea activității în direcții noi, favorabile, în contextul dinamicii accentuate a mediului economic.
2.6.2. Coordonatele sistemului de gestiune a riscului
Din cercetările efectuate reiese cu pregnanță o concluzie absolut firească: indiferent de profil, dimensiune sau domeniu de activitate o firmă se confruntă cu numeroase riscuri ce pot acționa asupra modului de atingere a obiectivelor precizate în strategiile fixate. Ca urmare, este absolut necesar procesul de gestiune a riscului, care implică fundamentarea deciziei în corelație cu efectele stării de incertitudine ce poate afecta concretizarea obiectivelor și adoptarea măsurilor și activităților necesare. Deci, acest proces necesită utilizarea unor instrumente, metode și principii care să permită identificarea, evaluarea și gestionarea riscurilor specifice oricărei activități, componente organizatorice, funcții ori produs astfel încât pierderile determinate de concretizarea riscurilor să fie minime. Orientarea tot mai mare la nivelul operatorilor economici spre implementarea sistemului de management al riscului se întâlnește în special la nivelul celor care au o structură financiară cu preponderență determinată de capitalurile împrumutate (un nivel ridicat al levierului financiar reprezintă un factor decisiv în acordarea de atribuții specifice unui ofițer de risc) (Liebenberg, Hoyt, 2003, p. 37). Managementul riscurilor nu trebuie să reprezinte o componentă aplicată sporadic, în anumite situații ci o parte integrantă a oricărei organizații, oferindu-i acesteia posibilitatea de a percepe mult mai clar modul de derulare a activității și de a acționa rapid la modificările din mediul intern și extern. De altfel, riscurile întreprinderii sunt în mod inerent parte a strategiei corporației (Chapman ș.a, 2002, p. 59), întrucât ele pot fi gestionate mai bine în acest mod.
ERM (Enterprise Risk Management) reprezintă abordarea sistematică, integrată a gestionării tuturor riscurilor cu care se confruntă o organizație (Ritchi, Brindly, 2007, p. 304). Practic, orice organizație trebuie să fie capabilă să utilizeze un sistem de controlare a riscurilor ce pot să apară pe parcursul desfășurării activității. Evident, managementul riscurilor nu este o practică nouă, dar sistemul ERM realizează o gestiune a riscurilor focalizată pe alte modalități de abordare. Diferențele între cele două modalități sunt prezentate în tabelul nr. 2.5. (March, Shapira, 1987, p. 1406).
Tabel 2.5. Diferențe între ERM și managementul riscului tradițional
Se observă că sistemul ERM se bazează pe o abordare integrată a riscurilor astfel încât atingerea obiectivelor strategice să se realizeze cu un risc acceptabil. În permanență, managerii trebuie să se raporteze la ansamblul riscurilor ce pot să afecteze activitatea desfășurată ca un întreg cu elemente intercorelate și nu ca o sumă de riscuri individuale. Mai mult, ei trebuie să accepte riscurile pentru care sunt competenți să le gestioneze și să le distribuie pe celelalte altor persoane mai competente pentru a le face față (cum ar fi societățile de asigurări) (Olson, Wu, 2008, p.v).
Interesante sunt și concluziile unui raport elaborat în SUA, care se bazează pe răspunsurile formulate de 1093 directori executivi ai unor companii de tipuri, mărimi și din sectoare diferite, în ceea ce privește integrarea sistemului ERM. Astfel, 52% din respondenți precizează faptul că gestionarea riscurilor este un sistem extrem de puțin încadrat în categoria instrumentelor strategice de proprietate, în timp ce restul consideră că situațiile riscante sunt înglobate în inițiativele strategice. De asemenea, 72% din organizații nu se raportează la scale de management pentru evaluarea probabilității sau impactului riscului.
Chiar dacă cercetările efectuate până în prezent nu au reușit să evidențieze o legătură clară între sistemul de management al riscurilor și performanță, nu poate fi omis faptul că un proces de gestionare activă a riscului întreprinderii trebuie să se raporteze în permanență la identificarea, evaluarea, controlul și monitorizarea riscurilor astfel încât să permită maximizarea valorii organizației, corespunzător dorințelor tuturor părților implicate.
2.7. Concluzii și contribuții proprii
Definirea conceptului de performanță a dobândit numeroase valențe în ultimele decenii, considerându-se însă că reprezintă un deziderat al oricărui agent economic. Astfel, dacă în ceea ce privește definirea există o serie de controverse, finalitatea stării de performanță este aproape unanim asimilată cu atingerea obiectivelor stabilite și asigurarea viabilității întreprinderii. Un accent deosebit se înregistrează la nivelul distincției între rezultate înregistrate și performanță, determinarea acesteia presupunând fie obținerea unor rezultate superioare fie asigurarea unui nivel de eficiență ridicat și maximizarea valorii nou create și, implicit, a valorii firmei. În acest context, este evident faptul că o apreciere unitară a performanței (fie prin raportare la obiective, fie la rezultate sau la valoarea create) nu poate fi realizată la nivelul tuturor operatorilor economici (în economia de piață, agenții economici au obiective proprii, înregistrează particularități ale activității derulate și utilizează sisteme sau criterii diferite de apreciere).
Indiferent de modul de abordare și definire, evaluarea performanței este un proces complex, ale cărui rezultate sunt extreme de importante (erorile care pot să apară în identificarea performanței sunt fundamentale în ceea ce privește dezvoltarea și chiar supraviețuirea viitoare – spre exemplu, considerarea înregistrării performanței în activitatea derulată prin depășirea nivelului anterior al unor indicatori financiari, fără o corelație cu alte criterii sau concurenți ori analiza unor rezultate în mărime nominal, poate determina o apreciere nerealistă), impunându-se o abordare multidimensională.
În literatura de specialitate, aprecierea performanței se realizează prin intermediul unor indicatori cantitativi și calitativi, cu ajutorul unor instrumente distincte. Tabloul de bord echilibrat sau Balanced Scorecard este un instrument de management apreciat pozitiv în multe țări, raportându-se atât la indicatori de performanță financiari cât și nonfinanciari. Raportarea Triple Bottom Line este fundamentată pe un ansamblu de valori economice, sociale și de mediu, ce converg spre armonizarea intereselor tuturor persoanelor interesate de activitatea derulată. Un alt instrument de măsurare a performanței este reprezentat de liniile directoare GRI, ce structurează indicatorii de performanță în trei categorii, respectiv economici, sociali și de mediu.
În ultimii ani, se manifestă o tendință de orientare și spre indicatori nonfinanciari pentru evaluarea performanței. Tot mai mulți economiști consideră că o abordare strictă a performanței pe seama indicatorilor financiari poate reprezenta fundamentul unor decizii incorecte în contextul eliminării unor aspecte importante, de natură nonfinanciară. Consider că asimilarea indicatorilor nonfinanciari în procesul de evaluare a performanței poate fi benefică, dar trebuie să rămână complementară utilizării indicatorilor financiari.
Indiferent de metoda, instrumentul sau criteriile utilizate pentru evaluarea stării de performanță, apare necesitatea culegerii unui set de date utilizabile în cadrul acestui proces. Cel mai mare volum de informații este furnizat de situațiile financiar – contabile, a căror structură și componență s-a modificat în ultimii ani, astfel încât să se răspundă cerințelor managementului strategic și operațional. Utilizarea acestora trebuie realizată cu prudență, având în vedere caracterul static al datelor și valențele informaționale limitate.
Atingerea nivelului de performanță presupune și acceptarea unui nivel al riscurilor ce se pot manifesta. Ca urmare, aplicarea unui sistem de gestionare a riscurilor și corelarea acestuia cu cel de gestionare a performanței este absolut necesară. Studii recente au permis o identificare a corelației dintre managementul riscului și performanța firmei, considerându-se că necesitatea gestionării riscului are efecte benefice asupra organizației dar și asupra întregii economii.
Cercetarea efectuată în cadrul cestui capitol s-a concretizat în atingerea următoarelor obiective: structurarea accepțiunilor performanței în trei categorii importante, corespunzător criteriului de raportare; sintetizarea caracteristicilor indicatorilor de performanță și a cerințelor care le asigură relevanța; identificarea corelațiilor dintre sistemul de gestionare a riscurilor și sistemul de evaluare a performanței; evidențierea diferențelor între managementul riscului modern și tradițional; abordarea critică a noțiunilor și instrumentelor analizate.
Contribuțiile proprii s-au raportat la:
Prezentarea sistematizată a conținutului sistemului de gestionare a riscurilor la nivelul operatorilor economici și a sistemului de măsurare a performanțelor;
Identificarea mecanismului corelării gestiunii riscurilor cu nivelul performanței stabilită prin obiectivele strategice la nivelul firmei;
Sintetizarea unor opinii pertinente din literatura de specialitate privind sistemul ERM și sisteme de măsurare a performanței la nivelul organizațiilor economice;
Realizarea unor abordări critice ale noțiunilor utilizate.
CAPITOLUL III
DIAGNOSTICUL PERFORMANȚELOR ÎNREGISTRATE PE BAZA SOLDURILOR INTERMEDIARE DE GESTIUNE ȘI A RATELOR DE RENTABILITATE
3.1. Delimitări conceptuale și indicatori de cuantificare a performanței financiare pe baza informațiilor reflectate în contul de profit și pierdere
Indiferent de domeniul de activitate, un agent economic înregistrează cheltuieli corespunzător operațiilor realizate și obține sau nu venituri conform previziunilor efectuate. Conform precizărilor reglementărilor contabile în vigoare, cheltuielile corespund diminuării valorii activelor sau creșterii datoriilor, fapt ce determină reducerea capitalurilor proprii (fără a include aici distribuirile acestora către acționari). În mod firesc, ele generează o diminuare a avuției agentului economic. În schimb, veniturile reliefează conținutul intrărilor sau creșterilor corespunzătoare valorii activelor ori ale reducerilor datoriilor, corespunzând creșterii capitalurilor proprii (nu sunt incluse creșterile generate de noi aporturi ale acționarilor). Veniturile determină o creștere a averii agenților economici. Cele două categorii de elemente stau la baza determinării rezultatului financiar al unei perioade de timp, concretizat fie de profit fie de pierdere.
Contul de profit și pierdere este un document contabil de sinteză care furnizează managerilor o serie de informații specifice activității derulate, structurată la nivelul a trei categorii principale: din exploatare, financiară și extraordinară. De fapt, principalele segemente sunt cele aferente activității din exploatare și financiară, acestea constituind conținutul activității curente. În cadrul activității de exploatare, se au în vedere operațiile curente, normale pentru atingerea obiectivelor stabilite, dar și anumite activități excepționale, ce nu sunt specific operațiilor curente, pe care legiuitorii le-au inclus aici, pentru a nu denatura rezultatul exercițiului (operații de gestiune sau de capital). Fac precizarea că în categoria operațiilor extraordinare sunt incluse strict cele care sunt determinate de evenimente sau operații absolut diferite de activitățile curente ale unui agent economic, ce nu au un caracter de regularitate (cutremure, incendii, inundații ș.a.).
În țara noastră este utilizat formatul listă, cu gruparea cheltuielilor după natura lor economică. Acest format permite explicarea modului de obținere a rezultatului exercițiului ca urmare a derulării activităților precizate în cadrul unui exercițiu financiar. După cum am precizat anterior, diferența dintre contul de profit și pierdere și bilanțul contabil constă în primul rând în modul de reflectare a activității unui agent economic (scriptic în bilanț și valoric în contul de profit și pierdere). De asemenea, bilanțul reliefează situația elementelor patrimoniale utilizate de către agentul economic în timp ce contul de profit și pierdere reprezintă o oglindă a rezutatelor obținute pe fondul utilizării acestora.
Contul de profit și pierdere reprezintă principala sursă informațională în dimensionarea rentabilității. Practic, el reprezintă o sinteză a tuturor fluxurilor economice generatoare de venituri și cheltuieli, permițând identificarea evoluției situației patrimoniale într-un interval de timp determinat, de regulă de 1 an, cu posibilitatea efectuării unei comparații între începutul exercițiului financiar și sfârșitul acestuia. O structură a rezultatului global determinat pe baza informațiilor prezentate de contul de profit și pierdere, poate fi reflectată astfel (figura 3.1.)
Figura 3.1. Analiza structurală a rezultatului brut al exercițiului pe baza contului de profit și pierdere
Sursa: realizare proprie, pe baza structurii contului de profit și pierdere
Figura anterioară permite vizualizarea modului în care se formează rezultatul exercițiului în diferite faze și identificarea nivelului performanțelor economice la nivelul celor trei categorii de activități derulate într-un exercițiu financiar. Fluxurile de venituri și cheltuieli manifestate la nivelul diferitelor activități sunt utilizate pentru dimensionarea rezultatului brut al exercițiului, prin intermediul soldurilor intermediare de gestiune, fundamental fiind indicatorul producția exercițiului, care oferă posibilitatea identificării eficienței activității productive. Referitor la acest aspect, consider că o deficiență de natură informațională poate fi reprezentată tocmai de structura indicatorului respectiv, care include și volumul producției stocate (ori, după cum se știe, în economia de piață consumatorul este cel care recunoaște valoarea încorporată în produsele ce urmează a fi valorificate; ca urmare, se poate considera că nivelul producției exercițiului, stabilit pe baza variației stocurilor, este cel ce se va confirma prin vânzarea ulterioară a acestora?).
Spre deosebire de această formă de raportare, gruparea cheltuielilor după destinație (exploatare, desfacere, administrare) permite dimensionarea unui rezultat corespunzător valorii recunoscute de piață, stabilit ca diferență între valoarea producției vândute și costul aferent vânzărilor. În acest caz, se utilizează drept indicator de referință producția vândută, ce permite identificarea eficienței activității de producție, eliminându-se și influența cheltuielilor de desfacere și a cheltuielilor de administrare. În prezent, în țara noastră se utilizează gruparea după destinație numai cu referire la rezultatul din exploatare.
Referitor la structurarea veniturilor și a cheltuielilor pe cele trei tipuri de activități, se poate constata faptul că aceasta oferă posibilitatea stabilirii ponderii fiecăreia în formarea rezultatului total, astfel încât formularea unei strategii care să constituie un fundament al desfășurării activității viitoare să se bazeze pe elemente reale de rentabilitate și să permită atingerea celui mai important obiectiv, respectiv maximizarea valorii firmei.
Din afirmațiile anterioare, reiese necesitatea dimensionării rezultatului specific fiecărei activități, astfel:
Rezultatul din exploatare
Situațiile financiar-contabile permit determinarea rezultatului exploatării (profit sau pierdere) generat de activitatea de bază a entității, din punct de vedere matematic reprezentând diferența între veniturile și cheltuielile totale generate de activitatea de exploatare. Întrucât cea mai mare pondere în totalul activităților desfășurate de un agent economic este specifică activității de exploatare, rezultatul corespunzător acesteia influențează decisiv rezultatul brut al exercițiului, în special în cazul agenților economici cu activitate productivă, de prestări servicii sau comercială.
O determinare directă a rezultatului exploatării (fără o analiză a structurii elementelor determinante și a unor indicatori intermediari) permite identificarea mărimii absolute a rentabilității activității de exploatare, caracterizată de diferența dintre veniturile încasabile și cheltuielile plătibile (Figura 3.2.).
Figura 3.2. Determinarea rezultatului exploatării prin calcul direct
Sursa: realizare proprie
Rezultatul financiar concretizează nivelul activității financiare generată de operații economice ce au un caracter obișnuit, se derulează cu frecvență și sunt specifice acesteia. Nivelul lui este dat de diferența dintre veniturile financiare și cheltuielile financiare.
unde: Rf reprezintă rezultatul financiar; Vf – veniturile financiare; Cf – cheltuielile financiare.
Se poate constata cu ușurință faptul că rezultatul financiar nu este înregistrat pe fondul utilizării unor factori de producție, al obținerii de produse finite și valorificării acestora, așa cum se întâmplă în cazul indicatorului anterior, ci ca urmare a utilizării unei anumite structuri financiare, a fluctuațiilor cursului valutar, a modificării valorii instrumentelor financiare din portofoliul de valori, a fructificării eventualelor excedente la nivelul trezoreriei. Situația favorabilă este obținerea unui rezultat pozitiv, iar în cazul unei pierderi, acoperirea acesteia pe seama profitului din exploatare este absolut necesară pentru asigurarea viabilității activității.
Rezultatul curent
O analiză sintetică a efectului celor două categorii de activități menționate anterior este permisă de utilizarea unui indicator cunoscut sub numele de rezultat curent (profit sau pierdere). Sintagma ,,activități curente” este utilizată pentru a caracteriza toate activitățile derulate de o entitate, ca parte integrantă a afacerilor sale precum și activitățile conexe în care aceasta se angajează, și care au o legătură cu cele din prima categorie.
Valoarea rezultatului curent poate fi determinată prin următoarele modalități:
Sau:
Figura 3.3 Modalități de determinare a rezultatului curent
Sursa: realizare proprie, pe baza structurii contului de profit și pierdere
Pentru orice agent economic, starea de sănătate financiară implică înregistrarea unor componente pozitive la nivelul rezultatului curent. Performanța financiară este înregistrată atunci când se manifestă o astfel de situație iar viteza de rotație a creanțelor este inferioară celei aferente obligațiilor de plată. În practică se poate manifesta și cazul în care rezultatul din exploatare este pozitiv, rezultatul financiar este negativ iar rezultatul curent este pozitiv. Situația agentului economic poate deveni vulnerabilă dacă se produc modificări în activitatea derulată ce converg într-un sens negativ sau dacă se optează pentru cheltuieli investiționale mari. Cazul în care agentul economic înregistrează un rezultat din exploatare pozitiv, un rezultat financiar negativ și un rezultat curent negativ trebuie să reprezinte strict o situație temporară generată de o opțiune strategică a acestuia. Starea critică în care se poate afla un agent economic este caracterizată de situația în care toate cele trei rezultate sunt negative. Realizarea unui rezultat curent pozitiv pe baza profitului financiar, în condițiile unei pierderi din activitatea de exploatare, este caracteristic pentru societățile financiare. Aceasta este o situație considerată de excepție și se întâlnește și la întreprinderile ce fac parte dintr-un grup și care își abandonează activitatea de bază și devin surse de finanțare pentru celelalte.
Rezultatul extraordinar
Rezultatul extraordinar este reprezentat de diferența dintre veniturile extraordinare și cheltuielile extraordinare. În categoria cheltuielilor extraordinare se includ cheltuielile care au un caracter accidental, o frecvență redusă (apar odată la câțiva ani) și în anumite cazuri nu au legătură directă cu activitatea unității patrimoniale. În categoria veniturilor extraordinare se înscriu acele venituri care nu au o legătură directă cu activitățile curente ale unității patrimoniale, de exploatare sau financiare, având un caracter accidental și o frecvență redusă. Anterior am evidențiat principalele categorii de venituri și cheltuieli ce se încadrează în aceste grupe.
Figura 3.4. Dimensionarea rezultatului extraordinar
Sursa: realizare proprie
Dacă se au în vedere precizările anterioare privind caracterul extraordinar al acestor elemente, rezultă faptul că acest indicator nu oferă informații importante în cadrul analizei rentabilității.
Rezultatul brut
Rezultatul brut al exercițiului sau rezultatul exercițiului înaintea impozitării reprezintă profitul sau pierderea rezultată din activitatea desfășurată, într-un interval de timp determinat, de regulă un an, de către un agent economic. Rezultatul brut al exercițiului măsoară rentabilitatea globală a activității, fiind o reflectare a capacității unei entități de a-și folosi eficient resursele.
Schematic rezultatul brut al exercițiului poate fi exprimat astfel (figura 3.5.):
Sau: Sau:
Figura 3.5 Posibilități de stabilire a rezultatului brut al exercițiului
Sursa: realizare proprie, pe baza structurii contului de profit și pierdere
Rezultatul net
Rezultatul net al exercițiului sau rezultatul exercițiului după impozitare reprezintă mărimea absolută a rentabilității financiare cu care vor fi remunerați acționarii sau asociații pentru capitalurile proprii investite (Dumitru, 2006, p. 62) și se determină ca diferență între profitul brut și impozitul pe profit (figura 3.6.).
Figura 3.6. Determinarea profitului net
Sursa: realizare proprie, pe baza precizărilor legale privind determinarea profitului net
Profitul net, pentru a fi repartizat pe destinații, trebuie să fie susținut de existența unor disponibilități monetare reale, în caz contrar el rămâne doar un potențial de finanțare. După repartizare, el devine o sursă de finanțare proprie sau element de autofinanțare generat de însăși activitatea firmei.
3.2. Marjele de acumulare și rolul lor informațional
Desfășurarea corespunzătoare a activității are la bază un proces decizional complex, fundamentat pe o serie de informații cantitative și calitative. În acest context, importanța utilizării unui set de informații care să reflecte cât mai exact realitatea și să surprindă o serie de aspecte esențiale este evidentă. Aprecierea situației economico – financiare a unei firme se poate realiza cu ajutorul unui set de indicatori, detașându-se ca importanță profitul obținut din activitatea desfășurată întrucât permite o prefigurare a capacității de degajare a unor fluxuri de trezorerie corespunzătoare obiectivelor urmărite. Acesta se poate determina și analiza din punct de vedere al structurii activităților ce îl determină, din contul de profit și pierdere.
Reglementările legale în vigoare specifice sistemului contabil din România impun o dimensionare a rezultatelor înregistrate de agenții economici pe activități și paliere de formare. În acest sens, pe baza contului de profit și pierdere se pot stabili o serie de indicatori valorici, care poartă denumirea de solduri intermediare de gestiune (figura 3.7.) sau marje de acumulare, indicatori ce se înscriu în categoria celor care permit aprecierea performanțelor economico – financiare ale firmei. Practic, ,,datele din contul de profit și pierdere necesare elaborării diagnosticului financiar pot fi structurate prin tabloul soldurilor intermediare de gestiune în două categorii care vizează creșterea și dezvoltarea întreprinderii (SIG activitate) și altele ce vizează rentabilitatea (SIG rentabilitate)” (Petrescu, 2004, p. 193).
Pornind de la această afirmație, se poate sintetiza schematic rezultatul final al unei activități prin reflectare pe indicatori de activitate și indicatori de rentabilitate (figura nr. 3.7.). Se poate constata o înlănțuire logică a elementelor reflectate în documentul menționat ce permit determinarea unui grup de indicatori, al căror nivel indică managerilor direcția de dezvoltare sau, dimpotrivă, de utilizare ineficientă a factorilor de producție pe parcursul unui exercițiu financiar.
Figura 3.7. Dimensionarea soldurilor intermediare de gestiune pe baza contului de profit și pierdere
Sursa: realizare proprie pe baza precizărilor actuale privind structura contului de profit și pierdere
Legendă:
Qv reprezintă producția vândută (valoarea obținută din vânzarea produselor, lucrărilor sau serviciilor rezultate din activitatea productivă);Qs – producția stocată (valoarea produselor finite și a producției neterminate corespunzătoare costului de producție); se ia în calcul cu semnul ,,+” dacă soldul contului 711 ,,Venituri aferente costurilor stocurilor de produse” este creditor și cu semnul ,,-” dacă soldul este debitor; Qim – producția de imobilizări (valoarea producției de imobilizări corporale realizate pe cont propriu, exprimată la cost de producție); QE – producția exercițiului; Vvm – venituri din vânzarea mărfurilor; Camv – costul de aprovizionare al mărfurilor vândute; Mc – marja comercială; Ct – consumuri de la terți; VA – valoarea adăugată; Se – subvenții din exploatare pentru cifra de afaceri netă; It – impozite și taxe; Cp – cheltuieli de personal; EBE – excedentul brut din exploatare; AVIC – ajustări de valoare privind imobilizările corporale (se iau în calcul cu semnul ,,+” veniturile și cu semnul ,,–” cheltuielile); AVAC – ajustări de valoare privind activele circulante; AP – ajustări privind provizioanele; Rca – reduceri comerciale acordate (diminuează veniturile din exploatare); Rcp – reduceri comerciale primite ulterior facturării (diminuează cheltuielile din exploatare); AVE – alte venituri din exploatare; ACE – alte cheltuieli din exploatare; RE – rezultatul din exploatare; RF – rezultatul financiar; RC – rezultatul curent; Rex – rezultatul extraordinar; RBE – rezultatul brut al exercițiului; Ip – cheltuiala cu impozitul pe profit; RNE – rezultatul net al exercițiului.
În categoria indicatorilor de activitate se înscrie și cifra de afaceri, care reflectă în plus față de producția vândută și valoarea vânzărilor de mărfuri și care nu se încadrează în cascada SIG dar care oferă informații despre nivelul veniturilor realizate din vânzări:
CA= QV + Vvm –Rca + Se
Întocmirea unui tablou al soldurilor intermediare de gestiune permite o identificare corectă a formării rezultatului net aferent unui exercițiu financiar, dimensionarea unor indicatori de apreciere a evoluției activității din punct de vedere structural, dimensionarea rentabilității dar și ,,analiza evoluției în timp prin calcularea variației procentuale a principalelor solduri intermediare de gestiune, identificarea cauzelor acestor variații și stabilirea, dacă este cazul, de măsuri corectoare” (Lezeu, 2004, p. 107).
Soldurile intermediare de gestiune oferă informații cu privire la profitabilitatea activității derulată de agentul economic pe diferite trepte. Astfel, se pot identifica atât influențele exercitate de cele trei componente ale acesteia cât și cele rezultate din manifestarea fluxurilor monetare sub formă de venituri și cheltuieli.
Utilitatea cunoașterii acestor indicatori rezidă în faptul că o parte dintre ei sunt folosiți la întocmirea anumitor documente financiare, atât de analiză internă sau externă cât și de previziune, din categoria cărora se detașează situația fluxurilor monetare obținute de firmă, care a devenit un instrument extrem de util în managementul financiar al firmelor românești, mai ales în contextul problemelor actuale legate de lichiditate pe fondul manifestării crizei economico – financiare. În plus, ei pot reprezenta puncte de plecare în previzionarea unor rezultate viitoare, în evaluarea activității de gestionare a mijloacelor materiale și financiare, în fundamentarea politicii de dividend și a celei de dezvoltare viitoare. Indicatorii precizați pot exprima nivelul absolut al rezultatelor înregistrate, oferind posibilitatea determinării abaterilor absolute sau relative față de perioade anterioare sau praguri stabilite de cel care realizează analiza și a altor indicatori ce identifică eficiența și rentabilitatea unei activități.
După cum rezultă și din figura 3.7 determinarea soldurilor intermediare de gestiune se realizează în cascadă pornindu-se de la cel mai cuprinzător (producția exercițiului + marja comercială) și încheind cu cel mai sintetic (rezultatul net al exercițiului).
Marja Comercială
Marja comercială mai poartă denumirea și de adaos comercial și poate fi considerată drept principalul indicator ce permite aprecierea performanței la nivelul activității comerciale. Acesta vizează în exclusivitate societățile comerciale sau numai activitatea comercială a societăți cu activitate mixtă (industrială și comercială), cuantificând nivelul de performanță financiară înregistrat de firmă din activitatea comercială, detalierea ei la nivelul produselor sau grupelor de produse oferind informații extrem de utile în gestiunea firmei.
Activitatea comercială presupune cumpărarea și revânzarea mărfurilor (mărfurile sunt bunurile cumpărate pentru a fi vândute în aceeași stare). Costul de cumpărare al mărfurilor vândute (revândute) este format din prețul de cumpărare al mărfurilor (preț fără TVA) majorat cu cheltuielile accesorii de cumpărare (transport, prime de asigurare, etc.) și corectat cu variația stocurilor de mărfuri. Ca modalitate de calcul, indicatorul trebuie să țină cont de toate veniturile cheltuielile legate de activitatea de comercializare a mărfurilor, reprezentând excedentul vânzărilor de mărfuri în raport cu costul de cumpărare al acestora.
Figura 3.8. Determinarea marjei comerciale
Sursa: realizare proprie
Interpretarea mărimii acestui indicator trebuie realizată în corelație cu specificul activității firmei și al politicii de vânzare promovată. Astfel, vânzarea unor produse de lux, unicate sau care oferă servicii și după vânzare permite practicarea unor niveluri ridicate ale marjei comerciale. În schimb, în cadrul rețelelor mari de comercializare nivelul marjei comerciale este mai mic (se înregistrează o dependență de poziția deținută pe piață, nivelul practicat de concurență, calitatea produselor, costul de aprovizionare și prețul mediu înregistrat pe piață, politica firmei privind cifra de afaceri etc).
Producția exercițiului
Este un indicator care evidențiază producția totală sau globală rezultată din activitatea desfășurată de un agent economic. Din figura 3.7. reiese faptul că aceasta se stabilește prin însumarea a trei elemente: producția vândută, producția stocată și producția din imobilizări.
Producția vândută reprezintă totalul producției comercializată clienților într-un interval de timp dat, fiind un indicator important de apreciere și analiză a activității desfășurate, întrucât reflectă recunoașterea valorii înglobată în produsele obținute de către piață.
Producția stocată luată în calculul producției exercițiului reflectă costul produselor în curs de execuție și este determinată de variația în plus sau în minus a stocului final de produse față de cel inițial aferent unei perioade de referință. Dacă la sfârșitul perioadei valoarea stocului final este mai mare decât valoarea stocului inițial, soldul contului 711 este creditor și reprezintă un venit, iar dacă valoarea stocului final este mai mică decât cea a celui inițial, soldul contului este debitor și determină o diminuare a veniturilor din exploatare.
Producția de imobilizări reflectă costul lucrărilor sau cheltuielilor efectuate pentru realizarea unor active imobilizate pe cont propriu, în special corporale, calculându-se din rulajul creditor al conturilor din grupa 72 „Venituri din producția de imobilizări”.
Deși este indicatorul cel mai cuprinzător ce permite aprecierea nivelului activității desfășurate, consider că acesta nu trebuie utilizat în mod singular deoarece elementele componente nu sunt evaluate cu același etalon (se utilizează și costul de producție și prețul de vânzare).
Valoarea adăugată
Conceptul de valoare adăugată este extrem de important din punct de vedere economic fiind unul dintre indicatorii semnificativi ai activității întreprinderii. Ea măsoară creșterea de valoare ca urmare a utilizării resurselor tehnice, umane și financiare și se obține atâta timp cât vânzările exercițiului sunt superioare consumurilor generate de aceste vânzări (cunoscute drept consumurile de la terți).
Importanța determinării acestui indicator în analizele financiare este dată de anumite aspecte: dimensionează efortul agentului economic la realizarea producției; oferă posibilitatea aprecierii capacității agentului economic de a obține produsul finit în mod individual și nu cu ajutorul altor entități; asigură evaluarea distribuției veniturilor globale către partenerii agentului economic; permite identificarea gradului de utilizare al factorilor de producție.
Deci, valoarea adăugată este un indicator ce exprimă creșterea de valoare rezultată din utilizare factorilor de producție, îndeosebi a forței de muncă și a capitalului, peste valoarea bunurilor și serviciilor provenind de la terți, în cadrul activității curente a întreprinderii. Literatura de specialitate consacră două modalități de determinare (Ișfănescu, ș.a., capitolul 2, p. 30), respectiv: metoda sustractivă (a diferenței) și metoda aditivă.
Metoda deductibilă (numită și metoda diferenței sau metoda sintetică) permite calculare valorii adăugate pornind de la producția exercițiului, la care se adaugă marja comercială și din care se scad consumurile de bunuri și servicii furnizate de terți pentru obținerea producției (figura 3.9.).
Figura 3.9. Calculul valorii adăugate prin metoda deductibilă
Sursa: realizare proprie
Acest indicator nu se regăsește ca atare în contul de profit și pierdere dar, elementele înscrise în acesta permit determinarea sa, și mai ales, stabilirea consumurilor provenind de la terți. Valoarea adăugată stabilită prin metoda deductivă este o valoare adăugată brută, care nu
ia în considerare influențele exercitate de repartizările de valori corespunzătoare imobilizărilor pe mai multe exerciții financiare și de reluările asupra provizioanelor.
Din analiza modalității de determinare prezentată reiese faptul că preia deficiențele indicatorului ,,producția exercițiului”, ce reflectă o valoare eterogenă. Acest impediment ar putea fi eliminat dacă s-ar realiza o structurare a indicatorului în două componente: una specifică producției vândute și una corespunzătoare producției stocate și a celei din imobilizări.
Metoda adițională (metoda directă sau de repartiție)
Această metodă se bazează pe însumarea acumulărilor bănești care se repartizează stakeholderilor din cadrul firmei la care se adaugă statul, sub formă de remunerare a: muncii, prin cheltuielile cu salariile, tichetele de masă acordate, primele reprezentând participarea salariaților la profit; capitalului tehnic, prin amortizare și provizioane destinate să permită recuperarea valorii acestuia; capitalului împrumutat, prin dobânzi, comisioane și speze bancare; capitalului propriu, prin dividendele acordate din profitul obținut; statului, prin impozite și taxe plătite (figura 3.10).
Figura 3.10. Determinarea valorii adăugate prin metoda aditivă
Sursa: realizare proprie
Evident, indiferent de metoda utilizată pentru determinarea sa, valoarea adăugată trebuie să fie pozitivă și cât mai mare. Dar, eficiența informațiilor ce sunt furnizate de aceasta impune o interpretare prudentă a acestui indicator. Astfel, înregistrarea unei valori adăugate ridicată nu reprezintă în mod obligatoriu un element favorabil dacă nivelul fluxurilor de trezorerie are o tendință accentuată de diminuare. În plus, prin modul de calcul, se preiau anumite influențe negative exercitată de nivelul cheltuielilor specifice producției obținute ce ar putea rămâne în stoc în situația în care majorarea semnificativă a prețului de vânzare (corespunzător costului de producție) ar fi un impediment în valorificarea acesteia. Mai mult, metoda aditivă se bazează pe însumarea unor categorii de cheltuieli a căror creștere nu poate fi un element favorabil rentabilității activității derulate.
Excedentul brut de exploatare
Este un indicator ce oferă posibilitatea identificării nivelului de eficiență al activității din exploatare, independent de politica financiară și de politica de amortizare. Datorită acestui fapt, este unul dintre indicatorii relevanți din punct de vedere al participării activității de exploatare la obținerea rezultatului total, fiind recomandabilă utilizarea lui în analizele activității de gestiune și realizarea unor comparații cu alți agenți economici. În condițiile în care firma realizează un câștig din activitatea de exploatare, acest sold intermediar poartă denumirea de excedent brut de exploatare, iar în caz contrar, în situația unei pierderi, se înregistrează o insuficiență brută de exploatare. El se determină astfel (figura 3.11):
Figura 3.11 Determinarea excedentului brut de exploatare
Sursa: realizare proprie
Importanța utilizării acestui indicator este rezultanta mai multor aspecte: dimensiunea sa reflectă mărimea performanțelor economice ale unui agent economic; nu este influențat de activitatea financiară sau de parametrii politicii de repartizare a profitului ori de evenimentele extraordinare; este primul element luat în considerare în elaborarea tabloului fluxurilor de trezorerie.
Rezultatul exploatării
Este un indicator ce permite evaluarea activității din punct de vedere al rentabilității economice pentru operațiile curente, fără raportare la operațiile financiare și extraordinare. Ca sold intermediar de gestiune, rezultatul exploatării se poate calcula:
având drept punct de plecare excedentul brut de exploatare;
direct ca diferență între veniturile din exploatare și cheltuielile din exploatare.
În primul caz, se evidențiază influența amortizării și provizioanelor, precum și a altor venituri și cheltuieli din exploatare (figura 3.12):
Figura 3.12 Determinarea rezultatului exploatării pe baza excedentului brut din exploatare
Sursa: realizare proprie
Indiferent de modul de calcul, rezultatul exploatării trebuie să fie pozitiv, pentru a asigura o situație financiară bună. Practic, profitul din exploatare exprimă ,,mărimea absolută a rentabilității activității de exploatare, prin deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile și a celor calculate) din veniturile exploatării (încasabile și a celor calculate)” (Stancu, 2002, 807). Deci, nivelul rentabilității ce caracterizează activitatea din exploatare poate fi analizat după determinarea acestui indicator. Nu trebuie omis nici faptul că decidentul poate desprinde din analiza acestui indicator și informații privind resursele potențiale pentru acoperirea pierderilor provocate de activitatea financiară sau extraordinară.
Ceilalți indicatori din cascada soldurilor intermediare de gestiune (rezultatul curent, rezultatul extraordinar, rezultatul brut și rezultatul net al exercițiului) au fost prezentați în subcapitolul anterior.
3.3. Cuantificarea performanțelor pe baza sistemului de rate
Una dintre cele mai cunoscute modalități de analiză a poziției financiare este utilizarea metodei ratelor. Ce sunt ratele? Formula generală concretizează un raport ce se stabilește între două mărimi comparabile, la nivelul cărora există o anumită relație de cauzalitate, exprimat fie procentual, fie ca și coeficient. Utilizarea ratelor permite o analiză a tendinței înregistrată într-o perioadă de timp (astfel încât să poată fi efectuate și previziuni) și prin raportare la alte entități (de altfel, comparațiile la nivelul diferiților indicatori pentru eșantioane de firme din aceeași ramură de activitate sau din ramuri diferite par să fie preferate de analiști) sau la praguri fixate în cadrul strategiei stabilite.
Din precizările anterioare, reiese faptul că nivelul de eficiență a activității derulate poate fi apreciat cu ajutorul profitului. Însă, nivelul absolut al acestuia nu oferă informații suficiente pentru analiza activității derulate, impunându-se o completare prin dimensionarea unor indicatori suplimentari definiți în literatura de specialitate drept rate ale rentabilității.
Utilizarea ratelor de rentabilitate în analiza eficienței activității derulate este justificată de o serie de aspecte, între care se înscriu:
oferă informații legate de capacitatea unei firme de a obține venituri superioare cheltuielilor efectuate pentru obținerea acestora;
permit identificarea produselor, ramurilor sau subramurilor care înregistrează cel mai mare nivel de rentabilitate și canalizarea activității spre acestea;
reprezintă un punct de plecare în stabilirea modalității optime de combinare a resurselor disponibile în scopul atingerii obiectivului fundamental al gestiunii firmei, respectiv de maximizare a valorii acesteia;
reprezintă un fundament în selecția produselor superioare din punct de vedere calitativ care generează venituri însemnate comparativ cu nivelul cheltuielilor;
favorizează segmentarea pieței și poziționarea mărcii pe acestea.
Consider totuși că și acești indicatori au anumite limite ale valențelor informaționale. Astfel, ratele se determină pe baza datelor înregistrate în situațiile financiare anuale, fapt ce implică posibilitatea stabilirii unor valori mai puțin pertinente, mai ales în cazul în care nu se păstrează aceeași unitate de măsură sau nu se are în vedere nivelul inflației anuale. Practic, valențele informaționale ale acestora se rezumă la nivelul unor rezultate istorice, reliefate de documentele contabile de sinteză. De asemenea, există posibilitatea înregistrării unor modificări legislative privind sistemul de raportare, fapt care determină diminuarea posibilității de realizare a unor comparații pertinente pe diferite interval de timp. În literatura de specialitate, sunt evidențiați și indicatori moderni de dimensionare a performanței reale realizată de o firmă, reprezentați de: valoarea economică adăugată, valoarea de piață adăugată, valoarea actualizată netă, care permit o apreciere mult mai clară a acesteia, dar, din păcate, în România este dificilă dimensionarea acestora, datorită posibilității reduse de dimensionare a costului capitalului utilizat.
În funcție de elementele luate în calcul pentru determinarea lor, teoria și practica economică au statuat o serie de rate ale rentabilității. Astfel, se întâlnesc:
rate ale rentabilității cheltuielilor față de venituri;
rata rentabilității comerciale;
rata rentabilității resurselor consumate;
rate ale rentabilității economice;
rate ale rentabilității financiare.
3.3.1. Rate ale rentabilității cheltuielilor față de venituri
Acest indicator reflectă practic ponderea pe care o au cheltuielile totale în cadrul veniturilor, oferind posibilitatea identificării gradului în care agentul economic este capabil să asigure recuperarea cheltuielilor efectuate pe seama veniturilor obținute. Din modul de calcul rezultă însă că se impune prudență în interpretarea valorilor determinate, întrucât nu toate categoriile de cheltuieli sunt opozabile veniturilor din aceeași clasă. Spre exemplu, probleme apar în cazul veniturilor și cheltuielilor financiare și extraordinare, între care nu se înregistrează o legătură de determinare.
În literatura de specialitate se întâlnesc, în raport de structura veniturilor și cheltuielilor, următoarele rate ale rentabilității cheltuielilor față de venituri:
rata rentabilității cheltuielilor totale față de veniturile totale;
rata rentabilității cheltuielilor de exploatare față de veniturile din exploatare;
rata rentabilității cheltuielilor financiare față de veniturile financiare;
rata cheltuielilor extraordinare față de veniturile extraordinare.
Rata rentabilității cheltuielilor totale față de veniturile totale se poate determina cu ajutorul următoarei relații:
sau
unde: RCT/VT reprezintă rata rentabilității cheltuielilor totale față de veniturile totale; CT – valoarea cheltuielilor totale; VT – valoarea veniturilor totale; CE – nivelul cheltuielilor de exploatare; CF – nivelul cheltuielilor financiare; CEx – valoarea cheltuielilor extraordinare; VE – valoarea veniturilor din exploatare; VF – valoarea veniturilor financiare; VEx – valoarea veniturilor extraordinare.
Rata rentabilității cheltuielilor de exploatare față de veniturile din exploatare se stabilește prin raportarea cheltuielilor la veniturile din această categorie:
Rata rentabilității cheltuielilor financiare față de veniturile financiare dimensionează astfel:
Modelul de calcul aferent ratei rentabilității cheltuielilor extraordinare față de veniturile extraordinare este:
3.3.2. Rata rentabilității comerciale
Orice manager trebuie să încerce să identifice toate aspectele ce converg în direcția dimensionării eficienței tuturor componentelor activității derulate. În acest sens, analiza segmentului comercial permite furnizarea informațiilor referitoare la politica comercială promovată. Rata rentabilității comerciale, cunoscută și sub denumirea de rata rentabilității vânzărilor sau marja brută din vânzări, dimensionează contribuția diverselor etape ale activității agentului economic la formarea rezultatului, prin intermediul următoarelor categorii:
rata marjei comerciale;
rata marjei brute de exploatare sau rata excedentului brut de exploatare;
rata marjei nete;
rata marjei nete de exploatare;
rata marjei brute de autofinanțare;
rata marjei asupra valorii adăugate.
Rata marjei comerciale se utilizează la nivelul firmelor cu activitate comercială și reflectă raportul între marja comercială și vânzările de mărfuri. Stabilirea unei anumite mărimi a marjei comerciale reflectă opțiunile unei firme în ceea ce privește atingerea nivelului de profitabilitate: practicarea unei marje mici, dar asigurarea unui volum mare de vânzări sau utilizarea unei marje mari pe fondul unui volum mic de vânzări. Evident, tipul de opțiune se poate stabili atât în raport de strategia generală adoptată cât și în raport de tipul de produse comercializate (spre exemplu, comercializarea unor produse de lux sau unicate permite practicarea unor marje mari în timp ce pentru produsele de larg consum, respectiv vânzările în cantități mari se poate opta pentru o marjă mică).
Această rată evidențiază tactica adoptată pentru atingerea obiectivului de obținere a unui profit cât mai ridicat. De asemenea, permite realizarea de comparații cu întreprinderi din același domeniu de activitate și oferă informații utile în asigurarea unor previziuni privind eficiența activității comerciale. Indicatorul prezentat poate evidenția vulnerabilitatea firmei la tot ce implică modificări ale prețurilor, mai ales dacă sunt afectate și costurile de producție sau nivelul vânzărilor.
Calcularea ratei marjei comerciale se face pe baza raportului:
unde: RMc reprezintă rata marjei comerciale; Mc – marja comercială; Vvm – vânzări de mărfuri.
Nivelul acestui indicator reprezintă un punct de reper în stabilirea politicii viitoare de distribuire, și, mai ales, o corelare cu nivelul cheltuielilor de transport, depozitare și distribuire (o marjă mică poate genera riscul neacoperirii acestor categorii de cheltuieli).
Rata marjei brute de exploatare sau rata excedentului brut de exploatare, măsoară nivelul rezultatului brut de exploatare fără să se ia în considerare influențele exercitate de îndatorare, impozitare sau elementele extraordinare).
unde: REBE reprezintă rata excedentului brut de exploatare; EBE – excedentul brut de exploatare; CA – cifra de afaceri.
Din modul de calcul reiese faptul că indicatorul precizat furnizează informații privind rentabilitatea activității din exploatare dimensionată prin capacitatea acesteia de a degaja profit. Creșterea nivelului acestei rate se poate asigura pe fondul sporirii productivității muncii, înregistrându-se în același timp și o interdependență între marja comercială, cheltuielile de exploatare și excedentul degajat din activitatea de exploatare.
Rata marjei nete exprimă eficiența activității de comercializare a întreprinderii, în contextul tipului de politică de marketing adoptat.
unde: Rmn reprezintă rata marjei nete; PN – profitul net al exercițiului.
Interpretarea acestui indicator trebuie realizată în raport de mărimea firmei, întrucât profitul net poate îngloba și efectele unor operații extraordinare sau financiare. În plus, nivelul său poate fi influențat de viteza de rotație a activului, fiind mai ridicat în cazul unei rotații mai lente și invers.
3.3.3. Rata rentabilității economice
Rata rentabilității economice este un indicator care are capacitatea de a exprima performanțele totale pe fondul utilizării activelor sau a capitalului angajat. Modelul general de determinare a ratei rentabilității economice poate fi exprimat astfel:
unde: Re reprezintă rata rentabilității economice; PB – profitul brut; AT – activul total.
Activul total sau capitalul angajat, cuprinde capitalul economic, imobilizările în afara exploatării și disponibilitățile bănești, în timp ce capitalul investit – parte a activului economic, cuprinde doar capitalul economic și imobilizările în afara exploatării. Capitalul economic alocat exploatării nu ține cont decât de imobilizările utilizate de firmă pentru activitatea sa de exploatare și de creșterea nevoii de fond de rulment pentru exploatare.
Rata rentabilității economice trebuie apreciată în funcție de rata inflației. O rată a rentabilității superioară ratei inflației permite conservarea „substanței economice” a firmei și chiar reînnoirea și creșterea activelor sale economice, într-o perioadă cât mai scurtă. În cazul în care rata rentabilității economice este inferioară ratei inflației, nu se asigură o remunerare corespunzătoare a capitalului investit și nici acoperirea riscurilor economice și financiare pe care și le-au asumat investitorii prin capitalul pus la dispoziția firmei.
Corelația dintre rata rentabilității economice reale, inflație și rata rentabilității nominale poate fi evidențiată cu ajutorul relației:
unde: Rer reprezintă rata rentabilității economice reale; Ren – rata rentabilității economice nominale; Ri – rata inflației.
Acest indicator este extrem de util în realizarea de comparații cu alte firme din același domeniu de activitate și apreciază eficiența activelor disponibile utilizate. Indiferent de modalitatea de calcul utilizată, rata de rentabilitate economică este independentă de mecanismul finanțare, de impactul activității extraordinare și de politica fiscală.
3.3.4 Rata rentabilității financiare
Această rată permite dimensionarea eficienței utilizării capitalului propriu al firmei, fiind astfel considerată un indicator semnificativ în aprecierea performanțelor economico – financiare ale acesteia, atât în cadrul diagnosticului intern cât și în analizele solicitate de partenerii externi. Ca urmare, cei mai interesați de nivelul acestei rate sunt acționarii, deoarece ei pot constata randamentul propriilor investiții, fundamentându-și astfel comportamentul viitor în ceea ce privește aporturi noi de capital sau reinvestirea profiturilor.
La numitorul raportului se înregistrează capitalurile proprii, sau media acestora în situația în care în cursul exercițiului au avut loc modificări sensibile ale capitalului propriu prin aporturi noi în numerar. La numărător se utilizează, de obicei, profitul net sau rezultatul curent înainte de impozitare dar pot să apară și alte elemente cum ar fi rezultatul brut sau rezultatul net la care se adaugă cheltuielile cu dobânzile.
În funcție de elementele luate în calcul, rata rentabilității financiare poate fi exprimată prin mai mulți indicatori. Astfel, cel mai cunoscut indicator este rata rentabilității financiare a capitalului propriu, determinată ca raport între profitul net al exercițiului și capitalul propriu, după următoarea formulă:
unde: Rf reprezintă rata rentabilității financiare; Pn – profitul net al exercițiului; Kpr – capital propriu.
Acest indicator are capacitatea de a reflecta rentabilitatea capitalurilor proprii ale firmei, aduse ca aport de către acționari, care urmăresc modul de remunerare a investițiilor efectuate. Profitul, sursă importantă de finanțare a dezvoltării unei activității, reprezintă parte componentă a capitalurilor unei firme, remunerând, în primul rând, participarea acționarilor, prin intermediul dividendelor. O creștere a acestui indicator evidențiază o activitate eficientă din punct de vedere al fructificării capitalurilor proprii. Rata rentabilității financiare este influențată în mod direct de politica comercială, eficiența capitalului angajat și politica financiară (Căruntu, Lăpăduși, 2009, p. 97). În plus, consider că nivelul activității derulate și cel al productivității muncii pot influența decisiv mărimea ratei rentabilității financiare. Se poate afirma că această rată a rentabilității financiare este cel mai semnificativ indicator de apreciere a performanțelor economice și financiare ale unei firme și, implicit, ale sistemului de management al acesteia.
3.4. Concluzii și contribuții proprii
Conceptul de performanță este frecvent întâlnit în analizele efectuate la nivelul agenților economici atât din punct de vedere al gestionării acesteia cât și din punct de vedere al dimensionării. Evident, procesul de gestiune este mai cuprinzător, dimensionarea fiind o subcomponentă importantă, care impune utilizarea unor indicatori de performanță. Important este ca analiza performanței să se realizeze în strânsă concordanță cu particularitățile mediului în care se desfășoară activitatea, cu cele ale organizației și cele ale sistemului de management al performanței, astfel încât să poată fi identificate toate elementele determinante dar și influențele negative.
Având în vedere precizările anterioare, se pot desprinde o serie de concluzii referitoare la performanța economico – financiară și sistemul informațional ce permite evaluarea acesteia:
Performanța reprezintă acea stare de competitivitate a unei firme ce asigură satisfacerea cerințelor clienților cu optimizarea proporției între eficacitate (raportul dintre rezultatelor obținute și cele planificate) și eficiență (rezultatele obținute și eforturile depuse pentru realizarea acestora); practic, este vorba de combinația optimă între cum se face și ce se face la nivelul unei activități astfel încât să se asigure maximizarea valorii create;
Elementele definitorii ale conceptului de performanță sunt: scopul; rezultatul; capacitatea de realizare; starea de competiție permanentă; analiza rezultatelor înregistrate cu o bază de comparare stabilită anterior; asigurarea feedback – ului după prelucrarea rezultatelor înregistrate;
În România se înregistrează un stadiul emergent în ceea ce privește aplicarea unui management la performanței la nivelul agenților economici;
Abordarea performanței este realizată mai mult din punct de vedere individual decât integrată, cu raportare la corelația cauză – efect;
Utilizarea excesivă a indicatorului, în special ca element de identificare a gradului de realizare a unor obiective stabilite anterior, fapt ce poate determina o oponență din partea personalului în aplicarea principiilor unui management al performanței;
Se impune colectarea unui volum important de informații, determinarea indicatorilor caracteristici, analiza și interpretarea acestora, prelucrarea informațiilor la nivelul componentelor organizatorice și asigurarea unui feedback pertinent;
Selectarea celor mai potriviți indicatori, corespunzător particularităților înregistrate, permit identificarea celor mai importante aspecte ale performanței;
Se evidențiază o tendință de evaluare cantitativă și nu calitativă a stării de performanță;
Este necesară valorificarea rezultatelor obținute în cadrul analizei stării de performanță, cu optimizarea proporției cost-timp;
Necesitatea implementării unor sisteme informatice de management al performanței, care să permită gestionarea volumului mare de informații, prelucrarea rapidă a datelor și determinarea indicatorilor de performanță, astfel încât să se reducă timpul de reacție și costurile specifice este o cerință imperioasă în contextul actual;
Implementarea unor sisteme consacrate care permit gestionarea performanțelor înregistrate (spre exemplu, metoda Balanced scorecard) astfel încât să se asigure maximizarea eficienței acestora poate reprezenta un element determinant în eficientizarea activității;
Se impune reactualizarea planurilor operaționale la perioade mai mici de un an, astfel încât feedback-ul să fie rapid și eficient în îmbunătățirea performanțelor;
Limitele situațiilor financiare impun îmbunătățirea acestora, în sensul includerii unor informații previzionale sau privind calitatea resursei umane utilizate, a riscurilor potențiale ori cotei de piață deținută, a responsabilităților față de mediul înconjurător etc;
Interpretarea prudentă a semnificației indicatorilor dimensionați pe baza documentelor financiare este absolut necesară, pentru eliminarea riscului absolutizării.
Contribuțiile proprii pot fi sintetizate astfel:
Prezentarea accepțiunilor conceptului de performanță și formularea unor aprecieri personale privind diferitele modalități de definire;
Sintetizarea criteriilor prezentate în literatura de specialitate pentru aprecierea performanței și identificare unor limite informaționale ale acestora;
Prezentarea unor instrumente de evaluare a performanței globale ce analizează aspecte multiple, de natură financiară, economică, socială și de mediu;
Realizarea unor abordări critice ale noțiunilor utilizate;
Efectuarea unei prezentări a modului de valorificare a informațiilor furnizate de o serie de documente contabile în analiza poziției financiare, cu precizarea limitelor informaționale ale acestora;
Prezentarea avantajelor și dezavantajelor utilizării indicatorilor financiari și nonfinanciari în aprecierea stării de performanță;
Analiza indicatorilor de performanță, în mărime absolută și relativă, dimensionați pe baza informațiilor furnizate de documentele contabile și financiare și redefinirea conținutului anumitor indicatori, în raport de conținutul actual al situațiilor financiare întocmite la nivelul agenților economici din România;
Sintetizarea unor concluzii pertinente privind performanța economico- financiară, calitatea sistemului informațional utilizabil, măsurile necesare în scopul implementării unui sistem de gestionare a performanței la nivelul agenților economici.
CAPITOLUL IV
ANALIZA MEDIULUI ECONOMIC ACTUAL ȘI A FACTORILOR DE INFLUENȚĂ
4.1. Aspecte generale privind mediul economico-financiar
Activitatea agenților economici este puternic afectată de mediul extern, de nivelul de dezvoltare al întregii economii dar și de contextul economic global. Așa cum am precizat anterior, riscurile generate de mediul extern sunt extrem de importante, cu influențe majore la nivelul operatorilor economici. Predictibilitatea redusă a riscurilor generate la nivel macroeconomic reprezintă, de multe ori, un element determinant al disfuncționalităților economice și financiare înregistrate de aceștia. Un exemplu sugestiv în acest sens, este situația înregistrată pe fondul declanșării crizei din 2008, foarte mulți operatori economici fiind afectați serios de recesiunea economică. În acest context, analiza evoluțiilor înregistrate în plan economic, la nivel mondial și regional, permite exprimarea unor judecăți de valoare legate de performanțele înregistrate în plan microeconomic și identificarea factorilor ce influențează mediul de afaceri.
Obiectivul principal al cercetării realizate în cadrul acestui capitol îl reprezintă identificarea coordonatelor evoluției economice în plan mondial, regional și național și a influențelor generate asupra mediului de afaceri din România. Subsumate acestuia sunt câteva obiective secundare, ce permit o formare a unei imagini clare asupra necesității introducerii riscurilor macroeconomice în cadrul strategiilor formulate la nivelul agenților economici, pentru îmbunătățirea performanțelor economico- financiare, respectiv: prezentarea evoluției celor mai importanți indicatori macroeconomici ce oferă o viziune de ansamblu a situației economice, la nivel mondial, național și regional; analiza performanțelor economico- financiare înregistrate la nivelul celui mai important sector de operatori economici (IMM-uri) din România; identificarea celor mai importanți factori care au influențat dezvoltarea mediului de afaceri din România. Aceste obiective au fost urmărite prin intermediul cercetării selective realizate la nivelul intervalului 1990-2014, utilizând date furnizate de baze de date recunoscute sau rapoarte elaborate de instituții financiare internaționale (FMI, Banca Mondială) ori de către organisme de specialitate din țară sau din străinătate. Metodologia de cercetare a fost studiul de caz, fiind utilizată analiza dinamică, metoda indicilor cu baza în lanț, ritmul mediu de evoluție și comparația.
4.1.1. Contextul economic global
Anul 2007 a marcat începutul pentru o serie de dezechilibre macroeconomice grave, constituind debutul pentru o criză în planul economiei americane, și, ulterior, în plan mondial. Mulți economiști au considerat acest dezechilibru ca fiind o criză a globalizării, pe fondul rapidității și a gradului de cuprindere ce l-au caracterizat: ,,ceea ce se întâmplă acum este un efect al globalizării pentru că însăși criza economică, deși pornită la nivel național, a atins rapid dimensiuni planetare și oarecum în oglindă, soluțiile pentru acest fenomen global au fost căutate mai întâi la nivel național, inclusiv prin măsuri protecționiste, o negare a normelor neoliberale” (Frunzeti, Zodian, 2011, p. 9). Dacă la început s-a manifestat cu pregnanță o criză în plan financiar, absența resurselor financiare pe fondul unor probleme structurale, a determinat rapid o deteriorare a mediului economic, care a cunoscut o recesiune severă.
Criza financiară s-a propagat rapid și în mediul economic prin intermediul sistemului bancar, în special prin limitarea drastică a creditelor acordate. Produsul intern brut la nivel mondial a marcat o contracție de -0,6%, după 30 de ani de creștere, la nivelul diferitelor regiuni și țări înregistrându-se reduceri mai accentuate sau mai mici. Spre exemplu, Uniunea Europeană a fost mult mai afectată (-4,2% față de anul 2007) în comparație cu țări cum ar fi China sau India, chiar dacă autoritățile au adoptat măsuri extraordinare. Efectele negative nu au întârziat să apară iar un criteriu important al Tratatului de la Maastricht nu a mai putut fi respectat (asigurarea unui deficit bugetar mai mic de 3% din PIB la nivelul statelor membre). Reducerea salariilor, creșterea șomajului, tendința spre economisire și reducerea consumului au determinat decelerarea creșterii economice.
Anul 2010 a reflectat însă o redresare a activității în plan economic, datorită măsurilor adoptate în plan monetar, fiscal și financiar și al creșterii gradului de încredere al firmelor și populației. De asemenea, pe lângă îmbunătățirea generală a mediului economic, s-a înregistrat și o revenire semnificativă a activității comerciale în plan internațional. Evident, situația economică nu s-a îmbunătățit în mod uniform, economiile emergente fiind cele care au susținut procesul de redresare. O îmbunătățire ușoară s-a manifestat și la nivelul pieței forței de muncă, crescând gradul de ocupare după perioada extrem de nefavorabilă din anii 2008 – 2009.
Manifestarea crizei financiare globale a evidențiat un aspect nedorit: provocările economiei globale sunt tot mai mari, iar tensiunile în plan financiar, geopolitic sau social determină fragilitatea societăților, mai ales în contextul efectului de contagiune prin intermediul conexiunilor înregistrate între sistemele financiare.
În consecință, evoluțiile nefavorabile înregistrate la nivelul economiei americane concretizate în decelerarea acesteia, criza datoriei externe în zona euro precum și diminuarea cererii pentru produsele din Asia pe piețele din America de Nord și Europa s-au repercutat asupra produsului intern brut mondial (tabelul nr. 4.1).
Tabel 4.1 Dinamica produsului intern brut și a ratei de creștere reală la nivelul unor țări și grupuri de țări
Sursa: www. imf.org, www.knoema.com
Țările din Uniunea Europeană au fost și rămân în continuare afectate de una dintre cele mai severe crize economice, declinul potențialului economic fiind vizibil. În plus, criza datoriilor suverane a generat o stare accentuată de incertitudine, fapt ce nu a permis relansarea investițiilor. Problemele bugetare sunt destul de serioase, sfera social politică fiind destul de afectată. Economia mondială a fost marcată atât de criza economică cât și de o serie de evenimente nefavorabile ulterioare (cutremurul din Japonia ce a afectat întreaga lume prin lanțurile de aprovizionare, majorarea prețurilor la materiile prime ș.a.), astfel că, după revenirea din anul 2010 s-a produs o decelerare a ritmului de creștere. În plus, incertitudinile sporite și tensiunile de pe piețele financiare au contribuit la încetinirea ritmului de creștere economică. De asemenea, au continuat și presiunile inflaționiste, chiar și la nivelul anilor 2011 și 2012. La acestea au contribuit și creșterile prețurilor la petrol, generate de sporirea cererii de petrol la nivel internațional și înregistrarea unor disfuncționalități la nivelul ofertei pe fondul crizei politice din Libia. Din datele prezentate în tabelul nr. 4.1. se observă că rata de creștere economică reală a fost diferențiată de la o țară la alta sau de la o zonă la alta, dar, se poate identifica o tendință generală de creștere sau descreștere, ceea ce demonstrează influența exercitată de mediul global asupra economiilor naționale, într-o proporție însemnată. Acest aspect poate fi surprins mai bine prin reflectarea grafică comparativă (graficul nr. 4.1.):
Graficul 4.1. Rata de creștere economică reală în perioada 1990-2014
Sursa: realizare proprie, pe baza datelor din tabelul 4.1.
Se observă că SUA a înregistrat o creștere a PIB cu un ritm de 2,5% în anul 2010, după contracția de 2,8% din anul 2009. Economia acestei țări a fost afectată de un nivel al șomajului ridicat, cu influențe directe asupra consumului populației, dar, revirimentul investițiilor în echipamente și programe IT (datorat în mare parte și de facilitarea accesului la creditare) și politicile promovate pentru stimularea redresării economice au determinat această tendință. După o ușoară scădere în anul 2011, se constată un trend crescător al ritmului PIB, determinat de politicile macroeconomice stimulative dar și de îmbunătățirea condițiilor financiare. Economia Japoniei a fost afectată semnificativ înregistrând un declin puternic în 2009 (-5,5%), situația redresându-se în prima parte a anului 2010, în special datorită măsurilor adoptate în plan fiscal, dar și ca urmare a faptului că nivelul cererii globale a cunoscut o creștere importantă (se poate menționa aici rolul pe care l-au avut economiile emergente din Asia, care au înregistrat un ritm de creștere a PIB de 9,1% în anul respectiv). Anul 2011 a marcat o nouă reducere a creșterii economice, aceasta atenuându-se în 2012, în principal pe fondul creșterii cererii de consum public (determinată de bunurile necesare pentru reconstrucții ca urmare a cutremurului și tsunami-ului din 2011) și privat. China a rămas una dintre puținele economii ce au marcat creșteri importante în perioada 2008-2010, susținută mai ales de consumul intern (determinat în principal de investițiile în infrastructură), investițiile private și intrările de capital.
Dacă ne raportăm la Uniunea Europeană, constatăm că trendul pozitiv al ritmului PIB înregistrat pe o perioadă lungă de timp (1994-2008) a fost întrerupt în anul 2009, când s-a înregistrat o contracție de -4,2%. Revenirea din 2010 a fost urmată de noi reduceri, generate de problemele înregistrate în diferite țări (Grecia, Italia, Irlanda, Portugalia ș.a.), mai ales pe fondul acumulării unor datorii importante (s-a ajuns la un nivel al datoriilor publice și de peste 100 %). Majorarea prețurilor la materiile prime dar și șomajul, măsurile restrictive de politică fiscală, reducerea activității de export au afectat nivelul creșterii economice, sancționat printr-o evoluție negativă a ritmului PIB de -0,2 % în anul 2012.
Anii 2013 – 2014 reflectă o ușoară îmbunătățire a creșterii economice, dar, consider că aceasta este nesemnificativă, concretizând, mai degrabă o stagnare și nu o creștere reală. De remarcat este situația Japoniei, la nivelul căreia, în anul 2014, s-a înregistrat o creștere economică negativă, pe fondul unui consum redus și al prabușirii investițiilor publice. În schimb, în Statele Unite s-a remarcat un proces de ușoară creștere economică, în contextul sporirii consumului, ca urmare a creerii de locuri de muncă, reducerii prețurilor la petrol și sporirii veniturilor. Și zona euro a rămas într-o bandă de fluctuație redusă din punct de vedere al creșterii economice, cu o îmbunătățire mai vizibilă spre finalul anului 2014 și începutul anului 2015, în principal datorită diminuării prețurilor la petrol și al exporturilor mai mari. Trebuie remarcat faptul că instabilitatea geopolitică reprezintă în continuare o sursă puternică de incertitudine și, implicit, generatoare de riscuri, cu implicații negative asupra mediului economic, transmise prin intermediul canalului cererii, al inflației sau al fluxurilor de capital. La aceasta se adaugă și evoluția de pe piața bursieră din China (creșterea semnificativă din anul 2014, cu peste 150% a fost urmată de o tendință de diminuare drastică în 2015, volatilitatea pieței fiind extrem de ridicată) și cele de pe piețele valutare, evoluția cotațiilor la petrol sau tensiunile de pe piețele financiare.
Declanșarea crizei financiare și a celei economice s-a repercutat imediat asupra pieței forței de muncă, efectul fiind reducerea dramatică a populației ocupate și majorarea ratei șomajului. Zona euro și SUA au fost profund afectate în acest sens, ocuparea forței de muncă fiind și în prezent mai redusă comparativ cu nivelurile înregistrate anterior crizei (tabelul nr. 4.2).
Tabel 4.2. Evoluția ratei șomajului în perioada 1990-2014
(Sursa: World Economic Outlook, 2015)
Nivelul ridicat al ratei șomajului din Uniunea Europeană se răsfrânge și asupra consumului privat în sensul diminuării acestuia, tendință urmată și de consumul guvernamental ca urmare a procesului de consolidare bugetară. Deteriorarea condițiilor de pe piața forței de muncă a generat un nivel maxim pentru rata șomajului ce nu a mai fost depășit din 1997. Din zona euro, țările cele mai afectate sunt Spania (24,1%) și Grecia (21,7%). Și Statele Unite ale Americii au înregistrat evoluții nefavorabile ale indicatorilor economici specifici pieței forței de muncă, rata șomajului fiind extrem de ridicată comparativ cu perioada anterioară crizei economice, nivel înregistrat și în anul 2012 (cu precizarea că foarte mulți oameni au lucrat în regim part-time întrucât nu reușeau să găsească un loc full-time). Situația pare să se fi îmbunătățit în anii 2013 – 2014, rata șomajului reducându-se cu 2 procente. Interesant este însă faptul că această diminuare vine pe fondul unei creșteri economice pozitive redusă, ceea ce poate duce la ideea că și ritmul de creștere al produsului intern brut potențial este redus (în literatura de specialitate se susține faptul că o rată de creștere economică pozitivă, dar sub potențial, ce urmează unei crize economice nu este însoțită de o reducere a ratei șomajului).
La nivelul economiilor din China și Japonia, rata șomajului s-a menținut aproximativ în aceleași limite (ușoare creșteri în Japonia). În plan mondial, rata șomajului a crescut în anul 2012, după reducerile înregistrate în anii 2010 și 2011, numărul total de șomeri fiind de 197 milioane. Chiar și în anul 2014 se poate constata că nivelul ocupării este sub valorile înregistrate înainte de criză.
Graficul 4.2. Rata șomajului în intervalul 1990 – 2014
Sursa: realizare proprie, pe baza datelor din tabelul nr. 4.2
Din graficul 4.2. se observă că Uniunea Europeană se confruntă cu cel mai mare șomaj, situație ce se menține și în anii 2013 – 2014, când s-a ajuns la o rată de 10,7% (dureros este faptul că tinerii nu își găsesc un loc de muncă, rata șomajului pentru segmentul de vârstă sub 25 de ani fiind de peste 20%). Evident, se înregistrează diferențieri între țările membre, cu repercusiuni asupra creșterii economice. Astfel, în timp ce în Austria se înregistra în 2012 o valoare de 4,3%, Luxemburg – 5,1%, Germania de 5,5%, Olanda 5,3%, în Grecia s-a atins nivelul de 24,3% iar în Spania de 25%. Situația nu s-a îmbunătățit foarte mult nici în anii 2013-2014, astfel că în primul trimestru din anul 2015 s-au înregistrat niveluri comparabile cu anii anteriori sau chiar mai mari (Grecia – 25,4%, Spania – 22,7%, Olanda- 7%, Luxemburg- 5,7%). Divergențe se manifestă și în plan mondial, evoluția ratei șomajului fiind determinată de reducerile înregistrate în anumite state (Japonia, Canada, SUA) dar și de creșterile din alte țări (zona euro).
Presiunile inflaționiste s-au amplificat pe fondul creșterii prețurilor la materiile prime dar și al creșterii volumului de lichiditate monetară, ceea ce a determinat spre exemplu, la nivelul zonei euro, majorarea ratelor dobânzilor reprezentative. Rata inflației este prezentată, din punct de vedere al evoluției în tabelul nr. 4.3. și graficul 4.3.
Tabel 4.3. Dinamica ratei inflației
(Sursa: World Economic Outlook, iulie 2015)
În Uniunea Europeană, măsurile de politică monetară adoptate în 2008 și 2009 au dus la diminuarea nivelului ratei inflației până în anul 2010. În intervalul 2011-2012 inflația s-a poziționat la valori mai ridicate, de peste 2%, ca urmare a prețurilor mari practicate la produsele energetice și a creșterilor înregistrate la nivelul impozitelor indirecte. În schimb, se remarcă faptul că, în anul 2014 s-a ajuns la un nivel foarte redus, de 0,52 % (această diminuare nu poate fi interpretată ca o situație pozitivă, ci, dimpotrivă, ca un semn al deteriorării cererii agregate la nivelul țărilor din uniunea monetară). În SUA, după o creștere până la 3,1% în anul 2011, s-a manifestat o temperare ca urmare a diminuării prețurilor la produsele energetice și cele alimentare în anul următor (chiar dacă s-au produs inversări ale trendului pe diferite perioade ale anului). Tendința de reducere este clară, atingându-se niveluri extrem de mici (1,5% în 2013, 0,8% în anul 2014 și 0,2% în luna iulie a anului 2015). Japonia, după un interval de trei ani (2009-2011) cu o rată a inflației negativă a înregistrat o rată pozitivă în anul 2012. Mai mult, în anul 2014, rata inflației a ajuns la cel mai mare nivel după 22 de ani în contextul majorării impozitului pe vânzări de la 5% la 8%. În China, rata inflației a ajuns de la un nivel negativ de 0,7% în anul 2009 la 5,42% în 2011, temperându-se ritmul de creștere în anul 2012, în principal ca urmare a reducerii prețurilor la alimente. În anul 2014 s-a înregistrat o rată a inflației de circa 2%, mai mică decât în anul 2013, dar sub ținta guvernului de 3,5%.
Graficul 4.3. Evoluția ratei inflației în perioada 1990-2014
Sursa: realizare proprie pe baza datelor din tabelul nr. 4.3.
Din analiza efectuată asupra evoluției înregistrată de diverse țări sau grupuri de țări în perioada 1990-2014, se desprinde concluzia că un context macroeconomic nefavorabil poate afecta serios economiile naționale, materializându-se o serie de riscuri privind reducerea ritmului de creștere economică, înregistrarea unor tensiuni pe piețele financiare, manifestarea crizei datoriilor suverane externe, creșterea șomajului și reducerea nivelului de trai. În acest context, mediul economic extern este supus unei serii de riscuri, cele mai acute fiind:
Tensiunile din sfera finanțelor publice;
Riscurile financiare și geopolitice;
Dificultățile pe piața forței de muncă;
Evoluția cotațiilor internaționale la petrol;
Problemele din sectorul financiar – bancar;
Riscul instabilității prețurilor;
Intensificarea crizei datoriilor suverane;
Conflictele armate din diferite zone (Ucraina, Orientul mijlociu);
Fluctuațiile prețurilor activelor pe piețele financiare;
Condițiile de finanțare;
Riscul de stagnare în ceea ce privește creșterea economică și menținerea unei inflații reduse, la nivelul țărilor avansate;
Instabilitatea economică, cu impact asupra investițiilor și pieței forței de muncă ș.a.
Magnitudinea ridicată a crizei care a afectat întreaga lume după 2008 a demonstrat cu prisosință fragilitatea întregului sistem economic, bazat pe o interdependență accentuată între diferitele componente și pe deficiențele structurale ale acestora. De asemenea, situația înregistrată la nivelul diferitelor economii a reliefat slaba capacitate de reacție a decidenților și mai ales, de previziune a rapidității propagării crizei în întreaga lume.
4.1.2. Analiza mediului economic din România
Climatul economic din România a suportat numeroase modificări în ultimele decenii. Trecerea de la economia centralizată la economia de piață a marcat un punct de inflexiune important în evoluția țării noastre nu numai în plan politic, social, juridic, etc. ci și în plan economic. Din păcate, tranziția a presupus și multe erori în procesul de administrare, cu implicații directe asupra duratei, efectelor economice și capacității administrative aferentă instituțiilor statului. Consider că, de multe ori, modificările din mediul politic, social sau cultural, alături de condițiile economice au influențat decisiv dezvoltarea întregii economii. Evident, de cele mai multe ori, justificările s-au raportat la moștenirea rămasă din anii precedenți revoluției din 1989. Nu se poate trece peste situația din mediul economic românesc înregistrată în acea perioadă, marcată în principal de:
utilizarea unor capacități de producție învechite;
asimilarea extrem de redusă a tehnologiilor noi, cu repercusiuni directe asupra gradului de competitivitate în plan internațional, productivității muncii și calității produselor realizate pe fondul limitării drastice a importurilor;
forțarea excesivă a exporturilor pentru obținerea de resurse valutare necesare achitării datoriei externe, piața internă fiind caracterizată de absența produselor necesare populației;
menținerea unui curs forțat al monedei naționale care nu corespundea realității;
existența unor restricții clare privind contul de capital, sectorul bancar și piața de capital;
un sistem fiscal rigid etc.
Toate acestea nu pot însă justifica măsurile ulterioare adoptate care s-au repercutat asupra mediului economic.
Măsurile ambigue sau nefundamentate corespunzător noilor realități, ezitările în aplicarea politicilor necesare, favorizarea clientelismului politic au generat o serie de probleme la nivelul întregii economii. Atingerea unor rate ale inflației record (170,2% în anul 1991, 210,4 în anul 1992, 256,1% în 1993, 154,8% în 1997), deprecierea accentuată a monedei naționale, aplicarea reformelor cu întârziere sau în mod necorespunzător, adâncirea deficitului balanței de plăți externe, creșterea nivelului datoriei publice, probleme grave la nivelul sistemului bancar, absența unui sistem legislativ coerent, atragerea insuficientă a investițiilor străine, lichiditatea redusă la nivelul pieței de capital, volumul redus al resurselor necesare funcționării corespunzătoare a instituțiilor statului, dezvoltarea greoaie a sectorului privat și susținerea insuficientă a IMM-urilor (necesitatea existenței acestora nu poate fi contestată atâta timp cât acestea participă decisiv la crearea substanței economice, oferă locuri de muncă pentru o mare parte din populație și contribuie la formarea preponderentă a veniturilor bugetare) sunt doar câteva efecte ale politicilor inadecvate sau ale modului de aplicare al acestora.
După anul 2000, economia românească a cunoscut un proces de evoluție clară, caracterizat de creșterea rapidă a produsului intern brut, reducerea șomajului și creșterea nivelului de trai al populației. Aceste efecte au fost și rezultatul unor măsuri în domeniul fiscal, raportate la diminuarea presiunii fiscale asupra salariilor, capitalului, contribuțiilor obligatorii sau a impozitelor directe suportate de agenții economici.
Adoptarea cotei unice de impozitare dar și alte măsuri de natură fiscală au vizat detensionarea mediului de afaceri, stimularea inițiativei private sau diminuarea economiei subterane. Creșterea veniturilor din impozitul pe profit nu a fost însă semnificativă în anul 2006. Anii 2007 și 2008 au marcat creșteri mai importante, nu neapărat ca efect al adoptării cotei unice ci și ca rezultat al expansiunii întregii economii. Însă, perioada 2009 -2012 a marcat o diminuare semnificativă a veniturilor din impozitul pe profit, atât ca efect al crizei mondiale cât și ca efect al măsurilor fiscale adoptate (tabelul nr. 4.4.).
Astfel, dacă în perioada 1990-1997 ponderea veniturilor din impozitul pe profit în totalul veniturilor realizate de către stat a variat între 10% și 18%, tendința de descreștere a fost vizibilă după acest interval, ajungând la 5,61% în anul 2012, 5,46% în anul 2013 și 5,72% în anul 2014. Ce denotă acest fapt? În primul rând, dezechilibre macroeconomice, competitivitate redusă, sector al afacerilor insuficient dezvoltat. În al doilea rând, orientarea statului spre obținerea unor venituri fiscale din impozite indirecte, slăbiciuni ale sistemului fiscal speculate de agenții economici și măsuri necorespunzătoare de stimulare a afacerilor. Aceste afirmații sunt susținute și de tendința înregistrată de ponderea veniturilor realizate din impozitul pe profit în PIB. Astfel, de la o pondere de 7,05% în anul 1990 s-a ajuns la 1,9% în anul 2001, după care s-a manifestat o ușoară creștere până la 2,7% în anul 2007 (cu mici fluctuații în acest interval), în 2012 atingându-se din nou punctul de minim de 1,9%, tendința fiind de descreștere (la nivelul anului 2014 s-a ajuns la 1,8%). Pentru susținerea afirmației anterioare privind utilizarea impozitelor indirecte drept principal instrument de procurare a veniturilor fiscale, pot realiza o comparație cu taxa pe valoarea adăugată. În acest sens, în anul 2012, ponderea veniturilor realizate din tva în total venituri a fost de 26%, iar ca procent în PIB de 8,6%, urmată de o ușoară scădere în 2013 (25,9%, respectiv 8,3%) și mai accentuată în 2014 (23,79%, respectiv 7,5%). De la 1 iunie 2015 s-a optat pentru diminuarea cotei de tva la alimente, fiind vizată o reducere a evaziunii fiscale cu circa 30- 40 % în domeniu.
Tabel 4.4. Evoluția veniturilor fiscale și a presiunii fiscale în România în perioada
1990-2014
(Sursa: date înregistrate pe www.insse.ro; www.mfinante.ro, calcule proprii)
Aderarea României la Uniunea Europeană a marcat și o serie de angajamente pe care și le-a asumat țara noastră, pe fondul politicilor aplicate care au vizat atragerea capitalurilor străine, creșterea economică, dezvoltarea relațiilor economice internaționale (mai ales a celor legate de mediul investițional), creșterea salariilor dar și a numărului mare de salariați în sectorul bugetar. Implementarea cotei unice de impozitare a permis majorarea salariilor nete pentru mulți angajați, și, în special, pentru cei cu venituri mari. Toate acestea au contribuit la creșterea deficitului fiscal iar anii 2009 și 2010 au demonstrat vulnerabilitatea economiei românești în fața unor fenomene negative de amploare. Inevitabil, criza financiară manifestată la nivel mondial s-a repercutat și asupra economiei românești, măsurile adoptate nefiind suficiente pentru evitarea recesiunii, a deteriorării situației financiare și economice concretizată în scăderea nivelului creșterii economice cu peste 7%. Reacția mediului economic a reliefat numeroase reduceri de personal, restrângeri ale activității, diminuări ale cheltuielilor și, în special, ale cheltuielilor cu salariile, dar și alocarea redusă a capitalurilor disponibile în investiții productive. Evident, statul a fost afectat cel puțin prin două canale corespunzătoare legăturilor cu mediul economic: pe de o parte, restrângerea activității a generat o masă mai mică a profiturilor impozabile, și, implicit, venituri mai mici din impozite și taxe; pe de altă parte, creșterea numărului de șomeri a generat cheltuieli de protecție socială mai mari. În acest context, capacitatea guvernanților de adoptare a strategiei corespunzătoare situației înregistrate, alocarea resurselor cu prioritate spre infrastructură și alte investiții ce asigură și crearea de noi locuri de muncă, asigurarea unui grad de stabilitate și transparență a regulilor din domeniul fiscal, adoptarea unor măsuri aspre de sancționare a evazioniștilor, sau de ce nu, implementarea unui sistem de impozitare a veniturilor și averilor ce nu pot fi justificate pot determina reducerea stării de incertitudine care afectează mediul economic, și, implicit riscurile corespunzătoare. Din păcate, de multe ori, ne confruntăm cu o serie de măsuri adoptate care afectează direct mediul economic și, implicit, pe cel social. Astfel, un exemplu sugestiv este cel legat de măsurile fiscale ce par instrumentul cel mai accesibil guvernanților în procurarea veniturilor necesare. Creșterea cotei de impozitare sau implementarea unor obligații fiscale noi au fost și rămân măsuri adoptate frecvent. Reacția mediului economic este mereu aceeași: evaziune, reducerea activității, concedieri sau majorări ale prețurilor practicate pentru bunurile comercializate, lucrările executate sau serviciile prestate. Categoria cea mai afectată rămâne populația care, fie trebuie să achite cu titlu de impozite sume mai mari, fie trebuie să plătească mai mult pentru procurarea bunurilor necesare, fie își pierde locul de muncă. Faptul că ne bazăm foarte mult pe veniturile realizate din impozite și, în special din impozite indirecte ne oferă multe răspunsuri privind coordonatele politicii promovate la nivel macroeconomic și modul în care acestea se răsfrâng asupra mediului economic (graficul nr. 4.4.).
Graficul 4.4. Contribuția veniturilor din impozite directe la formarea veniturilor bugetului general consolidat
Sursa: realizare proprie, pe baza datelor din tabelul 4.4.
Din analiza grafică se observă faptul că impozitele directe își aduc un aport scăzut la formarea veniturilor totale. Acest aspect demonstrează capacitatea redusă a economiei de a crea valoare, sustragerea de la impunere în cazul activităților productive, insuficienta dezvoltare a ramurilor producătoare și a agenților economici. De altfel, bazarea preponderentă pe impozitarea indirectă este o problemă specifică economiilor mai puțin dezvoltate, mai ales având în vedere faptul că este o modalitate care implică un efort de implementare și percepere mai redus și care are un caracter ușor anestezic, în sensul că reacția populației și a agenților economici nu este imediată. România se încadrează în categoria țărilor fost – comuniste cu ponderi mari ale veniturilor din impozite indirecte în totalul veniturilor fiscale (Inceu, Zai și Mara, 2013, p. 900).
În acest context, este evident faptul că o problemă extrem de importantă pentru mediul economic este cea a fiscalității. Nivelul gradului de fiscalitate din țara noastră a constituit în permanență un subiect controversat, mai ales la nivelul comparațiilor efectuate cu alte state. Realizarea unei radiografii a situației reale îmi permite elucidarea multor aspecte din acest punct de vedere. România nu a avut un sistem fiscal coerent și funcționabil, astfel încât să poată fi adoptat cu ușurință la realitățile economiei de tranziție. Analiza presiunii fiscale brute la nivelul bugetului general consolidat pentru perioada 1990 – 2014 permite caracterizarea generală a nivelului fiscalității din țara noastră. Din reprezentarea grafică a presiunii fiscale brute și veniturilor fiscale se poate observa faptul că nivelul veniturilor fiscale se corelează cu cel al gradului de fiscalitate în cazul în care se poziționează la un nivel acceptabil (graficul nr. 4.5.). O dimensionare a veniturilor fiscale în mărime reală poate oferi informații suplimentare privind impactul gradului de fiscalitate asupra veniturilor fiscale și consider că acest aspect poate reprezenta un punct de plecare în cadrul unor cercetări viitoare.
Graficul 4.5. Evoluția veniturilor fiscale realizate la bugetul general consolidat în perioada 1990-2014 sub impactul presiunii fiscale
Sursa: realizare proprie, pe baza datelor din tabelul 4.4.
De altfel, un studiu PwC realizat la nivelul anului 2014 poziționează România pe locul 2 (după Franța) în topul preocupărilor managerilor de companii pentru majorarea gradului de fiscalitate (un procent de 92%, peste media globală de 70%), ceea ce demonstrează faptul că aceștia acordă o importanță majoră influenței exercitată de politica fiscală asupra competitivității și performanței afacerilor. În plus, dezbaterile din anul 2015 pe tema modificării Codului fiscal au scos în evidență faptul că lipsa de predictibilitate în domeniul fiscalității rămâne o problemă extrem de serioasă în România, care poate provoca distorsiuni grave la nivelul mediului de afaceri.
Politica graduală aplicată a generat numeroase disfuncționalități și a oferit multe ,,portițe” legislative la îndemâna contribuabililor pentru sustragerea de la impunere (pot exemplifica aici doar cu scutirile de la plata impozitului pe profit acordate agenților economici care începeau să funcționeze în domeniul privat, pe diferite perioade, mergând de la 6 luni la 5 ani în raport de ramura de activitate, care au permis sustragerea unor profituri importante de la impozitare, deoarece după finalizarea perioadei de scutire, respectivii agenți economici își încetau activitatea). Perioada 1990-1997 se caracterizează prin diminuarea gradului de fiscalitate, deși aceasta este discutabilă, întrucât tendința înregistrată de produsul intern brut a fost de scădere (baza impozabilă a fost mai mică). În plus, modul de calcul al gradului de fiscalitate (raport între veniturile fiscale colectate și produsul intern brut) ridică semne de întrebare cu privire la mărimea reală a acestuia, fiind influențat de gradul de conformare voluntară a contribuabililor la achitarea obligațiilor fiscale. Creșterea nivelului produsului intern brut în mărime reală înregistrată în perioada 2000-2008 a fost însoțită de o tendință de relaxare a gradului de fiscalitate. Aceasta a fost determinată de reducerile succesive ale cotelor de impozitare a profitului, de la 38% la 25% și apoi la 16%, ale taxei pe valoarea adăugată de la 22% la 19% și ale contribuțiilor de asigurări sociale de la 55% la 45,5%.
Declanșarea crizei financiare și economice mondiale a generat o reducere ușoară a gradului de fiscalitate, dar din nou putem spune că nu este reală, deoarece s-a înregistrat pe fondul reducerii produsului intern brut și al diminuării veniturilor (veniturile fiscale s-au redus cu 12,66% iar produsul intern brut cu 7,1%). Aceste aspecte reies foarte clar și din reprezentarea grafică a tendinței celor doi indicatori (graficul nr. 4.6.).
Graficul 4.6. Dinamica creșterii economice și a presiunii fiscale
Sursa: realizare proprie, pe baza datelor din tabelul 4.4 și 4.5)
De altfel, o testare a corelației dintre cei doi indicatori nu a permis identificarea unui model valid, cu semnificație statistică (valoarea Sig=0,989 este mai mare decât condiția minimă de 0,1). Astfel, utilizând datele pentru un interval de 10 ani (2004-2014), specifice gradului de fiscalitate (calculat prin raportarea veniturilor fiscale și a celor generate de contribuțiile obligatorii la PIB) și ratei de creștere economică, a rezultat o distribuție a punctelor empirice care nu permit identificarea unei legături directe (graficul 4.7):
Graficul 4.7 Corelația dintre rata de creștere economică și gradul de fiscalitate
Analiza efectuată demonstrează ideea menționată anterior precum și faptul că rata de creștere economică este influențată de un ansamblu de factori. Între aceștia, fiscalitatea rămâne unul extrem de important. Astfel, măsurile fiscale adoptate au afectat serios mediul de afaceri. Se poate menționa o măsură extrem de controversată și nefavorabilă cu repercusiuni clare asupra numărului de operatori economici și a numărului de șomeri: instituirea impozitului minim a dus pe de o parte la restrângerea sau închiderea activității a numeroși agenți economici și implicit creșterea numărului de șomeri, iar pe de altă parte a generat o serie de inechități ajungându-se la situații extreme în care, pentru aceeași mărime a profitului impozabil se plăteau sume diferite. Măsurile adoptate nu au determinat o creștere a veniturilor realizate din impozitul pe profit în sensul dorit (graficul nr. 4.8.).
Graficul 4.8. Contribuția impozitului pe profit la formarea veniturilor bugetare
Sursa: realizare proprie, pe baza datelor din tabelul 4.4.
VT* – venituri totale diminuate cu veniturile din impozitul pe profit
Toate acestea dar și alte aspecte au determinat percepția contribuabililor privind gradul ridicat de fiscalitate, justificat și prin numărul mare de impozite și taxe ce trebuiau suportate Paradoxal, România se poziționează sub media europeană din punct de vedere al gradului de impozitare, dar, sarcina fiscală resimțită de contribuabili este mai apăsătoare. Însă, realizarea unei comparații între economia românească și alte economii puternice, la nivelul acestui indicator, nu este pertinentă, având în vedere gradul de dezvoltare al acestora. În plus, în România există și o serie de scutiri de la plata impozitelor, acordate unor categorii de persoane sau instituții care desfășoară operații ce se regăsesc, prin finalitatea lor, în PIB (spre exemplu, instituțiile publice sunt exonerate de plata tva pentru achizițiile publice, lăcașurile de cult religios sunt scutite de la plata impozitului pe profit pentru veniturile realizate de vânzarea obiectelor de cult, utilizate pentru investiții, modernizări, etc.), fapt care denaturează mărimea gradului de fiscalitate. Efectul promovării unei politici fiscale ce a pus presiune pe mediul de afaceri a fost clar, de creștere a economiei subterane și diminuare a gradului de colectare a impozitelor și taxelor (datele statistice demonstrează o legătură strânsă între creșterea presiunii fiscale și cea a economiei subterane).
O serie de factori cum sunt: înregistrarea unor fenomene de corupție care au afectat economia românească după 1989; manifestarea fenomenului inflaționist; diminuarea numărului de contribuabili; creșterea numărului de persoane beneficiare de utilități publice; administrarea centralizată a fondurilor colectate prin intermediul bugetelor; manifestarea fenomenului evazionist și înregistrarea unei ponderi mari din PIB a economiei subterane au generat o accentuare a sarcinii fiscale la nivelul diferitelor categorii de contribuabili. Perceperea unei sarcini fiscale excesive poate avea drept efect accentuarea fenomenului evazionist. În plus, modificarea repetată a legislației fiscale; emiterea unor reglementări arbitrare, cu posibilitatea de interpretare aleatorie; realizarea unor discriminări în domeniul fiscal; lipsa de credibilitate a acțiunilor organelor competente; existența unei legislații stufoase; instabilitatea măsurilor legislative pot induce mediului economic o traiectorie nedorită, cu implicații negative asupra întregii economii. Deși sistemul fiscal vizează în principal, procurarea resurselor necesare statului, în prezent el nu poate fi privit ca un simplu mecanism utilizat pentru acoperirea cheltuielilor publice. Astfel, prin pârghiile pe care le oferă, statul poate să exercite o intervenție în economie în scopul eliminării sau diminuării impactului negativ al acțiunii unor factori perturbatori.
Politica fiscală a rămas și în 2011 prociclică datorită dezechilibrelor bugetare anterioare și a deficitului bugetar excesiv. Consolidarea fiscală a fost preponderentă structurală, principalele surse fiind efectul majorării cotei de tva de la 19 la 24%, reducerea numărului de salariați din sectorul bugetar, majorarea accizelor la anumite produse, aplicarea cotelor de contribuții sociale la pensiile mai mari de 740 lei și diminuarea cheltuielilor de capital și a subvențiilor (Raport anual BNR, 2011, p. 19). Mediul de afaceri a devenit neatractiv, România poziționându-se, potrivit raportului Paying Taxes 2014, pe un loc nedorit: 134 comparativ cu Bulgaria, care ocupă locul 81 (impozitul pe profit și venit se percep într-o cotă de 10%, tva-ul este 20% iar contribuțiile sociale 31%). Acest fapt demonstrează necesitatea dezvoltării unui mediu economic mult mai liber din punct de vedere al fiscalității. De asemenea, se impune o corelare a măsurilor fiscale cu cele de raționalizare a cheltuielilor publice, astfel încât să se diminueze deficitul bugetar și să se asigure menținerea deficitului de cont curent în mărimi sustenabile (Croitoru, 2015, p. 3). În acest sens, autorul menționat susține faptul că diminuarea cotelor de impozitare promovate prin Codul fiscal, aplicabile de la 1 ianuarie 2016, în cotextul majorărilor salariale preconizate din sănătate și învățământ pot genera dificultăți la nivelul întregii economii.
Pentru a înțelege mai bine situația din mediul economic actual, este necesară o analiză comparativă la nivelul mai multor indicatori specifici diferitelor sectoare de activitate. Astfel, analiza ritmului anual de creștere economică, dimensionat prin intermediul dinamicii produsului intern brut, rata inflației, deficitul comercial (stabilit pe baza nivelului exporturilor și importurilor exprimate în clauza fob), rata șomajului, ponderea deficitului bugetar în produsul intern brut sau ponderea sectorului privat în PIB ne pot oferi o serie de informații pertinente privind situația înregistrată la nivelul economiei românești. Perioada analizată se raportează la intervalul 1990 – 2014 astfel încât să poată fi evidențiată evoluția etapizată, în corelație cu măsurile adoptate de diferitele guverne și cu influențele exercitate de modificările intervenite în plan internațional sau regional. Sinteza acestor indicatori este prezentată în tabelul nr. 4.5.
Tabel 4.5. Situația unor indicatori macroeconomici în perioada 1990-2014
*În anul 1990, numărul șomerilor era aproape zero, întrucât în perioada comunistă acest termen era analizat doar din punct de vedere teoretic
(Sursa: Anuar statistic al României 2011, 2012; 2013; date înregistrate pe www.mfinante.ro; www.bnr.ro)
Din analiza datelor prezentate în tabelul anterior, se pot desprinde o serie de aspecte ce caracterizează evoluția mediului economic din România. Astfel, o economie bazată pe dezvoltarea extensivă și preponderența sistemului industrial, cu un potențial productiv ineficient utilizat, tehnologii învechite, mare consumator de resurse, cu productivitate redusă și rezultate concretizate în produse necompetitive pe piețele externe a determinat o tendință de scădere a produsului intern brut încă din 1988 (acesta a fost anul în care a fost depășit pragul de 60 miliarde dolari), aceasta continuând și după anul 1990, pe fondul trecerii la un alt tip de economie și al reducerii cererii de pe piețele externe pentru produsele românești (de altfel, nici nu este foarte relevant nivelul înregistrat în perioada respectivă datorită hiperinflației). În 1993 s-a înregistrat un proces de inversiune în evoluția ritmului de creștere anuală a produsului intern brut, ce a marcat relansarea economică, până în anul 1997.
Totuși, creșterea economică din anii 1993 – 1994 nu a permis diminuarea ratei șomajului ci doar o încetinire a ritmului de creștere. Perioada 2000 – 2008 a reprezentat cel mai bun interval pentru economia românească, atât din punct de vedere al creșterii economice cât și din punct de vedere al numărului de șomeri, rata șomajul înregistrând o scădere până la 4% (dar, acest lucru nu trebuie interpretat în mod absolut, deoarece numărul de angajați a fost inferior celui corespunzător diminuării șomerilor iar numărul pensionarilor s-a redus, ceea ce demonstrează faptul că mulți români au ales să plece în străinătate, după ce și-au pierdut statutul de șomer). Evident, economia românească a fost afectată de criza declanșată în anul 2008, în 2009 înregistrându-se o creștere negativă (-7,1%) comparativ cu anul anterior, tendința fiind menținută și în 2010 (tendința a fost imprimată pe fondul reducerii cererii interne cu peste 12 procente a investițiilor și consumului final).
Anul 2011 a fost caracterizat de un ritm de creștere economică pozitiv, dar nivelul produsului intern brut a înregistrat o valoare mai mică decât cea potențială. Nivelul pozitiv al creșterii economice a fost determinat de creșterea ofertei de bunuri în plan intern și în plan extern dar și de dinamica valorii adăugate brute din agricultură și construcții. Creșterea economică a determinat și o inversare a tendinței descendente la nivelul numărului de salariați, rata șomajului scăzând la 5,2% la sfârșitul anului 2011. Aceasta nu a fost însă semnificativă pe de o parte datorită ritmului redus al creșterii economice pe de altă parte ca urmare a disfuncționalităților structurale de pe piața muncii. În 2012 s-a înregistrat din nou o reducere a creșterii economice (de la 2,2% la 0,7%), pe fondul influenței negative exercitată de sectorul agricol dar și al diminuării valorii adăugate brute din industrie și construcții și investiții. O revigorare a economiei s-a înregistrat la nivelul anului 2013, când s-a înregistrat o creștere de 3,5% (de altfel, una dintre cele mai mari creșteri din UE, motiv pentru care am primit titulatura de ,,tigrul europei”), după cum reiese și din graficul 4.9 (de remarcat evoluția creșterii economice în România în perioada ante-criză comparativ cu declinul din 2009, ceea ce susține ideea promovării unor politici prociclice în România, comparativ cu alte țări).
Graficul 4.9. Rata de creștere economică reală în perioada 2004-2014 – comparații în plan regional
Sursa: realizare proprie prin prelucrarea datelor înregistrate pe www.eurostat.eu
Tendința de creștere a continuat și în 2014, dar, nivelul PIB se poziționează încă sub cel anterior declanșării crizei. Această situație a fost generată de acțiunea a diferite cauze, între care se înscriu: politica bugetară promovată în intervalul analizat (canalizată pe menținerea deficitului bugetar la niveluri sustenabile prin măsuri cu impact negativ pe termen lung, cum ar fi reducerea investițiilor publice); majorarea sau implementarea unor impozite; mediul extern nefavorabil (efectul de contagiune a fost vizibil iar dependența investițiilor de capitaluri străine și a exporturilor de cererea din țări afectate de criză sau stagnare au o influență puternică asupra creșterii economice din țara noastră). Evoluția favorabilă din punct de vedere economic nu s-a regăsit și la nivelul șomajului din România. Astfel, rata șomajului a crescut în intervalul 2012-2013, diminuîndu-se ușor în 2014, când s-a înregistrat un nivel de 5,3%. Comparativ cu alte state din UE, nivelul nu este ridicat, dar, prin modul de determinare, se pot înregistra rezultate ce pot induce erori în analiză. Această afirmație este susținută și de nivelul redus al ratei de ocupare a forței de muncă, raportat la alte țări, iar dacă se are în vedere și cuantumul veniturilor realizate de o mare parte a populației, tabloul situației de pe piața forței de muncă este mult mai clar. Tendința de emigrare în țările care oferă o remunerare mult mai mare pentru munca depusă poate genera dificultăți serioase în viitor la nivelul acestei piețe (la acest aspect se adaugă și faptul că, statul român este cel care asigură pregătirea forței de muncă practic, pentru alte economii). Evoluția variației produsului intern brut (exprimată în procente față de anul anterior) este prezentată în graficul nr. 4.10.
Graficul 4.10. Variația creșterii PIB în România (% față de anul anterior) în intervalul 1990 -2014
Sursa: realizare proprie pe baza datelor din tabelul 4.5
Datele reflectate în graficul anterior demonstrează faptul că obiectivul de realizare a creșterii economice cu orice preț poate avea efecte nedorite, reprezentate de supraîncălzirea economiei și instabilitate. Astfel, politicile prociclice adoptate în țara noastră în perioada 2004-2008 s-au bazat exclusiv pe consum, pe creșteri salariale ce au depășit nivelul productivității muncii, fapt care a determinat o diminuare semnificativă a creșterii economice după 2008.
Analiza evoluției PIB pe regiuni permite o identificare a zonelor în care mediul economic se confruntă cu o serie de dificultăți. Astfel, se poate constata cu ușurință faptul că regiunea București – Ilfov se detașează față de celelalte regiuni din punct de vedere al nivelului PIB. La polul opus se situează regiunea Sud – Vest Oltenia, județul Gorj înscriindu-se pe aceeași tendință (tabelul nr. 4.6, graficul nr. 4.11):
Tabel 4.6. Evoluția PIB pe regiuni în perioada 2000-2014 Mil. lei prețuri curente
(Sursa: Anuarul statistic al României 2011, Repere economice și regionale: Statistică teritorială, 2013, www.cnp.ro)
Grafic, tendința înregistrată la nivel regional din punct de vedere al contribuției la formarea PIB național evidențiază o distribuție relativ apropiată între regiunile N-V, S-M și C dar și o discrepanță mare între marginile intervalului (cea mai mare contribuție o are București- Ilfov- 27,1% în 2014 iar cea mai mică regiunea Sud- Vest Oltenia, cu 7,81%).
Graficul 4.11. Formarea PIB pe seama contribuțiilor regiunilor de dezvoltare
Sursa: realizare proprie pe baza datelor din tabelul 4.6
Pentru o reliefare mai bună a acestei situații, se pot urmări contribuțiile procentuale aferente diferitelor regiuni la formarea PIB național (tabelul nr. 4.7). Datele prezentate evidențiază un aspect ce pare a se consolida de la un an la altul. Astfel, în anul 2010, doar două regiuni au contribuit la formarea PIB cu peste 12,5%, respectiv regiunea Sud-Muntenia (12,62%) și București-Ilfov (25,13%). Celelalte regiuni au fluctuat în jurul valorilor 10-11%, cu excepția regiunii Sud – Vest, care a avut cea mai mică contribuție, respectiv de 8,01%. Situația s-a modificat ulterior, în sensul consolidării supremației zonei București – Ilfov, care a contribuit cu 27,1% în 2014 și al diminuării ponderii PIB realizat în regiunea Sud-Vest Oltenia.
Tabel 4.7. Contribuția regiunilor la formarea PIB național – %-
Sursa: calcule proprii pe baza datelor din tabelul 4.6
Se observă că la nivelul intervalului analizat s-au produs doar mici modificări privind aportul fiecărei regiuni, în sensul consolidării poziției de lider a regiunii București Ilfov, cu o contribuție de 27% (graficul nr. 4.12):
Graficul 4.12. Contribuția regiunilor la formarea PIB în anii 2000 și 2014
Sursa: realizare proprie, pe baza datelor din tabelul 4.7
Situația înregistrată nu se diferențiază mult față de tendința din țările europene, în sensul că cel mai ridicat nivel de dezvoltare este specific zonei în care este inclusă capitala, în timp ce nivelul cel mai redus este corespunzător regiunilor ce se învecinează cu fostele țări socialiste, mai puțin dezvoltate. În timp ce regiunea București – Ilfov se detașează ca importanță în ceea ce privește valoarea economiei (aici se înregistrează și cel mai mare nivel al PIB/locuitor, cea mai mare productivitate și cel mai mic șomaj și își au sediul majoritatea companiilor importante din România), regiunile Sud – Vest și Nord – Est rămân cele mai sărace. Regiunea Sud – Vest contribuie cel mai puțin la formarea PIB național, respectiv cu aproximativ 8%. Discrepanțe se înregistrează și în interiorul regiunilor. Spre exemplu, în cadrul Regiunii Sud-Vest Oltenia, cea mai mică rată a șomajului se înregistrează în județul Gorj (în anul 2012 a fostde 7,78%), unde se regăsesc cele mai mari companii de stat din România (care au însă și cele mai mari datorii față de bugetul de stat), la polul opus situându-se Vâlcea cu 10,48% (intrarea în insolvență a Oltchimului a dus la creșterea numărului de șomeri). În ceea ce privește nivelul PIB/locuitor, tot județul Gorj ocupă prima poziție, pe ultimul loc fiind județul Mehedinți. O analiză aprofundată a produsului intern brut per locuitor poate furniza informații suplimentare privind discrepanțele regionale din punct de vedere economic (tabelul nr. 4.8). Accentuarea acestui proces trebuie tratată cu multă responsabilitate de către autoritățile publice, având în vedere efectele negative viitoare. Astfel, deși există zone cu potențial economic, acestea se confruntă cu dezinteres din partea investitorilor, pe de o parte ca urmare a infrastructurii extrem de puțin dezvoltată (în general, investițiile în infrastructură s-au canalizat spre zonele Transilvania și Muntenia), iar pe de altă parte, datorită depopulării acestora și a veniturilor reduse ale consumatorilor. În acest sens, este absolut necesară fundamentarea unor strategii reale, corelate cu măsuri de stimulare fiscală și creștere a gradului de absorbție al fondurilor europene alocate, astfel încât să se asigure o diminuare a dicrepanțelor în plan regional.
Tabel 4.8. Evoluția PIB/locuitor la nivelul regiunilor în perioada 2000-2014
Mil. lei prețuri curente
Sursa: Anuarul statistic al României 2011, Repere economice și regionale: Statistică teritorială, 2012, www.cnp.ro, calcule proprii pentru anii 2013-2014, prin raportare PIB regional la numarul de locuitori din regiuni
Nivelul de dezvoltare se corelează într-o proporție însemnată cu cel al șomajului (alături de specificul regiunii din punct de vedere al activităților desfășurate preponderent, de capacitatea de absorbție a fondurilor externe, atragerea investițiilor străine directe, dependența de sectorul primar, etc). Un trend pozitiv al creșterii economice este însoțit de reducerea ratei șomajului, în timp ce creșterea negativă generează rate ridicate, fapt ce reiese și din reprezentarea grafică a celor doi indicatori (graficul nr. 4.13.). Perioadele de contracție economică au fost marcate de rate ale șomajului în creștere (1996 – 2000, 2009-2010, 2012).
Graficul 4.13 Evoluția creșterii economice reale și a ratei șomajului în perioada 1990-2014
Sursa: realizare proprie
O situație în plan regional a indicatorilor analizați anterior poate fi evidențiată prin analiza figurii nr. 4.1.
Figura 4.1. Indicatori economici pe regiuni
Sursa: realizare proprie, pe baza datelor înregistrate pe www.insse.ro, www.cnp.ro
Legendă: PIB/loc reprezintă produsul intern brut per locuitor, exprimat în euro; Rs – rata șomajulu; Rce – creșterea economică reală; CPIB – contribuția regiunilor la formarea PIB.
Trebuie remarcate diferențele care se înregistrează la nivelul regiunilor atât prin prisma PIB cât și a valorii adăugate brute, ceea ce nu reprezintă un element favorabil pentru dezvoltarea întregii economii. Astfel, datele statistice evidențiază un proces de creștere economică evident în zonele București – Ilfov, Timiș – Arad, Constanța, Cluj sau Brașov, în timp ce majoritatea județelor se confruntă cu un proces clar de stagnare economică.
Catalizarea unui procent de peste 25% din PIB în zona București – Ilfov, în contextul în care acolo locuiește circa 10% din populația țării nu determină o creștere echilibrată a nivelului de trai. O analiză a valorii adăugate brute la nivel național și regional reflectă contribuția acesteia la formarea PIB și evidențiază ideea formulată anterior (tabelul 4.9):
Tabel 4.9 Evoluția valorii adăugate brute la nivel național și regional
Mil. lei prețuri curente
(Sursa: www.insse.ro, TEMPO – online)
După reducerea din anul 2009, valoarea adăugată brută a înregistrat un trend pozitiv, regiunea cu cea mai mare contribuție rămânând București – Ilfov (aproximativ 25%). Situația s-a menținut și în intervalul 2011-2014, când valoarea adăugată brută a crescut de la 479080,2 mil. lei la 577012,7 milioane lei (în prețuri comparabile), regiunea menționată menținându-și supremația.
Trebuie remarcată și situația deficitului balanței comerciale, care reprezintă un element important al dezechilibrelor macroeconomice din țara noastră. După cum am mai precizat, politica promovată de guvernul comunist înainte de 1989 a fost canalizată pe reducerea datoriei externe, fapt care a implicat limitarea drastică a importurilor și realizarea unor exporturi însemnate. Este adevărat că datoria externă fost achitată în întregime, dar prețul plătit de economia românească a fost uriaș (mă raportez la faptul că aceasta a fost privată de importuri de tehnologie absolut necesare, ceea ce a generat un nivel redus de competitivitate pe piețele externe).
Trecând peste acest aspect, este evident faptul că după 1990 situația comerțului exterior s-a schimbat dramatic. Nivelul exporturilor s-a redus semnificativ, fie ca urmare a reducerii livrărilor către țările lipsite de resurse financiare, fie datorită dezagregării blocului economic din estul Europei sau ca urmare a dezordinii ce a marcat și acest domeniu. În schimb, importurile s-au menținut la un nivel ridicat iar structura acestora nu s-a îmbunătățit (România a devenit o piață de desfacere extraordinară pentru multe țări vecine și nu numai, fără ca bunurile tehnologice să devină prioritare).
Procesul de fărâmițare a agriculturii pe fondul restituirii proprietăților private, distrugerea sistemelor de irigație, condițiile climaterice nefavorabile, măsurile insuficiente de susținere a acestei ramuri s-au concretizat în furnizarea unor cantități insuficiente de bunuri alimentare de bază care a fost suplinită prin intermediul importurilor. La acestea s-au adăugat și efectele embargoului impus Iugoslaviei, conjunctura nefavorabilă în plan internațional, fluxurile comercial fiind puternic afectate. În consecință, deficitul comercial s-a adâncit, efectele acestuia resimțindu-se în nivelul datoriei externe (graficul nr. 4.14).
Graficul 4.14 Evoluția comparativă a deficitului comercial și a datoriei publice externe
Sursa: realizare proprie
Astfel, de la un excedent comercial de 1,36 miliarde dolari în 1989 s-a ajuns la un deficit de 4,1 miliarde dolari în 1990, datorită diminuării exporturilor cu 45% comparativ cu anul anterior și a creșterii importurilor cu 8%. Dezechilibrul dintre exporturi și importuri s-a menținut pe toată perioada analizată, astfel că s-a înregistrat un deficit de 9,72 miliarde euro în anul 2011. În anul 2013, se remarcă o îmbunătățire a situației deficitului comercial în sensul diminuării acestuia, pe fondul majorării exporturilor, însă anul 2014 a adus o nouă creștere, cu 6,4%, în contextul înregistrării aceluiași ritm de creștere al importurilor și exporturilor. Ca urmare, și nivelul datoriei publice externe a cunoscut un proces de creștere accentuată după anul 1990 (tabelul nr. 4.10).
Nivelul datoriei externe a ajuns în anul 2011 la 98724 milioane euro iar în 2012, conform datelor înregistrate, acesta a fost depășit, valoarea datoriei externe totale ajungând la 99209 milioane euro. Creșterea datoriei publice externe a fost semnificativă în intervalul 2007-2012 (comparativ cu primul an al acestui interval s-a majorat cu 69,22%), în special ca urmare a majorării datoriei publice directe cu 188,45%. Ulterior, pe fondul îmbunătățirii soldului balanței comerciale, s-a înregistrat o diminuare a nivelului datoriei publice externe, cu circa 4,8% în anul 2014.
Structura datoriei externe înregistrată în anul 2014 este prezentată în graficul nr. 4.15, principalele componente fiind reprezentate de:
datoria publică directă (DPD);
datoria publică garantată (DPG);
datoria negarantată public (DNGP);
datoria autorității monetare (DAM);
datorie externă pe termen scurt (DTS).
Graficul 4.15 Structura datoriei externe a României la sfârșitul anului 2014
Sursa: realizare proprie, pe baza datelor înregistrate pe www.bnr
Comparativ cu anul 2007, se constată o creștere semnificativă la nivelul datoriei publice directe, a cărei pondere în totalul datoriei externe a ajuns de la 13,95% la 33,72% în 2014. În schimb, reduceri ale componentelor s-au manifestat la datoria negarantată public (de la 43,14% la 42,69%) și datoria externă pe termen scurt ( de la 33,97% la 19,7%).
Majorarea nivelului datoriei externe a fost determinată, în principal, de dezechilibrul extern, care a constituit un element important de instabilitate anterior declanșării crizei internaționale. Deși există opinii potrivit cărora datoria publică poate să înregistreze și valori mai ridicate ca procent în PIB (justificate prin faptul ca nu trebuie achitată într-un singur an), este evident faptul că nivelul acesteia nu poate atinge orice prag, întrucât se impune respectarea anumitor standarde privind sustenabilitatea și gradul de îndatorare. În plus, aceasta trebuie corelată cu deficitul public, deoarece orice majorare a deficitului se repercutează și asupra nivelului datoriei publice iar serviciul datoriei publice va fi mai dificil de suportat.
Gestiunea datoriei publice trebuie să vizeze atât reducerea costului serviciului datoriei cât și reducerea riscurilor asociate portofoliului acesteia, respectiv:
riscul de piață;
riscul de lichiditate;
riscul de credit;
riscul de refinanțare;
riscul operațional;
riscul de decontare.
În România, creșterea datoriei publice externe a fost însoțită și de majorarea serviciului datoriei publice externe, așa cum rezultă din tabelul următor. De altfel, serviciul datoriei externe a ajuns în anul 2012 la 50538 milioane euro, cu 68,88% mai mare decât în anul 2007.
Tabel 4.10 Dinamica datoriei și a serviciului datoriei publice externe în perioada 1990-2007
Sursa: www.mfinante.ro; www.bnr.ro
Deși, așa cum am mai precizat, nivelul datoriei externe a României în anul 1990 era zero, nu putem considera faptul că această situație a fost rezultatul unor politici economice favorabile ci dimpotrivă, ea s-a înregistrat pe fondul forțării până la extrem a exporturilor și al diminuării drastice a importurilor. Ulterior, dezechilibrele economice au generat necesități de resurse financiare tot mai mari, cu implicații negative asupra nivelului datoriei externe care a crescut cu aproximativ 1 miliard de euro/an, ajungând la 11 miliarde de euro în anul 2000. Nici evoluția economică favorabilă din intervalul 2000-2008 nu a determinat o reducere a datoriei externe, înregistrându-se însă modificări structurale ale acesteia.
După anul 2008, tendința de creștere a fost extrem de rapidă, atingându-se un nivel record în anul 2012, de 100857 milioane euro (tabelul 4.11). Astfel, în anul 2012 datoria externă totală a crescut, ponderea acesteia în PIB ajungând la 75% comparativ cu 47% în anul 2007, în contextul unui deficit bugetar de 2,52% din PIB. Situația înregistrată poate fi explicată atât prin ineficiența utilizării sumelor împrumutate cât și prin utilizarea parțială a acestora în scopuri productive. Ulterior, volumul datoriei externe s-a diminuat, în contextul majorării serviciului datoriei externe, pe fondul rambursărilor efectuate la nivelul împrumutului contractat de la FMI în anul 2009, precum și al celor accesate de la alți creditori (BIRD, BERD, BEI).
Tabel 4.11. Evoluția datoriei externe și a costurilor generate în perioada 2008-2014 Mil. euro
Sursa: www.bnr.ro
Evoluția ratei inflației demonstrează fără echivoc impactul politicii veniturilor promovată în țara noastră. Astfel, creșterea nominală a salariilor determină atât o majorare a costurilor cât și o creștere a cererii cu implicații directe asupra procesului inflaționist. Anul 1990 a fost caracterizat de o creștere a salariilor în termeni reali. În același timp însă, nivelul producției a scăzut tendința fiind aceeași și la nivelul productivității muncii. Menținerea acestei situații a generat niveluri ridicate ale ratei inflației (256,1% în anul 1993).
Creșterea productivității muncii și acordarea de indexări salariale mai mici a dus la reducerea inflației aproape la jumătate în anul 1994, respectiv la 136,7%. Situația s-a mai îmbunătățit ulterior pe fondul corelării creșterilor salariale cu nivelul productivității muncii. Dar anul 1997 a reprezentat un nou punct de inflexiune pentru inflație, indexările și compensările acordate fără a exista o concordanță cu productivitatea muncii ducând la o rată de 154,8%. În plus, nu poate fi omisă dispersia înregistrată de veniturile populație, fapt ce determină o polarizare excesivă a averilor la nivelul unui segment limitat de populație (din păcate, salarii uriașe au primit o parte din salariații regiilor autonome subvenționate de stat, cu efecte negative asupra echității sociale). După anul precizat, rata inflației s-a poziționat pe un trend descendent, cu anumite oscilații în perioada postcriză, pe fondul acțiunii a diferiți factori (producție agricolă nefavorabilă, creșterea prețului energiei electrice, gazelor sau petrolului, deprecierea monedei naționale ș.a.), astfel încât, la nivelul anului 2014 s-a atins cel mai mic nivel din ultimii 25 de ani, respectiv 1,4%. Consecința a fost reducerea ratei dobânzii de către BNR de la 5,25% în anul 2012 la 1,75% în prima jumătate a anului 2015.
Un alt aspect ce trebuie analizat în cadrul identificării evoluției economiei românești se raportează la modificările suportate de tipul de proprietate, generate de tranziția la economia de piață. Procesul de privatizare a demarat destul de greu și s-a realizat cu multe întârzieri. Cu toate acestea, operatorii economici din sectorul privat au început să aducă un aport tot mai mare la crearea produsului intern brut (în 1990 16,4%, 2005 – 70,4%; 2011 -70,8%; 72,7% în 2012). Agricultura a fost ramura în care s-a declanșat procesul de privatizare, mai ales ca urmare a restituirii pământului din sistemul cooperatist la nivelul proprietarilor. În industrie s-au înregistrat anumite întârzieri, dar sectorul privat a devenit majoritar, peste 80% din valoarea adăugată brută realizându-se la nivelul acestuia. O amploare deosebită a sectorului privat s-a înregistrat la nivelul construcțiilor în 2001 ajungându-se ca peste 95% din valoarea adăugată brută aferentă acestei ramuri să se realizeze în cadrul acestuia. Domeniul cu cel mai scăzut procent aferent sectorului privat rămâne cel al serviciilor, fapt explicabil prin existența unor categorii importante în sectorul public (sănătate, învățământ, administrație publică). Structura operatorilor economico – sociali activi este prezentată comparativ pentru anul 2005 și 2013 în graficul nr. 4.16.
Graficul 4.16 Structura operatorilor economico-sociali în 2003 comparativ cu anul 2013
Sursa: realizare proprie, pe baza datelor din Anuarul statistic al României 2013 și a datelor prezentate în Raportul IMM în cifre, www.insse.ro
Legendă: Îpr – întreprinzători privați; Î –întreprinderi; Apr- administrații private; Ap- administrații publice
Creșterea ponderii sectorului privat în realizarea produsului intern brut a fost determinată, pe de o parte de vânzarea pachetelor de acțiuni deținute de stat iar pe de altă parte de realizarea unui volum tot mai mare de investiții cu efecte directe asupra nivelului activității derulate. De altfel, și aportul sectorului privat la formarea produsului intern brut a cunoscut o dinamică semnificativă, atingându-se nivelul de 73,5% în anul 2011 și de 76,9% în anul 2014 (graficul nr. 4.17).
Graficul 4.17. Contribuția sectorului privat la formarea produsului intern brut
Sursa: realizare proprie
O radiografie a mediului de afaceri poate fi realizată și prin urmărirea structurii agenților economici activi din România pe tipuri de societăți și clase de mărimi (tabelul nr. 4.12. și tabelul nr.4.13.). Astfel, se poate constata predominanța SRL –urilor, care au crescut cu 59,37% în 2012, comparativ cu anul 1995, în timp ce regiile autonome și societățile pe acțiuni au scăzut semnificativ în intervalul analizat.
Tabel 4.12 Structura operatorilor economici activi* în raport de forma juridică
(Sursa: Anuarul statistic 2009, 2010, 2011, 2012, 2013, Institutul Național de Statistică)
* întreprinderi din industrie, construcții, comerț și alte servicii
** alte tipuri de societăți comerciale necooperatiste plus societăți cooperatiste
Din analiza succintă a datelor prezentate în tabelul anterior se pot desprinde câteva aspecte:
Numărul operatorilor economici activi a cunoscut o tendință de creștere aproape pe tot intervalul studiat, cu excepția anilor 2000, 2009, 2010 și 2011; creșterile pot fi explicate prin dezvoltarea investițiilor private dar și ca efect al unor măsuri fiscale stimulative; în același timp, reducerea cu 11,96% în anul 2010 comparativ cu anul 2008 poate fi rezultatul manifestării crizei financiare și economice mondiale dar și al instituirii impozitului minim, indiferent de rezultatul înregistrat din activitatea desfășurată;
97,45% din totalul operatorilor activi este reprezentat de societățile comerciale cu răspundere limitată; de multe ori, costurile determinate de înființarea unei firme sunt elemente importante în alegerea formei juridice; nu trebuie omis însă nici regimul fiscal aplicabil acestora;
Numărul regiilor autonome aflate în proprietatea statului a scăzut cu 71,96% în anul 2012 comparativ cu anul 1995, pe fondul dezvoltării sectorului privat și al reorganizării activității din sectorul de stat.
Operatorii economici sunt diferențiați, potrivit reglementărilor legale pe clase de mărimi, în raport de numărul de salariați (tabelul 4.13).
Tabel 4.13 Structura operatorilor economici activi pe clase de mărimi
(Sursa: Anuarul statistic 2009, 2010, 2011, 2012, 2013, Institutul Național de Statistică)
Din datele prezentate în tabelul anterior reiese faptul că ponderea cea mai mare este deținută de firmele mici, cu mai puțin de 9 salariați, respectiv 89,15%. Cele din clasa următoare au o pondere de 8,8% în timp ce 1,65% reprezintă firmele cu un număr cuprins între 50 și 249 salariați. Se observă că firmele mari au o pondere extrem de redusă, respectiv 0,32%.
Activitatea derulată la nivelul operatorilor economici vizează fructificarea capitalurilor deținute astfel încât să se asigure maximizarea valorii realizate. Veniturile realizate din vânzarea bunurilor sau serviciilor, dar mai ales nivelul valorii adăugate brute și valoarea investițiilor brute pot oferi o imagine de ansamblu a eficienței activității derulate, cu identificarea intervalelor sau a anilor în care s-au produs perturbări în traiectoria normală. Rezultatele înregistrate de aceștia în perioada 2000 – 2012 pot fi sintetizate astfel (tabelul nr. 4.14).
Tabel 4.14 Principalii indicatori economico-financiari înregistrați de operatorii economici activi* din România în perioada 2000-2013
mil. lei prețuri curente – mld. lei –
Sursa: Anuarul statistic 2009, 2010, 2011, 2012, 2013, Institutul Național de Statistică, serii Tempo-online
*întreprinderi cu activitate principală de industrie, construcții, comerț și servicii de piață
Datele din tabelul anterior oferă o imagine a performanței la nivelul operatorilor economici din ramurile precizate. Dacă în ceea ce privește cifra de afaceri, volumul exporturilor și rezultatul brut al exercițiului se manifestă o tendință de creștere din 2010, atingându-se la nivelul anului 2012 un nivel mai mare comparativ cu anul 2008, investițiile brute și valoarea adăugată brută, deși pe un trend pozitiv, nu au înregistrat nici măcar același nivel cu cel din anul 2008. Acest fapt denotă absența resurselor financiare proprii la nivelul operatorilor economici, dificultăți în accesarea resurselor împrumutate, reducerea nivelului producției și creșteri ale costurilor de producție.
În concluzie, se observă că mediul economic din România este destul de fragil, fiind afectat de manifestarea unor fenomene puternice provenite din exterior dar și de o serie de măsuri promovate de către autorități. Impactul crizei asupra sectorului de afaceri s-a concretizat în diminuarea nivelului celor mai importanți indicatori macroeconomici. Cele mai afectate sectoare au fost serviciile de intermediere imobiliară, construcțiile și industria dar și comerțul. România a coborât în clasamentul realizat de Banca Mondială privind ușurința derulării afacerilor, ocupând poziția 72 din 185 de state (Doing Business Report, Banca Mondială, 2013, p. 190). Acest fapt nu reprezintă un aspect pozitiv pentru economia românească, fiind evidente avantajele simplificării procedurilor de înregistrare și ale diminuării costurilor corespunzătoare (economiile puternice ocupă locuri în partea superioară a clasamentului realizat, ceea ce susține necesitatea stimulării mediului de afaceri și din punctele de vedere menționate). În sprijinul acestor afirmații pot fi menționate rezultatele înregistrate de un studiu realizat de CNIPMMR la nivelul unui eșantion de 1569 întreprinzători reprezentativi la nivel național pentru anul 2014, respectiv: 36,07% consideră că mediul economic din România nu este favorabil dezvoltării afacerilor (doar 19,95% susțin contrariul); fiscalitatea excesivă rămâne cea mai mare dificultate în fața IMM-urilor (58,06%); birocrația (45,70%) și controalele excesive (44,55%) reprezintă impedimente în dezvoltarea mediului de afaceri.
4.1.3. Dimensiunea performanțelor economico – financiare ale IMM-urilor din România
Pentru asigurarea unui trend pozitiv al creșterii economice, se impune o susținere permanentă a sectorului de afaceri și mai ales a IMM-urilor (acestea fiind majoritare), asimilarea tehnicii și tehnologiei noi astfel încât să se asigure creșterea productivității muncii și a competitivității economiei în plan internațional, utilizarea eficientă a resurselor disponibile, crearea de locuri de muncă și modernizarea sistemelor de protecție socială, absorbția rapidă a fondurilor europene și consolidarea sistemului financiar.
Dacă ne raportăm la sectorul IMM-urilor, se pot constata o serie de aspecte privind dinamica acestora, distribuția pe clase de mărimi, ponderea distribuției pe regiuni, număr de salariați angajați și cifră de afaceri realizată. În prezent, IMM-urile au o pondere de 97,7 % în totalul întreprinderilor active, contribuie cu 80% la formarea PIB și folosesc 90% din forța de muncă (în tabelul 4.15 sunt prezentate date corespunzătoare IMM- urilor din România exceptându-le pe cele din agricultură).
Tabel 4.15 Evoluția numărului de IMM active pe clase de mărime în intervalul 2000-2013
Sursa: Anuarul statistic 2009, 2010, 2011, 2012, Institutul Național de Statistică, calcule proprii
Datele prezentate reliefează o evoluție diferită în cadrul intervalului studiat. Astfel, tendința relativă de creștere din perioada 2000 – 2008 a fost întreruptă, în anul 2009 înregistrându-se o reducere cu 2,35% comparativ cu anul anterior. Acutizarea problemelor generate de criza economică s-a reflectat în diminuarea numărului de IMM-uri în anul 2011 până la un nivel aproximativ egal cu cel din 2005 (comparativ cu anul 2008 diminuarea este evidentă, de cca 18 procente).
Graficul 4.18 Evoluția IMM-urilor în perioada 2000-2013
Sursa: realizare proprie pe baza datelor din tabelul 4.12
Din graficul 4.18 rezultă cele trei intervale de evoluție și punctele de inflexiune pentru perioada 2000-2013.
Dacă analizăm distribuția pe clase de mărime, putem constata cu ușurință preponderența microîntreprinderilor, ce dețin o pondere de peste 90%, urmată de întreprinderile mici cu cca 6% și întreprinderile mari cu mai puțin de 2% (graficul 4.19).
Graficul 4.19 Distribuția IMM pe clase de mărime în anul 2013 în România și UE28
(Sursa: realizare proprie pe baza datelor din tabelul 4.12)
În intervalul analizat se remarcă păstrarea raportului între cele trei tipuri de IMM-uri, cu mici fluctuații de la un an la altul, doar anul 2012 marcând o diminuare modestă a întreprinderilor mici și mijlocii, comparativ cu anul anterior, creșterea regăsindu-se la microîntreprinderi. Existența acestui raport între cele trei tipuri a fost favorizată de diverși factori, între care se înscriu: prevederile legislative privind nivelul capitalului propriu necesar înființării; măsurile fiscale stimulative în domeniul înființării și mai puțin al dezvoltării precum și al impozitării, comparativ cu alte tipuri de întreprinderi; tendința întreprinzătorilor de a derula o activitate pe fondul unui nivel redus al capitalului disponibil ș.a.
Evident, evoluția numerică a celor trei tipuri de întreprinderi permite o analiză exactă a situației celor active economic. Dacă se au în vedere înmatriculările, radierile și suspendările de activitate, se poate constata, în special la nivelul anului 2009, o creștere semnificativă a numărului de suspendări comparativ cu numărul de înmatriculări (justificată pe fondul măsurilor fiscale adoptate în ceea ce privește impozitul minim, al prevederilor privind dimensionarea amortizării și al costurilor mai mari privind radierea comparativ cu suspendarea). În 2010, conform statisticilor ONRC, numărul radierilor a crescut de cca. 4 ori, diminuându-se numărul de suspendări (în 2012 a fost înregistrată o diminuare cu 2,05% comparativ cu anul anterior îar în 2014 cu 5,33% comparativ cu anul 2013). În schimb, tendința de creștere a înmatriculărilor din perioada 2006 – 2008 a fost întreruptă de reducerea cu peste 19 procente în anul 2009, după care s-a manifestat o nouă creștere, fără a se atinge nivelul anterior declanșării crizei (133190 înmatriculări, comparativ cu 144177 în anul 2008). Anul 2012 a marcat o nouă reducere, cu peste 5% față de anul anterior, situație menținută și la nivelul anului 2014, când s-a înregistrat o diminuare cu 18,53% comparativ cu anul 2013.
În anul 2011 majoritatea IMM-urilor desfășoară activități în sectorul serviciilor (76%), fiind urmate de cele din industrie și energie (11,25%), construcții și agricultură (2,45%). În perioada analizată (2000-2011) nu au existat variații foarte mari în ceea ce privește creșterea sau descreșterea numărului IMM-urilor care activează în diferitele sectoare ale economiei naționale, variația fiind de un procent, atât în sensul creșterii, cât și în sensul descreșterii (graficul 4.20).
Graficul 4.20 Distribuția IMM-urilor pe sectoare de activitate
Sursa: realizare proprie pe baza datelor din anuarul statistic 2011, 2012, 2013, serii Tempo-online
O importanță deosebită în analiza sectorului IMM-urilor o are și distribuția pe cele opt regiuni ale țării, prezentată în tabelul 4.16.
Tabel 4.16 Distribuția procentuală a IMM- urilor pe regiuni
Sursa: calcule proprii pe baza datelor înregistrate pe www.insse.ro, tempo-online; anuarul statistic 2011-2013
Datele prezentate în tabelul anterior, reflectă modul de distribuire al IMM-urilor pe regiuni în perioada 2000-2012. În perioada analizată se constată faptul că majoritatea IMM-urilor sunt concentrate în regiunea București-Ilfov, fiind urmată de regiunile Nord-Vest și Centru. La polul opus se află regiunea Sud-Vest, în care se regăsește cea mai mică concentrare a IMM-urilor din toată țara. Se observă faptul că nu au existat schimbări semnificative în numărul IMM-urilor din fiecare regiune, acestea având o evoluție constantă,cu unele modificări apărute în anul 2009, cauzate de criza economică mondială.
Evoluția înregistrată din punct de vedere al distribuției procentuale pe regiuni este reliefată și în graficul nr. 4.21.
Graficul 4.21 Distribuția IMM-urilor pe regiuni
Sursa: realizare proprie pe baza datelor din tabelul 4.13
Necesitatea acordării unei atenții sporite sectorului IMM-urilor este susținută și de faptul că acesta furnizează cele mai multe locuri de muncă, problemă ce pare să se acutizeze de la o perioadă la alta la nivelul economiei naționale dar și în plan regional. Un studiu al Uniunii Europene realizat în 2011 a evidențiat faptul că 85% din noile locuri de muncă în UE între 2002 și 2010 au fost create la nivelul întreprinderilor mici și mijlocii (European Commission, 2011, p. 6). Raportul anual asupra întreprinderilor mici și mijlocii al UE a estimat pentru 2012 un procent de 67,4% al salariaților care își derulează activitatea în cadrul acestora din totalul persoanelor angajate (Comisia Europeană, 2012, p. 15).
În România, s-a remarcat o tendință de creștere a ponderii numărului de angajați în totalul personalului angajat din sectorul de afaceri nonfinanciar, cel mai mare procent fiind atins în anul 2009 (cca. 65%). Evident, efectele crizei economice s-au resimțit și pe piața forței de muncă, înregistrându-se o diminuare vizibilă a numărului de angajați și creșterea corespunzătoare a ratei șomajului. Dacă se analizează numărul mediu de angajați la nivelul IMM- urilor se constată aceeași tendință de creștere în intervalul 2003-2008, urmată de o reducere cu cca. 9,5% în 2009, ușoare creșteri în 2010-2011, și o nouă reducere în 2012 (fapt reflectat și în creșterea ratei șomajului la nivelul acestui an la 7%). Conform datelor înregistrate la nivelul UE, în anul 2013 66,74% din persoanele angajate își desfășurau activitatea în cadrul IMM-urilor din sectorul nefinanciar. În tabelul 4.17 este prezentat numărul mediu de angajați în cadrul IMM-urilor pe clase de mărime.
Tabel 4.17 Numărul mediu de angajați per întreprindere pe clase de mărime
(Sursa: calcule proprii pe baza datelor din anuarul statistic 2009, 2011, 2012)
Legendă: Mi – microîntreprinderi; Îm – întreprinderi mici; Îmj – Întreprinderi mijlocii
Reliefarea grafică a numărului mediu de angajați permite identificarea clară a tendinței din intervalul analizat (graficul nr. 4.22).
Graficul 4.22 Distribuția numărului de angajați în IMM-uri pe clase de mărime
(Sursa: realizare proprie)
În anul 2009 s-a înregistrat o reducere procentuală de 11,56% a numărului total de locuri de muncă în cadrul acestei categorii de agenți economici, tendința păstrându-se și în 2010, când, reducerea comparativ cu anul 2008 a fost de 14,62%, echivalentul a 434241 locuri de muncă. Practic, la nivelul acestui sector s-a manifestat o reducere de peste 70% a numărului de locuri de muncă din totalul corespunzător sectorului de afaceri, ceea ce demonstrează fragilitatea IMM-urilor în fața unor dificultăți economice majore și procesul de restructurare corespunzător. Reducerea numărului mediu de salariați poate fi justificată atât de măsurile de restructurare adoptate de agenții economici în perioada de recesiune cât și de reducerea numărului de firme. Această ultimă afirmație este susținută de evoluția indicatorilor referitori la media numărului de angajați per firmă, atât pe total cât și pe clase de mărime.
Astfel, în 2009 numărul mediu de angajați a scăzut cu 6,09% la nivelul microîntreprinderilor, cu 7,46% la întreprinderile mici și a marcat o ușoară creștere la nivelul întreprinderilor mijlocii, cu 0,3%. Din punct de vedere structural, cele mai afectate sectoare au fost cele ale industriei și construcțiilor, serviciile rămânând o componentă ce asigură locuri de muncă pentru mai mult de 50% din totalul IMM-urilor. Pierderea locurilor de muncă în cadrul IMM-urilor active a fost însoțită și de diminuarea cifrei de afaceri în anul 2009 cu cca. 12,55% comparativ cu anul anterior (tabelul 4.18).
Tabel 4.18 Cifra de afaceri și numărul de salariați din sectorul IMM-urilor în perioada 2000-2011
(Sursa: date înregistrate pe www.insse.ro, serii Tempo on line)
Se observă că reducerea numărului de salariați cu 11,56% în anul 2009 comparativ cu 2008 a fost aproximativ egală cu diminuarea cifrei de afaceri menționată anterior. Din tabelul 4.18 rezultă că cele mai afectate au fost întreprinderile mici, la nivelul cărora reducerea a fost de 56,63%, urmate de întreprinderile mijlocii, cu 50,23%. În cazul în care baza de comparație este reprezentată de anul 2008, se poate constata faptul că numărul de salariați, deși a crescut în 2011, nu a atins nivelul din anul respectiv.
După 2011, numărul de salariați a început să crească, fără a se atinge nivelul din 2009. Din punct de vedere structural, ponderea numărului de angajați la nivelul celor 3 clase de mărime este aproximativ egală. Astfel, în anul 2013, se înregistra următoarea distribuție: microîntreprinderi – 34,4%; întreprinderi mici – 34,3%; întreprinderi mijlocii: 31,3% (comparativ cu anul 2008, se constată o diminuare la nivelul întreprinderilor mijlocii, în favoarea celor mici). În schimb, în UE se constată o distribuție net în favoarea microîntreprinderilor. Pentru anul 2015 nu sunt estimate modificări structurale importante: 34,73% – microîntreprinderi; 35,18% întreprinderi mici și 30,09% întreprinderi mijlocii.
Tabel 4.19 Cifra de afaceri realizată de IMM-uri, pe clase de mărime în perioada 2000-2011
milioane lei prețuri curente
(Sursa: Anuarul statistic, edițiile 2000-2007, 2011, 2012, calcule proprii)
Dacă tendința manifestată la nivelul cifrei de afaceri totală a fost aproximativ de creștere (cu excepția precizată anterior), contribuția categoriilor de IMM-uri a marcat doi ani de diferențieri semnificative (2008 și 2011), în sensul asigurării unei contribuții apropiată la formarea nivelului total (graficul 4.23).
Grafic 4.23 Evoluția cifrei de afaceri realizată de IMM-uri
Sursa: realizare proprie pe baza datelor din tabelul 4.16
Din graficul anterior rezultă tendința de creștere a cifrei de afaceri realizată de IMM-uri în perioada 2000-2008, reluată după anul 2010. Aceasta poate fi evidențiată mult mai clar dacă se are în vedere modificarea procentuală față de anul anterior (tabelul 4.20):
Tabel 4.20 Tendințe în evoluția cifrei de afaceri la nivelul IMM-urilor pe clase de mărime
Modificare procentuală n/n-1
Sursa: calcule proprii pe baza datelor din tabelul 4.18
Începând cu anul 2009 cifra de afaceri realizată de întreprinderile mijlocii, care până în acel moment ocupau primul loc a fost depășită de cifra de afaceri obținută de microîntreprinderi, revenindu-se la situația anterioară în anul 2011. Pe total IMM-urile realizează aproximativ 60% din cifra de afaceri obținută de totalitatea întreprinderilor existente în România (graficul 4.24). De altfel, până în anul 2010, IMM-urile au contribuit la formarea cifrei de afaceri globală într-un procent superior marilor companii, ceea ce denotă o capacitate de adaptare mai bună la condițiile nefavorabile din mediul economic (totuși, sectorul IMM-urilor este puternic afectat de faptul că se înregistrează un nivel redus de tehnologizare). Deși sectorul IMM-urilor a fost afectat serios de dezechilibrele macroeconomice, pentru anul 2015 se estimează o rată de creștere a valorii adăugate de circa 7,8%.
Graficul 4.24 Ponderea cifrei de afaceri realizată de IMM-uri în total cifră de afaceri
Sursa: realizare proprie pe baza datelor din anuarul statistic 2011, 2012
Deși după 2008 se evidențiază tendința de diminuare, IMM- urile continuă să contribuie semnificativ la formarea cifrei de afaceri totală la nivelul economiei naționale. Sectorial, se constată menținerea nivelului ponderii majoritare la nivelul comerțului, chiar dacă și acesta a fost afectat de criza economică în sensul reducerii cifrei de afaceri și a numărului de IMM-uri active (în jur de 45%). Industria are o pondere mai mică, dar relativ constantă (aproximativ 16%), în timp ce construcțiile au înregistrat o diminuare cu aproximativ 5 procente.
De altfel, comerțul rămâne în fruntea clasamentului și la număr de salariați și la număr de întreprinderi, în timp ce în industrie activează un număr mai mic de întreprinderi, angajații sunt aproximativ la același nivel ca și în comerț dar generează o cifră de afaceri mai redusă. Raportarea cifrei de afaceri la numărul de angajați permite identificarea productivității muncii pe tipuri de IMM-uri, rezultând un nivel peste medie în întreprinderile mijlocii și sub medie în microîntreprinderi (tabelul 4.20).
De remarcat faptul că tendința înregistrată la nivelul celor trei clase de mărime din punct de vedere al productivității muncii a fost diferită. Astfel, în timp ce în anul 2000 cele mai neperformante erau întreprinderile mijlocii (situație menținută până în 2005), ritmurile susținute de dezvoltare au determinat o modificare semnificativă a clasamentului în 2011, net în favoarea acestei categorii.
Tabel 4.21 Productivitatea muncii în sectorul IMM-urilor pe clase de mărime
mii lei/persoană
(Sursa: www.insse.ro, calcule proprii)
Se observă că nivelul productivității muncii astfel calculat a înregistrat reduceri în special în cazul întreprinderilor mijlocii, fapt explicabil și prin numărul mare de angajați și reducerea semnificativă a cifrei de afaceri. Creșterea la un nivel mai mare comparativ cu anul 2008 s-a înregistrat în 2011, atât în cadrul întreprinderilor mici cât și al celor mijlocii, diminuarea manifestându-se în schimb la nivelul microîntreprinderilor (justificată de creșterea numărului de microîntreprinderi și reducerea cifrei de afaceri, fapt ce demonstrează încă o dată, fără echivoc, fragilitatea acestui segment în fața diverselor categorii de riscuri macroeconomice).
Pentru a sintetiza aspectele rezultate din analiza efectuată, se pot urmări indicatorii de performanță economico – financiară la nivelul IMM-urilor (datele identificate pe site-urile oficiale se raportează la structurarea acestora din punct de vedere al numărului de salariați în trei categorii: de la 0-49 salariați; de la 50 – 99 salariați; de la 100 – 249 salariați), prezentați în tabelul 4.22.
Tabel 4.22 Dinamica indicatorilor de performanță economico – financiară la nivelul IMM-urilor % n/2008
Sursa: calcule proprii pe baza datelor din anuarul statistic 2012, 2013) *- pentru anul 2008, raportarea s-a realizat la 200; Legendă: CA – cifra de afaceri; IB – investiții brute; Ex – exporturi directe; VAB – valoarea adăugată brută; RBE – rezultatul brut al exercițiului
Datele prezentate completează mult mai bine tabloul ,,performanțelor negative” ale IMM – urilor din România. Astfel, dacă în ceea ce privește cifra de afaceri am precizat evoluția anterior, un indicator mult mai semnificativ a marcat valori negative în intervalul 2009-2011, la toate clasele de agenți economici. Este vorba de valoarea adăugată brută, ce dimensionează contribuția întreprinderilor la economia națională, fără a se mai lua în considerare costurile intermediare (reflectate la nivelul cifrei de afaceri). Situația înregistrată la nivelul sectorului IMM-urilor din România poate fi interpretată mult mai ușor dacă se are în vedere raportarea la celelalte țări membre ale UE28 (graficul 4.25).
Graficul 4.25 Sectorul IMM / țări raportat la sectorul IMM / UE 28 în anul 2013
Sursa: Annual report on European SMEs 2013/2014
Legendă: Nr –IMM-uri țări, pondere în total IMM-uri UE28; VA – valoare adăugată, pondere în total UE28; S – pondere salariați în total UE28
România ocupa locul 14 din punct de vedere al ponderii numărului de IMM-uri raportat la nivelul UE28, dar contribuția la creearea valorii adăugate este mai mică, determinând o poziționare pe locul 17 (în țara noastră, sectorul IMM-urilor generează o valoare adăugată sub 50% din totalul valorii adăugate realizată la nivelul sectorului non- financiar, comparativ cu alte țări în care se realizează peste 70% din total valoare adăugată, cum ar fi Cipru, Estonia și Malta). O altă trăsătură a sectorului IMM din țara noastră se raportează la faptul că cel mai mare număr de operatori se înregistrează la nivelul comerțului (cu o pondere de aproximativ 50%, fiind depășită doar de Bulgaria, cu 54%), acesta contribuind cu 34% la creearea valorii adăugate, în timp ce în ramura prelucrărilor, unde își desfășoară activitatea 15% din operatori, se realizează 33% din valoarea adăugată.
4.1.4. Caracteristici ale economiei din județul Gorj
Județul Gorj se înscrie în tendințele înregistrate la nivelul regiunii din care face parte. Economia acestuia este încă dominată de activitățile derulate în sectorul minier, în județ funcționând cele mai multe întreprinderi cu profil extractiv. Restructurarea lentă realizată după anul 1990 s-a repercutat asupra competitivității întreprinderilor cu capital de stat iar forța de muncă disponibilizată s-a confruntat cu mari dificultăți în găsirea unui nou loc de muncă, mai ales într-o zonă aproape dependentă de sectorul industrial (energetic și minier).
Extracția cărbunelui cu costuri ridicate, productivitatea redusă a muncii, slaba tehnologizare a minelor, competitivitatea din ce în ce mai redusă în raport cu alte tipuri de energie etc, au reprezentat impedimente din ce în ce mai mari în fața sectorului minier și a economiei județului Gorj. Pierderea locurilor de muncă a determinat reorientarea spre alte domenii, în special spre agricultură.
Din păcate, județul Gorj nu are un relief care să permită desfășurarea unor activități intense și eficiente în cadrul acestei ramuri, iar fărâmițarea terenurilor, eroziunea solurilor și absența utilajelor agricole au întregit condițiile defavorabile și au generat o diminuare a productivității muncii. Cu toate acestea, agricultura contribuie semnificativ la formarea PIB (aproximativ 13%), după industrie, cu peste 30% (în schimb, la nivel de regiune, județul Gorj este poziționat sub media regională la agricultură, depășind însă celelalte județe la industrie și construcții).
Pentru o reflectare a situației economice din acest județ, se pot analiza o serie de indicatori prezentați în tabelul 4.23.
Tabel 4.23 Evoluții ale nivelului indicatorilor economici în județul Gorj
(Sursa: www.inssse.ro, serii TEMPO –Online, www.cnp.ro, anuarul statistic Gorj 2007-2012,www.gorj.anofm.ro, www.gorj.innse.ro, calcule proprii)
Se observă că la nivelul județului Gorj, PIB a înregistrat, în mărime nominală, creșteri ușoare de la un an la altul, fără a permite însă o dezvoltare durabilă. Absența lichidităților, accesul dificil la creditare dar și diminuarea consumului pe fondul pierderii locurilor de muncă și al reducerii salariilor s-au repercutat asupra mediului de afaceri și a dezvoltării economice. Dacă în ceea ce privește evoluția PIB, așa cum am precizat, se remarcă o tendință de creștere (37,42% în anul 2011 comparativ cu anul 2008), contribuția județului la formarea PIB național s-a păstrat aproximativ în aceeași mărime (mici fluctuații de la un an la altul). De altfel, în cadrul regiunii, județul Gorj se poziționează pe locul secund în ceea ce privește mărimea PIB (tabelul 4.24).
Tabel nr. 4.24 Produsul intern brut la nivelul județelor din Regiunea Sud – Vest Oltenia
Mil. lei, prețuri curente
(Sursa: www.insse.ro, Repere economice și regionale: Statistică teritorială, 2012, www.cnp.ro, calcule proprii)
Deși din punct de vedere al ritmului de creștere al PIB din perioada 2005-2011, județul Gorj s-a poziționat pe primul loc, se observă ca Doljul a înregistrat o valoare cu 34,92% mai mare la sfârșitul intervalului analizat (graficul 4.26).
Graficul 4.26 Evoluția PIB pe județe la nivelul regiunii Sud – Vest Oltenia
Sursa: realizare proprie pe baza datelor din tabelul 4.24
Dacă se are în vedere contribuția județului Gorj la formarea produsului intern brut regional, se constată o evoluție oarecum uniformă, menținându-se o valoare de peste 20% după anul 2009. Totuși, județul Dolj ocupă prima poziție în intervalul analizat, cu o ușoară creștere comparativ cu anul 2005 (județele Mehedinți și Vâlcea au înregistrat scăderi ale contribuțiilor comparativ cu anul 2005 (tabelul 4.25). Porporțiile s-au păstrat și în anii 2012 și 2013, pe fondul creșterii PIB –ului total, la 52551,8 mil. lei în 2013.
Tabel 4.25 Contribuția județelor la formarea produsului intern brut la nivelul regiunii
Sud-Vest Oltenia %
Sursa: calcule proprii pe baza datelor din tabelul 4.23 și 4.6
Rata șomajului a fluctuat pe diferite intervale. Astfel, tendința de reducere din perioada 2000 – 2007 a fost întreruptă în anul 2008, atingând un nivel de peste 10% în anii 2009-2010, după care se constată o nouă diminuare (totuși, dacă se are în vedere media națională, se observă că județul Gorj o depășește frecvent și uneori semnificativ). Așa cum am precizat la începutul acestui subcapitol, specificul județului este determinat de principalele activități economice, respectiv miniere și de producere a energiei. Ca urmare, restructurările manifestate în ultimii ani și-au pus amprenta asupra ratei șomajului, întrucât recalificarea profesională și identificarea unui nou loc de muncă au devenit tot mai dificile. Mediul de afaceri se confruntă cu dificultăți atât de natură financiară cât și managerială, la care se adaugă dependența economiei de sectorul primar, infrastructura slab dezvoltată și volumul extrem de redus al investițiilor străine. Numărul de operatori activi locali din industrie, construcții, comerț și alte servicii a înregistrat o tendință de scădere după anul 2008, în concordanță cu situația înregistrată la nivel național și regional (tabelul nr. 4.26). Dacă ne raportăm la structura pe activități, se remarcă preponderența unităților din cadrul comerțului (45,31% în anul 2011), urmate de cele din industrie cu 12,53%. Din punct de vedere al clasei de mărime, predomină microîntreprinderile, cu o pondere de 87,51% în anul 2011, în timp ce întreprinderile mari reprezintă doar 0,62% din totalul unităților locale active.
Tabel nr. 4.26 Evoluția operatorilor economici activi
(Sursa: Anuarul statistic al județului Gorj 2012, www.insse.ro, serii TEMPO – online, calcule proprii)
Legendă: NaG – număr de unități locale active din județul Gorj; NaVO – număr unități locale active regiunea Sud – Vest Oltenia; NaR – număr de unități locale active din macroregiunea 4
Structura operatorilor pe clase de mărime la nivelul anului 2013 este reliefată în graficul nr. 4.27:
Graficul 4.27 Structura operatorilor în raport de clasa de mărime în anul 2013
Sursa: realizare proprie, pe baza datelor din tabelul 4.24
Din datele prezentate rezultă faptul că în județul Gorj își derulează activitatea un număr de unități locale mult mai mic comparativ cu alte județe din regiune (județul Dolj se remarcă din acest punct de vedere în specificul regiunii: în 2011 se înregistrau 11961 operatori activi, adică de 2,19 ori mai mulți comparativ cu județul Gorj), respectiv macroregiune. La nivelul intervalului analizat se constată menținerea unui procent apropiat ca mărime de la un an la altul în ceea ce privește ponderea operatorilor economici din județ în totalul operatorilor activi din regiune sau al celor existenți la nivel de macroregiune. După tipul activităților desfășurate, se remarcă preponderența unităților din cadrul comerțului cu ridicata și cu amănuntul, repararea și întreținerea autovehiculelor și motocicletelor, respectiv 45,31% în anul 2011, în timp ce unitățile din industrie au reprezentat 12,5% din total. În graficul 4.28 este prezentată evoluția numerică a operatorilor economici activi din principalele activități derulate la nivelul județului Gorj (nu au fost reflectate activitățile la nivelul cărora numărul unităților active este sub 200).
Graficul 4.28 Evoluția unităților locale active la nivelul principalelor activități
Sursa: realizare proprie pe baza datelor din Anuarul statistic Gorj, 2013
Legendă: I – industrie; Cs – construcții; Cra – comerț cu ridicata și amănuntul; TD – transport depozitare; HR – hoteluri și restaurante; Ic –informații și comunicații; Tri – Tranzacții imobiliare s.a.; Apst – activități profesionale științifice și tehnice.
Dacă se are în vedere cifra de afaceri realizată de aceste unități, se constată o diminuare pe intervalul 2009-2010, urmată de o creștere la nivelul anului 2011, chiar dacă numărul unităților locale a scăzut în anul respectiv (tabelul nr. 4.27):
Tabel 4.27 Cifra de afaceri realizată de operatorii economici activi pe tipuri de activități
Sursa: Anuarul statistic al județului Gorj 2013, www.gorj.insse.ro
Din datele prezentate, se observă că ponderea majoritară în total cifră de afaceri este deținută de activitatea din industrie, fapt ce este determinat de specificul județului Gorj, în a cărui economie predomină producția și furnizarea de energie electrică și gaze, industria extractivă și industria prelucrătoare. Astfel, conform datelor înregistrate în bilanțurile contabile din 2011, pe primele două poziții într-un clasament al firmelor după cifra de afaceri realizată, sunt ocupate de Complexul Energetic Turceni, cu 339978217 euro și Complexul Energetic Rovinari, cu 226157845 euro. Poziția următoare este ocupată de o firmă cu obiect de activitate principal comerțul (activitatea de comerț determină aproximativ 60% din venituri), respectiv Succes Nic Com R.R.L cu o cifră de afaceri de 199290798 euro (începând cu anul 2014, aceasta și-a mutat sediul în județul Prahova și și-a restrîns activitatea, în contextul înregistrării unor dificultăți financiare serioase). O analiză a productivității muncii determinată prin raportarea cifrei de afaceri la numărul mediu de angajați evidențiază o schimbare a clasamentului, net în favoarea firmei de pe locul trei, cu 195767 euro/salariat, comparativ cu 75618 euro/salariat și respectiv 51634 euro/salariat la nivelul primelor două companii.
Analiza structurală a cifrei de afaceri evidențiază contribuția principalelor tipuri de activități la formarea acesteia (tabelul nr. 4.28):
Tabel 4.28 Structura cifrei de afaceri pe tipuri de activități
mii lei prețuri curente
(Sursa: calcule proprii pe baza datelor înregistrate pe www.gorj.insse.ro)
Reflectarea grafică a evoluției componentelor structurale ale cifrei de afaceri evidențiază contribuția industriei la formarea acesteia, chiar dacă numărul de unități locale active din această ramură este mult mai mic comparativ cu cele din cadrul comerțului (graficul 4.29). Acest fapt este justificat de altfel prin faptul că specificul județului este, așa cum am precizat, industrial.
Graficul 4.29 Tendința cifrei de afaceri structurală în perioada 2008-2013
Sursa: realizare proprie pe baza datelor din tabelul 4.27
În ceea ce privește valoarea totală a investițiilor brute ale unităților locale active din județul Gorj, se constată o diminuare semnificativă comparativ cu anul 2008 (tabelul 4.29). Astfel, în anul 2009 reducerea a fost de 11,38%, iar tendința de creștere din anii 2010 și 2011 nu a fost suficientă pentru a se atinge nivelul anterior declanșării crizei economice și financiare (volumul investițiilor din anul 2011 a fost cu 5,26% mai mic comparativ cu anul 2008, în timp ce la nivelul anului 2013 reducerea a fost de 29,32%).
Tabel 4.29 Investiții brute ale unităților locale active din județul Gorj
Mil. lei prețuri curente
(Sursa: www.gorj.insse.ro)
Pe sectoare economice predomină investițiile realizate la nivelul industriei, cu un procent de 85,71% în anul 2013, din acestea 39,61% revenind investițiilor din ramura ,,Industria extractivă”. Comerțul ocupă poziția a doua, cu 6,24% în timp ce construcțiile au beneficiat de investiții într-un procent de doar 1,79% din total, iar ramura transport și depozitare a concretizat 2,65% din valoarea investițiilor brute.
Direcțiile de acțiune absolut necesare pentru redresarea situației economice în regiunea Sud – Vest Oltenia și județul Gorj pot fi reprezentate de: dezvoltarea infrastructurii, în special la nivelul căilor de transport; restructurarea industriei; modernizarea și dezvoltarea ramurilor existente; susținerea sectorului IMM –urilor, și, în general, a mediului de afaceri; atragerea investițiilor străine.
4.2. Factori de influență asupra mediului de afaceri
Mediul de afaceri reprezintă un motor important în cadrul oricărui mecanism economic. În consecință, dezvoltarea acestuia trebuie să reprezinte un deziderat al oricărei strategii la nivel macroeconomic. Din păcate, mulți guvernanți au omis susținerea efectivă, prin măsuri corespunzătoare, a sectorului de afaceri, de cele mai multe ori primând dorința de obținere a unor venituri de natură fiscală, cât mai rapid și în cuantumuri cât mai mari. Modificările legislative cvasipermanente, de natură fiscală, dar și de altă natură, care influențează mediu antreprenorial în mod direct sau indirect, nu sunt în măsură să susțină acest sector. La acestea se adaugă și alți factori din mediul intern sau extern.
Procesul de tranziție a afectat în mod decisiv mediul de afaceri, problemele care l-au afectat fiind sintetizate în principal astfel (Strategia post aderare a României, 2007, p. 7):
,,incompatibilitatea ordinii și ritmului reformelor economico-sociale cu specificul economiei românești, precum și cu cerințele și caracteristicile mediului extern;
necorelarea procesului de transformare a economiei românești cu raționalitățile economice ale mediului de afaceri, fără încadrarea acestora într-o strategie a transformării, adaptării și dezvoltării orientate spre eficiență, echitate și competitivitate;
incompleta reglementare a evoluției prin schimbare a sistemului economic și financiar, precum și insuficienta supraveghere a funcționalității acestora”.
Astfel, mediul de afaceri s-a confruntat în permanență cu modificări importante de natură legislativă, organizaționale, financiare, funcționale etc, care au impus adaptarea continuă la noile cerințe. În plus, înrăutățirea contextului economic a afectat activitatea derulată la nivelul IMM-urilor. Astfel, principalele efecte ale crizei economico-financiare manifestate la nivel macroeconomic în România pot fi sintetizate la nivelul următoarelor aspecte:
diminuarea creșterii economice la nivelul întregii economii, toate sectoarele fiind afectate, consecințele fiind reducerea semnificativă a cererii interne și externe (consumul privat a înregistrat o scădere de 9,2%), reducerea investițiilor la nivelul operatorilor economici (-25,3%) dar și al instituțiilor publice, restrângerea activității și implicit creșterea șomajului;
adâncirea deficitului fiscal, ponderea acestuia în PIB ajungând de la -2,42 în anul 2007 la -7,2 în anul 2009 și -6,5 în anul 2010;
accesarea finanțării cu mai multă dificultate, pe fondul creșterii costului de finanțare și al prudenței bancare excesive;
diminuarea resurselor proprii pe fondul diminuării veniturilor salariale;
diminuarea investițiilor străine, pe fondul încadrării României într-o categorie de risc sub pragul “investment grade”, fluxurile nete de capital sub forma investițiilor străine reducându-se cu aproape 50% față de 2008;
creșterea riscului de lichiditate și a celui de solvabilitate, atât pentru sectorul financiar-bancar, cât și pentru sectorul de afaceri;
manifestarea riscului de transmitere a dificultăților financiare pe canale bancare: în sistemul bancar românesc acționariatul străin deține o pondere covârșitoare (Grecia – 30%, Austria – 24%, Olanda – 12%, Italia, Ungaria, Franța – câte 6% etc.);
reducerea volumului exporturilor și al importurilor ca urmare a reducerii cererii pe piețele externe și a cererii interne și al deprecierii semnificative a monedei naționale.
În acest context, se poate constata faptul că mediul de afaceri este supus în permanență acțiunii a numeroși factori care își transmit influența prin diferite canale. Între aceștia se înscriu:
predictibilitatea insuficientă și stabilitatea sistemului legislativ;
instabilitatea manifestată la nivelul sistemului fiscal și gradul de fiscalitate;
accesul la finanțare;
structura și nivelul de calificare al forței de muncă;
birocrația;
instabilitatea politică;
corupția;
climatul economic;
concurența produselor de proveniență externă;
nivelul cererii pentru bunurile de proveniență autohtonă (liberalizarea importurilor a afectat consumul de proveniență internă) și al exporturilor realizate (absența unor măsuri stimulative);
diminuarea puterii de cumpărare;
infrastructura existentă, slab dezvoltată;
factorul demografic (ultimul recensământ realizat în România a evidențiat un adevăr dureros: un declin demografic continuu, privit atât prin prisma reducerii nivelului populației și al îmbătrânirii accentuate a acesteia, cât și al fenomenului accentuat de migrație);
progresul tehnologic și capacitatea de asimilare a acestuia la nivelul agenților economici;
incapacitatea gestionării situațiilor de criză și de asumare a riscurilor;
nivelul investițiilor atrase și, implicit, atractivitatea economiei naționale pentru investitorii străini;
existența unor capacități industriale energo-intensive;
nivelul cercetării și dezvoltării;
nivelul ratei de economisire;
gradul ridicat de îndatorare din sectorul privat;
evoluția cotațiilor internaționale la petrol;
factorul ecologic;
conflictele și tensiunile interne și externe;
componenta birocratică și procedurile corespunzătoare înființării și derulării unor afaceri;
evoluția cursului de schimb;
corupția;
capacitatea managerială de analiză a mediului de contact direct, dar mai ales a elementelor de macromediu;
gradul de îndatorare al țării și dependența de organismele financiare internaționale;
crize manifestate în plan extern și în special la nivelul principalilor parteneri economici, ș.a.
4.3. Concluzii și contribuții proprii
Necesitatea exercitării unui management al riscului în contextul macroeconomic actual rămâne un deziderat permanent la nivelul organizațiilor economice, mai ales dacă se au în vedere o serie de aspecte specifice etapei de dezvoltare. Astfel, accentuarea relațiilor economice în plan internațional, dezvoltarea relației de creditare, înregistrarea unor dezechilibre la nivelul cererii și ofertei, diversificarea și extinderea fluxurilor financiare, manifestarea unor fenomene complexe și înregistrarea unor condiții extrem de diversificate cu influență semnificativă asupra activității desfășurate de agenții economici, fluctuații însemnate la nivelul pieței forței de muncă și modificări în structura populației ocupate, dezvoltarea transporturilor și comunicațiilor, înregistrarea unor tehnologii informatice extrem de avansate reprezintă doar câteva aspecte ale procesului de globalizare. Dar, fenomenul de globalizare nu are numai efecte benefice reprezentate de pătrunderea pe noi piețe, utilizarea unei forțe de muncă care are o calificare superioară și acceptă un nivel de salarizare mai mic comparativ cu forța de muncă autohtonă, posibilitatea procurării unor materii prime noi, superioare din punct de vedere calitativ sau la prețuri mai mici, asimilarea progresului tehnologic și a cunoștințelor tehnice, oportunitatea unor colaborări sau a realizării de investiții importante în parteneriat ci generează și o serie de probleme pentru fiecare țară, inclusiv pentru România.
Astfel, concurența fără precedent exercitată de produsele asiatice, existența unor probleme structurale la nivelul pieței forței de muncă, pătrunderea forței de muncă străină ieftină dar necalificată, forța companiilor multinaționale și extinderea acestora, concurența neloială, necesitatea realizării unei infrastructuri dezvoltate, accentuarea degradării mediului și necesitatea protejării acestuia, adaptarea legislației la noile cerințe dar și multe altele reprezintă provocări din ce în ce mai mari pentru administrație.
În acest context, necesitatea utilizării unui sistem de gestionare a riscurilor este evident, mai ales că nivelul de performanță vizat prin strategiile fixate este dependent de capacitatea managerului de a-și asuma un anumit grad de risc. Ori, acest lucru este posibil numai în măsura în care riscurile potențiale sunt identificate (cu accent pe cele critice), optimizate, integrate într-o strategie a riscurilor, monitorizate și măsurate, gestionate prin aportul tuturor persoanelor implicate într-o organizație.
Din analiza efectuată asupra mediului economic, atât la nivel global cât și la nivelul României, se pot desprinde o serie de concluzii:
Recenta criză financiară și economică a demonstrat fragilitatea economiei globale în cazul manifestării unor riscuri, în special datorită fenomenului de contagiune, diferitele componente fiind conectate prin canale bancare, economice sau financiare;
Evoluția principalilor indicatori macroeconomici a evidențiat impactul pe care îl are un mediu economic nefavorabil asupra economiilor naționale, pe fondul manifestării unor riscuri majore în plan economic, financiar și social;
România s-a caracterizat printr-o necorelare aproape cvasipermanentă între realitatea economică și măsurile legislative, componentele politice și social – culturale, efectul fiind diminuarea semnificativă a produsului intern brut exprimat în termeni reali în primii 10 ani după revoluție, pe fondul creșterii șomajului și inflației;
Aspectul sinusoidal al evoluției economiei românești poate fi structurat în trei perioade de cădere (1990-1992; 1997-1999; 2008-2010) urmate de creșteri evidente sau de mărime mai mică;
Restructurările din economia românească s-au raportat în special la aspectul cantitativ (diminuarea capacităților de producție, disponibilizări masive de personal) dar nu au implicat întotdeauna asimilarea de tehnologii noi (accentul pe modernizare s-a amplificat după anul 2006, iar criza declanșată în anul 2008 a generat schimbări de optică privind necesitatea cunoașterii și utilizării tehnologiilor noi);
Statul român a optat, în cadrul procesului de privatizare, pentru sistemul ajutoarelor de stat (anularea datoriilor restante, facilități fiscale ș.a.), efectele înregistrate nefiind întotdeauna cele scontate; astfel, deși scopul era realizarea unui progres economic, de multe ori bugetul public a fost afectat în mod suplimentar cu aceste cheltuieli, diminuându-se resursele ce puteau fi alocate pentru infrastructură, crearea de noi locuri de muncă sau inovare; în plus, migrația forței de muncă în alte țări (și mai ales a unui număr mare de persoane calificate, pentru care statul a efectuat anterior o serie de cheltuieli cu pregătirea profesională) a determinat pierderi în domeniu iar șomajul și absența ofertelor de muncă a generat o tendință de reducere a preocupărilor pentru perfecționare sau dobândirea unei calificări (mai ales în rândul tinerilor se întâlnește frecvent opinia ,,de ce să mai învăț pentru că, oricum nu-mi folosește la nimic pregătirea”);
Ponderea sectorului privat în produsul intern brut a evoluat de la 16,4% în 1990 la aproximativ 70,8% în prezent; de altfel, se observă faptul că participarea sectorului privat la formarea produsului intern brut nu s-a schimbat nici în perioada dificilă din punct de vedere economic, ceea ce demonstrează rolul acestuia în relansarea economică; în același timp, el rămâne și principalul ,,furnizor” de locuri de muncă;
Necesitatea susținerii sectorului de afaceri este reflectată și de contribuția acestuia la formarea PIB, la crearea de locuri de muncă și la formarea unei părți importante a veniturilor bugetare;
Numărul salariaților a scăzut considerabil (8 mil. în 1990, 5 milioane 2008, 4,7 milioane în 2009) în timp ce numărul pensionarilor a crescut cu 55% comparativ cu anul 1989;
Deficitul extern a generat creșterea datoriei externe prin împrumuturi contractate de la instituțiile financiare internaționale sau împrumuturi private; adâncirea deficitului rămâne o problemă importantă a României, mai ales că se observă o corelație între perioadele dificile și creșterea deficitului;
Impozitul pe profit a influențat numărul și tipul agenților economici cât și dispersia teritorială și dimensiunea acestora;
Strategia generală de dezvoltare a unei firme trebuie să se raporteze și la prevederile legale din domeniul fiscalității iar managerii trebuie să încerce să realizeze o gestiune fiscală optimă care să permită diminuarea sarcinii fiscale suportate, pe fondul respectării prevederilor legale în domeniu și să asigure minimizarea riscului fiscal;
Utilizarea unui sistem de gestionare a riscurilor este absolut necesar în corelare cu un sistem de măsurare a performanțelor, deși, la nivelul operatorilor economici din România se constată o integrare extrem de redusă a acestora.
Aspectele prezentate mi-au permis exprimarea unor opinii ce pot fi sintetizate la nivelul următoarelor contribuții:
realizarea unei analize concrete a mediului economic actual, atât la nivel global cât și la nivelul României, cu explicarea unor măsuri care au contribuit la înregistrarea situației de fapt;
sintetizarea principalelor categorii de factori care exercită o influență semnificativă asupra mediului economic prin intermediul riscurilor pe care le implică.
CAPITOLUL V
MODELE DE EVALUARE ȘI PREVIZIONARE A PERFORMANȚELO ECONOMICO- FINANCIARE ÎN CONDIȚII DE RISC ȘI INCERTITUDINE
5.1. Aprecierea stării de performanță pe baza rezultatelor înregistrate
În cadrul activității de cercetare, pentru evaluarea performanțelor economico- financiare la nivelul agenților economici, ne-am fixat următoarele obiective: identificarea unui eșantion de firme cotate pe piața bursieră care derulează activități de natură industrială, atât din categoria celor care nu înregistrează dificultăți financiare cât și din categoria celor cu probleme de natură financiară; determinarea unor indicatori financiari, de activitate, de finanțare, de creștere economică, bursieri și de risc; compararea cu nivelul mediu înregistrat în ramura respectivă; analiza empirică a rezultatelor înregistrate pentru elaborarea modelului care permite o identificare a factorilor determinanți ai performanței; elaborarea unui set de concluzii ce pot reprezenta puncte de plecare în fundamentarea strategiilor viitoare astfel încât să se asigure starea de performanță în contextul gestionării riscurilor identificate. Pentru atingerea acestor obiective, voi proceda la dimensionarea indicatorilor precizați pentru o firmă reprezentativă în domeniul producției de cauciuc, cu o cifră de afaceri ce a poziționat-o în anul 2013 pe locul 69 în Europa din acest punct de vedere. În acest sens, indicatorii vor fi determinați detaliat, pentru a oferi posibilitatea urmăririi modului de calcul al acestora, în timp ce pentru restul de firme analizate rezultatele indicatorilor calculați vor fi sistematizați în tabele. În cadrul eșantionului analizat am inclus atât firme cu rezultate economico – financiare bune cât și firme ce se confruntă cu dificultăți financiare.
5.5.1. Dimensionarea rezultatelor financiare în mărime absolută la nivelul firmelor selecționate
În vederea realizării unui diagnostic financiar, am grupat indicatorii menționați la nivelul următoarelor categorii: rezultate financiare determinate pe baza veniturilor și cheltuielilor; solduri intermediare de gestiune; indicatori de activitate; indicatori de finanțare; indicatori de rentabilitate; indicatori bursieri și indicatori de risc.
5.5.1.1. Veniturile și cheltuielile – factorii de influență ai rezultatelor financiare
Veniturile și cheltuielile reprezintă elementele determinante ale rezultatelor financiare, de nivelul acestora depinzând volumul profitului sau al pierderii. Deci, obiectivul principal al oricărui agent economic îl constituie creșterea veniturilor și reducerea cheltuielilor. Fluxurile economice generatoare de venituri și cheltuieli își găsesc reflectarea în documente contabile de sinteză sau anexe ale acestora, ce permit și realizarea unei comparații cu nivelurile înregistrate la începutul perioadei. În capitolul III am prezentat relațiile de calcul ale celor trei categorii de rezultate specifice structurii reflectate în contul de profit și pierdere.
În funcție de evoluția înregistrată de rezultatul din exploatare, financiar sau extraordinar se stabilesc obiectivele de coordonare a activității viitoare în scopul maximizării rezultatelor.
Rezultatul pe fiecare tip de activitate în parte se determină astfel:
Rezultatul din exploatării
Rezultatul exploatării (profit sau pierdere) este un indicator calculat și raportat de către întreprindere în cadrul situațiilor sale financiare și reprezintă diferența între veniturile și cheltuielile totale implicate în activitatea de exploatare a firmei. Această formă de exprimare a rentabilității pune în evidență efectul activității de exploatare, luând în considerare cheltuielile de producție, de comercializare și administrative, precum și riscurile corespunzătoare.
Calculat direct al rezultatului exploatării exprimă mărimea absolută a rentabilității activității de exploatare, obținută prin deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile calculate) din veniturile exploatării (încasabile calculate).
S.C. ARTEGO S.A.
Apelând la această metodă de calcul, valoarea rezultatului din exploatare înregistrat de S.C. ARTEGO S.A în perioada 2002-2014 este:
Re2002 = 96607928,2 – 92423105,8 = 4184822,4 lei
Re2003 =122389278,1 – 114173167,3 = 8216110,8 lei
Re2004 = 162895004 – 155445115 = 7449889 lei
Re2005 = 162.250.683– 157.616.643 = 4.634.040 lei
Re2006 = 192.790.165 – 184.183.498 = 8.606.667 lei
Re2007 = 232.835.605 – 214.864.441 = 17.971.164 lei
Re2008 = 244.695.806 – 217.234.485 = 7.461.321 lei
Re2009 = 156185917 – 149185917 = 7327963 lei
Re2010 = 178463767 – 172.375.779 = 6.087.988 lei
Re2011 = 214640221- 206.406.812 = 8.233.409 lei
Re2012 = 217.743.194 – 200.357.702 = 17.385.492 lei
Re2013 = 174.799.285 – 165.780.991 = 9.018.294 lei
Re2014 = 160.149.167 – 151.839.990 =8.309.177 lei
Graficul 5.1. Evoluția rezultatului din exploatare în perioada 2006-2014
Sursa: realizare proprie pe baza datelor din tabelul 5.1
Pe baza datelor din tabelul următor se poate evidenția modificarea relativă a rezultatului de exploatare în perioada 2006-2014, pe fondul diminuărilor sau al majorărilor veniturilor și cheltuielilor din exploatare, după cum urmează (tabelul 5.1):
Tabel nr. 5.1.Evoluția rezultatului din exploatare
Sursa: bilanțuri contabile din perioada 2006-2014, calcule proprii
După cum se observă din datele tabelului nr. 5.1. S.C. ARTEGO S.A. a reușit să înregistreze pe parcursul perioadelor 2002-2003, 2006-2007 și 2011-2012 o creștere semnificativă a rezultatului de exploatare, urmate imediat de reduceri cu 37,79%, 58,48% și 48,12%, ca urmare a restrângerii activității, evoluției nefavorabile a mediului economic extern dar și a diminuării cererii de la principalii clienți (cazul CEO). Creșterea cheltuielilor din exploatare în intervalul supus analizei a fost devansată de creșterea veniturilor din exploatare (cu excepția anilor 2005, 2008 și 2010, diferența fiind însă nesemnificativă), ceea a făcut posibilă astfel, înregistrarea unui profit din activitatea din exploatare. Efectele crizei s-au resimțit din anul 2009, societatea analizată având drept obiect de activitate producerea de bunuri ce constituie obiect al comerțului exterior. Ca urmare, diminuarea cererii în plan extern s-a repercutat asupra cifrei de afaceri și implicit asupra rezultatului din exploatare.
Anul 2010 a marcat o reducere cu 14,02% a veniturilor din exploatare, ulterior înregistrându-se creșteri, dar fără a se ajunge la nivelul anului 2008. În schimb, profitul din exploatare s-a diminuat semnificativ în anul 2010 comparativ cu anul 2007, respectiv cu 66,12%. Dacă ne raportăm la același an ca și bază de comparație (respectiv 2007), constatăm faptul că anul 2012 a marcat o revenire a trendului ascendent, nivelul rezultatului din exploatare rămânând însă cu 3,25% mai mic, urmat de reduceri importante în intervalul 2013-2014. Structural, veniturile din exploatare au înregistrat următoarea evoluție (tabelele 5.2 și 5.3):
Tabel nr. 5.2 Structura veniturilor din exploatare înregistrate de S.C. Artego S.A. în perioada 2006-2010
Sursa: Raport anual S.C. Artego S.A. 2006-2010, calcule proprii
Tabel nr. 5.3 Structura veniturilor din exploatare înregistrate de S.C. Artego S.A. în perioada 2011-2014
Sursa: Raport anual S.C. Artego S.A. 2011-2014, calcule proprii
Valoarea pozitivă a rezultatului exploatării evidențiază faptul că societatea analizată se poate baza pe resurse proprii pentru acoperirea cheltuielilor sale financiare, dar, tendința evidentă de reducere a veniturilor din exploatare din anii 2013-2014 denotă o diminuare clară a câștigurilor realizate, atât din activitatea de export (15,76 mil. euro în 2014 comparativ cu 18 mil. euro în 2013) cât și din activitatea prestată pentru intern (peste 70% din veniturile realizate pe piața internă provin de la Complexul Energetic Oltenia, iar dificultățile înregistrate la nivelul acestuia s-au repercutat și asupra partenerilor, aceeași situație înregistrându-se și la alți parteneri, respectiv Arcelor Mittal Galați, Complexul Energetic Hunedoara ș.a.). Structura veniturilor din exploatare este rezultatul profilului unității și al obiectului de activitate, fiind evidențiată de ponderea mare înregistrată de producția vândută în ansamblul cifrei de afaceri, de peste 97%.
Dacă se au în vedere cheltuielile din exploatare, se poate observa faptul că acestea au scăzut în anul 2009 (de altfel, toți indicatorii luați în calcul au înregistrat aceeași tendință, pe fondul manifestării crizei economico – financiare), după care s-a reluat trendul ascendent, corespunzător relansării producției. De remarcat faptul că în anul 2012 s-a înregistrat o reducere a cheltuielilor din exploatare cu 3,86% comparativ cu anul anterior, în timp ce veniturile din exploatare au crescut ușor, cu 0,52%. Din punct de vedere dinamic și structural, cheltuieli din exploatare înregistrate la S.C ARTEGO S.A. în perioada 2006 – 2014 sunt reflectate în tabelele nr. 5.4 și 5.5:
Tabel 5.4 Cheltuielile din exploatare înregistrate de S.C. Artego S.A. în intervalul 2006-2010
Sursa: Raport anual S.C. Artego S.A. 2006-2010, calcule proprii
Tendința de diminuare a cheltuielilor cu materiile prime remarcată la intervalul 2012 – 2014 nu este rezultatul creșterii eficienței ci, mai degrabă al diminuării activității, așa cum rezultă și din analiza volumului producției realizate.
Tabel 5.5 Cheltuielile din exploatare înregistrate de S.C. Artego S.A. în intervalul 2011-2014
Sursa: Raport anual S.C. Artego S.A. 2011-2014, calcule proprii
Din analiza corelată a variației cheltuielilor din exploatare cu cea a producției vândute reiese faptul că societatea analizată și-a diminuat activitatea de producție pe fondul manifestării crizei economice declanșată în anul 2008.
Structura cheltuielilor de exploatare este determinată de natura activității desfășurată de întreprindere. Astfel, întreprinderea analizată desfășoară o activitate de producție, fapt ce impune în cadrul cheltuielilor de exploatare o pondere ridicată a cheltuielilor cu materiile prime și materialele, cu energia și apa, cu amortizarea dar și a cheltuielilor cu personalul. Desfășurarea activității comerciale ca o activitate adiacentă a activității productive justifică existența costului mărfurilor vândute ca o componentă a cheltuielilor de exploatare.
Rezultatul financiar este dat de diferența dintre veniturile financiare și cheltuielile financiare. Spre deosebire de rezultatul din exploatare care este efectul combinării sau transformării factorilor de producție în bunuri, rezultatul financiar este efectul modificării valorii instrumentelor financiare deținute de întreprindere, al gradului de îndatorare al întreprinderii, al politicii de gestionare a excedentului de resurse financiare ale întreprinderii. Cum efortul financiar pe care îl face o întreprindere are ca scop stimularea activității de exploatare, în cazul în care din activitatea financiară, se degajă pierdere, se apreciază că întreprinderea are o situație normală dacă rezultatul exploatării asigură acoperirea acesteia.
În intervalul de timp supus analizei rezultatul financiar la S.C. ARTEGO S.A a înregistrat următoarele valori:
Rf 2002 = 910782 – 1119134 = – 208352 lei
Rf 2003 = 917287 – 1616477 = – 699190 lei
Rf 2004 = 627778 – 3534182 = – 2906404 lei
Rf 2005 = 1265378 – 3623792 = – 2358414 lei
Rf 2006 = 1.172.926 – 3.990.600 = – 2.817.674 lei
Rf 2007 = 1.058.288 – 3.863.624 = – 2.805.336 lei
Rf 2008 = 2.084.374 – 8.543.076 = – 6.458.702 lei
Rf 2009 = 1141471 – 5951096 = – 4809625 lei
Rf 2010 = 3.321.011 – 6.077.170 = – 2.756.159 lei
Rf 2011 = 3.919.727- 6.655.071= – 2.735.344 lei
Rf 2012 = 1.705.237 – 5.153.803 = – 3.448.566 lei
Rf 2013 = 1.828.287 – 4.716.285 = -2887998 lei
Rf 2014 = 797.455 – 3.104.704 = -2307249 lei
Valoarea rezultatului financiar este negativă pe tot intervalul studiat, dar pierderea este acoperită pe seama rezultatului de exploatare, putându-se astfel asigura o situație de normalitate la nivelul întreprinderii. Din datele prezentate în tabelul 5.6 se observă faptul că dinamica rezultatului curent a fost influențată de cea a rezultatului financiar dar și de cea a rezultatului din exploatare (sunt sugestivi în acest sens anii 2004, 2005, 2006, 2007, 2008, 2012, 2013).
Tabel 5.6 Evoluția rezultatului din exploatare, financiar și curent – lei
Sursa: contul de profit și pierdere 2002-2014, calcule proprii
Devansarea veniturilor financiare de către cheltuielilor financiare în perioada 2002 – 2014 denotă un rezultat nefavorabil, determinat de dobânzile care trebuie achitate pentru împrumuturile contractate.
Rezultatul curent
Rezultatul curent (profit sau pierdere) evidențiază efectul activității de exploatare precum și al operațiunilor financiare derulate de întreprindere. Se consideră că situația financiară a unei întreprinderi este bună în cazul în care ambele componente ale rezultatului curent sunt pozitive. În plus, înregistrarea unui raport subunitar între perioada de încasare a creanțelor și durata de achitare a datoriilor confirmă o astfel de situație. Însă, de cele mai multe ori se constată un rezultat din exploatare pozitiv, a cărui mărime depășește rezultatul negativ din activitatea financiară, situația fiind considerată normală. Cazurile în care ambele rezultate sunt negative pot fi rezultatul unor decizii strategice (cu precizarea că nu este permisă o menținere pe o perioadă îndelungată a acestui raport și nici accentuarea pierderilor) sau pot concretiza o situație critică, fapt ce impune o analiză pertinentă a factorilor generatori și adoptarea unor măsuri urgente de redresare. Evident, pot exista și cazuri în care rezultatul financiar este pozitiv iar cel din exploatare negativ, fără ca rezultatul curent să fie pozitiv, fapt ce reflectă o stare de dificultate clară.
Rezultatul curent calculat pe baza rezultatului exploatării și a celui financiar, în cadrul societății analizate este:
Rc 2002 = 4184822,4 – 208352 = 3976470,4 lei Rc 2003 = 8216110,8 – 699190 = 7516920,8 lei
Rc 2004 = 7449889 – 2906404 = 4543485 lei Rc 2005 = 4.634.040 – 2358414 = 2275626 lei
Rc 2006 = 8606667 – 2817674 = 5788993 lei Rc 2007 = 17971164 – 2805336 = 15165828 lei
Rc 2008 = 7461321 – 6458702 = 1002619 lei Rc 2009 = 7327963 – 4809625 = 2518338 lei
Rc 2010 = 6087988 – 2756159 = 3331829 lei Rc 2011 = 8233342 – 2735344 = 5487998 lei
Rc 2012 = 17385492 – 3448566 = 13936926 lei Rc 2013 = 9018294 – 2887998 = 6130296 lei
Rc 2014 = 8309177 – 2307249 = 6001928 lei
Grafic, situația rezultatului curent și a componentelor acestuia se prezintă astfel:
Graficul 5.2 Evoluția rezultatului curent în perioada 2002 – 2014
(Sursa: realizare proprie pe baza datelor calculate)
În dinamică, pierderile aferente activității financiare au crescut în exercițiul financiar din anul 2008, influențând astfel și rezultatul curent, care s-a diminuat cu 93,39%, ceea ce în mărime absolută a însemnat o scădere cu 14.163.209 lei. Pe ansamblu, se constată o degajare a rentabilității din activitatea derulată, întrucât valorile negative înregistrate de rezultatul financiar pot fi acoperite pe seama rezultatului din exploatare, neavând puterea de a provoca dezechilibre în exercițiul financiar din anul 2008. Tendința de diminuare a pierderilor financiare din intervalul 2009-2011 a fost întreruptă în anul 2012, ca urmare a creșterii cu 27,92% a cheltuielilor cu dobânzile. La nivelul anilor 2013 și 2014, societatea a apelat la linii de credite deschise la 5 instituții bancare, evitând împrumuturile pe termen lung, în scopul reducerii costurilor de finanțare (totuși, cheltuielile cu dobânzile au rămas preponderente la nivelul cheltuielilor financiare, ponderea acestora fiind de peste 60%).
Rezultatul brut
Acest indicator reflectă profitul sau pierderea rezultată din activitatea desfășurată, într-un interval de timp determinat, de regulă un an. El dimensionează rentabilitatea globală a activității desfășurate și reflectă capacitatea întreprinderii de a-și folosi eficient resursele. La nivelul societății analizate, rezultatul brut coincide cu rezultatul curent, întrucât nu se înregistrează venituri sau cheltuieli extraordinare.
Rezultatul net
Rezultatul net al exercițiului sau rezultatul exercițiului după impozitare reprezintă mărimea absolută a rentabilității financiare cu care vor fi remunerați acționarii sau asociații pentru capitalurile subscrise și se determină ca diferență între profitul brut și impozitul pe profit. Așa cum am mai precizat, profitul net trebuie să fie însoțit de un flux real de lichidități pentru a contribui la dezvoltarea reală a firmei.
La firma analizată, acesta a înregistrat următoarele valori:
Rn2002 =3192141 lei Rn2003 = 6101394 lei
Rn2004 = 3923299 lei Rn2005 = 1770833 lei
Rn2006 = 4.569.291 lei Rn 2007 = 12502822 lei
Rn2008 = 626391 lei Rn2009 = 1915769 lei
Rn2010 = 2279228 lei Rn2011 = 4349174 lei Rn2012 = 11699944 lei
Rn2013 = 6130296 lei Rn2014 = 6001928 lei
Graficul 5.3. evidențiază evoluția profitului net înregistrat în perioada analizată:
Graficul 5. 3. Evoluția rezultatului net înregistrat de S.C. Artego S.A. în perioada 2006 – 2014
Sursa: realizare proprie pe baza datelor prezentate
Analizând graficul nr. 5.3 se constată că anii 2003, 2007 și 2012 au reprezentat perioade favorabile care s-au concretizat în niveluri ridicate ale profitului net. În anii 2006 -2007 valoarea profitului net a crescut de la 4.569.291 lei la 12.502.822 lei (în mărime relativă însemnând o creștere 173,63%), iar în perioada 2007 – 2008 profitul s-a diminuat cu 11.876.431 lei față de perioada anterioară, în mărime relativă însemnând o scădere cu 94,99%. Intervalul 2008-2012 a marcat un trend de creștere a profitului net, fără a se atinge însă nivelul anterior declanșării crizei economico – financiare.
În practica financiar – contabilă se dimensionează și rezultatul global al exercițiului, în raport de rezultatul net, ajustările pentru menținerea capitalului și alte variații ale capitalului propriu nerecunoscute în rezultatul exercițiului.
5.5.1.2. Stabilirea rezultatelor financiare pe baza soldurilor intermediare de gestiune
Aprecierea performanțelor economico – financiare din prisma nivelului rezultatelor înregistrate și al dimensiunii dinamicii acestora se poate realiza pe baza unor indicatori valorici, care poartă denumirea de solduri intermediare de gestiune sau marje de acumulare.
Importanța determinării acestor indicatori este reliefată de faptul că o parte se regăsesc în procesul de elaborare a unor situații financiare ori de analiză și previziune. Se pot remarca: ,,Situația veniturilor și cheltuielilor” în care sunt evidențiate toate categoriile de venituri și cheltuieli ce concură la dimensionarea rezultatului global, ,,Situația fluxurilor de trezorerie”, care permite identificarea nivelului de lichiditate al firmei la sfârșitul unei perioade de timp, în raport de modificările înregistrate la nivelul fluxurilor de numerar structurate pe trei tipuri de activități, respectiv din exploatare, de investiții și de finanțare (aspect extrem de important, mai ales în cazul manifestării unei penurii de lichidități la nivelul firmelor din țara noastră), ,,Situația poziției financiare” ce concretizează nivelul elementelor de capital, atât prin prisma modalităților de utilizare cât și a resurselor de constituire. Cei mai importanți indicatori sunt:
Marja Comercială
Marja comercială denumită și adaos comercial, cuantifică nivelul de performanță financiară înregistrat de firmă din activitatea comercială. Ca modalitate de calcul, indicatorul trebuie să țină cont de toate veniturile cheltuielile legate de activitatea de comercializare a mărfurilor, reprezentând excedentul vânzărilor de mărfuri în raport cu costul de cumpărare al acestora. Dacă cifra de afaceri este un volum al activității, suma marjei comerciale, generată de cifra de afaceri realizată, este indicatorul indispensabil pentru aprecierea gestiunii comerciale. Marja comercială este singura resursă a rentabilității întreprinderilor comerciale dar, rentabilitatea pură a acestora presupune eliminarea cheltuielilor de distribuție și a altor cheltuieli înregistrate. La nivelul S.C. ARTEGO S.A. marja comercială în perioada 2006 – 2014 a înregistrat următoarele valori:
Mc2006 = 13.048.322 – 11.921.136 = 1.127.186 lei
Mc2007 = 15.031.189 – 13.781.453 = 1.249.736 lei
Mc2008 = 15.452.611 – 14.326.790 = 1.125.821 lei
Mc2009 = 6394257 – 5948911= 445346 lei
Mc2010 = 7118752 – 6635809 = 482943 lei
Mc2011 = 8042985 – 7438180 = 604805 lei
Mc2012 = 5058824 – 14.326.4554210 = 504614 lei
Mc2013 = 3560158 – 3151379 = 408779 lei
Mc2014 = 3587802 – 3174760 = 413042 lei
Din analiza rezultatelor obținute reiese faptul că activitatea comercială nu deține o pondere ridicată în totalul activității derulate fiind complementară activității de producție, mărimea marjei comerciale înregistrând o scădere semnificativă după anul 2009 (în anul 2014, comparativ cu anul 2007, s-a înregistrat o scădere cu 63,35%).
Producția exercițiului
Producția exercițiului concretizează valoarea bunurilor și serviciilor fabricate sau transformate de întreprindere pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile proprii.
În practică producția exercițiului este apreciată ca fiind un indicator ambiguu, deoarece este constituit din elemente foarte eterogene: unele sunt evaluate la preț de vânzare (producția vândută), iar altele, la cost de producție (producția stocată și producția imobilizată). Datorită acestui fapt valoarea producției nu poate să reflecte o activitate financiară.
Evoluția producției exercițiului la S.C. ARTEGO S.A. pe parcursul anilor 2006 – 2014 este evidențiată de următoarele rezultate:
Qe2006= 168.607.265 + 9.144.003 + 1.645.988 = 179397256 lei
Qe2007 = 203.731.880 + 11.738.167 + 1.960.635 = 217430682 lei
Qe2008 = 186.803.313 + 18.210.579 + 669.863 = 205683755 lei
Qe2009 = 140311364 + 7020635 + 254610 = 147586609 lei
Qe2010 = 144813734 + 13132995 +11391257 = 169337986 lei
Qe2011 = 18754747 + 14094695 + 1005937 = 202648179 lei
Qe2012 = 196203173 + 13476072 + 497962= 210177207 lei
Qe2014 = 151410785 +17338851 + 731465 = 169481101 lei
Qe2014 = 141182639 + 13260392 + 493375 = 154936406 lei
Grafic, producția exercițiului înregistrată în intervalul analizat, este reliefată astfel (graficul nr. 5.4.):
Graficul 5.4 Evoluția structurii producției exercițiului în perioada 2006 – 2014
Sursa: realizare proprie pe baza datelor prezentate
Valoarea adăugată
Conceptul de valoare adăugată este extrem de important din punct de vedere economic întrucât permite aprecierea structurii și metodelor de producție ale întreprinderii, prin intermediul gradului de integrare (ca raport între valoarea adăugată și producția corespunzătoare sau cifra de afaceri), precum și dezvoltarea sau regresul activității întreprinderii. În practica financiară se procedează la dimensionarea acestui indicator întrucât permite identificarea surplusului de valoare realizat de o întreprindere față de factorii de producție consumați. Eficiența informațiilor ce sunt furnizate de noțiunea de valoare adăugată se fundamentează pe interpretarea prudentă a acestui indicator. De exemplu, înregistrarea unei valorii adăugate ridicate nu trebuie considerată neapărat un semn de prosperitate pentru întreprindere, în măsura în care această creștere poate fi însoțită de o scădere bruscă a performanțelor comerciale și de o înrăutățire a trezoreriei.
Valoarea adăugată calculată, după metoda deductibilă la nivelul S.C. ARTEGO S.A. în pentru perioada 2006-2014, are înregistrat următoarele valori:
VA2006 = 179397256 + 1127186 – 131412075 = 49112367 lei
VA2007 = 217.430.682 + 1.249.736 – 149904331 = 68.776.087 lei
VA2008 = 205683755 + 1125821 – 150988524 = 55821052 lei
VA2009 = 147586609 + 445346 – 104663502 = 43368453 lei
VA2010 = 169337986 + 482943 – 124326892 = 45494037 lei
VA2011 = 202648179 + 604805 – 153660812 = 49592172 lei
VA2012 = 210177207 + 504614 – 147931399 = 62750422 lei
VA2013 = 169481101 + 408779 – 118459606 = 51430274 lei
VA2014 = 154936406 + 413042 – 50768482 = 50768482 lei
Valoarea adăugată a crescut în primii doi ani ai intervalului analizat, după care a înregistrat o tendință descendentă în anul 2009, cu un punct de inflexiune în 2012, când a marcat o creștere cu 26,53% comparativ cu anul anterior. Trebuie precizat faptul că diminuarea valorii adăugate din intervalul 2013 – 2014 a fost însoțită și de o reducere a volumului lichidităților cu peste 40% comparativ cu anul 2012. Evoluția grafică a valorii adăugate nete pentru perioada 2006 – 2014 este următoarea:
Graficul 5.5. Evoluția valorii adăugate înregistrată de S.C. Artego S.A în perioada 2007 – 2014
Sursa: realizare proprie pe baza datelor prezentate
Rezultatul exploatării este un indicator ce oferă informații privind mărimea resurselor determinate de activitatea de exploatare pe care întreprinderea se poate baza pentru acoperirea cheltuielilor sale financiare. Resursele acumulate din activitatea de exploatare, la care se adaugă eventual veniturile financiare obținute de către întreprindere, trebuie să depășească nivelul cheltuielilor financiare ale acesteia. În caz contrar, are loc un transfer de valoare de la proprietari către creditorii întreprinderii. Rezultatul exploatării a fost calculat și interpretat în subcapitolul anterior, alături de următorii indicatori: rezultatul curent; rezultatul brut; rezultatul net.
5.5.2 Indicatorii de rentabilitate utilizați în aprecierea rezultatelor financiare în mărime relativă
Rentabilitatea absolută poate fi apreciată cu ajutorul profitului. Întrucât mărimea absolută a profitului nu este suficient de sugestivă încât să permită o analiză pertinentă a performanței unei firme, practica a statuat o serie de indicatori dimensionați prin raportarea masei profitului la elemente ce concretizează efortul depus pentru obținerea masei profitului.
După cum am precizat în capitolul III, determinarea ratelor de rentabilitate este importantă în cadrul analizelor efectuate pentru identificarea stării de performanță, întrucât permit efectuarea de comparații între grupuri de întreprinderii, comparații temporale pentru aceeași întreprindere, comparații în raport de standardele elaborate. În același timp însă, interpretarea lor trebuie realizată cu prudență datorită limitelor informaționale pe care le prezintă (determinare pe baza unor valori anterioare, ce pot să fie diferite de la un exercițiu la altul dacă se utilizează metode diferite de evaluare și care nu au înglobate influențele exercitate de rata inflației).
5.5.2.1. Cuantificarea ratelor rentabilității cheltuielilor față de venituri
Modul de calcul rezultă chiar din denumirea acestei rate, respectiv prin raportarea cheltuielilor la venituri (chiar dacă nu toate categoriile de cheltuieli generează veniturile corespunzătoare). Ratele rentabilității cheltuielilor față de venituri sunt au înregistrat următoarele valori (tabelele 5.7. și 5.8):
Tabel 5.7 Determinarea ratelor rentabilității cheltuielilor față de venituri pentru 2006-2010
Sursa: contul de profit și pierdere 2006-2010, calcule proprii
Legendă: Rc/v reprezintă rata rentabilității cheltuielilor totală față de veniturile totale; Rce/ve -rata rentabilității cheltuielilor de exploatare față de veniturile din exploatare; Rcf/vf – rata rentabilității cheltuielilor financiare față de veniturile financiare.
Tabel 5.8 Determinarea ratelor rentabilității cheltuielilor față de venituri în intervalul 2011- 2014
Din analiza datelor prezentate, se observă că gradul de acoperire al cheltuielilor prin venituri este cuprins între 83% și 99,55%, probleme înregistrându-se la nivelul cheltuielilor financiare, care sunt mult mai mari decât veniturile financiare. Dar, din calculele efectuate la nivelul rezultatelor înregistrate a reieșit o situație financiară normală, întrucât rezultatul din exploatare permite acoperirea pierderii financiare. Astfel, deși valorile determinate pentru rata rentabilității cheltuielilor financiare față de veniturile financiare evidențiază disproporții mari între cele două elemente, diferența rămasă la nivelul veniturilor din exploatare după acoperirea cheltuielilor din exploatare permite suportarea cheltuielilor financiare suplimentare față de veniturile financiare (totuși, având în vedere faptul că nivelul cheltuielilor cu dobânzile a crescut, se impune o atenție sporită asupra posibilității de afectare a capacității de rambursare a împrumuturilor contractate, în corelație cu sporirea volumului creanțelor neîncasate în anul 2014).
5.5.2.2. Rata rentabilității comerciale
Este un indicator ce permite analiza eficienței politicii comerciale (aprovizionare, stocare, vânzare) și a politicii de prețuri practicate. Prin raportarea unui indicator al rentabilității în mărimi absolute la volumul vânzărilor, se evaluează capacitatea întreprinderii de a genera un profit pentru o mărime dată a cifrei de afaceri.
Rata rentabilității comerciale, apreciază randamentul diferitelor stadii ale activității întreprinderii la formarea rezultatului, fiind determinată ca raport între marjele de acumulare și cifra de afaceri sau valoarea adăugată.
În practică se utilizează următoarele categorii de rate de rentabilitate comercială:
rata marjei comerciale;
rata marjei nete;
rata marjei nete de exploatare;
rata marjei brute de autofinanțare;
rata marjei asupra valorii adăugate.
Rata marjei comerciale se utilizează în special de către întreprinderile cu activitate comercială și se determină ca raport între marja comercială și vânzările de mărfuri. Rezultatul ratei marjei comerciale scoate în evidență strategia comercială a întreprinderii analizate. Rata marjei comerciale calculată la nivelul societății analizate în intervalul 2006-2014 a înregistrat următoarele valori:
Societatea analizată nu a înregistrat diminuări semnificative ale ratei marjei comerciale în intervalul 2009-2010, iar ulterior tendința a fost de creștere (graficul 5.6), ceea ce demonstrează faptul că și-a menținut politica promovată în domeniul comercial (valoarea redusă a indicatorului este determinată de obiectul de activitate al societății, care, așa cum am precizat, se raportează la activitatea de producție în principal și la vânzarea de mărfuri în plan secundar).
Graficul 5.6. Evoluția ratei marjei comerciale în perioada 2006-2014
Sursa: realizare proprie, pe baza datelor calculate
Rata marjei nete de exploatare sau rata rentabilității din exploatare pune în evidență eficiența activității de exploatare sub toate aspectele: industrial, administrativ și comercial.
Rata rentabilității comerciale calculată pe baza rezultatului exploatării demonstrează capacitatea întreprinderii de a obține profit după determinarea tuturor costurilor de exploatare.
Valorile acestui indicator de măsurare pentru societatea analizată în intervalul 2006 -2014 sunt:
Din rezultatele înregistrate, se poate observa tendința de menținere a indicatorului în jurul valorii de 4%, cu excepția anilor 2007 și 2012, când valoarea a fost dublă față de acest nivel, ca efect al creșterii rezultatului din exploatare cu 108,8% și respectiv 111,16%. Dinamica acestui indicator este reliefată în graficul 5.7. și permite identificarea punctelor de inflexiune determinate și la analiza rezultatului net, respectiv 2007 și 2012.
Graficul 5.7 Evoluția ratei marjei nete de exploatare în perioada 2006-2014
Sursa: realizare proprie, pe baza datelor calculate
Rata marjei nete exprimă eficiența globală a întreprinderii, respectiv capacitatea sa de a realiza profit și de a rezista concurenței. Această rată prezintă facilități de calcul, deoarece nu presupune o pregătire prealabilă a datelor, fiind recomandată în analizele financiare vizând perioade scurte dar și întreprinderile mici.
Tabel 5.9. Evoluția ratei marjei nete în perioada 2006-2014
Sursa: date din contul de profit și pierdere, calcule proprii
Întrucât la firma analizată nu s-au înregistrat venituri și cheltuieli extraordinare, se poate concluziona faptul că această rată a fost afectată de nivelul pierderii rezultate din activitatea financiară (tabelul 5.6).
5.5.2.3. Tendința înregistrată de rata rentabilității resurselor consumate
Este o rată ce se determină prin raportarea unui indicator de comensurare a rezultatelor la consumul de resurse implicat în obținerea lui, fiind posibilă dimensionarea eficienței efortului materializat în costuri. Practic, rata rentabilității resurselor consumate este direct proporțională cu rezultatul exploatării și invers proporțională cu nivelul cheltuielilor de exploatare.
La societatea analizată, rata rentabilității resurselor consumate calculată a înregistrat următoarele valori:
Se observă că nivelul de eficiență înregistrat pentru resursele consumate este sub limita de 9% (identificată în literatura de specialitate drept punct inferior al intervalului în care ar trebui să se poziționeze această rată), procente apropiate de aceasta înregistrându-se în anii 2007 și 2012. Evoluția ratei resurselor consumate se poate observa și din graficul nr. 5.8.:
Graficul 5.8. Evoluția ratei rentabilității resurselor consumate în perioada 2006-2014
Sursa: realizare proprie, pe baza datelor calculate
5.5.2.4. Dimensionarea și interpretarea ratei de rentabilitate economică
Această rată exprimă eficiența utilizării activelor sau a capitalului angajat. În funcție de elementele luate în calcul se pot determina următoarele rate ale rentabilității:
Rata rentabilității determinată ca raport între rezultatul din exploatare (Re) și activul total deținut de întreprindere (At).
Graficul 5.9. Evoluția ratei rentabilității economice în perioada 2006-2014
Sursa: realizare proprie, pe baza datelor calculate
Diminuarea ratei rentabilității economice în anul 2008, comparativ cu anul 2007 cu 8,77 puncte procentuale se datorează reducerii cu 58,48% a rezultatului din exploatare, pe fondul creșterii valorii activului total cu 9,86%. Cea mai mare valoare înregistrată rămâne cea din 2007, dar și anul 2012 este caracterizat de o revenire din acest punct de vedere, înregistrând o valoare de 11,52%.
Rentabilitatea economică mai poate fi determinată și ca raport între rezultatul curent (rezultatul net al înregistrat de întreprindere la sfârșitul exercițiului financiar) și activul total deținut, astfel:
Dacă se realizează o comparație între nivelurile înregistrate prin calcularea ratei rentabilității economice cu ajutorul celor două modalități, se constată că pierderea din activitatea financiară afectează nivelul de eficiență al capitalului angajat și pe cel al resurselor rămase la dispoziția agentului economic pentru dezvoltarea viitoare.
Importanța determinării ratei de rentabilitate economică rezultă și din faptul că ea stă la baza fundamentării deciziei de finanțare. Astfel, o comparație între rata rentabilității economice și rata dobânzii este absolut necesară, întrucât obținerea unui nivel mai mic al rentabilității comparativ cu cel corespunzător remunerării capitalurilor împrumutate determină prudență în opțiunea pentru îndatorare. De asemenea, rata de rentabilitate economică este utilizată compararea eficienței activității desfășurată de un agent economic cu alți agenți economici, din aceeași ramură sau același sector de activitate. Indiferent de modalitatea de calcul utilizată, rata de rentabilitate economică este independentă de mecanismul finanțare, de impactul activității extraordinare cât și de politica fiscală. Datele înregistrate la nivelul firmei analizate evidențiază un nivel bun al ratei de rentabilitate economică în anii 2006, 2007 și 2012, pe fondul înregistrării profiturilor din activitatea derulată în anii respectivi. Întrucât în categoria resurselor financiare împrumutate se remarcă preponderența liniilor de credit în detrimentul creditelor pe termen mediu și lung, se poate spune că întreprinderea în cauză a optat pentru o politică de îndatorare prudentă, înglobând în strategia și tactica financiară cerințele principiilor raționale de finanțare.
5.5.2.5. Evoluția ratei de remunerare a capitalurilor investite
De regulă, investitorii solicită o remunerare a capitalurilor investite pe seama profiturilor realizate din activitatea desfășurată. Indicatorul ce permite cuantificarea acesteia este rata rentabilității financiare. Acesta este utilizat atât în analizele interne, cât și în cele externe, potențialii investitori fiind interesați de titlurile întreprinderii emitente.
Dacă se are în vedere posibilitatea de exprimare, în practică se pot identifica trei categorii de rate ale rentabilității financiare, respectiv: rata rentabilității financiare a capitalului propriu; rata rentabilității financiare a capitalului permanent; rata de remunerare a capitalului permanent.
Rata rentabilității financiare a capitalului propriu, determinată ca raport între profitul net al exercițiului și capitalul propriu reflectă rentabilitatea capitalurilor proprii ale întreprinderii aduse ca aport de către acționari. În acest context, acționarii sunt interesați de creșterea nivelului acesteia. În plus, prin modul de calcul, ea concretizează unul dintre cei mai semnificativi indicatori de apreciere a stării de performanță și a capacității manageriale, întrucât include efectele tuturor activităților derulate (și nu doar a activității de exploatare, așa cum se întâmplă în cazul rentabilității economice). Ca urmare, un nivel ridicat al acestei rate poate indica o gestionare eficientă a resurselor proprii, o preocupare a managerului pentru alegerea unei structuri financiare optime, cu un nivel redus al costurilor de finanțare, și stabilirea unui grad acceptabil al îndatorării. Rata rentabilității financiare calculată la nivelul întreprinderii analizate a înregistrat următoarele valori:
Grafic, evoluția ratei de rentabilitate financiară în intervalul analizat se prezintă astfel (graficul nr. 5.10):
Graficul 5.10 Evoluția ratei rentabilității financiare la nivelul S.C. Artego S.A. în perioada 2006-2014
Sursa: realizare proprie, pe baza datelor calculate
Reducerea ratei rentabilității financiare de la 16,34% în anul 2007 la 0,89% în anul 2008 se datorează diminuării considerabile a profitului net (comparativ cu anul 2007 la sfârșitul anului 2008 rezultatul net al firmei s-a redus cu 94,99%). Situația a început să se îmbunătățească pe intervalul 2009-2012, în ultimul an al acestuia înregistrându-se o rată de 13,01%, anul 2013 marcând un nou declin.
Rata rentabilității financiare a capitalului permanent se determină ca raport între profitul net al exercițiului și capitalul permanent al societății, iar pe intervalul de timp 2006-2014 a înregistrat următoarele valori:
Rata remunerării capitalului permanent se determină ca raport între profitul net al exercițiului și dobânzile aferente împrumuturilor și capitalul permanent. Rentabilitatea astfel exprimată, dimensionează remunerarea capitalurilor proprii prin acordarea dividendelor, având și o dimensiune pentru remunerarea împrumuturilor prin plata dobânzilor. Rentabilitatea financiară este deci influențată de sursa de proveniență a capitalurilor investite, fiind astfel, sensibilă la structura financiară a întreprinderii, respectiv la situația îndatorării acesteia.
5.2. Dimensionarea indicatorilor de activitate
Analiza efectuată se poate extinde și la nivelul unor indicatori importanți, ce dimensionează eficiența activității desfășurate, între care se înscriu: rata eficienței activelor totale (ROA – Return On Assets); Rata rentabilității vânzărilor (ROS – Return On Sales); Rotația stocurilor (RIT – Inventory Turnover Ratio); Rotația creanțelor (RAC – Account Receivable Ratio).
Rata eficienței activelor totale se stabilește ca raport între profitul net (PN) și valoarea activelor totale (AT), și exprimă gradul de rentabilitate al capitalului total investit:
Rata rentabilității vânzărilor se stabilește ca raport procentual între rezultatul net al exercițiului (PN) și cifra de afaceri netă (CA) și permite identificarea profitului obținut la 100 lei vânzări precum și aportul veniturilor la îmbunătățirea capacității de autofinanțare:
Rotația stocurilor se poate determina ca raport între costul vânzărilor – CV (diferența dintre cheltuielile de exploatare și suma cheltuielilor cu salariile și a cheltuielilor de amortizare) și nivelul stocurilor (S) sau ca raport între cifra de afaceri netă și nivelul stocurilor.
Din analiza evoluției acestui indicator se poate constata dacă s-a înregistrat o gestiune eficientă a stocurilor sau nu (cu cât este mai mare numărul de rotații, cu atât situația este mai bună).
Rotația creanțelor exprimă raportul dintre cifra de afaceri netă (CA) și soldul creanțelor neîncasate la sfârșitul perioadei (CR):
Pentru stabilirea nivelului acestor indicatori, am procedat la sistematizarea informațiilor necesare în tabelul nr. 5.10:
Tabel 5.10 Elemente utilizate în determinarea indicatorilor de activitate
Sursa: bilanțuri contabile, contul de profit și pierdere, 2007-2014
Rata de rentabilitate a activelor totale (ROA)
Rata rentabilității vânzărilor
Rotația stocurilor
4. Rotația creanțelor
Tendința înregistrată de indicatorii analizați reflectă traiectoria întregii activități pe intervalul analizat, și confirmă concluziile stabilite prin analiza celorlalte categorii de indicatori.
5.3. Indicatori de finanțare
Întrucât problematica identificării resurselor necesare derulării normale a activității a devenit tot mai stringentă, mai ales în perioadele de recesiune, informații importante privind gradul de lichiditate al întreprinderii îl pot oferi o serie de indicatori, între cei mai importanți înscriindu-se:
Rata curentă;
Rata rapidă;
Rata dependenței financiare.
Rata curentă evidențiază capacitatea activelor curente disponibile de a se transforma în lichidități care să permită achitarea datoriilor scadente ale firmei și se stabilește ca raport procentual între activele curente (stocuri, creanțe, investiții financiare pe termen scurt, disponibilități bănești) și datoriile curente.
În cazul în care rezultatul obținut este mai mare de 100, se constată o acoperire a datoriilor curente pe seama activelor curente și înregistrarea unui excedent. În caz contrar, acoperirea datoriilor curente este parțială, fapt ce impune adoptarea unor măsuri de îmbunătățire a lichidității.
Rata rapidă (testul acid) vizează capacitatea activelor curente de a acoperi datoriile scadente, fără a se lua în considerare stocurile.
Evident, rezultatul trebuie să fie mai mare de 100 pentru a se înregistra o lichiditate bună, existând însă și opinii potrivit cărora nivelul acestei rate poate fi cuprins între 50% și 100%.
Rata dependenței financiare se poate stabili ca raport între totalul datoriilor și totalul activelor sau totalul datoriilor și nivelul capitalurilor proprii.
Determinarea indicatorilor precizați se poate realiza pe baza datelor din tabelul nr. 5.10 și parțial din tabelul nr. 5.11.
Tabel 5.11. Elemente utilizate în determinarea indicatorilor de finanțare
Sursa: bilanțuri contabile, contul de profit și pierdere, 2007-2014
Rata curentă
Deși există mai multe opinii cu privire la mărimea optimă a acestei rate (am precizat anterior un nivel de peste 100), se întâlnește frecvent limita minimă de 150%. Se constată că societatea analizată atinge acest nivel în intervalul 2012-2014. Totuși, consider că dinamica acestui indicator este favorabilă, chiar și în anii mai dificili, ceea ce demonstrează preocuparea managerului pentru asigurarea unei lichidități bune, care să pună la adăpost întreprinderea față de riscul neonorării datoriilor.
Rata rapidă
Literatura de specialitate indică un interval cuprins între 50 și 100%. Se observă că societatea analizată are capacitatea de a-și acoperi datoriile parțial pe seama elementelor transformabile rapid în lichidități, doar în anul 2008 confruntându-se cu dificultăți.
Rata dependenței financiare
Se observă că resursele economice ale firmei analizate s-au procurat într-o proporție destul de ridicată pe seama capitalului străin, fapt ce impune prudență în stabilirea structurii financiare viitoare.
5.4. Indicatori bursieri
Așa cum am mai precizat, acționarii sunt interesați de nivelul ratei de rentabilitate financiară, care evidențiază gradul de remunerare al capitalurilor investite pe seama profiturilor obținute. De multe ori, se constată o amânare a solicitărilor de remunerare sub formă de dividende, deoarece acționarii speră într-o majorare a valorii acțiunilor deținute, și, implicit, a capitalurilor investite. În aceste condiții, acționarii vizează cunoașterea rentabilității capitalurilor proprii, rentabilitate determinată prin raportul dintre profitul net al exercițiului și capitaluri proprii. Pentru această categorie de acționari, aprecierea rentabilității nete pe acțiune sau a profitului pe acțiune, ca expresie directă a profitabilității întreprinderii, poate fi realizată cu ajutorul raportului:
unde: PNE reprezintă profitul net al exercițiului; Na – numărul de acțiuni.
La societatea analizată, acest indicator a avut următoarea evoluție (tabelul nr. 5.12.):
Tabel 5.12. Evoluția profitului net/acțiune în perioada 2006-2014
Sursa: contul de profit și pierdere 2006-2014, calcule proprii
Profitul pe acțiune este un indicator determinat de fiecare societate pe acțiuni și permite efectuarea unei comparații între acestea, datorită dificultăților de interpretare ale diferențelor observate de la o societate la alta. Astfel, două firme care au aceeași formă de organizare cu capitaluri proprii și profit net de aceeași mărime, deci cu rentabilități ale capitalurilor proprii egale, pot avea profituri pe acțiune diferite în funcție de numărul de acțiuni emise.
Spre deosebire de acționarul majoritar, acționarul minoritar este interesat mai mult de o rentabilitate pe termen scurt și deci de un dividend imediat. Aprecierea dividendului pe acțiune se face pe baza următorului raport:
La firma analizată, în anul 2012 din profitul net total de 11699944 lei, s-a decis repartizarea sub forma de dividend a sumei de 5922248 lei, rezultând un dividend per acțiune de 0,5953 lei, mai mare cu 60% comparativ cu anul anterior, când s-a distribuit un dividend/acțiune de 0,2381 lei. Atribuirea unor câștiguri de aproximativ patru ori mai mari în anul 2012 au determinat creșteri importante ale titlurilor existente (acestea se justifică și pe seama informațiilor potrivit cărora un investitor străin este interesat de întreprinderea în cauză). În anii 2013-2014, valoarea profitului repartizat pentru acordarea de dividende a scăzut, rezultând un dividend/acțiune cu aproape 50% mai mic (0,3571lei/acțiune în 2013 și 0,3571 lei/acțiune în 2014) Aceste ultime două rate exprimă un profit sub forma profitului sau dividendului pe acțiune.
5.5. Analiza riscului de faliment
Riscul de faliment rămâne unul dintre cele mai importante riscuri vizate de cercetători și manageri deopotrivă. În analiza riscului de faliment, s-au conturat două categorii de metode, în funcție de tipul variabilelor luate în considerare. Astfel, în literatura de specialitate se disting: funcții scor bazate pe rapoarte financiare și metode bazate pe variabile nonfinanciare. În prima categorie, se înscriu acele ,,metode de diagnostic extern care constau în măsurarea riscului la care se expune creditorul, utilizând pentru aceasta analiza prin rapoarte” (Cristea, Pirtea, Enache, 2000, p. 132). Între cele mai cunoscute metode de acest tip se înscriu: modelul Altman, metoda Conan-Holder, modelul Băncii franceze, metoda econometrică, modelul Anghel, modelul Băileșteanu, modelul Ivoniciu și Modelul Statev. Metodele bazate pe variabilele nonfinanciare au apărut din considerentul că nu doar elementele financiare influențează câștigul sau pierderea ci și cele de natură nonfinanciară: managementul, marketingul, cultura organizațională ș.a. Cele mai cunoscute metode sunt cele elaborate de Lussier, Argenti, Cooper, Reynolds și Miller.
În cadrul cercetării efectuate, am urmărit posibilitatea producerii riscului de faliment cu ajutorul modelului Conan-Holder, utilizând datele din tabelul nr. 5.13.
Tabel 5.13. Elemente de calcul a ratelor modelului Conan-Holder
(Sursa: bilanțuri contabile, contul de profit și pierdere, 2007-2012, calcule proprii)
Legendă: RB – rezultatul brut al exercițiului; AT – activ total; AC – active circulante; CF – cheltuieli financiare; Kper – capitaluri permanente; VA – valoare adăugată; DT – datorii totale; Kpr – capitaluri proprii.
Funcția scor utilizată este:
Z = 0,24r1 + 0,22r2 + 0,16r3 -0,78r4 – 0,1r5
Unde: ;
Pentru intervalul 2007-2014, nivelurile înregistrate de ratele precizate sunt reflectate în tabelul 5.14.
Tabel 5.14 Nivelul ratelor aferente funcției scor
(Sursa: calcule proprii)
Pe baza ratelor determinate, se poate dimensiona funcția scor corespunzătoare fiecărui an din intervalul precizat (tabelul 5.15).
Tabel 5.15 Funcția scor în perioada 2007-2014
(Sursa: calcule proprii)
Conform rezultatelor înregistrate, în anul 2011 riscul de faliment a fost sub 10%, în anii 2007 și 2012 a fost cuprins între 10% și 30%, iar în ceilalți ani din intervalul studiat a fost cuprins între 30% și 65%. Interesantă este și comparația cu situația înregistrată la nivelul unui eșantion de 18 firme foarte mari din România, care își desfășoară activitatea în cadrul prelucrării cauciucului, respectiv: Continental Automotive Products; Michelin Romania; Pirelli Tyres Romania; Contitech Fluid Automotive Romania; Hutchinson SRL; Artego S.A; Anvis Rom SRL; Contitech Thermopol Romania; Optibelt Power Transmission; Caucho Metal Productos; R&G Distribution; Euro Tyres Manufacturing; Dolchimex; Ronera Rubber; V.M. Comp SRL; Tauril Rom; Arteca Jilava SA; Pro Auto Industries. În tabelul 5.16 sunt sintetizate elementele necesare pentru determinarea ratelor necesare stabilirii funcției scor:
Tabelul 5.16 Sinteza elementelor de calcul utilizate pentru determinarea funcției scor
(Sursa: baza de date AMADEUS)
Pe baza acestor informații, se pot dimensiona ratele aferente funcției scor (tabelul 5.17):
Tabelul 5.17 Ratele funcției scor pentru eșantionul de firme analizate
(Sursa: calcule proprii)
Ratele determinate sunt utilizate pentru stabilirea funcției scor (tabelul 5.18):
Tabel 5.18 Funcția scor în perioada 2004-2013
(Sursa: calcule proprii)
Datele sintetizate în tabelul anterior evidențiază perioadele dificile pentru cele 18 firme, riscul de faliment fiind extrem de ridicat în intervalul 2007-2009, un proces de îmbunătățire remarcându-se după anul 2013. Deși la nivelul firmei analizate riscul de faliment a fost mai redus comparativ cu media, se remarcă similitudini la nivelul perioadelor critice. Concluzia ce se poate desprinde este aceea că procesul de îndatorare (cu implicații negative la nivelul cheltuielilor financiare) și conjunctura economică reprezintă elemente determinante ale rentabilității activității desfășurate, fapt ce impune aplicarea unui mecanism complex de gestionare a riscurilor specifice.
5.6. Evaluarea performanței prin comparație
Determinarea nivelului de performanță nu este suficientă doar identificarea rezultatelor obținute în perioadele anterioare, ci impune și compararea acestora fie cu nivelurile indicatorilor corespondenți înregistrați de către întreprinderi din același domeniu de activitate fie cu pragurile stabilite de conducere sau realizate la nivel de ramură ori economie națională. Întreprinderea analizată anterior își desfășoară activitatea în ramura producției de bunuri din cauciuc. În consecință, pentru realizarea unei comparații semnificative, am ales și alți agenți economici cu același obiect de activitate, care dețin o cotă de piață importantă în ceea ce privește bunurile comune obținute. Din graficul 5.11 reies cotele de piață deținute la nivelul a trei categorii de produse realizate de cei trei agenți economici (S.C. Artego S.A Târgu Jiu, S.C. Arteca Jilava S.A. și S.C. Ulprod Târgu Neamț) la nivelul anului 2011:
Cotă piață benzi transportoare Cotă piață curele industriale
Cotă piață furtunuri
Graficul 5.11 Cota de piață deținută în anul 2011 pe tipuri de produse
sursa: realizare proprie pe baza datelor din rapoartele anuale ale S.C. Arteca Jilava S.A
Pentru realizarea unei comparații între agenții economici din punct de vedere al performanței înregistrate, voi proceda la sistematizarea unor indicatori principali pentru intervalul 2005-2014. Măsurile de restructurare și reorganizare adoptate după privatizare (2004) la S.C. Arteca Jilava S.A. au permis o îmbunătățire a situației financiare, fapt demonstrat prin evoluția indicatorilor financiari. Cu toate acestea, profitul net s-a caracterizat după anul 2010 printr-o tendință de descreștere, pe fondul diminuării veniturilor din exploatare și al fluctuațiilor cheltuielilor din exploatare, în contextul general al înrăutățirii situației din sectorul energetic (tabelele 5.19 și 5.20).
Tabel 5.19 Evoluția indicatorilor financiari la S.C. Arteca Jilava S.A
Sursa: Rapoarte anuale S.C. Arteca Jilava S.A, calcule proprii
Tabel 5.20 Evoluția indicatorilor financiari la S.C. Arteca Jilava S.A în intervalul 2010 – 2014
Sursa: Rapoarte anuale S.C. Arteca Jilava S.A, calcule proprii
Dacă avem în vedere faptul că și la această întreprindere rezultatul din exploatare este cel care asigură obținerea de profit, o analiză structurală a acestui indicator poate evidenția elementele determinante (tabelul 5.21):
Tabel 5.21 Analiza structurală a rezultatului din exploatare la S.C. Arteca Jilava S.A
Sursa: Rapoarte anuale S.C. Arteca Jilava S.A
Datele prezentate reliefează tendința de descreștere a rezultatului din exploatare în intervalul analizat cu 69,90%, întrucât cheltuielile s-au diminuat cu 7,65% iar veniturile cu 40,62%. O comparație între ponderea elementelor de cheltuieli în totalul cheltuielilor din exploatare la nivelul anilor 2008 și 2012 evidențiază modificări structurale mai importante la categoriile cheltuieli indirecte de producție și cheltuieli generale de administrație (graficul nr. 5.14).
Graficul 5.12 Structura cheltuielilor de exploatare în anii 2008 și 2014
(Sursa: realizare proprie pe baza datelor din tabelul 5.14)
Întrucât nivelul cheltuielilor indirecte s-a redus semnificativ pe intervalul analizat, societatea trebuie să acționeze în sensul reducerii nivelului cheltuielilor generale de administrație, care pot determina creșteri ale cheltuielilor fixe și, implicit, al costurilor pe unitatea de produs.
Pentru dimensionarea indicatorilor de performanță se pot utiliza datele din tabelul 5.22:
Tabel 5.22 Elemente utilizate în determinarea unor indicatori de performanță la
S.C. Arteca Jilava S.A
Sursa: bilanțuri contabile, conturi de profit și pierdere, perioada 2006-2014
Pe baza acestor date se pot dimensiona o serie de indicatori, cei mai importanți fiind:
Rata rentabilității activelor
Rata rentabilității financiare
Rata rentabilității economice
Reflectarea grafică a evoluției comparative a ratei rentabilității activelor la cele două întreprinderi evidențiază menținerea aproximativă a aceleiași tendințe, fapt ce denotă preocuparea managerilor pentru rentabilizarea activelor utilizate (graficul 5.13):
Graficul 5.13 Dinamica ratei rentabilității activelor totale la întreprinderile comparate
Sursa: realizare proprie pe baza calculelor efectuate
În ceea ce privește rata rentabilității financiare, situația se prezintă astfel (graficul 5.14):
Graficul 5.14 Rata rentabilității financiare în perioada 2007-2014
Sursa: realizare proprie pe baza calculelor efectuate
Evoluția acestui indicator evidențiază faptul că cele două întreprinderi au înregistrat diferențieri din punct de vedere al remunerării capitalurilor proprii pe seama profitului net, o îmbunătățire semnificativă a nivelului său înregistrându-se la S.C. Artego S.A. în intervalul 2011-2012. În schimb, la S.C. Arteca Jilava, diminuarea profitului realizat a determinat o rată de remunerare din ce în ce mai mică, astfel că, la nivelul anului 2014 profitul net/acțiune a fost doar 0,0394 lei.
Pentru realizarea unei comparații între rezultatele înregistrate de cele două societăți se pot sintetiza și datele privind o serie de indicatori economici și financiari (tabelul 5.23):
Tabel 5.23 Indicatori de eficiență economico- financiară la societățile analizate
Sursa: note la situațiile financiare 2006-2014
Lichiditatea curentă exprimă capacitatea activelor curente de a acoperi datoriile curente, considerându-se acceptabilă valoarea 2 a acestui indicator. Lichiditatea imediată evidențiază capacitatea activelor curente de a acoperi datoriile curente, fără a se lua în considerare stocurile. Viteza de rotație a activelor imobilizate și a activelor totale permite analiza gestionării celor două elemente pe seama cifrei de afaceri realizată cu ajutorul acestora. Rentabilitatea capitalului angajat este un indicator ce reflectă mărimea profitului obținut din capitalul investit (prin capital investit se înțelege atât capitalul propriu cât și capitalul pus la dispoziție de creditori pe termen lung). Marja brută din vânzări evidențiază capacitatea firmelor de a-și controla costurile de producție sau de a obține un preț de vânzare optim (reducerea procentului realizat evidențiază faptul că acestea nu reușesc să gestioneze elementele menționate).
Aspectele prezentate confirmă capacitatea firmelor de a gestiona capitalurile investite, S.C. Artego S.A. reușind să obțină un nivel al profitului net mai mare comparativ cu S.C. Arteca Jilava S.A., în special după anul 2009 (graficul 5.15):
Graficul 5.15 Evoluția rezultatului net la societățile analizate în perioada 2006-2014
Sursa: realizare proprie pe baza datelor din contul de profit și pierdere
Extrem de importantă este însă și comparația realizată la nivelul unui eșantion de firme. În acest sens, sunt utile informațiile sintetizate prin accesarea bazei de date AMADEUS, pentru 18 firme foarte mari, care își desfășoară activitatea în România, în domeniul prelucrării cauciucului. Principalii indicatori cumulați sunt sintetizați în tabelul 5.24 și reflectă cifra de afaceri (CA), Cash-flow-ul (CF), profitul net (PN), rentabilitatea capitalurilor proprii (ROE), rentabilitatea activelor (ROA), lichididatea rapidă (Lr), și rata de solvabilitate (Rs), rotația activelor circulante (RAC), rotația activelor imobilizate (RAI), raportul dintre cifra de afaceri și nivelul datoriilor totale (CA/DT), raportul dintre datoriile totale și nivelul capitalurilor proprii (DT/Kpr) pentru cele 18 firme precizate în subcapitolul anterior:
Tabelul 5.24 Situația indicatorilor economico- financiari agregați la nivelul firmelor analizate
(Sursa: baza de date AMADEUS, calcule proprii)
Analiza indicatorilor prezentați evidențiază dificultăți la nivelul firmelor analizate în perioada 2008-2009, prin prisma profitului net (cu implicații directe asupra rentabilității financiare), rentabilității activelor, lichidității și solvabilității. Trebuie precizat însă faptul că firmele din eșantion au înregistrat valori ale indicatorilor analizați poziționate în cadrul unor intervale foarte mari, fapt evidențiat și de valoarea medie, mediana și deviația standard prezentate în tabelul 5.25 (un exemplu sugestiv în acest sens este cel al cifrei de afaceri: nivelul maxim – 567308 mii euro, la firma Continental Automotive Products SRL și 300 mii euro firma Pro Auto Industries S.A.).
Tabel 5.25 Comparații la nivelul indicatorilor economico- financiari agregați
în intervalul 2010-2013
Sursa: baza de date AMADEUS
Legendă: ROE reprezintă rata rentabilității capitalului propriu, determinată ca raport procentual între profitul înainte de impozitare și capitalurile proprii
De remarcat nivelurile ridicate înregistrate de către deviația standard, care indică valori depărtate foarte mult de medie, în cazul cifrei de afaceri, a profitului și cash-flow-ului, determinate, pe de o parte, de volumul activității desfășurate iar pe de altă parte, de capacitatea firmelor de a-și gestiona corespunzător capitalurile disponibile și de a acționa corespunzător, pentru diminuarea riscurilor și a pierderilor provocate de manifestarea acestora. O reflectare mai clară a indicatorilor de performanță financiară pentru o parte din firmele prezentate, va fi realizată în subcapitolul 5.7.
O corelare a cercetărilor realizate la nivelul capitolului IV și a subcapitolelor 5.1. – 5.6, evidențiază în mod pregnant influența exercitată de conjunctura economică asupra mediului de afaceri în general, și asupra performanței realizate de operatorii economici, analizați în mod individual sau la nivel de grup. Această idee este susținută și de situația înregistrată de cea mai mare firmă din Europa, din ramura prelucrării cauciucului, respectiv Continental Aktiengesellschaft, din perspectiva indicatorilor de performanță și risc (tabelul 5.26), fiind evidentă înrăutățirea acestora în contextul declanșării crizei din 2008:
Tabelul 5.26 Situația sintetică a evoluției indicatorilor de performanță și risc la Continental Aktiengesellschaft
(Sursa: baza de date AMADEUS, calcule proprii)
Modul în care cele mai mari societăți din Europa (care își desfășoară activitatea în domeniul prelucrării și comercializării cauciucului și a produselor din cauciuc) au reușit să gestioneze resursele disponibile într-un cotext economic nefavorabil demonstrează o atitudine mai prudentă la nivelul celor care sunt poziționate în Europa de Est, comparativ cu cele din Europa de Vest. În acest sens, se pot urmări datele sintetizate în tabelele 5.27, 5.28 și 5.29.
Tabelul 5.27 Evoluția indicatorilor de rentabilitate și lichiditate cumulați la nivelul celor mai mari firme din Europa
(Sursa: baza de date AMADEUS, calcule proprii)
Indicatorii prezentați reflectă situația cumulată la nivelul unui eșantion de firme ce diferă de la un an la altul, datorită lipsei datelor pentru toate firmele analizate, cu precizarea că numărul acestora se încadrează în intervalul [327 – 558]. Dacă se are în vedere repartiția geografică în cele două grupe importante (din Europa de Vest și din Europa de Est), deși numărul firmelor este diferit (net în favoarea primului sector geografic) se poate urmări tendința înregistrată de nivelul indicatorilor analizați, în susținerea afirmației anterioare, privind prudența în derularea afacerilor și modul de gestionare a riscurilor macro și microeconomice.
Tabelul 5.28 Situația indicatorilor de rentabilitate, lichiditate și solvabilitate la nivelul celor mai mari firme din Europa de Vest
(Sursa: baza de date AMADEUS, calcule proprii)
Tabelul 5.29 Situația indicatorilor de rentabilitate, lichiditate și solvabilitate la nivelul celor mai mari firme din Europa de Est
(Sursa: baza de date AMADEUS, calcule proprii)
Deși metoda de evaluare a performanței este indicată în cadrul analizelor economico- financiare, din datele prezentate anterior reiese un dezavantaj al acesteia. Spre exemplu, în timp ce rata de rentabilitate economică este superioară la S.C. Arteca Jilava S.A aproape la nivelul întregului interval analizat, profitul net este cu 90,9% mai mic în anul 2012 comparativ cu cel realizat de S.C. Artego S.A.. Ca urmare, metoda comparației trebuie aplicată cu prudență și nu în mod singular, iar raportarea trebuie realizată la nivelul unui set cuprinzător de indicatori, în corelație cu mărimea capitalului angajat.
5.7. Modele de previzionare a performanței economico- financiare în condiții de risc
5.7.1. Analiza empirică – metodologie și variabile
Activitatea desfășurată și nivelul de performanță sunt supuse în permanență riscului și incertitudinii. În primul rând, la nivelul unei economii acționează riscul de țară.O economie de piață emergentă este mult mai riscantă pentru investitori comparativ cu o economie dezvoltată, ale cărei mecanisme sunt capabile să asigure un echilibru în cazul în care se manifestă fenomene negative. Orice dezechilibre se pot repercuta asupra activității economice și asupra situației financiare la nivelul agenților economici. Volatilitatea cursului de schimb sau fluctuațiile ratei dobânzii, specifice unei astfel de economii pot influența decisiv nivelul de dezvoltare al entităților economice. Mai mult, dacă se adaugă și o instabilitate în plan politic, se poate înregistra o diminuare evidentă a încrederii creditorilor în mediul economic, cu implicații directe asupra lichidității și nivelului cotațiilor diferitelor titluri de pe piața bursieră (ori, în cazul firmelor cotate, maximizarea cursului acțiunilor corespunde obiectivului de maximizare a valorii acestora).
La aceste categorii de riscuri, se pot adăuga cele de natură internă sau specifice activității desfășurate de un agent economic. Astfel, creșterea prețurilor la materiile prime dar și la energie potinfluența semnificativ nivelul profitului realizat. Riscul de lichiditate determinat de absența unui flux real de lichidități poate expune un agent economic la incapacitatea de achitare a datoriilor pe măsură ce acestea devin exigibile. Riscul de îndatorare este determinat de structura financiară și se poate manifesta în contextul în care costul capitalului utilizat este superior ratei de rentabilitate. Neachitarea creanțelor de către clienți este un alt risc ce pote determina blocaje financiare.
Pornind de la aceste aspecte, am considerat că previzionarea stării de performanță poate fi realizată utilizând regresia liniară multiplă.
Metoda regresiei multiple este generalizată prin teoria “modelului liniar general”, în care se permit mai multe variabile dependente simultan și, de asemenea, variabile factoriale care nu sunt independente liniar.
Clasa modelelor liniare poate fi exprimată prin:
ε
unde:
este variabila dependentă (explicată, endogenă, rezultativă);
este vectorul variabilelor independente (explicative, exogene), de dimensiune 1 ×p;
este vectorul coeficienților, de dimensiune 1 ×p, parametrii modelului, și ei arată doar influența parțială a fiecărei variabile independente, atunci când influența tuturor celorlalte variabile independente este considerată constantă;
este o variabilă aleatoare, interpretată ca eroare (perturbare, eroare de măsurare etc.), care sintetizează influențele tuturor variabilelor factoriale neincluse în model și a cărei influență este considerată constantă.
Estimarea parametrilor modelului liniar se realizează cu ajutorul metodei celor mai mici pătrate iar dezvoltarea modelului pornește de la următoarele ipoteze: între variabilele independente nu există legătură; variabila aleatoare are o medie egală cu zero; între variabilele reziduale și cele endogene nu există o corelație.
Din analiza literaturii de specialitate, rezultă o orientare accentuată spre utilizarea unor indicatori calculați pe baza informațiilor furnizate de situațiile financiare în cadrul unor analize bi sau multifactoriale. În acest sens, se remarcă numeroasele modele econometrice raportate la performanță prin prisma fiecărui autor, o serie de indicatori de lichiditate, echilibru, profitabilitate sau solvabilitate fiind luați în considerare. În plus, există preocupări și din punct de vedere al indicatorilor non- financiari luați în considerare în stabilirea nivelului de performanță și elaborarea unor modele econometrice de previziune. Considerând că previzionarea unor rezultate viitoare trebuie să includă și acțiunea potențialelor riscuri, am analizat corelațiile dintre rentabilitatea activelor (ROA) și o serie de indicatori de activitate, echilibru, performanță și risc, reprezentați de: raportul dintre activele circulante și activul total (AC_AT); raportul dintre activele imobilizate și activul total (AI_AT); numărul de rotații realizate de activele circulante (R_AC); numărul de rotații realizate de activele imobilizate (R_AT); raportul dintre cifra de afaceri și capitalurile proprii (CA_Kpr); raportul dintre cifra de afaceri și datoriile totale (CA_DT); raportul dintre datorii totale și capitaluri proprii (DT_Kpr); lichiditatea curentă (Lc); lichiditatea rapidă (Lr); solvabilitatea patrimonială (Sr); raportul procentual dintre profitul din exploatare și cifra de afaceri (EBITm); raportul procentual dintre profitul din exploatare + deprecieri și cifra de afaceri (EBITDAm); raportul procentual dintre profitul înainte de impozitare și valoarea vânzărilor (Pm); raportul procentual dintre cheltuielile de personal și valoarea vânzărilor (Ce_V). Datele culese din baza de date AMADEUS au reprezentat un număr de 100 de observații, raportate la o perioadă de 10 ani (intervalul 2004 -2013), pentru un număr de 10 firme reprezentative pentru prelucrarea și valorificarea cauciucului și a produselor din cauciuc, ce fac parte din categoria companiilor foarte mari (inclusiv ARTEGO și ARTECA Jilava). Formarea bazei de date s-a realizat pornind, inițial, de la eșantionul de 18 firme foarte mari pentru care s-a realizat o comparație pe indicatori cumulați, precizate în subcapitolul anterior. Întrucât informațiile colectate nu au fost disponibile integral pentru toate firmele (fiind necesară exprimarea informațiilor în aceeași unitate de măsură și stabilite pe baza acelorași reglementări contabile privind modul de raportare), au fost eliminate din eșantion cele pentru care nu a existat posibilitatea stabilirii datelor necesare, rămânând în final 10 companii.
5.7.2. Rezultate obținute
Pentru elaborarea modelului de regresie a fost utilizat programul software SPSS. Din precizările realizate în capitolele teoretice privind performanța unei firme, reiese faptul că există un număr însemnat de indicatori de analiză a acesteia, dar, factorii de decizie se orientează cu preponderență spre ratele de rentabilitate, și, în principal, spre rentabilitatea economică, fiind determinată frecvent ca raport procentual între profitul din exploatare și active totale (ROA). Întrucât această modalitate de determinare permite eliminarea influenței fiscalității și a cheltuielilor financiare, consider că este benefică utilizarea sa în cadrul modelului de previziune. Referitor la variabilele independente, am optat, într-o primă fază, pentru identificarea și determinarea unui set de indicatori de performanță și risc ce ar putea influența rentabilitatea economică prin legătura economică inderentă. Următorul pas, s-a raportat la identificarea corelațiilor înregistrate între variabila dependentă și cele independente (un număr de 14 variabile posibile, prezentate anterior). Identificarea celor mai semnificative variabile, cu influență asupra rentabilității economice, s-a realizat prin utilizarea metodei backward, fiind relevante următoarele: AI_AT; R_AC; R_AI; CA_DT; Lc; Lr; Slr; EBITm și EBITDAm (tabelul 5.30).
Tabelul 5.30 Variabilele statistice selectate
Sursă: prelucrare proprie
Din prelucrarea cu ajutorul programului SPSS, au rezultat coeficientul de corelație (R), coeficientul de determinare (R2), modificarea coeficientului de determinare și testul Sig (tabelul 5.31).
Tabel 5.31 Coeficientul de determinare
Valoarea calculată pentru coeficientul de determinare indică posibilitatea înregistrării unui model de regresie bun, existând însă și alți factori de influență ce nu au fost luați în considerare. Tabelul ANOVA permite testarea semnificației globale a variabilelor independente, din analiza acestuia rezultând că valoarea Sig. se poziționează sub pragul de semnificație (0,05), fapt ce reflectă posibilitatea verificării ipotezei de lucru (tabel 5.32).
Tabel 5.32 Analiza pe baza tabelului ANOVA
Legăturile dintre variabile sunt reflectate de parametrii determinați prin prelucrările statistice (tabelul 5.33).
Tabelul 5.33 Parametrii modelului de regresie
Se observă că trei variabile au o valoare a nivelului de semnificație peste pragul minim, dar, acestea sunt păstrate în model deoarece testul toleranței înregistrează valori apropiate de unu iar testul de influenței a varianței VIF înregistrează valori favorabile (deci, nu se înregistrează o multicolinearitate între variabilele independente).
ROA = 2,860 -15,844 AI_AT +0,950 R_AC -0,246 R_AI +0,851CA_DT -0,179 Lc +0,089 Lr +0,059 Slr +0,005 EBITm +0,438 EBITDAm + ε
În vederea verificării ipotezei de independență a erorilor, studiul a vizat calcularea valorii variabilei Durbin – Watson (d) a cărei valoare este d = 2.225. Astfel, mărimea variabilei se compară cu valorile critice, preluate din tabelul distribuției Durbin – Watson pentru n (număr de observații) = 100 și k (grade de libertate) = 2 și un prag de semnificație α = 0,5, observându-se că valoarea calculată este mai mică decât dl, fapt care denotă o autocorelare pozitivă a erorilor. Prin urmare, se respinge ipoteza nulă în favoarea celei alternative, iar modelul ales este semnificativ statistic. Astfel, din analiza datelor obținute, corelate cu valorile ce le poate avea Ftabelar = Fα;k-1;n-k rezultă că Ftabelat = 3,85 < Fcalculat = 12,379 motiv pentru care, de asemenea, ipoteza nulă este respinsă în favoarea celei alternative, iar modelul ales este considerat semnificativ din punct de vedere statistic și nu doar întâmplător. În plus, validitatea modelului și, implicit, legătura puternică dintre variabile este susținută și de valoarea pragului de semnificație (Sig. F) Signifivance F < 0,01. Importantă este și analiza reziduurilor (tabelul 5.34).
Tabelul 5.34 Statistica reziduurilor pentru modelul elaborat
Întrucât deviația standard nu este ridicată, se poate concluziona faptul că, rata rentabilității economice este influențată de variabilele analizate. Valoarea coeficienților și a testelor la care a fost supus modelul demonstrează o legătură directă între variabilele analizate.
5.8 Concluzii și contribuții proprii
Orice activitate desfășurată, indiferent de domeniu sau amplitudine, trebuie să fie guvernată de obiective clare, cuantificabile și realiste, corespunzător interesului general al stakeholderilor de asigurare a performanței. Numeroasele controverse în definirea stării de performanță au reprezentat raționamentul aplicării metodei raportării la rezultatele înregistrate și a comparației, astfel încât să se poată clarifica eficiența acestora.
Activitatea de cercetare derulată mi-a permis formularea următoarelor concluzii:
maximizarea valorii firmei trebuie să rămână unul dintre cele mai importante obiective, întrucât acesta concretizează valoarea patrimoniului deținut (alegerea maximizării profitului drept obiectiv central al strategiei poate determina discrepanțe între situația scriptică și cea reală, absența unui flux real de lichidități determinând doar o forță potențială de dezvoltare viitoare);
determinarea eficienței activității desfășurate prin intermediul sistemului de rate ale rentabilității nu se poate identifica în mod singular, ci prin corelare cu alte elemente specifice; astfel, rata de rentabilitate economică trebuie analizată și prin prisma influenței sale asupra structurii financiare, compararea acesteia cu rata dobânzii determinând efectul de îndatorare; în același timp, pentru această rată se impune și corelarea cu rata inflației, astfel încât informația referitoare la remunerarea capitalurilor investite să fie pertinentă; rata de rentabilitate financiară este determinată de structura financiară dar și de tipurile de cheltuieli înregistrate în cadrul activității derulate sau de sistemul de amortizare utilizat (spre exemplu, cheltuielile cu amenzile sau alte categorii de cheltuieli nedeductibile își transmit influența asupra rentabilității financiare prin afectarea profitului);
fundamentarea și derularea procesului strategic impune utilizarea unui sistem complex de indicatori ce se raportează la rezultatele financiare, de activitate, de finanțare, de faliment,ș.a.;
monitorizarea riscurilor și a performanțelor prin implementarea unor sisteme consacrate pot genera efecte pozitive (din precizările anterioare și cercetarea realizată în capitolul IV reiese cu pregnanță faptul că majoritatea managerilor au fost nepregătiți în fața crizei economice și financiare, pe fondul incapacității de a previziona amplitudinea și rapiditatea propagării acesteia);
nivelul performanței este determinat de capacitatea sistemului managerial de a gestiona riscurile ce se pot manifesta și influența negativ activitatea, astfel încât să se asigure îndeplinirea obiectivelor din strategia fixate, dar identificarea mixului de riscuri este dificilă și insuficientă (analiza efectuată la nivelul firmei studiate demonstrează faptul că manifestarea unei crize de amploare poate determina o înrăutățire bruscă a tuturor indicatorilor de performanță, chiar dacă au fost adoptate și aplicate măsuri de gestionarea a acesteia);
rezultatele înregistrate de societățile analizate reflectă evoluțiile macroeconomice; astfel, perioadele de boom economic au influențat pozitiv activitatea derulată în timp ce criza economică și financiară manifestată la nivel monidal a afectat nivelul profiturilor realizate și al activității derulate;
nivelul viitor de performanță este supus influenței exercitată de o serie de factori, fiind importanți raportul dintre capitalurile proprii și total activ, lichiditatea rapidă, raportul dintre cheltuielile financiare și cifra de afaceri, raportul dintre cheltuielile de personal și valoarea adăugată.
Cercetarea efectuată pe parcursul elaborării acestui capitol, mi-a permis exprimarea unor opinii ce pot fi sintetizate la nivelul următoarelor contribuții:
Abordarea practică a problematicii diagnosticului financiar al performanței și al riscului de faliment, în calitate de fundament al strategiei financiare;
Dimensionarea unor indicatori corelații ce permit elaborarea unui diagnostic financiar la nivelul firmei analizate;
Identificarea stării de performanță prin metoda comparației;
Elaborarea unui model de previzionare a stării de performanță prin includerea unor elemente de risc ce pot să genereze pierderi;
Sintetizarea unor concluzii pertinente privind sistemul de gestionare a riscului și corelarea acestuia cu nivelul de performanță realizat la nivel microeconomic.
CONCLUZII ȘI REFLECȚII PERSONALE
Funcționarea oricărui mecanism economic este supusă la numeroase riscuri care pot să se manifeste în cadrul diferitelor faze ale ciclurilor economice. Importanța existenței unor agenți economici capabili să deruleze activități profitabile este cu atât mai pregnantă cu cât mediul economic este extrem de dinamic dar și sensibil la influențele exercitate de manifestarea riscurilor din ce în ce mai numeroase. Complexitatea problematicii riscului, diversitatea acestora și implicațiile puternice asupra performanțelor înregistrate se răsfrâng asupra deciziilor managerilor, a căror misiune devine parcă tot mai dificilă pe măsură ce se accentuează procesul de interdependență economică.
Necesitatea abordării problematicii performanței în contextul procesului de gestionare a riscurilor a devenit o realitate a lumii contemporane. Această idee poate fi susținută de o serie de argumente, între care se înscriu:
Concurența din ce în ce mai acerbă în lumea afacerilor, lupta pentru supremație și pentru acumularea unor bogății din ce în ce mai mari devenind un element central al strategiilor marilor companii;
Înregistrarea unor corelații între gradul de risc asumat și nivelul profiturilor realizate, fapt ce impune utilizarea unor tehnici de identificare și evaluare a riscurilor și stabilirea riscului acceptat, corespunzător obiectivului vizat;
Manifestarea frecventă a situațiilor în care nivelul profitului este ridicat în cazul afacerilor extrem de riscante;
Amplitudinea și rapiditatea extinderii crizei economice și financiare cu puternice reverberații în lumea afacerilor;
Identificarea unor efecte pozitive între sistemele de gestionare a riscurilor aplicate la nivelul marilor corporații și profiturile obținute din activitățile desfășurate;
Accentuarea stărilor de incertitudine la nivelul mediului economic și creșterea gradului de vulnerabilitate a operatorilor economici;
Progresul tehnologic extrem de rapid;
Gradul extrem de ridicat al interdependenței dintre economiile naționale;
Complexitatea tot mai accentuată a factorilor care acționează asupra rezultatelor economice și financiare ale entitățlor economice ș.a.
Având în vedere aceste argumente, cercetarea efectuată a vizat următoarele grupe de obiective:
Clarificarea aspectelor legate de problematica gestionării riscurilor;
Evidențierea posibilităților de identificare și evaluare a riscurilor precum și a instrumentelor operaționale utilizate pentru diminuarea efectelor negative generate de acestea;
Structurarea accepțiunilor performanței și sintetizarea indicatorilor relevanți privind măsurarea acesteia;
Determinarea unor modele de previzionare a performanței, în concordanță cu riscurile potențiale, corespunzător specificului activității derulate.
Pentru atingerea acestor obiective, am analizat literatura de specialitate și am emis opinii personale privind conceptele și teoriile prezentate și am realizat o cercetare aplicativă structurată la nivelul a două componente. Prima s-a raportat la o analiză a mediului economic la nivel global, național și local (regiunea Sud- Vest Oltenia și județul Gorj) pentru a identifica implicațiile acțiunii unor riscuri potențiale asupra acestuia. Pentru aceasta, am urmărit o serie de indicatori macroeconomici pe un interval de timp ce a cuprins atât perioada anterioară declanșării crizei economice și financiare din 2008 cât și perioada ulterioară acestui an, concluzia fiind extrem de dureroasă: lumea întreagă este extrem de fragilă în fața unor fenomene de amploare și pare că se scindează tot mai mult în bogați și săraci. În plus, capacitatea de predicție rămâne limitată, din moment ce un astfel de fenomen nu a fost estimat nici din punct de vedere al amplitudinii, nici din punct de vedere al duratei. A doua componentă a cercetării aplicative s-a canalizat pe modalitățile de determinare a stării de performanță, atât prin raportare la rezultatele înregistrate cât și prin comparație între entități cu același obiect de activitate, precum și spre elaborarea unui model de previzionare a performanței viitoare cu înglobarea influențelor exercitate de diferite riscuri.
Elementele de noutate prezentate în cadrul lucrării pot fi structurate astfel:
Elaborarea unui sistem de opinii personale privind problematica riscului și a performanței;
Sistematizarea factorilor care influențează mediul de afaceri;
Identificarea unui set de indicatori ce pot fi utilizați în cadrul activității de previzionare a nivelului de performanță;
Sintetizarea metodelor de identificare și evaluare a riscurilor ce afectează mediul de afaceri;
Elaborarea unui model de predicție care include și influențele exercitate de riscuri asupra activității viitoare.
Din analiza efectuată în cadrul cercetării pot fi desprinse o serie de concluzii, alături de concluziile parțiale prezentate la finalul fiecărui capitol:
Activitatea managerială la nivelul firmelor din România este canalizată pe o scară extrem de redusă în ceea ce privește gestionarea riscurilor; de cele mai multe ori, managerii se bazează pe experiență sau intuiție și nu pe utilizarea unui sistem rațional de decizii care să stea la baza obținerii performanței;
Conceptul de performanță unul extrem de dezbătut și dificil de definit și evaluat;
În țara noastră starea de performanță este apreciată prin intermediul rezultatelor dimensionate pe baza informațiilor furnizate de situațiile financiare elaborate la sfârșitul unor perioade de timp, ale căror valențe informaționale rămân însă discutabile;
Identificarea și separarea influenței inflației asupra rezultatelor anuale este extrem de importantă în procesul de analiză a performanței financiare;
Necesitatea asigurării unui flux de lichidități astfel încât profitul realizat să fie susținut de un element real de finanțare este extrem de importantă;
Fundamentarea rațională a politicii de credit comercial în condițiile posibilității de manifestare a riscului de neachitare a creanțelor rămâne un element determinant în asigurarea lichidităților necesare;
Identificarea performanței trebuie realizată în raport de condițiile concrete în care se desfășoară activitatea (ramură, domeniu, nivel și structură a capitalului utilizat) și cu indicatori corespunzători;
Riscurile care afectează mediul economic din România sunt multiple și de o amplitudine mare (pot fi amintite instabilitatea pieței interne dar și cea politică, competitivitatea redusă comparativ cu piețele europene, fluctuațiile cursului de schimb, infrastructură slab dezvoltată, existența unor resurse insuficiente, modificările frecvente la nivelul sistemului legislativ, etc);
Conexiunile puternice dintre sistemele economice determină efectul de ,,domino” asupra acestora în cazul manifestării unor fenomene negative;
Economia românească rămâne extrem de fragilă în fața manifestării riscurilor.
Consider că cercetarea efectuată în cadrul stagiului de pregătire doctorală mi-a permis abordarea unei problematici extrem de importantă, complexă și multidisiplinară și s-a concretizat într-un rezultat benefic pentru dezvoltarea personală, oferindu-mi în același timp și o motivație pentru cercetările viitoare. O parte a rezultatelor acestei cercetări a fost prezentată în cadrul unor conferințe naționale și internaționale și au fost publicate în reviste de specialitate, din țară și din străinătate, indexate în baze de date internaționale.
BIBLIOGRAFIE
Ahn H. 2001. “Applying the Balanced Scorecard concept: An experience report”, Long Range Planning 34(4): 441-461;
Albu N., Albu C. 2005. Soluții practice de eficientizare a activităților și de creștere a performanței organizaționale, București, Editura CECCAR, 30-31;
Altenbach T. 1995 “A comparison of Risk Assesment Techniques from Qualitative to Quantitative”, paper prepared for submittal to the ASME Pressure and Piping Conference, Honolulu, Hawai, 1995;
Andersen T. J. 2005. “The performance and risk management implications of multinationality: an industry perspective”, Copenhaga Business School, working paper no. 10: 1-23;
Ansoff I. 1990. Implanting strategic management, retipărită, Prentince/Hall International, 30;
Baker B. 1984. Introductory notes on decision analysis, risk and uncertainty, RESM 602 Resource Economics Notes., Centre for Resource Management, University of Canterbury;
Balteș N., (coord.), 2010. Analiză și diagnostic financiar, Editura Universității Lucian Blaga, Sibiu;
Bannerman P. 2007. “Risk and risk management in softwarw projects: A reassement” Journal of Systems and Software 81(12): 2118 -2133;
Bărculescu C., Bâgu C. 2001. Managementul producției, vol. II – Politici manageriale de producție, București: Editura Economică, 55;
Beasley M., Branson B., Hancock B., 2015. Report on the Current State of Enterprise Risk Oversight: Update on Trends and Opportunities, 6th Edition, SUA;
Bernard Y., Colli J. C. 1994. Vocabular economic și financiar, București: Editura Humanitas;
Bîrsa-Pipu N., Popescu I. 2003. Managementul riscului. Concepte. Metode. Aplicații, Brașov: Editura Universității Transilvania din Brașov;
Boldea I., 2002. Sistemul informațional și managementul întreprinderii, Timișora: Editura Eubeea, 120;
Boncea, A. 2007. Managementul IMM, Editura Academica Brâncuși, Târgu Jiu;
Boncea, A. 2004. Economia întreprinderii. Manual universitar, Editura Scrisul Românesc, Craiova;
Bontemps C., Meddahi N., 2005. Testing normality: A GMM approach, Journal of Econometrics, 124, p. 149-186;
Boulescu M., Ghita M., Mares V. 2002. “Auditul performantei: tehnici de culegere, analiza si interpretare a probelor de audit”, Tribuna Economică, 46;
Bourguignon A. 1995. “Peut-on definir la performance?” Revue Francaise de comptabilite, iulie – august, 61-66;
Buglea A. 2004, Analiza situației financiare a întreprinderii, Timișoara, Editura Mirton;
Burja V. 2006. “Influența structurii financiare asupra performanței economice”, Analele Universității Apulensis, Seria Oeconomica, 3(8);
Butler A., Letza S. R., Neale B. 1997. “Linking the balanced scorecard to strategy”, Long Range Planning, 2(30): 242-253;
Cambridge Advanced Learner’s Dictionary, 2008
Campbell J. P. 1990. “Modeling the performance prediction problem in industrial and organizational psychology”. In M. D. Dunnette & L. M. Hough (Eds.), Handbook of industrial and organizational psychology. Palo Alto: Consulting Psychologists Press, 1: 704;
Campbell J. P., McCloy R. A., Oppler S. H., Sager C. E. 1993. A theory of performance, San Francisco: Jossey-Bass, In E. Schmitt, W. C. Borman, & Associates (Eds.), Personnel selection in organizations: 35-70;
Căruntu A. L., Căruntu R.C., 2011. Diagnosticul și evaluarea rezultatelor economice și financiare ale firmei, Annals of the Constantin Brancusi University of Targu-jiu, Economy Series, 2
Căruntu A. L., Căruntu R.C., 2011. Risk management and financial risks, Annals of the Constantin Brancusi University of Targu-jiu, Economy Series, 4
Căruntu A. L., 2011. The effects of the global crisis on services, Ovidius University Annals, Economic Sciences Series, vol. XI, nr. 2;
Căruntu R.C., Căruntu A. L., 2011. Profitability economic and financial performance of the efficient usage of production costs, Ovidius University Annals, Economic Sciences Series, vol. XI, nr. 2;
Căruntu A. L., Căruntu R.C., Theoretical approaches regarding the economic and financial performance measurement, Annals of the Constantin Brancusi University of Targu-jiu, Economy Series;
Căruntu A. L., Căruntu R.C., The Concept of risk and its assessment methods, Ovidius University Annals, Economic Sciences Series, vol. XII, nr. 2, 1012-1015;
Căruntu A. L., 2013. The Evolution of the Main Macroeconomic Indicators of the Romanian Economy, Annals of the Constantin Brancusi University of Targu-jiu, Economy Series, 3
Căruntu A. L., 2013. The importance of Risk Management Strategies for a Romanian Company, International Journal of Economics and Research.;
Căruntu C., Lăpăduși L.M. 2009. “Financial return on assets. The impact of the financial return on assets over the company’s development”, Annals of Constantin Brâncuși University, Economic series, 2: 97;
Chandler A. 1969. Strategy and Structure: Chapters in the History of the Industrial Enterprise, Mit Press, 13;
Chapman P., Cristopher M., Juttner U., Peck H., Wilding R. 2002. “Identifying and managing supply chain vulnerability. Logistics and Transportation” Focus, 4(4): 59-64;
Ciurel V. 2000. Asigurări și reasigurări: abordări teoretice și practici internaționale, Burești, Editura All Beck;
Coates C. 1997. Managerul Total, București, Editura Teora, 1997;
Cristea H., Pirtea M., Enache C. 2000. Determinarea situației financiare a întreprinderii. Studii și probleme, Timișoara, Editura Mirton, 132;
Coritoru L., 2015. Cercul vicios al politicii fiscale, www.bnr.ro, accesat 26.07.2015;
Dănescu T. 2012. “Financial performance versus non financial performance. Case study at antibiotice trading company Iași”. Analele Universității din Oradea, Științe Economice, 1: 895-909;
Debois L. 1979, Analyse compare des performances economiques et financiers des entreprises, Cahier de recherche nr. 7902, Universite de Paris, Dauphine;
DEX, 1998;
NODEX, 2002;
Dickson C.G. 2003. Risk analysis, 3rd edition, Witherbys Publishing, New York;
Dobrotă G. 2012. Risk Management, Risk management in business – the foundation of performance in economic organizations, Intech, Croația, 228;
Doing Business Report. 2013. Banca Mondială: 190;
Dragotă V., Brașoveanu Obreja L., Dragotă I.M., Management financiar, ediția a II-a, vol. I, Editura Economică, București, 2012;
Druker P. 2006. The practice of management, Harper Business: 120;
Dumitru M. 2006. Finanțele întreprinderii, București, Editura Fundației România de Mâine, p. 62;
Eab Group. 2010. Performance Management – Balanced Scorecard;
Freedman B. 1987. Philosphical considerations concerning types and thresholds of Risk, In: Energy Alternatives: Benefits and Risks, Canada, H.D.Sharva (ed.). Institute for Risk Research, University of Waterloo, 305 – 317;
Frunzeti T., Zodian V. 2011. Lumea 2011 – Enciclopedia politică și militară, București, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, 9;
Gallanger R. 1956. Risk Management: A new Phase of Cost Control, Harward Business Review;
Gamble J., Strickland A, Thompson A. 2008. Crafting & Executing Strategy. (16th Ed.), New York, McGraw-Hill, 31;
Global Report EY, 2013. Business Pulse, Exploring dual perspectives on the top 10 risks and opportunities in 2013 and beyond;
Gonzalez-Benito O., Gonzalez-Benito J., 2005. Cultural vs. operational market orientation and objective vs, subjective performance: Persepective of production and operations, Industrial Marketing Management, vol. 34, nr. 8, 797-829
Gordon LA, Loeb M.P., Tseng C.Y. 2009. “Enterprise risk management and firm performance: A contingency perspective” Journal Acct. Public Policy, 28(4): 301–327;
Gosselin M. 2006. Le contrôle de gestion stratégique, Alpha Tech;
Gough J., Risk and uncertainty, Paper No. 10, Centre for Resource Management, University of Canterbury and Lincoln Colleg;
Gupta P.K. 2011. “Risk management in Indian companies: EWRM concrens and issues”, Journal Risk Finances, 12(2): 121-139
Hada T. 1999. Finanțele agenților economici din România, Deva, Editura Intelcredo, 207;
Hanson J., Towle J. 2000. “The Balanced Scorecard: Not just another fad”, Credit Union Executive Journal, 1(40): 12-16
http://www.eabgroup.com.au/en/section/performance-management/balanced-scorecard-i18.html
Hubbard D. 2009. How to Measure Anything: Finding the Value of Intangibles in Business, 46;
John W.S. 2007. The Failure of Risk Management: Why It's Broken and How to Fix It, John Wiley & Sons, 46-47;
Inceu A.M., Zai P.U., Mara E.R., 2013. Direct taxes in EU, Revista Economică 65(6);
Inceu A.M., Zai P.V., Mara E.R., Indirect taxes in EU…………….
Institutul Managementului de Risc. 2003. Risk analysis, Londra, Editura Witherby,
Isaic-Maniu I. Măsurarea și analiza statistică a riscului în România, www.biblioteca –digitală.ase.ro, (accesat februarie 2012);
Ișfănescu A., Robu V., Hristea A.M., Vasilescu C., Analiza economico – financiară, http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=75, cap.2, p. 30, (accesată în 04.05.2013);
Ivanov C.I., Avasilicăi S., 2014. Performance measurement models: an analysis for measuring innovation processes performance, Procedia Social and behavioral Science, 124 (2014), 397-404;
Jafari M., Chadegani A.A., Biglari V. 2011. “Effective risk management and company’s performance: Investment in innovations and intellectual capital using behavioral and practical approach”, Journal of Economics and International Finance, 3(15): 780-786;
Kok J., Paul Vroonhof P., Verhoeven W., Timmermans N., Kwaak T., Snijders J., Westhof F., European Comission, Study on the SMEs' impact on the EU labour market, Do SMEs create more and better jobs?, 6;
Javed T., Khan M.Y. 2011. “Impact of size and risk management on economic performance of multinational corporations”, International Journal of Business and Social Science, 2(2): 92-98;
Kaplan R.S. 1984 – “The evolution of management accounting”, The Accounting Review, 3(LIX): 390–418;
Kaplan R.S., Norton D.P. 1992. “The Balanced Scorecard. Measures that drive performance”, Harvard Business Review, ianuarie – februarie: 70-79;
Kenneth A. 1980. The concept of corporate Strategy, Dow Jones – Irwin, ediție revizuită, 18-19;
Khozein A. 2012. “Balanced Scorecard Should be Attention More in organizations”, International Journal of Research in Management, 2(1): 38-46;
Kinght F. 1921. Risk, Uncertainty and profit, Boston, MA: Hart, Schaffner Marx &; Houghton Mifflin Co, p. 19
Kogan K., Tapiero Ch. 2007. Supply Chain Games: Operations Management and Risk, 378
Lau C.M., Martin- Sardesai A.V., 2012. The role of organizational concern for workplace faimess in the choice of a performance measurement system, The British Accounting Review, vol. 44, nr. 3, 157-172;
Lau C.M., 2011. Nonfinancial and financial performance measures: How do they affect employee role clarity and performance?, Advances in Accounting, vol. 27, nr. 2, 286-293;
Lazăr I., Mortan M., Lazăr P.S. 2000. Management general, Alba Iulia, Editura Star Soft, 178;
Lebas M. 1995. “Oui, il faut definir la performance”, Revue Francais de comptabilite, 269, iulie – august: 66-72;
Lezeu D.N. 2004. Analiza situațiilor financiare ale întreprinderii, București, Editura Economică, 171-172, 107;
Liebenberg A., Hoyt R. 2003. “The determinants of Enterprise Risk Management: Evidence From the Appointment of Chief Risk Officers”, Risk Management and Insurance Review, 1(6): 37-52;
March J., Shapira Z., 1987. “Managerial perspectives on risk and risk taking”, Management Science, 33: 1404-1418;
Mironiuc M., Bedrule – Grigoruță M.V. 2007, Performance in the Economical and Financial Communication of the Entity: Cognitive Potential and Limitations, idexată în International Social Science research Network, accesată în 05.08.2012;
Mironiuc M., 2005/2006. “Metodologia de analiză a riscului economic pentru întreprinderea multiprodus”, Analele Universității A.I. Cuza din Iași, Tomul LII/LIII;
Morgan R.E., Strong C.A., 2003.Business performance and dimensions of strategic orientation, Journal of Business Research, vol. 56, nr. 3, 163-176;
Mu J., Peng G., MacLachlan D., 2009. “Effect of risk management strategy on NPD performance”, Technovation, 3(29):170-180;
NAO, 2000, Supporting Innovation: Managing risk in government departments, 1;
Neely A., Gregory M., Platts K. 1995. “Performance measurement system design”, International Journal of Operations and Production Management, 4(15): 80-116;
Neely A., Adams C, Kennedy M, 2002. The performance Prism – The Scorecard for Measuring and Manageing Business Success, Financial Times Prentice Hall;
Nicolescu O., Verboncu, I. 2007. Managementul organizației, București, Editura Economică, 102-104;
Niculescu M. 2003. Diagnostic global strategic, București, Editura Economică, 2003;
Niculescu M., Lavalette G. 1999. Strategii de creștere, București, Editura Economică, 256;
Nistor I., Pintea M.O. 2010. “Measuring performance – a resposability of the modern financial management”, Proceedings of the IVth International Conference on Globalization and Higher Education in Economic and Bussiness Administration, GEBA 2010, Iasi, 331 – 337;
Nova L.E., Brezeanu P., Metode moderne de identificare a riscurilor în managementul riscului, București, p. 111-124, www.managementmarketing.ro/pdf/articole/27.pdf;
Olson D.L., Wu D.D. 2008. Financial Engineering and Risk management vol. 1: Enterprise Risk Management, Singapore,World Scientific Publishing Co. Pte, Ltd;
Ordinul 1752/2005 pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu directivele europene, cu modificările și completările ulterioare
Orsipova E. 2008. Risk management in construction projects: a comparative study of the different procurement options in Sweden, Lulea University of Technology Departament of Civil, Mining and Environmental Engineering Division of Architecture and Infrastructure Construction Management Research Group. Licentiate Thesis;
Perminova O., Gustafsson M., Wikstrom K., 2008, “Defining uncertainty inprojects – a new perspective”, International Journal of Project Management, 26: 73-79;
Petcu M., 2009. Analiza economico-financiară a întreprinderii. Probleme, abordări, metode, aplicații, Ediția a doua, Editura Economică, București;
Petrescu S., 2004. Diagnostic economico- financiar, Iași, Editura Sedona, Libris, 193;
Petrescu S., 2008. Analiză și diagnostic financiar – contabil: ghid teoretico – aplicativ, Editura CECCAR, București;
Pforsich H. 2005, “Does Your Scorecard Need A Workshop?”, Strategic Finance, 8(86): 30-35
Piciu G. 2010. Riscul în Economie. Aplicații în domeniul financiar-bancar, București Editura Economică;
Pintea M., Abordări financiare și non- financiare privind creșterea performanțelor entităților economice, teză de doctorat,
http://doctorat.ubbcluj.ro/sustinerea_publică/rezumate/2011/finante/Pintea_Mirela_Ro.pdf
accesat la 23.08.2015
Popeangă P., 2003. Riscuri în activitatea de audit financiar, Tribuna Economică, nr. 5;
Popeangă P., 1999. Datoria publică a statului, Revista Tribuna Economică nr. 30;
Popeangă P., Brăgădireanu C., 2013. Audit financiar, Editura Fundației Nicolae Titulescu, București;
Popeangă V., ș.a. 2002. Finanțele întreprinderii. Teorie și practică, Editura Academica Brâncuși, Târgu Jiu;
Porter M. 1998. Competitive advantage: Creating and Sustaining Superiro Performance, Free Press;
Quinn J.B., Mintzberg H., James R.. 1988. The strategy process – concepts, contexts&cases, Longman Higher Education, 3;
Raport anual al BNR 2011, 19;
Rasid A., Golshan N.M., Wan Khairuzzaman W.I., Fauziah S.A. 2012. “Risk Management, performance measurement and organizational performance: a conceptual framework”, 3rd International Conference on Business and Economic Research Proceeding, Indonesia: 1702-1715;
Rh value Publishing. 1996. Webster's Encyclopedic Unabridged Dictionary of the English Language language, Hardcover;
Rigby D., Bilodeau B. 2013. Bain&Company, Management Tools&Trends 2013. An executive Guide, 9-11;
Risk management in the procurement of innovation; concepts and empirical evidence in the European Union. 2010. Expert Group Report, European Commission, Brusseles;
Ristea M., 1998. Contabilitatea rezultatului contabil, București, Editura Economică;
Ritchi B., Brindly C. 2007. “Supply chain risk management and performance: A guiding framwork for future development”, International Journal of Operations & Production Management, 27(3): 303-322;
Robu, V., Vasilescu, C., 2004. “Îmbunătățirea sistemului de guvernanță corporativă – strategie de creștere a performanței globale a întreprinderii”, Contabilitate și informatică de gestiune, 10: 181
Roman M., 2004. Statistica financiar- bancară, www. biblioteca-digitală.ase.ro, 109;
Roxin L. 1997. Gestiunea riscurilor bancare, București, Editura Didactică și Pedagogică;
Savitz A., 2014. Triple Bottom Line: How Today’s Best –Run Companies Are Achieving Economic, Social and Environmental Success – and How You Can Too, Editura Jossey – Bass,
Schendel and Hofer, 1978, Strategy Formulation. Analytical Concepts, West Group, 123;
Sharma A.K., Kumar S., Economic Value Added (EVA) – Literature Review and Relevant Issues, International Journal of Economics and Finance, vol. 2, nr. 10, 2010;
Sheela C., Karthikeyan K. Dr., Financial performance of Pharmaceutical Industry in India using DuPont Analysis, European Journal of Business and Management, vol. 4, nr. 14, 2012;
Sonnentag S., Frese M. 2001. Performance concepts and performance theory, Psychological Management of Individual Performance. Edited by Sabine Sonnentag. C 2002 John Wiley & Sons, Ltd., 15-16
Stancu I. 2002. Finanțe, Ediția a treia, Editura Economică, București, 37, 807, 868- 870;
Stancu, I., 1997. Finanțe, Ediția a doua, Editura Economică, București;
Story V., Boso N., Cadogan J., 2015. The form of relationship between firm-level product innovativeness and new product performance in developed and emerging markets, The Jurnal of Product Innovation Management, vol. 32, nr. 1, pag. 45-64;
Turning risk into results, How leading companies use risk management to fuel better performance, Ernst&Young company, 2012, http://www.businesscover.ro, accesat în 19.08.2013;
Ungureanu M.A., Evaluări ale riscului de exploatare cu ajutorul pragului de rentabilitate (1), revista Finanțe, credit, contabilitate, nr. 1/1999;
Ungureanu M.A., Evaluări ale riscului de exploatare cu ajutorul pragului de rentabilitate (2), revista Finanțe, credit, contabilitate, nr. 1/1999;
Ungureanu M.A., Nedelescu M.D., Ungureanu M.D., 2013. Politici și practici financiare, Editura Universitară, București;
Vâlceanu Gh., ș.a., 2005. Analiză economico- financiară, Editura Economică, București, p. 334;
VanScotter, Motowildo & Cross, (2000), Effects of task performance and contextual performance on systemic rewards. Journal of Applied Psychology, 85, 526–535;
Vaughan F.J., Vaughan T.M. 2002. Fundamentals of risk and Insurance, 9th Edition, 4;
Verboncu I., Zalman,M. 2005. Management și performanțe, Editura Universitară, București, 63;
Verniemmen P. 1988. Finance d’enterprise. Analyse et gestion, Ed. Dalloz, 4em edition, Paris, 204;
Vîlceanu Gh., Robu V., Georgescu N., 2005, Analiză economico- financiară, Ediția a II-a, Editura Economică, București, p. 239;
Vintilă G. 1997. Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică și Pedagogică, București, 107;
Wu H-Y., 2012. Constructing a strategy map for banking institutions with key performance indicators of the balanced scorecard, Evaluation and Program Planning, vol. 35, nr. 3, 303-320;
Wymenga P., Spanikova V., Barker A., Konings J., Canton E. 2011. EU SMEs in 2012: at the crossroads Annual report on small and medium-sized enterprises in the EU, 12: 15;
Zai P.V., Lazăr D.T., Inceu A.M., Moldovan B.A.. 2013. Economie și finanțe publice, Editura Tritonic, București;
*** ORDIN Nr. 65 din 22 ianuarie 2015 privind principalele aspecte legate de întocmirea și depunerea situațiilor financiare anuale și a raportărilor contabile anuale ale operatorilor economici la unitățile teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice
ANEXE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cercetări Privind Evaluarea ȘI Previziunea Performanțelor Economico Financiare ÎN Contextul Procesului DE Gestionare A Riscurilor (ID: 111498)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.