Cercetari Privind Elaborarea Modelului Cresterii Tilapiei de Nil
TEZA DE DOCTORAT
CERCETĂRI PRIVIND ELABORAREA MODELULUI CREȘTERII TILAPIEI DE NIL, OREOCHROMIS NILOTICUS LINNAEUS, 1758 ÎN CONDIȚIILE UNUI SISTEM RECIRCULANT DE ACVACULTURĂ INDUSTRIALĂ
Cuprins
Introducere
PARTEA I a. ANALIZA DATELOR DIN LITERATURA DE SPECIALITATE
Cadrul strategic privind dezvoltarea acvaculturii
Perspective ale dezvoltării sistemelor recirculante in Europa
Strategia dezvoltării acvaculturii în România, starea actuală privind dezvoltarea sistemelor recirculante
Caracterizarea ecotehnologica a speciei Oreochromis niloticus Linnaeus, 1758 (tilapia de Nil)
Material și metode
Designul infrastructurii de cercetare
Metode și echipamente pentru evaluarea parametrilor de calitate ai apei
Metode pentru determinarea parametrilor de performanța ai creșterii
Metode pentru evaluarea profilului hematologic și biochimic al sângelui
Metode pentru determinarea compoziției biochimice a țesutului muscular
Prelucrarea statistică a datelor
PARTEA a II a. ACTIVITATEA EXPERIMENTALĂ
Cercetări experimentale privind evaluarea performanțelor de creștere la specia Oreochromis niloticus Linnaeus, 1758 în diferite variante de management tehnologic al sistemelor recirculante de acvacultură
Performanța creșterii tilapiei de Nil în raport cu conținutul proteic al furajului
Ipoteză asumata
Design experimental
Rezultate și discuții
Performanța creșterii tilapiei de Nil în raport cu termica apei
Ipoteză asumata
Design experimental
Rezultate și discuții
Performanta creșterii tilapiei de Nil în raport cu administrarea unui furaj îmbogățit cu vitamina C
Ipoteză asumata
Design experimental
Rezultate și discuții
Performanța creșterii tilapiei de Nil în raport cu creșterea compensatorie
Ipoteză asumata
Design experimental
Rezultate și discuții
Performanța creșterii tilapiei de Nil în raport cu intensitatea hrănirii
Ipoteză asumata
Design experimental
Rezultate și discuții
Concluzii
Cercetări experimentale privind evaluarea profilului hematologic și biochimic sanguin la specia Oreochromis niloticus Linnaeus, 1758 în diferite variante de management tehnologic al sistemelor recirculante de acvacultură
Profilul hematologic și biochimic sanguin al tilapiei de Nil în raport cu termica apei
Profilul hematologic și biochimic sanguin al tilapiei de Nil în raport cu administrarea unui furaj îmbogățit cu vitamina C
Profilul hematologic și biochimic sanguin al tilapiei de Nil în raport cu creșterea compensatorie
Profilul hematologic și biochimic sanguin al tilapiei de Nil în raport cu intensitatea hrănirii
Concluzii
Cercetări experimentale privind evaluarea compoziției biochimice a țesutului muscular la specia Oreochromis niloticus Linnaeus, 1758 in diferite variante de management tehnologic al sistemelor recirculante de acvacultură
Compoziția biochimică a țesutului muscular al tilapiei de Nil în raport cu conținutul proteic administrat în furaj
Compoziția biochimică a țesutului muscular al tilapiei de Nil în raport cu termica apei
Compoziția biochimică a țesutului muscular al tilapiei de Nil în raport cu creșterea compensatorie
Compoziția biochimică a țesutului muscular al tilapiei de Nil în raport cu intensitatea hrănirii
Concluzii
Cercetări privind elaborarea modelului creșterii la specia Oreochromis niloticus Linnaeus, 1758 în diferite variante de management tehnologic al sistemelor recirculante de acvacultură
Considerații teoretice privind stabilirea unui model de creștere acvacultură
Model de regresie liniară multiplă pentru estimarea Coeficientul Termic de Creștere (TGC) în funcție de masa medie inițială, masa medie finală și SGR
Concluzii
Concluzii, contribuții personale și recomandări
Lucrări publicate și comunicate ce valorifică rezultatele cercetării
Bibliografie
Lista principalelor abrevieri
INTRODUCERE
Oportunitatea cercetărilor abordate în această teză, se regăsește la nivel național în cadrul Planului Național Strategic pentru Pescuit 2007 – 2013 care a stat la baza realizării Programului Operațional pentru Pescuit ce asigură finanțarea sectorului din Fondul European pentru Pescuit. Tematica de cercetare propusă în această lucrare reprezintă o continuitate a cercetărilor intreprinse în cadrul Proiectului TEHTIL – Elaborarea și implementarea unor tehnologii intensive de creștere a speciei Oreochromis niloticus – tilapia, în vederea introducerii ei în acvacultura din România, al căror coordonator a fost reprezentat de Centrul de Cercetare-Dezvoltare pentru Piscicultura Nucet, Dâmbovița în parteneriat cu Universitatea "Dunărea de Jos" din Galați prin Departamentul de Acvacultură, Știința Mediului și Cadastru, fiind în concordanță cu REGULAMENTUL (CE) NR. 708/2007 AL CONSILIULUI din 11 iunie 2007 privind utilizarea în acvacultură a speciilor exotice și a speciilor absente la nivel local.
Prin problematica abordată, cercetările întreprinse în această teză oferă date importante cu privire la elaborarea unui model de creștere a speciei Oreochromis niloticus, Linnaeus, 1758, în funcție de temperatură, în condițiile unui sistem recirculant de acvacultură industrială, utilizat pentru identificarea, elaborarea și implementarea unor strategii de management tehnologic și operațional în vederea obținerii unor performanțe de creștere ridicate a tilapiei de Nil, specie cu valoare economică superioară în țara noastră. Aliniind totodată cercetările științifice din domeniul acvaculturii românești la nivelul preocupărilor din spațiul european.
Tendința generala privind creșterea consumului de pește și al produselor din pește la nivel european, coroborată cu politica globală de reducere a presiunii antropice asupra stocurilor naturale de pești, a condus la introducerea pe scară largă în acvacultură europeană și internațională a unor specii exotice, respectiv a tilapiei de Nil, păstrăvului curcubeu, crapului chinezesc, somonului de Atlantic, fapt ce a condus la dezvoltarea unor sisteme și tehnologii moderne de acvacultură atât la nivel european cât și la nivelul țarii noastre, în scopul acoperirii cererii ridicate a pieței de consum.
Tematica acestei teze își propune să contribuie la dezvoltarea acvaculturii tilapiei de Nil în sisteme intensive de acvacultură în România, la creșterea cantitativă și calitativă a producției, prin elaborarea unor tehnologii moderne, în vederea extinderii producției, cu un puternic impact asupra calității vieții și al dezvoltării economice al acvaculturii sistemelor recirculante din Romania, astfel introducerea acestei specii la nivel național nu reprezintă o amenințare pentru speciile din mediul natural, fiind o specie exotică, și având o temperatură optimă de creștere încadrată în ecartul 24 – 28 oC, nu poate supraviețui condițiilor climatice ale României pe perioada anotimpului rece, astfel producția acestei specii la nivelul tării noastre se poate realiza în prezent numai în sisteme de acvacultură închise.
Obiectivele științifice stabilite în acord cu programul de cercetare al stagiului doctoral au avut drept obiectiv principal Elaborarea unui model de creștere pentru tilapia de Nil în condițiile unui sistem recirculant de acvacultură, un model matematic, pe baza căruia putem face o previzionare a dinamicii creșterii biomasei de cultură.
Principalele obiective specifice abordate în cadrul activităților experimentale, obiective strâns legate de realizarea obiectivul științific principal al tezei de doctorat sunt:
evaluarea performanței creșterii în raport cu conținutul proteic al furajului;
evaluarea performantei creșterii în raport cu termica apei;
evaluarea performantei creșterii în condițiile aditivării furajului cu vitamina C;
evaluarea performanței creșterii în raport cu intensitatea hrănirii;
evaluarea potențialului de creștere compensatorie;
stabilirea profilului hematologic în variate condiții de management tehnologic;
determinarea compoziției biochimice a țesutului muscular în variate condiții de management tehnologic.
Astfel, tematica de cercetare complexă, propusă în această lucrare este un rezultat firesc care a demarat ca nevoie a continuării cercetărilor începute în timpul proiectului TEHTIL, cercetări proprii ce au urmărit controlul calității mediului; strategia de administrare a hranei; menținerea stării de sănătate si a condițiilor de biosecuritate pe întreaga durata a ciclului de producție; competenta si profesionalism in operarea facilităților tehnologice, punând, astfel, la dispoziția potențialilor investitori, inginerilor piscicoli și biologilor, un model matematic, ușor de utilizat, care, totodată oferă un grad ridicat de precizie în previzionarea dinamicii creșterii biomasei de cultură.
PARTEA I.
ANALIZA DATELOR
DIN LITERATURA DE SPECIALITATE
CADRUL STRATEGIC PRIVIND DEZVOLTAREA ACVACULTURII
Perspective ale dezvoltării sistemelor recirculante in Europa
Globalizarea a contribuit la răspândirea mai multor specii de pești, astfel au fost introduse la nivel mondial specii cu valoare economică ridicată astfel încercându-se aclimatizarea unor specii exotice pe plan internațional (Cambray 2003). Oreochromis niloticus reprezintă una dintre cele zece speciile exotice introduse în acvacultura internațională (Picker & Griffiths 2011). Până în prezent, mai multe specii de tilapia au fost introduse în aproximativ 90 de țări din întreaga lume, astfel putându-se regăsi în ferme de cultură de pe fiecare continent cu excepția Antarcticii (Fitzsimmons 2001).
În prezent, acvacultura joacă un rol major în aprovizionarea pieței de consum, cu pește pe plan mondial, datorită evoluției tehnologiilor de creștere și procesare. Conform estimărilor FAO, în prezent, 47 % din cantitatea de pește destinată consumului uman provine din acvacultură.
Având în vedere că populația mondială va continua să crească în următoarele decenii, iar standardele globale de trai sunt tot mai ridicate, cererea de pește va fi tot mai mare. Capturile de pește sălbatic fiind deja exploatate la maximum, o mare parte din această nouă cerere va trebui satisfăcută din acvacultură. În același timp, trebuie să ne asigurăm că sectorul nostru de acvacultură este cu adevărat durabil.
Sectorul de acvacultură al UE joacă un rol semnificativ, având acum o cifră de afaceri de aproximativ 2,9 miliarde de euro, fiind sursa a cca 65 000 de locuri de muncă. Cu toate acestea, boom-ul industriei noului mileniu nu a inclus acest sector, deoarece, de la începutul secolului, producția UE a rămas mai mult sau mai puțin constantă (aproximativ 1,3 milioane de tone pe an în 2005). Totuși punctele forte ale Europei în sectorul acvaculturii. sunt reprezentate domeniul tehnologiei și al cercetării, baza antreprenorială puternică și foarte bine instruită, climatul adecvat pentru multe specii de culturii căutate de consumatori, având un mare avantaj datorită standardelor riguroase de calitate impuse prin regulamentele UE, pentru garantarea unor produse de acvacultură conform tuturor normelor impuse de biosecuritatea produselor pentru consumul uman.
Astfel, aceste puncte forte implică anumite provocări. Standarde înalte înseamnă, inevitabil, costuri mai mari; astfel, crescătorilor noștri de pește le este mai greu să facă față concurenței de pe piețele din țară și din străinătate. Din cauza cererilor tot mai mari din mediile de coastă, această industrie nu poate în continuare să beneficieze din plin de standardele riguroase pe care și le-a impus, atât în ceea ce privește sănătatea publică, cât și cea animală.
În timp ce numeroși promotori ai dezvoltării acvaculturii se află la nivel național sau local, UE joacă încă un rol important în stabilirea unui cadru pentru dezvoltarea durabilă a industriei, care va asigura condiții de concurență echitabile pentru antreprenori și o bază solidă pentru încrederea consumatorilor.
Au avut loc numeroase evenimente de când Comisia a adoptat strategia pentru o dezvoltare durabilă a acvaculturii în Europa în 2002, majoritatea acțiunilor începute atunci aflându-se acum în plină desfășurare. Pentru Fondul European pentru ziția potențialilor investitori, inginerilor piscicoli și biologilor, un model matematic, ușor de utilizat, care, totodată oferă un grad ridicat de precizie în previzionarea dinamicii creșterii biomasei de cultură.
PARTEA I.
ANALIZA DATELOR
DIN LITERATURA DE SPECIALITATE
CADRUL STRATEGIC PRIVIND DEZVOLTAREA ACVACULTURII
Perspective ale dezvoltării sistemelor recirculante in Europa
Globalizarea a contribuit la răspândirea mai multor specii de pești, astfel au fost introduse la nivel mondial specii cu valoare economică ridicată astfel încercându-se aclimatizarea unor specii exotice pe plan internațional (Cambray 2003). Oreochromis niloticus reprezintă una dintre cele zece speciile exotice introduse în acvacultura internațională (Picker & Griffiths 2011). Până în prezent, mai multe specii de tilapia au fost introduse în aproximativ 90 de țări din întreaga lume, astfel putându-se regăsi în ferme de cultură de pe fiecare continent cu excepția Antarcticii (Fitzsimmons 2001).
În prezent, acvacultura joacă un rol major în aprovizionarea pieței de consum, cu pește pe plan mondial, datorită evoluției tehnologiilor de creștere și procesare. Conform estimărilor FAO, în prezent, 47 % din cantitatea de pește destinată consumului uman provine din acvacultură.
Având în vedere că populația mondială va continua să crească în următoarele decenii, iar standardele globale de trai sunt tot mai ridicate, cererea de pește va fi tot mai mare. Capturile de pește sălbatic fiind deja exploatate la maximum, o mare parte din această nouă cerere va trebui satisfăcută din acvacultură. În același timp, trebuie să ne asigurăm că sectorul nostru de acvacultură este cu adevărat durabil.
Sectorul de acvacultură al UE joacă un rol semnificativ, având acum o cifră de afaceri de aproximativ 2,9 miliarde de euro, fiind sursa a cca 65 000 de locuri de muncă. Cu toate acestea, boom-ul industriei noului mileniu nu a inclus acest sector, deoarece, de la începutul secolului, producția UE a rămas mai mult sau mai puțin constantă (aproximativ 1,3 milioane de tone pe an în 2005). Totuși punctele forte ale Europei în sectorul acvaculturii. sunt reprezentate domeniul tehnologiei și al cercetării, baza antreprenorială puternică și foarte bine instruită, climatul adecvat pentru multe specii de culturii căutate de consumatori, având un mare avantaj datorită standardelor riguroase de calitate impuse prin regulamentele UE, pentru garantarea unor produse de acvacultură conform tuturor normelor impuse de biosecuritatea produselor pentru consumul uman.
Astfel, aceste puncte forte implică anumite provocări. Standarde înalte înseamnă, inevitabil, costuri mai mari; astfel, crescătorilor noștri de pește le este mai greu să facă față concurenței de pe piețele din țară și din străinătate. Din cauza cererilor tot mai mari din mediile de coastă, această industrie nu poate în continuare să beneficieze din plin de standardele riguroase pe care și le-a impus, atât în ceea ce privește sănătatea publică, cât și cea animală.
În timp ce numeroși promotori ai dezvoltării acvaculturii se află la nivel național sau local, UE joacă încă un rol important în stabilirea unui cadru pentru dezvoltarea durabilă a industriei, care va asigura condiții de concurență echitabile pentru antreprenori și o bază solidă pentru încrederea consumatorilor.
Au avut loc numeroase evenimente de când Comisia a adoptat strategia pentru o dezvoltare durabilă a acvaculturii în Europa în 2002, majoritatea acțiunilor începute atunci aflându-se acum în plină desfășurare. Pentru Fondul European pentru Pescuit, acvacultura durabilă reprezintă una dintre axele prioritare. Cel de al șaptelea program-cadru pentru cercetare al UE va continua să acorde un sprijin important cercetării din acest domeniu, în continuarea celor 80 de milioane de euro utilizate pentru susținerea cercetării din domeniul acvaculturii în cadrul programului-cadru anterior. Metodele de planificare a spațiului, precum managementul integrat al zonelor de coastă, se află printre inițiativele prioritare analizate în cadrul noii politici maritime europene. De curând au fost adoptate sau sunt în curs de finalizare o serie de propuneri specifice de legislație, de exemplu cu privire la etichetarea produselor organice provenite din acvacultură, sau la condițiile de introducere a unor specii exotice în UE.
Cu toate acestea, nici o inițiativă nu a putut să preîntâmpine stagnarea care a afectat acest sector. Într-adevăr, ne confruntăm și acum cu o serie de provocări identificate în 2002, iar situația pieței continuă să se dezvolte cu repeziciune. Deși numeroși promotori ai dezvoltării acvaculturii există la nivel regional sau național, Comisia dorește o elaborare comună a politicilor la nivelul UE din cadrul sectorului de acvacultură, ce poate duce la deblocarea potențialului acestui sector, susținându-se în continuare cele mai înalte standarde privind durabilitatea ecologică, sănătatea publică și bunăstarea animalelor.
Având în vedere că sectorul european al acvaculturii s-a confruntat cu o concurență din ce în ce mai puternică din partea țărilor nemembre ale UE, în special țările din Asia și din America de Sud, cercetarea și dezvoltarea au un rol tot mai mare în oferirea unei plus valori. Pentru a atinge capacitatea maximă de producție, creșterea peștilor de apă dulce depinde de controlul unei ape de cultură având un înalt nivel calitativ, astfel s-au reunit în cadrul proiectului FishTankRecirc 8 parteneri din Austria și Belgia, pentru crearea unui sistem de tratare a apei bazat pe tehnica electrocoagulării. Electrocoagularea fiind o metodă rentabilă de purificare a apei, capabilă să înlăture particulele organice, fosfații, nitrații, amoniacul și substanțele organice solubile, astfel încât să facă posibilă o reciclare mai intensă, maximizând în același timp ratele de creștere a peștilor. Rezultatul scontat este acela de a obține un sistem de tratare menit să răspundă provocărilor specifice acvaculturii din Europa, inclusiv cea a resurselor limitate de apă, degradării mediului și al garanțiilor pe care le solicită clienții în privința sănătății și calității. Principalele sale avantaje, în comparație cu metoda convențională de filtrare,sunt acelea legate de spațiu și de costurile de întreținere,astfel acesta poate funcționa fără întreruperi, în timpul operațiunilor de întreținere.
Prin intermediul celui de al șaselea program-cadru, UE a contribuit cu peste 650 000 de euro pentru acest proiect de cercetare cu o durată de doi ani, care a inclus nu numai inovații tehnice, ci și cercetarea fundamentală a mediului de acvacultură și a procedeelor electrochimice folosite în electrocoagulare. Astfel, a fost posibilă crearea unui sistem-pilot complet, care a fost instalat și testat în două contexte foarte diferite, în Norvegia și în Grecia. Se urmărește acum următorul stadiu de dezvoltare, prin care să se realizeze un sistem gata de scos pe piață.
Astfel de cercetări, care nu în prim planul agenților comerciali, dar care poate avea consecințe reale pentru dezvoltarea acestui sector în cazul unui succes, ilustrează rolul important pe care finanțarea prin intermediul programului-cadru al UE îl poate juca în promovarea viitorului sectorului de acvacultură. (Politica Europeană comună în domeniul pescuitului, 2009).
Astfel popularitate a tilapiei de Nil la nivel mondial a condus la nevoia unei evoluții importante a tehnicilor de cultură De aceea nevoia continuării cercetărilor proceselor de cultură, pentru îmbunătățirea managementului tehnologic și operațional la nivel industrial (FAO 2012).
În Europa, începând cu anii ‘60, aclimatizarea speciilor tilapia s-a practicat mai întâi în acvarii sau în stațiunile de cercetare ce posedau sisteme de încălzire a apei. Așa a fost posibilă creșterea acestor specii tropicale în țări precum Belgia, Germania, Olanda, Anglia, Franța, Rusia iar în ultimii ani în Cehia si Ungaria.
Datorită multiplelor avantaje oferite de performanța creșterii, robustețea și toleranța față de condițiile mediale, precum și datorită calităților organoleptice si nutritive, speciile din grupul „tilapia” au devenit în scurt timp adevărate „specii minune”, agreate de fermieri. În prezent, acești pești se găsesc în mai mult de 120 de țări (Balarin, 1984), ocupând locul al doilea în ponderea producțiilor piscicole după crap.
Â
Strategia dezvoltării acvaculturii în România, starea actuală privind dezvoltarea sistemelor recirculante
Plasticitatea ecotehnologică a tilapiei de Nil a condus în ultimii ani la abordarea unui complex de experimente privind creșterea intensivă a acestuia în sisteme de producție controlate, de tipul celor recirculante ceea ce a contribuit la introducerea acestei specii și în acvacultură din România. Este cunoscut faptul ca designul, managementul tehnologic și operațional al sistemelor recirculante de acvacultură intensivă depind, de capacitatea portanta a acestuia, definită printre altele și prin densitate de stocare (Cristea V., 2002)
Această popularitate a tilapiei de Nil la nivel mondial a condus la nevoia unei evoluții importante a tehnicilor de cultură De aceea nevoia continuării cercetărilor proceselor de cultură, pentru îmbunătățirea managementului tehnologic și operațional la nivel industrial.(FAO 2012).
Dezvoltarea sistemelor recirculante din acvacultură a crescut spectaculos în ultimii ani. Dacă costurile de investiție sunt încă ridicate, interesul pentru aceste sisteme se datorează mai multor avantaje pe care le au față de acvacultura tradițională, printre care (Cristea et al., 2002):
posibilitatea amplasării în apropierea piețelor de desfacere;
obținerea unor produse de calitate;
necesitatea redusă pentru suprafața de teren și cantitatea de apă;
gradul ridicat de control asupra biomediului care permite obținerea în tot cursul anului rate de creștere optime;
ciclu de producție mai scurt ca urmare a controlului condițiilor mediale și a îmbunătățirii ratei de conversie a furajelor.
Creșterea diferitelor specii de pești în condiții de mediu controlate prin tratarea și recircularea apei constituie o problemă minuțios studiată în ultimele decenii pe plan mondial. Deși aceste tehnologii sunt costisitoare, posibilitatea obținerii produsului de cultură în flux continuu, pe tot parcursul anului, și în locații apropiate unor piețe de desfacere, constituie importante argumente pentru abordarea acvaculturii în sisteme recirculante. Fezabilitatea și eficiența activității unui sistem recirculant de creștere depind de măsura în care este asigurată o optimă corelație între managementul tehnologic, capacitatea portantă și calitatea apei. Abordarea unor tehnologii de acvacultură în condiții de mediu controlate prin tratarea și recircularea apei presupune cunoașterea, de către investitori și acvacultori, a unor potențiale riscuri de natură tehnică sau economică.
Sistemele recirculante includ o serie de unități de tratare în funcție de gradul de reutilizare a apei, costuri și calitatea apei corespunzătoare cerințelor ecofiziologice ale speciei de cultură (Blancheton, 2000).
Obiectivele actuale în acvacultura intensivă sunt de a optimiza performanța creșterii si producerea unui material biologic de cea mai buna calitate. Este binecunoscut faptul ca fiziologia si etiologia diferitelor clase de pești sunt influențate de densitatea de stocare, frecvența hrănirii, intensitatea hrănirii, de condițiile mediale, ceea ce poate reprezenta un factor stresant pentru pești. Astfel, dacă acțiunea este de scurtă durată, acesta se numește stres acut si permite peștilor sa răspundă factorilor de stres și să își revină (să se întoarcă la starea de homeostazie/ echilibrul fiziologic normal) în timp ce dacă acțiunea este pe termen lung atunci vorbim de stres cronic cu efecte mai severe (Barton, 2002).
În Romania, interesul crescut pentru acvacultura sistemelor recirculante, tehnologiile de creștere super-intensivă reprezentând un adevărat miraj în rândul multor agenți economici, este justificat de o multitudine de argumente, între care cele mai importante sunt: introducerea în acvacultură a unor specii de pești cu valoare economica foarte ridicata; cheltuiala de capital specifica redusă; rapiditate în execuție; grad ridicat de automatizare a operării și flexibilitatea managementului tehnologic; potențialul ridicat de implementare în areale geografice extrem de variate, sistemele recirculante nefiind condiționate de regimul climatic sau de alte aspecte legate de topografia terenului, sursa de apa etc., aspecte deosebit de importante în cazul acvaculturii clasice. În condițiile actuale, în care multe amenajări piscicole au un statut incert ca urmare a revendicării resursei naturale (pământ, luciu apă etc.) sau care prin degradare și-au pierdut parțial sau total potențialul de producție, se caută alternative care să asigure obținerea unor producții piscicole în cantitatea și calitatea impusă de principiile viabilității economice în contextul asigurării normelor Uniunii Europene.
Într-o primă faza, în cadrul acvaculturii din România, sistemele recirculante au fost dezvoltate, cu preponderența, la nivel experimental. Rezultatele spectaculoase obținute în cadrul acestor încercări au determinat mulți întreprinzători sa fie atrași de idea de a investii in astfel de sisteme care, pe lângă multitudinea de avantaje menționate, oferă si un principal argument de marketing, anume posibilitatea de a produce specii cu valoare economica ridicata, specii intens solicitate de piața româneasca si care, in acest moment sunt importate (tilapia, somon, somn african, somn pitic, anghila, biban de mare, sturioni etc.).
Deși sistemele recirculante oferă numeroase si certe avantaje, deseori s-a pus problema oportunității acestora sub aspectul profitabilității. De aceea, cercetările din ultimii ani au vizat, cu prioritate, condițiile ce trebuie satisfăcute pentru ca acvacultura super-intensivă practicată în sisteme recirculante să fie rentabilă. Concluzia unanimă a acestor cercetări este aceea ca un sistem recirculant poate fi rentabil si competitiv în raport cu sistemele tradiționale de acvacultura, în condițiile unei judicioase proiectări si aplicării unui management responsabil.
Ansamblul de activități de cercetare ce fac obiectul proiectului au drept principal deziderat: dezvoltarea și perfecționarea unor sisteme recirculante pilot care să asigure, pe piața din Romania și din UE, produse de calitate în conformitate cu legislația naționala aliniată normativelor europene (91/493/EEC; 93/53/EEC); promovarea unei acvaculturi responsabile fața de mediu și componentele sale; asigurarea gradului de rentabilitate al activității de acvacultură în contextul mecanismului concurențial al economiei de piața.
Acvacultura în cadrul sistemelor recirculante a început să fie studiată, pe plan național, începând cu anul 2000, fiind într-o continuă extindere datorită avantajelor pe care aceasta le oferă. Experimentările de creștere a peștilor în sisteme recirculante au fost realizate, în principal, de către Departamentul Catedrei de Acvacultură, Știința Mediului și Cadastru, din cadrul Universității „Dunărea de Jos” Galați, și Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Ecologie Acvatică, Pescuit și Acvacultură Galați, cărora li s-au alăturat, în ultimii ani, și departamentele specializate din cadrul USAMV București, USAMV Timișoara, USAMV Cluj și USAMV Iași, instituții care, prin potențialul științific (uman și material), pot fi implicate în rezolvarea problematicii complexe privind promovarea sistemelor de creștere intensivă în acvacultura României.
Caracterizarea ecotehnologica a speciei Oreochromis niloticus Linnaeus, 1758 (tilapia de Nil)
Specia Oreochromis niloticus este larg răspândită in bazinele Nilului, Ciadului și Nigerului. Specia este originara din zona Nilului superior de unde a fost aclimatizată treptat spre sudul continentului, până în regiunea lacului Tanganika. Se găsește de asemenea în Africa Centrala si de Est, fiind în continua expansiune spre Africa Occidentală.
Pentru o mai bună înțelegere a clasificării speciilor de pești din grupul tilapia se prezintă în continuare încadrarea completă pe unități sistematice, cu mențiunea ca s-a adoptat propunerea cercetătoarei de la British Museum, Ethelwynn Trewavas, care în anul 1982 a dat ultima clasificare a acestor specii, după spectrul nutritiv si după felul cum are loc reproducerea si incubarea icrelor.
Încrengătura Vertebrata
Subîncrengătura Gnathostomata
Supraclasa Pisces
Clasa Actinopterygii
Subclasa (grupul) Teleostei
Superordinul Acanthopterygii
Ordinul Perciformes
Subordinul Percoidei
Familia Cichlidae
Genul Oreochromis
Specia O. niloticus (tilapia de Nil)
Până la clasificarea lui Trewavas specia O. niloticus a mai fost cunoscută și sub denumirile de Tilapia niloticus sau Sarotherodon niloticus.(Figura I.1)
Grupa Ciclidelor este reprezentată de pești osoși cu corpul ușor comprimat lateral, acoperit in întregime cu solzi elasmoizi. Spre deosebire de marea majoritate a teleosteenilor care au cate doua narine pe fiecare latura a capului, peștii tilapia au cate o singură narină pe fiecare latură a corpului.
Gura este protractilă, cele doua maxilare fiind prevăzute cu dinții subțiri, mărunți, in număr foarte variabil de la o specie la alta, dispuși în 3-6 rânduri. O. niloticus are primul arc branhial cate 20-26 (mai rar 18-28) spini branhiali (E. Trewavas, 1982). In cavitatea faringiana prezintă o pereche de dinți faringieni, apropiați intre ei. Coloana vertebrala are 27-34 de vertebre.
În ceea ce privește coloritul exista o mare varietate de culori, funcție de specie, de la culori închise spre cenușiu-argintiu si până la roșu-portocaliu. Caracteristice pentru O. niloticus sunt liniile verticale albe si negre de pe caudală precum și petele albe, numeroase, de pe dorsală. Interesant de asemenea faptul ca specia își schimba rapid coloritul, în nuanțe mai deschise sau mai închise, funcție de transparența apei.
În prezent, doar 3 sau 4 specii din grupul Tilapia sunt crescute și studiate la nivel European și Internațional, dintre acestea specia cea mai răspândită în acvacultura intensivă în prezent este reprezentată de tilapia de Nil (Oreochromis niloticus), deoarece aceasta prezintă un ritm de creștere mai accelerat. Celelalte trei specii din grupul Tilapia sunt reprezentate de Oreochromis mossambicus, Oreochromis aureus și de hibridul de culoare roșie fiind o încrucișare între Oreochromis mossambicusxOreochromis niloticus, astfel hibridul de culoare roșie este popular în fermele de producție datorită coloritului plăcut, fiind o varietate atractivă pentru consumatori. Specia Oreochromis aureus a devenit populară la rândul său deoarece prezintă față de celelalte specii studiate toleranță ridicată pentru temperaturile scăzute ale mediului de cultură. Oreochromis mossambicus a fost prima specie din grupul Tilapia distribuită în afara Africii în vederea introducerii ei în acvacultura Internațională, fiind în prezent crescută în majoritatea țărilor din Asia. Cu toate acestea, creșterea economică lentă și culoare închisă au redus importanța acesteia pentru producția de masă. (Figura I.1).
Datele din literatura de specialitate reliefează faptul că specia Oreochromis niloticus a devenit cea de-a doua specie importantă pentru acvacultură după crap, cu o producție de 3,6 milioane de tone în 2008, având o creștere de la 2,5 milioane de tone în 2007. Datorită plasticității sale tehnologice specia Oreochromis niloticus, reprezintă o sursă importantă de proteină, astfel aceste specii de pești au devenit foarte populare în Asia unde au fost introduse în mod accidental în acvacultură, dar datorită capacității acestora de adaptabilitate au fost inițiate proiecte de dezvoltare a acvaculturii speciilor tropicale, datorită succesului acestor proiecte noi țări din regiuni cu climat tropical, cum ar fi Papua Noua Guinee , Filipine, si Indonezia au introdus treptat în acvacultura lor aceste specii. Astfel speciile din genul Tilapia au pătruns în regiuni din zona temperată ,fiind necesară pentru dezvoltarea acvaculturii acestor specii, implementarea unor tehnologii specifice de creștere care să asigure condițiile necesare acestora..
Figura I.2 Caracteristicile anatomice externe ale tilapiei de Nil (Foto original)
Răspândirea acvaculturii tilapiei în regiuni din afara arealului său geografic corelat cu deficitul de apă și competiția pentru sursele de apă dulce la nivel mondial au condus la înlocuirea treptată a sistemelor tradiționale de creștere semi-intensivă a tilapiei cu sistemele de creștere intensivă.
Datorită calităților sale superioare, acesta prezintă, toleranță ridicată la condiții mediale nefavorabile, robustețe ,capacitatea de a rezista la concentrații scăzute de oxigen și de salinitate, rezistența la boli. Tilapia de Nil are capacitatea de a supraviețui și a se dezvolta folosind o gamă largă de substanțe nutritive din dieta, atât din mediul natural cât și din hrana artificială, prezintă un ritm de creștere mare, fiind o specie acceptată de o gamă largă de consumatori. Mai mult tilapia poate fi crescută într-o varietate de sisteme de cultură, de la sisteme simple, cu puțină infrastructură,până la sisteme intensive mai complexe.
\
I.3.1. Cerințele mediale ale speciei Oreochromis niloticus Linnaeus, 1758
În literatura de specialitate există date legate de toleranța ridicată a speciilor din genul Tilapia față de calitatea apei de cultură, din acest motiv fiind una dintre speciile cele mai populare în acvacultura din întreaga lume. Dacă față de regimul termic al apei tilapia este oarecum pretențioasa, față de alți factori de mediu prezintă o plasticitate deosebită. Astfel, poate rezista timp de câteva ore la concentrații ale oxigenului solvit în apa de 0,1 mg/l. Concentrațiile optime variază însa între 3-8 mg oxigen /l apa. Ph-ul apei trebuie sa fie cuprins între 5-11 unități, optim între 6,5-8,5.
Temperatura reprezintă una dintre cele mai importante caracteristici ale mediului de cultură pentru această specie. Tilapia de Nil este fiind o specie termofila, prin repartiția sa geografica naturală fiind condiționată de existenta unor temperaturi situate în ecartul de 14-33 C, în condiții extreme putând tolera chiar și un interval de temperatură de 7-41C. Temperatura optima în toate sistemele de cultură variază însă în limite mai înguste: 25-31 C ( (Balarin, 1986). La temperaturi ale apei sub 16 C nu se hrănește, în timp ce sub 20 C nu se reproduce.(Bucur C.,2012)
Speciile din grupul Tilapia sunt foarte sensibile la temperaturi scăzute, aceasta datorându-se probabil unei proaste osmoreglări. Nu supraviețuiesc mai mult de câteva zile când sunt supuse unor temperaturi mai joase de 10 0C, deși unele specii sunt mai tolerante ca altele.
O. niloticus devine în general inactivă la temperaturi sub 16-17 0C, iar la temperaturi ale apei mai scăzute de 10 0C poate surveni moartea. Temperatura optimă de creștere pentru O. niloticus este de 27-32 0C, limitele extreme fiind considerate 12-40 0 C (Tabel I.1), astfel în contradicție cu sensibilitatea acestei specii pentru temperaturi scăzute, aceasta prezintă toleranță sporită pentru temperaturi mai mari ale mediului, temperaturile maxime letale fiind situate în ecartul 40-42oC.
Efectul temperaturilor apei de cultură asupra metabolismului tilapiei de Nil depinde de specia studiată, mărimea exemplarelor, durata expunerii acesteia la condițiile mediale, respectiv de sistemul de creștere, toate acestea coroborate cu acțiunea altor factori mediali pot influența negativ metabolismul tilapiei de Nil. Un alt factor important în raport cu temperatura este determinat de introducerea acestei specii în noi locații, acest aspect fiind unul important deoarece, specii din grupul Tilapia introduse anterior și adaptate la condițiile locale de mediu dezvoltă în timp o rezistență ridicată față de temperaturile scăzute ale mediului de cultură, astfel pentru obținerea unor rezultate asupra performanțelor de creștere în momentul introducerii acestei specii în zone climatice diferite de cele native se impune expunerea acesteia la temperaturi mai scăzute pentru o bună adaptabilitate a speciei la momentul introducerii în acvacultură.
Din păcate informațiile din literatura de specialitate reliefează rezultate contradictorii (El-Sayed, 2002). Această situație poate fi explicată ca urmare a diferențelor dintre diferite specii, clase de vârstă, mod de hrănire și nutriție, precum și a calității apei.
El-Sayed, (2002), Muir et al.,(2000) au evidențiat că relațiile stabilite între densitatea de populare și creșterea și supraviețuirea tilapiei depind de o serie de factori biologici si fizici cum ar fi: vârsta peștilor, talia, sex, comportament și toleranța la schimbările de mediu, în strânsă legătură cu configurația și hidrodinamica sistemului de cultură. Relația dintre densitatea de populare și producția tilapiei este una pozitivă, în timp ce între densitatea de stocare și creșterea individuală a peștilor apare o corelație negativă. În condiții de suprapopulare apare chiar o ierarhizare socială a peștilor, în sensul că peștii mai mari cresc mai bine și repede dominând populația în timp ce exemplarele mai mici (subordonate) cresc mai încet (El-Sayed,2006).
Tabel. Nr. I.1. Intervalul optim si limita a parametrilor calității apei pentru tilapia de Nil.
Efectele temperaturii apei asupra performanțelor de creștere și al dezvoltării au fost studiate pentru mai multe specii din genul Tilapia (El-Sayed și colaboratorii, 1996;. Van Ham si alții, 2003;. Anelli et al, 2004;. Campinho et al, 2004.; Chatterjee et al, 2004;. Larson și Berglund, 2005). Din nefericire aceste studii nu furnizează informații detaliate privind cerințele puietului de tilapia de Nil pentru un ecart optim de temperatură necesar unei bune dezvoltări. Astfel se impun noi cercetări în acest domeniul, aceste informații fiind foarte importante pentru fermieri deoarece controlul temperaturii în etapa de dezvoltare a acestora este esențială pentru optimizarea managementului tehnologic și obținerea unui spor de creștere sporit.
Oxigenul. Daca fața de regimul termic al apei, tilapia este oarecum pretențioasa, fața de alți factori de mediu prezintă o plasticitate deosebită. Astfel, poate rezista timp de câteva ore la concentrații ale oxigenului solvit în apă de 0,1 mg/l. Concentrațiile optime variază între 3-8 mg oxigen/l apă. pH-ul apei trebuie să fie cuprins între 5-11 unități, valoarea optimă sa fie cuprinsă între 6,5-8,5.
Concentrația oxigenului are influență directă asupra hrănirii metabolismului și creșterii. După hrănire, rata de consum a oxigenului crește datorită digestiei. Dacă nivelul de oxigen dizolvat în apă este scăzut, consumul de hrană este limitat deoarece peștii nu pot prelua suficient oxigen care să facă fața cererii mari de energie.
Comparativ cu alte specii, tilapia prezintă rezistență la concentrații mici de oxigen. O. niloticus poate supraviețui la concentrații de oxigen dizolvat mai mici de 0,3mg/l (Pompa, 1999).
În sistemele recirculante, concentrația de oxigen dizolvat trebuie menținută peste 60 % saturație sau peste 5 ppm pentru o creștere optimă a speciilor tropicale de pești
Creșterea consumului de oxigen în timpul hrănirii atinge un maxim temporar la debutul perioadei (de pâna la 100 %). Acest maxim reprezintă o valoare critică ce trebuie luată în seama la calculul debitelor optime de apă în bazinele de creștere. În figura prezentată mai jos arată creșterea maximă a consumului de oxigen (în % din metabolismul de rutina) pentru diferite trepte de temperatură și mase corporale; se vede că maximul de consum al oxigenului de către peștii mari, contrar celor mici, este puțin afectată de scăderea temperaturii.
Figura I.3. Creșterea maxima a consumului de oxigen după hrănire la O. niloticus pentru diferite mase corporale si temperaturi diferite.
Creșterea consumului de oxigen în timpul hrănirii se numește “acțiunea dinamică specifică aparentă (intensificarea consumului de oxigen), acesta reprezintă energia necesară procesului de digestie și asimilație hranei, dar cuprinde de asemenea și energia cheltuită pentru activitatea depusă în activitatea de capturare a hranei
Amoniac. Concentrația amoniacului neionizat din apa (NH3) prezintă implicații practice foarte importante asupra calculului debitului de primenire a apei din bazinele de creștere. O. niloticus si O. aureus manifesta o diminuare a creșterii la un nivel de aproximativ 0,15 mg amoniac/l apa. Totuși aceste specii pot rezista în ape cu concentrații ale amoniacului de până la 1,0 mg/l, doza letala DL-50/48 fiind de 2,8 mg/l.
Comparativ cu alte specii, tilapia poate tolera concentrații ridicate de amoniac în stare neionizata, chiar și așa la concentrații mici de 0,08 mg/l, consumul de hrană se diminuează, iar la o expunere prelungită la concentrații de 0,2 mg/l poate surveni mortalitatea (Pompa, 1999).
Azotiții și azotații. Pentru azotiți se recomandă ape cu concentrații de 0,03-0,15 mg/l, în timp ce pentru azotați concentrațiile optime se situează în intervalul 3,05-3,65 mg/l. Toxicitatea azotiților este puternică pentru majoritatea speciilor de pești, deoarece hemoglobina se transformă dintr-un complex instabil într-unul stabil diminuând capacitatea acestuia de-a transporta oxigenul. Intoxicarea cu azotiți este adesea numita boala “sângelui maro”.
Comparativ cu alte specii tilapia prezintă o toleranță ridicată față de azotiții, iar concentrațiile de 5 ppm nu influențează starea de bine a exemplarelor. Atât azotații cat si azotiții sunt produși ai oxidării amoniacului, proces mediat de 2 genuri de bacterii nitrificatoare: Nitrosomonas si Nitrobacter.
Tilapia poate tolera concentrații ridicate de azotații, dar nu mai mult de 500 mg/l. Valorile ideale pentru creșterea tilapiei în sisteme recirculante trebuie să fie mai mici de 20 mg/l.
Fosforul. Fosforul este un element esențial pentru organismele vii și există în masa apei în diferite forme. Fiind necesar pentru o creștere optim[, eficiența hrănirii, dezvoltarea sistemului osos și menținerea echilibrului acido-bazic în corpul peștilor. De obicei concentrațiile de fosfor din ape sunt destul de mici și de aceea sursele de fosfor din hrană sunt importante.
Dioxidul de carbon. CO2 nu este considerat ca fiind toxic pentru pești, dar ca și oxigenul reprezintă un indicator al stresului la pești. Sub acțiunea stresantă a CO2 pești vin la suprafața apei unde se strâng în jurul gurilor de aerare. Simptomele cele mai întâlnite în cazul acestui factor stresor sunt letargia si apetitul scăzut.
pH-ul Diferitele specii de tilapia sunt tolerante la variații mari ale pH-ului. Este cunoscut faptul că tilapia de Nil crescută în sisteme unde apa de cultură prezintă aciditate,nu va avea rezultatele scontate, acest lucru putând fi evitat printr-un bun management al sistemului. În sistemele recirculante pH-ul este menținut în limite optime prin adăugarea unor substanțe tampon alcaline (bicarbonat de Na si carbonat de Ca).
În 1997 Wagead a constatat ca puietul de O. niloticus prezintă un comportament nefavorabil dezvoltării cauzat de pH-ul ce atingea valori cuprinse între 2-3, astfel intervenind stresul fiziologic imediat exemplarele afectate manifestând înot dezordonat, mișcării operculare, piparea aerului prin ridicarea la suprafața apei, și incapabilitatea de control a poziției corpului,astfel exemplarele expuse la un pH de 2-3 au murit, iar supraviețuirea exemplarelor expuse la un pH de 4 s-a redus până la 58 %.
Salinitatea. Pentru realizarea performanțelor de creștere tilapia necesită o salinitate cuprinsă între 5-10 %0,dar cele mai bune rezultate a fost obținute la salinității mai mari de 15 ppt.
În acvacultură, regimurile de hrană variază larg, de la absența totală a hrăniri, la hrănirea suplimentară de toate tipurile. În funcție de specie, vârsta, condiții și sistem de creștere, necesarul nutrițional al peștilor, garanțiile unei bune creșterii și starea sanitară pot fi satisfăcute fie prin hrană naturală disponibilă prin intermediul unei tehnologii adecvate, care permite prezența acesteia în bazinul de creștere, fie printr-un amestec de alimente naturale si suplimentare sau printr-o dieta completa.
I.3.2. Cerințele nutritive ale speciei Oreochromis niloticus Linnaeus, 1758
Oreochromis niloticus este o specie predominant fitoplanctonofaga. Consuma însă și zooplancton dar mai ales accepta furajele granulate. Din această cauză, în prezent, este caracterizată ca fiind o specie omnivoră, cea mai dezirabilă dintre speciile grupului tilapia.
În ultimul deceniu, creșterea speciilor tilapia în sisteme intensive a cunoscut un succes deosebit. Producții de 100-200 kg/m2/an sunt posibile, în condiții de recirculare a apei cu debite de 0,5-1,0 l/kg biomasa/minut și cu hrănire suplimentară. Faptul ca accepta furaje imediat după trecerea la hrănirea exogenă reprezintă un mare avantaj pentru creșterea tilapiilor (El-Sayed, 1992).
Sintetic, principalele cerințe nutriționale ale tilapiei sunt următoarele
necesarul de proteine este de 30-50 %
necesarul de aminoacizii este de 0,83-6,25 %
necesarul de carbohidrați este de 30 %
necesarul de lipide este de 8-12 %
necesarul de acizii grași esențiali:0.5-1 % 18:2n sau 1 % 20:4n-6
necesarul de vitamine:
necesarul de minerale Ca/P 1,2/0,93
Proteinele sunt combinații organice complexe, prezente în toate organismele vii, constituite din carbon, hidrogen, oxigen, azot la care se mai leagă în cantități mici atomi ai altor elemente ca sulful si fierul. În general această proporție este de 50% carbon, 22%oxigen, 7% hidrogen, 16% azot.
Proteinele sunt considerate cele mai importante componente nutritive ale dietei complete pentru pești. Valoarea biologica a proteinelor este diferită, aceasta apreciindu-se după modul în care ele pot îndeplini funcția plastică în organism și depinde de cantitatea și calitatea aminoacizilor esențiali din constituția acestora. Aminoacizii, componentele de baza ale proteinelor, sunt grupați în trei categorii, după rolul lor in organism si după posibilitatea sintetizării lor:
aminoacizi esențiali nu pot fi sintetizați de organism, fiind preluați din componentele hranei;
aminoacizi neesențiali – sunt aminoacizi a căror sinteza este posibilă în organism;
aminoacizi semi-esențiali – au o situație intermediara, fiind indispensabili numai în anumite situații;
Pentru majoritatea animalelor, inclusiv peștii, sunt necesari aceeași 10 aminoacizi esențiali: arginina, histidina, izoleucina, leucina, lizina, metionina, fenilalanina, treonina, triptofan, si valina. Necesarul cantitativ de aminoacizi esențiali (g/100 g proteine) pentru tilapia este:
Lipidele sunt substanțele nutritive având valoare calorica ridicată (9,3 ÷ 9,44 Kcal/g), reprezentând surse semnificative de energie pentru organismele vii (energie totala de 39,5 kJg-1). Ele au si un rol plastic în organism, participând la formarea membranelor celulare. Acizii grași sunt compușii de baza ai lipidelor. Structura acizilor grași care intră în componența grăsimilor este deosebit de importantă pentru calitatea acestora. Ei pot fi saturați (acidul miristic, acidul palmitic, acidul stearic etc. ) sau nesaturați (acidul oleic, acidul erucic, acidul linoleic etc. ).
În literatura de specialitate se utilizează o clasificare a acizilor grași în funcție de gradul de nesaturare (numărul de legături duble) și de importanța lor, astfel:
EFA (engl. Essentials fatty acids) – include acizii grași din grupa n-3;
PUFA (engl. polyunsaturated fatty acids) – cuprind acizii grași cu mai mult de o dubla legătura;
HUFA (engl. highly unsaturated fatty acids) – intră acizii grași cu patru sau mai multe duble legături.
O mare parte din acizii grași saturați pot fi sintetizați în organism, ei formând grupa acizilor grași neesențiali. Cei mai importanți sunt acizii grași esențiali (EFA), nesaturați, care nu pot fi sintetizați de organism si care trebuie sa fie asigurați prin hrana. Lipsa EFA are ca rezultat reducerea semnificativă a creșterii, inapetența, distrugerea înotătoarelor (în special a caudalei).
Stickney si Wurts (1986) au ajuns la concluzia că nivelul acidului linolenic trebuie să fie mai mare de 1%, iar Stickney si McGeachin (1983) au recomandat pentru acidul linoleic o valoare mai mică de 2,5%.
Glucidele sunt substanțe cu importanță deosebită în organizarea și funcționarea organismelor vii. Deși există numeroase tipuri de glucide, numai câteva au valoare nutritivă în alimentația animală: hexozele, dizaharidele si polizaharidele. Carbohidrații reprezintă aproximativ 25% din hrana peștilor. Sursa principală de energie o reprezintă glicogenul. Digestibilitatea carbohidraților pentru tilapia variază în funcție de natura carbohidratului, nivelul hrănirii dar și de alți factori. Digestibilitatea carbohidraților este cuprinsă în intervalul 30-40 % (Teshima, 1985). Carbohidrații eliberează o energie totala de 17,2kJg-1 (4,11 kcal g-1).
Vitaminele sunt componente organice micromoleculare, indispensabile vieții alături de proteine si lipide. Spre deosebire de acestea, vitaminele sunt necesare organismului în cantități mai mici, cele mai multe nefiind sintetizabile, asemenea aminoacizilor esențiali sau acizilor grași esențiali. Vitaminele se clasifica în funcție de solubilitate, în două categorii:
– vitamine liposolubile (solubile in lipide si alți solvenți organici).
– vitamine hidrosolubile (solubile in apa).
MATERIAL SI METODE
În vederea elaborării unui model de creștere al speciei Oreochromis niloticus Linnaeus, 1758 în condițiile unui sistem recirculant, următoarele ipoteze de lucru au fost testate printr-o serie de experimente tehnologice:
În vederea validării rezultatelor obținute în cadrul cercetărilor doctorale, în cadrul acestui capitol vor fi amplu prezentate materialele, metodele și tehnicile aplicate, precum și infrastructura de cerectare.
2.1. Infractructura de cercetare
Infrastructura de cercetare în care s-au desfășurat experimentele la doctorat încorporează baza materiala a Departamentului de Acvacultură, Știința Mediului și Cadastru din cadrul Universității «Dunărea de Jos» din Galați, fiind reprezentată de:
2 sisteme recirculante experimentale – în care s-au derulat experimentările de natură tehnologică cu testarea ipotezelor din planul de lucru și ale căror configurații diferite din punct de vedere constructiv sunt detaliat prezentate în cele ce urmează; însă ambele sisteme, de mici dimensiuni, se constituie în facilități de cercetare ce demonstrează nivelul de funcționalitate al unor configurații de sisteme recirculante în asigurarea controlului calității apei corelat ipotezelor tehnologice ce implică, adesea, un grad ridicat al intensivității;
Laboratorul «Exploatarea Durabila a Bioresurselor Acvatice» în a cărui dotare există echipamentele, aparatele și instrumentele ce au permis abordarea analizelor de natură fiziologică, hematologică, chimică și biochimică.
Sistemul recirculant experimental I
În prima perioadă experimentală, datorită complexității elementelor de cerință tehnologică din cadrul planului de cercetare doctorală, sistemul de creștere în care s-au derulat testările prezenta următoarele părți componente din punct de vedere constructiv:
unităti de creștere – reprezentate de 4 incinte realizate din sticlă cu grosimea de 10 mm. Fiecare unitate avea dimensiunile de 40×50×100 cm și era compartimentat în 3 incinte egale cu dimensiunile de 40×50×32 cm și un volum de 45 l/compartiment (foto 2.1.). Numărul unităților de creștere (12) a asigurat o flexibilitate corespunzătoare în ceea ce privește testarea ipotezelor de lucru sub aspect tehnologic, precum și posibilitatea efectuării repetițiilor necesare validării rezultatelor obținute.
echipament de recirculare și condiționare a calității apei la nivelul fiecărui subcompartiment – reprezentate din filtre Tetratec EX 400 (foto 2.2.) cu următoarele caracteristici tehnice:
debit – 400 l/h
indicat pentru acvarii cu volum – 10-80 litri
inaltime maxima – 61 cm
capacitate filtru – 3.2 litri
diametrul intern al furtunului – 11.3 mm
putere consumata – 6.4 W
voltaj alimentare – 230 V
compartimente pentru medii de filtrare – 2;
medii de filtrare cu: ceramică, filtru biologic, bile, carbon, filtru tampon foarte fin.
Aceste mini-module de recirculare a apei la fiecare compartiment de creștere au asigurat o circulație optimă la nivelul incintelor, aspect deosebit de important în condiții de intensivitate când este necesar să fie valorificat integral volumul de creștere. De asemenea, această unitate a îndeplinit rolul de condiționare a calității apei iar prin monitorizarea parametrilor fizico-chimici ai apei prin analize de laborator a impus dinamica primenirii apei în bazinele de creștere reușind să mențină în domeniul admisibilității o serie de parametri de calitate ai apei precum concentrația în particule solide, concentrația în azot amoniacal, pH-ul și dioxidul de carbon. În plus, pentru asigurarea concentrației de oxigen dizolvat (DO) la nivelul impus de gradul de intensivitate al populării incintelor de creștere, s-a prevăzut o unitate de aerare-oxigenare formată din 2 compresoare Hagen cu debitul de 1,5 mc/h care a distribuit aerul, similar, la nivelul fiecărui compartiment al variantelor experimentale.
Sistemul recirculant experimental II
Din punct de vedere constructiv, acest sistem recirculant experimental poate fi considerat ca un sistem de tratare a apei de mici dimensiuni în care complexitatea configurației asigură aducțiunea și recircularea apei in cantitatea și calitatea dorită la nivelul incintelor de creștere adaptate la particularitățile biologice și etologice ale speciei de cultura, în strânsă corelație cu activitatea tehnologică planificată și cu nivelul intensivității adoptat prin ipoteza de lucru. Schema sistemului recirculant este prezentată în figura 2.1.
Modulul de creștere este reprezentat de patru bazine de creștere, tip acvariu, realizate din sticlă cu grosimea de 10 mm. Dimensiunile (100x80x40 cm), respectiv volumul util de apă (300 L) corespunzător unei unități de creștere au asigurat condițiile necesare impuse de exigentele ecotehnologice ale tilapiei și ipotezei testate.
Unitatea de condiționare a calității apei a avut drept scop sa controleze și să mențină în domeniul optim principalii parametrii fizico-chimici ai apei, anume: conținutul în oxigen, concentrația în azot amoniacal, concentrația în particule solide, pH-ul și dioxidul de carbon.
Pentru controlul particulelor solide sistemul de creștere a fost instalat un filtru cu nisip sub presiune, pentru controlul concentrației de azot amoniacal, sistemul fiind prevazut cu o unitate de materiale filtrante de tip «trickling» alcatuit dintr-o succesiune de materiale filtrante (bactoballs cu suprafata specifică de 300 m2/m3), în care se realizează nitrificarea apei, iar pentru sterilizarea și dezinfectarea apei pe circuitul principal de alimentare cu apă condiționată a unităților, a fost montată o lampă UV (Tetra Quiet UV-C 35000, cu puterea de 36 W). Pentru asigurarea concentrației de oxigen dizolvat (DO) la nivelul impus de densitatea de stocare s-a prevazut o unitate de aerare – oxigenare formată din 2 compresoare Resun Quiet LP-100 W, presiunea 0,045 MPa, debit de aer 150 l/min care distribuiau aer în mod egal fiecărei unități de creștere.
Instalația de distribuție a apei și aerului la modulul de creștere fiind alcătuită dintr-un sistem de pompe, tuburi și armături ce asigură debitul tehnologic necesar pentru fiecare din unitățile componente Traseele instalației de alimentare/distribuție, respectiv cele ale evacuării apei, a asigurat o bună circulație a apei, similară la nivelul fiecărei unități de creștere. Sub acest aspect, sistemul recirculant a asigurat un debit de 12 L/min/unitate de creștere.
Ulterior, în cazul experimentării intensității de hrănire a tilapiei, acest sistem a fost îmbunătățit (figura 2.2) printr-o serie de modificări la nivelul:
modulului de creștere unde prin multiplicarea bazinelor, respectiv 12 unități de tip acvariu, s-a putut respecta condiția realizării experimentului în triplicat; fiecare incintă are un volum util de 160 L, dimensiunile de 100x40x40 cm. Astfel, numărul de unități de creștere a asigurat posibilitatea efectuării repetițiilor necesare din punct de vedere tehnologic, precum și flexibilitatea corespunzătoare în ceea ce privesc indicatorii biotehnologici urmăriți.
instalației de distribuție a apei: 3 pompe tip DAB A 80180XM, cu debitul cuprins între 0,6÷8,7 m3/h; pe traseul de ditribuție al apei, la partea superioară, au fost instalate 3 bazine, care nu au avut un rol activ în cadrul experimentului nostru, fiind folosite doar ca bazine de retenție a apei. La partea inferioară, sistemul prezintă două decantoare cu un volum util de 320 L (120x80x35).
instalației de distribuție a aerului: compresor tip Fiap Air Active 10000, cu puterea 100 W, presiunea 0,042 MPa, debit aer 8400 l/h.
Figura 2.2. Schema sistemului recirculant experimental upgradat
(B1-B12 -unitățile de creștere a peștilor; D1, D2 –decantoare;, P1,P2,P3 –pompe; UV- lampa de sterilizare; FM- filtrul mecanic; FB-filtrul biologic; traseul de alimentare al bazinelor cu apă tratată; traseul apei filtrate mecanic; traseul de evacuare al apei reziduale.)
2.2. Metode și echipamente pentru evaluarea parametrilor de calitate ai apei
Calitatea apei în RAS depinde de diferiti factori, cum ar fi sursa de apă, nivelul de recirculare, speciile care sunt crescute și cel mai important complexitatea echipamentelor de tratare a apelor reziduale în cadrul sistemului (Losordo, 1998). Sistemul recirculant se bazează pe consumul redus de apă și un grad ridicat de refolosirea apei în cazul în care toți parametrii importanți ai apei sunt menținuti constanti într-un ecart optim.
Se apreciază că într-un sistem recirculant de creștere calitatea apei este determinată, la modul critic, de concentrația acesteia în oxigen dizolvat, pH, azot amoniacal neionizat, nitriți și dioxid de carbon. De asemenea, nivelul concentrației azotaților și alcalinitatea apei constituie, de asemenea, parametrii importanti de apreciere a calitații apei (Cristea et al., 2002).
Pe parcursul derulării experimentelor, intensitatea hrănirii, compoziția hranei, intensitatea metabolismului, direct dependentă de temperatura apei, și cantitatea de hrană neconsumată a influențat calitatea apei din bazinele de creștere.
Este binecunoscut fatul că cea mai mare parte din hrana introdusă în sistem este consumată de pești, în timp ce hrana neconsumată se descompune în cadrul sistemului dacă nu este eficient îndepărtată de componentele sistemului (filtrele mecanice). Produșii rezultați din metabolismul peștilor includ dioxidul de carbon, azotul amoniacal și solidele fecaloide. Daca hrana neconsumata și metaboliții menționați sunt lasați liberi în cadrul sistemului, concentrațiile de dioxid de carbon și azot amoniacal ale apei de cultura pot atinge valori ce nu se încadrează în ecartul optim al speciei din punct de vedere tehnologic. Excesul de hrană neconsumată și metaboliții au, de asemenea un puternic impact și asupra stării de sănătate a materialului piscicol, de care depinde, în cele din urmă, măsura în care sunt realizați indicatorii biotehnologici preconizați (Cristea et al., 2002).
Pe parcusul desfășurării activităților experimetale, o atenție deosebită s-a acordat monitorizării parametrilor de calitate ai apei în vederea menținerii lor în limite optime, din punct de vedere fiziologic, pentru specia de cultura cercetată. Astfel, următorii parametri de calitate a apei au fost controlați în fiecare zi în unitățile de creștere: pH; temperatură; concentrația oxigenului dizolvat. La fiecare trei zile concentrațiile de amoniu, nitriți și nitrați au fost verificate pentru a fi fi siguri că valorile parametrilor limitativi pentru viața peștilor s-au menținut în intervalul optim.
Pentru fiecare din parametri de calitate a apei s-au folosit metode de determinare și echipamente specifice (foto 2.3, 2.4) ale caror interval de masurare este prezentat în tabelul 2.1.
Tabelul 2.1. Metode și echipamente de determinare a parametrilor apei
Pentru evaluarea regimului hidrochimic al apei tehnologice s-a avut în vedere respectarea intervalurilor admisibile pentru parametrii chimici ai apei care pot acționa limitativ în condiții de densitate și spațiu restâns la pești: concentrația oxigenului dizolvat, pH-ul, amoniacul, nitriții. Valorile astfel determinate au fost comparate cu cele optim admisibile pentru specia de cultură Cyprinus carpio (tabelul 2.2.).77
Tabelul 2.2. Valorile optim admisibile ale principalilor parametrii fizico-chimici a apei dintr-un sistem recirculant de acvacultură pentru specia Oreochromis niloticus.
2.3. Metode pentru determinarea parametrilor de performanța ai creșterii
La începutul și sfârșitul fiecarui experiment s-au efectuat măsurători somatice fie la toate exemplarele intrate în experiment, fie la eșantioane de 20 de exemplare, prin cântărire cu precizie de ±1 g și măsurarea lungimii totale cu precizie de ±1 mm. Astfel, au putut fi calculați următorii indicatori biotehnologici: sporul real de creștere [Sr], ritmul zilnic de creștere [GR], rata specifică de creștere [SGR], factorul de conversie a hranei [FCR], factorul de conversie al proteinei [PER], eficienta reținerii proteinei [PER,%], factorul alometric de condiție [b], indicele hepato-somatic [LSI], folosind urmatoarele ecuații:
Sporul real de creștere [Sr] reprezintă diferența între biomasa finală și biomasa inițială.
[Sr] = (Bf ) – (Bi ) [g],
unde:
Bf – Biomasa finala;
Bi – Biomasa inițială.
Ritmul zilnic de creștere [GR] se determină prin raportarea diferenței dintre biomasa finală (Bf) și biomasa inițială (Bi) la timpul de creștere (t) exprimat în număr de zile.
[GR] = (Bf – Bi)/t [g/zi],
unde:
t – număr de zile.
Rata specifică de creștere [SGR] conform relatiei:
[SGR] =100 x (ln Bf – ln Bi)/t [%/zi]
Factorul de conversie a hranei [FCR] se calculează prin raportarea cantității de furaje distribuite la sporul de creștere al peștelui:
[FCR] = Q/Sr [g furaj/g spor biomasă],
unde:
FCR – factor de conversie ;
Q – cantitatea de furaje administrate;
Sr – sporul real de creștere.
Factorul de conversie al proteinei [PER], se calculează cu relația:
[PER] = Sr/F x Pb [g/g],
unde:
Sr – spor de creștere;
F – cantitatea de furaje ingerate (g);
Pb – ponderea proteinei brute în furaj, exprimata zecimal.
Eficienta reținerii proteinei [PER,%] reprezinta procentul în raport cu proteina retinută si proteina ingerată.
[PER,%] =100 x (Pr/F) [%],
unde:
Pr – proteina retinută în carne;
Factorul alometric [b] se calculează din ecuația:
W = a x Lb, unde:
unde:
b – este un coeficient estimat cu ajutorul ecuației de regresie lungime/masa:
W – masa peștelui (g);
L – lungimea totală (cm);
b – indice cu valori cuprinse între 2 și 4. În general, coeficientul b din relația lungime – greutate are valori cuprinse în intervalul 2-4 și este considerat o măsură a condițiilor oferite de mediul în care trăiesc (Klaus B. et al., 2003; Enache I., 2012).
Indicele hepato-somatic [LSI- (Liver somatic-index)], reprezintă raportul dintre greutatea ficatului si greutatea pestelui:
LSI = 100 (Wf / W),
unde:
Wf – masa ficatului;
W – masa peștelui.
2.4. Metode pentru caracterizarea profilului hematologic și biochimic sanguin
La începutul și sfarșitul perioadelor experimentale, fără a compromite latura tehnologică a experimentului, prin manipulare în condiții de securitate a biomasei de cultură, s-au prelevat probe biologice de sânge (fig. 2.3) în funcție de talia peștelui (cca. 0,5 – 1,5 ml).
Înainte de a desfașura activitatea de prelevare a sângelui, pentru a evita o intervenție traumatizantă asupra exemplarelor analizate s-a efectuat operația de anesteziere (sedare) prin folosirea soluției 2 phenoxy – etanol cu concentrația de 0,3 ml/l de apă.
La pești, recoltarea sângelui se poate efectua prin patru procedee: din aorta dorsală, prin puncție cardiacă, din vena caudală sau prin secționarea înotătorii caudale. Pentru a nu sacrifica exemplarele am preferat recoltarea din vena caudală, imediat posterior înotătorii anale (foto 2.5).
Recoltarea s-a realizat prin puncție din vena caudală folosind heparină (anticoagulant), după ce în prealabil zona de recoltare a fost ștearsă cu alcool. Aceasta este o metodă non-invazivă care nu are impact în recuperarea peștelui (foto 2.5) iar după recoltare s-a tamponat zona cu o soluție de betadină până la oprirea sângerării.
Sângele recoltat a fost distribuit în tuburi Ependorf heparinate (foto 2.5) în prealabil. Recoltarea pentru examenele biochimice s-a făcut folosind heparina ca substrat anticoagulant. Heparina împiedică sângele să coaguleze prin inactivarea protrombinei. În mod uzual, s-a utilizat 0,1-0,2 mg heparină la 1ml sânge.
Pentru determinarea principalilor indicatori hematologici s-au folosit metode curente aplicate în hematologia veterinară (Blaxhal, 1973, Ghergariu si colab. 1985, Svoboda Z.,1991).
Hemograma este un test screening de bază prin cuantificarea parametrilor hematologici asociată examinarea frotiului de sânge, fiind considerat primul pas în stabilirea statusului hematologic aducând, totodată, informații prețioase în diagnosticarea diverselor afecțiuni metabolice.
Determinarea numărului de eritrocite – reprezintă testul de bază pentru analiza eritopoiezei. În combinații cu hematocritul (Ht) și concentrația de hemoglobină (Hb), numărul eritrocite (E) este util în detectarea și monitorizarea anemiei și eritrocitozei/policitemiei.
Determinarea numarului de eritrocite (globule roșii) s-a efectuat dupa metoda clasică utilizând hemocitometrul/camera de numărat Neubauer (Foto 2.6) și lichid de diluție Vulpian.
Lichidul Vulpian este izotonic, conservă bine eritrocitele asigurându-le refrigerența necesara ușurând studiul microscopic și numărarea lor. Pentru numărare se realizează o diluție de 1:200.
Formula de calcul utilizată pentru determinarea numărului de eritrocite, cu realizarea corecției de suprafața, înălțime și diluție, exprimat în milioane de celule (E x 106/µl) a fost:
N – eritrocite numărate în 80 (16 x 5) de pătrățele;
4000 – volumul pătrățelelor cu latura de 1/20 mm;
200 – diluția sângelui
Determinarea cantitativă a hemoglobinei (Hb) – s-a folosit metoda spectrofotometrică utilizând reactivul Drabkin. Probele de sânge au fost analizate cu spectrofotometrul Specord 210 Analytikjena (foto 2.7.) la lungimea de unda de 540 nm.
Foto 2.7. Spectofotometru SPECORD 210 (orig.)
Determinarea hematocritului (Ht) reprezintă raportul dintre volumul ocupat de eritrocite și volumul sangvin total, exprimat în %, după centrifugare. Este folosit în detectarea și monitorizarea anemiei și policitemiei. Ht depinde de masa eritrocitară, volumul eritrocitar mediu și volumulplasmatic. Atunci când eritrocitele nu suferă modificări de mărime, modificările Ht sunt direct proporționale cu numărul de eritrocite (E). În anemia micro/macrocitară, hematocritul scade datorită faptului că acestea au volum mai mic, în timp ce numărul poate să fie normal. În practică s-a folosit metoda microhematocritului ce presupune centrifugarea sângelui în tuburi capilare de microhematocrit heparinizate, timp de 5 minute la 13 000 turații/min. Pentru centrifugare am folosit centrifuga tip HETTICH HAEMATOCKRIT 210. După centrifugare, coloana eritrocitară era dispusă spre fundul tubului, iar plasma era situată deasupra coloanei celulare. La limita de separare dintre cele două se observa un strat subțire cenușiu-roșiatic format din leucocite și trombocite.
Determinarea indicilor eritrocitari. Constantele eritrocitare derivate sau indicii eritrocitari oferă relații asupra mărimii, formei și încărcăturii cu hemoglobina a eritrocitelor. Evaluarea globulelor roșii din punct de vedere al volumului și conținutului în hemoglobină se realizează prin măsurarea sau calcularea următorilor parametri:
VEM (volumul eritrocitar mediu) – reprezintă volumul ocupat de un singur eritrocit:
în care:
Ht – hematocritul;
E – numărul de eritrocite, mil/mm3 de sânge
Această constantă se exprimă în micrometri cubi sau femtolitri (fl), fiind un indice util pentru clasificarea anemiilor putând sugera mecanismul fiziopatologic al afectării eritrocitare. Împreună cu ceilalți indici eritrocitari, poate permite detectarea precoce a unor procese care vor cauza anemii. VEM depinde de osmolaritatea plasmatică și numărul diviziunilor eritrocitare.
HEM (hemoglobina eritrocitară medie) – măsoară conținutul mediu de hemoglobină pe eritrocit fiind exprimat în picograme (10-12 g) și calculat conform formulei:
Hb – hemoglobina în grame /100 ml sânge
E – număr de eritrocite exprimate în mil/mm3 sânge.
În majoritatea anemiilor HEM se asociază cu VEM, astfel anemiile microcitare sunt de obicei hipocrome iar cele normocitare sunt de obicei normocrome.
Atunci când valorile lui HEM sunt ridicate vom avea aproape întotdeauna VEM crescut, deoarece conținutul eritrocitar normal de Hb este de aproximativ 95% din concentrația de Hb maxim posibilă.
CHEM (concentrația eritrocitară medie de hemoglobină) – măsoară concentrația medie de Hb dintr-un volum dat de eritrocite (sau raportul dintre masa de Hb și volumul de eritrocite), se exprimă în g/dl și este calculat conform formulei :
Hb – hemoglobina în grame/100 ml sânge,
Ht – hematocritul (%).
Datorită comportamentului similar al volumului eritrocitar și conținutul în Hb al fiecarui eritrocit în parte CHEM rămâne constant în multe afecțiuni hematopoietice; însă CHEM scade în anemiile hipocrome.
Dozarea proteinelor totale din ser. Pentru dozarea proteinelor totale din ser la sângele de pește s-a folosit metoda biuretului. Citirea probelor s-a făcut cu ajutorul spectofotometrului Specord 210 Analytikjena (foto 2.7) la lungime de undă 540 nm.
Nivelul proteinelor totale serice prezintă ample variații cantitative și calitative în funcție de specie, vârstă, sex, stadiul de maturare sexuală, temperatura apei și mai ales în corelație cu starea de sănătate a peștilor. Modificările proteinemiei sunt foarte importante în diagnosticarea afecțiunilor metabolice.
Proteinele totale reprezintă principalul indicator al statutului nutrițional și al stării de sănătate a peștilor. Nivelul total de proteine plasmatice a fost măsurat în mod frecvent ca indicator de stare fiziologică în studiile de nutriție a peștelui (Smith et al., 1974; El-Mowafi et al., 1997; Lygren et al., 1999; Bagni et al., 2000; Nakagawa et al., 2000; Farhangi și Carter, 2001; Watanabe et al., 2001; Harikrishnan et al., 2003).
În literatura de specialitate la peștii adulți sunt date ca valori normale pentru proteinele totale din ser valori cuprinse între 3,5 – 5,5 g/dl (Radu D.,2010).
Creșterea nivelului proteinelor serice totale peste valorile normale ale speciei este cunoscută sub numele de hiperproteinemie. Această situație este mai rar întâlnită la pești. Sunt citate cazuri în literatura de specialitate, în care nivelul proteinemiei a crescut datorită stărilor de stres prelungite, a afecțiunilor hepatice sau a intensificării reacțiilor nespecifice de apărare ale organismului (Marinescu, 1985).
Dozarea glucozei din sânge. Pentru dozarea glucozei din sângele recoltat de la pești s-a folosit metoda cu orto-toluidină. Citirea probelor s-a făcut la lungimea de undă 610 nm cu spectofotometrul Specord 210 Analytikjena (Foto 2.7).
În practica clinică, determinarea glicemiei prezintă importanță în legătură cu dezechilibrele survenite la nivelul acestor căi metabolice fiind util pentru prognosticul și diagnosticul stărilor de diabet la animale domestice, pentru afecțiunile corelate cu dezechilibre și carențe nutriționale în ceea ce privește carbohidrații. Pentru pești ca și la celelalte organisme animale, glucidele au o deosebită importanță în desfășurarea normală a proceselor vitale.
O serie de factori ca: temperatura apei, anotimpul, regimul alimentar, specia, rasa, gradul de maturare sexuală, fotoperioada, etc. pot determina variații ample ale acestui parametru, astfel Valorile considerate normale pentru acest parametru la unele specii de cultură sunt încadrate în ecartul de 40-90 mg/dl (Reickenbach Klinke, 1984).
2.5. Metode pentru determinarea compozitiei biochimice a tesutului muscular (carne).
Calitatea produselor alimentare are un sens mult mai larg decat a altor produse avand efecte mult mai profunde, deoarece sta la baza vietii, determina desfasurarea proceselor metabolice si poate avea influenta asupra dezvoltarii intregului organism. Specialistii din industria alimentara sunt responsabili de starea de sanatate a populatiei participand la una din cele mai eficiente cai de promovare si ocrotire a sanatatii. In cazul produselor alimentare calitatea se concretizeaza prin mai multe grupe de insusiri:
organoleptice
fizico-chimice
microbiologice
toxicologice.
Umiditatea. Conținutul de apă din furaje se determină prin uscarea probei în etuvă la 105oC, timp de patru ore. Umiditatea probei se calculează raportând masa probei finale, după uscare, la masa inițială a probei umede. Rezultatul poate fi exprimat procentual sau la kg furaj.
SU = 1000*(C – A)/ B (g/kg)
A = masa creuzetului gol (g)
B = masa probei (g)
C = masa creuzet + proba, dupa uscare (g)
Proteina brută din probă se poate determina prin procedeul Kjeldahl, în care conținutul de azot este măsurat direct și transformat apoi în proteină, utilizând un factor de conversie.
Cantitatea de azot variază în funcție de natura aminoacizilor care constituie proteina, situându-se între 15-19 %. Astfel, în cazul grâului, secarei și ovăzului proteina conține 17,2 % azot iar în cazul proteinei din lapte 15,6 %. Pentru obținerea unor rezultate cât mai exacte se folosesc factori de multiplicare corespunzători diferitelor materii prime:
– grâu, tărâțe, ovăz, secară, mazăre: 5-5,7;
– semințe de oleaginoase, floarea soarelui: 5-5,4;
– soia, fasole, porumb, orz: 6,0;
– carne, pește: 6,25;
– lapte, produse lactate 6,38.
În practică, de cele mai multe ori se utilizează un factor de multiplicare unic având valoarea 6,25.
Cantitate azot = N (mg) / Masa probei (g/kg)
PB = N * 6,25
Tolerante:
0,3 g/kg – pentru valori mai mici de 200 g/kg;
0,2 % relativ la valoarea medie – pentru valori mai mici de 200 g/kg;
Grăsimea. Cantitatea de grăsime a unei probe se determină cu metoda Soxhlet. Lipidele se solubilizează și se extrag cu ajutorul unor solvenți organici (eter etilic, eter de petrol etc); după îndepărtarea solventului, reziduul obținut se cântărește.
Q = 100 * (C – B)/ A (%)
unde:
A = masa probei (g);
B = masa balon gol (g);
C = masa balon + grasimi (g), sau:
Q = 1000 * (C – B)/ A (g/kg)
Cenușa se obține prin arderea probei în cuptor la 550°C, timp de trei ore. Cantitatea de substanțe minerale din cenușă se determină prin raportarea probei finale rezultată după ardere la masa inițială a probei. Rezultatul poate fi exprimat procentual sau la kg furaj.
2.6. Prelucrarea statistică a datelor
În domeniul acvaculturii, analiza și prelucrarea statistică a datelor a devenit instrumentul cel mai utilizat în argumentarea afirmațiilor, aplicațiile statistice servind atât la studiul variabilității caracteristicilor somatice ale exemplarelor de pești din cadrul experimentelor tehnologice, cât și în determinarea naturii acestei variabilității, în sensul stabilirii dacă diferențele existente între loturile experimentale de pești se datoresc întâmplării sau se referă la un răspuns experimental.
Pentru prelucrarea statistică a datelor s-au utilizat programele SPSS 22.0 pentru Windows și Microsoft Office Excel 2010, din cadrul căruia s-au utilizat următoarele teste statistice:
parametrii statistici (engl. «Descriptive statistics») iar pe baza acestora s-a calculat coeficientul de variație: CV=StDev/Media*100
Testul neparametric Kolmogorov – Smirnov – a permis testarea distribuției variabilei continue (normalitatea distribuției), indicând folosirea testelor parametrice sau neparametrice;
Testul Levene – a permis compararea omogenității varianțelor indicând ulterior folosirea tipului de test T – student
Testul parametric T-Student pentru probe perechi a permis compararea mediilor rezultatelor experimentale inițiale și finale pentru perioadele experimentale, pentru un prag de semnificație p<0,05;
Testul parametric T pentru 2 probe independente – a permis compararea mediilor pentru variabile cu distribuție normală;
Testul parametric One-Way ANOVA pentru k probe independente – a permis compararea mediilor pentru mai multe șiruri de variabile cu distribuție normală (semnificație p < 0.05).
Testul chi pătrat pentru testarea relațiilor între variabile pentru un prag de semnificație de p<0,05.
Regresia greutate – lungime;
Pachetul «Analyse linear model» a fost folosit pentru determinarea unui model de creștere pe baza indicatorilor obținuți în cadrul experimentelor.
PARTEA a II –a
ACTIVITATEA EXPERIMENTALĂ
CERCETĂRI EXPERIMENTALE PRIVIND EVALUAREA PERFORMANȚELOR DE CREȘTERE ÎN DIFERITE VARIANTE DE MANAGEMENT TEHNOLOGIC AL SISTEMELOR RECIRCULANTE DE ACVACULTURĂ
III.1. Performanța creșterii în raport cu conținutul proteic al furajului
Acvacultura reprezintă o industrie în plină expansiune atât la nivel european, cât și la nivel mondial, de aceea se depun eforturi în vederea optimizării producției pentru a putea satisface piața în continuă creștere a produselor de acvacultură. Creșterea cererii consumatorilor pentru produsele de acvacultură, venind ca o nevoiede a avea o alimentație sănătoasă și gustoasă la prețuri accesibile, ceea ce poate reprezenta în această industrie modul de stimularea " boom-ul". Declinul populaților sălbatice, datorită poluării apelor și al pescuitului în exces, are drept rezultat promovarea speciilor de cultură crescute în ferme, și al produselor rezultate în urma procesării materiei prime din aceste ferme.
Tilapia reprezintă una dintre cele mai importante specii de cultură din întreaga lume fiind specia de apă dulce cel mai intens studiată după crap, si cu cea mai mare producție în Egipt ( Abdel – Hakim et al , 2001; El Sayed , 2002) .
Tilapia recunoscută și sub denumirea populară de " aquatic chiken, respectiv pui de apă ", din cauza ratelor mari de creștere, adaptabilitatea la o gamă largă de condiții mediale, precum și capacitatea de-a se dezvolta și de-a se reproduce în captivitate având același mod de hrănire ca și crapul. Ca urmare această specie a devenit ideală pentru acvacultură, în special în regiunile tropicale și subtropicale. Într-adevăr, cultura tilapiei a fost expansivă, iar acum este practicată în peste o sută de țări din întreaga lume (El-Sayed, 2006)
Nutriția și alimentația joacă un rol central în acvacultura durabilă și, prin urmare, astfel resursele de hrană, precum și costurile de producție continuă să domine acvacultura din întreaga lume. Furajele reprezintă circa 40-60 % din totalul costurilor de producție din acvacultură, dintre care componenta cea mai valoroasă din compoziția biochimică a furajului, respectiv proteina, reprezintă partea cea mai semnificativă a acestor costuri (Fotedar R, 2004). Din acest motiv este important să diminuăm cantitatea de proteină brută folosită pentru menținerea metabolismului bazal, deoarece aceasta ridică mult costul de producție final. Din cercetătile întreprinse în ultima perioadă s-a pus accent pe managementul nutrițional al speciei, astfel încat putem concluziona faprul că necesarul de energie al tilapiei de Nil pentru menținerea echilibrului metabolic, poate fi realizat atât de lipidele și/sau carbohidrați din dietă, nu numai de un aport sporit de proteină, deoarece aceste componente de bază ale unei diete prezintă costuri de producție mai reduse (Ahmad, 2000). Datorită acestor considerente cunoașterea unui ecart optim al necesarului în conținut proteic în dietă, pentru specia de cultură și pentru dfiecare etapă de creștere poate contribui la reducerea costurilor de producție și maximizarea eficienței de conversie a hranei (Charles et al, 1984;Sampath, 1984; Chiu et al 1987, Abdel-Tawwaba, 2010).
III.1.1. Ipoteza asumata
Nutriția ocupă un rol important în dezvoltarea organismului, si pentru desfășurarea normală a proceselor de creștere, în vederea obținerii unei producții optime, de aceea este foarte important ca dieta stabilită pentru specia de cultură să fie în concordanța cu cerințele nutriționale ale acesteia.
Deficiențele, excesele precum și dezechilibrele principalelor componente din hrana peștilor pot conduce la așa numitele boli de nutriție, care au devenit tot mai frecvente în condițiile acvaculturii intensive (Munteanu G., 2003).
Dieta peștilor crescuți în acvacultură prezintă caracteristici diferite, uneori semnificative, pentru diversele specii de cultură, sau chiar prezintă diferențe în cadrul aceleași specii de la o vârstă la alta. În timp ce tilapia, crapul, linul și alte specii cu suprafața de absorbție intestinală mare și regim alimentar preponderent vegetarian se dezvoltă normal cu rețete ce conțin 25-27% proteine pentru peștii ajunși la maturitate, păstrăvul, somnul, știuca și alte specii preponderent carnivore nu realizează o creștere normală, rapidă și eficientă decât cu rețete bogat proteinizate (40-45% proteină brută) și corespunzător suplimentate vitamino-mineral.(E. Bocioc, 2011)
Din punct de vedere fiziologic, proteinele îndeplinesc roluri importante în organism: în mecanismele de transport (transportul oxigenului prin intermediul hemoglobinei), menținerea echilibrului acido-bazic al organismului, reglările metabolice, procesele genetice și în mecanismele imunochimice de apărare (Prin gama-globulinele sângelui). Proteinele pe lângă aceste roluri importante pentru organism , au și un rol energetic, care intervine în situații de urgență cum ar fi o cantitate insuficientă de lipide și glucide administrată în hrană, situație în care concentrația proteică în hrană depășește necesarul organismului.
Un deficit de lipide din hrana peștilor, în special de acizi grași esențiali, poate conduce la o încetinire a ritmului de creștere a peștilor, necroza înotătoarelor, modificări la nivelul ficatului.
Cantitatea de proteină din furajul destinat speciilor de cultură a fost supraestimată, datorită factorilor care influențează mai mult sau mai puțin necesarul de proteină al peștilor, astfel valoarea energetică a furajului, compoziția în aminoacizi a dietei, digestibilitatea proteinei, concură cu alți factori precum: vârsta materialului piscicol, starea fiziologică a peștelui, condițiile mediale în determinarea necesarului de proteine și aminoacizi al materialului de cultură.
Prin urmare, obiectivul acestui studiu a fost de a evalua nivelul optim de proteină brută necesar tilapiei de Nil, Oreochromis niloticus, cu o masă medie de 5 g administrat în dieta zilnică la această talie, în condițiile unui sistem cu recirculare a apei, pentru o dezvoltare corespunzătoare vîrstei.
III.1.2. Design experimental
Cercetările efectuate se încadrează în categoria de investigații experimentale și s-au desfășurat în cadrul stațiilor pilot de cercetare a Departamentului de Acvacultură, Știința Mediului și Cadastru, Facultatea de Știința și Ingineria Alimentelor, Universitatea „Dunărea de Jos” Galați.
Configurația sistemului recirculant pilot de creștere intensivă i este descris in cap. II (vezi 2.1).
Experimentul s-a desfășurat în perioada noiembrie – decembrie 2011, pe o perioadă de 30 de zile, astfel pentru realizarea dezideratului tehnologic propus în cadrul experimentului s -au utilizat 4 unități de creștere, fiecare unitate fiind compartimentată în 3 subvariante, fiecare subvarianta având un volum util de 45 l.
Materialul biologic folosit în cadrul experimentului este reprezentat de puietul de tilapia (cu o masa medie de 5g), provenit din pepiniera Centrului de Cercetare Dezvoltare pentru Piscicultura, Nucet, Dâmbovița, Romania, acomodat pe o perioadă de 14 zile în cele 12 unități de creștere având fiecare un volum util de 45 l, astfel pe durata perioadei de acomodare s-a utilizat numai apă declorinată.
Materialul biologic din cadrul experimentului nu a prezentat variabilitate sub aspect morfologic, din acest motiv au fost distribuite randomizat în cele patru unități de creștere, după cum urmează în următoarea diagramă:
Variante experimentale
V1 – 64% P.B Furaj comercial
V2 – 50% P.B Furaj comercial
V3 – 41% P.B Furaj comercial
V4 – 33% P.B Furaj comercial
În prezent speciile din genul Tilapia reprezintă unul din grupurile cu cele mai studiate specii de cultură, deoarece aceastea prezintă toleranță crescută pentru condițiile mediale nefavorabile,și un ritm de creștere rapid (El-Sayed, 1999).
Pentru realizatea dezideratului tehnologic propus, în alimentația tilapiei de Nil trebuiesc administrate furaje care au un conținut bogat în componentele primare biochimice necesare acestei specii și anume:– proteine, carbohidrați și lipide (grăsimi), alături de aceste componente primare sunt de asemenea necesare și componentele secundare reprezentate de vitamine și minerale necesare în procesul de creștere,pentru a avea un metabolism normal și în susținerea corespunzătoare a țesuturilor și organelor (Villegas, 1975).
Dintre componentele principale ale furajului administrat tilapiei de Nil cea mai importantă componentă este reprezentată de cantitatea de proteină. Proteinele sunt compușii cei mai valoroși din furajul administrat peștilor fiind cele mai scumpe ingrediente. Cercetările demonstrează faptul că, mari cantități de proteină animală din hrana administrată peștilor sunt utilizate pentru producerea energiei necesare metabolismului, aceste rezultate au condus la noi încercări experimente în care s-a utilizat hrană săracă în proteină animală. (De Silva et al, 1991) și (Erfanullah Jafri, 1995). Proteină reprezintă principalul constituent al peștelui de aceea, nevoia unui aport nutrițional eficient din punct de vedere al conținutului în proteină pentru o creștere optimă, acest macro nutrient fiind cel mai scump din dietă. (Pillay, 1992). Astfel, cantitatea de proteină din hrana administrată peștilor ar trebui să fie adecvată speciei de cultură,astfel încat să nu existe un un exces de proteină în dietă, aceasta însemnând costuri ridicate pentru producția speciei de cultură deci o cheltuială nejustificată (Ahmad, 2000).
Pentru alimentația tilapiei s-au utilizat patru tipuri de furaj adecvate speciei, principalele caracteristici tehnologice ale furajului, conținutul proteic respectiv parametrii privind compoziția biochimică sunt prezentate în tabelul III.1.1. Intensitatea hrănirii/rația, exprimată prin cantitatea de hrană administrată în raport cu masa corporală a biomasei de cultură a fost de 7% (7% kg hrană*zi/kg masă corporală) fiind constantă pe toată perioada de creștere.
Furajele administrate au următoarele caracteristici:
ALLER FUTURA TILAPIA este un furaj special destinat puietului de tilapia fiind cel mai recomandat în momentul trecerii la hrănirea mixtă. ALLER FUTURA TILAPIA are la bază ingredientele necesare obținerii unei bune performanțe a creșterii, a ratei de supraviețuire și al unui FCR sporit pentru această talie și clasă de vârstă a peștilor.
ALLER PERFORMA are la bază ingrediente atent selecționate, astfel pești cu o greutatea de aproape 3 grame au prezentat la finalul experimentelor un FCR de 0.5, deoarece acest furaj prezintă o granulație mică, este omogen și prezintă un nivel mare de energie și performanță tehnologică fiind recunoscut pentru o gamă largă de specii.
CLASSIC EXTRA 1P este formulat pe baza conceptelor Aminobalance, LipoBalance si SeasonFit pentru a acoperi nevoile nutritive ale peștilor. Conținutul scăzut de energie face ca acest produs sa fie foarte flexibil, și ușor de utilizat în orice ferma piscicolă.
ALLER TILAPIA este un furaj dedicat creșterii intensive a Tilapiei, ingredientele fiind atent selecționate pentru a îndeplini cerințele ecotehnologice ale speciei.
Rapacitatea recunoscută a speciei Oreochromis niloticus necesită o atenție deosebită cu privire la utilizarea tehnicilor de aplicare a managementului nutrițional, de aceea, frecvent în fermele piscicole se aplică tehnici de biosecuritate la manipularea furajului.
Pe parcursul experimentului furajul a fost administrat de trei ori pe zi (8:00, 12:00 și 16:00), cel cu o granulație mai mare fiind măcinat la granulația potrivită vârstei, astfel managementul administrării hranei asigurând șanse egale pentru toate exemplarele în privința accesul la hrană și la dimensionarea potrivită vârstei, a granulelor.
Atât la debutul experimentului cât și la finalul acestuia, s-au efectuat măsurători biometrice în toate variantele experimentale, acestea efectuându-se pe întreg lotul din acea variantă (W±1 g) ,astfel la finalul experimentului s-a determinat sporul real de creștere – Sr, ritmul zilnic de creștere – GR, rata specifică de creștere-SGR, factorul de conversie al hranei–FCR, factorul de conversie al proteinei–PER, relațiile de calcul ale acestor parametrii sunt prezentați în capitolul II (Vezi 2.3).
Tabelul III.1.1. Compoziția biochimică a furajelor utilizate în experiment
III.1.3. Rezultate și discuții
III.1.3.1. Controlul calității apei
Aprecierile privind calitatea apei de cultură s-au realizat prin monitorizarea zilnică a temperaturii, pH-ului si oxigenului, măsurate cu ajutorul Oximetrului Hannah, si săptămânal a nitriților, nitraților și a concentrației de amoniu, prin metoda spectrofotometrică. Valorile obținute astfel au fost comparate cu cele optim admisibile specie, rezultate din literatura de specialitate (tabelul III.2), pentru specia de cultura Oreochromis niloticus.
Tabel III.1.2. Parametrii de calitate ai apei pentru creșterea tilapiei de Nil (El-Sayed, 2002)
Temperatura este factorul cel mai important din cadrul parametrilor fizico-chimici ai apei, deoarece acesta determină comportamentul, modul de hrănire, performanța creșterii și modul de reproducere al tilapiei de Nil,.
Calitatea apei de cultură poate fi influențată de o serie de factori cum ar fi: intensitatea hrănirii, compoziția biochimică a hranei, intensitatea metabolismului și cantitatea de hrană neconsumată. Având în vedere aceste considerente, s-a acordat o atenție deosebită pe parcursul desfășurării experimentelor monitorizării parametrilor fizico-chimici ai apei și menținerii acestora în limitele parametrilor optimi ai apelor de cultură pentru specia O. niloticus.
În cadrul experimentului, temperatura a variat între 27,7 oC și 29,98 oC, ecart care se încadrează în ecartul optim de creștere si dezvoltare al tilapiei de Nil, oscilațiile termice au fost date de variația temperaturii aerului din mediul ambiant. Evoluția temperaturii apei în unitățile de creștere este redată în figura III.1.3
Oxigenul este unul dintre cei mai importanți parametrii de calitate ai apei fiind un factor medial limitativ în privința performantei creșterii, nutriției și a metabolismului. Tilapia de Nil este recunoscută pentru rezistența la niveluri scăzute ale oxigenului în apă. Majoritatea tilapiilor pot tolera niveluri foarte scăzute ale oxigenului dizolvat, precum 0,1 – 0,5 mg/l pentru perioade variabile de timp. Tilapia de Nil are chiar capacitatea de a rezista pentru o perioadă scurtă de timp la o concentrație zero a oxigenului dizolvat din apă, doar în condițiile în care au acces la suprafețe care intra în contact cu aerul.
pH-ul. Unele specii din genul Tilapia sunt recunoscute pentru toleranța fața de un ecart larg de valori ale pH-ului.
Wangead et al. (1988) și El-Sayed et al. (2006), au descoperit faptul că atât puietul cât si exemplarele mature nu au supraviețuit la valori scăzute ale pH-ului mai mult de trei zile, dar aceleași două grupuri au tolerat cu succes valori ale pH-ului de 4-5, obținând un ritm bun de creștere și aceiași supraviețuire ca în varianta martor (pH-7) după o perioadă experimentală de 60-70 de zile.
În cadrul experimentului pH-ul a avut valori cuprinse între 7,21-7,98, iar oxigenul dizolvat a variat între 6,7 mg/l valoarea minima si 7,2 mg/l valoarea maximă. Evoluția oxigenului dizolvat și a pH-ului în cadrul experimentului pe fiecare unitate de creștere este redată sintetic în figura III.1.4
Amoniacul reprezintă una din formele reziduale ale azotului ce rezultă în urma excreției prin intermediul branhiilor. Sunt mai multe forme de reziduuri amoniacale, una dintre forme fiind reprezentată de ionul neionizat de amoniu – NH3 (UIA – N), acesta fiind foarte toxic pentru pești și azotul amoniacal ionizat NH4+, concentrația în care acesta din urmă devine toxică este variabilă. Toxicitatea amoniului depinde de mai mulți factori; precum oxigenul dizolvat, CO2 și pH. Toxicitatea amoniacului crește odată cu scăderea concentrației de oxigen dizolvat și descrește odată cu mărirea concentrației de CO2.
(El-Shafai, et al., 2006) a evaluat efectul expunerii prelungite la concentrații subletale UAI-N asupra performanței de creștere a tilapiei de Nil hrănită cu lintiță (Lemna minor) proaspătă. Rezultatele acestui studiu au arătat faptul ca NH3-N în doză subletală poate avea efecte negative asupra performanței de creștere în ecartul 0,07 – 0,14 mg UAI-N/l. în urma acestui studiu autorii recomanda menținerea unei concentrații NH3-N sub 0,1 UAI-N mg/l.
Nitriți și nitrații sunt formele oxidate ale amoniacului din procesul de nitrificare . Nitratul este relativ un compus non-toxic pentru tilapia atunci când nu este expus perioade îndelungate la acesta, deoarece în caz contrar acesta poate afecta în timp imunitatea organismului astfel survenind moartea.
Nitriții sunt substanțe foarte toxice pentru tilapia, deoarece perturbă dezvoltarea fiziologică a peștilor ducând astfel la o subdezvoltare a organismului.
Limita admisibilă a tilapiei pentru cantitatea de nitrit din mediu este dependentă de mărimea peștilor. Atwood (2001) a demonstrat ca tilapia la o talie mai mica (4,4 g) este mult mai rezistenta la concentrații mari de nitriți în apă fata de peștii de talie mai mare (90,7g).
În perioada analizată, valorile amoniului (NH4) s-au situat în ecartul 0,4 mg/l și 0,17 mg/l la ieșirea apei din unitățile de creștere. În ceea ce privesc concentrațiile de nitrați pe parcursul experimentului acestea au înregistrat valori pana în 50 de mg/l, iar valorile înregistrate la nitriți au fost de maxim 0,05 mg/l limita admisă pentru apele piscicole. Dinamica evoluției parametrilor chimici ai apei sunt prezentați sintetic în figura.III.1.5
Figura III.1.5. Dinamica evoluției parametrilor chimici ai apei
Parametrii fizico-chimici ai apei au fost menținuți în ecartul optim al speciei pe parcursul desfășurării experimentului, ceea ce exprimă o bună funcționare a echipamentelor de condiționare a apei.
III.1.3.2. Indicatorii de performanța ai creșterii
Sistemele intensive de producție promovează folosirea furajelor granulate cu un procent proteic ridicat și cu o structură biochimică calitativă.
Nutriția proteică reprezintă segmentul cel mai studiat al nutriției peștilor; din literatura de specialitate reiese faptul că proteinele din hrană influențează direct nivelul proteinelor corporale, până la o anumită valoare, peste care creșterea procentului de proteină brută în rație nu mai aduce nici un spor de creștere corporală. Din aceste considerente, procentele foarte mari de proteină nu sunt recomandate, întrucât nu sunt rentabile.
Stabilirea unui nivel optim proteic pentru tilapia la această talie, constă în faptul că acestea pe lângă rolul lor în dezvoltarea organismului și menținerea energiei metabolice, sunt și o importantă sursă de reziduuri azotoase.
În condițiile aplicării unui management operațional și tehnologic adecvat asigurării bunei funcționalități a sistemului de tratare a apei, s-a realizat o supraviețuire de 100% a materialului de cultură și respectiv sporuri de creștere însemnate în toate variantele experimentale.
Indicatorii tehnologici ai puietului de tilapia (O. niloticus) obținuți la sfârșitul perioadei experimentale sunt prezentați sintetic în tabelul III.1.2 și grafic în figurile III.1.6 și III.1.7.
În literatura de specialitate, Abdel-Tawwab, (2012) a observat în cadrul experimentului efectuat că nivelul optim de proteină administrat puietului de tilapia în cele două variante experimentale a fost de 45%, pentru această valoare a proteinei obținându-se indicatori tehnologici mai mari decât în cazul aplicării unui nivel proteic mai scăzut. În mod similar, Abdel-Tawwab și colab. (2010) a constatat că cea mai bună creștere a puietului de Tilapia de Nil a fost obținută la un nivel ridicat al proteinei brute din furaj (45%), în comparație cu cele obținute la 25% sau 35% proteină brută, astfel consumul de hrană și FCR-ul obținut la finalul experimentului au prezentat diferențe semnificativ statistic în funcție de nivelurile proteine administrate și de densitatea de populare. Abdel-Tawwab și colab. (2010) au raportat faptul că rezultatele experimentelor au evidențiat un consum de hrană crescut și un FCR scăzut odată cu creșterea nivelului proteic administrat în furaj.
Tabelul III.1.3 Tablou sintetic al indicatorilor de performanța tehnologică a tilapiei de Nil
.
Figura III.1.6 Relația dintre proteina bruta din furaj și Coeficientul de reținere al proteinei (PER), respectiv sporul de creștere individual în cadrul experimentului (valori medii)
Figura III.1.7. Variația sporului de creștere individual în cadrul variantelor experimentale la sfârșitul experimentului
Rezultatele au arătat că acumularea masei corporale a fost dependentă de conținutul proteic, la sfârșitul experimentului, diferența greutăților medii individuale dintre cele 4 variante a fost semnificativă din punct de vedere statistic (p<0,05; p=0,023). Ceea ce înseamnă că biomasa de cultură din cele 4 variante experimentale, a avut un ritm de creștere ascendent, în condițiile administrării unor furaje cu conținut proteic diferit.
Analiza primară a valorilor medii ale indicatorilor de performanță evidențiază un ritm de creștere mai bun în varianta V1 (64% P.B). Astfel, biomasa finală totală din V1 și V2 (50% P.B) au fost 821,33 g respectiv 740,67 g, comparativ cu 630,67 g din V3 (41% P.B) si respectiv 525,67 g din V4 (33% P.B).
Un indicator important pentru evidențierea performanței de creștere în varianta cu cel mai scăzut conținut proteic V4, este reprezentat de masa medie individuală a exemplarelor realizată la sfârșitul experimentului (7,53 g/ex fața de 5g/ex masa medie inițială, pentru varianta în care s-a distribuit un furaj cu conținut proteic de 33%, respectiv în V3 (41% P.B) 9,78 g/ex final fața de 5 g/ex inițial, V2 (50% P.B) a avut următoarea valoare medie 18,22 g/ex media la final fața de 5 g/ex inițial, iar în V1(64% P.B) a avut un spor de creștere individual de 20,21 g/ex la final fața de 5 g/ex inițial ).
Printre cei mai semnificativi indicatori biotehnologici se număra rata specifică a creșterii (SGR) și factorul de conversie a hranei (FCR) (Figura III.1.8).
Figura III.1.8. Factorul de conversie al hranei (FCR) și rata specifică de creștere
Din analiza acestor factori rezultă o primă concluzie, faptul ca în cele două variante V1 și V2 s-au obținut valori apropiate pentru ambii indicatori, comparativ cu valorile obținute pentru celelalte două variante V3 și V4, valorile pentru aceste variante au diferit semnificativ statistic față de primele doua (p<0,05).
Luând în considerare cele prezentate anterior putem concluziona din prisma celor doi indicatori, sporul specific de creștere și factorul de conversie al hranei, că varianta V1 cu un conținut proteic ridicat de 64%, respectiv V2 cu un conținut de proteină de 50%, sunt competitive din punct de vedere tehnologic și operaționalpentru această talie, respectiv de la o masă medie de 5g/exemplar la debutul experimentului, la o masă medie finală de 20,21 g/exemplar în varianta V1, respectiv 18,22g/exemplar în varianta V2.
Un alt indicator tehnologic important este reprezentat de factorul de conversie al proteinei (PER) și factorul de conversie al hranei (FCR) din analiza statistică a datelor a rezultat faptul ca variația factorului de conversie a hranei (FCR), la nivelul celor 4 variante experimentale este simetric cu coeficientul conversiei proteinei (PER) (Figura III.1.9).
Figura III.1.9 Variația FCR (factorului de conversie a hranei) ți a PER (coeficientului de eficiență proteică) în funcție de proteina brută din furaj
Din figura III.1.9. se desprinde următoarea concluzie, anume faptul că variația proteinei este omogenă în cele 4 variante experimentale comparativ cu conținutul de proteina brută al fiecărui sortiment de furaj distribuit, din fiecare variantă, astfel din ecuația liniară rezultă tendința variabilei PER de a scădea semnificativ când cealaltă variabilă adică proteina brută din furaj crește în acest caz valoarea coeficientului R2=0,9599 apropiată de valoarea +1 indicând astfel o corelație pozitivă puternică, în timp ce variabila FCR are valoarea R2= 0,7119, mai scăzută decât valoarea R2 în cazul coeficientului de eficiență proteică, dar apropiat ca valoare de +1 indicând astfel o corelație pozitivă puternică, adică tendința de creștere semnificativă a variabilei FCR atunci când proteina brută conținută în furaj crește.
Rezultatele experimentelor efectuate de Abdel-Tawwab,. (2012) prezintă o corelație între acumularea de proteine și creșterea în greutate astfel evidențiind echilibrul metabolic al proteinelorl.,astfel Abdel-Tawwab et al. (2010) a constatat că valoarea coeficientului de eficiență proteică (PER) a scăzut odată cu creșterea conținutului de proteine din furaj.
După analiza critică a tuturor indicatorilor de performanță tehnologică în cadrul acestui experiment putem concluziona, faptul că nivelul performanței de creștere la puietul de tilapia de Nil se află în directă proporționalitate cu variantele experimentale, adică odată cu creșterea cantității de proteină din furaj, cresc atât parametrii de performanță ai creșterii , cât și parametrii referitori la randamentul utilizării hranei Analizând experimentul din punct de vedere tehnologic, și având în vedere că perioada experimentală a fost de 30 de zile, specia O. niloticus și – a dublat greutatea în varianta V4, iar în varianta V1 a fost cu aproape dublu mai mult decât în V4, aceste aspecte indica în cazul tuturor variantelor o bună performanță de creștere și de utilizare a hranei administrate.
III.2. Performanța creșterii în raport cu termica apei
III.2.1. Ipoteza asumată
Tilapiile sunt, uneori cunoscute sub denumirea de "aquatic chiken- pui de apă", din cauza ratelor înalte de creștere, adaptabilitate la o gamă largă de condiții de mediu, precum și capacitatea de a dezvolta si de a se reproduce în captivitate și se hrănesc cu cel mai joasă verigă a lanțului trofic (FAO 2012). Sistemele recirculante sunt potrivite pentru creșterea peștilor termofili, cum ar fi somnul de canal și tilapia, deoarece aceste specii au capacitatea de a tolera o calitate inferioară a apei (Helfrich și Libey, 2006).
Ecartul termic optim pentru creșterea intensive a tilapiei în sistemele de creștere este între 25 – 31 oC. Din acest motiv nu recomandăm introducerea acestei specii în sistemele tradiționale ale țării noastre cu condițiile de mediu situate în afara limitelor sale de toleranță (Cecilia Bucur, 2012).
Temperatura reprezintă unul dintre cei mai importanți factori mediali pentru această specie, influențând fiziologia, creșterea, reproducerea si metabolismul tilapiei.
Tilapia este o specie termofilă, repartiția sa geografica naturală fiind condiționată de existența unor temperaturi ale apei situate între 14-33oC. În condiții extreme poate tolera un interval de temperatura de 7 – 44oC. Temperatura optima în toate sistemele de cultură variază în limite mai mici: 25-31oC (Balarin si Hatton, 1979, citați de Melard, 1986). La temperaturi ale apei sub 16oC nu se hrănește, în timp ce sub 20oC nu se reproduce.
Speciile din grupul Tilapia sunt foarte sensibile la temperaturi scăzute, aceasta datorându-se probabil unei proaste osmoreglări. Nu supraviețuiesc mai mult de câteva zile când sunt supuse unor temperaturi mai joase de 100C, deși unele specii sunt mai tolerante cu altele. O. niloticus devine in general inactiva la temperaturi sub 16- 17 0C, iar la temperaturi ale apei mai scăzute de 10 0C poate interveni moartea. Temperatura optima de creștere pentru O. niloticus este de 27-32 0C, limitele extreme fiind considerate 12 – 40 0 C.
Acvacultura intensivă se bazează pe obținerea unor densități mari de pește pentru a cu o minimă folosință a apei. Un astfel de sistem depinde exclusiv de hrănirea artificială și de reutilizarea/schimbarea apei. Sistemele intensive permit obținerea unei producții mari, între 100-500 t/ha/an (Muir et al., 2000). Totuși aceste sisteme necesită o investiție de capital ridicată și costuri de operare care sunt asigurate și recuperate prin aplicarea unor niveluri tehnologice ridicate și instrumente manageriale eficiente.
Evident, sistemele recirculante de acvacultură recunoscute ca sisteme închise rezolvă aceste dificultăți; aceste sisteme sunt caracterizate prin reutilizarea apei, descărcarea unei cantități mici de efluent și menținerea unei calități bune a apei tehnologice. Apa de cultură trece prin mai multe operații de tratare pentru a fi condiționată. Sintetic, acestea includ îndepărtarea solidelor sedimentabile și aflate în suspensie, sterilizarea și aerarea. Un sistem închis tipic constă într-un bazin de decantare (pentru îndepărtarea solidelor), filtru mecanic și filtru biologic (pentru îndepărtarea amoniacului), lampă cu ultraviolete (pentru sterilizare) și aeratoare (compresoare) sau sursă de oxigen. Mires și Amit (1992) descriu o creștere a tilapiei într-un sistem închis, cunoscut sub numele de sistem DEKEL, în care apa recirculă între heleșteie betonate și decantoare din pământ ce servesc și ca biofiltru. Acest sistem este capabil să mențină optim calitatea apei pentru cultura tilapiei la densități de 19,5 kg/m2.
Temperatura are la peștii poichilotermi o mare importanta pentru metabolism.
Odată cu creșterea temperaturii are loc o intensificare a metabolismului, se dezvolta o activitate mai puternica , se intensifica ingerarea hranei, ajungându- se la o creștere mai rapida. Deasupra unei valori limita a temperaturii, creșterea se reduce din nou. (L. Oprea, .2000).
Într-un studiu recent , A.F.M. El-Sayed si Kawanna au evaluat efectul a trei temperaturi diferite al apei (24, 28 si 32 oC) asupra creșterii si a factorului de conversie a hranei a tilapiei, crescuta intr-un sistem recirculant de acvacultura. Performanta creșterii la 28 oC a fost dubla fata de performanta creșterii la 24 si 32 oC, in timp ce la 24 si 32 oC nu s-au observat diferențe semnificative. De aici rezulta ca temperatura optima de creștere a tilapiei este esențiala pentru a avea o performanta optima de creștere.
Tilapia este o specie foarte rezistentă la temperaturi scăzute ale apei cuprinse între 7-10 oC, dar numai pentru perioade foarte scurte de timp (Balarin and Haller, 1982; Jennings, 1991; Sifa et al., 2002). Expunerea prelungita la temperaturi scăzute v-a conduce la mortalități în masa. Tilapia are o scădere treptată a hrănirii la 20 oC și încetează sa se hrănească la 16 oC, iar la 12 oC intervin mortalități grave (Balarin and Haller, 1982; Chervinski, 1982).
În comparație cu toleranța scăzută pentru temperaturile scăzute, tilapiile au o toleranta relativ ridicata pentru temperaturile mari. Cele mai ridicate temperaturi letale pot varia de la o specie la alta, dar în cele mai multe cazuri este situata până în intervalul 40-42 oC.
Influenta temperaturii la tilapia depinde de:
Specie ;
Durata expunerii;
Mărime si stare;
Alți factori mediali;
Sistemul de producție;
Si poziție geografica;
Diferite specii de tilapia au fost introduse in acvacultura in diferite regiuni geografice ale lumii, având in vedere acest aspect trebuie acordata o atenție deosebita asupra aclimatizării lor.
Hofer and Watts (2002) au experimentat aclimatizarea tilapiei la temperaturi intermediare in prealabil expunerii la temperaturi scăzute pentru îmbunătățirea toleranței și a supraviețuirii la condițiile de stres cauzate de temperaturile scăzute ale apei. Masculi de tilapia obținuți genetic au fost crescuți la 28 oC si expuși apoi la 20, 18, 16, 14, 13, sau 12 oC pentru 24h si apoi reintroduși la 28oC. Au observat ca 43% din pești au murit la 14oC si aproape toți au murit la 12oC. La o temperatura de 20 oC la aclimatizare, rata supraviețuirii a fost de 72 si 23% in momentul in care au fost expuși la 14 si la respectiv 12oC.
Un studiu similar, Chervinski and Lahav (1976) a arătat ca Oreochromis aureus aclimatizat la 28oC pentru doua săptămâni , au început să moară la 11oC, în timp ce peștii aclimatizați la 18oC pentru aceiași perioadă au început să moară la 9oC.
În 1967, Warren și Davis au dezvoltat conceptul de "probabilități de creștere". Domeniul de aplicare pentru creștere este definit ca diferența dintre aportul de energie maximă necesară peștelui și aportul de energie necesar metabolismului bazal (Brett, 1979; Elliot, 1994; Jobling, 1997; Biroul et al, 2000). Deoarece temperatura afectează consumul de hrană și, astfel, aportul de energie al peștilor, precum și rata de metabolizare standard a peștilor, temperatura și domeniul de aplicare pentru creșterea economică sunt strâns legate (Brett, 1979; Elliot, 1994; Larsson, 2001). Domeniul de aplicare pentru creșterea temperaturii la un maxim, după care scade rapid. Această temperatură optimă pentru domeniul de creștere nu corespunde temperaturii optime de creștere, astfel cerințele metabolice și pierderile energetice din produsele reziduale sunt afectate și de temperatură (Elliot, 1994).
Temperatura optimă de creștere este afectată de rațiile furajere (Ricker, 1979) și de dezvoltarea ontogenetică a peștelui (Cho et al ,1982; Jobling, 1994). Ca peștii să crească, rația lor de hrană maximă scade la un procent din greutatea corporala, la fel ca rația lor de întreținere,astfel posibilitățile de creștere sunt reduse (Kitchell et al, 1977; De Silva & Anderson, 1995). Acest lucru este cauzat de cerință mare de energie pe unitatea de greutate la peștii mai mici decât la peștii mai mari (Cho et al .,1982). Aceasta înseamnă că, în timp ce peștii cresc mari, proporția de energie necesară pentru procesele metabolice pe unitate de masă scad și, prin urmare, o proporție mai mare de energie poate fi consacrată creșterii (de Silva & Anderson, 1995). De asemenea, când peștii cresc, procesele metabolice au o rată în scădere (Cuenco colab., 1985). Mai mult decât atât, un pește matur consumă în principal pentru întreținere și reproducere, în timp ce creșterea somatică este aproape terminată (Ricker , 1979).
Definiția temperaturii optime de creștere este valabilă doar în cazul în care hrana nu este limitată (Jobling , 1981). Din analiza modelelor de creștere se poate observa că la rații scăzute de hrană, cea mai rapidă creștere și cea mai eficientă rată de conversie hranei se înregistrează la temperaturi scăzute (Hokanson, 1977; Ricker, 1979; Cox & Coutant, 1981; Jobling , 1994; Jobling, 1997). Se observă în același timp că intensitatea hrănirii scade la temperaturi mai ridicate (de Silva & Anderson , 1995; Jobling, 1997). Odată ce temperatura crește spre limita de toleranță superioară speciei pentru creștere, rata optimă de hrănire se va apropia de rata maximă de hrănire (Jobling , 1994). Mai mult decât atât, pe măsură ce crește viteza față de rata maximă, raportul de conversie a hranei va scădea de la rația de întreținere a ratei optime de hrănire și apoi crește la rata maximă de hrănire (fig. ). Este clar că există un avantaj economic în identificarea și hrănirea peștilor la rata optimă (De Silva & Anderson , 1995).
Fig. III.2.3. Relația dintre rata creșterii (GR), rația de hrănire si coeficientul de conversie a hranei (FCR). Modificat de De Silva & Andersson (1995).
Scopul acestui studiu a fost de a determina temperatura optimă a mediului de cultură prin testarea mai multor variante într-o plajă stabilită prin sintetizarea datelor din literatură de specialitate, prezentând efectul acestora asupra performanțelor de creștere, a tilapiei de Nil (Oreochromis niloticus).
III.2.2. Designul experimental
Experimentele s-au desfășurat pe o perioadă de 30 de zile, în stația pilot a Catedrei de Acvacultură, Știința Mediului și Cadastrului din cadrul Facultății de Știința și Ingineria Alimentelor, Galați. Sistemul recirculant de creștere a peștilor reprezentat de 4 unități de creștere, fiecare unitate fiind compartimentată în 3 variante, având volumul util de 45 l.
Puietul de tilapia a fost procurat de la Centrul de Cercetare Dezvoltare pentru Piscicultura, Nucet, Romania și acomodat timp de 14 zile în acvarii de 45 l conținând apa declorinată.
Parametrii apei au fost menținuți in ecartul optim astfel încât: O.D >60%;, pH 7,5–8; amoniu total 0,04 mg l-1; NO3- 8 mg l-1; PO43- 0,05 mg l-1; NO2-analizele au fost efectuate săptămânal folosind metoda colorimetrica, valorile obținute nu au variat mai mult de 10%.
Materialul biologic utilizat a fost reprezentat de puietul de tilapia, cu masa corporală medie de 34 g/exemplar. S-au experimentat 4 variante de creștere cu aceeași densitate de populare: V1 (unitățile de creștere B1V1, B1V2, B1V3), V2 (B2V1, B2V2, B2V3), V3 (B3V1, B3V2, B3V3), V4 (B4V1, B4V2, B4V3) cu o densitate de 15 exemplare/unitate de creștere.
Timp de 30 de zile, în cele patru variante s-a distribuit același tip furaj cu proteina 41% si cu o rație zilnică de 15 g/kg greutate metabolica (3 % din biomasa totală) in toate variantele experimentale.
Cele patru variante experimentale au fost:
VI : 28 oC
V2: 30 oC
V3: 24 oC
V4: 20 oC
Cele patru variante au fost alese pentru identificarea exigentelor tilapiei privind termica apei în condițiile unui sistem recirculant de acvacultură. Deoarece literatura de specialitate menționează un ritm de creștere foarte bun a tilapiei la 28 oC s-a ales aceasta temperatura drept martor, in consecința rezultatele vor fi prezentate in funcție de valorile obținute pentru martor.
Compoziția chimica a furajului folosit in cadrul experimentului este prezentată în tabelul III.2.1.
Compoziția biochimică a furajului CLASSIC EXTRA este rezultatul conceptelor Aminobalance, LipoBalance si SeasonFit și satisface nevoile nutritive ale speciei studiate.
Valoarea scăzută a energiei digestibile a furajului Classic Extra permite ca acest produs sa prezinte o flexibilitate foarte ridicată în ceea ce privește utilizarea sa și în cadrul altor specii. Conținutul scăzut de energie digestibilă face ca acest produs sa fie foarte flexibil, pentru a fi folosit la hrănirea speciei luate în studiu.
Tabel III.2.1. Compoziția biochimică a furajului utilizat în cadrul experimentului
Ingrediente:
Faina de peste, ulei de peste, hemoglobina, soia , ulei de soia, gluten de grâu, faina de floarea soarelui,grâu si produse din grâu, BHT
In sistemele superintensive de creștere a peștilor, cum sunt si sistemele recirculante de acvacultura (RAS), pentru calculul rațiilor zilnice de hrana se utilizează tabele de distribuție (feeding chart). Cu ajutorul unui program computerizat, s-au calculat cantitățile zilnice de furaje, în funcție de câteva elemente tehnologice prestabilite (număr inițial de pești, biomasa inițială, rația, FCR). În consecința, elementele inițiale de calcul tehnologic și cantitățile zilnice de furaje distribuite sunt prezentate în tabelul III.2.2
Tabelul nr. III.2.2. Cantitățile zilnice de furaje distribuite.
La inițierea, respectiv la finalizarea experimentului s-au efectuat măsurători biometrie asupra fiecăruia din cele 4 variante experimentale, s-au măsurat greutatea individuală (W±1g) și lungimea totală (L±1 mm). Pe baza acestor măsurătorilor s-au determinat valorile parametrilor de performanta ai creșterii (tabelul III.2.4). De asemenea pentru fiecare din variantele experimentale s-a exprimat dinamica creșterii cu ajutorul regresiilor WLT (figurile III.2.8; III.2.9; III.2.10; III.2.11)
III.2.3. Rezultate si concluzii
In conformitate cu ipoteza asumată scopul experimentului de față a fost acela de a determina temperatura optimă de cultură prin testarea mai multor variante într-o plajă stabilită prin sintetizarea datelor din literatură de specialitate, prezentând efectul acestora asupra performanțelor de creștere, a tilapiei de Nil (Oreochromis niloticus), pentru aceasta s-au asigurat condiții mediale identice în toate mediile de cultura.
Prin prelucrarea statistică a datelor măsurate la inițierea experimentului, respective la finalizarea acestuia s-a analizat variabilitatea materialului biologic pe baza următoarelor elemente, și anume coeficientul de variație, respective histogramele maselor individuale.
Coeficientul de variație calculat pentru greutatea individuală a loturilor inițiale a oscilat între 15,72 și 21,22 %, ceea ce ne sugerează ca loturile sunt omogene. Coeficientul de variație cel mai redus s-a observat în varianta V4 și V3, iar în varianta V2 am observat o ușoara scăderea a acestuia.
Tabelul III.2.3 Coeficientul de variație (CV%) a parametrilor de creștere
Din analiza acestor informații rezultă că la nivelul fiecărei variante coeficienții de variație finali au crescut în raport cu cei inițiali.
Valoarea coeficientului de variație pe fiecare variantă experimentală se situează sub procentul de 25% atât la inițierea experimentului cat și la finalul acestuia, din aceasta putem concluziona ca loturile au fost omogene.
Distribuția loturilor în ceea ce privește greutatea au evidențiat loturi cu o distribuție normală, evidențiată prin testarea statistică a distribuției (p>0,05) și a histogramelor (figurile III.2.4; III.2.5; III.2.6; III.2.7).
Din analiza loturilor în ceea ce privește distribuția pe clase de greutate putem observa la finalul experimentului tendința de configurare gausiană a histogramelor maselor medii în raport cu configurarea inițială a acestora.
Un alt obiectiv urmărit a constat în determinarea factorului alometric al fiecăruia din loturile experimentale pentru a evidenția condiția materialului biologic. (figurile III.2.8, III.2.9, III.2.10; III.2.11).
Din reprezentarea grafică a regresiei putere a maselor și lungimilor individuale din loturile testate în cadrul experimentului, se observă ușoare diferențe în ceea ce privește factorul alometric, respectiv condiția exemplarelor din loturile testate.
O caracteristică generală a creșterii, definită prin valoarea coeficientului „b”, prezintă o ușoară descreștere a acestuia la finalul experimentului față de inițierea acestuia, astfel: în B1 scade de la 2,88 la 2,56; în B2 scade de la 2,96 la 2,17; în B3 scade de la 3,18 la 2,83; iar în B4 creste de la 2,61 la 3,21. Din literatura de specialitate am observat ca în general, coeficientul b din regresia lungime – greutate are valori cuprinse între 2-4 și este considerat ca o măsură a condițiilor oferite de mediul înconjurător (Klaus B. et al.,2003).
În urma acestor rezultate obținute putem afirma că variabilitatea înregistrată la debutul experimentului, a scăzut la finalul experimentului, astfel putem concluziona ca acțiunea temperaturii asupra loturilor luate în studiu nu a influențat negativ dezvoltarea în bune condiții a tilapiei.
Creșterea tilapiilor în cadrul unor tehnologii este influențată de o serie de factori, dintre care cel mai important îl reprezintă:
Temperatura apei și masa corpului peștelui
Relația care exprimă scăderea vitezei și a potențialului de creștere în funcție de masa corporală ar putea fi descrisă printr-o ecuație logaritmică de forma :
log Gp= log m + d log W sau Gp = mWd ,
unde:
Gp (SGR) = [(ln greutatea finala – ln greutatea inițiala)/nr. de zile de creștere]*100
SGR = viteza instantanee de creștere ponderala sau rata specifică a creșterii (%/zi)
unde:
W = masa corpului (g)
m = 233,8*10-9*T5,448
d = -0,024*T0,947
T = temperatura apei în 0C.
Pe baza relatiilor de mai sus se poate face o previzionare asupra biomasei finale și al ratei specifice de creștere în funcție de temperatură.
Masa finala individuala a puietului de tilapia aflat în experiment nu a prezentat diferențe semnificative la final între diferitele variante , excepție făcând varianta 3 cu o masa medie finala de 74 g/exemplar, care poate fi atribuită unei descreșteri a hrănirii.
Diferențele dintre diferitele tratamente aplicate pot fi observate in tabelul III.2.3.
Tabel III.2.3. Principalii indicatori de performanța ai tilapiei de Nil
În urma separării pe clase de temperatură a materialului biologic, s-a observat la sfârșitul experimentului, sub aspectul indicatorilor de performanța tehnologică, că biomasa de cultură în toate cele patru variante nu a prezentat diferențe semnificative statistic (p>0,05), doar în varianta V3 (T3) putem observa o ușoara descreștere în comparație cu celelalte trei variante.
Temperatura optima de creștere pentru tilapia se află în intervalul 25 – 30 oC, conform Saber et al. (2004). După cum putem observa în tabel valorile cele mai bune s-au obținut pentru 28 si 30 oC neexistând diferențe semnificative între acestea doua (p<0.05).
Figura III.2.12. Dinamica biomasei de cultură în cele patru variante experimentale
În urma datelor obținute se poate observa ca s-a obținut un spor de creștere apropiat în cele patru variante experimentale (figura III.2.13).
În urma analizei indicatorilor de performanța tehnologică
Factorul de conversie a hranei (FCR) la finalul experimentului a fost de 0.76 în V1 (T1) , 0.76 în V2 (T2), în V3 (T3) a avut valoarea de 0.99, iar în V4 (T4) de 0.80 pentru 28, 30, 24 si respectiv 20 oC. In acest studiu putem observa ca FCR la 28 si 30 oC nu prezintă diferențe semnificative statistic (p>0,05), iar diferența dintre 28, 30 si 20 oC nu este semnificativă statistic (p>0,05).
Figura III.2.13. Sporul de creștere a biomasei de cultură în cele patru variante experimentale
Figura III.2.14 Factorul de conversie a hranei (FCR) ți rata specifică a creșterii
Rata specifica de creștere (SGR) a avut următoarele valori la finalul experimentului în cele patru variante de 3.1 ; 3.1; 2.6 si respectiv 3, pentru 28, 30, 24 si 20 oC, se poate observa ca la 24 oC este o scădere a SGR ceea ce îl contrazice pe El-Sayed et al.(1996). SGR obținut la 20 oC se afla la o valoare foarte apropiata de valorile obținute la martor.
Cercetările au avut ca scop observarea diferenței de creștere puietului de tilapia Oreochromis niloticus intr-un sistem recirculant reprezentat de 4 unități de creștere fiecare fiind in triplicat. Parametrul tehnologic care a făcut diferența intre variantele experimentale a fost diferența de temperatura.
Managementul calității apei a devenit un factor foarte important pentru a putea practica o acvacultură de succes. Din acest motiv este necesar să înțelegem relațiile dintre parametrii fizico-chimici ai apei și legătura lor cu mediul ambient deoarece pot influența starea de sănătate și creșterea peștilor ceea ce poate duce la un eșec în practicarea acvaculturii.
Acest studiu a evaluat efectul factorilor de mediu și a diferitelor rețete furajere asupra fiziologiei Tilapiei, expusă la temperaturi mai scăzute sau mai ridicate decât optimul ei. Totuși, putem concluziona că putem obține rezultate bune la 20 ° C, ceea ce ar trebui luat in considerare ca fiind o mare valoare pentru acvacultori.
Factorul de conversie a hranei (FCR) la finalul experimentului a fost de 0.76 în V1 (T1) , 0.76 în V2 (T2), în V3 (T3) a avut valoarea de 0.99, iar în V4 (T4) de 0.80 pentru 28, 30, 24 si respectiv 20 oC. In acest studiu putem observa ca FCR la 28 si 30 oC nu diferă, iar diferența dintre 28, 30 si 20 oC nu este semnificativa statistic (p>0,05).
Rata specifica de creștere (SGR) a avut următoarele valori la finalul experimentului în cele patru variante de 3.1 ; 3.1; 2.6 si respectiv 3, pentru 28, 30, 24 si 20 oC, se poate observa ca la 24 oC este o scădere a SGR ceea ce îl contrazice pe El-Sayed et al.(1996). SGR obținut la 20 oC se afla la o valoare foarte apropiata de valorile obținute la martor.
În prezentul studiu am urmărit efectul temperaturii asupra puietului de tilapia la nivelul indicatorilor tehnologici, nu s-au observat diferențe semnificative între variantele 1,2 si 4, dar am putut observa diferențe semnificative între variantele 1,2,3,si 4 .
În prezent se efectuează studii privind toleranta si capacitatea de adaptare la temperaturi mai joase a tilapiei deoarece este o specie foarte adaptabila, iar costurile cu încălzirea apei in sistemele recirculante sunt ridicate se încearcă găsirea unei soluții pentru creșterea speciei in bune condiții la temperaturi mai scăzute.
Managementul calitativi apei a devenit un factor foarte important pentru a putea practica o acvacultura de succes. Din acest motiv este necesar sa înțelegem relațiile dintre parametrii fizico-chimici ai apei si legătura lor cu mediul ambient deoarece pot influenta starea de sănătate si creșterea peștilor ceea ce poate duce la un eșec in practicarea acvaculturii.
Temperatura de 28-30 oC pare sa fie optima pentru tilapia intr-un sistem recirculant de acvacultura potrivit indicatorilor tehnologici.
Acomodarea tilapiei la o temperatura intermediară înaintea expunerii lor la temperaturi scăzute poate îmbunătății supraviețuirea și rezistenta lor fața de temperaturile scăzute.
Rezistenta tilapiei la temperaturi scăzute este mai mare in ape eurihaline decât in ape dulci.
Creșterea temperaturii poate duce la o limitare a creșterii in perioada larvara si la deformarea corpului. Expunerea larvelor la temperaturi scăzute înainte de împlinirea a 10 zile poate duce la obținerea unei proporții mai mari de femele, in timp ce o temperatura ridicata poate duce la obținerea unui număr mare de masculi.
Manipularea tilapiei mărește consumul de oxigen din acest motiv aceasta trebuie redusa la minim.
3.3. Performanta creșterii în raport cu administrarea unui furaj îmbogățit cu vitamina C
III.3.1. Ipoteza asumata
Plasticitatea ecotehnologică a tilapiei a condus in ultimii ani la abordarea unui complex de experimente privind creșterea intensivă a acestuia în sisteme de producție controlate, de tipul celor recirculante ceea ce a contribuit la introducerea acestei specii și în acvacultura din România. Este cunoscut faptul ca designul, managementul tehnologic și operațional al sistemelor recirculante de acvacultură intensivă depind, de capacitatea portanta a acestuia, definită printre altele și prin densitate de stocare (Cristea V. et al., 2002).
Obiectivele actuale în acvacultura intensivă sunt de a optimiza performanța creșterii si producerea unui material biologic de cea mai buna calitate. Este binecunoscut faptul ca fiziologia si etiologia diferitelor clase de pești sunt influențate de densitatea de stocare, frecvența hrănirii, intensitatea hrănirii, de condițiile mediale, ceea ce poate reprezenta un factor stresant pentru pești. Astfel, dacă acțiunea este de scurtă durată, acesta se numește stres acut si permite peștilor sa răspundă factorilor de stres și să își revină (să se întoarcă la starea de homeostazie/ echilibrul fiziologic normal) în timp ce dacă acțiunea este pe termen lung atunci vorbim de stres cronic cu efecte mai severe (Barton B.A et al., 2002).
Acvacultura intensivă poate induce uneori materialului piscicol o situație de stres care duce de multe ori la o scădere a imunității. Bune practici de gestionare si manipulare a materialului poate reduce stresul și, prin urmare, ajuta la menținerea echilibrului homeostazic. Cu toate acestea, deoarece nu toate situațiile stresante pot fi evitate, de pește cu mecanisme îmbunătățite de apărare vor fi mai bine pregătiți pentru a combate efectele negative ale stresului. Calitatea nutritivă a furajului pentru pești este un factor important în susținerea acestora sănătoși. Acesta a fost demonstrat faptul că sistemul imunitar poate fi îmbunătățit prin utilizarea unor imunomodulatori, cum ar fi vitaminele antioxidante, carotenoide și alți aditivi pentru hrana peștilor. Combinația de management bun, vaccinarea și profilaxia nutrițională va asigura rate mai mari de supraviețuire și de a îmbunătăți creșterea in sistemele de acvacultură intensivă (Figura 3.3.1). (Viviane Verlhac and Jacques Gabaudan, 2003).
Vitamina C este un tip de vitamina hidrosolubila, si probabil cea mai cunoscuta dintre toate vitaminele. Chiar înainte de descoperirea sa in 1932, medicii au recunoscut faptul ca trebuie sa existe un compus in citrice care previne apariția scorbutului, o boala care a ucis nu mai puțin de 2 milioane de marinari intre 1500 si 1800. Mai târziu, cercetătorii au descoperit ca omul, alte primate si porcul de Guineea depind de sursele externe necesare in acoperirea cerințelor proprii de vitamina C. Restul majoritarii animalelor sunt capabile sa sintetizeze vitamina C din glucoza si din galactoza in propriul organism.
Vitamina C se mai numește si vitamina antiscorbutica (C6H8O6).
Este sintetizată de toate plantele, de unele microorganisme și de majoritatea animalelor, cu excepția omului, primatelor și cobaiului, care sunt dependente de aportul exogen.
Vitaminele sunt folosite cu scop profilactic pentru la peștii crescuți in sisteme recirculante, având drept scop obținerea unor rezultate tehnologice notabile. Deoarece vitaminele nu pot fi sintetizate sau sunt sintetizate în cantități insuficiente pentru anumite specii de pești, este necesara introducerea lor suplimentara in furaje. Cantitatea recomandata de vitamine pentru a fi introdusa in furaje pentru a avea un spor maxim de creștere si pentru a evita diferitele semne ale deficientei a fost stabilit pentru anumite specii de pești.( NRC, 1993; Kaushik si colab..,1998).
Recent câteva studii au demonstrat utilitatea suplimentarii anumitor vitamine, in special a vitaminelor C si E, privind optimizarea tehnologiei, tolerantei la stres, a răspunsului imun a diferitelor specii de pești (Lim and Webster, 2001 ; Lim si colab., 2001).
Vitaminele din grupul antioxidantilor (vitamina C, vitamina E si β- caroteni) au un rol important in mentinerea sanatatii umane si animale prin inactivarea radicalilor liberi produși in activitatea celulara normala ca actiune a diferitilor factori stresori.
în contextul celor prezetate, ipoteza experimentului inițial este aceea că in cazul unui sistem recirculant, există, pentru o anumita specie , tilapia in cazul de fața, o profilaxie nutritionala prin optimizarea tehnologiei, tolerantei la stres, a raspunsului imun, demonstrand astfel importanța vitaminei C ca imunostimulator și ca element cheie nutrițional în acvacultura modernă prin ămbunatațirea performanței de crestere si a supravietuirii.
3.3.2 Design experimental
Dezideratul principal al idei asumate, anume, determinarea cantității optime de vitamina C necesara aditivării unui furaj pentru a îndeplini cerințele optime de profilaxie nutrițională, într-un anumit context de management tehnologic a presupus organizarea unui experiment în care au fost testate patru variante.
Infrastructura în cadrul careia s-a desfășurat experimentul a fost reprezentată de sistemul recirculant al Departamentului de Acvacultură, Știința Mediului și Cadastru, Facultatea de Știința si Ingineria Alimentelor, Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați. Experimentările s–au desfășurat pe o perioadă de 30 de zile, în intervalul martie – aprilie 2012. S-au utilizat patru unități de creștere fiecare fiind împartita in trei, ficere subvarianta având capacitatea de 45 L.
Modulul de creștere prezintă 4 incinte compartimentate în 3 volume egale, în total existând 12 incinte experimentale. Adâncimea corespunzătoare a apei de 40 cm a avut în vedere asigurarea volumului corespunzător unei unități de creștere, în condiții de fiabilitate și eficiență cât mai crescută pentru exigențele tehnologice specifice sistemelor intensive de creștere. Numărul unităților de creștere (12) a asigurat flexibilitatea necesară în ceea ce privește indicatorii biotehnologici urmăriți, precum și posibilitatea efectuării repetițiilor în experiment.
Materialul biologic utilizat este acelasi folosit si în cadrul experimentelor anterioare, este reprezentat de tilapia de 92±1 g, provenit din cadrul pepinierei piscicole a Centrului de Cercetare si Dezvoltare pentru Piscicultura, Nucet, România.
Premergător stocarii în unitățile de creștere, materalul biologic a fost investigat în vederea evaluării stării de sănătate. În acest scop, 10 exemplare de tilapia au fost analizate sub aspect clinic si anatomo-patologic pentru depistarea eventualilor agenți paraziți care ar putea declansa diverse stari de îmbolnavire.
S-au experimentat 4 variante de aditivare a furajului cu vitamina C (acid ascorbic – AA), respectiv:
Varianta Martor : B1V1, B1V2, B1V3, în aceasta varianta s-a utilizat furajul cu o cantitate normala de furaj de minim 150 mg AA/kg furaj ;
V1 (100 mg AA/Kg furaj): B2V1, B2V2, B2V3, la aceasta varianta ca si la următorele cantitatea de vitamina C a fost incorporata in furaj cu ajutorul unei solutii de gelatina si administrata imediat;
V2 (725 mg AA/Kg furaj): B3V1, B3V2, B3V3;
V3 (2000 mg AA/Kg furaj): B4V1, B4V2, B4V3;
În figura nr. III.3.2. sunt prezentate datele de la momentul inițierii experimentului privind densitatea de stocare și clasa de mărime pe fiecare unitate de crestere, fiecare varianta fiind în triplicat.
În cadrul acestui experiment s-a utilizat un tip de furaj dedicat crapului cunoscut sub denumirea comercială de SOPROFISH 32/10 PROFI; profilul biochimic al furajului este prezentat in tabelul nr.III.3.1.
Principalii parametrii biochimici ai furajului, respectiv continutul proteic (32%) si valoarea energetica , respectiv, granulația de 4 mm corespund cerințelor nutriționale ale stadiului de dezvoltare a speciei (Oprea L. et al.,2000). În ceea ce priveste intensitatea hrănirii, aceasta s-a adoptat în funcție de posibilitățile reale de control a calității apei din unitățile de creștere, si anume 1,9% BW (kg furaj/kg biomasa*zi).
Furajul a fost distribuit manual în fiecare unitate. AA folosit a fost procurat de la Janssen Chimica Company (Geel, Belgia) și a avut 99,9% puritate. Protocolul de înglobare a vitaminei C în hrana urmând pași:
• Dizolvarea Vitaminei C în soluție de gelatină 2%;
• pulverizarea uniform cu soluția finală pe suprafața de furajului prin agitare continuă;
• Uscarea furajului încorporat cu probiotic la etuva T= 25 ° C timp de 2 h.
• determinarea vitaminei C din țesuturi, la sfârșitul experimentului a fost stabilită cu o metodă chimică (Riemschneider colab., 1976) fiind o metodă simplificată pentru determinarea simultană a vitaminei C, metoda DNPH.
Monitorizarea parametrilor fizico-chimici ai apei s-a efectuat utilizand un echipament Spectroquant Nova 400 o data pe saptamana. Temperatura, oxigenul dizolvat , au fost masurate zilnic cu un echipament Hanah HI 98186 oximeter. Sistemul recirculant de crestere a pestilor este reprezentat de 4 unitati de crestere fiind compartimentat in 3 variante (vezi cap II- 2.1 )
Tabelul nr.III.3.1. Compoziția biochimică a furajului SOPROFISH 32/10 PROFI
(1)-Analiza; (2)-Calcul
S-au efectuat masuratori somatice la inceputul si la sfarșitul experimentului, determinându-se lungimea totală (L±1 mm) și masa corporală (W±1 g). Pe baza acestor măsurători s-a determinat corelația lungime – greutate, W= a*Lb. De asemenea la sfarsitul experimentului, exemplarele au fost cantarite pentru determinarea parametrilor de creșterii [GR], rată specifică de creștere, SGR, factorul de conversie a hranei, FCR, factorul de conversie a proteinei (PER).
3.3.3. Rezultate si discutii
3.3.31. Controlul calitatii apei
Monitoringul calitatii apei în unitățile de crestere s-au efectuat s-au efectuat atat zilnic cat si saptamanal. Zilnic s-au înregistrat valorile oxigenului si a temperaturii, si saptamanal s-au efectuat analize de determinare a nitratilor , amoniului si pH-ul.
Temperatura, a oscilat in intervalul 27,5 – 29 oC (figura nr. 3.) , ecartul fiind inclus in ecartul optim al speciei conform El-Sherif et al., 2009, dinamica tempereturii apei în cele patru variante experimentale, este similara datorită caracterului recirculant al apei si al incalzitorelor cu termostat. Analiza statistica efectuata asupra valorilor din tabloul termic al celor patru variante experimentale confirmă afirmația , în sensul că nu s-au înregistrat diferențe semnificative în aceasta privință (p>0,05).
Oxigenul. Daca fata de regimul termic al apei tilapia este oarecum pretentioasa, fata de alti factori de mediu prezinta o plasticitate deosebita. Astfel, poate rezista timp de citeva ore la concentratii ale oxigenului solvit in apa de 0.1 mg/l. Concentratiile optime variaza insa intre 3-8 mg oxigen /l apa.
Ph-ul apei trebuie sa fie cuprins intre 5-11 unitati, optim intre 6,5-8,5.
Concentratia oxigenului are influenta directa asupra hranirii metabolismului si cresteri. Dupa hranire, rata de consum a oxigenului creste datorita digestiei. Daca nivelul de oxigen dizolvat in apa este scăzut, consumul de hrana este limitat deoarece pestii nu pot prelua suficient oxigen care sa faca fata cererii mari de energie.
Compatativ cu alte specii, tilapia este rezistenta la concentratii mici ale oxigenului. O.niloticus poate supravietui la concentratii de oxigen dizolvat mai mici de 0,3 mg/l (T.Pompa si M. Masser,1999).
In sistemele recirculante, concentratia de oxigen dizolvat trebuie mentinuta peste 60 procente de saturatie sau peste 5 ppm pentru o crestere optima a pestilor in majoritatea apelor calde.
Printre factorii cei mai importanti care influenteaza intensitatea metabolismului la pești in general se număra talia corpului, consumul de oxigen în corelație cu temperatura apei si hrana distribuita, viteza curentului de apa.
Dinamica concentrației în oxigen dizolvat (Figura nr.3.3.31) este în strânsă corelație cu regimul termic al peștilor, indicând faptul ca acest parametru a fost menținut în ecartul optim al speciei. Prelucrarea statistica a acestui parametru indica că nu sunt diferențe semnificative între variantele experimentale în ceea ce priveste concentratia de oxigen dizolvat si pH ul apei.
Valorile înregistrate, au indicat condiții de mediu adecvate pentru creșterea tilapiei de Nil în timpul perioadei experimentale (Figura 3.3.31. Și Figura 3.3.32.).
Amoniu. Concentratia amoniacului neionizat din apa (NH3) prezintă implicații practice foarte importante asupra calcului debitului de primenire a apei din bazinele de crestere. O. niloticus si O. aureus manifestă o diminuare a creșterii la nivele de aproximativ 0,15 mg amoniac/l apa. Totusi peștii rezistă în ape cu concentratii ale amoniacului de pina la 1,0 mg/l, doza letala DL-50/48 fiind de 2,8 mg/l.
Comparativ cu alta specii, tilapia poate tolera concentratii riddicate de amoniac in stare neionizata dar chiar si asa la concentratii mici de 0,08 mg/l consumul de hrana se diminueza, iar al o expunere prelungita la concentratii de 0,2 mg/l poate aparea mortalitate (T.Pompa si M. Masser,1999).
Pe durata experimentului valorile înregistrate au fost cuprinse în ecartul de 0,02 – 0,04 mg/L, fiind prezentate principalele valori medii în fiecare varianta în figura 3.3.32.
Azotitii si azotatii. Pentru azotiti se recomanda ape cu concentratii de 0,03-0,15 mg/l, in timp ce pentru azotati concentratiile optime se situeaza în intervalul 3,05-3,65 mg/l.Toxicitatea azotitilor este puternica pentru multi pesti deoarece transforma hemoglobina dintr-un complex instabil intr-unul stabil diminuand capacitatea acestuia de a transporta oxigenul.Intoxicarea cu azotiti este adesea numita boala “sangelui maro”.
Comparativ cu alte specii tilapia tolereaza azotitii, iar concentratiile de 5ppm nu cauzeaza mare stes tilapiei.Atat azotatii cat si azotitii sunt produsi ai oxidarii amoniacului, proces mediat de 2 bacterii:Nitrosomonas si Nitrobacter.
Tilapia poate tolera concentratii ridicate de azotatii, dar nu mai mult de 500mg/l.Valorile ideale pentru cesterea tilapiei in sisteme recirculante este mai mica de 20mg/l.
Pe durata experimentului s-au înregistrat valori relativ reduse a acestor parametrii, acest lucru fiind explicat de rata de primenire a apei.(figura 3.3.32)
Parametrii fizico- chimici ai apei au fost menținuți pe întrega perioadă experimentală în ecartul optim pentru specia studiată, în toate variantele experimentale demonstrand astfel eficienta filtrelor mecanice.
III.3.3.2. Indicatori de performanță ai creșterii
Prezentul studiu a evoluat modul în care aditivarea unui furaj cu vitamina C influentează performanta creșterii.
Din prelucrarea statistica a indicatorilor de performanta tehnologica obtinuti în cele patru variante experimentale, se desprind o serie de concluzii în ceea ce priveste ipoteza asumata, si anume dependenta dintre necesarul aditivarii furajelor si performanta cresterii biomasei de cultura.
Distribuția loturilor, în ceea ce privește variabila greutate , a evidențiat loturi cu distribuție normală (p>0,05) pus în evidență cu ajutorul testului de distribuție normală și reprezentat grafic cu ajutorul histogramelor (figurile 3.3.33; 3.3.34; 3.3.35; 3.3.36).
Figura 3.4.37. Histograma greutăților individuale inițiale și finale din varianta V3 (2000 mgAA/kg furaj)
Din analiza ecuatiilor creșterii prezentate sub forma grafică pentru fiecare din variantele experimentale (figura 3.3.38; 3.3.39; 3.3.40; 3.3.41), se desprind doua concluzii principale. Prima se refera la faptul ca nu se înregistreaza o diferenta relativ mare între factorii alometrici ai fiecarei variante la nivelul fiecarei unitati de crestere, valoarea cea mai apropiata de optim fiind in B4 (V4 (2000 mgAA/kg furaj)).
Cea de-a doua concluzie desprinsa din ecuatia cresterii priveste parametrul R2 sensibil egal în toate unitățile de creștere, ceea ce exprima omogenitatea coeficientului de conditie în toate variantele experimentale.
În varianta V2 (725 mgAA/kg furaj) putem observa o scădere a parametrului R2 la finalul experimentului (R2=0,039) ceea ce ne duce la concluzia că aditivare furajului ăn această variantă a produs diferențierea exemplarelor la finalizarea experimentului, deci o hrănire neomogenă.
Indicatorii tehnologici de performanță ai creșteri a tilapiei de Nil, Oreochromis niloticus, sunt prezentati analitic în tabelul 3.3.32, iar cei mai sugestivi sunt prezentati grafic în figura 3.3.42. Atat în prezentarea grafica cat si în cea analitica a indicatorilor de performanta tehnologica, se poate observa o crestere mai buna a biomasei se cultura în varianta V3 (2000 mgAA/kg furaj), în care cantitatea de AA adaugata în furaj a avut valorile cele mai ridicate.
Dinamica biomasei de cultura evidentiaza faptul ca acesta nu este dependenta de clasa de marime a materialului aspect valabil în toare variantele experimentale.
Sporul de crestere a biomasei este direct direct proportional cu biomasa initiala, dar nu se observa diferente semnificative din punct de vedere statistic (p>0,05). În conditiile aplicarii unei aceiași intensitati a hrănirii în toate variantele, s-a urmărit, în cadrul experimentului efectuat, identificarea unei eventuale corelatii între un alt indicator important factorul de conversie a proteinei (PER) și factorul de conversie a hranei (figura 3.3.43.).
Din reprezentarea grafica a acestor doi parametrii se poate observa în primul rand ca factorul de conversie al hranei este acelați în toate cele 3 variante experimentale comparativ cu martorul, având valoarea 0,57 g/g, neînregistrându-se diferențe semnificative statistic (p>0,05) ca si în cazul celorlalți parametri de creștere. Se evidentiaza de asemenea, faptul ca variatia factorului de conversie a hranei la nivelul celor patru variante experimentale este simetrica cu cea a factorului de conversie a proteinei (PER), având valori asemănătoare în toate variantele, la varianta martor PER a înregistrat o valoare de 5.30 g/g, în V1 o valoare medie de 5,29 g/g, V2 valoarea media a fost de 5,30 g/g, respectiv în V3 o valoare medie de 5,27.
Tabelul 3.3.32. Indicatorii de performanta tehnologica din cadrul experimentului
Figura 3.3.43. FCR (Factorul de conversie al hranei ) si PER (Factorul de conversie al proteinei)
În ansamblu prin analiza critica a tuturor indicatorilor tehnologici realizați în cadrul acestui experiment, se poate concluziona, că nivelul de vitamina C în furaj nu este direct proportională cu performanța creșterii într-un sistem recirculant.
Este posibil, în cazul experimentului nostru sa nu fi mentinut, în permanenta , din considerente obiective, parametrii de calitate ai apei în domeniul optim pentru tilapia, situatie în care profilaxia nutritionala sa nu fi influențat foarte mult performanta cresterii dar pe de alta parte nu s-au inregistrat mortalitati de-a lungul experimentului si nici imbolnaviri.
Figura 3.3.44. Factorul de converie a hranei (FCR) si rata specifica de crestere (SGR)
Estimarea concentrației de vitamina C din tesutul muscular al tilapiei de Nil
Concentrația de vitamina C din tesutul muscular se realizează după determinarea λmax, a unei colorații specifice determinate cu ajutorul UV-spectrofotometrului, se citesțe valoarea absorbanței a probelor standard (blanc) care vor forma curba de calibrare. Prin plotarea concentrațiilor de vitamina C la o absorbanță corespunzătoare, se va obține curba de calibrare(Figura 3.3.45)(Mirea C.,2013).
Concentrația de acid ascorbic poate varia datorită condițiilor de mediu cum ar fi temperatura și mediul în care acesta este menținută până la folosirea acesteia.
În studiile efectuate s-a putut observa o usoară descreștere a conținutului în vitamina C datorită temperaturii si depozitării.
Rezultatele au arătat ca vitamina C din țesut descrește odată cu creștere valorii introduse în furaj .
3.3.4. Concluzii
Principalul deziderat tehnologic ce trebuie realizat într-un sistem recirculant de acvacultură constă în asigurarea unor condiții mediale care să corespundă, într-o cât mai mare măsură, particularităților ecofiziologice ale speciei de cultură. Obținerea produsului de cultură în condiții de maximă profitabilitate impune realizarea unui ritm de creștere cât mai ridicat al biomasei, respectiv o perioadă cât mai scurtă de timp până la atingerea taliei comercializabile.
Datorita proprietatilor sale asupra sistemului imunitar vitamina C reprezinta principalul factor in profilaxia nutritionala, pe baza celor prezentate in cadrul acestei lucrari putem afirma ca nu se evidentiaza prin calcule statistice nici o doza de vitamina C pe care o putem adauga în furaj pentru a intensifica hranirea, respectiv pentru a avea importante performante tehnologice, cu toate acestea putem afirma ca adaosul de AA asupra pestilor a avut un efect benefic neînregistrându-se mortalitati pe toata durata experimentului si de asemenea nici îmbolnaviri.
În literatura de specialitate putem remarca faptul ca se recomanda un regim suplimentat cu vitamina C ori de cate ori au intervenit boli în sistemele de crestere asupra biomasei de cultura.
Deoarece vitamina C nu poate fi sintetizata de pesti putem observa ca exista cantitai minime al acestei vitamine în orice furaj comercial.
Pentru a optimiza stabilitatea vitaminei C pe perioada productiei furajului si a depozitării acestuia în vederea hranirii pestilor , este recomandat sa se foloseasca o formă fosforiată a acesteia.doza recomandata de vitamina C în cazul păstravului, somonului si a somnului este de 1000 mg AA/kg furaj (Viviane Verlhac and Jacques Gabaudan et al., 2003), ceea ce m.a condus la alegerea unor cantitati mai mari sau mai mici decat acest optim în cadrul acestui experiment.
Recomandam în final administrarea de Vitamina C în furaj dupa fiecare perioada de stres tehnologic cat si dupa perioada de imunitate scazuta, inanitie sau administrare de medicamentatie.
III.4. Performanța creșterii în raport cu creșterea compensatorie
III.4.1. Ipoteza asumată
Creștere compensatorie este un termen folosit pentru a descrie o perioadă de hrănire intensă, însoțită de o creștere mai mare, urmată de o perioadă de privare de hrană, pentru a recupera greutatea corporală inițială sau traiectoria de creștere.
Multe organisme prezintă o creștere mai mare, în perioada de recuperare de la privarea totală sau parțială de hrană, decât în timpul perioadelor de hrănire continuă, și, astfel, obținându-se aceeași greutate corporală ca și la cele hrănite continuu cărora le sunt aplicate condiții tehnologice normale pentru un management nutrițional adecvat ( Ali et al.,2003). Acestă teorie este valabilă și la multe specii de pești. Studii asupra peștilor, au arătat că are loc o creștere compensatorie, după o perioadă de inaniție (Zhu et al.,2005). În studiilele lui ( Ali, 2003) și ( Zhu, 2005), gradul de creștere compensatorie apare după următoarele criterii: în funcție de specie și protocolul experimental de hrănire, durata și intensitatea perioadei de inaniție, insoțită de depresia creșterii (Ali M.,2003).
Creșterea compensatorie a diferitelor specii de pești poate fi explicată prin severitatea perioadei de inaniție impusă înainte de perioada de hrănire continuă (Bull și Metcalfe 1997 . Hayward et al 1997). În plus, perioada de inaniție, provoacă o creștere compensatorie care poate varia la diferite specii de pești . Weatherley și Gill ( 1981) au raportat faptul că puietul de păstrăvul curcubeu, Oncorhynchus mykiss, supus unui experiment de creștere compensatorie au fost hrăniți o perioadă de 16 săptămâni, apoi au fost supuși unei perioade de inaniție de 3 săptămâni, iar la finalul experimentului au putut observa faptul că păstrăvul curcubeu supus hrănirii compensatorii a avut o greutate finală mai mare decăt în cazul celor din varianta martor care au fost hrăniți continuu, cu toate acestea, grupurile restrânse, supuse unor perioade de inaniție mai mici au reușit să recupereze greutatea corporală pierdută, după 12-15 săptămâni de hrănire continuă astfel avînd aceiași biomasă finală ca a martorului. Wang și colab. ( 2000) au constatat că hibridul de tilapia, Oreochromis mossambicus × O. niloticus, au prezentat creștere compensatorie după o perioadă de inaniție de o săptămână, dar privarea de hrană pentru o perioadă mai lungă de timp, nu a condus la o creștere compensatorie. Studii recente au demonstrat că o singură fază a privațiuni de hrană a provocat o creștere compensatorie la barramundi , Lates calcarifer ( Tian și Qin 2003, 2004 ). Răspunsul creșterii compensatorii este de multe ori observat concomitent cu aport crescut de hrană fără nici o îmbunătățire a eficienței de conversie a hranei (Hayward et colaboratorii 1997; Wanget al 2000, 2005 ;Xie et al 2001 ;Nikki et al 2004; Tian și Qin 2004), dar s-a putut observa o îmbunătățire a eficienței ratei hrănirii a fost de asemenea raportate (Russell și Wootton 1992; Gaylord și Gatlin 2000, 2001). Aceste diferențe pot fi legate de diferitele protocoale experimentale aplicate, a condițiilor de mediu sau diferitelor condiții fiziologice ale peștilor.
În contextul privind studiul actual al cunoașterii, ipoteza asumată în cadrul prezentului experiment este aceea de a evalua potențialul de creștere compensatorie a tilapiei de Nil în condițiile unui sistem recirculant de acvacultură industrială. Infirmarea/confirmarea acestei ipoteze reprezintă un bun argument pentru a aprecia, nevoia introducerii acestei specii de cultură în acvacultura românească.
III.4.2. Design Experimental
Infrastructura în cadrul careia s-a desfășurat experimentul a fost reprezentată de sistemul recirculant al Departamentului de Acvacultură, Știința Mediului și Cadastru, Facultatea de Știința si Ingineria Alimentelor, Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați. Experimetarile s–au desfășurat pe o perioadă de 28 de zile, în intervalul mai-iunie 2012. În Statia pilot II al Catedrei de Acvacultură, Știința Mediului și Cadastru, modulul de creștere prezintă 4 unități de creștere experimentale. Numărul unităților de creștere a asigurat flexibilitatea necesară în ceea ce privesc indicatorii biotehnologici urmăriți. Designul sistemului recirculant pilot a fost astfel proiectat încât să fie posibil controlul și menținerea într-un interval optim a principalilor parametrii fizico-chimici ai apei, anume: conținutul în oxigen, concentrația amoniacului, concentarția nitriților și a pH-ului.
Repartizarea materialului biologic pe variante a fost notată cu V. Iar unitățile de creștere au fot notate cu B, reprezentată grafic în figura III.4.1. În cadrul figurii sunt prezentate datele de la momentul inițierii experimentului, respectiv numărul de exemplare, masa medie individuală și biomasa totală.
Figura III.4.1. Repartizarea materialului biologic în cele patru variante experimentale
Înainte de popularea unităților de creștere ale sistemului recirculant, materialul biologic a fost investigat în vederea stabilirii stării sanitare a materialului. În acest sens cate 5 exemplare din fiecare variantă au fost analizate sub aspect clinic și anatomo –patologic pentru depistarea eventualilor agenți patogeni care ar putea să intervină în declanșarea unor patologii pe parcursul experimentului.
Pentru a evalua creșterea compensatorie a puietului de tilapia, în condițiile unui sistem recirculant de acvacultură, exemplarele din varianta V1 (B1), au fost hrănite continuu timp de 28 de zile, în timp ce în varianta V2 (B2) au fost hrănite 2 zile, după care 2 zile au fost private de hrană, în variantă V3 (B3) au fost hrănite 4 zile, după care 4 zile au fost private de hrană, iar în varianta B4 (T4) au fost hrănite 6 zile după care au fost private de hrană 6 zile aceste cicluri repetandu-se pe o perioadă de 28 de zile. La sfârțitul experimentului cantitatea de furaj distribuită a fost următoarea: în varianta V1 a fost de 1312 g/ unitate, în V2 și V3 a fost de 624 g/unitate, iar în V4 de 648 g/unitate. În cazul variantei de hrănire continuă/zilnică, cantitateade furaj zilnică pe toată perioada experimentală a fost de 1,2 % din biomasă, în celelate variante s-a administrat aceiasi cantitate de hrană zilnică adică 1,2% din biomasa numai în perioadele de hrănire, respectiv varianta V2 – 2 zile de hrănire reprezentand, 6 cicluri de hrănire pe parcursul desfășurării experimentului, în V3 – 4 zile de hrănire, însumand la finalul experimentului 3 cicluri de hrănire, și respectiv V4 cu 6 zile de hrănire, însumand la finalul experimentului 2 cicluri de hrănire active.
În cadrul acestui experiment materialul biologic a fost hrănit cu un tip de furaj dedicat crapului cunoscut sub denumirea comercială de SOPROFISH 32/10 PROFI; profilul biochimic al furajului este prezentat in tabelul nr. III.4.1.
Principalii parametrii biochimici ai furajului, respectiv conținutul proteic (32%) și valoarea energetică, respectiv, granulația de 4 mm corespund cerințelor nutriționale ale stadiului de dezvoltare a speciei (Oprea L. et al.,2000). În ceea ce priveste intensitatea hrănirii, aceasta s-a adoptat în funcție de posibilitățile reale de control a calității apei din unitățile de creștere, si anume 1,2 % BW (kg furaj/kg biomasa*zi).
Materialul biologic a fost hrănit manual, furajul fiind repartizat în patru porții egale și distribuit la un interval de 3 ore (900, 1200, 1500, 1800). În varianta în care exemplarele au fost hrănite continuu, furajul a fost distribuit zilnic, în timp ce în celelalte variante a fost distribuit doar jumătate din perioada primei variante, la aceleasi ore si intensitate ca în cazul variantei martor, respectand pentru fiecare variantă în parte zilele de hrănire urmate de perioada de inaniție.
Tabelul nr.III.4.1. Compoziția biochimică a furajului SOPROFISH 32/10 PROFI
Parametrii fizico-chimici ai apei au fost monitorizați pe parcursul experimentului cu ajutorul instrumentelor descrise în capitolul II ( vezi 2.2–tab. 2.21).
Ca și în cazul experimentelor anterioare s-au efectuat măsurători somatice. În cazul prezentului experiment s-au efectuat măsurători la inițierea si la finalizarea acestuia, astfel au fost cântarite toate exemplarele din cele patru variante (W±1 g), și efectuate măsurători ale lungimii totale pe un eșsantion de 20 de exemplare, astfel determinându-se lungimea totală medie (L±1 mm). În baza măsurătorilor efectuate s-au calculat principalii parametrii de creștere, anume, sporul real de creștere (Sr), ritmul zilnic de creștere (GR), rata specifică de creștere (SGR), factorul de conversie al hranei (FCR), factorul de conversie al proteinei (PER), a căror relații de calcul sunt prezentate în capitolul II (vezi 2.3).
III.4.3. Rezultate și discuții
III.4.3.1. Controlul calității apei
Recuperarea în greutate la pești poate fi influențată de unii factori de mediu cum ar fi temperatura apei, calitatea apei (conținut de oxigen, amoniu, nitriți, nitrați) (Rubio, 2010).
Principalii parametrii de calitate ai apei monitorizați au înregistrat valori constante pe parcursul desfășurării experimentului, și nu au fost influențați de cantitatea de hrană administrată în cele patru variante experimentale. Valorile parametrilor fizico-chimici ai apei s-au situat în limitele optime ale speciei studiate și nu au prezentat diferențe semnificative statistic ( s-a aplicat testul T, p>0,05) iar evoluția lor în timp poate fi urmărită în graficele din fig. 3.÷ 8.
Oxigenul dizolvat s-a menținut în intervalul optim pe tot parcursul etapelor experimentale (B1 – 8,7±0,05 mg/L, B2 – 8,7±0,06 mg/L, B3 – 8,55±0,06 mg/L, B4 – 8,15±0,07 mg/L). Metabolismul, creșterea și chiar rezistența la anumite boli poate scădea atunci când peștii sunt expuși la concentrații ale oxigenului dizolvat sub nivelul optim pentru o perioada de timp prelungită. In sistemele recirculante, concentrația oxigenului dizolvat trebuie menținută la un nivel superior nivelului celui de 5 ppm sau 60 % saturație pentru o creștere optimă. De asemenea, menținerea unei concentrații ridicate de oxigen in biofiltre este esențială pentru procesul de nitrificare (DO > 2 mg/L).
Figura 3. Evoluția valorilor medii zilnice ale DO în apa tehnologică
Temperatura a fost înregistrată odată cu măsurarea oxigenului dizolvat in masa apei (la nivelul bazinelor de cultura) și a variat într-un ecart optim (fig. 4). Temperatura s-a menținut în ecartul optim pentru creșterea speciei care se aliniază intervalului specificat și în literatura de specialitate (20-28 o C).
Figura 4. Evoluția temperaturilor medii zilnice din apa tehnologică
valorile medii ale pH-ului se încadrează (fig. 5.) într-un ecart cuprins intre un minim de 7,86 u.pH și un maxim de 7,94 u.pH (la nivelul bazinului B2). Valorile relativ constante în sistem se datorează apei introduse în sistem prin spălarea periodică materialelor filtrante de la nivelul treptei de filtrare mecanică (bureți, nisip, respectiv hidrociclon, nisip cuarțos), eventual al înlocuirii apei din sistem.
Figura 5. Variația valorilor medii zilnice ale pH-ului în apa tehnologică pe durata experimentului
Azotul amoniacal reprezentat de N-NH4, reprezintă principalul produs final al descompunerii substanței organice reziduale (hrană neconsumată, dejecții) de către bacteriile heterotrofe. Produsul final al acestui proces este amoniul, compus instabil ce se transformă în amoniac. In consecință, in apă, azotul amoniacal există sub forma a două componente aflate în echilibru anume, forma ionizată (NH4+-N) și forma neionizată (NH3-N); forma neionizată este foarte toxică pentru pești în timp ce forma ionizată este mai puțin dăunătoare. Raportul dintre cele două forme ale azotului amoniacal este determinat, în primul rând, de reacția apei, concentrația formei neionizate, crescând pe măsura creșterii pH-ului. In cazul sistemului nostru recirculant, in fig. 6. este evidențiată evoluția N-NH4. Se observa o evoluție optima, ecartul de variație al valorilor fiind cuprins intre un minim de 0,06 mg/l N-NH4 si un maxim 0,36 mg/lN-NH4 la nivelul bazinului 4.
Figura 6. Variația concentrației N-NH4+, in apa tehnologica pe durata experimentului
Valorile înregistrate în sistem variază într-un ecart destul de larg, unele valori situându-se la limita maxim admisă pentru ciprinicultură, neatingându-se însă valorile nocive care ar fi putut pune în pericol desfășurarea vieții în bazine. Efectul general al expunerii pe termen lung la o concentrație mare de amoniac constă în stagnarea creșterii și o sensibilitate crescută față de îmbolnăvirile de natură infecțioasă.
prezenta nitriților este cuantificata prin determinarea concentrației N-NO2, care arata faptul că modul de operare a biofiltrului este corespunzător, la nivelul acestuia realizându-se activ procesul de nitrificare. Valorile arata o evoluție optima (fig.7.) a îndepărtării compușilor de azot prin procesul de nitrificare.
Figura 7. Variația concentrației NO2-, în apa tehnologica pe durata experimentului
acumularea nitratilor este prezentată in fig. 8. și confirmă că modul de operare a biofiltrului este corespunzător, la nivelul său realizându-se activ procesul de nitrificare.
Figura 8. Variația concentrației NO3-, in apa tehnologică pe durata experimentelor
În cazul experimentului de față, parametrii de calitate ai apei, s-au menținut în ecartul optim al speciei Oreochromis niloticus, astfel echipamentele de condiționare a apei reușind să trateze și să reutilizeze apa tehnologică eficient, pierderile de apă din sistem ne fiind mai mari de 10% din volumul total al sistemului.
III.4.3.2. Indicatori de performanță tehnologică
Obiectivul prezentului experiment a fost acela de a evalua potențialul de creștere compensatorie a tilapiei de Nil, proces destul de complex studiat în detaliu în literatura de specialitate. Din analiza critică și prelucrarea statistică a indicatorilor de performanță tehnologică, obținuți în cele patru variante experimentale, se desprind o serie de concluzii importante în ceea ce privește ipoteza asumată, anume, potențialul de creștere compensatorie a tilapiei de Nil în condițiile unui sistem recirculant de acvacultură industrială.
Este cunoscut faptul că literatura de specialitate recomandă, pentru creșterea compensatorie, folosirea unor loturi omogene de pești în ceea ce privește talia lor, astfel încât rezultatele obținute să prezinte credibilitate (Ali M, 2003).
Astfel, pentru a pune în evidență omogenitatea inițială și finală a loturilor de pești din cadrul experimentului am folosit coeficientul de variație prezentat grafic în figura 9
Obiectivul prezentului experiment a fost acela de a evalua potențialul de creștere compensatorie a tilapiei de Nil, proces destul de complex studiat în detaliu în literatura de specialitate. Din analiza critică și prelucrarea statistică a indicatorilor de performanță tehnologică, obținuți în cele patru variante experimentale, se desprind o serie de concluzii importante în ceea ce privește ipoteza asumată, anume, potențialul de creștere compensatorie a tilapiei de Nil în condițiile unui sistem recirculant de acvacultură industrială.
Este cunoscut faptul că literatura de specialitate recomandă, pentru creșterea compensatorie, folosirea unor loturi omogene de pești în ceea ce privește talia lor, astfel încât rezultatele obținute să prezinte credibilitate (Ali M, 2003).
Astfel, pentru a pune în evidență omogenitatea inițială și finală a loturilor de pești din cadrul experimentului am folosit coeficientul de variație prezentat grafic în figura 9
Figura 3.4.33. Coeficientul de variație la începutul și la finalul experimentului
Coeficientul de variație a înregistrat o valoare de 22,08% în prima variantă, de 20,41% în varianta V2 (2/2), 20,41în V3 (4/4), și respectiv 20,19% în V4 (6/6), ceea ce se poate observă este că cele patru loturi sunt omogene cu ușoare diferențe, dar fără diferențe semnificative statistic (p>0,05). Se poate observa la finalul experimentului o scădere a valorilor coeficientului de variație atât în cazul variante în care peștii au fost hrăniți continuu cât și în celelalte variante, putem însă observa faptul că avem o diferență semnificativă (p<0,05) între V1 (Martor) – hrănire continuă având valoarea 19,96 % și variante V2(2/2) cu 16,43%, V3 (4/4) cu valoarea medie de 18,27%, respectiv V4 (6/6) cu valoarea 16,05%. Pe baza valorilor obținute la final putem afirma ca materilul biologic din cele 4 variante experimentale este omogen. Este de remarcat ca variabilitatea intragrup se accentuează mai mult în cazul tilapiei hrănite continuu comparativ cu materialul biologic înfometat și apoi rehrănit.
Distribuția loturilor, în ceea ce privește variabila greutate , a evidențiat loturi cu distribuție normală (p>0,05) pus în evidență cu ajutorul testului de distribuție normală și reprezentat grafic cu ajutorul histogramelor (figurile 3.4.34; 3.4.35; 3.4.36; 3.4.37).
O altă caracteristică importantă urmărită în cadrul experimentului a fost caracterizarea generală a creșterii, definită prin valoarea coeficientului alometric “b”, care evidențiază condiția biomasei de cultură.
O altă caracteristică importantă urmărită în cadrul experimentului a fost caracterizarea generală a creșterii, definită prin valoarea coeficientului alometric “b”, care evidențiază condiția biomasei de cultură.
Din analiza ecuațiilor creșterii, prezentate sub formă grafică (figurile 14÷17) pentru fiecare din variantele experimentale se desprind două concluzii principale. Prima dintre acestea se referă la faptul ca valoarea factorului alometric are cea mai bună valoare în varianta V1 (Martor). Cea de-a doua concluzie desprinsă din analiza ecuației creșterii este despre valoarea parametrului R2, și anume faptul că putem observa o scădere a acestuia în comparație cu varianta martor în care peștii au fost hrăniți continuu și care prezintă o creștere a omogenității, se poate observa cu ajutorul factorului de condiție o scădere a omogenității treptat în cele trei variante experimentale V2, V3 și respectiv V4, în care exemplarele au fost înfometate și apoi re-hrănite.
Asigurarea funcționalității sistemului și managementul tehnologic riguros aplicat pe parcursul experimentului au făcut posibilă asigurarea unei supraviețuiri remarcabile a materialului biologic (100%), respectiv sporuri de creștere însemnate ale biomasei de cultură în toate variantele experimentale. Dinamica creșterii biomasei de cultură în cele patru variante experimentale sunt evidențiate de parametrii consacrați ai performanței creșterii prezentați în tabelul 3 și descriși în cele ce urmează.
Astfel, analizând greutățile tilapiei de Nil din cele patru variante experimentale (control, V2- 2 zile hrănire/2 zile inaniție, V3- 4 zile hrănire/ 4 zile inaniție, respectiv V4 – 6 zile hrănire/6 zile inaniție), s-au observat diferențe semnificative între martor si variante (p=0,001; p<0,05), respectiv între exemplarele hrănite continuu și cele înfometate și re-hrănite. Rezultatele obținute ne indică o creștere parțială în greutate în comparație cu varianta de control.
O altă concluzie este confirmată de calculul statistic privind lungimile exemplarelor din cele trei variante testate ce arată diferențe semnificative (p=0,02; p<0,05) în comparație cu varianta martor; de aici putem desprinde opinia că exemplarele din variantele înfometate și apoi re-hrănite au avut o compensare parțială în lungime la finalul experimentului. Datele obținute sunt comparabile cu cele din literatura de specialitate care descriu, de asemenea, o creștere compensatorie parțială a lungimii (Bavčević, 2010).
Analiza dinamicii biomasei de cultură evidențiază potențialul de creștere favorabil al exemplarelor din varianta V2 (2 zile hrănire urmate de 2 zile înfometare) de a recupera greutatea pierdută în perioada de înfometare ajungând biomasa de cultură a variantei martor cu doar jumătate din cantitatea de hrană primită de martor. Astfel, plecând de la o biomasă inițială de 3777 g în V1, 3773 g în V2, 3774 în V3, respectiv 3776 în V4, ce demonstrează valori sensibil egale în toate unitățile de creștere, s-a ajuns la finalul experimentului, după 28 de zile, la o biomasă de 4846 g în varianta V1 (Martor – hrănire continuă), 4457 g în V2, 4339 g în V3 și, respectiv, 4290 g în V4, moment ce evidențiază faptul că variantele V2 și V4 au valori apropiate ale biomasei finale (figura 3.4.42)
Tabelul 3.4.32. Indicatorii tehnologici de creștere ai tilapiei de Nil
Figura 3.4.42. Evoluția biomasei în cele două variante experimentale
Sporul de creștere un alt indicator biotehnologic important al creșterii, a evidențiat ca și în cazul masei medii individuale, o valoare mai mare la martor 1069 g, în timp ce pentru varianta V4 s-a înregistrat cel mai mic spor de creștere (514 g).variantele intermediare au fost V2 și V3 în care valorile înregistrate au fost de 684 g, respectiv 565 g.
Figura 3.3.43. Sporul total de creștere în cele patru unități experimentale
Rata specifică a hranei (SGR) , respectiv factorul de conversie al hranei (FCR) sunt parametrii ce exprimă, dinamica creșterii individuale si a biomasei de cultură în cele patru variante experimentale. În ceea ce privește factorul de conversie a hranei (figura 3.4.44), s-a înregistrat o valoare de 1.22 g furaj/spor de biomasă în varianta V1 în care exemplarele au fost hrănite continuu, o valoare de 0,91 g furaj/g spor de biomasă în varianta V2, varianta în care peștii sunt hrăniți 2 zile și apoi privați de hrană 2 zile. Valorile factorului de conversie a hranei sunt sensibil egale în variantele V3 cu o valoare de 1,10 g furaj/g spor de biomasă și V4 cu o valoare de 1,26 g furaj / g spor de biomasă, capacitatea de conversie a hranei a fost afectată de perioadele de hrănire si infometare de 4 zile ,respectiv 6 zile.
Figura 3.4.44. Factorul de conversie al hranei (FCR) și rata specifică de creștere
Rata specifică a creșterii este invers proporțională cu factorul de conversie al hranei (FCR), înregistrand valori diferite pentru cele patru variante, astfel : în varianta V1 valoarea înregistrată a fost de 1,00 % spor de biomasă/zi, în B2 de 0,67 % spor de biomasă/zi, B3 a avut o valoare de 0,56 % spor de biomasă/zi, respectiv în B4 o valoare de 0,51 % spor de biomasă/zi.
Factorul de conversie al proteinei (PER) reprezintă un indicator direct dependent de sporul de creștere și cantitatea de proteină din furajul ingerat și, din acest motiv , o valoare mare a sporului de creștere pentru exemplarele hrănite cu aceiași cantitate de proteină determnă o valoare proporțională a factorului de conversie al proteinei.
Cantitatea totală de proteină administrată în cele 4 variante experimentale a fost diferită datorită faptului ca în cele trei variante în care peștii au fost înfometați și apoi rehrăniți s-a utilizat jumătate din cantitatea de furaj distribuită în varianta V1 cu hrănire continuă, astfel în V1 valoarea proteinei brute /unitate decreștere a fost de 419.84, în varianta V2 a avut vaoarea 199.68, V3 cu o valoare de 199.68, respectiv V4 cu 207.36. Factorul de conversie al proteinei a variat direct proporțional cu rata specifică de creștere (SGR) (figura 3.4.45).
Figura 3.4.45. Factorul de conversie al proteinei (PER) și rata specifică de creștere
Valorile tuturor indicatorilor de performanță, alături de calculul statistic aplicat, evidențiază, în cazul prezentului experiment, potențialul de creștere compensatorie a speciei Oreochromis niloticus de a prezenta o creștere parțială de masă a exemplarelor ce au fost înfometate și apoi rehrănite.
Creștere compensatorie prezintă multe avantaje în acvacultură, inclusiv utilizarea eficientă a hranei și/sau rata de creștere sporită, deșeuri alimentare minimizate și diete alimentare alimentare mai flexibile, dar au existat o serie de rezultate inconsistente. Unele specii de pești (de exemplu, somn de canal și somonul de Atlantic ), au raportat o compensare integrală, în timp ce altele au prezentat o compensație parțială. Mai mult decât atât, la anumite specii de pești (de exemplu peștele soare hibrid), a fost raportată o supracompensare.
În experimentul de față creșterea compensatorie la finalul experimentului, adică după 28 de zile, a fost una parțială, astfel specia studiată în nici una din cele trei variante de privare de hrană ți apoi rehrănire nu a putut recupera integral masa pierdută in perioda de inaniție, însă prin faptul că în varianta V2 (2/2), FCR-ul obținut a fost mai mic decat în varianta V1 (Martor) putem afirma că la un interval de 2 zile hrănire, respectiv 2 zile inaniție tilapia poate recupera masa corporală pierdută.
3.5. Performanța creșterii în raport cu intensitatea hrănirii
3.5.1. Ipoteza asumată
Distribuția aportului energetic provenit din hrană, în ceea ce privește nivelul de hrănire al peștilor, este relativ constant în condiții favorabile de mediu, metabolismul bazal sau standard la pești este relativ constant, se poate schimba odată cu modificările cauzate de temperatură și de mărimea peștilor, printre alți factori. Energia consumată pentru metabolismul bazal, de obicei, crește cu creșterea nivelului de hrănire. Pești care au suferit o perioadă de inaniție sunt mai puțin activi, decât cei care sunt hrăniți corespunzător. Energia degajată de metabolismul bazal este proporțională cu nivelul hrănirii. Intensitatea hrănirii este proporțională cu intensitatea metabolismului bazal , sau de întreținere, fiind direct proporțională cu aceasta, odată cu creșterea intensității hrănirii, va crește si aportul energetic al organismului, astfel acesta va depozita energia ramasă în urma metabolismului de întreținere pentru creșterea în masă corporală.
Există mai mulți factori care pot modifica cerințele de energie ale peștilor, astfel ratele de hrănire ar trebui să fie ajustate pentru a compensa acești factori, pentru a evita supraalimentare, dar oferind în același timp suficientă energie pentru o creștere optimă. Dintre factorii care influențează performanța creșterii în raport cu intensitatea hrănirii vom detalia, după cum urmează:
( a) Temperatură . Temperatura mediului ambiant pentru organismele homeoterme, este importantă pentru ca odată cu scăderea temperaturii acestea trebuie să crească rata metabolică pentru a compensa pierderile de căldură suplimentare, pentru a menține temperatura corpului constantă. La poikilioterme fenomenul este puțin invers odată cu scaderea temperaturii mediului înconjurător, scade și temperatura corpului, și astfel scade si nivelul ratei metabolice. Rata metabolică scăzută la temperaturi scăzute le permite pokilotermelor sa supraviețuiască perioade lungi de timp, în condiții vitrege ale mediului înconjurător, gheață, mancare putina disponibilă.
Există pentru fiecare specie de pești o temperatură optimă la care aceștia se dezvoltă și cresc, astfel adaptându-se la schimbările climatice. Dacă există diferențe de temperatură,de obicei peștele va căuta temperatura cea mai favorabilă, aceasta fiind temperatura la care are loc o creștere optimă a peștilor, fiin un echilibru între aportul alimentar și necesarul de energie digestibilă.
(b) Calitatea apei de cultură. Energia utilizată pentru activitatea metabolică nu este disponibilă pentru creșterea organismului în biomasă. Acumularea de deșeuri metabolice în apă poate influența nivelul hrănirii și astfel performanța de creștere a speciei studiate, astfel unitățile de creștere ale peștelui ar trebui să fie proiectate pentru a maximiza utilizarea apei de cultură, fără a provoca condiții cauzatoare de stres a biomasei de cultură .
(c) Mărimea exemlarelor. Se consideră că pești mai mici produc mai multă caldură pe unitatea de greutate decat peștii mari. Peștii mai mici ar trebui să fie hrăniți un procent mai mare de hrană din biomasă decât peștii mari. La mamifere rata metabolica este proporțională cu puterea de trei sferturi din greutatea corpului ( W 0.75 ) . Exponentul aplicabile peștelui a fost raportată 0.34-1.0 . Factorul W0.8 utilizat de obicei . Este nevoie , evident, mai mult de lucru în acest domeniu . Munca la Laboratorul Tunison de pește Nutriție (Idaho , SUA) a indicat că păstrăvul curcubeu 1.0-4.0 g greutate au o rata metabolica proporțională cu W1.0 . Pește 4.0 – 50.0 g în greutate au rate metabolice proporțional cu W0.63 .
(d) Intensitatea hrănirii. Nivelurile de hrănire au de asemenea un efect asupra consumului energetic al peștelui, astfel de acest criteriu trebuie să ținem cont în proiectarea instalațiilor de creștere a peștilor de cultură. Oxigenul dizolvat este de obicei primul factor de limitare al creșterii in biomasă a peștilor. Consumul de oxigen crește la scurt timp după hrănire, ca urmare a consumului energetic pentru hrănire și a căldurii degajate pentru metabolizarea nutrientilor.
(e) alți factori . Mai mulți alți factori pot contribui la aceste cerințe energetice, tot ce impiedică o dezvoltate armonioasă a materialului biologic, și acumularea sporului de biomasă pot constitui factori nefavorabili, unii dintre aceștia sunt densitatea de populare, oxigenul scăzut și acumularea de deșeuri sunt unii dintre acești factori.
3.5.2. Design experimental
Infrastructura în cadrul careia s- a desfășurat experimentul a fost reprezentată de sistemul recirculant al Departamentului de Acvacultură, Știința Mediului și Cadastru, Facultatea de Știința si Ingineria Alimentelor, Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați. Experimetarile s –au desfășurat pe o perioadă de 30 de zile, în intervalul mai– iunie 2013. În Statia pilot III Modulul de creștere prezintă 12 incinte experimentale. Numărul unităților de creștere (12) a asigurat flexibilitatea necesară în ceea ce privesc indicatorii biotehnologici urmăriți, precum și posibilitatea efectuării repetițiilor în experiment.
Materialul biologic utilizat este reprezentat de tilapia de 37±1 g, și cu o lungime standard de 10±1mm provenit din cadrul Departamentului de Acvacultură, Știința Mediului și Cadastru, în urma reproducerii în cadrul Departamentului.
Premergator stocarii în unitățile de creștere, materalul biologic a fost investigat în vederea evaluării stării de sănătate. În acest scop, 10 exemplare de tilapia au fost analizate sub aspect clinic si anatomo-patologic pentru depistarea eventualilor agenți patogeni care ar putea declansa diverse stari de îmbolnavire.
S-au experimentat patru tiputi de intensități a hrănirii, fiind fiecare în triplicat, în figura 3.5.21. sunt prezentate datele de la momentul inițierii experimentului pe fiecare variantă experimentală, privind densitățile de stocare, respectiv masele medii individuale la nivelul ficărei unități de creștere.
În timpul experimentului s-a uitlizat furajul Soprofish 32/10, compoziția biochimică a furajului este prezentată în tabelul 3.5.22.
Principalii parametrii biochimici, anume conținutul proteic (33%) și valoarea energetică a furajului corespund nevilor nutriționale și stadiului de dezvoltate a speciei (Oprea L., 2000).
Rația zilnică de hrănire în cele patru variante experiementale a fost următoarea, în V1 s-a distribuit 3% din biomasă, pe tot parcursul experimentului, rația fiind reajustată la cantăririle intermediare, V2 avand o rație de 5% din biomasă, V3 cu o rație de 7 % din biomasa, și respectiv V4 în care hrana a fost administrată ad libitum dar la sfîrsitul fiecarei zile s-a procedat la cuantificarea rației zilnice astfel la final am putut calcula o rație zilnică medie pentru această variantă
Figura 3.5.21. Biomasa inițială și masa medie inițială în cele 4 variante experimentale
Tabelul 3.5.21. Compoziția biochimică a furajului Soprofish
Monitorizarea parametrilor fizico-chimici ai apei s-a realizat utilizănd instrumentele și echipamentele prezentate în capitolul II.
Astfel, s-au cântarit toate exemplarele (W±1 g) din cele doisprezece unități de creștere, , sporul real de creștere – Sr, ritmul zilnic de creștere – GR, rata specifică de creștere-SGR, factorul de conversie al hranei–FCR, factorul de conversie al proteinei–PER, relațiile de calcul ale acestor parametrii sunt prezentați în capitolul II (Vezi 2.3).
3.5.3. Rezultate și discuții
3.5.31. Controlul calității apei
Principalii parmetrii de calitate ai apei, monitorizați au înregistrat valori constante pe parcursul desfășurării experimentului, și nu au fost influențați de cantitatea de hrană administrată în cele patru variante experimentale. Valorile parametrilor fizico-chimici ai apei s-au situat în limitele optime ale speciei studiate și nu au prezentat diferențe semnificative statistic ( s-a aplicat testul T, p>0,05); parametrii de calitate ai apei sunt descriși detaliat în cele ce urmează:
Temperatura apei a oscilat în ecartul optim speciei, a variat între 24,0 minima și 27,90 oC maxima. Deoarece tilapia este o specie care are o toleranță mare fața de ecartul termic, valorile temperaturii din cadrul experimentului nu se situează în afara ecartului de confort termic (figura 3.5.31).
Oxigenul dizolvat a înregistrat o valoare medie de 6,34 , cu o minimă de 5,33 mg/l si o maximă de 8,12 mg/l în varianta (figura 3.5.31). valorile obținute în cadrul experimentului corespund exigențelor speciei și se încadrează în ecartul optim al speciei.
pH-ul a înregistrat valori cuprinse între 6,78 minimul, un maxim de 6,79 ți o valoare medie de 6,78. Valorile medii obținute în cadrul experimentului se încadrează în ecartul optim al speciei (Figura 3.5.31).
Figura 3.5.31.Variația temperaturii, oxigenului dizolvat și al pH-ului pe parcursul experimentului
Datorită bunei funcționări al filtrului nitrificator valorile medii ale compușilor azotului în cadrul experimentului s-au menținut în limitele optime ale speciei, astfel nitriții au avut aceleași valori în toate cele 4 variante experimentale, și anume, 0,01 mg/l.
nitrații au avut valori cuprinse între 104.06 ± 21.97 mg/l valoarea minimă și au avut valori medii de 118.54 ± 51.14 mg/l. Diverse studii au arătat faptul că speciile de pești de cultură pot tolera niveluri ridicate de nitrați (>200 mg/l), astfel că valoarea concentrașiilor de nitrați înregistrată pe perioada experimentală sunt tolerate de specia studiată.
În cazul experimentului de față, parametrii de calitate ai apei, s-au menținut în ecartu optimul optim al speciei Oriochromis niloticus, astfel echipamentele de condiționare a apei reușind să trateze și să reutilizeze apa tehnologică eficient, pierderile de apă din sistem ne fiind mai mari de 10% din volumul total al sistemului.
3.5.32. Indicatori de performanță tehnologică
Obiectivul prezentului experiment a fost acela de a evalua intensitatea de hrănire necesara tilapiei de Nil, proces destul de complex studiat în detaliu în literatura de specialitate. Din analiza critică și prelucrarea statistică a indicatorilor de performanță tehnologică, obținuți în cele patru variante experimentale, se desprind o serie de concluzii importante în ceea ce privește ipoteza asumată, anume, identificarea nivelului optim de hrănire a tilapiei de Nil în condițiile unui sistem recirculant de acvacultură industrială.
Este cunoscut faptul că literatura de specialitate recomandă, pentru identificarea nivelului optim de hrănire, folosirea loturilor de pești cât mai omogeni pentru ca rezultatele obținute să prezinte credibilitate (Ali M, 2003).
Distribuția loturilor, în ceea ce privește variabila greutate , a evidențiat loturi cu distribuție normală (p>0,05) pus în evidență cu ajutorul testului de distribuție normală și reprezentat grafic cu ajutorul histogramelor (figurile 3.5.32; 3.5.33; 3.5.34; 3.5.35).
O altă caracteristică importantă urmărită în cadrul experimentului a fost caracterizarea generală a creșterii, definită prin valoarea coeficientului alometric “b”, care evidențiază condiția biomasei de cultură.
Din analiza ecuațiilor creșterii, prezentate sub formă grafică (figurile 3.5.36; 3.5.37; 3.5.38; 3.5.39) pentru fiecare din variantele experimentale se desprind două concluzii principale. Prima dintre acestea se referă la faptul ca valoarea factorului alometric are cea mai bună valoare în varianta V1 (3%BW). Cea de-a doua concluzie desprinsă din analiza ecuației creșterii este despre valoarea parametrului R2, și anume faptul că putem observa o scadere a acestuia în comparație cu varianta V1(3%) în care la finalul experimentului valoarea lui R2, este apropiată de valoarea 1,astfel datorită hranei puține cantitativ, această variantă prezintă o creștere a omogenității, se poate observa cu ajutorul factorului de condiție o scădere a omogenității treptat în cele trei variante experimentale V2, V3 și respectiv V4, în varianta V3 și V4 se poate observa cum la finalul experimentului loturile care inițial earu omogene în greutate și lungime prezintă diferențe semnificative statistic intragrup (p<0,05).
Asigurarea funcționalității sistemului și managementul tehnologic riguros aplicat pe parcursul experimentului, au făcut posibilă realizarea unei supraviețuiri remarcabile a materialului biologic (100%), respectiv sporuri de creștere însemnate ale biomasei de cultură în toate variantele experiementale. Dinamica creșterii biomasei de cultură în cele patru variante experimentale sunt evidențiate de parametrii consacrați ai performanței creșterii prezentați în tabelul 3.5.32 și descriși în cele ce urmează.
Astfel, masele medii inițiale, au înregistrat valori apropiate în toate variantele experimentale. Prin testarea statistică, a maselor și lungimilor tilapiei de Nil în cele patru variante experimentale, nu s-au evidențiat diferențe semnificative statistic la debutul experimentului (p>0,05; p= 0,47) pentru masa exemplarelor, p=0,17 pentru lungimea exemplarelor), reprezentarea grafică a maselor medii inițiale și finale în figura 3.5.50.
Figura 3.5.40. Dinamica maselor medii inițiale și finale în cadrul experimentului
În urma testării statistice a greutăților și lungimilor la finalul experimentului putem trage următoarele concluzii. Astfel, între greutățile finale a tilapiei de Nil în cele patru variante experimentale (V1 (3%BW), V2 (5%BW), V3 (7%BW), respectiv V4 (ad libitum)), s-au observat diferențe semnificative între V1(3%BW) si celelalte variante (p=0,001; p<0,05), respectiv între exemplarele hrănite cu o rație mai mică în comparație cu cele hrănite la discreție. Rezultatele obținute ne indică faptul că exeplarele care au fost hrănite cu o rație mai mică de hrană valorifică mai bine hrana decat cele care au fost hrănite ad libitum. Cea de-a doua concluzie este dată de calculul statistic privind lungimile exemplarelor din cele patru variante având semnificație statistică (p=0,02; p<0,05) în comparație cu varianta V1, de aici putem desprinde ca exemplarele din variantele V2, V3 și V4 au avut o creștere în lungimela finalul experimentului mai eficientă decat în varianta V1 a experimentului. Datele obținute sunt comparabile cu cele din literatura de
Analiza dinamicii biomasei de cultură se observă că în varianta V4 cu hrănire ad libitum biomasa finală este de 3682, iar în V3 (7%BW), avand valoarea de 3633, între cele două variante experimentale la finalul experimentului nu s-au constatat diferențe semnificative statistic (p>0,05), de aici putem concluziona că nivelul de hrănire care a avut rezultate în ceea ce privețte greutatea finală individuală, și biomasa totală finală este acela de 7% pentru această talie. Astfel plecand de la o biomasă inițială de 1149 g în V1, 1148 g în V2, 1126 g în V3, respectiv 1098 în V4, sensibil egală în toate unitățile de creștere, s-a ajuns la finalul experimentului, după 34 de zile, la o biomasă de 2752 g în varianta V1 (3%Bw) , 3249 g în V2, 3633 g în V3, si 3682 g în V4, variantele V3 și V4 au valori apropiate ale biomasei finale (figura 3.5.41)
Tabelul 3.5.32. Indicatorii tehnologici de creștere ai tilapiei de Nil
Figura 3.5.41. Evoluția biomasei în cele patru variante experimental
Sporul de creștere un alt indicator biotehnologic important al creșterii, a evidențiat ca și în cazul masei medii individuale, o valoare mai mare la V4 de 71,70 g, în timp ce pentru varianta V1 s-a înregistrat cel mai mic spor de creștere (48,81 g), variantele intermediare au fost V2 și V3 în care valorile înregistrate au fost de 60,90 g, respectiv 71,45 g (figura 3.5.42).
Figura 3.5.42. Sporul total de creștere în cele patru variante experimentale
Rata specifică a hranei (SGR) , respectiv factorul de conversie al hranei (FCR) sunt parametrii ce exprimă, dinamica creșterii individuale si a biomasei de cultură în cele patru variante experimentale. În ceea ce privește factorul de conversie a hranei (figura 3.5.43), s-a înregistrat o valoare de 1.02 g furaj/spor de biomasă în varianta V1, o valoare de 1,41 g furaj/g spor de biomasă în varianta V2. Valorile factorului de conversie a hranei sunt sensibil egale în variantele V3 cu o valoare de 1,68 g furaj/g spor de biomasă și V4 cu o valoare de 1,60 g furaj / g spor de biomasă.
Figura 3.5.43. Factorul de conversie al hranei (FCR) și rata specifică de creștere
Rata specifică a creșterii este invers proporțională cu factorul de conversie al hranei (FCR), înregistrand valori diferite pentru cele patru variante, astfel : în varianta V1 valoarea înregistrată a fost de 2,57 %spor de biomasă/zi, în B2 de 3,04 %spor de biomasă/zi, B3 a avut o valoare de 3,44 % spor de biomasă/zi, respectiv în B4 o valoare de 3,56 % spor de biomasă/zi.
Factorul de conversie al proteinei (PER) reprezintă un indicator direct dependent de sporul de creștere și cantitatea de proteină din furajul ingerat și, din acest motiv, o valoare mare a sporului de creștere pentru exemplarele hrănite cu aceiași cantitate de proteină determnă o valoare proporțională a factorului de conversie al proteinei.
Cantitatea totală de proteină administrată în cele 4 variante experimentale a fost diferită datorită faptului ca în cele 4 variante s-au testat niveluri diferite de hrănire, aplicand ratii deferite în cele 4 variante experimentale, astfel în V1 valoarea coeficientului de conversie a proteinei a fost de 2,98 g/g, în varianta V2 a avut valoarea de 2,18 g/g, în V3 o valoare de 2,81 g/g, respectiv în V4 cu o valoare de 1,89 g/g (figura 3.5.44).
Figura 3.5.44. Factorul de conversie al proteinei (PER) și factorul de conversie al hranei (FCR)
III.6. Concluzii
Valorile tuturor indicatorilor de performanță, alături de calculul statistic aplicat, evidențiază, în cazul prezentului experiment, faptul că pentru această talie a speciei Oreochromis niloticus nivelul optim de hrănire pentru acumularea unui spor de biomasă este de 7%, o cantitate mai mare nu va fi consumată și va deprecia calitatea apei de cultură datorită hranei neconsumate.
O a doua concluzie este aceea că în varianta V1 (3%BW) și în varianta V2 (5%) biomasă, loturile la finalul experimentului au fost loturi omogene, chiar daca a intervenit competiția la hrănire.
EVALUAREA PROFILULUI HEMATOLOGIC ȘI BIOCHIMIC SANGUIN ÎN DIFERITE VARIANTE DE MANAGEMENT TEHNOLOGIC AL SISTEMELOR RECIRCULANTE DE ACVACULTURĂ
IV.1. Profilul hematologic al tilapiei în raport cu termica apei
Sângele, alaturi de lichidul interstițial și limfă, sunt componentele principale ale mediului intern ale organismului. sângele este un tesut lichid care reprezinta 6-8 % din greutatea corporala. Componentele sângelui sunt:
elemente figurate (celule functionale mature) si
plasma sanguina (mediul lichid in care circula elementele figurate).
Exista trei tipuri de elemente figurate, ele reprezentand 45% din volumul sangvin: globulele rosii (hematii sau eritrocite), globulele albe (leucocitele) și plachetele sangvine (trombocitele).
Sangele îndeplinește urmatoarele funcții în organism:
Functia respiratorie cu rolul de – a transporta O2 la tesuturi si CO2 de la țesuturi la branhii;
Functie nutritiva – transporta substante nutritive din alimente la diferite tesuturi;
Functie de excreție – transporta metaboliti spre organele de excretie de unde sunt eliminați în mediul înconjurator
Functia de termoreglare – transporta caldura de la organele interne spre suprafata corpului, de unde se transmite in mediul inconjurator
Functia de aparare a organismului – Reglarea funcțiilor și asigurarea unității organismului – alaturi de sistemul nervos sangele reprezintă o cale de legatura directă între structurile organismului, asigurând nu doar transportul unor substante reglatoare, dar și funcționarea coordonata a acestora.
Functia hemostatica. Hemostaza este un mecanism care permite oprirea hemoragiei in cazul lezarii vaselor.Intervin factori vasculari (vasoconstrictie) trombocitari si plasmatici.
Hipoglicemia reprezintă scăderea valorii glicemiei serice sub valorile considerate normale pentru fiecare specie. În literatura de specialitate sunt prezentate următoarele boli ale peștilor în care s-a înregistrat o scădere accentuată a valorii glicemiei serice:
eritrodermatita prezentă la specia crap (Řehulka, 2010)
în furunculoza prezentă la păstrăv s-au înregistrat valori ale glicemiei serice scăzute cu până la 50% față de valoarea normală ;
în stările de inaniție cronică;
în faza acută a stresului de boală observată la crapul de cultură crescut în viviere flotabile și bolnav de hidropizie infecțioasă (Pricope și colab., 1990).
Valoare scăzută ar putea fi explicată prin faptul că metabolizarea în condiții de stres determină o accelerare și cereri crescute de energie, prin urmare, conduce la o mobilizare sau sinteză a glucozei din glicogenul astfel stocat cum a fost demonstrat deja de către Barton și Schreck (1987), Pankhurst Kraak & Van Der (1997) și Wendelaar Bonga (1997).
Hiperglicemia reprezintă creșterea valorii glicemiei în sânge. Organismul peștilor, pentru a putea face față agresiunii agenților patogeni, își reconsideră rezervele de oxigen și energie. Conform datelor citate în literatura de specialitate, glicemia la pești, crește din cauza activării proceselor gluconeogenetice în urma cărora se eliberează în sânge o cantitate mare de glucoză (Wedemeyer și colab.,1981; Staurnes și colab., 1994).
Creșterea valorii glicemiei peste valorile normale se întâlnește în toate stările de stres, acut sau cronic sau în faza incipientă a unei boli infecțioase.
Hiperglicemia sângelui este, probabil, indicatorul cel mai frecvent folosit pentru a estima variația ce apare în perioada imediat următoare a intervenției unui factor stresant asupra materialului (Wedemeyer et al., 1990; Hardy & Audet, 1990; Tores et al. , 1991; Cech et al. , 1996). Alte studii au atătat ca glucoza din sînge . crește odată cu intensificarea agentului stresor asupra organismului, astfel având capacitatea de a produce energia necesară în metabolismul bazal al peștilor, acest indicator este dependent de cantitatea și caliatea dietei aplicate (Nakano & Tomlinson, 1967; Wendt & Saunders, 1973; Wydoski et al. , 1976).. Glucoza crește, ca un răspuns al instalării stării de stres, amploarea și durata menținerii acestui indicator la un nivel optim s-au dovedit a fi puternic dependente de specia de pește și de managementul nutrițional (Nakano & Tomlinson, 1967; Wendt & Saunders , 1973; Wydoski et al., 1976). Woodward & Strange (1987) și Lepage et al. (2000), au observat un nivel ridicat al glucozei la păstrăvul în comparație cu cel de crescătorie. Woodward & Strange (1987) și Lepage et al. (2000) 3,
Din literatura de specialitate am putut observa preocuparea pentru profilaxia nutriționala fiind considerat un parametru tehnologic important având un impact tehnologic deosebit asupra stării de sănătate a peștilor.
Principala lege biologică a acvaculturii este reprezentată de legea unității organismului cu mediul. Potrivit acesteia, fiecare organism, și specia în ansamblu, poate să existe și să se dezvolte numai în condițiile unui anumit mediu, la care specia respectivă s-a adaptat în procesul formării ei. Este foarte important a se avea în vedere că, cu cât este mai variabil mediul la care s-a adaptat specia cu atât mai mare este posibilitatea de dezvoltare și supraviețuire.
Apa, ca mediul de viață în care se dezvoltă peștii, trebuie să ofere condiții dintre cele mai bune determinate, în primul rând, de un anumit chimism ce exercită o influență directă asupra fiziologiei speciilor respective. Calitatea apei dintr-un sistem recirculant de cultură este determinată, la modul critic, de concentrația acesteia în oxigen dizolvat, azot amoniacal ne-ionizat, nitriți și dioxid de carbon. Nivelul concentrației azotaților, pH-ului și alcalinității apei constituie, de asemenea, parametri importanți de apreciere a calității apei (Cristea et al., 2002).
Este cunoscut faptul că într-un heleșteu condițiile mediale sunt menținute la nivelul cerinței tehnologice printr-o judicioasă echilibrare a inputurilor de hrană cu capacitatea asimilativă a heleșteului. In acest caz, productivitatea biologică naturală a heleșteului (alge, plante superioare, zooplancton, bacterii etc.) se comportă ca un filtru biologic care procesează deșeurile. Intensificarea producției într-un heleșteu implică creșterea, în aceeași măsură, a intensității hrănirii. De aceea, un anumit grad al intensității producției necesită aerarea suplimentară a apei. Capacitatea portantă a unui heleșteu cu aerare suplimentară, menționată de literatura de specialitate, este, în general, de cca. 5000†7000 kg/ha ceea ce reprezintă, în condițiile unei adâncimi medii a apei din heleșteu de 1,5 m, aproximativ 0,33†0,47 kg/m3 (Cristea et al., 2002).
Comparativ cu heleșteiele obișnuite, capacitatea portantă a unui sistem recirculant trebuie să fie mult mai mare, pe măsura cheltuielilor inițiale de capital. In aceste condiți, datorită costului ridicat al investiției și capacității limitate de filtrare biologică a bazinelor, un principal criteriu de management tehnologic al unui sistem recirculant constă în asigurarea capabilității curentului de apă, ce trece prin unitățile de creștere, de a spăla și evacua reziduurile metabolice digestive în primul rând, și în al doilea rând hrana neconsumată. In plus, o condiție imperativă impusă de managementul tehnologic constă în menținerea unei concentrații optime a oxigenului dizolvat prin aerarea continuă a apei sau prin injectare de oxigen pur în stare gazoasă.
Dinamica schimbării apei în bazinele de creștere dintr-un sistem recirculant depinde de mai mulți factori, cei mai importanți fiind densitatea de populare, intensitatea hrănirii și compoziția biochimică a furajelor. În exemplul următor, se consideră că un bazin de creștere având capacitatea de 18.900 litri trebuie să asigure, printr-o adecvată rată a schimbării apei, condiții optimale pentru o densitate a biomasei de cultură de 0,06 kg/l (60 kg/m3). Corespunzător datelor menționate privind capacitatea și densitatea de populare rezultă o valoare a biomasei de cultură din bazin de cca. 1134 kg. Cantitatea de hrană administrată zilnic reprezintă 1,5 % din masa corporală a biomasei de cultură, adică 17 kg furaj, iar conținutul în proteină a furajului utilizat este de 32 %. Considerând, în baza datelor din literatura de specialitate, că 3 % din hrana cu conținutul proteic menționat se transformă în azot amoniacal, cele 17 kg furaj vor produce în sistem aproximativ 0,5 kg de N-NH3. Pentru a menține în bazinul de cultură o concentrație admisibilă în azot amoniacal de 1 mg/l este necesar, în condițiile în care rata producerii azotului amoniacal este de 0,5 kg/zi, să se asigure o intensă primenire a apei. Debitul de primenire al sistemului, rezultat din bilanțul de masă al azotului amoniacal, este, în condițiile amintite, 42 l/min. Asigurarea necesarului de oxigen la nivelul cerinței fiziologice a biomasei de cultură impune, chiar și în cazul acestui debit destul de ridicat, o aerare eficientă a apei de cultură (Cristea et al., 2002).
Sângele peștilor împreună cu aparatul hematopoietic participă activ la procesele metabolice permanente ale organismului, asigurând pe lângă schimburile gazoase.
Temperatura apei reprezintă parametrul care are rol decisiv în desfășurarea proceselor metabolice, menținerea optimă a temperaturii apei într-un sistem recirculant este foarte importantă pentru un bun management tehnologic și operațional.
Fiind într-un echilibru dinamic cu mediul de viață, peștii sunt foarte sensibili la modificările parametrilor fizico-chimici ai apei de cultură, iar reacțiile și mecanismele de apărare sunt reflectate de elementele figurate ale sângelui (Wilson, R.W și Taylor, 1993)
Pentru a evidenția acțiunea stresantă a temperaturii asupra răspunsului fiziologic al sângelui s-a analizat dinamica valorilor indicatorilor hematologici și a constantelor eritrocitare la finalul experimentului.
Tabloul hematologic al exemplarelor de tilapia, exprimă o stare fiziologică normală, valorile indicilor încadrându-se în limitele optime speciei conform tabel 4.12
Concentrația sângelui în hemoglobină reprezintă un indicator pentru aprecierea gradului de integritate fiziologică a peștilor. Variațiile nivelului de hemoglobină dincolo de limitele normalului au semnificații clinice care definesc fie stări de anemie, hemodiluție sau boli de nutriționale (scăderea sub concentrația normală), fie hemoconcentrație, deshidratare (concentrație crescută) (Misăilă E.R.,1998).
Tabelul 4.1.1 Variația parametrilor hematologici ai tilapiei de Nil (O. niloticus)
pe durata experimentului
Tabel 4.12. Intervalul de referința și media parametrilor hematologici ai speciei Oreochromis niloticus (tilapia de Nil) după Terry C. Hrubec, 2000
Din datele înscrise în tabelul 4.11, se pot constata diferențe între variantele experimentale în ceea ce privește cantitatea de hemoglobină (fig. 4.11) însa acestea sunt nesemnificative statistic (p<0.05), după cum urmează:
În varianta T1 hemoglobina a înregistrat o valoare medie de 8.41 g/dl la final, aceasta fiind considerata varianta martor, ne-am raportat la aceasta valoare pentru exprimarea statistică a rezultatelor.
În varianta T2 valoarea medie a hemoglobinei a fost insesizabil mai mica, de 8,35 g/dl, diferența fața de martor fiind nesemnificativă statistic (p>0,05, p=0,42), conform Terry C. Hrubec ( 2000) valoarea medie a hemoglobinei în T2 se afla în intervalul optim pentru specia studiată (Tabelul 4.12).
În cazul exemplarelor din T3 hemoglobina a înregistrat o valoare medie de 8.18 g/dl, fata de martor având o diferență nesemnificativă statistic (p>0,05;p=0,21).
În varianta T4 valoarea medie a hemoglobinei la sfârșitul experimentului a fost de 8,04 g/dl, neînregistrându-se diferențe statistice între martor și aceasta (p>0,05;p=0,09).
La finalul experimentului hemoglobina în cele 4 variante nu a variat semnificativ statistic încadrându-se în limitele optime speciei conform Terry C. Hrubec ( 2000) (Figura 4.11).
Reducerea importantă a hemoglobinei poate modifica cantitatea de oxigen din țesuturi și poate duce la încetinirea procentuala a raportului metabolice și de mai mică producție de energie ( Misăilă, C., et. al.,2011, Mirea C. et al., 2013).
Scăderea hemoglobinei poate fi cauzată de creșterea ratei de distrugere a Hb sau de reducere a ratei de sinteză (Molnar, G., 1970, Mirea C. et al., 2013).
Valorile hemoglobinei din prezentul experiment, pentru cele patru clase de temperatură, se încadrează în limitele normale după unii autori, putând fi descrisă ca fiind optimă pentru această etapă de dezvoltare.
Figura 4.11. Evoluția hemoglobinei
Valoarea hematocritului (Fig. 4.12) se încadrează în limitele normale ale speciei fiind încadrat în limita inferioară speciei.
În cele patru variante, la sfârșitul experimentului hematocritul a variat între 22,00 % în varianta T2 (30oC) și 26,44 % în varianta T4 (20oC), fără diferențe semnificative statistic.
Figura 4.12. Variația hematocritului la sp. O. niloticus pe durata experimentului
Creșterea hematocritului este însoțită de creșterea vâscozității sângelui,care este considerată limita superioară a strategiei de adaptare cantitativă, datorită efortului cardiac suplimentar necesar pompării unui sânge mai vâscos (Nicula, M.,2004).
Numărul de eritrocite, se poate observa analizând valorile din tabelul 4.11, faptul ca aceste valori se situează în intervalul de normalitate pentru această specie (tab. 4.12) (Fig.4.13).
Figura 4.13. Evoluția numărului de eritrocite în cadrul experimentului
În cazul variantei T3 (24oC) numărul eritrocitelor crește ușor față de martor 2.23 mil/µl ± 0,49 la 2.53 mil/µl ± 0,69, iar în T2 (30oC) la 2,63 mil/µl ± 0,33, creștere nesemnificativă din punct de vedere statistic (p>0,05).
Valorile numărului de eritrocite se încadrează în valorile normale speciei studiate, pentru toate variantele experimentale și variază invers proporțional cu talia exemplarelor (talie mică număr mare de eritrocite, talie mare număr mic de eritrocite).
Cu ajutorul indicilor hematologici prezentați mai sus, au fost calculate constantele eritrocitare (VEM; HEM, CHEM) ale sângelui tilapiei de Nil. Acestea ajută la detectarea prezenței unor leziuni de natură fiziologică în procesul de formare a hemoglobinei, oferă informații despre mărimea, forma și încărcarea cu hemoglobină a eritrocitelor.
Constantele eritrocitare (Figurile 4.14, 4.15, 4.16), la sfârșitul experimentului au variat neuniform în cele patru variante experimentale, raportate la varianta T1 (28oC), astfel:
În varianta T2 (30oC), VEM scade semnificativ (p<0,05; p= 0,047) față de varianta T1 (28oC), de la 115.02 ±32.58 la 85.46 ±16.16, HEM scade semnificativ statistic (p<0,05; p=0,021) fața de T1, de la 37,66 pg la 31,70 pg, iar CHEM crește nesemnificativ statistic (p>0,05; p=0,308) de la 38,50 g/dl la 35,85 g/dl.
În variantele T3 (24oC) și T4 (20OC) constantele eritrocitare VEM, HEM și CHEM nu prezintă diferențe statistice între acestea și T1 la finalul experimentului.
Concentrația de hemoglobină eritrocitară medie este constanta eritrocitară cea mai fidelă și prezintă eroarea cea mai mică, deoarece la calcularea ei se folosesc, atât hemoglobina cât și hematocritul, constantele sanguine cel mai precis determinabile (Manolescu et al., 1979).
Indicatorii hematologici, respectiv constantele eritrocitare sunt influențate de temperatura mediului, așa cum reiese din studiile realizate de Ahmad S.M. (2011).
Figura 4.14. Evoluția VEM
Figura 4.15. Evoluția HEM
Figura 4.16. Evoluția CHEM
Valoarea la varianta T1 obținută în studiul de față, la Oreochromis niloticus a fost de 35,8 ± 3,14 g / dl. Creșterea acestei valori a fost observată la peștii tratați. Creșterea valorii CHEM se datorează anemiei macrocitare.
Determinările biochimice privind glicemia și proteinele serice din sânge sunt cele mai eficiente și cel mai puțin costisitoare metode de evaluare a stresului. Astfel, pentru acest experiment de creștere, constanta proteinelor serice pentru toate cele patru variante experimentale testate la valorile înregistrate inițial (figurile 4.17, 4.18) sunt prezentate grafic mai jos:
Figura 4.17. Variația proteinei din sânge la sp. O. niloticus în cadrul experimentului
Figura 4.18. Variația glucozei din sânge la sp. O. niloticus în cadrul experimentului
În literatura de specialitate la peștii adulți sunt date ca valori normale pentru proteinele totale din ser valori cuprinse între 3,5 – 5,5 g/dl .
Creșterea nivelului proteinelor serice totale peste valorile normale ale speciei este cunoscută sub numele de hiperproteinemie. Această situație este mai rar întâlnită la pești.
În practica clinică determinarea glicemiei prezintă importanță în legătură cu dezechilibrele survenite la nivelul acestor căi metabolice. Dozarea glucozei sanguine constituie astfel un indicator util pentru prognosticul și diagnosticul stărilor de diabet la animale domestice, pentru afecțiunile corelate cu starea de cetoză (în special la rumegătoare), precum și pentru cazurile de dezechilibre și carențe nutriționale.
Valori considerate normale pentru glicemie la speciile de pești de cultură sunt cuprinse între 40-90 mg/dl (Reickenbach Klinke,1984). O serie de factori ca: temperatura apei, anotimpul, regimul alimentar, specia, rasa, gradul de maturare sexuală, foto-perioada, etc. pot determina variații ample ale acestui parametru.
Homeostazia se produce la nivelul ficatului implicând astfel menținerea unei cantități constante de glucoză în sânge.
Indicatorii biochimici ai sângelui, luați în considerare în cadrul experimentului, și anume proteina serică și glucoza, nu au prezentat diferențe semnificative statistic (p>0,05) între variante la sfârșitul experimentului.
Valorile medii ale proteinelor serice în cadrul experimentului au fost:
Varianta T1 (28 oC) a prezentat o valoare de 2,79 g/dl, valoare luată în calcul pentru analiza statistică,
Varianta T2 (30 oC) a avut o valoare de 2,06 g/dl apropiată ca valoare de T1,
În varianta T4 (20 oC) a avut o usoară creștere în comparație cu T1 dar fara a prezenta diferențe semnificative statistic.
Glucoza a avut valori medii cuprinse între 14,78 g/dl în T1 și 14,83 g/dl în T3 fără a prezenta diferențe semnificative statistic între variante (Mirea C. et al., 2013).
Măsurarea proteinelor totale, a albuminei și globulinei din ser și plasmă reprezintă valoarea de diagnostic a unui bun management nutrițional, precum și diagnosticarea integrității sistemului vascular și al funcțiilor ficatului (Abdel – Tawwab colab.,2008).
Nivelul de glucoză din sânge reprezintă un indicator al stresului indus de condițiile mediale, ce se reflectă în metabolismul glucidelor (Kavitha et al.,2010).
Nivelul glucozei din sânge (60,32 mg/dl) la tilapia de Nil este asemănătoare cu cea raportată de Tavare-Dias et al.,1990 pentru pacu de 76,4 mg/l.
Chavin și Young (1970) , afirmă ca temperatura poate afecta nivelul glucidelor din sânge, dar acest model este neconsecvent. Conform acestor autori la temperaturi scăzute Ictalurus melas și Ciprinus carpio devin hipoglicemice.
În urma analizei valorilor experimentale putem afirma ca valorile proteinelor cât și al glucidele sunt situate în afara limitelor optime ale speciei fiind inferioare, ceea ce indică un factor stresor, si anume temperatura aplicată în acest experiment.
IV.2. Profilul hematologic al tilapiei în raport cu administrarea unui furaj îmbogățit cu vitamina C
În studii recente s-a demonstrat că un nivel al concentrației de acid ascorbic în țesut apare în timpul perioadelor de stres (Thomas, 1984). Hussein (1995) a constatat că acidul ascorbic a eliminat efectul negativ al amoniacului în unitățile de creștere a tilapiei. Peștele numit papagalul japonez (Oplegnathus fasciatus) au fost hrănite cu diete îmbogățite cu 0 , 750 sau 3000 mg de acid ascorbic pe kg. În cadrul experimentului peștiicare au fost expusi la o perioadă de hipoxie, nu au fost afectați de stresul cauzat de aceasta din cauză dietei bogate în acid (Ishibashi et al., 1992) . Puietul de dorada (Sparus auratus) supus unei diete bogate în conținutul de acid ascorbic, având 900 mg de acid ascorbic a avut o rata de creștere mai mare și o supraviețuire foarte bună la un nivel scăzut de oxigen din mediu de cultură. (Nunes et al., 1996). Waagb și Sandnes (1996) au evaluat efectele vitaminei C pe somonul de Atlantic. Deși nu a existat nici o diferenta in rata de creștere și de distribuție, lungimea corpului la peștii hrăniti cu un conținut de 20 , 60 sau 1000 mg de acid ascorbic pe kg, nivelul cortizolului seric a fost în general mai mic la exemplarele care au urmat o dietă bogată în vitamina C pe parcursul experimentului, indicând astfel o –ameliorare a efectului stresului. ( Waagb și Sandnes, 1996) .
A existat în schimb o creștere mai accentuată a concentrației de cortizol plasmatic la crap după ce acestea au fost hrănite cu doze mai mari de acid ascorbic (Dabrowska et al., 199) . Vitamina C nu a fost găsit pentru a ajuta canalul de somn prăji face față stresului ( Li et al, 1998) . Nici nu vitamina C au nici un efect vizibil asupra toleranță de somn pentru stresul indus de naștere ( Mazik et al . , 1987) .
Nitriti sunt produsi intermediari ai nitrificarii și poate atinge niveluri toxice în sistemele de acvacultură intensivă. Somnul african hrănit cu diete avînd un conținut ridicat de vitamina C (7800 mg per kg) a prezentat o incidență mai mică la intoxicarea cu methemoglobină, indusă de azotiți decăt cei din varianta martor
O interacțiune benefică între creșterea nivelului de hrană cu astaxantin și acid ascorbic a fost demonstrată pentru Penaeus monodon, acesta supraviețuind după acțiunea stresului osmotic ( Merchie et al., 1998).
În cazul experiementului de fața designul experimental și valorile indicatorilor de performanța tehnologică sunt prezentate în capitolul III (vezi 3.3).
La debutul experimentului,s-au prelevat probe biologice de sânge la sfarșitul experimentului, (cca 1 -1,5 ml de sânge) de la 9 exemplare pe fiecare variantă, extrase aleatoriu.
Reacția eritrocitară este dată atât de variația hematocritului, hemoglobinei, eritrocitelor si a constantelor eritrocitare la finalul experimentului comparativ cu debutul acestuia, cât și variația acestora în cele 4 variante experimentale, valorile indicatorilor și a constantelor eritrocitare sunt prezentate în tabelul 4.2.1
Tabelul 4.2.1. Variația parametrilor hematologici în cadrul experimentului
Din datele înscrise în tabelul 4.2.1, se pot constata diferențe între variantele experimentale în ceea ce privește cantitatea de hemoglobină (fig. 4.2.1) însa acestea sunt nesemnificative statistic (p<0.05), după cum urmează:
În varianta V1 hemoglobina a înregistrat o valoare medie de 9,74 g/dl la final, aceasta fiind varianta martor, ne-am raportat la aceasta valoare pentru exprimarea statistică a rezultatelor.
În varianta V2 valoarea medie a hemoglobinei a fost insesizabil mai mica, de 9,63 g/dl, diferența fața de martor fiind nesemnificativă statistic (p>0,05, p=0,42), conform Terry C. Hrubec ( 2000) valoarea medie a hemoglobinei în V2 se afla în intervalul optim pentru specia studiată (Tabelul 4.2.1).
În cazul exemplarelor din V3 hemoglobina a înregistrat o valoare medie de 9,98 g/dl, fata de martor având o diferență nesemnificativă statistic (p>0,05 ;p=0,41).
În varianta V4 valoarea medie a hemoglobinei la sfârșitul experimentului a fost de 10,52 g/dl, neînregistrându-se diferențe statistice între martor și aceasta (p>0,05;p=0,07).
La finalul experimentului hemoglobina în cele 4 variante nu a variat semnificativ statistic încadrându-se în limitele optime speciei conform Terry C. Hrubec ( 2000) (Figura 4.2.1).
Valorile hemoglobinei din prezentul experiment, pentru cele patru clase de temperatură, se încadrează în limitele normale după unii autori, putând fi descrisă ca fiind optimă pentru această etapă de dezvoltare.
Figura 4.2.1. Evoluția hemoglobinei în cele patru variante experimentale la finalul experimentului
Valoarea hematocritului (Fig. 4.2.2) se încadrează în limitele normale ale speciei fiind încadrat în limita optimă speciei.
În cele patru variante, la sfârșitul experimentului hematocritul a variat între 26,33% în varianta Martor și 28,63% în varianta V3, fără a prezenta diferențe semnificative statistic între variante și martor.
Figura 4.2.2. Variația hematocritului la sp. O. niloticus pe durata experimentului
Numărul de eritrocite, se poate observa analizând valorile din tabelul 4.2.1, faptul ca aceste valori se situează în intervalul de normalitate pentru această specie (tab. 4.2.1)(Fig.4.2.3).
Figura 4.2.3. Evoluția numărului de eritrocite în cadrul experimentului
În cazul variantei V3 numărul eritrocitelor crește ușor față de martor, de la 1,30 mil/µl la 1,89 mil/µl ± 0,69, iar în V1 la 1,55 mil/µl, creștere nesemnificativă din punct de vedere statistic (p>0,05).
Valorile numărului de eritrocite se încadrează în valorile normale speciei studiate, pentru toate variantele experimentale și variază invers proporțional cu talia exemplarelor (talie mică număr mare de eritrocite, talie mare număr mic de eritrocite).
Putem observa din figura 4.2.3 o creștere progresivă a numărului de eritocite, odată cu creșterea cantității de vitamina C în furaj.
Cu ajutorul indicilor hematologici prezentați mai sus, au fost calculate constantele eritrocitare (VEM; HEM, CHEM) ale sângelui tilapiei de Nil. Acestea ajută la detectarea prezenței unor leziuni de natură fiziologică în procesul de formare a hemoglobinei, oferă informații despre mărimea, forma și încărcarea cu hemoglobină a eritrocitelor.
Constantele eritrocitare (Figurile 4.2.4, 4.2.5, 4.2.6), la sfârșitul experimentului au variat neuniform în cele patru variante experimentale, raportate la varianta T1 (28oC), astfel:
În varianta V3, HEM scade semnificativ (p<0,05; p= 0,047) față de varianta martor, de la 74,87 la 55,48 pg, VEM are o scădere semnificativă statistic (p>0,05; p=0,01) de la 202,83 g/dl în varianta martor la 146,23 g/dl, în varianta V2, iar CHEM are valori constante în toate cele patru variante experimentale
Concentrația de hemoglobină eritrocitară medie este constanta eritrocitară cea mai fidelă și prezintă eroarea cea mai mică, deoarece la calcularea ei se folosesc, atât hemoglobina cât și hematocritul, constantele sanguine cel mai precis determinabile (Manolescu et al., 1979).
Indicatorii hematologici, respectiv constantele eritrocitare sunt influențate de temperatura mediului, așa cum reiese din studiile realizate de Ahmad S.M. (2011).
Figura 4.2.4. Evoluția VEM pe durata experimentului
Figura 4.2.5. Evoluția HEM la finalul experimentului în toate cele patru variante experimentale
Figura 4.16. Evoluția CHEM
Valoarea la varianta martor obținută în studiul de față, la Oreochromis niloticus a fost de 37,63 g/dl. Creșterea acestei valori a fost observată la peștii tratați. Determinările biochimice privind glicemia și proteinele serice din sânge sunt cele mai eficiente și cel mai puțin costisitoare metode de evaluare a stresului. Astfel, pentru acest experiment de creștere, constanta proteinelor serice pentru toate cele patru variante experimentale testate la valorile înregistrate inițial (figurile 4.17, 4.18)(Mirea C.,2013) sunt prezentate grafic mai jos:
Figura 4.17. Variația proteinei din sânge la sp. O. niloticus în cadrul experimentului
Figura 4.18. Variația glucozei din sânge la sp. O. niloticus în cadrul experimentului
În literatura de specialitate la peștii Sânge conține în mod normal de 40-90 mg / dl glucoză (Reickenbach Klinke, 1984) și 3,5 -5.5 mg / dl proteină totală (AK Siwieki și DP Anderson, 1993). O scădere sub 0,3, în valoare de raportul albumine / globulinele din ser este important pentru starea de sănătate a peștilor.
Creșterea nivelului proteinelor serice totale peste valorile normale ale speciei este cunoscută sub numele de hiperproteinemie. Această situație este mai rar întâlnită la pești.
În practica clinică determinarea glicemiei prezintă importanță în legătură cu dezechilibrele survenite la nivelul acestor căi metabolice. Dozarea glucozei sanguine constituie astfel un indicator util pentru prognosticul și diagnosticul stărilor de diabet la animale domestice, pentru afecțiunile corelate cu starea de cetoză (în special la rumegătoare), precum și pentru cazurile de dezechilibre și carențe nutriționale.
Valori considerate normale pentru glicemie la speciile de pești de cultură sunt cuprinse între 40-90 mg/dl (Reickenbach Klinke,1984). O serie de factori ca: temperatura apei, anotimpul, regimul alimentar, specia, rasa, gradul de maturare sexuală, foto-perioada, etc. pot determina variații ample ale acestui parametru.
Homeostazia se produce la nivelul ficatului implicând astfel menținerea unei cantități constante de glucoză în sânge.
Indicatorii biochimici ai sângelui, luați în considerare în cadrul experimentului, și anume proteina serică și glucoza, nu au prezentat diferențe semnificative statistic (p>0,05) între variante la sfârșitul experimentului.
Valorile medii ale proteinelor serice în cadrul experimentului au fost:
Varianta V0 (Martor) a prezentat o valoare de g/dl, valoare luată în calcul pentru analiza statistică,
Varianta V1 a avut o valoare de g/dl apropiată ca valoare de
În varianta V4 prezenta diferențe semnificative statistic.
Cu unele specii de pești, proteinele din plasmă reprezintă 1.6-3.5% din volumul total de plasmă. Această valoare este influențată de mai mulți factori care modifică atât nivelul global al proteinelor din plasmă și raportul dintre fracțiunile proteice în ser, cum ar fi raportul albumine / globulinelor. Cauzele care conduc la o scădere a nivelului de albumine din ser sunt, în principal, la fel ca și cele care conduc la o scădere a proteinei totale în ser. În timp ce scăderea totalul proteinelor din ser indică, în special, o intrare necorespunzătoare de proteine din alimente, scăderea valorii raportului albumine / globulinelor (A / G) indică o posibilă boală.
Glucoza este cea mai importantă componentă a glucide plasmatice și reprezintă o sursă permanentă și imediată de energie necesare pentru funcționarea inimii și a mușchilor. Concentrația de glucoză în sânge, exprimate în mg / dl, este definită de cuvântul glicemiei. Pentru a menține glicemia în anumite limite normale este unul dintre mecanismele cu cele mai fine ajustarea homeostatic, la care participă hepato-pancreasul, precum și unele țesuturi extrahepatice și o serie de glande endocrine. Pentru doza glycemie serice la pește reprezintă cea mai rapidă și costuri metoda eficienta de evaluare a stării de stres
Chavin și Young (1970) , afirmă ca temperatura poate afecta nivelul glucidelor din sânge, dar acest model este neconsecvent. Conform acestor autori la temperaturi scăzute Ictalurus melas și Ciprinus carpio devin hipoglicemice.
În urma analizei valorilor experimentale putem afirma ca valorile proteinelor cât și al glucidele sunt situate în afara limitelor optime ale speciei fiind inferioare, ceea ce indică un factor stresor, si anume temperatura aplicată în acest experiment.
IV.3. Profilul hematologic al tilapiei în raport cu creșterea compensatorie
Cercetările din domeniul alimentației peștilor au arătat că o nutriție adecvată este crucială pentru menținerea sănătății acestora ți implicit pentru o bună rezistență a organismului la îmbolnăviri erorile de alimentație (inaniție), deficiența anumitor vitamine ți minerale pot crea dezechilibre a principalelor componente din hrana peștilor ducând astfel la așa numitele boli de nutriție (Munteanu G., 2003).
Pentru a evalua dacă perioada de înfometare a determinat apariția unor modificări cantitative ale profilului hematologic, s-au analizat reacțiile eritrocitare.
Reacția eritrocitară este dată atât de variația hematocritului , hemoglobinei, eritrocitelor si a constantelor eritrocitare la finalul experimentului comparativ cu debutul acestuia, cât și variația acestora în cele 4 variante experimentale, valorile indicatorilor și a constantelor eritrocitare sunt prezentate în tabelul 4.4.1.
Analiza numărului de eritrocite, așa cum se poate observa din figura 4.4.1, evidențiază valori ale acesteia care se încadrează în limitele de normalitate pentru specia studiată conform Terry C. Hrubec ( 2000)
Din analiza numărului de eritrocite se observă o usoară creștere a numărului acestora în varianta experimentală V3 (4/4), fiind semnificativă creșterea din punct de vedere statistic (p<0,05, p=0,01), în comparație cu celelalte variante experimentale.
Tabel 4.4.1. Valorile parametrilor hematologici la inițierea si finalizarea experimentului
Figura 4.4.1. Variația numărului de eritrocite la începutul și la finalul experimentului
Datele din literatura de specialitate, (Shan X.,2008) eviențiază o reducere a numărului de eritrocite la exemplarele supuse inaniției, ca urmare a reducerii utilizării oxigenului și implicit a reducerii utilizării metabolismului. O reducere pronunțată a numărului de eritrocite, față de normal a fost observată la specia Lateolabraz Japonicus, ce a fost înfometată timp de 4 saptămâni.
Din analiza datelor înregistrate pe percursul experimentului, numărul de eritrocite din variantele în care exemplarele au fost înfometate și rehrănite, a crescut, fenomen ce poate fi explicat ca fiind o consecință a stimulării eritropoiezei datorită stresului la inaniție.
Un alt indicator important în evaluarea stării de sănătate este hemoglobină (fig. 4.4.2), valorile hemoglobinei in cadrul experimentului s-au menținut constante atât între variante și inițial cat și între grupuri, valorile hemoglobinei nu au variat semnificativ statistic (p<0.05) la finalul experimentului,valorile fiind comparabile.
Figura 4.4.2. Variația cantității de hemoglobină la începutul și la finalul experimentului
Reducerea importantă a hemoglobinei poate modifica cantitatea de oxigen din țesuturi și poate duce la încetinirea procentuala a raportului metabolice și de mai mică producție de energie ( Misăilă, C., et. al.,1998, Mirea C. et al., 2013).
Abaterile de la valorile normale ale concentrației hemoglobinei la pești (pigment respirator) ce mărește capacitatea de transport a oxigenului din sânge) apar în numeroase cazuri de stres sau în stările de boală (Misăilă, C.,et al.,1998).
Numărul de eritrocite de la finalul experimentului, mai mic în varianta în care exempalarele au fost hrănite continuu, comparativ cu numărul de eritrocite din variantele în care exemplarele au fost înfometate și apoi rehrănite, corelat cu cantitatea constantă de hemoglobină în toate variantele experimentale, ne indică o îmbogățire a eritrocitelor în hemoglobină a exemplarelor ce nu au fost private de hrană.
Valoarea hematocritului (Fig. 4.4.3) se încadrează în limitele normale ale speciei fiind încadrat în limita inferioară speciei.
Figura 4.4.3. Variația hematocritului la sp. O. niloticus la inițierea si finalul experimentului
Dinamica hematocritului în cele patru variante experimentale, parametrul hematologic ilustriv în ceea ce privește evaluarea plasticității tehnologice din prisma modificărilor tabloului hematologic. Din analiza dinamicii acestui parametru putem remarca faptul că, la finalul experimentului se evidențiază o creștere semnificativă în varianta V2 cu 26 % comparativ cu varianta martor V1 cu 23,5%, variantă în care s-a administrat hrană continuă, evident diferența dintre valorile hematocritului în cele partu variante experimentale nu prezintă diferențe semnificative statistic (p>0,05, p=0,98).
Creșterea hematocritului este însoțită de creșterea vâscozității sângelui,care este considerată limita superioară a strategiei de adaptare cantitativă, datorită efortului cardiac suplimentar necesar pompării unui sânge mai vâscos (Nicula, M.,2004).
Cu ajutorul indicilor hematologici prezentați mai sus, au fost calculate constantele eritrocitare (VEM; HEM, CHEM) ale sângelui tilapiei de Nil. Acestea au valoare de diagnostic asupra unor leziuni de natură fiziologică în procesul de formare a hemoglobinei, oferind informații despre mărimea, forma și încărcarea cu hemoglobină a eritrocitelor.
Constantele eritrocitare (Figurile 4.44, 4.4.5, 4.4.6), au variat la finalul experimentului față de inițial și intre variante, astfel:
Figura 4.4.4. Variatia VEM la începutul si la finalul experimentului
Hemoglobina eritrocitară medie (HEM) a înregistrat modificări atât la finalul experimentului comparativ cu valorea inițială cât și între variantele experimentale. Valoarea mai redusă ahemoglobinei eritrocitare medii în varianta V3 (4/4) se datorează numărului ridicat de eritrocite comparativ cu varianta de control în condițiile în care hemoglobina în cele 4 variante a fost sensibil aceiași. Astfel, se evidențiază o scădere a cantității de hemoglobină necesară fiecărui eritrocit pentru exemplarele înfometate.
Figura 4.4.5. Variația HEM la începutul și la sfârșitul experimentului
Concentrația de hemoglobină eritrocitară medie (CHEM), constantă dependentă de valoarea henatocritului și a hemoglobinei, prezintă o creștere la finalul experimentului față de inițial, în toate cele 4 variante experimentale.
Figura 4.5.6. Variația CHEM la începutul și sfârșitul experimentului
Din analiza comparativă a parametrilor sanguini se poate concluziona, în primul rând, că o parte din acestia, anume, hematocritul și hemoglobina sunt sensibil egale toate cele patru variante experimentale.în ceea ce privește numărul de eritrocite, acesta este mai mare în varianta V3 (4/4) în care exemplarele au fost hrănite 4 zile si înfometate 4 zile, comparativ cu numărul eritrocitelor din varianta martor, adeterminat ca reacție de compensare în această variantă, scaderea semnificativă, în volum a eritrocitelor (VEM) precum și a cantității de hemoglobină corespunzătoare fiecărui eritocit (HEM).
Determinările biochimice privind glicemia și proteinele serice din sânge sunt cele mai eficiente și cel mai puțin costisitoare metode de evaluare a stresului. Astfel, pentru acest experiment de creștere, constanta proteinelor serice pentru toate cele patru variante experimentale testate la valorile înregistrate inițial (figurile 4.5.7, 4.5.8) sunt prezentate grafic mai jos:
Figura 4.5.7. Variația proteinei din sânge la sp. O. niloticus la momentul inițierii si finalulu experimentului
Figura 4.5.8. Variația glucozei din sânge la sp. O. niloticus la inițierea și finalul experimentului
În literatura de specialitate la peștii adulți sunt date ca valori normale pentru proteinele totale din ser valori cuprinse între 3,5 – 5,5 g/dl .
Creșterea nivelului proteinelor serice totale peste valorile normale ale speciei este cunoscută sub numele de hiperproteinemie. Această situație este mai rar întâlnită la pești.
În practica clinică determinarea glicemiei prezintă importanță în legătură cu dezechilibrele survenite la nivelul acestor căi metabolice. Dozarea glucozei sanguine constituie astfel un indicator util pentru prognosticul și diagnosticul stărilor de diabet la animale domestice, pentru afecțiunile corelate cu starea de cetoză (în special la rumegătoare), precum și pentru cazurile de dezechilibre și carențe nutriționale.
O serie de factori ca: temperatura apei, anotimpul, regimul alimentar, specia, rasa, gradul de maturare sexuală, foto-perioada, etc. pot determina variații ample ale acestui parametru.
Homeostazia se produce la nivelul ficatului implicând astfel menținerea unei cantități constante de glucoză în sânge.
Indicatorii biochimici ai sângelui, luați în considerare în cadrul experimentului, și anume proteina serică și glucoza, nu au prezentat diferențe semnificative statistic (p>0,05) între variante la sfârșitul experimentului.
Glucoza a avut valori medii cuprinse între g/dl în V1 și g/dl în V3 fără a prezenta diferențe semnificative statistic între variante (Mirea C. et al., 2013)
Creșterea nivelului proteinelor serice totale peste valorile normale ale speciei este cunoscută sub numele de hiperproteinemie. Această situație este mai rar întâlnită la pești. Valorile medii ale proteinelor serice în cadrul experimentului au fost:
Varianta V1 a prezentat o valoare de 5,70 g/dl, fața de valoarea inițială de 5,89 g/dl,
Varianta V2 (2/2) a avut o valoare de 5,86 g/dl apropiată ca valoare de inițial și valoarea variantei V1,
În varianta V3 (4/4) și V4 (6/6), 6,92 g/dl, respectiv 6,95 g/dl au avut o ușoară creștere în comparație cu V1 și valoarea inițială, prezentând diferențe semnificative statistic între varianta martor, V2 și celelalte două variante V3 și V4 (p<0,05).
În practica clinică, determinarea glicemiei prezintă importanță în legătură cu dezechilibrele survenite la nivelul acestor căi metabolice. Dozarea glucozei sanguine constituie astfel un indicator util pentru prognosticul și diagnosticul stărilor de diabet la animale domestice, pentru afecțiunile corelate cu starea de cetoză (în special la rumegătoare), precum și pentru cazurile de dezechilibre și carențe nutriționale.
Valori considerate normale pentru glicemie la speciile de pești de cultură sunt cuprinse între 40-90 mg/dl (Reickenbach Klinke,1984). O serie de factori ca: temperatura apei, anotimpul, regimul alimentar, specia, rasa, gradul de maturare sexuală, foto-perioada etc. pot determina variații ample ale acestui parametru. Homeostazia se produce la nivelul ficatului implicând astfel menținerea unei cantități constante de glucoză în sânge.
Glucoza a avut valori medii cuprinse între 109 g/dl în V1 (Martor) și 123 g/dl în V3 (4/4) prezentând diferențe semnificative statistic între variante.
Indicatorii biochimici ai sângelui, luați în considerare în cadrul experimentului, și anume proteina serică și glucoza, nu au prezentat diferențe semnificative statistic (p>0,05) între variante la sfârșitul experimentului.
Măsurarea proteinelor totale, a albuminei și globulinei din ser și plasmă reprezintă valoarea de diagnostic a unui bun management nutrițional, precum și diagnosticarea integrității sistemului vascular și al funcțiilor ficatului (Abdel – Tawwab colab.,2008).
Nivelul de glucoză din sânge reprezintă un indicator al stresului indus de condițiile mediale, ce se reflectă în metabolismul glucidelor (Kavitha et al.,2010).
Din analiza datelor înregistrate pe parcursul experimentului, numărul de eritrocite din variantele în care exemplarele au fost înfometate și re-hrănite, a crescut, fenomen ce poate fi explicat ca fiind o consecință a stimulării eritropoiezei datorită stresului la inaniție
Din analiza comparativă a parametrilor sanguini se poate concluziona, în primul rând, că o parte din aceștia, anume, hematocritul și hemoglobina sunt sensibil egale toate cele patru variante experimentale. În ceea ce privește numărul de eritrocite, acesta este mai mare în varianta V3 (4/4) în care exemplarele au fost hrănite 4 zile si înfometate 4 zile, comparativ cu numărul eritrocitelor din varianta martor, a determinat ca reacție de compensare în această variantă, scăderea semnificativă, în volum a eritrocitelor (VEM) precum și a cantității de hemoglobină corespunzătoare fiecărui eritrocit (HEM).
IV.4. Profilul hematologic al tilapiei de Nil în raport cu intensitatea hrănirii
Stresul înregistrat la peștii de cultură reprezintă un factor important pentru caracterizarea stării de bunăstare a peștilor și a productivității, astfel stresul poate fi asociat cu reducerea creșterii în biomasă, comportament anormal și imuno-depresie (Wedemeyer 1996, Ashley, 2007). O atenție deosebită a fost a fost acordată densitatii de populare fiin unul dintre factorii-cheie care pot influența nivelul de stres perceput de pesti (Ellis et al, 2002; Turnbull et al, 2005; de Nord et al, 2006.).
Din datele înscrise în tabelul 4.5.1, se pot constata diferențe între variantele experimentale în ceea ce privește cantitatea de hemoglobină (fig. 4.5.1) însa acestea sunt nesemnificative statistic (p>0.05), după cum urmează:
În varianta V1 hemoglobina a înregistrat o valoare medie de 7.41 g/dl la final, în comparație cu 6,02 g/dl inițial;
În varianta V2 (5%BW) valoarea medie a hemoglobinei a crescut, fiind de 7,80 g/dl, diferența fața de varianta V1 fiind nesemnificativă statistic (p>0,05, p=0,99), conform Terry C. Hrubec ( 2000) valoarea medie a hemoglobinei în V2 se afla în intervalul optim pentru specia studiată, fiind mai mare decît în varianta inițială.
În cazul exemplarelor din V3 hemoglobina a înregistrat o valoare medie de 7,40 g/dl, fata de V1 și V2 neprezentand diferențe semnificative statistic (p>0,05;p=0,99).
În varianta V4 (ad libitum) valoarea medie a hemoglobinei la sfârșitul experimentului a fost de 7,60 g/dl, neînregistrându-se diferențe statistice între celelalte variante experimentale și aceasta (p>0,05;p=0,99)
În final putem concluziona ca în toate cele patru variante experimentale valoarea hemoglobinei a crescut comparativ cu momentul inițial.
Tabelul 4.5.1. Principalii parametrii hematologici
La finalul experimentului hemoglobina în cele 4 variante nu a variat semnificativ statistic încadrându-se în limitele optime speciei conform Terry C. Hrubec (2000) (figura 4.5.1)
Reducerea importantă a hemoglobinei poate modifica cantitatea de oxigen din țesuturi și poate duce la încetinirea procentuala a raportului metabolice și de mai mică producție de energie ( Misăilă, C., et. al.,2011, Mirea C. et al., 2013).
Scăderea hemoglobinei poate fi cauzată de creșterea ratei de distrugere a Hb sau de reducere a ratei de sinteză (Molnar, G., 1970, Mirea C. et al., 2013).
Valorile hemoglobinei din prezentul experiment, pentru cele patru clase a intensității hrănirii, se încadrează în limitele normale după unii autori, putând fi descrisă ca fiind optimă pentru această etapă de dezvoltare.
Figura 4.5.1. Evoluția hemoglobinei
Valoarea hematocritului (Fig. 4.5.2) se încadrează în limitele normale ale speciei fiind încadrat în limita inferioară speciei.
În cele patru variante, la sfârșitul experimentului hematocritul a variat între 26,00 % în varianta V1 (3%BW) și 30 % în varianta V2 (5%BW), fără diferențe semnificative statistic (p>0,05 ,p=0,98)
Figura 4.5.2. Variația hematocritului la sp. O. niloticus pe durata experimentului
Numărul de eritrocite, se poate observa analizând valorile din tabelul 4.5.1, faptul ca aceste valori se situează în intervalul de normalitate pentru această specie (Fig.4.5.3).
Figura 4.5.3. Evoluția numărului de eritrocite în cadrul experimentului
În cazul variantei V2 (5%BW) numărul eritrocitelor crește ușor față de martor 1,74 mil/µl±0,20 la 1.93 mil/µl±0,12, creștere nesemnificativă din punct de vedere statistic (p>0,05, p=0,99).
Valorile numărului de eritrocite se încadrează în valorile normale speciei studiate, pentru toate variantele experimentale și variază invers proporțional cu talia exemplarelor (talie mică număr mare de eritrocite, talie mare număr mic de eritrocite).
Cu ajutorul indicilor hematologici prezentați mai sus, au fost calculate constantele eritrocitare (VEM; HEM, CHEM) ale sângelui tilapiei de Nil. Acestea ajută la detectarea prezenței unor leziuni de natură fiziologică în procesul de formare a hemoglobinei, oferă informații despre mărimea, forma și încărcarea cu hemoglobină a eritrocitelor.
Constantele eritrocitare (Figurile 4.5.4, 4.5.5, 4.5.6), la sfârșitul experimentului au variat neuniform în cele patru variante experimentale, raportate la varianta V1 (3%BW), astfel:
În toate variantele experimentale, VEM are valori apropiate astfel neînregistrându-se diferențe semnificative statistic (p>0,05; p= 0,98), varianta V1 (3%BW) are valoarea de 150,99±23,11, V2 (5%BW) de la 156.26 ±23.32.
În variantele V3 și V4 constantele eritrocitare VEM, HEM și CHEM nu prezintă diferențe statistice între ele la finalul experimentului.
Concentrația de hemoglobină eritrocitară medie este constanta eritrocitară cea mai fidelă și prezintă eroarea cea mai mică, deoarece la calcularea ei se folosesc, atât hemoglobina cât și hematocritul, constantele sanguine cel mai precis determinabile (Manolescu et al., 1979).
Indicatorii hematologici, respectiv constantele eritrocitare sunt influențate de intensitatea hranirii/nivelul de hrană administrat.
Figura 4.5.4. Evoluția VEM în cele patru variante experimentale la finalul experimentului
Figura 4.15. Evoluția HEM
Figura 4.16. Evoluția CHEM
Valoarile obținute pentru CHEM în studiul de față, la Oreochromis niloticus au avut o mediede 28,62±2,62 g/dl, aceste valori încadrandu-se în limitele normale ale speciei.
Determinările biochimice privind glicemia și proteinele serice din sânge sunt cele mai eficiente și cel mai puțin costisitoare metode de evaluare a stresului. Astfel, pentru acest experiment de creștere, constanta proteinelor serice pentru toate cele patru variante experimentale testate la valorile înregistrate inițial (figurile 4.5.7, 4.5.8) sunt prezentate grafic mai jos:
Figura 4.17. Variația proteinei din sânge la sp. O. niloticus în cadrul experimentului
Figura 4.18. Variația glucozei din sânge la sp. O. niloticus în cadrul experimentului
În literatura de specialitate la peștii adulți sunt date ca valori normale pentru proteinele totale din ser valori cuprinse între 3,5 – 5,5 g/dl .
Creșterea nivelului proteinelor serice totale peste valorile normale ale speciei este cunoscută sub numele de hiperproteinemie. Această situație este mai rar întâlnită la pești.
În practica clinică determinarea glicemiei prezintă importanță în legătură cu dezechilibrele survenite la nivelul căilor metabolice. Dozarea glucozei sanguine constituie astfel un indicator util pentru prognosticul și diagnosticul stărilor de diabet la animale domestice, pentru afecțiunile corelate cu starea de cetoză (în special la rumegătoare), precum și pentru cazurile de dezechilibre și carențe nutriționale.
Valori considerate normale pentru glicemie la speciile de pești de cultură sunt cuprinse între 40-90 mg/dl (Reickenbach Klinke,1984). O serie de factori ca: temperatura apei, anotimpul, regimul alimentar, specia, rasa, gradul de maturare sexuală, foto-perioada, etc. pot determina variații ample ale acestui parametru.
Indicatorii biochimici ai sângelui, luați în considerare în cadrul experimentului, și anume proteina serică și glucoza, nu au prezentat diferențe semnificative statistic (p>0,05) între variante la sfârșitul experimentului.
Valorile medii ale proteinelor serice în cadrul experimentului au fost:
Varianta V1 a prezentat o valoare de 6.21±0.73g/dl,
Varianta V2 a avut o valoare de 6.64±0.91 g/dl apropiată ca valoare de V1, iar în V3 valoarea prteinei serice a fost de 6.18±0.77
În varianta V4 a avut o valoare de 6.12±0.43 g/dl, valoriel au fost asemănătoare și nu au prezentat diferențe semnificative statistic (p>0,05).
Glucoza a avut valori medii cuprinse între 46.91 g/dl la debutul experimentului și 115.29 g/dl în V1 la finalul experimentului, V2 cu o valoare de 94.00±9.05 g/dl, în V3 a avut o valoare de 93.70±10.34 g/dl, iar în V4 o valoare de 95.90±19.48 g/dl fără a prezenta diferențe semnificative statistic între variante, dar observăndu-se o crețtere a nivelului glucozei în timpul experimentului, valorile acesteia fiind semnificativ statistic diferite.
Măsurarea proteinelor totale, a albuminei și globulinei din ser și plasmă reprezintă valoarea de diagnostic a unui bun management nutrițional, precum și diagnosticarea integrității sistemului vascular și al funcțiilor ficatului (Abdel – Tawwab colab.,2008).
Nivelul de glucoză din sânge reprezintă un indicator al stresului indus de condițiile mediale, ce se reflectă în metabolismul glucidelor (Kavitha et al.,2010).
O primă concluzie rezultă din faptul că la finalul experimentului nivelul glucozei din sânge crește mai mult în varianta V1, deoarece intensitatea hrănirii in această variantă este cea mai scăzută, astfel manifestandu-se competiția la hrană.
CERCETĂRI EXPERIMENTALE PRIVIND EVALUAREA COMPOZIȚIEI BIOCHIMICE A ȚESUTULUI MUSCULAR LA SPECIA OREOCHROMIS NILOTICUS LINNAEUS, 1758 IN DIFERITE VARIANTE DE MANAGEMENT TEHNOLOGIC AL SISTEMELOR
Compoziția biochimică a tilapiei în raport cu conținutul proteic administrat în furaj
Tilapia a devenit o specie foarte studiată în ultimii ani deoarece au un ritm de creștere foarte bun, în condiții extreme mediale (Abdel-Hakim et. al., 2001, El-Sayed, 2002).
Proteinele reprezintă principalul ingredient care afectează performanța creșterii. Acesta asigura acizii esențiali necesari pentru formarea musculaturii și a funcțiilor enzimatice, asigurând energia necesară zilnică.
Necesarul de proteine al tilapiei de Nil a fost estimat între 25% și 45% necesar în compoziția biochimică a furajului distribuit la exemplarele ajunse la maturitate (De Silva et al., 1995; El-Sayed și Toshima , 1992; Kheiret al.,1997;Swick et al.,2001).
Calitatea produsului obținut, este apreciat și pe baza compoziției biochimice a cărnii obținute în urma experimentelor efectuate.
Un rol important în ceea ce privește compoziția biochimică a cărnii de pește îl are și vârsta, deoarece odată cu atingerea taliei comercializabile are loc o reducere a cantității de apa din țesutul muscular și o mărire a cantității de lipide ce sunt constituite în depozite.
În toate cele patru variante experimentale testate pe exemplare de tilapia, performanța de creștere a manifestat o creștere progresivă cu creșterea nivelului de proteina brută din furaj, sugerând că performanța de creștere ar putea crește cu creșterea proteinei brute și până la 50 %, analizele obținute sunt susținute de analiza de regresie polinomială (Zeitoun , Ullrey si Magee 1976). Cu toate acestea , nivelul cel mai economic al proteinelor brute din furaj utilizat pentru creșterea adecvată a puietului de tilapia ( 0,51 g) sa dovedit a fi de 40 %, pentru puietul de 45 g de 40 % , iar pentru pești adulți 96 și 264 g de 30 %. De Silva, Gunasekera & Atapattu (1989 ) au descoperit că u consum de 28 ± 30 % proteina brută, reprezintă cea mai economica alternativă pentru puietul de tilapia (1 ± 5 g) , deși creșterea maximă a fost atinsă la o proteină brută de circa 34 %. La multe specii de pești, inclusiv tilapia, sa raportat că cerința de proteina brută din pește scade odată cu creșterea talieii și vârstei exemplarelor (Wilson 1989). Pe baza rezultatelor diverselor studii, Balarin & Haller (1982) au concluzionat faptul că, exemplarele de tilapiacu o masă individuală mai mică de 1 g trebuie să fie hrănite cu furaje cu un conținut proteic cuprins între 35 ± 50 % proteina brută , masa de 1 ± 5 g cu un conținut proteic de 30 ± 40 % , iar ecartul de 5 ± 25 g cu un conținut proteic de 25 ± 30 % proteina brută .
Variații considerabile au fost raportate privitor la cerința optimă în conținut de proteina brută a furajului pentru o creștere optimă a exemplarelor. Aceste variatii par sa fie rezultatul unor condiții diferite experimentale, care includ specii de pești, mărime și vârstă, densitate, proteine de calitate, condițiile de igienă și de mediu, în special temperatura, care s-a dovedit a influența cerința de proteină brută a tilapiei (Jauncey & Ross, 1982) și a altor specii de pești (Wilson 1989). Raportul proteină /energie rezultat în urma hrănirii poate influența creșterea și eficiența transformării furajelor ăn nutrienți pentru puietul de O. niloticus (El-Sayed și Teshima 1992).
Rezultatele compozitia organismului de fiecare diete alimentate de dimensiuni pește care conțin 25 , 35 și 45 % proteine . Proteine și lipide conținutul în corpul peștelui întreg au fost afectate de mărimea peștilor și nivelul de proteine dietetice , în timp ce conținutul de cenușă a fost afectată doar de mărimea peștilor . Interacțiunea ambilor factori nu a afectat analiza chimică a corpului . Conținutul de proteine a corpului a fost directă proporțional afectată de nivelurile de proteine ( P < 0,05 ) în dietele testate pentru prăji , puiet și pește adult . Mai mare conținut de proteine din corpul peștilor întregi a fost obținut de la dieta de proteine de 45 % pentru prăji , puiet și pește adult ( 57,5 % , 59,6 % și 58,5 % , respectiv , p < 0,05 ) . Conținutul de lipide întregului corp a scazut cu cresterea nivelului de proteine dietetice în fiecare dimensiune de pește . Cel mai mare conținut de lipide a fost inregistrat cu 25 %, regim alimentar de proteine , la toate dimensiunile , în timp ce cele mai mici conținutul de lipide au fost obținute cu 45% CP pentru pești prăji ( 28,5% ) și cu 35% CP pentru puiet și pește adult cu diferență nesemnificativă ( 20,4 % și 20,9 % , respectiv , p > 0,05 ) . Conținutul de cenușă în corpul de pește întreg a fost afectată de nivelurile de alimentare de proteine , la toate dimensiunile de pește , iar conținutul său în puiet și pește adult nu diferă semnificativ și ambele sunt în mod semnificativ mai mare decât cea de puiet de pește .(Ahmad, 2010)
Rezultatele acestui studiu indica faptul ca pe baza PER, un procent mai mare de carbohidrati a fost utilizat în scopuri energetice la exemplarele hrănite cu un nivel ridicat de carbohidrati și un conținut scăzut de proteine, astfel demonstrând faptul că, proteina poate furniza carbohidrați și după perioada de hrănire. Aceasta constatare este in concordanta cu rezultatele raportate la alte specii de pești (Fernandez et al 2007.; Mohanta et al 2007; Singh et al 2007) și pot fi atribuite ratei metabolice, astfel contribuie la o reducere a consumului de proteine atunci când sunt disponibile alte surse de energie.
Determinarea compoziției biochimice din țesutul muscular ne permite să evaluăm calitatea nutritivă si starea fiziologică a peștilor aflați în experiment. De aceea cunoașterea acestor parametrii ne oferă posibilitatea de a stabili condiții optime de dezvoltare, pentru a valorifica cât mai bine diferitele tipuri de management nutrițional.
Umiditatea țesutului muscular variază în limite largi, scăzând odată cu acumularea de grăsimi si proteine în musculatura peștelui.
Proteinele sunt clasificate în funcție de localizarea celulară, si sunt cele care determină calitățile senzoriale ale cărnii de pește. Proteina brută variază între 11,34 si 16,23 în primul experiment de management nutrițional, unde am folosit 4 tipuri diferite de furaj comercial având proteina bruta diferita.
Determinarea compoziției biochimice a cărnii de pește permite aprecierea calității nutritive ți a stării de sănătate a materialului piscicol din experiment.
Rezultatele determinărilor biochimice a exemplarelor de tilapia, crescute în sistem cu recircularea apei sunt prezentate în tabelul 5.11
Tabel 5.11 Valori medii ale compoziției biochimice a țesutului muscular de tilapia de Nil
Prin prelucrarea statistică a datelor experimentale putem determina diferențele statistice dintre grupuri. După aplicarea testului ANOVA am constatat ca intre cele 4 grupuri nu exista diferențe semnificative statistic (p>0,05).Proteina determină caracteristicile senzoriale ale țesutului muscular de pește, proteina brută a variat între 11,34 si 15,54 fiind influențată de talia și vârsta materialului (Figura 5.11
PER a arătat o relație negativă, liniar cu nivelul cantității de proteine brute. Dabrowski (1979) a raportat modele diferite de modificări ale PER în raport cu nivelul de proteine brute și a constatat că relația dintre proteina bruta și PER diferă de la specie la specie. Jauncey (1982) și De Silva, Gunasekera & Atapattu (1989) au raportat, de asemenea, FCR și PER în scădere cu creșterea conținutului de proteine dietetice. Compoziția întregului corp de pește de la experiment 1 (greutatea inițială 0,51 g) a fost influențată semnificativ de nivelul de proteine dietetice. Pește hraniti cu alimente cu conținut scăzut de proteine (25 ± 30%) au avut procente mai mici de proteine si nivelurile de lipide mai mare decât pește hrănit de 40% și 45% diete de proteine. Conținutul de cenușă a fost, de asemenea, afectată de nivelul de proteine dietetice. În studiile care se ocupă cu 45 g și 96 g de pește, nici o influență aparent de nivel de proteine dietetice a fost găsit la compozitia intregului corp (Y S Al Hafedh et al., 1999).
5.2. Compoziția biochimică a tilapiei în raport cu termica apei
Influența temperaturii asupra creșterii, metabolismului, rezistentei la boli, și a supraviețuirii speciilor de cultura poate fi influențată de diverși parametrii. În timp ce multe dintre aceste sinergisme nu au fost examinate pe o gama larga de specii de acvacultură, există anumite informații documentare despre câțiva dintre factorii care pot interacționa cu temperatură și astfel pot influența performanța de crestere a anumitor specii de cultura. (Temperature – Robert R. Stickney, pg. 929-934.)
Calitatea produsului obținut, este apreciat și pe baza compoziției biochimice a cărnii obținute în urma experimentelor efectuate.
Substanță uscată, proteina brută, grăsimile brute, cenușa și energie brută au fost determinate pentru cele 4 variante experimentale.. Analizele chimice au fost efectuate folosind metodele clasice de determinarea indicatorilor biochimici. Substanță uscată s-a obținut prin uscare în etuvă la 105 C până la o greutate constantă, proteină brută (N · 6.25) prin metoda Kjeldahl; lipide brute prin extracție în eter un sistem Soxlet; cenușă într-un cuptor cu retortă la 550 C timp de 12 ore. Pentru fiecare probă, s-au efectuat determinarea pe cel puțin două exemplare.
Substanță uscată a teșutului musculat de tilapia de Nil a variat Între variantele experimentale dar nu a prezentat diferențe semnificative statistic avănd o valoare mai mare în V2, 19,92%. conținutul de proteine a înregistrat valoarea cea mai mică în V3 , adică la varianta cu temperatura apei de 24 oC, de 14,45%, iar cea mai mare valoare a înregistrat- în varianta V2, de 15,7%, având temperatura apei de 30 oC fost mai mic în pește, valoarea proteinelor între grupuri nu a prezentat diferențe semnificative statistic(tabelul5.2.1). compoziția biochimicî pe fiecare varinată experimentală este prezentată sub formă grafică, figura 5.2.1.
Tabelul 5.2.1 Compoziția biochimică a tesutului muscular de Tialpia de Nil la sfarșitul experimentului
Cantitatea de grăsime a variat, valorile diferențiindu-se semnificativ statistic(P <0,05), valoarea cea mai mare înregistrându-se în varianta V2, respectiv 3,12%. Cenușă a avut o valoare aasemănatoare în toate variantele experimentale. Odată cu creșterea temperaturii apei parametrii biochimici ai tesutului muscular de tilapia au înregistrat valori mai mari în varianta V2 în care temperatura apei a avut valoarea cea mai ridicată.
5.3. Compoziția biochimică a tilapiei în raport cu creșterea compensatorie
Mecanismele care stau la baza fenomenului de creștere compensatorie nu sunt pe deplin cunoscute (Broekhuizen, și colab., 1994), cu toate acestea, cele mai multe dintre organisme tind să se adapteze la privarea de hrană prin reducerea energiei consumate pentru metabolismul bazal (Jobling, 1994). In perioada de realimentare, rata metabolismului nu poate reveni imediat la același nivel cu cel al celor hrănite continuu. De asemenea, cele mai multe specii de pești au devenit hiperfagici sau au practicat un consum excesiv în perioada de hrănire. În plus, ratele scăzute ale energiei metabolice, impreună cu o rata a consumului mare duc la o creștere în substante nutritive disponibile pentru creșterea somatică.
Greutatea inițială a peștilor a fost luată la inișierea experimentului, de la un grup 20 de exemplare pe unitate și variantă de creștere, astfel a fost calculată greutatea medie individuală inițială. Greutatea medie a peștilor reprezintă media greutatilor inițiale în stare umedă (Wet Weight) a peștelui în fiecare unitate. Studiul a constat din 4 variante: prima variantă în care peștii au fost hrăniți continuu ca și variantă martor (V1) și 3 variante care constau în două (V2), patru (V3), și șase (V4) zile de înfometare urmate de hrănire folosind un design complet randomizat. Peștii au fost rehrăniți acelați număr de zile ca în perioada de inaniție în fiecare variantă și crescute pentru 28 de zile. Măsurători si cântăriri somatice a fost făcute după terminarea fiecarei perioade de hrănire. Aceste date au fost utilizate pentru a ajusta rația de hrănire și de a evalua diferențele de creștere între variante.
Evaluarea compoziției biochimice finale, în special a proteinelor brute și grăsimilor brute, din țesut de pește a fost făcută în fiecare variantă după terminarea experimentul
Determinarea proteinei brută a fost făcută prin metoda Kjeldahl în timp ce grăsimile brute și a conținutului de umiditate au fost determinate de metoda Soxhlet.
Conținutul de proteine brute de țesuturi muscular de tilapia a scăzut proporțional cu perioada de înfometare în comparație cu inițialul. Conținutul de proteină a variat între 11,45% (Martor) la 16.98% (V2) inițial (figura 5.3.1, Tabelul 5.3.1). Conținut de proteine brute la sfărșitul experimentului, a prezentat o scădere în toate variantele experimentale avand o valoare medie în martor de 8,49%, iar în V1 si V2 valorile fiind aprope egale de 6,50%, respectiv în V3 o valoare a proteinei brute de 7,99 %.
Grăsimile brute sau conținutul lipidic (Fig. 5.3.2, tabelul 5.3.1), a crescut odată cu durata perioadei de inaniție. Modificarile tesutului brut au fost mai remarcabile decât în cazul proteinelor brute, sepoate observa o creștere de la 1,09% inițial la 5,19% la finalul experimentului în varianta V3, ceea ce înseamnă ca specia studiată foloseste capacitatea de stocare a grăsimilor sub formă de depozite în perioada de hrănire. Grăsimile brute au crescut de la 0,63% în ziua 0 la 4,12% la finalizarea experimentului în V2.
Tabel 5.3.1. Caracterizarea biochimică a speciei Oreochromis niloticus în cadrul experimentului
Figura 5.3.1. Conținutul în proteină brută a țesutului de tilapia de Nil la începutul si finalul experimentului
Figura 5.3.2. Conținutul în lipide a țesutului de tilapia de Nil la debutul si finalul experimentului
Figura 5.3.3. Conținutul de umiditate a țesutului de tilapia de Nil la începutul si finalul experimentului
Conținutul de umiditate a crescut ușor în perioada de inaniție. Umiditatea a variat de la 88.92% (martor) la 80,07% (V3). Proteină brută, grăsime brută, iar conținutul de umiditate în această perioadă nu au fost supuse analizei statistice cauza lipsei de replici ale probelor. La terminarea experimentului, atât proteină brută cat și conținutul de umiditate au fost similare între tratamente (Fig. 5.3.3, tabelul 5.3.1) și conținutul în proteine nu a variat semnificativ (p> 0,05) între grupuri la finalul experimentului. Nivelul grăsimilor brute a variat semnificativ între grupuri la finalul experimentului, cu cel mai înalt nivel observat în V3 (5,15%), fiind de 4 ori mai maredecat nivelul inițial, iar cel mai mic in varianta martor (2,61%)..
Scăderea proteinelor țesutul muscular pentru exemplarele înfometate, la sfârșitul experimentului a fost de asemenea observată și de Satoh și colab. (1984) la tilapia de Nil (Oreochromis niloticus) ajunsă la maturitate care a fost supusă unei perioade de inaniție de 60 de zile. Observînd astfel cum cantitatea proteine și conținutul de lipide al țesutului de pește, scade, de asemenea. Acest rezultat este în conformitate cu activitatea lui Quinton și Blake (1990), în care lipidele din carcasa păstrăvului curcubeu a scăzut după trei săptămâni de inaniție. Cercetătorii au sugerat că,la scurt timp după înfometare grăsimile viscerale și grăsimile musculare sunt utilizate ca sursă de energie.
În prezentul experiment s-au efectuat măsurători ale factorului de condiție și al indicelui somato-hepatic pentru identificarea diferitelor modificări structurale ce pot avea loc la exemplarele supuse unei perioade de inaniție.
Valorile factorlui de conditie și al indicelui somato-hepatic pot fi observate în figura 5.3.4 și 5.3.5
Figura 5.3.4. Variația factorului de condiție în cadrul experimentului la momentul inițial și final
Figura 5.3.4. Variația indicelui somato-hepatic la momentul inițial și final al experimentului
Valorile obținute la finalul experimentului în ceea ce priveste factorul de condiție putem observa o ușoară scădere a valorilor finale față de cele inițiale situându-se în ecartul 1,29 in V2(4/4) si 1,59 în varianta V3 (6/6), de asemenea pentru indicele somato-hepatic putem observa o ușoară creștere în varianta V1 (2/2).
Schimbări produse de sinteza poteinelor în tesutul muscular al peștelui ar putea fi influențate de modificările ratei de depunere în mușchi a acestora și a ratelor de creștere (Smith, 1981; Fauconneau 1984; Soivio et al 1989). Conținutul de lipide este scăzut din cauza utilizării sale în gluconeogeneza, implicând astfel lipidele în catabolism, ce servesc ca substraturi pentru anabolismul glicogenului ( Shcherbina și Mukoseeva 1978). Conform acestor autori, acest fenomen a avut loc în primele zile de ale perioadei de inaniție și a continuat până ce proteinele au început să fie utilizate de organism pentru generarea de energie. În acest sens, Sullivan ( 1986) a prezentat dovezi subliniind rolul lipidelor în dezvoltarea unui potențial de creștere compensatorie de a tolera stresul indus de privarea de hrană. Perioada de inaniție la tilapia de NIl a provocat o încetare a creșterii scheletului și o reducere a factorului (FQ) și LSI . FQ și LSI al exemplarelor supuse inaniției timp de 1-3 săptămâni, au crescut dramatic după rehrănirea acestora în comparație cu varianta martor. Schimbările relative a factorului de condiție și indicele somato-hepatic sunt indicatori majori ai condițiilor fiziologice și al pierderilor de masă cauzate de perioada de inaniție ( Weatherley și Gill 1981; Oni et al 1983). Scăderea FQ și LSI au fost, de asemenea, remarcate anterior, într-un studiu de 28 de zile de inaniție a somnului (Gaylord și Gatlin 2001), respectiv 14 zile, 30 zile și 45 de zile de inaniție a somnului (Peterson și Small 2004). La finalul experimentului, au observat o creștere a LSI după rehrănirea exemplarelor de somnsupuți perioadelor de inaniție. Pastoureaud (1991) a constatat că LSI a scăzut la lavrac supus privării de hrană pentru 14 și 35 de zile. De asemenea, el a raportat că lipidelor hepatice și glicogenul din ficat au scăzut marginal, ceea ce duce la scăderea LSI . Deși conținutul în grăsime al ficatului nu a fost măsurat direct în studiul de față, lipide hepatice s-au dovedit a crește în condițiile privării de hrană al tilapiei de Nil după reînceperea hrănirii. Cu toate acestea, Peterson și Small (2004) a raportat că creșterea LSI se datorează creșterii conținutului lipidic al ficatului.
5.4. Compoziția biochimică a tilapiei în raport cu intensitatea hrănirii
Managementul tehnologic adevat, caliatea mediului și al furajelor, măsurile de profilaxie aplicate sunt principalele argumente ale unei bune stări de întreținere a materialului biologic luat în studiu , și se evidențiază pe tot parcursul experimentului.
Aplicarea unor anumite tehnologii nutriționale asupra materialului biologic, pot modifica structura și compoziția internă a organismului, astfel calitatea și cantitatea furajelor distribuite se reflectă asupra compoziției biochimice a cestuia.
Modul în care este valorificata hrana administrată dar și calitatea mediului de cultură, se reflectă la final în calitatea materialului biologic și la nivelul indicatorilor de performanță tehnologică.
Compoziția chimică a musculaturii este un indicator relevant în aprecierea calității tilapiei de Nil.
Pentru aprecierea calității tilapiei de Nil a fost determinată dinamica principallor parametri biochimici si anume, proteina brută, grăsimile brute, cenușa, umiditatea, substanța uscată.
Valorile determinate pentru umiditate (fig. 5.4.1, tab.5.4.1) răman constante pe parcursul experimentului fară a prezenta diferențe statistice comparativ cu momentul inițial, si anume la momentul inițial valorile medii au fost de 80,21%, iar la finalul experimentului cea mai mare valoare s-a înregistrat în varianta V4- hrănire ad libitum.
Figura 5.4.1. Variația umidității între variantele experimentale și momentul inițial
Tabelul 5.4.1. Compoziția biochimică a tesutului muscular al tilapiei de Nil
Proteina brută (figura 5.4.2) variază între 14,40% în varianta V4 (ad libitum) și 16,65% în varianta V3 (7%BW) , fiind influențată de varsta materialului biologic, se observă ca proteina brută la momentul inițial prezenta o valoare de 16,62% la momentul inițial, astfel ăn V3 am obținut o valoare comparabilă cu aceasta.
Figura 4.5.2. Variația proteinei brute inițialul si finalul experimentului
Figura 4.5.2. Variația lipidelor brute (%) la debutul și finalul experimentului
Conținutul în lipide (Figura 5.4.3) prezintă o mare variabilitate față de valoarea inițială de 0,51%, la finalul experimentului valoarea maximă inregistrată pentru acesta fiind de 1,93% ăn varianta V3 (7%BW), de aici putem concluziona faptul că materialul biologic supus unei intensități a hrănirii de 7%BW, nu foloseste întreaga cantitate de hrană administrată metabolismului bazal astfel, cantitatea de energie în exces rezultată este transformă în depozite de lipide.
CERCETĂRI PRIVIND ELABORAREA MODELULUI CREȘTERII TILAPIEI DE NIL OREOCHROMIS NILOTICUS LINNAEUS, 1758, ÎN DIFERITE VARIANTE DE MANAGEMENT TEHNOLOGIC AL SISTEMELOR RECIRCULANTE DE ACVACULTURĂ
6.1 Considerații teoretice privind stabilirea unui model de creștere acvacultură
Modelarea în acvacultură este utilizată pentru prezicerea producția de pește ,fiind importantă pentru planificarea activităților de acvacultură. Un model de simulare pentru pești (FGS), a fost dezvoltat la Universitatea din Wageningen (Machiels 1987; Van Dam 1995). FGS prezice creșterea și producția de reziduuri de la diverse specii de pești, bazate pe cantitatea, compoziția hranei și temperatura apei. Succesul FGS în predicție de creștere este atribuită caracterului său general, explicativ. Cu toate acestea, ecuațiile pentru rațiile optime de furajare a peștilor sunt încă descriptive și nu stau la baza mecanismelor de reglementare a consumului de furaje.
Consumul de furaje este reglementat de o serie de factori, care pot fi mediali, fiziologici. Fiziologic, efectele metaboliților din sânge sunt foarte importanți (Carter și colab. 2001). Aspectul metaboliților din sânge daca prezintă o rată mai mare, ceea ce duce la o încetare a hrănirii. Medial, oxigenul poate fi un factor determinant major în aportul maxim de hrană, deoarece există multe dovezi experimentale privitoare la consumul de furaj mai mic, atunci când concentrația de oxigen dizolvat în apă este scăzută. Consumului de oxigen pentru metabolismul bazal, de prelucrare a alimentelor și biosinteza elementelor constitutive ale corpului este limitată de suprafața branhiilor și concentrația de oxigen dizolvat. Când rezerva de oxigen nu satisface cererea de oxigen, peștii nu se vor mai hrăni. Alimentarea cu oxigen afectează ratele de oxidare a nutrienților și afectează astfel acumularea de metaboliți în celulele și sânge. În acest caz, includerea modelelor de creștere este esențială pentru a simula consumul de hrană necesar unei bune dezvoltări.
Modelele matematice folosite în nutriția peștilor s-au dovedit a fi indispensabile pentru estimarea corectă a creșterii economice și a necesităților de hrană. În prezent, reducerea poluării, a supraexploatării mediului, îmbunătățirea calității produselor si a în prezent se acordă un interes aparte modelelor simple, aplicate pentru a descrie/prezice profiluri de creștere a diferitelor specii de pești si progresează spre concepte mai cuprinzătoare bazate pe bioenergie și metabolismul nutrienților. Modelele simple de creștere, de multe nu pot fi interpretate biologic deoarece nu au în vedere proprietățile fundamentale ale peștilor (de exemplu, poikilotermia, creșterea nedeterminată). În plus, aceste modele nu iau în considerare posibile variații ale traiectoriei de creștere în anumite etape de viața. Modelele bioenergetice au servit pentru a prezice cerințele nutriționale și operaționale în activitatea de acvacultură. Cu toate acestea, modelul bioenergetic are la bază un concept de echivalență a randamentului energetic al produselor chimice și are limitări semnificative. Modelele bazate pe calculul nutrienților au fost introduse în literatura de specialitate în ultimele două decenii și sunt o alternativă la modelele bioenergetice. Mai multe modele mecaniciste sunt necesare pentru a extinde înțelegerea actuala cu privire la obiectivele de creștere și utilizarea nutrienților pentru sporul de biomasă. În cele din urmă, modelele existente trebuie să fie adaptate în continuare pentru a aborda aceste preocupări cu privire la sustenabilitatea, calitatea produsului și fiziologia peștilor.
Botanist Francez De Reaumur stabilește de baza conceptului de unitate termică în 1735 necesitatea însumării gradelor de temperatură la însămânțare pentru recoltarea culturilor (Allen 1976; Bonhomme 2000). Conceptul a fost introdus în ihtiologie la începutul secolului 20 (Belehradek anii 1930). În anul 1868 Norris observă că rata de dezvoltare a icrelor de păstrăv variază cu temperatura, iar în 1901 Wallich a aplicat conceptul de unitate termică pentru a înregistra dezvoltarea icrelor. Wallich (1901) definit ca unitate termică 11F între 321F, in timpul unei zile, în sensul ca temperatura medie zilnică a apei 361F este echivalentă cu patru unități termice. Krogh (1914) au arătat că relația dintre rata evolutivă (de obicei în % zi) și temperaturile (1oC) la care sunt expuse reprezintă o linie dreaptă (panta are grad-zi ca numitor) peste un anumit interval de temperatură. Ora și expunerea termică simultane (grad-zi) sunt necesare pentru incubație și astfel poate fi estimată ecuația regresiei simple (Krogh1914; Alcătuiesc1934; Hayes 1949).
Conceptul de unitate termică a fost introdus de Iwama și Tautz (1981), aplicat pentru estimarea performantelor de creștere al peștilor eclozați,.
Datorită efectelor sale asupra fiziologiei peștilor, temperatura este un factor important, și trebuie luat în considerare la construirea unui model de creștere. Pentru a se potrivi cu un model matematic de date, acesta trebuie sa se ocupe nu numai de rata de creștere sau ingestie datorită creșterii temperaturii, ci și de declinul acestor factori care poate interveni la temperaturi mai ridicate. (Elliot, 1994; Jobling, 1997). Frecvent, exponențial sau sub diverse forme matematice aferente se pot fi descrie creșterile în greutate sau lungime ale peștilor. Aceste modele pot fi ușor deduse pentru a descrie greutatea inițială și finală a peștilor într-o anumită perioadă de timp. Cu toate acestea, nu este recomandată utilizarea modelului de creștere exponențială pentru perioade lungi de timp (Cuenco colab., 1985). Utilizarea sa în acvacultură este relativ comună din cauza simplității sale. Creșterea poate fi ușor divizat într-o serie de etape, schimbarea de la o etapă la alta este caracterizată de un fel de discontinuitate in dezvoltare, cum ar fi incubația sau maturarea, sau de schimbări sezoniere de temperatură pentru peștii din mediile temperate. În orice etapă, creșterea în dimensiune poate urma o curbă în formă de S. Pentru perioade scurte de timp, de creștere poate fi astfel descrisă de o curbă exponențială ( Ricker 1979).
Un alt mod de a optimiza producția de pește este de a dezvolta un buget de hrănire, un model care descrie cerința de alimentare a peștilor (Alanärä2000). Consumul de hrană a peștilor este controlat în principal de greutatea corpului, temperatura apei pe fiecare sezon si conținutul energetic al furajului distribuit, primul pas în estimarea necesităților de hrană este de a prezice creșterea in greutate într-o anumită perioadă de timp dată de managementul temperatura apei (Cho & Bureau, 1995). Acest lucru poate fi realizat prin utilizarea unui model de creștere, de exemplu TGC ().TGC trebuie mai întâi să fie estimat pe baza înregistrărilor din anii anteriori, cu presupunerea că sunt utilizate în condiții de creștere similare (Cho & Biroului, 1995; Cho & Biroului, 1998).
Temperatura optimă de creștere poate afecta atât rația zilnică de hrănire (Ricker, 1979) cât și dezvoltare ontogenetică a peștilor (Cho et al., 1982; Jobling, 1994). Ca peștii să crească, rația lor de hrană maximă ca un procent scade greutatea corporala, la fel ca rația lor de întreținere, precum și posibilitățile de creștere este astfel redus (Kitchell et al., 1977; De Silva & Anderson, 1995) . Acest lucru este cauzat de cerință mai mare de energie pe unitatea de greutate de animale mai mici decât de animale mai mari (Cho et al., 1982)
6.2. Model de regresie liniară multiplă pentru estimarea Coeficientul Termic de Creștere (TGC) în funcție de masa medie inițială, masa medie finală și SGR.
O alternativă la SGR și DGC este coeficientul termic de creștere (TGC) (Cho, 1982; Cho & Bureau, 1998), care a fost inițial prezentată de Iwama și Tautz, 1981 și modificată ulterior prin Cho (1990). Acest model este o modificare a DGC (Biroul colab., 2000), care sa dovedit a da o mai bună estimare a creșterii în timp (Alanärä, 2000), și este foarte puțin afectat de temperatură în comparație cu DGC (fig. 7) și SGR (fig. 8) (Iwama & Tautz, 1981; Azevedo et al, 1998;.. Biroul et al, 2000)
Modelul este exprimat matematic ca:
, (1)
Unde:
MIf este greutatea la momentul t (g), I
MIo este greutatea inițială (g),
T este temperatura apei (C)
∆t este durata experimentului
(T * ∆t) este suma termică în grade – zile) (Cho & Biroului, 1998. Alanärä et al, 2001).
Fig. 6.1. DGC și TGC pentru tilapia de Nil (O. niloticus), în funcție de temperatură
Comparativ cu SGR, care folosește logaritmul greutății finale a corpului pentru a calcula rata de creștere, TGC utilizează o funcție de putere (W (1/3)), prin această ajustare matematică a modelului de creștere oferind o mai bună potrivire la modelul actual de creștere a peștilor. Greutatea finală (MIf) a unui pește poate fi astfel calculată de îndată ce valoarea TGC pentru acea specie este cunoscută.
Modificarea de masă, pentru o evoluție a temperaturii pe zile (T×∆t) este dată de formula:
MI(t)=[ (2)
Prin derivarea ecuației (2) se poate obține creșterea masei corporale individuale a materialului piscicol:
CMI(t)=3*TGC*T*[ (3)
Odată cu creșterea în mărime, rata activităților sale metabolice încetinește, și, ca rezultat, rata de creștere relativă (GR) va scădea pe măsură ce peștele devine mai mare (Ricker, 1979). De asemenea, este evident că orice creștere în mărime este relativ mică pentru peștii mari decât pentru pești mici. Acest lucru face ca rata de creștere să fie relativ nepotrivită pentru a compara ratele de creștere a peștilor de diferite dimensiuni (Jobling, 1994).
O modalitate de a depăși problema cu temperatura este coeficientul termic de creștere (TGC ). TGC s-a dovedit a fi stabil într-un ecart mare de temperaturi (fig. 7 ) pentru mai multe specii (Iwama & Tautz, 1981; Azevedo et al, 1998; Cho & Bureau, 1998; Alanärä, 2000; Biroul colab, 2000; Alanärä et al, 2001). Valoarea TGC este, de asemenea, mai puțin afectată de mărimea peștilor, ( Kaushik, 1998) și intervalul de timp din ponderile de creștere, decât alte rate de creștere ca SGR și DGC, oferind astfel, un model simplu pentru a compara rata de creștere ( Biroul et al., 2000), sugerând că TGC nu este afectat de dimensiunea corpului. Spre deosebire de Alanärä (2000) , care susține că valoarea TGC nu este complet independent de dimensiunea corpului, dar crește odată cu creșterea dimensiunii corpului.
Valorile TGC ar putea varia, cu hrana, creșterea organismului, condiții mediale (Cho, 1990; Cho & Biroului, 1998; Alanärä et al, 2001), si cu sezon ( fig. 9). Ca tendință generală, TGC crește in timpul primăverii și scade în toamna (Alanärä, 2000). Acest declin în toamna nu depinde de temperatura sau durata zilei, ci va avea loc, chiar dacă materialul de cultură este păstrat în condiții constante (Tveiten et al. 1996; Alanärä, 2000) .
Fig. 6.2. Variația SGR și TGC a tilapiei de Nil (O. niloticus) în funcție de temperatură
În acvacultură estimarea unor indicatori tehnologici în funcție de specia de cultură, talia medie de populare și regimul de hrănire, în condițiile menținerii în ecart optim a parametrilor de mediu, prezintă o importanță practică deosebită.
In cazul de față s-a urmărit elaborarea unor modele matematice ce permit predicția unor indicatori de eficiență tehnologică, a unei dimensiuni medii posibile sau a unei rate de creștere pentru un anumit interval de timp, ceea ce face posibilă estimarea cât mai corectă a producției în funcție de un set de condiții date. În acest sens au fost aplicate modele de regresie liniara simplă și multiplă dar și modele curbilinii, de tip putere sau exponențiale.
Pentru elaborarea acestui model au fost selectate 4 variabile independente, denumite în continuare factori (temperatura, masa medie inițială, masa medie finală, SGR, masă finală calculată) a căror valori minime, medii si maxime sunt prezentate sintetic in tabelul 1.
Tabelul 6.1. Indicatori statistici pentru variabilele selectate în vederea elaborării modelului de estimare a TGC
Modelul a fost elaborat utilizând instrumentul regresiei liniare multiple după o prealabilă transformare automata a variabilelor selectate cu ajutorul funcției Automatic Liniar Modeling disponibilă în programul SPSS (Fig.1). Aceasta transformare a constat, după caz, în eliminarea valorilor extreme și/sau logaritmare.
Fig.6.3. Model de regresie liniară multiplă pentru estimarea FCR în funcție de o serie de predictori
După transformarea variabilelor luate în studiu s-a întocmit matricea de corelații în vederea stabilirii relației și a gradului de dependență dintre diferitele variabile (Tabel 6.2). Se poate observa astfel ca există relații puternice de corelație pozitivă între TGC și Mf_exp (Masa finală observată) (coeficient Pearson 0.72) și TGC si SGR (coeficient Pearson 0.872).
Tabelul 6.2. Matrice de corelații (Pearson)
Validarea modelului elaborat presupune satisfacerea unui set de cerințe care vor fi detaliate în cele ce urmează. Astfel, în tabelul sinteză al modelului (tabelul 7.3) sunt furnizate valorile coeficienților R (coeficient de corelație multiplă), R2 (coeficient de determinare), R2 ajustat, eroarea standard a estimării, coeficienți cu ajutorul cărora se determină cât de bine datele analizate se potrivesc modelului de regresie elaborat.
Tabelul 6.3. Tablou sintetic privind indicatorii statistici ai modeluluib
Valoarea lui R, coeficientul de corelație multiplă, poate fi considerată a fi o măsură a calității de predicție a variabilei dependente, în acest caz, TGC. O valoare de 0.967, obținută în cazul de față, indică un înalt nivel de predicție. Valoarea R2 (coeficientul de determinare) reflectă proporția de variație în variabila dependentă care poate fi explicată prin intermediul variabilelor independente (din punct de vedere tehnic reprezintă procentul de variație reprezentat prin modelul de regresie). În cazul de față, valoarea de 0.935 evidențiază faptul că 93,5% din variabilitatea variabilei dependente TGC este explicată de variabilele independente incluse în model.
De asemenea, criteriului statistic Durbin-Watson (DW) atestă o buna eficacitate a parametrilor ecuației de regresie și respectiv a ecuației de regresie de a fi utilizată în calcule care vizează extrapolarea corelației studiate, daca mărimea coeficientul de autocorelație – DW pentru o valoare a statisticii calculate apropiată de 0, erorile sunt autocorelate pozitiv. În cazul de față coeficientul DW este 0,813, valoare cuprinsă în ecartul menționat, ceea ce înseamnă ca erorile sunt corelate pozitiv.
Raporul F (Fisher) din tabelul de mai jos testează în ce măsură modelul de regresie elaborat reflectă datele analizate. În cazul de față (tabelul 6.4) valoarea F arată că variabilele independente selectate pot fi utilizate pentru a estima în mod corect variabila dependentă, F = 633,53, p <0.0005 (adică, modelul de regresie reflectă o bună potrivire a datelor).
Tabelul 6.4. Tablou sintetic privind semnificația statistica a modelului (Testare Anova)
Forma generala a ecuației ce permite predicția TGC pe baza valorilor variabilelor independente – T (Temperatura), Mi (masa inițiala), Mf_exp (masa finala observata) și SGR (Rata specifică de creștere), în condițiile experimentale descrise în capitolele anterioare, este:
TGC = -0.523 + 0.192 T – 0.010Mi + 0.011Mf + 0,327 SGR
Coeficienții nestandardizați din tabelul de mai jos arată cât de mult variabila dependentă variază în funcție de o variabilă independentă, atunci când toate celelalte variabile independente sunt constante. Daca se ia în considerare efectul SGR, în acest caz, coeficientul nestandardizat pentru SGR este egal cu 0.327. Aceasta înseamnă că, pentru fiecare unitate termică de creștere se înregistrează o creștere cu 0.327 unități a valorii TGC.
Tabelul 6.5. Tablou sintetic privind coeficienții regresiei liniare multiple, semnificația statistică a modelului (Testare Anova) și rezultatele testului de coliniaritate
În cazul modelului de față se poate observa că toleranța nu este mai mică de 0.1 și deci nu se ridică o problemă de coliniaritate. O altă abordare a problemei este aceea a stabilirii unui indicator sintetic pentru a decide dacă o variabilă este coliniară cu celelalte (sau cu un grup dintre celelalte). adică
O valoare mică a Toleranței (uzual mai mică decât 0,1) reflectă un coeficient R2 apropiat de 1, deci o legătură liniară puternică între TGC și restul variabilelor independente. Prin urmare TGC este coliniară cu celelalte variabile independente. Se definește factorul de inflație a varianței, notat VIF, inversul toleranței.
Denumirea provine din aceea că un asemenea factor apare multiplicativ în definirea varianței coeficienților estimați (se poate spune că se măsoară de câte ori este supraevaluată varianța coeficienților datorită multicoliniarității în raport cu situația când nu ar exista coliniaritate). Interpretarea este dedusă din cea a toleranței: – valoare VIF mare (uzual mai mare decât 10), denotă coliniaritate.
– prin interpretarea toleranțelor sau a factorilor de inflație se vor exclude din model acele variabile care au toleranțe mici (sau factori de inflație mari)
De asemenea, modelul elaborat poate fi validat prin analiza histogramei valorilor reziduale standardizate (Fig.6.2) precum și a diagramei probabilităților (Fig. 6.3) care reflectă, în primul, caz o distribuție normală a valorilor reziduale standardizate și, în cel de-al doilea caz, o strânsă corelație între valorile probabilităților cumulative estimate și cele observate.
CAPITOLUL VII.
CONCLUZII, CONTRIBUTII PERSONALE SI RECOMANDARI
Dinamica biomasei de cultura evidentiaza faptul ca acesta nu este dependenta de clasa de marime a materialului aspect valabil în toare variantele experimentale.
Sporul de crestere a biomasei este direct direct proportional cu biomasa initiala, dar nu se observa diferente semnificative din punct de vedere statistic (p>0,05). În conditiile aplicarii unei aceiași intensitati a hrănirii în toate variantele, s-a urmărit, în cadrul experimentului efectuat, identificarea unei eventuale corelatii între un alt indicator important factorul de conversie a proteinei (PER) și factorul de conversie a hranei.
Datorita proprietatilor sale asupra sistemului imunitar vitamina C reprezinta principalul factor in profilaxia nutritionala, pe baza celor prezentate in cadrul acestei lucrari putem afirma ca nu se evidentiaza prin calcule statistice nici o doza de vitamina C pe care o putem adauga în furaj pentru a intensifica hranirea, respectiv pentru a avea importante performante tehnologice, cu toate acestea putem afirma ca adaosul de AA asupra pestilor a avut un efect benefic neînregistrându-se mortalitati pe toata durata experimentului si de asemenea nici îmbolnaviri.
În literatura de specialitate putem remarca faptul ca se recomanda un regim suplimentat cu vitamina C ori de cate ori au intervenit boli în sistemele de crestere asupra biomasei de cultura.
Deoarece vitamina C nu poate fi sintetizata de pesti putem observa ca exista cantitai minime al acestei vitamine în orice furaj comercial.
În experimentul de față creșterea compensatorie la finalul experimentului, adică după 28 de zile, a fost una parțială, astfel specia studiată în nici una din cele trei variante de privare de hrană ți apoi rehrănire nu a putut recupera integral masa pierdută in perioda de inaniție, însă prin faptul că în varianta V2 (2/2), FCR-ul obținut a fost mai mic decat în varianta V1 (Martor) putem afirma că la un interval de 2 zile hrănire, respectiv 2 zile inaniție tilapia poate recupera masa corporală pierdută.
O relație lungime – greutate ( LWR ) oferă informații cu privire la modelele de creștere și de creștere a animalelor. Pe parcursul dezvoltării lor, peștii sunt cunoscute pentru a trece prin etape din istoria lor de viață , care sunt definite prin diferite relații lungime – greutate . Există informații foarte rar cu privire la biologia de puiet de tilapia [ 18 ] . Analiza statistică a LWR a arătat că coeficienții de regresie obținute din relațiile lungime – greutate ( LWR ), care indică creșteri diferențe izometrice sau alometrică între toate grupurile. Acest rezultat este de acord cu concluziile Stewart [ 19 ] observate tip de produse alimentare , ca urmare a reducerii creșterii O. niloticus. Astfel, o serie de alți factori ar putea fi, de asemenea, cauza de variație de la valori b , cum ar fi calitatea apei și alimentelor disponibilitate
Lucrări publicate și comunicate ce valorifică rezultatele cercetării
Lucrări publicate BDI
Adina Popescu, Maria Fetecău, Catalina (Ciortan) Mirea, Victor Cristea,Marian Tiberiu Coadă,2011, Researches on Evaluating the Efficiency of Hormonal Stimulation with Silver Carp Pituitary Extract in Order to Optimize Controlled Reproductive Technology at Asian Cyprinids, Animal Science and Biotechnologies, 2011, 44 (2), http://spasb.ro/index.php/spasb/article/viewFile/295/176
Catalina (Ciortan) Mirea*, V. Cristea, Iulia Rodica Grecu, Lorena Dediu , 2013, Influence of different water temperature on intensive growth performance of Nile tilapia (Oreochromis niloticus, Llinnaeus, 1758) in a recirculating aquaculture system, Lucrări Științifice-Seria Zootehnie, vol. 60, 227-231, http://www.uaiasi.ro/revistazoo/ro/documente/Pdf_Vol_60/Catalina_Mirea2.pdf
Mirea (Ciortan) Catalina, Cristea Victor, Dediu Lorena, Mocanu (Cretu) Mirela, Dicu (Stroe) Desimira Maria, Petrea Ștefan,2013 Determinarea potențialului de creștere compensatorie a tilapiei (Oreochromis niloticus, Linnaeus, 1758) în condițiile unui sistem recirculant, Lucrări Științifice Seria Zootehnie, Editura “Ion Ionescu de la Brad” Iași, 60, pg. 199-203, http://www.uaiasi.ro/revistazoo/ro/documente/Pdf_Vol_60/Catalina_Mirea1.pdf
Catalina (Ciortan) Mirea*, V. Cristea, Iulia Rodica Grecu, Lorena Dediu, Results regarding growth performance of Nile tilapia (Oreochromis niloticus, Linnaeus, 1758) fed with an additive feed, vitamin C, in a recirculating aquaculture system. Lucrari Stiintifice : Zootehnie si Biotehnologii, 46(2), 238- 243, http://spasb.ro/index.php/spasb/article/view/361/282
Catalina Mirea (Ciortan), Victor Cristea, Rodica Iulia Grecu, Lorena Dediu, Vasilean Ion, Hematological and Biochemical Characterization of Nile tilapia (Oreochromis niloticus, Linnaeus, 1758) Reared Intensively in a Recirculating Aquaculture System in Relation to Water Temperature ,Animal Science and Biotechnologies, 2013, 46 (2), 234-237, http://spasb.ro/index.php/spasb/article/view/359/281.
Dicu (Stroe) Maria Desimira, Cristea Victor, Mirea (Ciortan) Catalina, Plăcintă Săndița, Petrea Mihai Ștefan, Coadă Marian Tiberiu, 2013 Effects of Different Levels of Dietary Vitamins C on Growth Performance of Stellate Sturgeon (Acipenser stellatus, Pallas, 1771) Animal Science and Biotechnologies, 2013, 46(2),244-249, http://spasb.ro/index.php/spasb/article/view/265/283
Lucrări comunicate – Conferințe Internaționale
Popescu A., Fetecau M., Mirea (Ciortan) C., Cristea V., Coadă M. T. (2011), RESEARCHES ON EVALUATING THE EFFICIENCY OF HORMONAL STIMULATION WITH SILVER CARP PITUITARY EXTRACT IN ORDER TO OPTIMIZE CONTROLLED REPRODUCTIVE TECHNOLOGY AT ASIAN CYPRINIDS, Simpozionul Științific Internațional "Bioengieneering of Animal Production" Timisoara, mai 26 -27, 2011
C. (Ciortan) Mirea, V. Cristea, I. R. Grecu, A. Docan, M. D. Dicu EFFECT OF TOXIC NITRITE EXPOSURE ON HEMATOLOGICAL PARAMETERS OF JUVENILE BIGHEAD (ARISTICHTYS NOBILIS RICHARDSON, 1845), Simpozion Stiintific International „Environmental Capacity Building” 11-13 Noiembrie 2011 Bucuresti – Romania.
Victor CRISTEA , Catalina (CIORTAN) MIREA, Viorel POPA, Adina SARBU, Ionica (BANCU) ENACHE, PRELIMINARY RESULTS ON THE INFLUENCE OF PROTEIN LEVEL ON GROWTH PERFORMANCE OF JUVENILE TILAPIA (Oreochromis niloticus, Linnaeus, 1758), Simpozion Stiintific International „Modern Zootechny , Factor of Sustainable Development”, Iasi, aprilie 26-27, 2012
Catalina (Ciortan) Mirea, V.Cristea, Lorena Dediu, Mirela (Cretu) Mocanu, Desimira Maria (Stroe) Dicu, St. M. Petrea, “DETERMINING THE POTENTIAL OF COMPENSATORY GROWTH OF NILE TILAPIA (OREOCHROMIS NILOTICUS, LINNEUS, 1758) IN A RECIRCULATING AQUACULTURE SYSTEM’’, Simpozion Stiintific International ‚’’Modern Animal Husbandry – Strategies, Opportunities and Performance’’, Iasi, Aprilie 25-26, 2013
Catalina (Ciortan) Mirea, V. Cristea, Iulia Rodica Grecu, Lorena Dediu,’’INFLUENCE OF DIFFERENT WATER TEMPERATURE ON INTENSIVE GROWTH PERFORMANCE OF NILE TILAPIA (OREOCHROMIS NILOTICUS, LINNEUS, 1758) IN A RECIRCULATING AQUACULTURE SYSTEM’’,Simpozion Stiintific International ‚’’Modern Animal Husbandry – Strategies, Opportunities and Performance’’, Iasi, Aprilie 25-26, 2013
Catalina Mirea (Ciortan), Victor Cristea, Lorena Dediu, Rodica Iulia Grecu , INFLUENCE OF FEED PROTEIN CONTENT LEVELS, TO ASSESS GROWTH PERFORMANCE OF NILE TILAPIA (OREOCHROMIS NILOTICUS, LINNAEUS, 1758) IN TERMS OF A RECIRCULATING SYSTEM, Conferinta Stiintifica a Scolilor Doctorale, Universitatea „Dunarea de Jos” din Galati, Galati, 16-17 mai 2013
Dicu (Stroe) Maria Desimira, Cristea Victor, Petrea Mihai Stefan, Placinta Sandita, Coada Marian Tiberiu, Mirea (Ciortan) Catalina, EFFECTS OF DIFFERENT LEVELS OF DIETARY VITAMINS C ON GROWTH PERFORMANCE OF STELLATE STURGEON (ACIPENSER STELLATUS, PALLAS), Simpozionul International „Bioengieneering of Animal Resources”, Timisoara, Mai 30-31, 2013
Catalina Mirea (Ciortan), Victor Cristea, Rodica Iulia Grecu, Lorena Dediu, Vasilean Ion, HEMATOLOGICAL CHARACTERIZATION OF NILE TILAPIA (OREOCHROMIS NILOTICUS, LINNAEUS, 1758) REARED INTENSIVELY IN A RECIRCULATING AQUACULTURE SYSTEM IN RELATION TO WATER TEMPERATURE, Simpozionul International „Bioengieneering of Animal Resources”, Timisoara, Mai 30-31, 2013
Catalina Mirea (Ciortan), Victor Cristea, Rodica Iulia Grecu, Lorena Dediu, Adina Sirbu, RESULTS REGARDING GROWTH PERFORMANCE OF NILE TILAPIA (OREOCHROMIS NILOTICUS, LINNAEUS, 1758) FED WITH AN ADDITIVE FEED, VITAMIN C, IN A RECIRCULATING AQUACULTURE SYSTEM, Simpozionul International Bioengieneering of Animal Resources, Timisoara, Mai 30-31,2013
Mirea (Ciortan) C., Cristea V., Petrea Șt.M., Antache A. and Placintă S. ,HEMATOLOGICAL AND BLOOD BIOCHEMICAL CHARACTERIZATION OF NILE TILAPIA (Oreochromis niloticus, L. 1758) FED WITH AN ADDITIVE FEED, VITAMIN C, IN A RECIRCULATING AQUACULTURE SYSTEM, Simpozionul International “Prospects for the Third Millennium Agriculture”, Cluj- Napoca, Septembrie 26- 28.
Participare în proiecte de cercetare
2008–2011 – colaborator Grant PN II ”Dezvoltarea acvaculturii organice a salmonidelor in sisteme recirculante biosecurizate”, SALMOTECH 52-150/2008 (UDJ Coordonator).
2008–2011 – colaborator Grant PN II ”Asigurarea biosecuritatii sistemelor recirculante de acvacultura intensiva prin utilizarea probioticelor”, PROBIOACVA 62-093/2008 (UDJ Coordonator).
2008–2011 – membru în echipa, Grant PN II ”Elaborarea si implementarea unor tehnologii intensive de crestere a speciei Oreochromis niloticus – (tilapia de Nil) în vederea introducerii ei în acvacultura din România”, TEHTIL 52-170/2008 (UDJ Partener).
2008–2011 – membru în echipa, Grant PN II ”Optimizarea proceselor tehnologice din acvacultura prin introducerea sistemelor si metodelor de hranire automatizate si de monitorizarea calității apei, în vederea încadrării în cerințele UE privind calitatea mediului și a produselor din acvacultură” – UPGRADEACVA 52-171/2008 (UDJ Partener)
2008–2011 – membru în echipa, Grant PN II ”Cercetări privind metode de estimare a biomasei piscicole în arealele piscicole amenajate”, MASPEST 52-176/2008 (UDJ Partener)
Bibliografie
Abdel-Hakim, N. F, I. A. Hilali, M. H. Khalil and A. A. Al-Azab. 2001. Effect of stocking density and feeding rate on performance of Nile tilapia (Oreochromis niloticus) reared in Tanks. Egyptian J. Nutrition and Feeds. (Special Issue): 705-717.
Abdel-Tawwab, 2006. Compensatory growth,feed utilization, whole body composition, and hematological changes in starved juvenile Nile tilapia (Oreochromis niloticus, L., 1758). Journal of applied aquaculture, 18(3), pp. 17-36.
Abdel-Tawwab, 2012,.Effects of dietary protein levels and rearing density on growth performance and stress response of Nile tilapia, Oreochromis niloticus (L.), International Aquatic Research, 4:3, pg. 9-13
Abdel-Tawwaba, Mohammad H. Ahmad, Yassir A.E. Khattabb, Adel M.E. Shalabyc, 2010, Effect of dietary protein level, initial body weight, and their interaction on the growth, feed utilization, and physiological alterations of Nile tilapia, Oreochromis niloticus (L.)Aquaculture Volume 298, Issues 3–4, 7 January 2010, Pages 267–274
Ahmad, 2000, Saccharococcus caldoxylosilyticus sp. nov., an obligatelythermophilic, xylose-utilizing, endospore-forming bacterium. International Journal System Evol Microbiol 50, 517±523., Volumul 50, p. 517±523..
Ahmad, M. H.; Abdel-Tawwab, M. and Khattab, Y. A. E., 2004, Effect of dietary protein levels on growth performance and protein utilization in Nile tilapia (Oreochromis niloticus L.) with different initial body weights. Proceedings 6th International Symposium on Tilapia in Aquaculture. 12-16 September 2004, Manila, Philippines. Pp 249-263.
Ahmad, M., 2000, Improve productive performance in fish. Ph.D. Dissertation, Animal Prod. Department, Faculty of Agriculture, Zagazig University
Ali M, N. A. W. R., 2003. Compensatory growth in fishes: a response to growth depression. Fish Fish, pp. 147-190.
Anelli, L.C., Olle, C.D., Costa, M.J., Rantin, F.T., Kalinin, A.L.,2004, Effects of temperature and calcium availabilty on ventricular myocardium from the neotropical teleost Piaractus mesopotamicus (Holmberg 1887-Teleostei, Serrasalmidae). J. Therm. Biol. 29, 103–113.
Azaza, M.N. Dhraıef, M.M. Kraıem,2008, Effects of water temperature on growth and sex ratio of juvenile Nile tilapia Oreochromis niloticus (Linnaeus) reared in geothermal waters in southern Tunisia, Journal of Thermal Biology 33 (2008) ,pg.98–105.
Bagni M., Archetti L., Amadori M., Marin, G., 2000, Effect of long-term oral administration of an immunostimulant diet on innate immunity in sea bass (Dicentrarchus labrax). Journal of Veterinary Medicine B 47 (10): 745–751. DOI: 10.1111/j.1439-0450.2000.00412.x
Bagni M., Archetti L., Amadori M., Marin, G., 2000, Effect of long-term oral administration of an immunostimulant diet on innate immunity in sea bass (Dicentrarchus labrax). Journal of Veterinary Medicine B 47 (10): 745–751. DOI: 10.1111/j.1439-0450.2000.00412.x
Balarin, J. D. a. H. R. D., 1986. The Intensive Culture of Tilapia in Tanks, Raceways and Cages. Advances in Aquaculture.
Barton, B., 2002. Stress in fishes: A diversity of responses with particular reference to changes in circulating corticosteroids. Integr. Comp. Biol, Volumul 42, pp. 517-525.
Barton, N.R., 2002, Some new Q-value correlations to assist in site characterization and tunnel design, International Journal of Rock Mechanics and Mining Sciences 39 (2): 185–216. doi:10.1016/S1365-1609(02)00011-4.
Bavčević, L. K. T. K. V. A. I., 2010. Compensatory growth in gilthead sea bream (Sparus aurata) compensates weight, but not lenght. aquaculture, Volumul 301, pp. 57-63.
Blancheton, J.P., Developments in recirculation systems for Mediterranean fish species, 2000, Aquacultural Engineering 22, 17-31.
Bucur Cecilia, M. C. O. D. M. N., 2012. Studies and Observations on the Spawning of Oreochromis Niloticus Species Reared at SCDP Nucet – Dambovita. Animal Science and Biotechnologies, 45(2), pp. 1-6.
Cambray, J, 2003, Impact on indigenous species biodiversity caused by the globalisation of alien recreational freshwater fisheries. În K. Martens, Aquatic Biodiversity-Developments in Hydrobiology, , Volume 171 (Vol. 117, pg. 217-230). Olanda: Springer Netherlands.
Campinho, M.A., Moutou, K.A., Power, D.M., 2004. Temperature sensitivity of skeletal ontogeny in Oreochromis mossambicus. J. Fish Biol. 65 (4), 1003–1010.
Charles, P.M., Sebastian, S.M, Raj, M.C. and Marian, M.P. 1984. Effect of feeding frequency on growth and food conversion of Cyprinus carpio fry. Aquaculture, 40: 293-300.
Charles, P.M., Sebastian, S.M, Raj, M.C. and Marian, M.P. 1984. Effect of feeding frequency on growth and food conversion of Cyprinus carpio fry. Aquaculture, 40: 293-300.
Charles, P.M., Sebastian, S.M, Raj, M.C. and Marian, M.P. 1984. Effect of feeding frequency on growth and food conversion of Cyprinus carpio fry. Aquaculture, 40: 293-300.
Chatterjee, N., Pal, A.K., Manush, S.M., Das, T., Mukherjee, S.G., 2004.Thermal tolerance and oxygen consumption of Labeo rohita and Cyprinus carpio early fingerlings acclimated to three different temperatures. J. Therm. Biol. 29, 265–270.
Chiu,Y.N., Sumagaysay, N.S. and Sastrillo, M.S. 1987. Effect of feeding frequency and feeding rate on the growth and feed efficiency of milkfish (Chanos chanos). Asian Fish. Sci., 1: 27-31
Chiu,Y.N., Sumagaysay, N.S. and Sastrillo, M.S. 1987. Effect of feeding frequency and feeding rate on the growth and feed efficiency of milkfish (Chanos chanos). Asian Fish. Sci., 1: 27-31
Chiu,Y.N., Sumagaysay, N.S., Sastrillo, M.S., 1987, Effect of feeding frequency and feeding rate on the growth and feed efficiency of milkfish (Chanos chanos). Asian Fish. Sci., 1: 27-31.
Cho, S. H., 2011. Effect of Dietary Composition with Different Feeding Regime on Compensatory Growth of Juvenile Olive Flounder Paralichthys olivaceus. Journal of Animal Science, 24(8), pp. 1148-1156.
Comisia Europeană, 2009, Politica comună în domeniul pescuitului, Ghid de utilizare, Luxemburg, Oficiul pentru Publicații Oficiale ale Comunităților Europene, pg.28-29, ISBN 978-92-79-09888-8.
Cristea V., G. I. C. C., 2002. Ingineria sistemelor recirculante. 2002 ed. București: Didactică și Pedagogică.
De Silva, S.S.; Gunasekera, R. M. and Shim K. F., 1991, Interactions of varying dietary protein and liped levels in young red tilapia: evidence of protein springs, Aquaculture 95: 305-318.
Duncan, D.B. (1955): "Multiple range test and multiple F tests." Biometrics, 11 (1): 1-42.
E. Trewavas, 1982, Tilapiine Fishes of the Genera "Sarotherodon", "Oreochromis" and "Danakilia., 583 pg, Londra: British Museum (Natural History) ISBN 0-565-00878-1
Elena Bocioc, 2011, Teza de doctorat – Cercetări privind utilizarea probioticelor în acvacultura industrială din sistemele recirculante, Universitatea Dunărea de Jos, Galați, Romania
El-Sayed A.-F.M. (2006). Tilapia culture. Oceanography Department, Faculty of Science, Alexandria University, Egypt. CABI Publishing.
El-Sayed, A. a. S. T., 1992. Protein and energy requirements of Nile tilapia, Oreochromis niloticus, fry. Aquaculture, Volumul 103, pp. 55-63.
El-Sayed, A. M., Mansour, C. R. and Ezzat, A. A. 2003. Effects of dietary protein levels on spawning performance of Nile tilapia (Oreochromis niloticus) brood stock reared at different water salinities. Aquaculture 220: 619-632
El-Sayed, A.-F.M. 1999. Alternative dietary protein sources for farmed tilapia, Oreochromis spp. Aquaculture 179: 149-168.
El-Sayed, A.F.M., El-Ghobashy, A., Al-Amoudi, M., 1996. Effects of pond depth and water temperature on the growth, mortality and body composition of Nile tilapia, Oreochromis niloticus (L.). Aquaculture Res. 27, 681–687.
El-Shafai, S. A. și alții, 2006. Apparent digestibility coefficient of duckweed (Lemna minor), fresh and dry for Nile tilapia (Oreochromis niloticus L.).. Aquacult. Res., 35 (6): 574-586, 35(6), pp. 574-586.
Enache, I., 2012. Teza de Doctorat. Cercetări privind evaluarea plasticității tehnologice a puietului de crap, Ciprinus carpio,Linnaeus, 1758, în condițiile unui sistem recirculant de acvacultură industrială. Galați: s.n.
Erfanullah Jafri A. K. 1995, Protein sparing effect of dietary carbohydrate in diet for fingerlings Labeo rohita, Aquaculture 136: 331-339.
Europeană, C., 2009. Politica comună în domeniul pescuitului. 12.Acvacultura în UE. Bruxelles, U.E.
Farhangi M., Carter G., 2001 Growth, physiological and immunological responses of rainbow trout (Oncorhynchus mykiss) to different dietary inclusion levels of dehulled (Lupinus angustifolius). Aquac Res 32(Suppl 1):329-340.
Farhangi M., Carter G., 2001 Growth, physiological and immunological responses of rainbow trout (Oncorhynchus mykiss) to different dietary inclusion levels of dehulled (Lupinus angustifolius). Aquac Res 32(Suppl 1):329-340.
Fitzsimmons, K. 2001. Environmental and conservation issues in tilapia aquaculture, pages 128-131 In: R. Subasinghe and T. Singh (eds.), Tilapia: Production, Marketing, and Technological Developments. FAO Infofish, Kuala Lumpur, Malaysia.
Fotedar R, B. M. &. F. A., 2004. Functional analysis of CDK inhibitor p21WAF1. Methods in Molecular Biology , Volumul 281, p. 55–72.
G, L., 2001. Ecophysiology of grassland: dynamic aspects of forage plant populations in grazed swards. Brazil, Proceedings of the XIX International Grassland Congress.
GISD 2012. Global Invasive Species Database – Oreochromis niloticus, Available from: http://www.issg.org/database/species/ecology.asp?si=1322&fr=1&sts=sss&lang=EN
Harikrishnan, R., Rani, M.N., Balasundaram, C., 2003, Hematological and biochemical parameters in common carp, Cyprinus carpio, following herbal treatment for Aeromonas hydrophila infection. Aquaculture, 221, 41–50.
Heinz-Hermann Reichenbach-Klinke, 1984, Bestimmungsschlüssel zur Diagnose von Fischkrankheiten, Broschiert, 98 Pages, Published in, Second Edition,ISBN-10: 3-437-30207-8 / 3437302078, ISBN-13: 978-3-437-30207-7 / 9783437302077.
Hofer, S. C., and Watts, S.A. 2002. Cold tolerance in genetically male tilapia (GMT®), Oreochromis niloticus. World Aquaculture, 33(2):19-21.
Ionica (Bancu) Enache, 2001. The influence of genetic variability on the growth performance of common carp in a recirculating aquaculture system. Lucrări științifice-seria zootehnie, 56(1).
Larsson, S., Berglund, I., 2005. The effect of temperature on the growth energetic, growth efficiency of Aractic charr (Salvelinus alpinus L.) from four Swedish populations. J. Therm. Biol. 30, 29–36.
Losordo, T. M. M. a. R. J., 1998. Recirculating Aquaculture Tank Production Systems: An Overview of Critical Considerations. SRAC Publication, Volumul 451, p. 6.
Munteanu G., B. D., 2003. Tratat de ihtiopatologie,. Timișoara: Excelsior Art.
Nakagawa, T., Setou, M., Seog, D., Ogasawara, K., Dohmae, N., Takio, K.and Hirokawa, N. (2000). A novel motor, KIF13A, transports mannose-6-phosphate receptor to plasma membrane through direct interaction with AP-1 complex. Cell 103, 569-581.
Nations , 2010. The state of world fisheries and aquaculture. s.l., s.n.
Oprea L., g. R., 2000. Nutriția și alimentația peștilor. București: Tehnică.
Picker, M.D. & Griffiths, C.L. 2011. Alien and Invasive Animals – A South African Perspective, Randomhouse/Struik, Cape Town, South Africa. 240 pp.
Pillay, T., 1992. Aquaculture and the Environment. Londra: s.n.
Pompa, T. a. M. M., 1999. Tilapia, Life history and biology. Southern Regional Aquaculture Centre (SRAC) publication, no.283.
Radu, D., 2010 – Cercetări privind controlul tehnopatiilor în sistemele industriale de creștere a crapului. Teza de doctorat. Universitatea “Dunărea de Jos” Galați;
Řehulka, J., 2010. Fish as bio-indicators of the effect of exposure to environmental stressors.In: T.G.Masaryk Water Research Institute´s Research Activities in the Odra River basin.. PrintHouse Morava s.r.o, pp. 83-89.
Reichenback-klinke, H. 1973.The principle Diseases of Lower vertebrates. Books: Diseases of Fishes. T. F. H. publications, inc. Ltd. pp. 124-130
Rubio, V. S. E. C.-R. J., 2010. Compensatory feeding in the sea bass after fasting and physical stress. Aquaculture, Volumul 298, pp. 332-337.
S. (Placinta), I., V. Cristea, V., (Cretu) Mocanu, M.,Antache, A., Coadă, M. T. and Petrea, S. M., 2012, Effects of Dietary Vitamin C Supplementation on Growth Performance and Tissue Chemical Composition of Silurus Glanis (Linnaeus, 1578), Animal Science and Biotechnologies, 45(2), 88-92.
Sampath, K. 1984. Preliminary report on the effect of feeding frequency in Channa striatus. Aquaculture, 40: 301-306
Sharrer, M. S. S., 2007. Ozonation followed by ultraviolet irradiation provides effective bacteria inactivation in a freshwater recirculating system. Aquacultural Engineering , Volumul 37, pp. 180-191.
Sindilariu, P. B. A. a. R., 2009. Factors influencing the efficiency of constructed wetlands used for the treatment of intensive trout farm effluent. Ecological Engineering, 35(5), pp. 711-722.
Stickney, R.R. and R.B. McGeachin, 1983. Responses of Tilapia aurea to semipurified diets of differing fatty acid composition. Proceedings of the International Symposium on Tilapia in Aquaculture, May 8-13, 1983, Tel Aviv University Press, Tel Aviv, Israel, pp: 346-355.
Stickney, R.R. and W.A. Wurts, 1986. Growth response of blue tilapias to selected levels of dietary menhaden and catfish oils. Progressive Fish Culturist, 48: 107-109.
Sung-Yong Oh, 2008. Compensatory growth and body composition of juvenile black rockfish, Seabastes schlegeli, following fish deprivation. Fisheries Science, 4(74), pp. 846-852.
The State of World Fisheries and Aquaculture, 2012, http://www.fao.org/docrep/016/i2727e/i2727e00.htm
Timmons, 2002. Recirculating Aquaculture Systems, 2nd. NRAC Publication, 1(002), p. 800.
Van Ham, E.H., Berntssen, H.G., Imsland, A.K., Parpouna, A.C., Bonga,E.W., Stefansson, S.O., 2003. The influence of temperature and ration on growth, feed conversion, body composition and nutrient retention of juvenile turbot (Scophthalmus maximus). Aquaculture 217, 547–558.
Verlhac, V. and Gabaudan, J., 2006, The effect of vitamin C on fish health -Nutritional Products DSM, http://esal.wordpress.com/2009/09/28/the-effect-of vitamin-c-on-fish-health
Villegas, 1975, Characterization of acetiycholine receptors in the Schwann cell membrane of the squid nerve fibre, London, Journal of Physiology, 249, pg. 679 – 689
Villegas, C.T., 1975, Culture and screening of food organisms as potential larval food for finfish and shellfish. Report Series No. 13. Ministry of Agriculture FAO. September 1975
Wangead, C., Greater, A. & Tansakul, R., 1988, Effects of acid water on survival and growth rate of Nile tilapia (Oreochromis niloticus). In: Proceedings of the Second International Symposium on Tilapia in Aquaculture (Pullin, R.S.V., Bhukaswan, T., Tonguthai, K. & Maclean, J.L. eds), pp. 433–438. ICLARM Conference Proceedings No. 15, Department of Fisheries, Bangkok, Thailand, and ICLARM, Manila, Philippines.
Williams. J. E., 2000, The Coefficient of Condition offish. Chapter 13 in Schneider, James C. (ed.). Manual of fisheries survey methods II: with periodic updates, Michigan, Department of Natural Resources, Fisheries Special Report 25, Ann Arbor, pp 1-2.
Zhu X, 2005. Compensatory growth in the chinese longsnout catfish, Leiocassis longirostris following feed deprivation: temporal patterns in growth, nutrient deposition, feed intake and body composition.. Aquaculture, pp. 248:307-314.
Bibliografie
Abdel-Hakim, N. F, I. A. Hilali, M. H. Khalil and A. A. Al-Azab. 2001. Effect of stocking density and feeding rate on performance of Nile tilapia (Oreochromis niloticus) reared in Tanks. Egyptian J. Nutrition and Feeds. (Special Issue): 705-717.
Abdel-Tawwab, 2006. Compensatory growth,feed utilization, whole body composition, and hematological changes in starved juvenile Nile tilapia (Oreochromis niloticus, L., 1758). Journal of applied aquaculture, 18(3), pp. 17-36.
Abdel-Tawwab, 2012,.Effects of dietary protein levels and rearing density on growth performance and stress response of Nile tilapia, Oreochromis niloticus (L.), International Aquatic Research, 4:3, pg. 9-13
Abdel-Tawwaba, Mohammad H. Ahmad, Yassir A.E. Khattabb, Adel M.E. Shalabyc, 2010, Effect of dietary protein level, initial body weight, and their interaction on the growth, feed utilization, and physiological alterations of Nile tilapia, Oreochromis niloticus (L.)Aquaculture Volume 298, Issues 3–4, 7 January 2010, Pages 267–274
Ahmad, 2000, Saccharococcus caldoxylosilyticus sp. nov., an obligatelythermophilic, xylose-utilizing, endospore-forming bacterium. International Journal System Evol Microbiol 50, 517±523., Volumul 50, p. 517±523..
Ahmad, M. H.; Abdel-Tawwab, M. and Khattab, Y. A. E., 2004, Effect of dietary protein levels on growth performance and protein utilization in Nile tilapia (Oreochromis niloticus L.) with different initial body weights. Proceedings 6th International Symposium on Tilapia in Aquaculture. 12-16 September 2004, Manila, Philippines. Pp 249-263.
Ahmad, M., 2000, Improve productive performance in fish. Ph.D. Dissertation, Animal Prod. Department, Faculty of Agriculture, Zagazig University
Ali M, N. A. W. R., 2003. Compensatory growth in fishes: a response to growth depression. Fish Fish, pp. 147-190.
Anelli, L.C., Olle, C.D., Costa, M.J., Rantin, F.T., Kalinin, A.L.,2004, Effects of temperature and calcium availabilty on ventricular myocardium from the neotropical teleost Piaractus mesopotamicus (Holmberg 1887-Teleostei, Serrasalmidae). J. Therm. Biol. 29, 103–113.
Azaza, M.N. Dhraıef, M.M. Kraıem,2008, Effects of water temperature on growth and sex ratio of juvenile Nile tilapia Oreochromis niloticus (Linnaeus) reared in geothermal waters in southern Tunisia, Journal of Thermal Biology 33 (2008) ,pg.98–105.
Bagni M., Archetti L., Amadori M., Marin, G., 2000, Effect of long-term oral administration of an immunostimulant diet on innate immunity in sea bass (Dicentrarchus labrax). Journal of Veterinary Medicine B 47 (10): 745–751. DOI: 10.1111/j.1439-0450.2000.00412.x
Bagni M., Archetti L., Amadori M., Marin, G., 2000, Effect of long-term oral administration of an immunostimulant diet on innate immunity in sea bass (Dicentrarchus labrax). Journal of Veterinary Medicine B 47 (10): 745–751. DOI: 10.1111/j.1439-0450.2000.00412.x
Balarin, J. D. a. H. R. D., 1986. The Intensive Culture of Tilapia in Tanks, Raceways and Cages. Advances in Aquaculture.
Barton, B., 2002. Stress in fishes: A diversity of responses with particular reference to changes in circulating corticosteroids. Integr. Comp. Biol, Volumul 42, pp. 517-525.
Barton, N.R., 2002, Some new Q-value correlations to assist in site characterization and tunnel design, International Journal of Rock Mechanics and Mining Sciences 39 (2): 185–216. doi:10.1016/S1365-1609(02)00011-4.
Bavčević, L. K. T. K. V. A. I., 2010. Compensatory growth in gilthead sea bream (Sparus aurata) compensates weight, but not lenght. aquaculture, Volumul 301, pp. 57-63.
Blancheton, J.P., Developments in recirculation systems for Mediterranean fish species, 2000, Aquacultural Engineering 22, 17-31.
Bucur Cecilia, M. C. O. D. M. N., 2012. Studies and Observations on the Spawning of Oreochromis Niloticus Species Reared at SCDP Nucet – Dambovita. Animal Science and Biotechnologies, 45(2), pp. 1-6.
Cambray, J, 2003, Impact on indigenous species biodiversity caused by the globalisation of alien recreational freshwater fisheries. În K. Martens, Aquatic Biodiversity-Developments in Hydrobiology, , Volume 171 (Vol. 117, pg. 217-230). Olanda: Springer Netherlands.
Campinho, M.A., Moutou, K.A., Power, D.M., 2004. Temperature sensitivity of skeletal ontogeny in Oreochromis mossambicus. J. Fish Biol. 65 (4), 1003–1010.
Charles, P.M., Sebastian, S.M, Raj, M.C. and Marian, M.P. 1984. Effect of feeding frequency on growth and food conversion of Cyprinus carpio fry. Aquaculture, 40: 293-300.
Charles, P.M., Sebastian, S.M, Raj, M.C. and Marian, M.P. 1984. Effect of feeding frequency on growth and food conversion of Cyprinus carpio fry. Aquaculture, 40: 293-300.
Charles, P.M., Sebastian, S.M, Raj, M.C. and Marian, M.P. 1984. Effect of feeding frequency on growth and food conversion of Cyprinus carpio fry. Aquaculture, 40: 293-300.
Chatterjee, N., Pal, A.K., Manush, S.M., Das, T., Mukherjee, S.G., 2004.Thermal tolerance and oxygen consumption of Labeo rohita and Cyprinus carpio early fingerlings acclimated to three different temperatures. J. Therm. Biol. 29, 265–270.
Chiu,Y.N., Sumagaysay, N.S. and Sastrillo, M.S. 1987. Effect of feeding frequency and feeding rate on the growth and feed efficiency of milkfish (Chanos chanos). Asian Fish. Sci., 1: 27-31
Chiu,Y.N., Sumagaysay, N.S. and Sastrillo, M.S. 1987. Effect of feeding frequency and feeding rate on the growth and feed efficiency of milkfish (Chanos chanos). Asian Fish. Sci., 1: 27-31
Chiu,Y.N., Sumagaysay, N.S., Sastrillo, M.S., 1987, Effect of feeding frequency and feeding rate on the growth and feed efficiency of milkfish (Chanos chanos). Asian Fish. Sci., 1: 27-31.
Cho, S. H., 2011. Effect of Dietary Composition with Different Feeding Regime on Compensatory Growth of Juvenile Olive Flounder Paralichthys olivaceus. Journal of Animal Science, 24(8), pp. 1148-1156.
Comisia Europeană, 2009, Politica comună în domeniul pescuitului, Ghid de utilizare, Luxemburg, Oficiul pentru Publicații Oficiale ale Comunităților Europene, pg.28-29, ISBN 978-92-79-09888-8.
Cristea V., G. I. C. C., 2002. Ingineria sistemelor recirculante. 2002 ed. București: Didactică și Pedagogică.
De Silva, S.S.; Gunasekera, R. M. and Shim K. F., 1991, Interactions of varying dietary protein and liped levels in young red tilapia: evidence of protein springs, Aquaculture 95: 305-318.
Duncan, D.B. (1955): "Multiple range test and multiple F tests." Biometrics, 11 (1): 1-42.
E. Trewavas, 1982, Tilapiine Fishes of the Genera "Sarotherodon", "Oreochromis" and "Danakilia., 583 pg, Londra: British Museum (Natural History) ISBN 0-565-00878-1
Elena Bocioc, 2011, Teza de doctorat – Cercetări privind utilizarea probioticelor în acvacultura industrială din sistemele recirculante, Universitatea Dunărea de Jos, Galați, Romania
El-Sayed A.-F.M. (2006). Tilapia culture. Oceanography Department, Faculty of Science, Alexandria University, Egypt. CABI Publishing.
El-Sayed, A. a. S. T., 1992. Protein and energy requirements of Nile tilapia, Oreochromis niloticus, fry. Aquaculture, Volumul 103, pp. 55-63.
El-Sayed, A. M., Mansour, C. R. and Ezzat, A. A. 2003. Effects of dietary protein levels on spawning performance of Nile tilapia (Oreochromis niloticus) brood stock reared at different water salinities. Aquaculture 220: 619-632
El-Sayed, A.-F.M. 1999. Alternative dietary protein sources for farmed tilapia, Oreochromis spp. Aquaculture 179: 149-168.
El-Sayed, A.F.M., El-Ghobashy, A., Al-Amoudi, M., 1996. Effects of pond depth and water temperature on the growth, mortality and body composition of Nile tilapia, Oreochromis niloticus (L.). Aquaculture Res. 27, 681–687.
El-Shafai, S. A. și alții, 2006. Apparent digestibility coefficient of duckweed (Lemna minor), fresh and dry for Nile tilapia (Oreochromis niloticus L.).. Aquacult. Res., 35 (6): 574-586, 35(6), pp. 574-586.
Enache, I., 2012. Teza de Doctorat. Cercetări privind evaluarea plasticității tehnologice a puietului de crap, Ciprinus carpio,Linnaeus, 1758, în condițiile unui sistem recirculant de acvacultură industrială. Galați: s.n.
Erfanullah Jafri A. K. 1995, Protein sparing effect of dietary carbohydrate in diet for fingerlings Labeo rohita, Aquaculture 136: 331-339.
Europeană, C., 2009. Politica comună în domeniul pescuitului. 12.Acvacultura în UE. Bruxelles, U.E.
Farhangi M., Carter G., 2001 Growth, physiological and immunological responses of rainbow trout (Oncorhynchus mykiss) to different dietary inclusion levels of dehulled (Lupinus angustifolius). Aquac Res 32(Suppl 1):329-340.
Farhangi M., Carter G., 2001 Growth, physiological and immunological responses of rainbow trout (Oncorhynchus mykiss) to different dietary inclusion levels of dehulled (Lupinus angustifolius). Aquac Res 32(Suppl 1):329-340.
Fitzsimmons, K. 2001. Environmental and conservation issues in tilapia aquaculture, pages 128-131 In: R. Subasinghe and T. Singh (eds.), Tilapia: Production, Marketing, and Technological Developments. FAO Infofish, Kuala Lumpur, Malaysia.
Fotedar R, B. M. &. F. A., 2004. Functional analysis of CDK inhibitor p21WAF1. Methods in Molecular Biology , Volumul 281, p. 55–72.
G, L., 2001. Ecophysiology of grassland: dynamic aspects of forage plant populations in grazed swards. Brazil, Proceedings of the XIX International Grassland Congress.
GISD 2012. Global Invasive Species Database – Oreochromis niloticus, Available from: http://www.issg.org/database/species/ecology.asp?si=1322&fr=1&sts=sss&lang=EN
Harikrishnan, R., Rani, M.N., Balasundaram, C., 2003, Hematological and biochemical parameters in common carp, Cyprinus carpio, following herbal treatment for Aeromonas hydrophila infection. Aquaculture, 221, 41–50.
Heinz-Hermann Reichenbach-Klinke, 1984, Bestimmungsschlüssel zur Diagnose von Fischkrankheiten, Broschiert, 98 Pages, Published in, Second Edition,ISBN-10: 3-437-30207-8 / 3437302078, ISBN-13: 978-3-437-30207-7 / 9783437302077.
Hofer, S. C., and Watts, S.A. 2002. Cold tolerance in genetically male tilapia (GMT®), Oreochromis niloticus. World Aquaculture, 33(2):19-21.
Ionica (Bancu) Enache, 2001. The influence of genetic variability on the growth performance of common carp in a recirculating aquaculture system. Lucrări științifice-seria zootehnie, 56(1).
Larsson, S., Berglund, I., 2005. The effect of temperature on the growth energetic, growth efficiency of Aractic charr (Salvelinus alpinus L.) from four Swedish populations. J. Therm. Biol. 30, 29–36.
Losordo, T. M. M. a. R. J., 1998. Recirculating Aquaculture Tank Production Systems: An Overview of Critical Considerations. SRAC Publication, Volumul 451, p. 6.
Munteanu G., B. D., 2003. Tratat de ihtiopatologie,. Timișoara: Excelsior Art.
Nakagawa, T., Setou, M., Seog, D., Ogasawara, K., Dohmae, N., Takio, K.and Hirokawa, N. (2000). A novel motor, KIF13A, transports mannose-6-phosphate receptor to plasma membrane through direct interaction with AP-1 complex. Cell 103, 569-581.
Nations , 2010. The state of world fisheries and aquaculture. s.l., s.n.
Oprea L., g. R., 2000. Nutriția și alimentația peștilor. București: Tehnică.
Picker, M.D. & Griffiths, C.L. 2011. Alien and Invasive Animals – A South African Perspective, Randomhouse/Struik, Cape Town, South Africa. 240 pp.
Pillay, T., 1992. Aquaculture and the Environment. Londra: s.n.
Pompa, T. a. M. M., 1999. Tilapia, Life history and biology. Southern Regional Aquaculture Centre (SRAC) publication, no.283.
Radu, D., 2010 – Cercetări privind controlul tehnopatiilor în sistemele industriale de creștere a crapului. Teza de doctorat. Universitatea “Dunărea de Jos” Galați;
Řehulka, J., 2010. Fish as bio-indicators of the effect of exposure to environmental stressors.In: T.G.Masaryk Water Research Institute´s Research Activities in the Odra River basin.. PrintHouse Morava s.r.o, pp. 83-89.
Reichenback-klinke, H. 1973.The principle Diseases of Lower vertebrates. Books: Diseases of Fishes. T. F. H. publications, inc. Ltd. pp. 124-130
Rubio, V. S. E. C.-R. J., 2010. Compensatory feeding in the sea bass after fasting and physical stress. Aquaculture, Volumul 298, pp. 332-337.
S. (Placinta), I., V. Cristea, V., (Cretu) Mocanu, M.,Antache, A., Coadă, M. T. and Petrea, S. M., 2012, Effects of Dietary Vitamin C Supplementation on Growth Performance and Tissue Chemical Composition of Silurus Glanis (Linnaeus, 1578), Animal Science and Biotechnologies, 45(2), 88-92.
Sampath, K. 1984. Preliminary report on the effect of feeding frequency in Channa striatus. Aquaculture, 40: 301-306
Sharrer, M. S. S., 2007. Ozonation followed by ultraviolet irradiation provides effective bacteria inactivation in a freshwater recirculating system. Aquacultural Engineering , Volumul 37, pp. 180-191.
Sindilariu, P. B. A. a. R., 2009. Factors influencing the efficiency of constructed wetlands used for the treatment of intensive trout farm effluent. Ecological Engineering, 35(5), pp. 711-722.
Stickney, R.R. and R.B. McGeachin, 1983. Responses of Tilapia aurea to semipurified diets of differing fatty acid composition. Proceedings of the International Symposium on Tilapia in Aquaculture, May 8-13, 1983, Tel Aviv University Press, Tel Aviv, Israel, pp: 346-355.
Stickney, R.R. and W.A. Wurts, 1986. Growth response of blue tilapias to selected levels of dietary menhaden and catfish oils. Progressive Fish Culturist, 48: 107-109.
Sung-Yong Oh, 2008. Compensatory growth and body composition of juvenile black rockfish, Seabastes schlegeli, following fish deprivation. Fisheries Science, 4(74), pp. 846-852.
The State of World Fisheries and Aquaculture, 2012, http://www.fao.org/docrep/016/i2727e/i2727e00.htm
Timmons, 2002. Recirculating Aquaculture Systems, 2nd. NRAC Publication, 1(002), p. 800.
Van Ham, E.H., Berntssen, H.G., Imsland, A.K., Parpouna, A.C., Bonga,E.W., Stefansson, S.O., 2003. The influence of temperature and ration on growth, feed conversion, body composition and nutrient retention of juvenile turbot (Scophthalmus maximus). Aquaculture 217, 547–558.
Verlhac, V. and Gabaudan, J., 2006, The effect of vitamin C on fish health -Nutritional Products DSM, http://esal.wordpress.com/2009/09/28/the-effect-of vitamin-c-on-fish-health
Villegas, 1975, Characterization of acetiycholine receptors in the Schwann cell membrane of the squid nerve fibre, London, Journal of Physiology, 249, pg. 679 – 689
Villegas, C.T., 1975, Culture and screening of food organisms as potential larval food for finfish and shellfish. Report Series No. 13. Ministry of Agriculture FAO. September 1975
Wangead, C., Greater, A. & Tansakul, R., 1988, Effects of acid water on survival and growth rate of Nile tilapia (Oreochromis niloticus). In: Proceedings of the Second International Symposium on Tilapia in Aquaculture (Pullin, R.S.V., Bhukaswan, T., Tonguthai, K. & Maclean, J.L. eds), pp. 433–438. ICLARM Conference Proceedings No. 15, Department of Fisheries, Bangkok, Thailand, and ICLARM, Manila, Philippines.
Williams. J. E., 2000, The Coefficient of Condition offish. Chapter 13 in Schneider, James C. (ed.). Manual of fisheries survey methods II: with periodic updates, Michigan, Department of Natural Resources, Fisheries Special Report 25, Ann Arbor, pp 1-2.
Zhu X, 2005. Compensatory growth in the chinese longsnout catfish, Leiocassis longirostris following feed deprivation: temporal patterns in growth, nutrient deposition, feed intake and body composition.. Aquaculture, pp. 248:307-314.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cercetari Privind Elaborarea Modelului Cresterii Tilapiei de Nil (ID: 111453)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.