Cercetari Privind Calitatea Unor Soiuri de Grau In N V Romaniei

Cele 7 soiuri de grâu studiate

Biluțele de gluten

Determinarea pH-ului

Cântărirea probelor

Cenușa obținută

Mineralizarea și Distilarea azotului total

Masa a 1000 boabe

Determinarea indicelui de cădere

Determinarea glutenului umed

Agitator pentru glutenul umed

Balanță pentru probe

Etalonarea pH metrului

Aspecte din câmp la soiurile de grâu cercetate

[NUME_REDACTAT]

CUPRINS

[NUME_REDACTAT] I. Controlul tehnologic al culturii de grâu ca materie primă

[NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] anatomică a bobului de grâu

Compoziția chimică a bobului de grâu

Substanțe grase

[NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT] minerale

[NUME_REDACTAT]

Sistematică. [NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT] biologice

[NUME_REDACTAT] embrionare

[NUME_REDACTAT] de vegetație

Perioada de regenerare

[NUME_REDACTAT] grâului față de umiditate

[NUME_REDACTAT] grâului față de sol

[NUME_REDACTAT] II. Tehnologia de cultivare a grâului

2.1 Rotația

2.2 Fertilizarea

2.3 Lucrările solului

2.4 Sămânța. Semănatul

2.4.1 Sămânța

2.4.2 Semănatul

2.5 Lucrările de îngrijire

2.5.1 Tăvălugitul

2.5.2 Dezrădăcinarea

2.5.3 Combaterea buruienilor

2.5.4 Irigarea

2.5.5 Combaterea bolilor și dăunătorilor

2.6 Recoltare. Producții

2.6.1 Recoltarea

2.6.2 [NUME_REDACTAT] III. Material și metode de studiu

3.1 Analiza organoleptică

3.1.1.Aspectul

3.1.2.Culoarea

3.1.3.Mirosul

3.1.4.Gustul

3.2 Analize fizice

3.2.1Umiditatea

3.2.2 Masa a 1000 boabe(MMB

3.2.3 Masa hectolitrică(MH

3.3 Analize chimice

3.3.1. Determinarea glutenului umed și uscat

3.3.2. Determinarea cenușii

3.3.3 Determinarea PH-ului

3.3.4 Determinarea azotului

3.3.5 Determinarea fosforului

3.3.6 Determinarea potasiului și sodiului

3.3.7 Determinarea indicelui de cădere

3.3.8 Determinarea indicelui de deformare

Capitolul IV. Rezultate obținute

4.1. Condiții climatic

4.2. Caracterizarea agrochimică și pedologică a solului

4.3. Determinări chimice

4.4. Determinări fizice

Capitolul V. [NUME_REDACTAT]

Anexe

PROIECT DE DIPLOMĂ

CERCETĂRI PRIVIND CALITATEA UNOR SOIURI DE GRÂU ÎN N-V ROMÂNIEI

CUPRINS

[NUME_REDACTAT] I. Controlul tehnologic al culturii de grâu ca materie primă

[NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] anatomică a bobului de grâu

Compoziția chimică a bobului de grâu

Substanțe grase

[NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT] minerale

[NUME_REDACTAT]

Sistematică. [NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT] biologice

[NUME_REDACTAT] embrionare

[NUME_REDACTAT] de vegetație

Perioada de regenerare

[NUME_REDACTAT] grâului față de umiditate

[NUME_REDACTAT] grâului față de sol

[NUME_REDACTAT] II. Tehnologia de cultivare a grâului

2.1 Rotația

2.2 Fertilizarea

2.3 Lucrările solului

2.4 Sămânța. Semănatul

2.4.1 Sămânța

2.4.2 Semănatul

2.5 Lucrările de îngrijire

2.5.1 Tăvălugitul

2.5.2 Dezrădăcinarea

2.5.3 Combaterea buruienilor

2.5.4 Irigarea

2.5.5 Combaterea bolilor și dăunătorilor

2.6 Recoltare. Producții

2.6.1 Recoltarea

2.6.2 [NUME_REDACTAT] III. Material și metode de studiu

3.1 Analiza organoleptică

3.1.1.Aspectul

3.1.2.Culoarea

3.1.3.Mirosul

3.1.4.Gustul

3.2 Analize fizice

3.2.1Umiditatea

3.2.2 Masa a 1000 boabe(MMB

3.2.3 Masa hectolitrică(MH

3.3 Analize chimice

3.3.1. Determinarea glutenului umed și uscat

3.3.2. Determinarea cenușii

3.3.3 Determinarea PH-ului

3.3.4 Determinarea azotului

3.3.5 Determinarea fosforului

3.3.6 Determinarea potasiului și sodiului

3.3.7 Determinarea indicelui de cădere

3.3.8 Determinarea indicelui de deformare

Capitolul IV. Rezultate obținute

4.1. Condiții climatic

4.2. Caracterizarea agrochimică și pedologică a solului

4.3. Determinări chimice

4.4. Determinări fizice

Capitolul V. [NUME_REDACTAT]

Anexe

INTRODUCERE

Cuvântul ,,cereale,, este derivat de la numele roman al zeiței care guverna grânele, Ceres. Toată lumea cunoaște cel puțin câteva dintre cereale: grâu, porumb, orez, orz, ovăz,secară și alimentele care se fabrică din acestea, pâine, făină, paste făinoase, cereale pentru micul dejun. Atunci când oameni primitivi au început să introducă cereale în regimul lor alimentar, ei consumau boabele întregi sau măcinate, fără să se piardă nimic din compoziția plantei. Astăzi cerealele sunt procesate și din păcate ajungem să consumăm numai anumite părți din plantă.

Lumea vegetală, după cum se știe,reprezintă temelia construcției întregii vieți de pe pământ. În mod direct sau indirect, toate ființele își sprijină existența pe vasta lume a speciilor vegetale. De la aceasta regulă, nu se poate abate nici omul.

Pentru om, încă de la începuturile sale, această lume deosebit de complexă a vegetalelor, a fost hrană, combustibil, adăpost și leac. Oricât de puternic și evoluat este omul epocii moderne, el a rămas si va rămâne dependent de vegetale, deoarece fără oxigenul și compușii bio oferite de acestea, el nu poate supraviețui.

De exemplu făina albă de grâu și orez decorticat nu reprezintă cea mai bună opțiune pentru un regim alimentar sănătos. Totuși prin tehnicile moderne de preparare s-a început să se adauge fier, vitamine, calciu, îmbunătățindu-se astfel calitățile nutritive ale cerealelor. Pentru că sunt bogate in glucide și sărace in grăsimi, cerealele reprezintă combustibilul ideal pentru mușchi. Atunci când 55-60% din energie previne din carbohidrați, rezervele de glicogen muscular sunt menținute la capacitate maximă, în consecință vom fi pregătiți pentru a face față eforturile susținute.

Recent cerealele au început să-și recapete popularitatea și locul lor în alimentația omului modern, fiindcă mulți cercetători au atras atenția asupra rolului lor în prevenirea unor boli. Fibrele alimentare care se găsesc în cereale previn constipația și diverticulozele, care sunt asociate cu riscul de apariție a cancerului de colon. De asemenea, ele au capacitatea de a reduce colesterolul și nivelul glicerinei, ceea ce contribuie decisiv la controlul bolilor cardiovasculare și a diabetului. Produsele din cereale rafinate au de cele mai multe ori o mare parte din fibrele alimentare eliminate, în consecință nu vom beneficia de efectele benefice ale acestora, deci este bine să alegem produse de panificație din cereale integrale.

Cerealele sunt surse importante de proteine; ele asigură aproximativ jumătate din necesarul de proteine al populației lumii. În țările dezvoltate mai mult de 90%din cereale sunt utilizate ca hrană pentru animale. Deși nici una dintre cereale nu asigură toți aminoacizi esențiali, combinația de cereale eventual și cu alte surse vegetale de proteine (cum ar fi mazărea și fasolea), poate constitui o sursă completă de proteine.

Faptul că cerealele se găsesc la baza piramidei alimentelor înseamnă în principal două lucruri: în primul rând ne arată importanța acestei grupe de alimente și în al doilea rând ne indică faptul că în dieta noastră zilnică, cerealele trebuie să fie bine reprezentate. Se indică să consumăm zilnic între 6 și 11 porții de cereale. O porție poate însemna 1 felie de pâine, 30g de cereale pentru mic dejun, o ceașcă de orez etc. Așadar nu este chiar atât de dificil să ne asigurăm cantitatea optimă de cereale. Chiar și într-un regim de slăbire, consumul a 1-2 felii de pâine nu reprezintă o tragedie, ba din contră, un beneficiu, în special dacă alegem pâine integrală.

Continuele modificări și apariția noutăților, în utilizarea, importanța și folosirea cerealelor este bine să se aibe în vedere studiul acestora, mai precis controlul tehnologic al acestora, fapt pentru care lucrarea de față are tema centrală bazată pe controlul tehnologic al grâului. De asemenea este foarte important să știm ce soiuri de grâu se pretează mai bine la utilizări în domeniul alimentar fapt pentru care lucrarea mea are titlul: ̎Cercetari privind calitatea unor soiuri de grâu în N-V României.̎

Realizarea acestei lucrări a avut ca scop înbogățirea cunoștințelor mele în domeniu, și de asemenea întelegerea mai profundă a noțiunilor specifice, a metodelor, a tot ceea ce presupune, (cultură, importanță, utilizabilitatea, noutăți) ̎evolutie ̎ în acest domeniu, pentru a reuși să ținem pasul cu dezvoltările e acest plan.

CAPITOLUL I

Controlul tehnologic al culturii de grâu ca materie primă

1.1.[NUME_REDACTAT] sunt plante cu însușiri anatomice și fiziologice comune, ce prezintă o importanță deosebită pentru hrana omului și a animalelor.

Cerealele fac parte din familia Graminceae și Polygonaceae. [NUME_REDACTAT] cuprinde:grâul,porumbul,secara,orzul, ovăzul, orezul, meiul, sorgul. Din familia Polygonaceae face parte hrișca.

Datorită conținutului ridicat de amidon cerealele poartă denumirea de produse agricole amidonoase.

Cerealele se cultivă pentru boabe și paie. Boabele sub diferite grade de prelucrare se utilizează în alimentația omului și ca furaj în hrana animalelor. Paiele se utilizează ca materie primă pentru fabricarea fibrelor.

1.2. Importanță. [NUME_REDACTAT]. Grâul este cereala cea mai importantă și planta care ocupa pe glob cele mai mari suprafețe. El se bucură de o deosebită atenție datorită: conținutului ridicat al boabelor în hidrați de carbon și substanțe proteice și raportului între aceste substanțe corespunzător cerințelor organismului uman; posibilităților nelimitate de a mecaniza cultura, fapt ce determină obținerea unei producții foarte ieftine; faptului că boabele de grâu pot fi păstrate timp îndelungat sau transportate la distanțe mari fără să se altereze; posibilităților de cultivare în cele mai diferite climate (subtropical, mediteranean,oceanic,continental de stepă etc.),asigurând producții satisfăcătoare pretutindeni unde se cultivă; pentru cea mai mare parte din populația globului, pâinea și variatele produse care se fabrică din făină de grâu reprezintă hrana de bază; boabele de grâu constituie materia primă pentru diferite industrii și o importantă sursă de schimburi comerciale.

Tărâțele ce se obțin din măcinatul boabelor de grâu reprezintă un nutreț concentrat din cele mai importante, ele fiind bogate în proteine, grăsimi și substanțe materiale.

Paiele de grâu se utilizează la fabricile de celuloză, ca așternut în grajduri și în hrana animalelor. Plantele de grâu intră în compoziția borceagurilor.

În țara noastră, grâul asigură în alimentația oamenilor circa 40% din totalul necesarului de calorii. Tărâțele și alte resturi de la industrializarea grâului contribuie cu 10-15% la totalul unităților nutritive consumate de animale.

Grâul constituie și o foarte bună plantă premergătoare pentru multe alte culturi, deoarece părăsește terenul devreme, lăsând timpul necesar pentru efectuarea arăturilor de vară.

În ritmul în care se dezvoltă în prezent baza materială a țărilor cultivatoare de grâu și în ritmul în care se creează soiuri cu valoare biologică ridicată, este de presupus că producția mondială de grâu va înregistra în continuare creșteri; baza acestor creșteri o va constitui în primul rând ridicarea producției medii pe hectar.

Curba producției de grâu în România va fi în continuare ascendentă, întrucât baza materială a agriculturii este și ea în creștere, iar stațiunile experimentale agricole produc an de an soiuri cu potențial biologic mai ridicat.

1.3 Structura anatomică a bobului de grâu

Secțiunea longitudinala si transversala prin bobul de grâu pune in evidența următoarele părți:

Învelișul fructului sau pericarpul alcătuit din trei straturi suprapuse in următoarea succesiune de la exterior la interior: epiderma sau epicarpul (un rând de celule cu membrana celulozică rezistentă), mezocarpul (celule alungite), endocarpul (un strat de celule foarte alungite si un strat de celule sub forma de tub așezate perpendicular pe primele celule).

Învelișul seminței sau spermoderma alcătuită din două straturi de celule:

Stratul brun(provine din celule ovarului si care conține substanțe colorante in procent ridicat) si membrana hialina (alcătuită din celule fără culoare, puternic comprimate, cu pereții îngroșați).

Stratul aleuronic alcătuit din celule mari cu pereți îngroșați, cu secțiune de forma aproape pătrată, reprezintă 7-9% din bobul întreg. Acest strat conține: substanțe proteice (sub forma de granule fine, compacte, cu aspect cornos), substanțe carotenoide (cu funcții biochimice in procesul de germinare, fiind ultima rezerva in materii nutritive pentru embrion), vitamine din complexul B precum si un nivel ridicat de ulei (motiv pentru care se numește si strat uleios). Nu conține amidon.

Endospermul sau corpul făinos reprezintă 84% din bob si constituie principala sursa de materii prime nutritive pentru dezvoltarea embrionului. Endospermul este alcătuită din celule mari poliedrice cu pereți subțiri care au in structura cantități mari de hemiceluloza si granule de amidon. Granulele de amidon din grâu au mărimi cuprinse intre 28 si 40 mm . In secțiune se pot observa straturile concentrice dispuse in jurul unui punct fix numit hil. Celule din endospermul sunt de trei tipuri:

celule periferice, de lângă stratul aleuronic, cu lungimea de 60 mm care conțin granule de amidon reticulare mari si sferice mici;

celule centrale care pot fi de doua tipuri: mari de 120-140 mm/80-120 mm si mici de 72-104 mm/ 69-96 mm;

celule prismatice cu dimensiuni de 128-200 mm/ 40-64 mm, ce conțin granule mari reticulare de 28-50 mm diametru si granule mici de 2-8 mm diametru.

Endospermul conține substanțe minerale, celuloza, pentozani, vitamine si enzime. Prin măcinare din endospermul se obține cea mai mare cantitate de faina, de aceea se mai numește si corp făinos.

Structura anatomica in % la SU (medie / limite de variație):

Embrionul este așezat in partea opusa vârfului care are perii sau barba si conține organele viitoarei plante. In partea endospermei, embrionul este protejat de un scutisor care este cotiledonul seminței de grâu. prin stratul epitelial se face legătura cu endospermul se unde absoarbe materiile de rezerva hidrolizate in faza germinativă a bobului.

Embrionul reprezintă 2-3% din bobul întreg.

1.4.Compoziția chimică bobului de grâu

Compoziția chimică a bobului de grâu depinde de o serie de factori cum ar fi: soiul, gradul de maturitate fiziologică care este determinat de momentul recoltării, umiditatea, compoziția chimică a solului, condițiile climaterice, cantitatea și natura îngrășămintelor administrate culturii, succesiunea și numărul zilelor secetoase și ploioase,condițiile de recoltare, modul de depozitare și conservare.

Dacă perioada de coacere este secetoasă și călduroasă, bobul de grâu va fo bogat în substanțe proteice și mai puțin în amidon iar componentele chimice vor avea un mare grad de comprimare.

Compoziția chimică a bobului de grâu cuprinde următoarele componente: umiditate,glucide,substanțe proteice,lipide,substanțe minerale,vitamine și enzime.

Bobul de grâu este constituit în cea mai mare parte din substanțe extractive neazotate, substanțe proteice și apă; în cantități mult mai mici se găsesc substanțele grase, substanțele minerale și celuloza.

Extractivele neazotate reprezintă producția cea mai mare în bobul de grâu, încadrându-se în limitele 61-75,5%.Ele sunt formate în cea mai mare parte din amidon (peste 90%) și din cantități mici de zahăr și dextrină (2-3,5%, respectiv 2,3%). Amidonul ocupă cea mai mare parte a endospermului (87,5 %). Substanțele proteice constituie partea cea mai importantă a bobului de grâu sub aspectul valorii nutritive.

Grâu bogat în proteine se produce pe cernoziomuri bogate în nitrați, mai ales în anii cu precipitații puține.

Conținutul boabelor de grâu în substanțe proteice crește pronunțat și la aplicarea mai târzie a azotului în primăvară, fapt explicat printr-o mai bună nutriție a plantei cu acest element în perioada de diferențiere a organelor de reproducere și în perioada de formare a bobului.

În bobul de grâu, cele mai bogate în substanțe proteice sunt părțile dinspre exterior, în special stratul aleuronic, precum și embrionul și scutelumul.

În comparație cu proteina din oul de găină, în general, proteina din grâu are un conținut mai redus în aminoacizi esențiali. Dar aminoacidul din proteina bobului de grâu care limitează valoarea biologică a acesteia este lizina, aminoacid indispensabil creșterii. În comparație cu proteina animală sau cu proteina din soia, bobul de grâu este evident mai sărac în lizină.

Calitatea grâului poate fi depreciată uneori foarte accentuat de atacul ploșniței cerealelor (genurile eurygaster și aelia).Insectele injectează în bobul de grâu un lichid salivar bogat în enzime proteolitice, enzime sub acțiunea cărora glutenul își schimbă însușirile de întindere și elasticitate, devenind moale, filant și curgător. Sub acțiunea acestor enzime se înregistrează în bob o scădere a cantității de gliadină și glutenină, o creștere a azotului solubil în apă și alcool și a zaharurilor. Măsura în care calitatea boabelor de grâu este depreciată depinde mai ales de faza în care se găsește bobul în momentul înțepării.

1.4.1.Substanțele grase variază în boabele de grâu în limite foarte strânse (1,5-2%). În comparație cu porumbul și ovăzul, grâul este mult mai sărac în grăsimi. Cea mai mare parte din grăsimi se găsesc depozitate în embrion.

1.4.2.Glucidele reprezintă partea cea mai mare a bobului de grâu și constituie substanțe de rezervă (amidonul,zaharuri,dextrine), substanțe de constituție a învelișului celular și a scheletului învelișurilor protectoare ale bobului (celuloza, hemiceluloza).

După structura chimică glucidele pot fi: monozaharide, dizaharide, polizaharide.

Monozaharidele prin hidroliză nu pot fi scindate în glucide mai simple. Sunt substanțe solide, incolore. În bobul de grâu monozaharidele se găsesc în cantități foarte mici. După diverși autori conținutul de glucoză variază între 0,09-0,37%, iar de fructoză între 0,06-0,08%.

În cereale se găsesc în cantități foarte mici:riboză, xiloză, manoză, galactoză.

Oligozaharidele sunt formate din molecule de monozaharide prin eliminarea unei moecule de apă (legături glucozidice).Din această grupă fac parte: dizaharidele, trizaharidele, tetrazaharidele.

În cereale s-au semnalat:dizaharide:maltoză, melibioză ,zaharoză; trizaharide:rafinoază,6-chestoză,nechestoză;tetrazharide:stahioză, secaloză, bifurcoză,neobifurcoză.

Distribuția monozaharidelor și oligozaharidelor în diferitele părți anatomice ale bobului de grâu este foarte diferită.

Deși endospermul conține cea mai mare parte din glucide, în schimb conținutul în monozaharide și oligozaharide în endosperm este infim comparativ cu embrionul și învelișul. În germeni sunt 20% zaharuri între care predomină zaharoza și rafinoza. Straturile de înveliș conțin 4-5% zaharuri. În bobul de grâu raportul între glucoză și fructoză este de 1:2,1:3,1:4.

Polizaharidele prezente în cereale sunt:

Glucofructani, sunt polizaharide nereducătoare, solubile în apă, cu o masă moleculară de 2000, ce cuprind molecule de zaharoză. Pe cale cromatografică s-a putut determina sitosina în boabele de grâu, graminina A în boabele de secară, kritesina în boabele de orz, hordiacina tot în boabele de orz;

Hemiceluloze și pentozani. Hemicelulozele însoțesc celulozele de care se pot separa în soluție bazică. Hemicelulozele și pentozanii au fost identificați în aproape toate părțile componente ale bobului. Prin hidroliza acestora se obțin derivați ai pentozelor și hexozelor. Pentru extragerea și caracterizarea pentozanilor s-au folosit metode de extracție cu apă, cu acizi diluați sau prin tratamente cu pancriatină.

1.4.3.Proteinele. Substanțele proteice se găsesc distribuite neuniform în diversele părți componente ale structurii anatomice ale bobului de grâu: în epidermă 4%, stratul de celule rotunde 11%, învelișul seminal 18%, stratul aleuronic și membrana hialină 33%,corpul făinos 11%, germeni 23%.

În compoziția boabelor de grâu intră următoarele categorii principale de proteine: albumine,globuline,prolamine,gluteline.

Albuminele se găsesc în citoplasma celulelor vii, în calitate de substanțe de rezervă, în stratul aleuronic, învelișul bobului și embrion.Conținutul de albumină al bobului de grâu variază între 0,3-0,5%.În embrion albumina se găsește sub formă de nucleat de albumină, în stratul aleuronic și înveliș albumina apare sub formă liberă.În boabele de grâu leucozina se prezintă ca un amestec de trei componente cu funcții izoelectrice diferite α,β,y leucozină.

Globulinele sunt concentrate în embrion.Globulina grâului numită edestină se găsește în proporție de 0,6%.În embrion globulina apare sub formă de nucleat de globulină.

Prolaminele. Din această grupă cea mai importantă este gliandina grâului care se găsește în endosperm și care împreună cu glutenina (zimona),formează glutenul. Gliadina este puțin solubilă în apă,soubilitatea scade în soluții diluate de săruri. Este solubilă în alcool etilic 70% în volume.

Glutelinele au un caracter acid. Dintre gluteline cea mai importantă este glutenina grâului, acea componentă care rămâne insolubilă prin extragerea glutenului cu alcool de 70%.Această componentă a fost numită la început zimonă, mai târziu Liebing a numit-o fibrina plantei, apoi caseina glutenului și în prezent este cunoscută sub denumirea de glutenină. Nu este solubilă în apă și nici în soluție alcoolică, se dizolvă în soluții diluate de hidroxizi alcalini și alcalino-pământoși. Glutenina se găsește sub formele α și β.

Dintre proteine cele mai importante sunt gliadina și glutenina, care în prezența apei formează o masă elastico-vâscoasă numită gluten, ce conferă aluatului principalele însușiri de panificație.

Substanțele proteice generatoare de gluten sunt distribuite neuniform în endospermul bobului de grâu, crescând ca pondere din centrul endospermului către periferie. După conținutul de gluten endospermul se poate împărți în cinci zone:zona întâi conține 7,4% gluten, zona a doua 8,6%, zona a treia 9,5%, zona a patra 13%, zona a cincea 16,5%.Conținutul în gluten este influențat de forma și mărimea boabelor. Boabele de formă alungită sunt mai bogate în gluten decât cele rotunde. Deasemeni și soiurile de grâu cu bobul mic sunt mai bogate în gluten decât cele cu bobul mare.

Cercetările electroforetice au scos la iveală faptul că în compoziția glutenului intră cinci componente:α1,α2,β,y și © gluten.

Determinarea cantitativă a glutenului se face prin spălare manuală sau mecanică a aluatului cu soluție de NaCl 2%.

Determinarea calitativă se face prin indicele de deformare,indicele glutenic, indicele de umflare,indicele de fermentare, apreciere organoleptică,extensibilitatea.

1.4.4.Lipidele sunt răspândite în mod deosebit în embrion, stratul aleuronic și endosperm.

Din totalul lipidelor trigliceridele reprezintă 63-70%.Prin hidroliza enzimatică trigliceridele dau glicerină și acizi grași.

Lipidele complexe sunt scindate de fosfataze, cu punerea în libertate de fosfați acizi și acid fosforic. Acizii grași, fosfații acizi, acidul fosforic determină creșterea acidității grâului și făinii. Din acest considerent în procesul de măcinare se îndepărtează germenii și stratul aleuronic.

1.4.5.Celuloza. În boabele de cereale celuloza se găsește în cantitate mică. Celuloza pură apare ca o substanță albă, cu aspect amorf,insolubilă în apă, solvenți organici și acizi diluați. Macromolecula celulozei corespunde formulei următoare (C6,H10,O5)5, formată din resturi de D-glucopiranoză legate 1-4α glucozidice.

Celuloza se găsește în boabele de grâu, de asemenea, în cantitate redusă (1,9-2,5%), cea mai mare arte fiind localizată în părțile periferice.

1.4.6.Amidonul. este partea cea mai importantă din glucide. Prin hidroliză formează D-glucoza. Structura primară a amidonului îl prezintă ca fiind format din lanțuri de glucoză,mai mult sau mai puțin ramificate. Se admite existența a două tipuri de macromolecule în structura amidonului: amiloza și amilopectina ce se deosebesc prin proprietăți și structura lor. Amiloza dă cu iodul o colorație albastru închis,iar amilopectina dă o colorație albastru violet. Structura secundară a amidonului este condiționată de existența punților de hidrogen. Granulele de amidon prezintă forme morfologice foarte variate în funcție de soi, varietate, grad de coacere. S-a constatat că granula de amidon este formată din învelitori concentrice care cuprind între ele spații interzonale. Comportarea la hidroliză a granulelor de amidon depinde de structură. În bobul de grâu amidonul se află sub forma unor granule de diferite dimensiuni și forme. În majoritatea cazurilor granula de amidon este sferică, ovoidală, cu dimensiuni de 2-170µm.

1.4.7.Substanțele minerale (1,5-2,3%) sunt reprezentate prin fosfor,potasiu, magneziu, prin compuși ai clorului, sodiului, etc. Cenușa boabelor de grâu este săracă în calciu. Substanțele minerale, ca și celuloza, sunt localizate în cea mai mare parte în părțile periferice ale bobului, din această cauză făina integrală este mult mai bogată în aceste substanțe decât făina albă. Făina integrală, pentru aceleași motive, este mai bogată și în celuloză.

Conținutul de apă al boabelor de grâu este în jur de 13-14%. Umiditatea mai mare de 14% aduce pagube mari la păstrarea boabelor în depozite

Boabele de grâu conțin o cantitate însemnată de substanțe minerale, care însă nu sunt răspândite în mod uniform în părțile componente ale bobului. Cantitatea cea mai mică se găsește în endosperm 0,30%, în zona centrală, crescând către periferie la 0,48%.În stratul aleuronic cantitatea de substanțe minerale crește brusc ajungând la 7%, iar în spermodermă și pericarp scade de 3,5%.Embrionul este de asemenea bogat în substanțe minerale, respectiv 5%.

Concluzia este că straturile periferice care de regulă se îndepărtează în procesul tehnologic de măcinare sub formă de tărâțe, sunt mai bogate în substanțe minerale.

1.4.8.Enzimele din bobul de grâu reprezintă o clasă importantă de substanțe ce catalizează o serie de reacții biochimice.

Bobul de grâu conține un număr mare de enzime din clasele:hidrolaze, transferaze,oxidoreductaze, liaze ,izomeraze,sinteaze.

Enzimele determină procesul germinației și metabolismul componentelor chimice ale bobului,pe care le transformă în stare asimilabilă de către noua plantă în procesul de dezvoltare.

În timpul păstrării cerealelor pentru ca activitatea enzimelor să fie foarte mică trebuie ca temperatura și umiditatea să fie scăzute.

Enzimele se găsesc distribuite în mod neuniform în diferitele părți anatomice ale bobului de grâu.Astfel cantitatea cea mai mare se găsește la limita dintre embrion și endosperm, în embrion și la periferia endospermului.

Cele mai importante sunt enzimele amilolitice:

α-Amilaza, endo-enzimă care atacă legăturile în interiorul macromoleculei de amidon, legăturile 1,4α glicozidice din moleculele de amiloză și amilopectină în mod întâmplător cu formare de dextrine din grupele: amilodextrine,eritrodextine, acrodextine și maltodextrine.Din acest motiv α amilaza este numită dextrinogen-amilaza.Prin acțiunea prelungită a α amilazei, amilaza este hidrolizată în procent de 87% glucoză, 13% maltoză iar amilopectina în 73% maltoză, 8% izomaltoză,19% glucoză.În boabele de grâu normale,mature,α amilaza este practic absență, pH-ul optim este 4,7-5,4 iar temperatura de 60-65˚C,

β-Amilaza denumită zaharogen-amilaza, descompune amiloza și amilopectina cu formare de maltoză, fără a mai trece prin diferite trepte ale dextrinelor.Dacă concentrația de β amilază este mare atunci amiloza este scindată complet în maltoză, iar amilopectina este descompusă doar în proporție de 60% maltoză, iar restul de macromoleculă rămânând sub forma de dextrină limită care se colorează în roșu-violet cu iodul,pH-ul optim pentru β amilază este de 4,5 la temperatura de 40-45˚C și de 5,5 la temperatura de 60˚C.

Amilazele sunt concentrate la nivelul limitei de separare dintre stratul aleuronic și endosperm, fără ca stratul aleuronic sau endospermul să le conțină.

Celelalte enzime care se găsesc în grâu sunt:

Proteinazele și dipeptidazele se găsesc în scutellum, axul embrionar și la limita dintre stratul aleuronic și endosperm. Activitatea proteinazelor variază în diferite părți anatomice între următoarele limite:4,8-6,9% în stratul aleuronic, 0,8-1,3% în germene, 0,1 în endosperm. Studiind activitatea enzimelor proteolitice pe cazeină la un pH de 5 la diferite fracțiuni de măciniș,rezultă că aceasta descrește în următoarea ordine: tărâțe,șroturi,bob întreg,germene. În prezența unor substanțe cum ar fi cisteina într-o anumită cantitate,enzimele proteolitice pot fi inactivate,

Lipazele se găsesc distribuite în mod neuniform în diferitele părți componente din structura anatomică a bobului de grâu. În scutellum activitatea lipazelor este de 3,5-4 ori mai mare față de cea din endosperm. Lipazele conținute în embrionul de grâu sunt înhibate în proporție de 83%, de p-cloromercur benzoat, 0,0005 M și de 75% de o-iodozobenzoat 0,0005 M.

Fosfatazele sunt răspândite neuniform în bobul de grâu, cantitatea cea mai mare găsindu-se în stratul aleuronic iar cea mai mică în înveliș. Dintre fosfataze cea mai importantă este fitaza care catalizează hidroliza acidului fitic la inozitol și orto-fosfat. Acidul fitic conține 70-75% din fosforul total din bob. Fitaza este distribuită în mod neuniform în părțile componente ale bobului de grâu,conținutul cel mai mare este în stratul aleuronic 34,5% și cel mai mic în înveliș epidermic 1,9%.Fitaza are un pH optim de 5,15 la temperatura de 55˚C.

Oxidazele. Dintre oxidaze cea mai importantă este lipoxidaza care accelerează peroxidarea acizilor grași polienici forma cis cu oxigen molecular. Activitatea lipoxidazei exprimată în unități pe gram este de 87 în scutellum,75 în embrion, 11 în bobul întreg,7,5 în bobul germinat,2-3 în endosperm. Lipoxidaz are un pH optim de 6.5.

Tiroxinaza este enzima care în procesul de panificație transformă tirozina în melanine, substanțe de culoare închisă. Se găsește în stratul aleuronic. Se găsește în cantitate mare și este activă în boabele de grâu germinate sau atacate de ploșnița grâului.

1.4.9.Vitaminele existente în bobul de grâu constituie o sursă importantă pentru necesitățile catabolismului și anabolismului uman.

Distribuția vitaminelor este diferită în părțile anatomice ale boabelor .În bobul de grâu se găsesc următoarele vitamine:B1(tiamina),B2 (riboflavina), PP(niacina), E(tocoferol),acid pantotenic, acid folic,biotină,vitamina A.

Vitaminele din complexul B se găsesc în stratul aleuronic,în embrion, în înveliș.Vitaminele A,E se găsesc în embrion și mai puțin în stratul aleuronic.

Prin tratamentul hidrotermic aplicat cerealelor conținutul în vitamine crește, de exemplu prin tratarea cu abur de 60˚C timp de 120 de minute conținutul în tiamină a crescut de la 1,35 µg/g la 14µg/g.

Datorită faptului că vitaminele se găsesc în embrion și în stratul aleuronic,părți care se îndepărtează în procesul de măcinare,făinurile rezultate sunt mai sărace în vitamine decât cerealele ca atare. De asemenea uni cercetători au stabilit că în procesul de panificație se pierd 10-75% din conținutul de vitamină B. Din aceste considerente pâinea în general nu acoperă necesarul zilnic de vitamine. Pentru a evita această situație, în prezent, în multe cazuri se recurge la vitaminizarea făinilor.

În urma cercetărilor întreprinse s-a constatat prezența unor antivitamine, compuși care determină o înhibare parțială sau totală a activității vitaminelor prin descompunerea, inactivitatea, interferența sau împiedicarea asimilării acestora. În acest sens au fost semnalate oxitiamină, tiaminază care împiedică utilizarea tiaminei.

În sinteză este interesant de prezentat, pentru procesul de măcinare, repartiția substanțelor bobului de grâu, în diferitele sale părți anatomice:învelișul fructului și al seminței. În aceste învelișuri se găsește o cantitate mică.

1.5. Sistematică. Soiuri

1.5.1.Sistematică. Grâul (genul Triticum L.) face parte din clasa Monocotyle-donopsida, ordinul Graminales, familia Gramineae.

Speciile de grâu cu bobul îmbrăcat au rahisul fragil, adică la maturitate spiculețele se rup și rămân întregi, cu toate elementele lor. În acest caz, boabele sunt învelite de palei și glume.

Speciile cu bobul golaș au rahisul elastic, care la maturitate nu se desface în fragmente, la treierat spiculețele eliberând ușor boabele.

Dintre speciile și subspeciile de grâu, cele mai importante sunt grâul comun și grâul durum.

Grâul comun este specia cea mai răspândită pe glob, ocupând 90% din suprafața mondială semănată cu grâu. Boabele se utilizează în primul rând pentru fabricarea pâinii, datorită cărui fapt acest grâu se mai numește și grâu de pâine. Are forme de toamnă și primăvară și cuprinde un număr foarte mare de soiuri.

Grâul comun se caracterizează prin spice aristate sau nearistate cu densitatea diferită, în funcție de soi, și cu mai multe flori în spiculețe. Glumele acoperă 2/3 din lungimea paleilor primelor flori de la baza spiculețului.

Glumele, prin mărime, formă, dinte, carenă, culoare, perozitate, etc. constituie elemente importante în descrierea speciilor și soiurilor de grâu.

Bobul este de formă oval-alungită, aproape rotund în secțiune, de culoare roșie sau albă (roz-închis, roșiatic, galben, roz, roșiatic-brun).

Grâul comun cuprinde numeroase varietăți, diferențiate între ele după particularitățile morfologice ale spicului matur: prezența sau absența aristelor, culoarea aristelor, culoarea glumelor, pubescența glumelor, culoarea boabelor.

Grâul durum, ca importanță se situează pe locul al doilea după grâul comun. Boabele acestei specii se întrebuințează pentru prepararea pastelor făinoase.

Grâul durum este un grâu caracteristic de stepă și cuprinde forme de primăvară si toamnă. Se caracterizează prin paiul plin în partea superioară, prin spic relativ scurt (4-10 cm), pătratic în secțiunea transversală, aproape întotdeauna aristat, cu aristele mai lung decât spicul și paralele cu acesta. Glumele sunt groase, carenate, de culoare gălbuie, roșie sau negricioasă. Rahisul este flexibil. Un spiculeț cuprinde 5-7 flori.

Bobul este mai lung decât la grâul comun, mai sticlos și mai bogat în substanțe proteice.

1.5.2.Soiuri. În țara noastră, ca pretutindeni unde grâul constituie una din culturile de bază, problema soiului prezintă o enormă importanță. Pe măsură ce nivelul mecanizării, al producției de îngrășăminte și al introducerii irigațiilor crește, în aceeași măsură soiul cultivat trebuie să posede o serie de însușiri valoroase, concretizate în final printr-o ridicată capacitate de producție. În cazul când materialul biologic cultivat nu corespunde din punct de vedere al capacității productive nivelului de dezvoltare a tehnicii producția de grâu se plafonează.

Pe lângă capacitatea de producție ridicată, rezistență la cădere și boli, soiurile de grâu de toamnă care se cultivă în condițiile climatice ale României trebuie să fie precoce, adică să formeze bobul timpuriu, înainte de apariția perioadelor de secetă ale verii, perioade frecvente în numeroși ani.

Apreciind precocitatea solurilor de grâu ca una din cele mai importante însușiri pentru producții ridicate și constante de la un an la altul, se recomandă în prezent ca 75-80% din suprafața semănată cu grâu în România să fie ocupată de soiuri cu această însușire evidentă, adică de soiuri precoce și numai de 20-25% cu soiuri cu perioadă de vegetație mijlocie.

În rezolvarea problemei solurilor de grâu de toamnă, instituțiile de cercetări din țara noastră s-au orientat, pe de o parte spre identificarea din sortimentul mondial a celor mai valoroase soiuri, iar pe de altă parte spre crearea de soiuri autohtone, bine adaptate la condițiile climatice ale României.

Grâul durum este reprezentat în cultură atât de soiuri de toamnă, cât și prin soiuri de primăvară. În comparație cu solurile grâului comun, soiurile grâului durum au productivitate mai scăzută, sunt mai slab rezistente la ger, mai slab rezistente la cădere, mai sensibile la îmburuienare și nu valorifică în aceeași măsură factorii fitotehnici.

1.6. Particularități biologice

1.6.1.Germinația. Semințele de grâu germinează în procent ridicat numai după parcurgerea repausului seminal, repaus care durează până la 6 săptămâni. Procesul de germinație începe cu absorbția apei, (44-50% din greutatea bobului uscat la aer), care conduce în scurt timp la mărirea volumului semințelor.

Semințele atacate de ploșnița cerealelor (eurygaster sp.) își reduc capacitatea germinativă în laborator la sub 50%, iar răsărirea în câmp la numai 30-35%. Diferențe apreciabile între capacitatea de germinație în laborator și răsărirea în câmp se obțin și la semințele provenite din plantele atacate de fusarium. Germinația în laborator și răsărirea în câmp sporesc prin tratarea semințelor cu fungicide.

Pentru a aprecia mai bine biologia creșterii și dezvoltării grâului de toamnă, împărțim întreg ciclul de vegetație al acestei plante în patru perioade importante: perioada activă a vegetației în toamnă; perioada vegetației din timpul iernii (criptovegetația); perioada de regenerare a plantelor în primăvară; perioada creșterii intense în primăvară.

Perioada activă a vegetației în toamnă. În această perioadă creșterea plantelor de grâu se reliefează prin înrădăcinare și înfrățire.

1.6.2.Rădăcinile embrionare prezintă importanță deosebită pentru creșterea plantelor de grâu. Aceste rădăcini asigură practic trecerea grâului peste perioada îndelungată a iernii. Ele, pătrunzând adânc în pământ, sub zona de îngheț a solului, nu-și încetează activitatea pe tot timpul temperaturilor scăzute.

La 10-12 zile de la răsărire, creșterea în lungime a tulpiniții grâului încetează, iar în sol, aproape de suprafață, se formează nodul de înfrățire. Din acesta pornesc lăstari noi, care poartă denumirea de frați, iar faza de vegetație când se formează acești lăstari –înfrățire.

1.6.3.Înfrățirea la grâu, ca și la alte cereale, nu reprezintă în fapt altceva decât ramificarea tulpinii de la baza sa, din nodurile formate la mică adâncime în sol.

Nodul de înfrățire, în afară de faptul că din el se formează lăstari noi, îndeplinește și alte funcțiuni, care pentru grâu au o importanță vitală. Astfel, din nodul de înfrățire se formează rădăcini numeroase, denumite coronare.

În nodul de înfrățire se acumulează cantități mari de substanțe nutritive, care, la grâul de toamnă, joacă un rol de bază pentru rezistența la temperaturile scăzute.

Prin nodul de înfrățire plantele pot regenera, formându-se noi lăstari, ceea ce pentru grâul de toamnă prezintă o deosebită importanță.

Poziția nodului de înfrățire față de sămânță este variabilă. Când sămânța este îngropată superficial, rizomul (axa tulpinală, de la sămânță până la nodul de înfrățire), este foarte scurt. Când sămânța este îngropată mai adânc, rizomul de alungește mai mult, nodul de înfrățire se formează aproape de suprafața solului, astfel că față de sămânță el se găsește la distanță mai mare.

Adâncimea nodului de înfrățire se poate mări mărirea adâncimii de semănat. Trebuie relevat însă faptul că adâncimea la care se formează nodul nu crește în aceeași măsură în care se mărește adâncimea de semănat.

Înfrățirea plantelor de grâu continuă toamna până la scăderea temperaturii sub 5̊C. Plantele formează frați și primăvara, însă aceștia nu ajung la fructificare. Capacitatea de înfrățire se poate controla cu foarte bune rezultate mărind sau reducând densitatea plantelor.

1.6.4.Perioada de vegetație din timpul iernii (criptovegetația). O importantă parte din vegetația grâului de toamnă se petrece în perioada de iarnă, în condiții de temperaturi scăzute. În această perioadă în plantele de grâu au loc procese fiziologice cu o intensitate mai mare sau mai mică, în funcție de nivelul temperaturii.

În perioada de iarnă grâul absoarbe azot și alte elemente nutritive (fosfor și potasiu). Intensitatea absorbției elementelor nutritive în această perioadă este mai mare sau mai mică, în funcție de temperatura solului. În plante au loc pe timpul iernii procese fiziologice legate de absorbția de principii nutritivi minerali și acumularea lor în țesuturile de rezervă sau chiar utilizarea lor în elaborarea de substanțe plastice. Elementele minerale absorbite, sau substanțele plastice elaborate sunt întrebuințate de plantele de grâu în elaborarea de noi țesuturi în condiții în care nu este posibilă o vizibilă creștere dimensională a plantelor.

Cea mai importantă caracteristică a fiziologiei grâului de toamnă în perioada de criptovegetație o constituie absorbția azotului, transformarea și utilizarea acestuia pentru procesele morfogenetice.

În perioada de criptovegetație în frunzele de grâu are loc și procesul de fotosinteză, cu toate că temperatura aerului este scăzută. În perioada de iarnă conținutul de clorofilă în frunzele grâului de toamnă manifestă diferențieri însemnate între soiuri.

1.6.5.Perioada de regenerare a plantelor de grâu de toamnă în primăvară se poate considera începută odată cu dezghețarea solului, când plantele își intensifică funcțiile vitale și durează până când încep condițiile optime de creștere.

În procesul de regenerare a plantelor de grâu rolul cel mai important îl au rezervele de azot acumulate de plantă în perioada de iarnă.

Ritmul de regenerare a plantelor de grâu în primăvară depinde, alături de temperatură, de intensitatea absorbției azotului. În această perioadă o concentrație mai mare în azot în soluția solului este absolut necesară, pe de o parte datorită temperaturii încă scăzute a mediului de nutriție, iar pe de altă parte datorită sistemului radicular slab dezvoltat.

Perioada creșterii intense. Această perioadă din vegetația grâului de toamnă se caracterizează printr-o creștere accentuată a organelor vegetative și formarea organelor de reproducere. Este perioada când se parcurg fazele de formare a paiului, de înspicare și de formare a bobului.

Intensitatea creșterii plantelor de grâu în perioada de primăvară stă sub influența condițiilor de umiditate și temperatură și a factorilor genetici.

Organogeneza grâului de toamnă. În ciclul biologic al grâului de toamnă se disting: faza vegetativă și faza reproductivă.

Durata celor două faze, vegetativă și reproductivă, sunt la grâul de toamnă determinate genetic. Din acest punct de vedere au fost determinate 4 grupe biologice: grâne tardivo-tardive, la care ambele faze au perioada lungă pentru desăvârșire; grâne precoce –tardive, la care prima fază se petrece într-un timp mai scurt, iar faza următoare într-un timp mai lung; grâne precoce – precoce, la care ambele faze au perioada scurtă de parcurgere; grâne tardivo – precoce, la care prima fază are o durată mai lungă, iar faza a doua o durată mai scurtă.

Părți ale spicului ca elemente ale productivității. Numărul de boabe în spic și greutatea a 1000 de boabe constituie două din cele mai importante componente de producție la grâul de toamnă. Numărul de boabe în spic este în strânsă legătură cu numărul de spiculețe pe care îl formează acel spic și cu numărul de flori fertile din cadrul spiculețului.

Numărul de spiculețe dintr-un spic este determinat de factorul ereditate și de factorii de mediu. Asupra numărului de spiculețe în spic o influență deosebită prezintă nivelul nutriției minerale chiar în primele zile ale vegetației grâului. Crearea unor condiții de înfometare cu azot sau alt element, în primele 12 zile de la răsărit, determină reducerea drastică a numărului de spiculețe dintr-un spic. Același efect negativ asupra numărului de spiculețe în spic îl are și înfometarea la începutul înfrățirii.

Între soiuri există pronunțate deosebiri în privința masei de 1000 de boabe. Soiurile cele mai productive au și masa a 1000 de boabe cea mai mare.

Suprafața de asimilație a plantelor de grâu, spațiul de nutriție, gradul de fertilitate a terenului sunt factori care influențează foarte mult asupra masei a 1000 de boabe, aceasta fiind cu atât mai mare, cu cât acești factori se găsesc mai aproape de optim.

Grâne de toamnă și grâne de primăvară. Din suprafața mondială semănată cu grâu cea mai mare parte ( circa 70%) este ocupată cu soiuri de toamnă, iar restul cu soiuri de primăvară.

Grânele de toamnă se dovedesc mai productive decât grânele de primăvară, în țara noastră și în alte regiuni ale globului cu climat asemănător.

Înrădăcinate puternic, grânele de toamnă valorifică primăvara rezervele de apă acumulate în sol în timpul toamnei și iernii, pornesc viguros în vegetație și ajung la maturitate înaintea de venirea secetelor și arșițelor din timpul verii și scapă de atacul unor boli, în special al ruginilor.

În privința grânelor de toamnă și de primăvară, este necesar de scos în evidență faptul că există grâne tipice de toamnă și grâne tipice de primăvară. Deosebirea între aceste grâne constă în comportarea lor față de stadiul de temperatură. Astfel, grânele de toamnă, pentru a putea trece din faza vegetativă în stadiul generativ, trebuie să parcurgă o durată de timp mai lungă sau mai scurtă sub acțiunea temperaturilor scăzute. Durata acțiunii temperaturilor scăzute este mai mare la soiurile mai rezistente la ger.

În afară de grânele de toamnă și de primăvară, există așa-numitele grâne umblătoare, sau intermediare, care semănate toamna sunt într-un grad mai mare sau mai mic sensibile la ger, iar dacă sunt semănate primăvara sunt tardive. Grânele umblătoare sunt mai productive decât cele tipice de primăvară, dar mai puțin productive decât cele de toamnă.

În linii generale, soiurile de grâu de toamnă se disting prin: rezistență mare la ger, capacitate mare de înfrățire, portul aplecat când temperatura se menține multă vreme scăzută, perioadă lungă de repaus vegetativ, slabă creștere aeriană pe toată durata iernii, însemnat grad de rusticitate, rezistență la variațiile de temperatură și umiditate, capacitate de producție pronunțat mai ridicată decât a soiurilor de primăvară.

Soiurile de primăvară prezintă însușiri opuse: rezistență modestă la temperaturile scăzute, capacitate de înfrățire mai redusă, portul cu tendință erectă chiar la începutul vegetației, nu necesită o perioadă de hibernare pentru a putea fructifica, prezintă sensibilitate la variațiile de temperatură.

Relațiile plantă-factorii de vegetație. Perioada de vegetație a grâului de toamnă, în condițiile țării noastre, se încadrează în general, între 270-300 de zile, ea depinzând de soi, dar mai ales de condițiile în care se cultivă.

1.6.6.Temperatura. Grâul asigură producții ridicate în zonele unde temperatura este scăzută la începutul vegetației, moderată în perioada de creștere intensă și relativ ridicată în perioada de coacere. În condiții corespunzătoare de umiditate durata procesului de răsărire este determinată de nivelul temperaturilor.

Grâul de toamnă rezistă în perioada de iarnă la temperaturi scăzute de -15̊, -18̊, iar soiurile mai rezistente, chiar la -20̊, la nivelul nodului de înfrățire. În zonele de cultură a grâului de toamnă sunt relativ rare cazurile când la nivelul nodului de înfrățire se înregistrează temperaturi atât de scăzute.

Înainte de intrarea în iarnă, plantele de grâu trec printr-un proces de adaptare la noile condițiuni de vegetație, proces care a primit denumirea de călire.

Pericolul cel mai mare pentru plantele de grâu de toamnă nu-l prezintă de fapt temperaturile scăzute din timpul iernii, mai ales când solul este acoperit cu zăpadă, ci temperaturile scăzute venite brusc, înainte ca plantele să-și fi parcurs întregul proces de călire, precum și temperaturile scăzute, venite de asemenea brusc primăvara, după ce plantele au trecut din faza de rezistență în faza de nerezistență, când plantele și-au reluat procesul de creștere și au trecut în stadiul de lumină.

La ieșirea din iarnă, grâul de toamnă suferă într-o măsură mai mare la temperaturile scăzute și din cauza duratei lungi de repaus, durată în care plantele slăbesc, consumând din substanțele de rezervă pe care nu le pot reface total în timpul iernii.

1.7.Cerințele grâului față de umiditate

1.7.1.Umiditatea. Pe glob grâul se cultivă în regiuni foarte diferite din punctul de vedere al umidității solului și aerului. Cel mai mare consum de apă se înregistrează la grâu în perioada de înspicare și la începutul formării bobului.

Plantele care de la semănat până la răsărire cresc în condiții de umiditate puțină sunt slabe, cu frunzulițele îngustate, cu rădăcini embrionare slab dezvoltate, cu cantități reduse de hidranți de carbon. Aceste plante parcurg cu dificultate condițiile neprielnice din timpul iernii. Condițiile corespunzătoare de umiditate în primăvară nu pot elimina diferențele create de insuficiența apei în perioada răsăririi și a etapelor următoare.

În cazul însămânțărilor mai târzii, când temperatura scade, semințele și plăntuțele de grâu sunt mai puțin vătămate și ca atare, la creșterea umidității solului, procentul de plante răsărite este substanțial mai mare.

La insuficiența umidității pe stratul superficial al solului suferă mai mult plantele de grâu la care nodul de înfrățire se formează mai spre suprafață. Aceste plante înfrățesc și se înrădăcinează mai slab decât plantele la care nodul de înfrățire se formează mai adânc.

În primăvară, grâul de toamnă pornește timpuriu în vegetație și utilizează mult timp rezervele de umiditate ale solului acumulate în timpul iernii. Pe măsură ce înaintează în vegetație însă, cerințele grâului față de umiditate cresc. Insuficiența umidității în această perioadă are influență negativă nu numai asupra alungirii paiului, dar și asupra desăvârșirii procesului de organogeneză, din care cauză spicul format în asemenea condiții poartă un număr mult mai mic de spiculețe fertile.

Un exces de umiditate în timpul formării paiului, alături de o temperatură mai ridicată creează însă condiții optime pentru dezvoltarea ruginilor și a altor paraziți vegetali.

Timpul relativ secetos de la sfârșitul perioadei de vegetație a grâului asigură o bună maturare a boabelor, organizarea și realizarea recoltatului în foarte scurt timp. Aceasta permite înlăturarea pierderilor determinate de scuturare, încolțire sau chiar de unele alterări în depozite, în cazul când nu se pot lua toate măsurile pentru eliminarea din masa de boabe a surplusului de umiditate.

1.8.Cerințele grâului față de sol

1.8.1.Solul. Grâul dă producții ridicate pe soluri lutoase și agrilo – lutoase, soluri cu capacitate mare de reținere a apei și cu subsol permeabil.

Solurile pe care stagnează apa sunt nepotrivite pentru grâu, deoarece pe asemenea soiuri plantele sunt expuse în timpul iernii la degerare și asfixiere. Sunt nepotrivite și solurile nisipoase, cu permeabilitate ridicată, pe care plantele pot suferi de secetă, iar în timpul iernii pot fi expuse dezrădăcinării.

Pe solurile prea acide sau prea alcaline, plantele de grâu se dezvoltă slab și dau producții mici. Apa freatică din solul pe care se cultivă grâul are influență deosebită asupra producției.

Zonele ecologice ale grâului de toamnă. Cele mai mari suprafețe cultivate cu grâu în țara noastră se găsesc în zonele foarte favorabilă și favorabilă.

Zona foarte favorabilă se extinde, în câmpia din vestul țării, în [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și partea de nord-est a Moldovei.

Zona favorabilă a grâului de toamnă ocupă în țara noastră suprafețe mult mai mari decât zona foarte favorabilă. Din punct de vedere climatic, zona favorabilă din vestul țării este asemănătoare cu zona foarte favorabilă. Din punct de vedere pedologic, ea se diferențiază însă, în cadrul ei întâlnindu-se lăcoviști și complex de aluviuni precum și, soluri argilo – iluviale cu fertilitate redusă.

CAPITOLUL II

Tehnologia de cultivare a grâului

2.1.[NUME_REDACTAT] grâul de toamnă, cele mai bune plante premergătoare sunt acelea care se recoltează timpuriu, deoarece solul se poate ara la adâncimea corespunzătoare, fără să se scoată bulgări, încă în sezonul tânăr. Pe timpul verii, solul arat acumulează apă, nitrați, se așează, iar buruienile sunt distruse până la semănat prin diferite lucrări.

Indiferent de timpul când se recoltează, plantele premergătoare grâului de toamnă trebuie să lase solul afânat, curat de buruieni, fără boli și dăunători și în bună stare de fertilitate.

În anumite zone de cultură a grâului din țară, îndeosebi pe solurile argilo – iluviale, trifoiul trebuie sa constituie, în rotația culturilor, planta premergătoare de cea mai mare importanță pentru grâul de toamnă. Se impune extinderea pe solurile grele, acide, a sistemului de agricultură cu trifoi, grâul fiind deosebit de recunoscător față de această plantă amelioratoare.

Între plantele premergătoare grâului de toamnă cu recoltare timpurie se înscrie și orzul de toamnă. El este considerat ca bună premergătoare numai atunci când solul nu este infectat de boli și dăunători comuni.

Grâul de toamnă nu dă rezultate bune în regiunile secetoase nici după lucernă, leguminoasă furajeră care ocupă în țara noastră peste 400 000 ha. Lucerna secătuiește puternic pământul în apă, după lucernă arătura iese bulgăroasă și uscată.

Grâul de toamnă suportă să fie cultivat după el însuși un număr mare de ani fără să se înregistreze o scădere simțitoare a producției. Cultura grâului după grâu mai mulți ani la rând creează condiții favorabile pentru dezvoltarea celor mai diferite boli și dăunători.

În vederea creșterii însemnate a producției de grâu pe solurile argilo – iluviale se cere introdus și extins sistemul de agricultură cu trifoi. În acest caz se acceptă rotația: grâu+trifoi cultură ascunsă – trifoi – grâu – porumb, în acest caz grâul asigură după trifoi peste 40 q/ha.

În condițiile de irigare planta premergătoare grâului de toamnă prezintă, pentru obținerea unor producții ridicate, aceeași importanță pe care o prezintă pe terenurile neirigate, în cultură obișnuită.

2.2.[NUME_REDACTAT] de toamnă este una dintre plantele agricole care reacționează pozitiv la aplicarea îngrășămintelor în toate condițiile pedoclimatice din țara noastră.

Particularități de nutriție. Grâul de toamnă, în general, consumă pentru realizarea recoltei cantități mici de elemente nutritive.

Consumul relativ mic de substanțe nutritive nu se corelează însă cu cerințe reduse față de aplicarea îngrășămintelor. Din contră, grâul este deosebit de pretențios la îngrășare din cauză că el are un aparat radicular slab dezvoltat și cu slabă putere de solubilizare a rezervelor nutritive din sol.

În nutriția grâului de toamnă nu trebuie pierdută însă din vedere nici perioada germinație – începutul formării paiului, adică perioada îndelungată din toamnă și iarnă, când plantele vegetează în condiții de temperatură foarte scăzută.

Îngrășarea grâului de toamnă este puternic influențată și de particularitățile soiului. Este în prezent stabilit că soiurile intensive reacționează la îngrășăminte mult mai puternic decât soiurile extensive. Capacitatea de producție, rezistența la cădere și boli sunt principalele însușiri care permit utilizarea în cultura grâului a unor cantități mari de îngrășăminte minerale și organice.

Grâul absoarbe azotul din sol atât sub formă nitrică, cât și sub formă amonicală. Este în prezent stabilit că la temperaturile scăzute, în timpul iernii, și în primele faze de vegetație, azotul nitric este mai bine absorbit de plantele de grâu decât azotul amoniacal.

Pentru grâul de toamnă, azotul se poate administra, cu rezultate practic egale, atât ca azotat de amoniu sau de calciu, cât și ca sulfat de amoniu uree.

Rezultate foarte bune la grâul d toamnă s-au obținut și prin administrarea îngrășămintelor lichide. Generalizarea folosirii acestor îngrășăminte implică însă condiții speciale de păstrare și utilaje speciale de transport și încorporare.

Aplicarea îngrășămintelor la grâul de toamnă în condițiile pedoclimatice din România. În țara noastră s-a acumulat un bogat material experimental, din care se pot trage concluzii practice pentru aplicarea îngrășămintelor în cultura grâului de toamnă în toate condițiile pedoclimatice.

Gunoiul de grajd se poate aplica în cultura grâului de toamnă direct, sau plantei premergătoare, în toate regiunile de cultură.

Gunoiul de grajd dat direct culturii grâului de toamnă are o deosebită importanță pe solurile argilo – iluviale. Gunoiul de grajd își mărește eficacitatea dacă se dă împreună cu îngrășămintele minerale.

Cu toate că grâul valorifică mai bine decât porumbul gunoiul dat direct , în rotația porumb – grâu, gunoiul de grajd trebuie aplicat întotdeauna porumbului, iar la grâu se folosesc îngrășăminte minerale. Această practică este determinată în primul rând de timpul scurt ce stă la dispoziție, după recoltarea porumbului, pentru transportul gunoiului, împrăștierea lui și pregătirea solului.

Îngrășămintele minerale constituie, în prezent și în perspectivă, unul din cele mai importante mijloace de sporire a producției la grâul de toamnă, în toate zonele de cultură.

Pentru aplicarea îngrășămintelor minerale la grâul de toamnă rețin atenția în mod deosebit două aspecte: dozele ce trebuie folosite și timpul de aplicare.

Planta premergătoare constituie unul din cele mai importante criterii pentru stabilirea cantităților de îngrășăminte ce se administrează grâului de toamnă. Astfel, după leguminoase, dozele de azot trebuie să fie evident mai mici decât după prășitoare. Cantitatea de azot ce se administrează grâului semănat după o cultură de mazăre reușită se reduce cu 30 – 40% față de cantitatea utilizată de grâul semănat după porumb.

La stabilirea dozelor de îngrășăminte trebuie avut în vedere faptul că după plantele ce se recoltează timpuriu, solul lucrat se îmbogățește vizibil în nitrați, îmbogățire ce se răsfrânge pozitiv asupra producției de grâu. Când planta premergătoare este o leguminoasă, cantitatea de nitrați în solurile lucrate vara este de 2 – 6 ori mai mare decât în solurile arate numai toamna.

Cantitățile de îngrășăminte ce se administrează grâului sunt strâns influențate de umiditatea solului. Cantitățile de îngrășăminte minerale ce se administrează grâului irigat, unde umiditatea solului se consideră optimă, nu diferă mult de cantitățile ce se administrează grâului neirigat, în anii favorabili.

Caracteristicile climatice ale anului precedent trebuie de asemenea, să stea în atenție la stabilirea dozelor de îngrășăminte în cultura grâului. Astfel,după ani secetoși, dozele de îngrășăminte pot fi reduse, considerând că efectul remanent al substanțelor nutritive date plantei premergătoare va fi mai pronunțat. Dozele se măresc în cazul când anul precedent a fost bogat în precipitații, condiții, care, pe de o parte au determinat levigarea substanțelor mai solubile în straturile mai profunde ale solului, iar pe de altă parte, prin producția mai ridicată a plantei premergătoare, un consum din sol a unor cantități mai mari de elemente nutritive.

Eficiența dozelor de îngrășăminte se apreciază și după sporul de grâu, în kg, pentru 1 kg substanță activă.

Epoca de aplicare a îngrășămintelor minerale. Îngrășămintele fosfatice se încorporează în cultura grâului de toamnă numai sub arătura de bază, la nivelul unde se dezvoltă cea mai mare parte din rădăcini. Fosforul are în sol un grad redus de mobilitate, iar în unele cazuri se fixează sub formă de fosfați inaccesibili sau greu accesibili plantelor.

Perioada de aplicare a îngrășămintelor azotate în cultura grâului de toamnă este comparativ cu aplicarea îngrășămintelor fosfatice. Este cunoscut faptul că îngrășarea suplimentară târzie a grâului de toamnă cu îngrășăminte azotate, cu acțiune rapidă, reprezintă o metodă simplă, dar deosebit de eficace, pentru îmbogățirea bobului în substanțe proteice.

Aplicarea fracționată a îngrășămintelor azotate la grâul de toamnă este determinată de mai mulți factori, între care se rețin: levigarea azotului pe timpul iernii în straturile mai adânci ale solului și insuficiența azotului accesibil plantelor la pornirea în vegetație din cauza condițiilor nefavorabile nitrificării pe tot parcursul iernii.

Cantitatea de azot levigat sub cultura de grâu pe timpul lunilor de iarnă este determinată de cantitatea de precipitații, de natura fizico – chimică a solului și de gradul de solubilizare al îngrășământului azotat folosit.

Administrarea îngrășămintelor azotate la grâul de toamnă în timpul iernii sau primăverii se cere stabilită în funcție și de starea culturilor. Astfel, când grâul este rar în primăvară, se acționează pentru înspicarea unui număr mai mare de frați, care altfel ar rămâne în stare erbacee. Ridicarea densității cu 300 – 500 kg boabe la hectar în plus, fără a lua în considerare sporul de producție datorat creșterii numărului de boabe în spic. În acest caz azotul trebuie administrat cât mai timpuriu, iarna chiar pe sol înghețat; când grâul este des în primăvară azotul nu trebuie să acționeze asupra densității plantelor ci numai asupra fertilității spicelor. În acest caz azotul se administrează mai târziu, când spicul se găsește la 5 cm deasupra zonei de înfrățire a plantelor.

La aprecierea îngrășării grâului cu azot o importanță deosebită prezintă starea plantelor la intrarea și la ieșirea din iarnă. Se cer diferențieri legate de înfrățirea plantelor, de gradul de răsărire, de asprimile iernii, de porțiunile de teren pe care a stagnat apa, de suprafețele erodate, etc. Este de înțeles că într-un an, când grâul a vegetat în toamnă în condiții optime, administrarea azotului atât din punctul de vedere al cantității cât și al epocii se va diferenția de alt an când condițiile din toamnă au fost mai puțin favorabile. Aceeași remarcă și pentru condițiile din timpul iernii sau primăverii.

Administrarea îngrășămintelor cu azot în timpul iernii sau primăvara foarte timpuriu se face cu mijloace terestre, pe sol înghețat sau cu mijloacele aviației. Când solul este dezghețat se folosește în exclusivitate avionul.

De foarte mare importanță este administrarea uniformă a îngrășămintelor azotate peste culturile de grâu. Eficacitatea acestora se diminuează însemnat la o repartizare neuniformă. Din această cauză se cere o reglare atentă a mijloacelor cu care se împrăștie azotul și o jalonare perfectă pe tot timpul de lucru a mașinilor sau a avionului.

Dozele de amendament se stabilesc în funcție de gradul de aciditate a solului. Rezultatele obținute arată că cele mai economice sunt dozele corespunzătoare neutralizării a 50 % din aciditatea hidrolitică a solului.

2.3.Lucrările solului

Grâul de toamnă este una din plantele agricole pretențioase la pregătirea solului. Se poate spune fără rezervă că de starea solului la semănat depinde în cea mai mare măsură felul cum vegetează plantele în toamnă și capacitatea lor de a trece cu ușurință peste perioada îndelungată a iernii.

Solul în care se seamănă grâul de toamnă trebuie să fie: afânat pe o adâncime de 20 – 25 cm, nu prea mărunțit, suficient de așezat, curat de buruieni, bogat în apă și substanțe nutritive, mai ales în nitrați. Toate aceste condiții se realizează prin efectuarea diferențială a lucrărilor, ținând seama de planta premergătoare și de umiditatea solului în momentul când este lucrat.

După plantele care se recoltează timpuriu, solul trebuie arat la adâncimea de 20 cm, plugul fiind în agregat cu grapa stelată. Arătura aceasta se poate efectua la adâncimea menționată numai în cazul când se execută imediat după recoltarea plantei premergătoare, când solul este încă umed. Orice zi întârziere atrage după sine pierderea din sol a unei însemnate cantități de apă, ceea ce înrăutățește condițiile pentru efectuarea unei arături de calitate la adâncimea corespunzătoare.

Arătura de vară pentru grâul de toamnă prezintă o importanță deosebită. Prin această lucrare se înlesnește acumularea apei din ploile care cad în timpul verii și păstrarea acesteia în sol; se creează condiții optime de nitrificare, astfel că solul se îmbogățește în nitrați. Arătura de vară și lucrările suplimentare care se fac până la semănat distrug cea mai mare parte a buruienilor. Până la semănat, arătura de vară se așează, astfel că plantele de grâu sunt ferite de pericolul dezrădăcinării.

Pe măsură ce se întârzie cu efectuarea arăturii de vară, producția de grâu scade, fapt dovedit prin experiențele efectuate în țara noastră cu mai mulți ani în urmă.

Arătura de vară, comparativ cu arătura de toamnă, asigură sporuri de recoltă în toate zonele de cultură ale grâului de toamnă.

Arătura de vară se întreține până la semănatul grâului curată de buruieni și afânată, prin lucrări cu grapa cu discuri în agregat cu grapa stelată, sau numai cu grapa cu colți reglabili, în funcție de starea de îmburuienare a solului. Cu o zi, doua , înainte de semănat, solul se lucrează obligatoriu prin discuire în agregat cu grapa stelată, la adâncimea de 8 – 10 cm. În ziua semănatului, imediat înaintea mașinilor de semănat, lucrarea solului cu cultivatoare pentru cultivație totală, care dispun de grapă elicoidală sau cu combinatorul constituie o măsură fitotehnică de mare importanță pentru răsărirea grâului în cele mai bune condițiuni. Prin construcția lor aceste unelte asigură o mai bună mărunțire, o nivelare și așezare a solului sub stratul de germinație.

Aratul de două ori la 20 cm adâncime nu este economic. Cu a doua arătură, producția de grâu nu crește; se măresc doar cheltuielile ce se fac cu lucrările solului.

Solul pentru grâul de toamnă nu trebuie să fie prea mărunțit din cauză că în timpul iernii poate fi spulberat de vânt. Solul prea mărunțit la suprafață formează mai ușor crustă. Bulgărașii, de mărimi până la 5 cm, împiedică spulberarea zăpezii de către vânt, iar primăvara se sfărâmă și îmbracă plantele într-un strat de sol, împiedicând astfel formarea crustei. Într-un asemenea pat germinativ grâul se seamănă în cele mai bune condiții.

După lucrarea de discuire, atunci când utilajele s-au eliberat și umiditatea solului este suficientă, se execută arătura în agregat cu grapa stelată, la adâncimea maximă de 20 cm. Între discuire și arătură se transportă și se împrăștie pe câmp îngrășămintele chimice și organice.

După plantele premergătoare târzii, pregătirea solului pentru semănatul grâului de toamnă se face printr-o arătură la adâncime de 15 – 25 cm imediat după eliberarea terenului. Arăturile mai adânci de 25 cm nu duc la ridicarea producției de grâu, iar între arăturile de 15 și 25 cm adâncime diferențele sunt nesemnificative.

Înainte de arat, terenurile care au fost ocupate cu porumb, după eliberarea de resturile vegetale sau terenurilor ocupate cu floarea – soarelui se discuiesc perpendicular pe direcția rândurilor. Prin această lucrare se taie resturile de tulpini și rădăcini, realizându- se condiții mult mai bune pentru obținerea unei arături uniforme.

Când după porumb nu se poate realiza o pregătire corespunzătoare a solului, este mai bine să se renunțe la rotație, iar grâul să fie semănat în anul respectiv după el însuși, considerând că acele terenuri s-au efectuat la timp arăturile de vară.

2.4.Sămânța și semănatul

2.4.1.Sămânța de grâu de toamnă pentru semănat trebuie să îndeplinească următoarele condițiuni: să aparțină soiului recomandat în zonă, să fie grea, să prezinte un grad ridicat de puritate și capacitate de germinație mare, să fie tratată cu fungicide și insecticide.

Tratarea atentă a semințelor de grâu, înainte de semănat cu Criptodin asigură combaterea mălurii, a fuzariozei și în același timp asigură protecția semințelor până la răsărire împotriva diferitelor infecții în sol. Tratamentul semințelor de grâu și cu insecticide sau cu substanțe insectofungicide, de tipul FB7, mărește și mai mult rezistența lor în sol, până la răsărire, la factorii nefavorabili. Tratamentul semințelor nu se poate face decât cu 2 – 3 zile înainte de semănat. Un interval mai mare între tratament și semănat atrage după sine alterarea capacității germinative a semințelor.

2.4.2.Semănatul. La stabilirea epocii de semănat a grâului de toamnă trebuie să se plece de la faptul că la intrarea în iarnă, plantele trebuie să fie înfrățite, cu 2 – 3 frați. Aceasta este starea optimă a plantelor de grâu pentru parcurgerea perioadei de iarnă.

Scăderea producțiilor de grâu, în cazul semănatului prea timpuriu se explică astfel: plantele cresc prea mult în toamnă, înaintează prea mult în dezvoltare, din care cauză devin mai sensibile la temperaturile scăzute; temperaturile ridicate la începutul vegetației determină formarea nodului de înfrățire mai spre suprafață din care cauză plantele sunt mai mult expuse acțiunii negative a gerului; este mai frecvent atacul dăunătorilor, care în toamnele calde și secetoase produc mari pagube; culturile sunt expuse îmburuienării încă din toamnă; temperaturile ridicate determină tulburări fiziologice în tinerele plante, tulburări care în primăvară duc la stagnarea creșterii, reducerea taliei, îngălbenirea și apoi pieirea plantelor; semănăturile timpurii sunt predispuse la cădere și sunt atacate în toamnă de diferite boli: făinare, rugini etc.

Este important să se rețină că soiurile de grâu cu capacitate mare de producție sunt mai pretențioase față de epoca de semănat, decât soiurile obișnuite. Pentru acestea epoca optimă de semănat se încadrează într-un interval de numai 10 – 15 zile.

Densitatea plantelor. La grâul de toamnă, ca și la celelalte cereale păioase, densitatea plantelor se apreciază la maturitate prin numărul de spice recoltabile la metru pătrat.

Densitatea la hectar a spicelor de grâu reprezintă un important component al producției. În general, numărul de boabe germinabile ce se seamănă la m2 ar trebui să asigure 600 – 700 spice recoltabile.

Distanța între rânduri. Grâul se seamănă în țara noastră la o distanță între rânduri de 12,5 cm.

Încercările de a semăna grâul de toamnă la intervale între rânduri mai mici sau mai mari de 12,5 cm nu au dat rezultate. Pentru înmulțirea mai rapidă a semințelor se pot lua însă în considerare distanțele de 25 cm, cu o cantitate de semințe la hectar mai mică. În acest caz coeficientul de înmulțire la grâul de toamnă crește de la 1:10 – 20 la 1:30 – 40.

În cultura grâului, în timpul vegetației se administrează îngrășăminte, se combat buruienile cu erbicide și se execută tratamente împotriva ploșnițelor, iar în ultimul timp și tratamente împotriva bolilor foliare.

Pentru acoperirea integrală a acestor lucrări de îngrijire devine obligatorie folosirea mijloacelor mecanice terestre. Pe urma de trecere a acestor mijloace, grâul se distruge în cea mai mare parte. Din această cauză se cer lăsate cărări chiar de la semănat, prin acest sistem realizându-se mai multe avantaje, dintre care enumerăm: se intră în cultură cu tractorul numai pe cărări, fără a se distruge plantele prin treceri mai puțin controlate; trecând numai pe cărări nu mai este necesară jalonarea pentru orientarea tractoarelor, făcându-se astfel economie de muncă umană; prin trecerea numai pe cărări se asigură o repartizare uniformă a substanțelor, evitându-se astfel greșelile care duc la supradozări sau la lăsarea de fâșii netratate.

Cărările se obțin prin semănatul grâului cu agregate compuse din trei semănători care asigură lățimea de lucru a mașinilor folosite la tratamentele din timpul vegetației. La semănătoarea centrală se închid câte 2 – 3 tuburi în dreptul roților tractorului.

Adâncimea de semănat a grâului de toamnă depinde în primul rând de umiditatea solului, apoi de textură și de regiunea de cultură.

Când condițiile de umiditate pentru răsărire sunt asigurate, adâncimea de semănat a grâului de toamnă nu trebuie să treacă de 4 – 5 cm. La această adâncime de semănat grâul răsare repede, plantele se dezvoltă viguros și nodul de înfrățire are toate condițiile pentru a se forma la adâncimea specifică solului (2 – 3 cm).

În regiunile cu iernile aspre, orientarea rândurilor perpendicular pe direcția vântului prezintă interes, deoarece împiedică antrenarea de către vânt a particulelor de sol, și în consecință dezvelirea nodului de înfrățire.

2.5.Lucrările de îngrijire

Prin respectarea riguroasă a măsurilor fitotehnice până la răsărit, în anumite condiții se pot înlătura în cea mai mare parte, sau chiar total, lucrările de îngrijire din timpul vegetației grâului de toamnă.

În foarte dese cazuri însă, fie datorită condițiilor de climă și sol, fie datorită apariției dăunătorilor, în culturile de grâu de toamnă trebuie să se execute lucrări de îngrijire, prin care să se asigure o vegetație optimă atât în toamnă cât și în primăvară.

2.5.1.Tăvălugitul după semănat poate constitui o lucrare favorabilă răsăririi grâului de toamnă numai în cazul când solul din jurul seminței nu este prea uscat.

Băltirea apei peste semănăturile de grâu provoacă moartea plantelor prin asfixiere. Primăvara, pe suprafețele denivelate se disting porțiuni întinse fără plante, sau cu plante etiolate, iar mai târziu în aceste locuri cresc plante de Ranunculus sau alte buruieni, adaptate la un regim de umiditate ridicat. Moartea plantelor prin asfixiere trebuie prevenită prin crearea imediat după semănat a unor șanțuri pentru scurgerea apei. În depresiunile închise trebuie efectuate arături de desfundare sau puțuri absorbante. Șanțurile pentru scurgerea apei se verifică în special la desprimăvărare, când pericolul stagnării apei este mai mare.

2.5.2.Dezrădăcinarea sau descălțarea plantelor de grâu are loc în timpul sau spre sfârșitul iernii, din cauza înghețării și dezghețării repetate a solului. Aceste procese duc la ruperea rădăcinilor și la dezgolirea nodului de înfrățire.

Dezrădăcinarea trebuie în primul rând prevenită, prin semănatul la timpul optim, în arătură așezată și mai adânc, acolo unde acest pericol este mai frecvent.

2.5.3.Combaterea buruienilor din culturile de grâu se face prin plivire sau pe cale chimică. Plivitul manual fiind costisitor și practic nerealizabil , este indicat ca buruienile să se combată până la semănatul grâului prin lucrările de pregătire a solului și prin lucrările de îngrijire care se dau plantei premergătoare.

Combaterea chimică a buruienilor din culturile de grâu în timpul vegetației constituie în prezent singura măsură cu efecte pozitive evidente asupra producției.

Alegerea erbicidelor și a dozelor ce se folosesc depind de speciile care îmburuienează cultura de grâu și de intensitatea gradului de îmburuienare.

2.5.4.Irigarea. Grâul de toamnă este una din plantele importante care se cultivă pe suprafețele amenajate pentru irigații. El ocupă în structura culturilor pe asemenea terenuri circa 25 %.

Un fapt important care trebuie reținut pentru grâul irigat corect fertilizat, îl constituie nu numai nivelul producțiilor, dar și stabilitatea lor, de la un an la altul.

Cea mai eficientă udare a grâului în majoritatea anilor, și mai ales în toamnele secetoase, este udarea de toamnă. Irigarea grâului în toamnă asigură o eficiență a valorificării apei de 3-4 ori mai mare decât irigările executate pe parcursul vegetației.

Udările la grâul de toamnă în primăvară sunt determinate de rezerva de apă a solului la ieșirea din iarnă și de precipitațiile din perioada creșterii intense.

Mărimea normelor de udare din timpul vegetației se situează în jurul a 50-60-70 mm, în funcție de tipul de sol, urmărindu-se păstrarea umidității solului deasupra plafonului de 50% din intervalul umidității active.

În condiții de irigare se cere o atenție deosebită combaterii bolilor plantelor de grâu, a căror intensitate este mult mai puternică față de grâul neirigat. De asemenea se cer luate măsuri severe pentru combaterea buruienilor.

Irigarea de toamnă, cu cantități moderate de îngrășăminte minerale a determinat, în medie pe 4 ani un beneficiu net de peste 2000 lei la hectar sau mai mult cu 151% față de neirigat. Venitul net crește cu 133% în varianta cu două irigări.

2.5.5.Combaterea bolilor și dăunătorilor. Tratamentele împotriva bolilor ce se instalează pe tulpini, frunze și spice conduc la importante sporuri de producție. Costul tratamentelor la un hectar variază cu substanța folosită și cu mijloacele cu care se execută ( terestre sau cu avionul).

Substanțele folosite la combaterea bolilor în timpul vegetației grâului sunt sistemice. Ele se utilizează singure sau în amestec. Ca produse comerciale au diferite denumiri (benlate, topsin etc.) și se folosesc în doze mici (la un hectar 0,3 – 0,5 kg s.a).

Serviciile de protecția plantelor dispun de substanțe, instrucțiuni de utilizare și mijloace aviatice. În semănăturile cu cărări, se pot folosi cu deosebit succes pentru combatere mijloacele terestre.

Prevenirea infestării terenului cu gândacul ghebos se asigură în condiții bune prin rotație. Tratarea semințelor cu insecticide constituie măsura preventivă deosebit de importantă, când se cunoaște că solul este infestat de insectă.

Ploșnițele cerealelor ( eurygaster sp.) atacă toate organele aeriene ale plantei de grâu, dar daunele cele mai mari se produc la boabe. Înțepate în faza de lapte boabele se zbârcesc complet. Înțepate mai târziu, spre maturitate, boabele nu se mai deformează dar glutenul lor se reduce cantitativ și se depreciază puternic calitativ. Practic grâul atacat de ploșnițe își pierde valoarea de panificație.

Cu toate măsurile preventive care se iau, în unii ani și anume în anii cei mai favorabili, apare pericolul căderii grâului. În prezent căderea grâului, datorită căreia se înregistrează scăderi însemnate de producție se poate preveni prin tratarea plantelor cu nanizantul CCC ( clorură de clorcolină).

Tratamentul lanurilor de grâu cu CCC trebuie efectuat numai în anii foarte favorabili grâului și numai la soiurile insuficient de rezistente la cădere.

2.6.Recoltare.Producții

2.6.1.Recoltarea. Momentul cel mai potrivit pentru recoltarea grâului de toamnă se stabilește în funcție de întrebuințarea ce se dă boabelor și în funcție de metodele de recoltare și mijloacele cu care se recoltează.

La recoltarea grâului cu combina în faza de coacere în pârgă se înregistrează pierderi mai mari, din cauză că umiditatea boabelor și a paielor este peste limita corespunzătoare treieratului normal. Umiditatea ridicată a boabelor la coacerea în pârgă impune luarea unor măsuri speciale în magazie pentru înlăturarea pericolului de încingere. Din cauza umidității mai ridicate, la coacerea în pârgă nici paiele nu se pot balota imediat și clădi în șire.

Metoda recoltării divizate înlătură în cea mai mare parte pierderile prin scuturare, din cauză că secerarea are loc atunci când boabele nu încep să joace în învelișurile florale. În timpul când spicele de grâu rămân suspendate pe miriște, boabele se maturează complet, ajung la umiditatea de 14%, umiditate la care se pot păstra în cele mai bune condiții fără vreo măsură specială în magazie.

Din recolta totală a părții aeriene, paiele reprezintă circa 60-67%. La soiurile foarte productive, procentul paielor scade la 50-55%.

Paiele de grâu se balotează cu mașini speciale de presat. Această operațiune trebuie realizată în cel mai scurt timp după recoltare, pentru eliberarea terenului în vederea efectuării arăturilor de vară.

2.6.2.Producții. Producția medie de grâu la hectar în România, pe perioada 1925-1938 a fost de 9,4 q/ha, cu limitele de variație 5,1-13,1q/ha.

În perioada 1965-1970, producția medie de grâu a oscilat în țara noastră între 14,5 și 20,0q/ha. În anul 1971 s-a recoltat în medie 22,4q/ha, iar în 1972-23,9q/ha.

În anii 1975, 1976 și 1977, producția medie de grâu la hectar a fost în România de 25,66q/ha. În următorii ani rolul grâului în producția totală de cereale a României va crește, ridicând producția medie de grâu a țării la 35q/ha.

Producția medie la hectar pe glob a fost în anul 1976 de 17,71q iar în anul 1977 de 16,60q. În anul 1978, producția medie de grâu a lumii s-a ridicat la 18,8q/ha.

Aceste producții ridicate sunt realizate în condiții climatice mai favorabile decât condițiile din țara noastră și în condițiile aplicării unor cantități de îngrășăminte mult mai mari. Datele acestea scot însă în evidență capacitatea de producție ridicată a grâului de toamnă și perspectiva creșterii neîncetate a producției medii mondiale pe hectar.

CAPITOLUL III

Materialul și metode de studiu

3.1 Analiza organoleptică

Caracteristicile organoleptice ale cerealelor: aspect, culoare, miros, gust se determină conform STAS 6243/80 și STAS 90/88. În timpul prelevării și formării probelor se examinează vizual aspectul general al lotului, apoi se examinează și se compară probele elementare din punct de vedere al aspectului, culorii, mirosului, în scopul delimitării cât mai corecte a loturilor de calități diferite, precum și pentru determinarea acestor caracteristici în condițiile locului de depozitare.

3.1.1.Aspectul se determină prin examinarea vizuală a probei de laborator întinsă în strat cât mai uniform pe o suprafață plană. Se observă dacă boabele de cereale sunt pline, bine dezvoltate, ajunse la maturitate și sănătoase sau sunt șiștave, necoapte, arse, alterate, atacate de dăunători sau de boli. Se observă dacă boabele sunt aproximativ de aceeași mărime, formă și dacă și-au păstrat luciul natural.

3.1.2.Culoarea – se examinează proba de laborator de preferință la lumina zilei. Modificările culorii boabelor se pot produce în urma: umectării, încingerii, mucegăirii, contaminări cu fungi, uscării sau depozitării necorespunzătoare, contactului cu substanțe chimice.

3.1.3.Mirosul. În cazul determinării pentru boabe întregi, se iau în palmă circa 100g boabe, se încălzesc prin frecare între palme și se inspiră imediat, ținând produsul foarte aproape de nas. Pentru o mai bună percepere a mirosului în caz de dubiu, 50-100 boabe se introduc într-un pahar, se toarnă peste ele apă caldă de 60̊C, se acoperă cu o sticlă de ceas și se lasă în repaus 2-3 minute. Se examinează mirosul vaporilor din pahar în momentul în care se îndepărtează sticla de ceas. Apoi se înlătură prin decantare apa din pahar și se examinează mirosul boabelor rămase.

În cazul determinării pentru boabele măcinate, se macină cu o morișcă de laborator 25-30g boabe timp de 15 secunde, se îndepărtează capacul și se inspiră mirosul imediat, direct din morișcă. Pentru o mai bună percepere a mirosului la șrot se procedează la tratamentul acestuia cu apă caldă, ca în cazul boabelor întregi. Se constată dacă mirosul probei examinate este normal și caracteristic sau dimpotrivă, prezintă unele defecte ca: miros de stătut, miros de încins, miros de mucegai, miros de alterat, miros de rânced, miros caracteristic de fermentat, miros specific produselor infestate cu anumiți dăunători, miros datorat contaminării cu ciuperci, miros de substanțe străine, miros de buruieni.

3.1.4.Gustul-se determină mestecând 2-3 boabe, de preferință măcinate, după îndepărtarea impurităților. Înainte și după determinare se clătește gura. Se stabilește dacă gustul este caracteristic produsului sau din contră este amar, acru, iute, rânced. Nu se determină gustul la produsele vizibil mucegăite, alterate, atacate de dăunători, la cele tratate pentru combaterea dăunătorilor sau suspecte de a fi fost în contact cu îngrășăminte sau alte substanțe chimice, precum și la boabele care, prin natura lor, conțin substanțe toxice.

3.2.Analize fizice

3.2.1.[NUME_REDACTAT] de apă din masa de boabe este un criteriu de apreciere a calității grânelor, foarte important din mai multe puncte de vedere. Starea de maturitate optimă la recoltare este caracterizată și prin umiditatea grâului care trebuie să fie de maxim 15%. Păstrarea grâului depinde în mare măsură de umiditatea sa. La temperatura obișnuită, grâul se poate păstra în bune condiții numai dacă umiditatea sa este sub 13%. Dacă umiditatea depășește 14% apar o serie de procese chimice legate de accelerarea respirației cu producere de căldură și apă, urmate de procese fermentative complexe care duc la alterarea masei de boabe.

Pentru determinarea umidității cerealelor se pot folosi metode de analiză bazate pe determinarea pierderii procentuale de masă a cerealelor în anumite condiții – metoda standardizată, dar pot fi folosite si alte metode ce utilizează aparate pentru determinări rapide, cu respectarea instrucțiunilor de utilizare(umidometre – [NUME_REDACTAT], Weiss, Supermatic). În caz de litigiu determinarea umidității se face numai prin uscarea la etuvă, prin metoda standardizată.

Determinarea umidității se face cât mai curând după luarea probei, dar nu mai târziu de 16 ore de la primirea ei în laborator, deoarece umiditatea se poate schimba ca rezultat al respirației boabelor de cereale.

Conform metodei de referință practică 712/1999, cerealele se usucă în etuvă, în curent de aer și la presiune atmosferică, în condiții de temperatură și durată stabilite în funcție de natura cerealelor. Din cerealele, cu umiditatea inițială cuprinsă între 9 – 15%, care se macină până la dimensiuni de 1,7mm, se cântăresc, cu precizie de 0,001g, 5h într-o fiolă uscată și tarată în prealabil, inclusiv capacul. Cerealele care corespund condițiilor de granulozitate, nu se macină, ci se cântăresc rapid și se pun 5g într-o fiolă uscată și tarată în prealabil, inclusiv capacul. Fiolele încărcate cu probe se introduc descoperite, cu capacul alături, în etuva încălzită la temperatura de 130̊C, și se mențin 2 ore. Timpul se cronometrează din momentul în care s-a atins temperatura indicată, după închiderea etuvei. După terminarea uscării fiolele sunt acoperite și se introduc în exicator unde se mențin 30 – 40 minute pentru răcire. Fiolele răcite se cântăresc cu precizia de 0,001g după care se calculează rezultatele conform relației:

U=(Mo – M1) / Mo X 100,%.

În care: Mo – este masa probei înainte de uscare, g; M1 – este masa probei după uscare, g.

3.2.2. Masa a 1000 boabe(MMB)

Masa relativă a 1000 boabe reprezintă greutatea acestora aproximativă în grame, la umiditatea existentă în momentul determinării. Masa absolută a 1000 boabe reprezintă greutatea acestora, exprimată în grame, raportată la substanța uscată, calculată în funcție de conținutul de umiditate al boabelor în momentul analizei.

Masa a 1000 boabe este influențată de condițiile pedoclimatice, de gradul de maturizare a boabelor. Valorile ridicate ale acestei caracteristici fizice indică o calitate superioară a boabelor.

Modul de determinare conform STAS 6123/1 – 73.

Principiul metodei:

Se cântărește o cantitate de cereale și apoi se numără boabele întregi.

Pregătirea probelor conform SR ISO 2170 – 1996.

Modul de lucru:

Proba de analiză, care trebuie să corespundă aproximativ masei a 500 cereale, se cântărește cu precizie se 0,01g. Din această probă se aleg boabele întregi, apoi se recântărește cu aceiași precizie, restul rămas reprezentând impuritățile, boabele sparte. Se scade masa acestora din masa inițială a probei luate pentru determinare. Se numără boabele întregi separate. Se determină umiditatea cerealelor analizate. Pentru fiecare probă se vor face doua determinări.

Calculul și exprimarea rezultatelor:

Masa relativă a 1000 boabe se determină cu relația:

Mr = (M – m)/n x 1000,g

În care: M – este masa probei de analiză cântărită pentru determinare; m – este masa restului rămas după separarea boabelor întregi din proba de analiză,g; n – este numărul boabelor întregi separate.

Masa absolută 1000 boabe se calculează cu relația:

Ma= Mr x (100 – u)/100,g

În care:

Mr – este masa relativă a 1000 boabe,g; u – este umiditatea boabelor,%.

Rezultatul se exprimă dacă masa a 1000 boabe este mai mică de 10g, cu o zecimală dacă masa este cuprinsă între 10…50g și fără zecimală dacă masa este mai mare de 50g.

3.2.3.Masa hectolitrică (MH)

Masa hectolitrică reprezintă masa, exprimată în kg, a unui volum de 0,01 cereale. Această masă are următoarea importanță: este un parametru principal în stabilirea extracției de făină, este indice folosit la gradarea cerealelor, este importantă la estimarea cantităților de cereale prin cubaj, este bază da calcul la dimensionarea celulelor de siloz. Masa hectolitrică este influențată de mai mulți factori printre care: umiditatea boabelor, forma și mărimea boabelor, starea suprafeței boabelor, cantitatea de impurități și natura lor, grosimea învelișurilor și masa specifică.

Modul de determinare este conform STAS 6123/2-73.

Principiul metodei:

Cântărirea cerealelor ce umplu un vas cilindric cu volumul de 1L.

Aparatura folosită este balanța hectolitrică formată din platan, 3 cilindri, greutate în formă de disc, cuțit, lăcaș pentru fixarea cilindrului 1.

Pregătirea probelor se face conform SR ISO 13690/2001.

Proba de laborator se omogenizează și se pregătește pentru determinarea masei hectolitrice, eliminându-se corpurile străine mari, care îngreunează efectuarea probei (tulpini de plantă, bulgări mari de pământ).

Modul de lucru:

Se fixează cilindrul 2 în lăcașul 7. Se introduce cuțitul 6 prin secțiunea cilindrului, iar peste cuțit se așează greutatea în formă de disc 5.

Se îmbină cilindrul 4 cu proba bine omogenizată și se îmbină cu cilindrul 3. După golirea cilindrului 4 și umplerea cilindrului 3, se trage repede cuțitul 6, greutatea căzând în cilindrul 2, antrenând în același timp boabele de soia din cilindrul 3. În timpul căderii boabelor cilindrului nu trebuie acoperit, nici mișcat. Se introduce apoi la loc cilindrul 6. Se îndepărtează cilindrul 4 și se elimină surplusul de boabe rămase pe cuțit, apoi se îndepărtează cilindrul 3 și cuțitul 6. Cilindrul 2 plin de boabe se agață la balanță și se cântărește punând pe platanul 1 greutățile necesare pentru echilibrarea pârghiilor.

Pentru fiecare probă se vor face două determinări.

Calculul și exprimarea rezultatelor

Se calculează masa hectolitrică corespunzătoare greutăților de pe platan și se face media aritmetică a celor două determinări, dacă diferența dintre ele nu depășește 0,5 kg/hl.

3.3 Analize chimice

3.3.1.Determinarea conținutului de gluten umed și uscat

Determinarea glutenului umed (SR ISO 5531/2002)

Principiul metodei

Prepararea unui aluat dintr-un eșantion de făină și o soluție tamponată de clorură de sodiu și separarea sub formă de gluten umed prin spălarea aluatului cu o soluție tamponată de clorură de sodiu, eliminarea excesului de soluție de spălare și cântărirea reziduului.

[NUME_REDACTAT] de porțelan, glazurat pe interior, sau vas de metal emailat, cu diametrul de 10-15 cm;

Biuretă de 10 ml gradată la 0,1ml;

Spatulă, confecționată din material plastic sau inoxidabil, cu lungimea de până la 20 cm;

Plăcuță de sticlă, de circa 40 mm x 40 mm, cu suprafața ușor rugoasă;

Mânuși de cauciuc subțiri cu suprafață netedă;

Cadru de lemn, de circa 30 cm x 40 cm, acoperit cu o țesătură fină nr 56 (ochiuri de 315 µm) pentru spălare manuală;

Aparatură pentru spălarea mecanică a glutenului;

Recipient cu debit de ieșire reglabil, pentru soluția de clorură de sodiu folosită la spălare;

Presă de gluten;

Ceas de oprire;

Balanță, cu exactitate 0,01g.

[NUME_REDACTAT] vor fi de puritate analitică recunoscută. Apa utilizată trebuie să fie apă distilată sau apă de puritate cel puțin echivalentă.

Clorură de sodiu, soluție 20 g/l, tamponată la pH6,2. Se dizolvă 200 g clorură de sodiu în apă, se adaugă 7,54 g fosfat diacid de potasiu și 2,46g fosfat monoacid de sodiu . Se diluează cu apă la 10l. Se pregătește zilnic soluție proaspătă.

Iod, soluție aproximativ 0,001n.

Modul de lucru

1.Preparare aluat

Se cântăresc, cu exactitate de 0,01g, 10g făină de analizat și se transferă cantitativ în mojar sau vasul de metal. Se adaugă picătură cu picătură 5,5 ml clorură de sodiu din biuretă amestecând continuu făina cu spatula. După adăugarea soluției de clorură de sodiu, se compresează amestecul cu spatula și se formează o bilă de aluat, având grijă să se evite pierderile de făină. Resturile de aluat aderente la pereții vasului sau pe spatulă se vor aduna cu bila de aluat. Pentru omogenizare se rulează bila de aluat până la o lungime de 7-8 cm, cu dosul palmei pe placa de sticlă rugoasă, apoi se împăturește. În timpul acestei operațiuni, mâinile trebuie să fie acoperite cu mânuși de cauciuc pentru a proteja aluatul de încălzire și transpirația de pe mâini.

Se repetă operațiunea de rulare și împăturire de 5 ori.

2.[NUME_REDACTAT] poate fi realizată fie mecanic, urmată de spălare manuală, sau dacă nu se dispune de o aparatură pentru spălarea glutenului, întreaga operațiune se desfășoară manual.

Spălare manuală

Operația de spălare se realizează deasupra cadrului de lemn acoperit cu țesătură pentru a evita pe cât posibil pierderile de aluat. În acest scop se ia bila de aluat în mână și se picură peste ea soluție de clorură de sodiu din recipient, cu o astfel de viteză încât 750 ml să curgă în 8 minute. În acest timp, succesiv, se rulează bila de aluat, se aplatizează, se trage pentru a o despărți în două bucăți, apoi se adună din nou bucățile într-una singură; se repetă aceste operațiuni de 7 ori.

Timpul de spălare depinde de conținutul de gluten, dar în general este de circa 8 min.

Spălare mecanică

Se introduce bila de aluat în aparatul de spălare a glutenului și se umezește cu câteva picături de soluție de clorură de sodiu din recipient. Se spală glutenul în aparatură, conform instrucțiunilor producătorului, timp de 10 min cu soluție de clorură de sodiu. Pentru această operațiune se folosesc circa 400 ml soluție.

Spălarea mecanică trebuie urmată de spălare manuală, care în general nu trebuie sa dureze mai mult de 2 min.

3.Verificarea finalizării spălării

Spălarea este considerată terminată când mai multă soluție de clorură de sodiu presată din bila de gluten obținută conține numai urme de amidon. Pentru depistarea amidonului se folosește soluția de iod. Pentru aceasta în apa stoarsă din bila de gluten se adaugă 1-2 picături de iod. Absența culorii albastre indică lipsa amidonului.

4.Îndepărtarea excesului de soluție de spălare

Cea mai mare parte a soluției de spălare aderentă la bila de gluten se elimină prin ținerea acesteia pe degetele de la o mână și presarea ei scurtă de trei ori.

Se aplatizează bila de gluten și se introduce în presa de gluten.

Se închide presa de gluten și se deschide după 5 secunde; se transferă foița de gluten fără a o deforma, într-un alt punct uscat al presei și se pasează din nou. Se repetă această operațiune de 15 ori; după fiecare operațiune se usucă plăcile de sticlă ale presei de gluten.

5.Determinarea masei de gluten umed

Se cântărește glutenul presat cu exactitate de 0,01g.

Se efectuează două determinări pe aceleași eșantion de analiză.

Calculul și exprimarea rezultatelor

Glutenul umed se exprimă ca procent față de masă inițială a făinii și se calculează cu relația:

g x 100= 10 x m

În care: m este masa glutenului umed cântărit, g.

Ca rezultat se ia media aritmetică a două determinări dacă diferența dintre ele este maximum 0,5 % din conținutul de gluten umed. În caz contrar se realizează o a treia determinare pe același eșantion de analiză și se ia ca rezultate media celor trei determinări, dacă diferența între cea mai mică și cea mai mare valoare nu este mai mare de 1% gluten umed. Dacă diferența este mai mare de 1% se realizează o a patra determinare pe același eșantion de analiză și se ia ca rezultat media celor patru valori.

Determinarea glutenului umed cu mijloace mecanice (SR ISO 7495/2001)

Principiul metodei

Prepararea unui aluat dintr-o probă de făină de grâu, cu soluție tamponată de clorură de sodiu. Separarea glutenului umed prin spălarea aluatului cu o soluție tamponată de clorură de sodiu, îndepărtarea soluției în exces din gluten prin centrifugarea glutenului și cântărirea reziduului.

[NUME_REDACTAT] obișnuită de laborator și în special următoarele:

-Aparat automat de separare a glutenului format din: malaxor; cameră de amestecare/ spălare, cu diametrul exterior de 60 mm, fixată cu o placă de metal perforată mobilă având mărimea orificiilor de 80 µm; un mecanism de distribuție, alcătuit dintr-o pompă peristaltică care furnizează soluția de clorură de sodiu pentru spălare, cu un debit constant de 50 ml/min… 54ml/min; pipetă automată; vas din material plastic, cu capacitate de 10 l cu soluție de clorură de sodiu utilizată pentru spălare.

-Centrifugă, capabilă să mențină o frecvență de 6000 rot/min și să producă o accelerație radială de 2000 g, echipată cu o tobă perforată, având diametrul orificiilor de 500 µm.

-Balanță, cu exactitate de 0,01 g.

[NUME_REDACTAT] reactivi utilizați vor fi de puritate analitică cunoscută. Apa utilizată să fie apă distilată sau apă de puritate cel puțin echivalentă.

-Clorură de sodiu, soluție 20g/l, tamponată la pH 5,95. Se dizolvă 200g clorură de sodiu, în apă, la care se adaugă 7,54g fosfat monopotasic și 2,46g fosfat disodic. Se completează până la 10l cu apă. Se verifică pH-ul soluției utilizând un pH –metru și se corectează dacă este necesar. Soluția se prepară în ziua utilizării. Înainte de utilizare se verifică temperatura acesteia, care trebuie să fie între 15̊C și 25̊C.

-Iod, soluție 0,001 mol/l.

Modul de lucru

1.Pregătire și spălare

a) Preparare aluat

Se cântăresc 10g probă, cu exactitate de 0,01g, și se introduc cantitativ în camera de amestecare/spălare a aparatului, a cărei placă perforată, a fost, în prealabil, curățată și umezită cu soluție de clorură de sodiu.

Peste făina cântărită se adaugă 4,9 ml până la 5,2 ml soluție de clorură de sodiu utilizând pipeta automată.

La făinuri care formează cantități foarte ridicate sau foarte scăzute de gluten se stabilește volumul de soluție de clorură de sodiu necesară preparării aluatului, printr-o determinare prealabilă. Volumul minim de soluție de clorură de sodiu utilizat pentru prepararea aluatului trebuie să fie 4,2ml. Se adaugă peste probă, volumul de clorură de sodiu astfel determinat utilizând pipeta automată.

b)Spălare(separare) aluat:

În timpul procesului de spălare se observă claritatea efluentului scurs din camera de amestecare/spălare. Aluatul se consideră că este spălat suficient când nu mai sunt prezente urme de amidon în efluent.

Se utilizează soluția de iod pentru detectarea amidonului în efluent.

În cazuri speciale când în procesul automat de spălare nu se realizează spălarea suficientă a aluatului, se realizează una din cele două operații următoare: în timpul procesului de spălare se adaugă manual soluție de clorură de sodiu în exces în camera de amestecare/spălare; se reglează aparatul pentru a regla operația de spălare.

2.Centrifugare și cântărire gluten

Când procesul de spălare s-a terminat, se ia glutenul umed din camera de amestecare/spălare, utilizând o pensetă. Se împarte în două părți egale și se pun bilele de gluten pe placa metalică perforată a centrifugii, presând ușor în jos. Centrifugarea durează 60s, pentru a îndepărta excesul de soluție de gluten. Se ia glutenul cu penseta și se cântărește imediat cu exactitate de 0,01g.

Se efectuează două determinări pe aceleași eșantion.

[NUME_REDACTAT] de pregătire și spălare ale aluatului sunt realizate ca un proces continuu efectuat în aparatul automat. Timpul de spălare este de asemenea, stabilit de fabricant la 5 min. Un volum de soluție de clorură de sodiu, cuprins între 250ml și 280ml este de obicei, suficient pentru operația de spălare; această soluție este furnizată automat de aparat și este stabilită la un debit de 50 ml/min, până la 54 ml/min (în funcție de aparat).

Calculul și exprimarea rezultatelor

Glutenul umed se exprimă în procente din masa eșantionului provenit dintr-o făină cu umiditatea de 14% (m/m) și se calculează cu relația:

În care: m este masa glutenului umed, g; m0 este masa probei de analizat, g; UF este conținutul de umiditate al făinii,%;14 este umiditatea făinii față de care se raportează calculul,%.

Ca rezultat se ia media aritmetică a două determinări, cu condiția satisfacerii criteriului de repetabilitate, respectiv dacă diferența dintre rezultatele a două determinări paralele (pentru un conținut de gluten de 24,9…38,5% m/m) nu depășește 1% (valoare absolută).

Determinarea glutenului umed(STAS 90/1988)

Principiul metodei

Se separă substanțele proteice, sub formă de gluten, prin spălare cu soluție de clorură de sodiu a aluatului pregătit din proba de făină și zvântarea glutenului obținut.

Aparatură

a)Aparat pentru spălarea mecanică a glutenului sau instalație pentru spălare manuală formată din rezervor pentru soluție, furtun și cleme;

b)Sită de mătase.

[NUME_REDACTAT] de sodiu, soluție 2%, preparată cu apă curentă.

Modul de lucru

Într-un mojar de porțelan se introduc 25g probă, cântărite cu precizie de 0,01g. Se adaugă 12,5 soluție de clorură de sodiu și se frământă, cu pistilul, timp de 3-4 min, până la obținerea unui aluat omogen. Aluatul obținut se spală imediat după frământare, manual sau mecanic, cu clorură de sodiu, deasupra unei site de mătase.

În cazul spălării manuale, în primele minute spălarea se face sub un curent de picături repezi și pe măsură ce spălarea progresează se mărește debitul soluției, până ce acesta curge în jet subțire continuu. Bucățile de aluat, căzute pe sită în tipul spălării, se culeg și se adaugă aluatului în curs de spălare. Temperatura soluției de pregătire a aluatului și de spălare trebuie să fie de 18-20̊C.

Spălarea se consideră terminată atunci când picăturile ce se scurg din mână la stoarcerea glutenului deasupra unui pahar cu apă limpede nu tulbură apa și când în masa glutenului rămas după spălare nu se observă tărâțe.

Întreaga operație de spălare trebuie astfel condusă încât durata ei să fie de circa 30min.

În cazul aparatelor pentru spălare mecanică, se procedează conform instrucțiunilor de utilizare a acestora.

Pentru eliminarea excesului de soluție, glutenul umed se rotește între palmele uscate, dându-i alternativ, printr-o ușoară apăsare, diferite forme, având grijă să se șteargă palmele de repetate ori, cu un prosop uscat. Zvântarea glutenului se consideră terminată în momentul când acesta începe să se lipească de degete.

Glutenul astfel zvântat se așează pe o plăcuță de sticlă, în prealabil tarată sau direct pe platanul balanței și se cântărește, cu precizie de 0,01g.

Se efectuează două determinări din aceeași probă de analizat.

Calculul și exprimarea rezultatelor

Conținutul de gluten umed se exprimă în procente și se calculează cu formula:

În care:este masa glutenului rămas după zvântare,g ; m este masa probei de făină luată pentru determinare,g.

Rezultatul se exprimă cu o zecimală.

Ca rezultat se ia media aritmetică a celor două determinări, dacă sunt îndeplinite condițiile de repetabilitate, respectiv dacă diferența dintre ele nu depășește 2g gluten umed la 100g probă.

Observații și recomandări

Pentru a obține rezultate cât mai precise la determinarea conținutului de gluten trebuie evitate o serie de cauze care pot modifica rezultatul analizei:

a)Curentul prea puternic de apă la începutul spălării provoacă micșorarea procentului de gluten, din cauza pierderilor în timpul spălării;

b)Prelungirea timpului de spălare peste 30 min produce o creștere a cantității de gluten, datorită absorbției unei cantități mai mari de apă, dar se degradează în același timp calitatea glutenului.

c)Temperatura ridicată a soluției de spălare produce creșterea procentului de gluten, întrucât cu creșterea temperaturii crește și cantitatea de apă absorbită;

d)Folosirea apei cu duritate mare conduce la creșterea procentului de gluten obținut prin spălare. Pentru a evita influența durității apei asupra glutenului se recomandă folosirea apei cu 2% sare, atât la formarea cocoloșului de aluat cât și la spălarea glutenului.

Determinarea cantității și calității glutenului

Glutenul umed reprezintă un gel coloidal cu masă moleculară mare. Se formează la frământare când cele două proteine glutenice, gliadina și glutenina, absorb apa, se umflă și sub influența acțiunii mecanice de frământare, se unesc formând o masă elastică și în același timp extensibilitatea numită gluten:

-se obține prin spălarea aluatului;

-conține 200-250% apă față de substanța sa uscată;

-substanța uscată a glutenului este formată din 75-90% proteine glutenice, restul 25-10% fiind substanțe neglutenice;

-conținutul de gluten umed al făinii variază în linii largi 15-50‰;

Pentru o făină sanificabilă conținutul minim de gluten este de 22%.

Glutenul este caracterizat de proprietățile reologice: elasticitate, estensibilitate, rezistență la întindere și fluaj. Cu cât glutenul este mai elastic și mai rezistent la întindere cu atât el este mai puternic și cu cât este mai extensibil, se deformează mai mult atât cât este lăsat în repaus, calitatea fiind mai slabă.

Un indicator al calității glutenului este capacitatea de hidratare, se consideră foarte bun glutenul care are capacitatea de hidratare 60-65% și capacitatea de hidratare slabă 50-60%.

Glutenul se poate determina prin mai multe metode:

-determinarea glutenului umed(SR ISO 5531/2002);

-determinarea glutenului umed cu mijloace mecanice( SR ISO 7495/2001);

-determinarea glutenului umed(STAS 90/1988);

-determinarea glutenului umed și uscat – metoda Turbirimetrică;

-determinarea conținutului de gluten uscat(STAS 90/1988);

-determinarea conținutului de gluten uscat( SR ISO 6645/1998);

-determinarea calității glutenului, aprecierea senzorială a calității glutenului;

-determinarea deformării glutenului( STAS 90/1988)

Modul de lucru:

Se macină 15g de probă, se cântărește din ea 10g peste care adăugăm 5ml de clorură de sodiu 2%, după care se agită cu aparatul, se spală cu glutowink, se centrifughează, apoi se cântărește și se face indicele de deformare.

3.3.2. Determinarea cenușii

Această determinare se face în general numai cu scopul de a se calcula apoi conținutul de materie organică al îngrășământului.

Principiul metodei

Materialul de analizat se incinerează într-un cuptor, la temperatură cât mai joasă, până la greutatea constantă.

Rezultatele analizelor făcute pe probe de îngrășământ diferite – și chiar pe probe paralele luate din același îngrășământ – nu se pot compara între ele decât dacă temperatura de incinerare a fost aceeași în toate cazurile, deoarece compoziția cenușii depinde în măsură considerabilă de această temperatură.

Modul de lucru

Se folosește proba uscată la aer și omogenizată prin măcinare. Aproximativ 5g din această probă se introduce și se răspândesc în strat uniform într-o capsulă de porțelan, cuarț sau platină, adusă în prealabil la greutatea constantă(prin calcinare, răcire timp de o oră în exsicator – 20 de minute pentru capsula de platină – și cântărirea la balanța analitică). Se cântărește din nou capsula încărcată. Diferența față de greutatea capsulei goale reprezintă greutatea probei luate în analiză.

Substanța cântărită se incinerează încălzind capsula încet, mai întâi la flacăra unui bec de gaz, apoi într-un cuptor, de preferință electric și cu termoregulator, la o temperatură care să nu treacă de 550̊C(roșu închis abia vizibil), unde este ținută până când cenușa devine albă sau cenușie deschis. După răcire în exsicator se cântărește, apoi se reia incinerarea în reprize de câte o oră, până la greutatea constantă.

[NUME_REDACTAT] procentual de cenușă al îngrășământului uscat la aer se calculează după relația:

În care:

C – conținutul procentual de cenușă;

a – greutatea cenușii obținute, în g;

G – greutatea substanței cântărite pentru analiză, în g;

Pentru a calcula conținutul corespunzător îngrășământului proaspăt inițial, valoarea găsită pentru substanța uscată la aer se va înmulți cu raportul B/A, ca la determinarea fosforului total.

Rezultatele se exprimă cu două zecimale.

3.3.3. Determinarea PH-ului

Suspensia de sol se agită timp de 3-5 min după ce au fost agitate și lăsate pentru timpul de echilibrare necesar apoi se introduce cuplul de electrozi astfel încât bula electrodului de sticlă să fie scufundată până în partea de jos a suspensiei unde solul are tendința de sedimentare, iar capilarul electrodului de sticlă să rămână în jumătatea de sus a suspensiei.

Se citește valoarea PH-ului pe scala aparatului în timp de un minut după inversarea electrozilor. Electrozii se spală cu apă distilată după fiecare determinare și se tamponează cu hârtie de filtru.

Dacă la măsurarea pH-ului într-o serie de probe au fost valori ≥9, la terminarea determinărilor electrodul de sticlă se introduce 3-5 minute într-o soluție tampon cu pH4 sau 5.

Exprimarea și interpretarea rezultatelor:

Rezultatele se exprimă în unități pH cu o precizie de ± 0,05 unități; precizându-se natura suspensiei(în H2 O sau KCI) și raportul soluției(1:2,5; 1:5; 1:10)

Interpretarea rezultatelor se face în două scopuri:

Primul se referă la stabilirea amplasării judicioase a unei plante sau grupă de plante în asolament, funcție de pretabilitate și adaptabilitatea acestora la condiții diferite de pH.

În al doilea rând, cunoașterea condițiilor de reacție este necesară în aprecierea principială ca oportunitate, a necesității luării unor decizii de ameliorare agrochimică(prin amendamente) a solurilor(acide și alcaline) prin obținerea unor producții sporite.

Aplicarea cantitativă a amendamentelor calcaroase după reacția solului este orientată, dar în stabilirea principială a solurilor care necesită amendamente, PH-ul, gradul saturației în baze(V%) și conținutul în AI mobil sunt indicii agrochimici necesari în această delimitare. Din punct de vedere al PH-ului se consideră că solurile acide cu PHHOH≤ 5,8-6,0 sunt interesate la aplicarea eficientă a calcarizării.

3.3.4. Determinarea azotului

Conținutul în N total al plantelor exprimă starea de nutriție cu azot a acestora.

Materialul vegetal se mineralizează pe cale umedă, folosindu-se cel mai frecvent metoda de digestie cu amestec H2SO4 + HCIO4 care permite determinarea mai multor elemente. În urma mineralizării, N-ul din acizii organici se transformă în ioni NH4+ și se dozează prin distilare.

Principiul metodei. Ionii de amoniu se eliberează din(NH4)2 SO4, prin tratare cu hidroxid de sodiu(distilarea extractului în prezența C), iar amoniacul ce se degajă se captează ori în acid boric, ori în acid sulfuric diluat.

Reactivi. Granule de piatră ponce sau porțelan poros

Se prepară o soluție de roșu de metil 0,1%, dizolvând 0,1g roșu de metil bine pulverizat în 100ml alcool etilic 96%, la care se adaugă 18ml într-o soluție de albastru de metilen 0,2% în apă(0,2g albastru de metilen dizolvat în 100ml apă). În reacțiile de neutralizare( bază-acid) are loc virajul de la culoarea verde la violet(și invers) într-un punct de viraj incolor. Dacă la punctul de viraj obținem o culoare gălbuie în loc de incolor, amestecul de indicator se corectează prin adăugare de câteva picături din una din componente.

3.3.5. Determinarea fosforului

Principiul metodei. Acidul ostofosforic în mediu puternic acid, formează cu acizii metavanadic și molibdenic un heteropoliacid solubil, fosfo-molibdo-vanadic, de culoare galbenă, al cărei însușiri optice se modifică în funcție de concentrația în fosfor conform legii Lambert-Beer.

Modul de lucru. Din soluția clorhidrică obținută în urma mineralizării materialul vegetal se pipetează în pahare sau baloane conice de 100ml în următoarele volume:

-5ml din extractul obținut prin mineralizare umedă cu amestec de acizi(azotic, percloric și sulfuric) sau din cel obținut prin mineralizare uscată(calcinare). La aceste metode s-a cântărit un gram material vegetal și s-a adus în final la 100ml extract.

-10ml din extractul obținut prin mineralizare umedă cu acid sulfuric și percloric (metoda la care pentru mineralizare s-a cântărit 0,2g material vegetal adus în final la 50ml extract).

Se adaugă 25ml sau respectiv 20ml de apă distilată pentru a se aduce la volumul de 30 ml apoi se omogenizează. În paralel cu pregătirea probelor se face și etaloanele și proba oarbă. Din soluția etalon de lucru, care conține 25ppmP, se pipetează în baloane conice de 100 ml sau în pahare următoarele cantități: 0, 1, 3, 5, 7, 10, 15ml la care se adaugă 5ml respectiv 10 ml HCI 0,5n pentru crearea aceleași acidități ca în probele de analizat. Se completează apoi și etaloanele până la volumul probelor de 30ml.

Se adaugă la toate probele și etaloanele câte 10 ml din reactivul vanadomolibdenic(d), și se omogenizează. Culoarea galbenă obținută este stabilă. Colorimetrarea probelor se face după două ore sau a doua zi, la un fotocolorimetru cu filtre albastre, sau la un spectometru la care se folosește lungimea de undă de 420mm sau 470mm. Citirea se face față de proba de referință(etalon 0), care are o ușoară culoare gălbuie. Citirea colorimetrică, se raportează la curba de etalonare și se stabilește conținutul de fosfor al probelor.

3.3.6. Determinarea potasiu și sodiu

Modul de lucru. Din extractul clorhidric obținut la mineralizarea materialului vegetal se pipetează 2ml într-un balon cotat de 50ml și se complectează la semn cu apă distilată. Proba astfel obținută este fotometrată. Probele astfel pregătite pentru K se pot folosi și la dozarea magneziului prin spectofotometrie de absorbție atomică precum și la dozarea calciului prin fotometria în flacără.

Dozarea K și a altor cationi la fotometrul cu flacără se face respectând instrucțiunile specifice aparatului folosit cum ar fi: conectarea la rețea a aparatului, se lasă un timp suficient ca piesele electronilor să intre în regim de lucru, se face admisia aerului în aparat apoi a gazului combustibil, respectând presiunile stabilite, apoi se aprinde flacăra.

În continuare se pulverizează o soluție etalon cu conținut mijlociu din scara de lucru pentru excitare timp de 10-15 minute a fotocelulei.

Conținutul de K în țesuturile vegetale variază în limite foarte largi, de la 0,5% la 11%. Valorile care corespund unei nutriții normale cu potasiu sunt: în fazele tinere de dezvoltare a plantelor între 3 și 5%, iar în faza formării organelor generative, între 1,5 și 2,5%.

3.3.7. Determinarea indicelui de cădere

Indicele de cădere Hagberg.

Indicele de cădere Hagberg măsoară indirect activitatea amilazelor, prin gelifierea rapidă a unei suspensii apoase de șrot integral de grâu sau de făină, într-o baie de apă la fierbere, și măsurarea lichefierii produse de alfa-amilaza gelului de amidon conținut în probă (Perten,H. 1985). Acest indicator se exprimă în secunde și valorile optime se încadrează între 220 și 280 secunde (Iorga ș.a. 2002). Valori de peste 280 secunde indică făinuri cu activitate amilolitică scăzută, iar cele sub 220 secunde, făinuri cu activitate amilolitică intensă.

3.3.8.Determinarea indicelui de deformare

Principiul metodei:

Menținerea unei sfere de gluten umed timp de o oră în repaus, la 30̊C și determinarea deformării acesteia, prin măsurarea diametrului inițial, final și calcularea diferenței dintre ele.

Din glutenul umed obținut se cântărește 5g, se modelează sub formă sferică și se așează în centrul unei plăcuțe de sticlă. Se măsoară 2 diametre ale sferei de gluten, cu ajutorul unei foi de hârtie milimetrică peste care așează plăcuța de gluten. Măsurarea celor două diametre se face în plan orizontal pe două direcții perpendiculare. Media aritmetrică a celor două măsuri, exprimată în mm, cu precizie de 0,5mm,reprezintă diametrul inițial al sferei de gluten. După măsurarea diametrului inițial plăcuța de sticlă cu sfera de gluten, acoperită cu o pâlnie de sticlă, căptușită cu hârtie de filtru umectată cu apă,se introduce în termostat, reglat la 30̊C. După 60 de minute plăcuța de gluten se așează pe hârtia milimetrică si se măsoară din nou două diametre ale sferei de gluten.

Calculul si exprimarea rezultatelor

Deformarea glutenului se calculează cu relația:

D = d2 – d1, mm

În care:

d1 – este diametrul inițial, mm

d2 – este diametrul final, mm

Ca rezultat final se ia media aritmetrică a rezultatelor a două determinări efectuate în paralel, dacă diferența dintre ele nu depășește 2mm.

Pe lângă metodele si determinările prezentate mai sus,există și alte metode și determinări, importante care apreciază calitatea făinurilor obținute din diferite soiuri de grâu. Aceste metode sunt:

Amilograful care măsoară activitatea amilolitică a unei suspensii de făină și apă, după un principiu similar celui folosit la determinarea indicelui de cădere. În acest caz se înregistrează grafic evoluția vâscozității suspensiei in timp, pe măsura creșterii temperaturii acesteia până la atingerea vâscozității maxime. Maximul de viscozitate depinde de capacitatea de gelatinizare a amidonului și de activitatea α – amilazei din făină(Sebecic, B., 1989). În funcție de valoarea vâscozității maxime (exprimată în unități amilografice), făinurile se clasifică astfel:

-sub 200 U.A., făină bogată în α – amilază, slab panificabilă;

-200 – 500 U.A., făină normală;

-peste 500 U.A., făină hipodiastazică, slab panificabilă;

Metoda farinografică care folosește pentru evaluarea calității făinii, farinograful, inventat de savantul ungur Jenӧ von Hankcózy împreună cu inginerul C.W. Brabender. Principiul metodei presupune măsurarea unor parametri la frământare, ai aluatului format din 300 grame făină și apă. Metoda farinografică investighează calitatea făinii pe seama principalelor caracteristici ale farinogramei: timp de dezvoltare, stabilitate, înmuiere, indice de toleranță. Farinograma reprezintă filmul evoluției aluatului în condiții specifice de frământare, după ce acesta a fost adus la o consistență standard de 500 U.B(Grogg, B., Caldwell, E.F., 1958). Această metodă permite determinarea capacității de hidratare a făinii, considerată a fi mică cantitatea de apă necesară acesteia pentru a forma un aluat de consistență standard (500 U.B.). Timpul de dezvoltare reprezintă intervalul de timp necesar aluatului pentru atingerea consistenței standard și arată cât de repede se formează aluatul sau rețeaua glutenică. Stabilitatea exprimă timpul cât aluatul își păstrează consistența maximă, arătând toleranța aluatului la frământare. Înmuierea arată diferența dintre consistența maximă și consistența după 12 minute de frământare a aluatului,măsurate din momentul sfârșitului dezvoltării acestuia (Kunerth, W.H., D„Appolonia, B.L., 1985; Tanaka, K., Tipples, K.H., 1969).

În vederea cuantificării comportamentului aluatului la suprafrământare se poate folosi indicele de toleranță, care reprezintă diferența dintre consistența maximă a aluatului și valoarea consistenței acestuia după un timp determinat (5,10,20).

Pentru evaluarea sincretică a tuturor acestor caracteristici se poate utiliza indicele cunoscut sub numele de „puterea făinii„ determinat cu ajutorul riglei volumetrice.

O altă metodă care măsoară caracteristicile la frământare ale aluatului este cea care folosește mixograful. Acesta a fost construit după un principiu de frământare diferit de cel al farinografului, ca urmare a necorelării rezultatelor farinografice cu comportamentul la coacere a făinurilor provenite din grâne dure (așa cum sunt grânele americane și cele canadiene).

Metoda alveografică se bazează pe măsurarea rezistenței la întinderea biaxială, sub presiunea aerului, a unei foi de aluat preparată în condiții standard. Metoda presupune realizarea a cinci probe consecutive, rezultatul ei fiind considerat media celor cinci probe (Bettge, A., Rubenthaler, G.L., Pomeranz, Y., 1989; Chen, J., D Appolonia, B.L., 1985). Comportamentul aluatului sub presiunea aerului care extrapolat grafic sub forma unor curbe a căror caracteristici geometrice constituie parametri aluatului (Chopin, M., 1927). Astfel, alveograful înregistrează: înălțimea maximă a curbei (H), a cărei multiplicare cu un coeficient standard (1,1) reprezintă rezistența (P) aluatului la extensie; lungimea curbei (L), exprimată în milimetri care descrie extensibilitatea aluatului; indicele de extensibilitate (G) a cărei valoare se calculează pe baza lungimii curbei (L) prin formula G=2.226√L; suprafața curbei (S), a cărei valoare permite calcularea cantității totale de energie absorbită de aluat la întindere (W), după una dintre formulele (1,32∙G∙S)/L sau 6,54∙S∙103. Exprimarea rezultatelor se realizează în 10-4/Jouli/gram aluat; indicele de elasticitate a aluatului (Ie), calculat ca raport între rezistența aluatului la 40mm de la începutul curbei (P200) și rezistența maximă (P); raportul P/L, arată în ce măsură aluatul este mai extensibil sau mai rezistent și se calculează ca raport al celor doi parametri ai aluatului. [NUME_REDACTAT] și colab (2000) caracteristicile unei alveograme pentru o făină de panificație trebuie să se încadreze în următoarele intervale da variație: P [65 – 70mm], L [130 – 150 mm], G [25 – 30 ], P/L [0,55 – 0,65 ], W > 200cm2.

Metoda extensiografică măsoară rezistența la întindere a unui sul de aluat preparat și menținut la odihnă în anumite condiții standard. Extensograful extrapolează grafic, sub forma unor curbe caracteristice, comportamentul aluatului. Parametrii măsurați se referă la: rezistența maximă sau citită la 5 cm de la începutul curbei (Rmax sau R5); extensibilitatea maximă (Emax); cantitatea totală de energie absorbită de aluat în timpul întinderii, calculată pe baza suprafeței (S, cm2) descrise de curbă; raportul ᵞ=R/E, care descrie sincretic, calitatea făinii. Curbele pot fi trasate pentru intervale diferite de odihnă a aluatului, în fiecare caz parametrii măsurați fiind însoțiți de specificarea timpului de odihnă, ca de exemplu: R5 la 45, Rmax la 135 etc.

Proba de coacere (Baking test) constituie cea mai sensibilă metodă de evaluare a calității făinurilor, reprezentând în fond o simulare a comportamentului făinii pe parcursul tuturor fazelor tehnologice în care aceasta urmează să fie implicată. Calitatea făinii sau a anumitor constituienți naturali ai acesteia așa cum este glutenul este dedusă din indicatorii senzoriali și fizico – chimici ai pâinii obținute (volum, formă, culoare și aspectul cojii, culoarea miezului, structura și textura miezului, porozitate, elasticitatea miezului, gustul, aroma, raportul înălțime/ diametru etc.). Metoda permite evaluarea calității de panificație a făinii încă din faza de aluat, pe baza unor caracteristici organoleptice ale acesteia, așa cum lipiciozitatea sau pe baza comportamentului aluatului la dospire.

Întrucât s-a considerat că volumul pâinii obținute la proba de coacere depinde de calitatea proteinei, diversele analize statistice au condus la propunerea unor indicatori care să caracterizeze valoarea calitativă a grânelor și făinurilor pe baza volumului pâinii (V) și a calității de proteină din făină (P%): indexul volumului pâinii(LVI) = [ V/ (P ∙ masa probei de făină)] ∙ 200 volumul pe unitatea de proteină(VPU) = (V/P) ∙ 200

Pe baza unei analize statistice a datelor provenite de la grânele românești aflate în prezent în cultură, a putut fi investigată corelația dintre conținutul în proteină și volumul pâinii. S-a constatat că volumul pâinii nu se corelează întotdeauna cu cantitatea de proteină din făină, probabil datorită proporției mai mari pe care o au proteinele neglutenice în cantitatea totală de proteină. Ca urmare indicatorii prezentați mai sus nu pot fi folosiți în cazul făinurilor provenite din grâne românești.

CAPITOLUL IV

Rezultate obținute

Rezultatele prezentate în aceste pagini, au fost obținute în perioada 2009-2011, iar cercetările s-au făcut la preluvosol de la Stațiunea de Cercetare și [NUME_REDACTAT] (SCDA) Oradea în culturi comparative cu grâu.

Experiența a fost amplasată după metoda de așezare în blocuri randomizate în 4 repetiții, dimensiunile fiind de 1m lățime pe 10 m lungime.

Soiurile luate în studiu sunt : Arieșan, Crișana, Flamura, Alex, Lovrin, Ardeal, Dropia.

Schema de așezare a experienței:

4.1.Condițiile climatice

Din punct de vedere climatic anul agricol 2009-2010 are anumite particularități, după care se poate constata și din tabelul nr.2

Din punct de vedere termic, întreaga perioadă de vegetație a grâului a fost marcată de temperaturi medii și maxime mult mai mari decât ar fi normal. Temperatura medie lunară a celor 9 luni de vegetație a fost cu 0,97̊C mai ridicată, cea ce înseamnă destul de mult. În plus, sunt de remarcat și valorile extreme înregistrate, respectiv de la -15,0̊C în 21 decembrie sau -14,8̊C în 25 ianuarie la câteva zile cu peste 30̊C în luna iunie.

Toamna a fost mai ploioasă decât de obicei, dar pregătirea terenului și semănatul sau efectuat totuși în condiții bune. Consumul de apă al plantelor fiind mic după răsărire, plantele au intrat în iarnă parțial înfrățite și călite. În atare situație nu s-au semnalat pierderi de plante sau vătămări ale acestora prin îngheț.

Pe fondul unei desprimăvărări târzii și a excesului de precipitații din timpul toamnei și al iernii, s-a trecut brusc la temperaturi ridicate și lipsa ploilor în luna martie, perioadă cu consum ridicat de apă pentru grâu. Luna mai a evoluat în aceeași tendință, la fel și începutul lunii iunie, motiv pentru care se poate considera că excesul de precipitații și-a pus puternic amprenta asupra producției viitoare de boabe.

Pe toată perioada de vegetație a grâului, excesul de precipitații se ridică la peste 273 litri/mp, reprezentând 44% din normala multianuală. De subliniat că acest exces mare s-a produs mai ales în lunile aprilie și mai, când nu a plouat mult peste media multianuală, tocmai când consumul de apă al grâului este maxim. De asemenea, până în 10 iunie au căzut doar 5,7litri/mp, eventualele ploi climatice nu au mai influențat pozitiv nivelul recoltei.

Aceste condiții climatice, cu iarna foarte blândă, au favorizat înmulțirea ploșnițelor, deși s-a creat un tratament pentru combaterea lor.

Datele climatice (înregistrate la [NUME_REDACTAT] Oradea) au avut o serie de repercusiuni asupra dezvoltării plantelor, inclusiv asupra producției de boabe. Comparativ cu alte date climatice din țară, putem aprecia că sau întrunit condiții climatice favorabile culturilor de grâu.

Date climatice înregistrate la Oradea în anul agricol 2009-2010

Tabelul 4.1.1.

Analizând tabelul cu datele climatice, se constată că anul agricol 2009-2010 a fost unul mult mai călduros decât ar fi normal, cu un plus mediu de 0,8̊ C lunar, luna iulie depășind cu mult temperaturile normale acestei perioade.

În urma observațiilor și determinărilor efectuate atât în loturile semincere cu soiul Crișana cât și în loturile demonstrative, s-a constatat că:

-răsărirea plantelor a fost bună, la intrarea în iarnă având 480-550 plante /m.p. înfrățite corespunzător și călite;

-nu s-au semnalat pierderi de plante prin îngheț și nici vătămări ale plantelor, acestea rezistând fără probleme la cea mai scăzută temperatură a iernii: -15,0̊C(20 dec);

-atacul insectelor dăunătoare menționate a fost unul de intensitate medie, tratamentul cu insecticide nefiind eficient în totalitate.

În plus față de rezultatele prezente, s-au mai estimat alți factori biotici nefavorabili care însă au avut o manifestare moderată, neglijabilă (îmburuienarea).

Activitatea de cercetare a continuat cu analize de laborator, determinările făcându-se pe probe de spice și boabe recoltate din câmp. S-au determinat: numărul de boabe în spic, greutatea boabelor dintr-un spic, MMB și masa hectolitrică, analize de calitate privind conținutul în gluten umed, proteine și indicele de cădere.

Condițiile climatice au avut o serie de repercusiuni asupra dezvoltării plantelor, inclusiv asupra producției de boabe. Comparativ cu alte zone climatice din țară putem aprecia că s-au creat condiții climatice în linii mari favorabile culturii grâului, însă producția a fost dijmuită.

În ansamblu, putem aprecia că producția a fost afectată favorabil de evoluția factorilor climatici.

Caracterizarea climatică a perioadei de experimentare

Datele climatice obținute în cei trei ani de cercetare 2009-2011 au înregistrat situații diferite.

În anul agricol 2009 indici climatici urmăriți, temperatura medie anuală, precipitațiile lunare, umiditatea relativă a aerului,mediei multianuale, s-au înregistrat valori superioare în ce privește temperatura medie a aerului(cu 13,7%), mai secetos (cu 22,3%), respectiv cu 11,4 umiditatea aerului mai scade. În perioada rece (X–III) media temperaturilor a fost cu 35,75% mai mare decât media multianuală, iar în perioada caldă cu 9,5%.

În ce privește calitatea de precipitații înregistrată s-a caracterizat prin cantitățile cele mai reduse în lunile mai și iunie dar ți de semănatul porumbului în aprilie.

Umiditatea relativă a aerului a avut abateri negative față de medie în fiecare lună, cu excepție lunii august când s-a înregistrat și o cantitate apreciabilă de precipitații(89,4mm).

Anul 2010 s-a caracterizat ca fiind mai bogat în precipitații din perioada de experimentare,înregistrându-se un plus de apă din precipitații cu 144,3%mai mult decât media multianuală respectiv mai cald cu 7,6%.

Cele mai calde perioade au fost înregistrate la sfărșitul iernii în februarie cu 2,1̊C și în lunile de vegetație iulie-august cu 1,6̊C.

În perioada rece s-a înregistrat o rezervă de apă în sol cu 61,8% mai mare decât normala zonei iar în timpul perioadei de vegetație au fost asigurate lunar cantitățile de precipitații pentru o bună dezvoltare și creștere a plantelor. În această perioadă s-au asigurat cu 31,4% mai multă apă din precipitații decât media multianuală.

Umiditatea relativă a aerului ca medie anuală s-a situat la nivelul mediei multianuale cu valori mai mari în perioada de creștere activă din lunile aprilie-iunie.

În anul agricol 2011 se păstrează aceeași tendință de temperatură medie a perioadei mai mare decât normală cu 8,5%, dar perioada rece este cu 9,0% mai scăzută decât cea normală, iar perioada caldă este cu 9,8% superioară normalei.

Cea mai scăzută temperatură este în luna februarie, iar cea mai caldă lună este august.

Regimul precipitaților este caracterizat mai secetos cu 8% pe întregul an agricol, iar perioada de vegetație aprilie-iulie de creștere intensă a plantelor este cu 10,9%, precipitații sub normală, cel mai mare deficit înregistrându-se în luna iunie (-49,1mm) perioadă ce coincide cu umplerea boabelor de porumb. Precipitațiile din luna iulie(+53,6mm) asigură o bună dezvoltare pentru porumb în perioada înfloririi, mătăsirii, polenizării.

Umiditatea relativă a aerului în corelație cu cantitățile reduse de precipitații înregistrează lună de lună valori sub medie multianuală, respectiv pe total an fiind un deficit de 7,6%.

În concluzie, se apreciază că cea mai scăzută temperatură medie lunară se înregistrează în doi ani(2009, 2010) în luna ianuarie (-1,2 …-1,3̊C) respectiv în 2011 în februarie (-1,2̊C), iar cea mai caldă perioadă este în iulie (2009 și 2010)respectiv în august(2011).

Din punct de vedere al precipitațiilor cel mai favorabil a fost 2010, fiind în perioade de vegetație și creștere intensă (aprilie-august)peste medie multianuală, iar cei doi ani 2009 și 2011 au fost caracterizați mai secetoși în aceeași perioadă

Caracterizarea climatică a anului agricol 2009 după Stațiunea meteorologică [NUME_REDACTAT] 4.1.2.

Caracterizarea climatică a anului agricol 2010 după Stația meteorologică [NUME_REDACTAT] 4.1.3.

Caracterizarea climatică a anului agricol 2011 după Stația meteorologică

[NUME_REDACTAT] 4.1.4

4.2.Caracterizarea agrochimică și pedologică a solurilor pe care s-a experimentat

Tipul de sol fiind brun luvic, se caracterizează prin următoarele proprietăți mai importante:

– roca mamă pe care s-a format o constituție laturile argiloase, caracterizate printr-un conținut mare de praf, textura solului fiind luto-argiloasă;

– solul are un grad redus de fertilitate naturală,în care conținutul de P2O5 este de 20-22 ppm, K2O de 40-60 ppm, Al2O3 de60-80 ppm, iar h % este 1,9-2%

– Ph=6,0-6,1% care il plasează în categoria solurilor acide;

– gradul de structură, este foarte scăzut, oscilând între 30-32% și numai în cazul culturilor de leguminoase și graminee perene atinge valori mai ridicate de agregare hidrostabile, care sub forma gradului de structurare se cifrează la 38-41%și mai rar la circa 45%;

– conținutul ridicat de argilă,care pe stratul arabil(0-20 cm) este de 32,7%, ceea ce determină formarea crustei, băltiri de suprafață(și datorită statului de glei de la adâncimea de 50-60 cm) și alte neajunsuri;

– grad ridicat de îmburuienare,ca urmare a rezervei de semințe de buruieni/m2, care pe adâncimea de 0-20 cm poate ajunge la peste 45000.

Este o necesitate pe plan mondial, ca pe baza examinării solurilor, să se furnizeze unităților de prodcție date privind felul și calitatea îngrăsămintelor.

Principalele proprietăți chimice ale preluvosolului de la Stațiunea de [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]

Câmpia plană, terasa a-III-a a [NUME_REDACTAT];

Roca mamă:luturi argiloase;

Apa freatică la 6-8 m;

Reacția solului este acidă în orizontul A0,apoi slab acidă în restul profilului;

Gradul de saturație în baze caracterizează solul ca fiind mezobazic până la 54 cm adâncime si bazic sub acest strat de sol până în profunzime;

Conținutul în Al mobil din orizontul A0, poate stânjeni buna dezvoltare a unor culturi.

Principalele proprietăți fizice și hidrofizice ale preluvosolului de la Stațiunea de [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]

-Din punct de vedere textual solul este luto-mâlos în orizontul A0 și E1 și apoi luto-argilos până în profunzime. Solul este slab moderat diferențiat textual.

-Coeficientul de ofilire prezintă valori mici spre mari, iar capacitatea de câmp și capacitatea de apă utilă, valori mijlocii.

-Densitatea aparentă prezintă valori mijlocii și mari până la 34cm adâncime și apoi foarte mari;

-Solul este mijlociu sub aspectul rezistenței la penetrare până la 34cm adâncime și apoi foarte greu;

-Conductivitatea hidraulică prezintă valori mici în orizontul A0 și foarte mici în restul profilului;

-Se constată că forța de reținere a apei la diferite graduări ale secțiunii se corelează direct cu valorile proprietății totale și cu cele ale proprietății de aerație; și în sens invers cu cele ale densității aparente;

-Porozitatea totală și cea de aerație sunt mijlocii la suprafață și mici sau foarte mici în restul profilului;

Acești indici pun în evidență necesitatea afânării profunde a soului.

Caracteristicile solului din câmpul experimental de la [NUME_REDACTAT] 4.2.1.

Principalele proprietăți chimice ale preluvosolului de la Stațiunea de [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]

Tabel 4.2.2.

Principalele proprietăți fizice și hidrofizice ale preluvosolului de la Stațiune de [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]

Tabel 4.2.3.

4.3.Determinări chimice

Determinarea potasiu K

C – concentrația în µgK/ml

V – volumul soluției ml

r – raportul de diluție

m – cantitatea de material vegetal folosit la titrare

mumed=10g muscat=8,8g V=12% r=

Tabel 4.3.1.

Conținutul potasiului la soiurile studiate a avut valori între 0,73% la soiul Crișana și 0,97% Flamura.

Figura 4.3.1.

Determinarea sodiu Na

C – concentrația în µgNa/ml r=1

Tabel 4.3.2.

Soiurile studiate au prezentat valori la Na% între 0,0020 % soiul Ardeal și 0,0031 % la Crișana, valorile încadrându-se în limite normale.

Figura 4.3.2.

Determinarea fosforului P

C – conținutul de fosfor în µg – determinată prin colorimetrare

– volumul total al extractului

– volumul părții folosite la colorimetrare

m – cantitatea de material vegetal uscat folosit la mineralizare

= 1ml; m=8,8g; =100ml

Tabel 4.3.3.

Fosforul determinat din cenușă are valori cuprinse între 0,609 % Dropia și 0,786 % la Lovrin; celelalte soiuri încadrându-se între aceste valori.

Figura 4.3.3.

Determinarea azotului total Nt % și conținutul de proteină %

V – volumul 0,1N folosit la titrarea probei

– volumul 0,1N folosit la titrarea probei

f – factorul soluției de 0,1N

m – cantitatea de material vegetal luată în lucru

m=1g; f=1; Proteina=% ∙ 5,70 =0,10

Tabel 4.3.4.

Azotul total și proteina obținută la soiurile studiate a avut cele mai mici valori soiul Alex 9,30% proteină , respectiv 1,631% Azot total, iar cele mai mari valori a înregistrat soiul Dropia 11,65 proteină și 2,044 Azot. Valorile sunt prezentate în tabelul 4.3.4.

Figura 4.3.4

Figura 4.3.4.

Calitatea conținutului de proteinei 2011

Tabel 4.3.5.

Conținutul de proteină la soiurile de grâu studiate sau încadrat între valorile 11,0 % la soiul Lovrin și respectiv cea mai mare valoare la soiul Ardeal 13,3 %.

Figura 4.3.5.

Determinarea glutenului umed

Tabel 4.3.6

Conținutul glutenului umed la soiurile cercetate s-a analizat în fiecare an în perioada de studiu, valorile fiind cuprinse între 14,3 % la soiul Flamura și cea mai mare valoare sa înregistrat la soiul Arieșan 24,4 %.

Conținutul glutenului uscat la soiurile studiate au avut valori cuprinse între 0,1% la soiul Ardeal și 12,4 % la soiul Arieșan.

Figura 4.3.6.

Rezultate privind calitatea producției soiurilor de grâu studiate 2010

Tabel 4.3.7.

În tabelul 4.3.7. sunt redate producțiile soiurilor de grâu studiate; valorile încadrându-se între 32 % soiul Crișana și 37 % soiul Arieșan(gluten umed fertilizat), iar la soiul Crișana cu 22 % și soiul Alex, Arieșan cu 27 % (gluten umed nefertilizat).

Din analiza datelor privind calitatea producției reiese faptul că glutenul umed datorită tehnologiei și condițiilor climatice din anul 2011 au fost foarte mici respectiv 16,9 % la Lovrin comparativ cu 2010 unde Lovrin a avut 34%, celelalte soiuri au fost între aceste valori în afară de soiul Crișana care a depășit limita minimă de caracterizare a glutenului umed 24,5 % în anul 2011, iar în anul 2010 conținutul a fost de 32%.

Figura 4.3.7

Figura 4.3.7.

Determinarea conținutului de cenușă

Tabel 4.3.8.

În tabelul 4.3.8. cenușa se încadrează între valorile 0,14 g la soiul Flamura și 0,17 g la soiul Crișana.

Figura 4.3.8

Determinarea pH-ului

Tabel 4.3.9.

În tabelul 4.3.9. sau înregistrat valori ale pH-ului între 6,56 la soiul Arieșan și 6,74 la soiul Alex.

Figura 4.3.9.

4.4. Determinări fizice

Determinarea masei hectolitrice (MH)

Tabel 4.4.1.

În tabelul 4.4.1. MH-ul se încadrează între 77,9 kg/hl soiul Alex și 82,9 kg/hl soiul Lovrin. Umiditatea fiind și ea încadrată între valorile 12,4 kg/hl soiul Crișana și 13,5 kg/hl Flamura; iar temperatura între 15,7kg/hl soiul Lovrin și 19,7kg/hl soiul Alex.

Figura 4.4.1

Determinarea masei a 1000 boabe

Tabel 4.4.2.

În tabelul de mai sus soiul Ardeal 346,66 g are cel mai mic MMB, iar soiul Dropia 466,66 g îl are cel mai mare MMB.

Figura 4.4.2.

Producții obținute la cele 7 soiuri ORADEA, 2011

Tabel 4.4.3.

În tabelul 4.4.3. sau înregistrat producții cuprinse între 3,423 kg/ha soiul Dropia și 5,981kg/ha soiul Arieșan.

Figura 4.4.3.

Producțiile medii de grâu realizate de variantele studiate la Oradea în anul agricol 2009-2010

Tabel 4.4.4

DL5%= 780 Kg/Ha

DL1%= 1057 Kg/Ha

DL0,1%= 1415 Kg/[NUME_REDACTAT] tabelul 4.4.4. cea mai mică producție de grâu s-a înregistrat la soiul Arieșan 5,946 kg/ha iar cea mai mare producție la soiul Dropia 7113 kg/ha.

Producțiile realizate de soiurile de grâu testate în ultimii 3 ani ORADEA

2009-2011

Tabel 4.4.5.

DL5% = 1437 398 780 872

DL1% = 1947 539 1056 1181

DL0,1% = 2607 722 1415 1581

În tabelul 4.4.5. sau înregistrat valori medii cuprinse între 5140 kg/ha soiul Arieșan și soiul Alex 6109 kg/ha , pe anul 2009. Pe anul 2010 sau înregistrat valori între 3164 kg/ha soiul Alex și 4706 kg/ha soiul Crișana. Pe anul 2011 au fost valorile minime la soiul Arieșan 5946 kg/ha și maxime la soiul Dropia 7113 kg/ha.

Figura 4.4.5

[NUME_REDACTAT] vegetală reprezintă temelia întregi vieți de pe pământ. În mod direct sau indirect, toate ființele, inclusiv omul, își bazează existența pe speciile existente. Pentru om, dacă de la începuturile sale, această lume deosebit de complexă a vegetalelor, a fost hrană, combustibil, adăpost și leac. Oricât d puternic și evoluat este omul epocii moderne, el a rămas si va rămâne dependent de vegetale. Toată lumea cunoaște cel puțin câteva din cereale: grâu, porumb, orez, orz, secară și alimentele care se fabrică din acestea, pâine,făină, paste făinoase, cereale pentru micul dejun.

Cerealele au fost consumate încă din timpul oamenilor primitivi și chiar dacă lumea poluează și totul se schimbă în grabă în jurul nostru, totuși cereale nu-și ierd din importanță ba din contră câștigă din ce in ce mai mult teren pentru că sunt ușor de obținut și oferă hrană de calitate.

Calitatea materiei prime reprezintă o cerință esențială pentru a obține produse finite de calitate. Grâul este materia primă pentru industria de morărit și panificație iar calitatea sa influențează în mod hotărâtor calitatea produselor de panificație, biscuiți, paste făinoase.

Pe plan mondial se acordă o mare importanță anchetelor calitative anuale privind recolta de grâu. Acestea sunt deosebit de utile atunci când rezultatele sunt făcute publice cât mai repede posibil după terminarea recoltării și când prelevarea probelor din zonele de cultură sunt mai reprezentative. Astfel, în țările cu tradiție privind cultivarea grâului(SUA și Franța) acest tip de anchete sunt realizate de specialiști de la oficii și institute de importanță națională, mari concerne industriale i centre de analiză cerealiere. Rezultatele anchetelor respective sunt reprezentative pentru valorile indicelor de calitate ai grâului care va preleva în cursul anului respectiv.

Azotul total și proteina obținută la soiurile studiate a avut cele mai mici valori soiul Alex 9,30% proteină , respectiv 1,631% azot total, iar cele mai mari valori le-a avut soiul Dropia 11,65 proteină și 2,044 azot total

MH-ul se încadrează între 77,9 kg/hl soiul Alex și 82,9 kg/hl soiul Lovrin. Umiditatea fiind și ea încadrată între valorile 12,4 kg/hl soiul Crișana și 13,5 kg/hl Flamura; iar temperatura între 15,7 kg/hl soiul Lovrin și 19,7 kg/hl soiul Alex.

Cenușa are valori cuprinse între valorile 0,14% la soiul Flamura și 0,17% la soiul Crișana.

Glutenul umed al soiurilor de grâu studiate se încadrează între 32% soiul Crișana și 37% soiul Arieșan(gluten umed fertilizat), iar la soiul Crișana cu 22% și soiul Alex, Arieșan cu 27% (gluten umed nefertilizat).

Producțiile medii la soiurile luate în studiu sunt cuprinse între 5140 kg/ha soiul Arieșan și soiul Alex 6109 kg/ha , pe anul 2009. Pe anul 2010 sau înregistrat valori între 3164 kg/ha soiul Alex și 4706 kg/ha soiul Crișana. Pe anul 2011 au fost valorile minime la soiul Arieșan 5946 kg/ha și maxime la soiul Dropia 7113 kg/ha .

Din analiza datelor privind calitatea producției reiese faptul că glutenul umed datorită tehnologiei și condițiilor climatice din anul 2011 au fost foarte mici respectiv 16,9% la Lovrin comparativ cu 2010 unde Lovrin a avut 34%, celelalte soiuri au fost între aceste valori în afară de soiul Crișana care a depășit limita minimă de caracterizare a glutenului umed 24,5% în anul 2011, iar în anul 2010 conținutul a fost de 32%.

În concluzie în urma întocmirii acestei licențe am aflat mai multe despre tehnologia de cultivare a grâului și mi-am îmbogățit cunoștințele și cu unele aplicabilități ale metodelor și tehnicilor de determinare a calității grâului. De asemenea eu cred că pentru a obține producții superioare din punct de vedere calitativ și cantitativ se recomandă aplicarea metodelor și tehnicilor moderne atât la cultivare cât si ceea ce privește controlul materie prime .

Bibliografie

1. Banu C și colab. Manualul de industrie alimentară, vol. II, [NUME_REDACTAT] București,2000

2. [NUME_REDACTAT], Tehnologia și controlul calității în industria morăritului,[NUME_REDACTAT] de Jos,Galați,2004.

3. [NUME_REDACTAT], Bârnaure V, Fitotehnie,[NUME_REDACTAT],București 1979

4. [NUME_REDACTAT] și colab. Controlul calității în industria panificației, [NUME_REDACTAT], Galati,2007.

5.[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Industria panificației și a produselor făinoase, [NUME_REDACTAT] Company, București, 2001.

6. Colecția de standarde pentru industria de morărit, panificație, COC, București, 1988.

7. [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] din Oradea 2006.

8. [NUME_REDACTAT], Agrotehnie diferențiată, [NUME_REDACTAT] din Oradea,2006

9. [NUME_REDACTAT] Fitopatologie. Bolile plantelor cultivate, ediția a-II-a al [NUME_REDACTAT] București, 2001

10.[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Metode de analiză chimice și fizice folosite în Agricultură, [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Române, 1963

11. [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Controlul calității în industria panificației, Metode de analiză, [NUME_REDACTAT] Galați 2007.

12. Gh. Ciobanu, C. Domuța, [NUME_REDACTAT], Factori de risc pentru agricultură, [NUME_REDACTAT] din Oradea, 2007, M. Șandor, C. Domuța, Modification of the wheaty yield for panification under influence of the base soil tillage in the Crișurilor plaine conditions.

13. Gh. Ciobanu, C. Domuța, [NUME_REDACTAT] în Crișana, [NUME_REDACTAT] din Oradea, 2003

14. [NUME_REDACTAT], C. Domuța, [NUME_REDACTAT], Gh. Bunta, Gh. Tirpe, E. Bucuran, N. Csep, M. Șandor, Gh. Lăzău, Tehnologia culturii grâului in [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] din Oradea, 2003

15. [NUME_REDACTAT] Materii prime vegetale. Depozitare și păstrare, [NUME_REDACTAT] din Oradea ,2004

16. [NUME_REDACTAT], Tehnologia și controlul calității în industria alimentară, Îndrumător de lucrări practice, [NUME_REDACTAT] din Oradea 2009.

17.[NUME_REDACTAT] Munteanu, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Marcel M. Duda, Dan I. [NUME_REDACTAT], Editura AcademicPres, Cluj-Napoca,2008

18. M. Șandor, Lucrări practice de control tehnologic al materiilor prime vegetale, EdituraUniversității din Oradea, 2009.

19. M. Șandor, Tehnologia si controlul materiilor prime,[NUME_REDACTAT] din Oradea,2008.

20. Moraru C.,Danciu I., Gheorghe D. Metode de analiză la cereale, făinuri și produse derivate, vol.I II, III, [NUME_REDACTAT] din Galați, 1975/1980/1983.

21. [NUME_REDACTAT], Materii prime vegetale în industria alimentară,Editura AcademicPres, Cluj-Napoca, 2008

22. Reviste, Ferma,[NUME_REDACTAT],Ecomagazin, [NUME_REDACTAT].

23. STAS 6283/1-1983- Grâu- Determinarea conținutului de gluten si a indicelui de deformare a glutenului, din Culegerea de [NUME_REDACTAT], ASRO, București.

24.Standarde de calitate pentru cereale si produse de măciniș (SR, SR ISO), 1994-2001.

25. Thierer V., Determinarea calității produselor agricole vegetale, [NUME_REDACTAT],București,1971.

26. www.e-referate.ro

27. www.agra.ro

28. www. revista-ferma .ro

Cele 7 soiuri de grâu studiate

Biluțele de gluten

Determinarea pH-ului

Cântărirea probelor

Cenușa obținută

Mineralizarea și Distilarea azotului total

Masa a 1000 boabe

Determinarea indicelui de cădere

Determinarea glutenului umed

Agitator pentru glutenul umed

Balanță pentru probe

Etalonarea pH metrului

Aspecte din câmp la soiurile de grâu cercetate

[NUME_REDACTAT]