. Cercetari Etiopatogenetice, Imunologice Si Epidemiologice In Raia Psoroptica la Bubaline

Abstract

The studies between 2003-2005 at SCDCB- Sercaia, Brasov district were conducted in order to establish the evolution of psoroptic mange in buffaloes and regarding this etiopathogenesis, epidemiology and immunology. Psoroptic mange was induced by Psoroptes ovis, with different body measures for males (smaller) and females (bigger) was present in 9,72% (2003-2004) and 6,43% (2004-2005) in the entire heard (257-264 animals) only in adult animals (5-13years). The body regions most affected were: the sacral region, the sacro-coccigian region, the glutean region, the coxal tuberosity region and the dorso -lumbar region.

Histologically, there were identified: crusts, the destruction of the keratin layer; large spaces between the derma layers, congestion and edema in the papillary derma. There more noticed same differences in the leukocyte formula, between the healthy animals (16,8±5,54% eosinophyles) and the infected ones (4,2±2,85% eosinophyles). The globulin values more 4,2 times higher in buffaloes with psoroptes mange, than in the healthy ones.

The serum lysozim was higher in healthy animals (0,68±0,82μg/ml) than in the infected ones (0,3± 0,22 μg/ml).

The immunodifusion showed a characteristic reaction for one sample from animals with psoroptic mange, when it was used the psoroptes antigen with a quality of proteins of 12,5 mg/ml. In the second faze, the serum from the animals with maximum risk of infestation has induce precipitation when put in contact with the concentrated psoroptic antigen. The lactoserum from adult buffaloes has showed precipitation reactions when put in contact with both types of antigen: concentrated one 1275 mg/ml total protein and the diluted one 2,7 mg/ml total protein.

The descriptive epidemiological analysis of the psoroptic mange in buffaloes from SCDCB Sercaia between 2003-2005 showed that there are 2 categories of animals: with maximal infestation risk – adult animals 5-13 years of age and with minimal infestation risk – the other age range.

Partea I – Considerații generale asupra râiei psoroptice la bubaline

Introducere

La ora actuală, atât la nivel național, cât și internațional, se pune un accent deosebit pe creșterea bubalinelor. Acest fapt se datorează potențialului biologic al speciei caracterizat prin: longevitate productivă mare (în medie 20 de ani); valorificare bună a resurselor furajere care nu intră în hrana altor specii. Din punct de vedere economic creșterea bubalinelor oferă avantajele calității laptelui și a cărnii, neexistând restricții privind exportul acestor produse în Uniunea Europeană (Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor și Mediului, 2004). Se consideră că bubalinele sunt perfect adaptate condițiilor din România, fiind specie rezistentă la factorii climatici, la sistemul de creștere (extensiv, semi-intensiv, intensiv) și la evoluția bolilor.

1. Etiologie

Râia psoroptică este o dermatită pruriginoasă, foarte contagioasă, care evoluează mai ales toamna și iarna la bovinele crescute și întreținute în adăposturi neigienice, cu exces de umiditate; afectează mai ales animalele crescute pentru producția de carne.

Este produsă de paraziți încadrați taxonomic în:

Îngrengătura Artropoda ;

Clasa Arahnida ;

Ordinul Acarina ;

Familia Psoroptidae ;

Genul Psoroptes

FAMILIA PSOROPTIDAE

Cuprinde acarieni care parazitează pe suprafața pielii gazdelor și mai rar în straturile superficiale ale epidermei. Morfologic, sunt acarieni cu dimensiuni relativ mari, ajungând la 0,3-0,7mm. Psoroptidele au rostrul lung, ascuțit, picioare dezvoltate, lungi care depășesc evident conturul corpului (primele două perechi depășind lungimea rostrului, iar ultimele două marginea corpului) ; tarsele se termină prin gheare sau ventuze prezente la unele sau la toate memebrele. Masculii prezintă lobi opistosomali și ventuze copulatoare, iar femelele pubere au tuberculi copulatori. Pe prodosoma există peri și spini de dimensiuni mici.

Toate stadiile rămân la suprafața pielii, unde se hrănesc cu serozități, celule descuamate (aceasta facând posibilă cultivarea in vitro) și chiar hematii (Bussiéras și Chermette, 1991).

Genul Psoroptes

Acarienii genului Psoroptes au aspect alungit și sunt voluminoși (0,5mm la femelele ovigere). Corpul lor este moale, alb-sidefiu, iar rostrul este de două ori mai lung decât lat. Ventuzele tarsale au pediculi uniți ; pretarsul este lung și trisegmentat.

Determinarea speciilor acestui gen, pe baza unor particularități morfologice si biologice, este încă in discuție. Specificitaea de gazdă este deseori folosită ca argument în diferențierea speciilor (Pruett și colab., 1986).

în cazul bovinelor, cea mai frecventă râie este cea psoroptică, afectând mai ales animalele crescute pentru producția de carne. Este produsă de Psoroptes bovis (Sin. : Psoroptes communis var. bovis, Psoroptes equi var. bovis, Psoroptes ovis).

În efortul de a clarifica statusul speciilor acarienilor din genul Psoroptes, Zahler și colab. (2000) propune încadrarea taxonomică moleculară studiind spațiul secundar inter-transcris al genelor rARN. Studiul a fost făcut pe un număr de 15 acarieni din genul Psoroptes, colectați de la iepure, capre, oi și bovine originare de pe 4 continente. Rezultatele indică o aparentă lipsă de specificitate de gazdă, ce face ca acești paraziți să afecteze mai multe specii , aceasta conducând la o răspândire geografică foarte largă. Din punct de vedere morfologic și molecular au fost diferențiate următoarele specii : Psoroptes cuniculi, Psoroptes ovis, Psoroptes cervinus.

Psoroptes bovis (Psoroptes ovis) este un acarian de formă ovală, cu rostrul și memebrele lungi, depășind conturul corpului, la mascul prechea a patra fiind mai scurtă. Prezintă pretars lung, trisegmentat și ambulacre bine dezvoltate în formă de trompetă pe perechile 1, 2 și 3, la mascul și 1, 2 și 4, la femelă.

Masculul măsoară 410-470 μm lungime și 310-345 μm lățime. Lobii lor opistosomali proemină posterior și sunt pervăzuti cu 5 sete de dimensiuni variabile, în raport cu specia, îndeosebi a 2-a de pe partea laterală, așa-numita setă opistosomală. Wright și colab. (1984) contestă valoarea taxonomică a acesteia. Prima setă este scurtă și fină. Masculii prezintă o pereche de ventuze copulatoare ventrale cu ajutorul cărora ei se atașează la tuberculii posteriori ai tritonimfelor femele, în vederea fecundării. Dorsal prezintă o placă mare, sclerificată, histerosomală, prin care ei pot fi ușor identificați (Rinner și Wright, 1981).

Femela ovigeră are lungimea de 560-700 μm și lățimea de 390-400 μm. Pe fața ventrală, la nivelul coxei II, prezintă deschiderea genitală. Femelele adulte și toate stadiile nimfale au pretarse lungi, bisegmentate. De la tarsul piciorului 3 pornește un fir lung, asemănător cu un bici. Pe marginea posterioară a corpului, lateral de anus, se găsește bursa copulatoare care este conectată, printr-un conduct, la o deschidere internă prin care spermatozoiții ajung în zona ovariană, unde are loc fertilizarea (Rao și colab., 1974).

2. Bioecologia acarienilor din genul Psoroptes

în cadrul ciclului vital al fiecărei specii de acarieni, există etape vulnerabile, în care intervenția omului poate fi încununată de succes și altele în care viața acarianului nu poate fi periclitată decât cu cheltuieli greu de asigurat, cu mult peste limita eficienței economice. De aceea, prima acțiune care trebuie intreprinsă este aceea a cunoașterii biologiei speciei avută în vedere, în condițiile concrete, particulare ale unei anumite zone.

Particularitățile relațiilor ectoparazitului acarian cu gazda sa sunt extrem de interesante și cunoașterea lor poate furniza informații de care trebuie să se țină seama în stabilirea metodelor și a căilor de luptă. Prezintă importanță durata contactului cu gazda, straturile tegumentare implicate, modul de hrănire și natura hranei prelevate de la gazdă, rezistența în mediul exterior și posibilitatea supraviețuirii pe alte gazde, durata ciclului evolutiv, existența sau absența hipobiozei ș.a.

2.1. CICLUL EVOLUTIV

Râia psoroptică a bovinelor se localizează, la debutul bolii, în principal la nivelul foselor ischio-anale. În infestații masive, mai ales la tineret, apar leziuni în regiunea gâtului, grebănului, având tendință de extindere în regiunea costală, flancuri, perineu (Pouplard și colab., 1990).

Psoropții au fost considerați ca fiind simpli saprofiți care nu devin paraziți reali decât în anumite circumstanțe : alimentație necorespunzătoare, igienă insuficientă, stabulație hibernală, etc. În urma unor observații privind infestările experimentale, această teorie a fost infirmată de diferiți autori (Pouplard și Detry, 1981 ; Guillot și Meleney, 1982 ; Cole și colab., 1994) care au demonstrat caracterul patogen al psoropților.

Acesți paraziți nu sapă galerii, ei trăind la suprafata epidermei unde se hrănesc cu celule cheratinizate. Pot, însă, să patrundă în straturile cornoase ale epidermei ajungând astfel la nivelul endolimfei produsă de corpii mucoși Malpighi. La ora actuală se discută încă problema modului de nutriție a acestui acarian. În acest sens, Wright și DeLoach (1981) utilizând hematii marcate cu crom radioactiv, demonstrează nutriția hematofagă a parazitului. La ovine, Psoroptes ovis se hrănește mai ales cu lipidele produse de epidermă (Sinclair și Kirkwood, 1983).

Ciclul biologic cuprinde cinci stadii : ou, larvă, protonimfă, tritonimfă și adult, deosebite morfologic. Femelele pontează ouă grupate în mici excavații de la nivelul pielii sau sub crustele umede. Eclozionarea larvelor hexapode are loc în decurs de 3-10 zile, în funcție de diferiți factori : în condiții optime ecloziunea se realizează în 78 – 88 ore ; la o distanță de 5 cm de corpul animalului, ecloziunea se realizează în decurs de 10 zile. Perioada larvară durează 2 – 4 zile. După 2-3 zile se formează protonimfele care sunt diferențiate sexual și care după câteva zile intră într-o perioadă de hipobioză (quiescență) de cca 30 ore, năpârlesc și se transformă în tritonimfe. Acestea intră și ele în hipobioză câteva ore, năpârlesc transformându-se în masculi și femele adulte. Femela fecundată pontează în jur de 90 de ouă în cursul unei vieți productive care durează 30-40 zile. Durata totală a ciclului este de 12-21 zile, în raport cu condițiile de mediu.

2.2. REZISTENȚA ACARIENILOR ÎN MEDIUL EXTERIOR

În ceea ce privește acarienii din genul Psoroptes, rezistența elementelor parazitare este considerată mai mare în timp față de cea a sarcoptidelor. Având nișele pe tegumentul acoperit cu lână sau păr lung, suportă mai bine variațiile factorilor climatici. Ouăle îndepărtate odată cu lâna sau cu crustele, la câțiva cm. de piele, embrionează o parte, altele fiind distruse. În condițiile mediului exterior, desprinși de tegumentul gazdei, psoropții rămân viabili, dacă umiditatea este convenabilă, până la 45 de zile, iar adulții în faza de hipobioză rezistă 5-6 luni.

La 6-8°C și U.R. 85-90%, psoropții rezistă 45-60 zile, iar la 0-3°C și umiditate redusă rezistă până la 3 săptămâni. Temperaturile negative îi distrug în câteva zile. După unii autori (Dulceanu, 1995), supraviețuirea în afara gazdei ar putea atinge un interval de 6 luni, timp în care psoropții ar intra într-o stare de diapauză. În general, femelele supraviețuiesc mai mult decât masculii, ele putând rezista până la 48 de zile la temperaturi cuprinse între 5-25°C ș U.R. 70% (Liebisch și colab., 1985).

După Wilson și colab. (1977), Psoroptes ovis rezistă la temperaturi de până la 7,8°C între 13 și 38 de zile, iar la temperatura camerei, timp de de 11-13 zile. în 1981, Arlian și colab. afirmă că după 19-21 zile de refrigerare la temperaturi cuprinse între 2°C și -6°C, psoropții își reiau activitatea normală, deși numai 10% dintre ei supraviețuiesc mai mult de 2 săptămâni ; la 37°C doar câțiva trăiesc după 5 zile și toți sunt morți după 9 zile.

Pouplard și colab. (1990) au evaluat supraviețuirea psoropților în condiții de laborator, astfeoropților în condiții de laborator, astfel : s-au utilizat plăci Petri cu diferite substraturi – pene, pelicule, cruste, deșeuri de pește sau crustacei uscați. În fiecare placă Petri a fost asigurată o atmosferă perfect umedă. Fiecare placă a conținut psoropți adulți, nimfe, larve și ouă. Psoropții păstrați în condiții de laborator au supraviețuit în jur de 10 zile, exceptând femelele ovigere, care au supraviețuit 20 de zile.

Supraviețuirea nu înseamnă însă și conservarea puterii infestante. De regulă, acarienii supraviețuitori devin incapabili de a iniția o nouă infestație. Puterea infestantă scade progresiv atunci când psoropții se află în afara gazdei, astfel încât după 10-20 zile se apropie de 0, chiar dacă suprviețuirea se poate prelungi până la 28 zile în condiții de mediu cu temperaturi sub 10°C. La temperatura camerei, capacitatea de infestare nu se păstrează peste 10 zile, iar viabilitatea poate ajunge la 13 zile. La temperaturi cuprinse între 2-6°C, infestivitatea se menține maximum 17 zile, iar supraviețuirea 18-21 zile (Cosoroabă, 1994).

Supraviețuirea lui Psoroptes cuniculi, fiind particulară, este mai bine studiată. Supraviețuirea globală pentru majoritatea temperaturilor testate este maximală la o umiditate relativă de 100%. Totuși la o temperatură de 5°C curba se inversează, acarienii rezistând mai bine la temperaturi joase și umiditate ridicată.

Există unele particularități evolutive în funcție de condițiile de microclimat. Astfel, dezvoltarea embrionară la Psoroptes cuniculi la 38°C și U.R. 85-90% se produce în 20 ore, cea larvară se face în 2-4 zile, iar ciclul integral durează circa 10 zile (Ribbeck, 1976). Dezvoltarea in vitro se finalizează în decurs de 3 săptămâni. În condiții cu variații termice, de umiditate și intensitate luminoasă, dezvoltarea unei generații complete poate dura până la 3 luni. Un alt exemplu ar fi cazul lui Psoroptes ovis, la care femelele izolate de pe corpul animalelor, timp de 8-10 zile, nu depun ouă și își pierd capacitatea infestantă. Toate stadiile parazitare sunt influențate semnificativ de regimul termic și acțiunea razelor ultraviolete, ultimele cu efecte marcante ovocide și acaricide.

Sensibilitatea mare la deshidratare explică, probabil, diminuarea populațiilor de acarieni și a cazurilor de râie în perioada de vară la toate latitudinile.

în general remisiunile infestațiilor la bovine, în timpul verii, se realizeză numai dacă este vorba de râie corioptică (Sweatman, 1956) sau psoroptică (Guillot, 1982).

Studiile efectuate de Kirkwood (1986) privind evoluția râiei psoroptice la ovine, arată că Psoroptes ovis supraviețuiește, în perioada estivală, la nivelul foselor infraorbitale, în urechi, în spatiul interdigital și regiunea ingvinală. La bovine apar nișe ecologice și la nivelul moțului și baza coarnelor (Bussiéras, 1987), aceasta datorându-se tratamentelor sumare efectuate prin aspersiuni cu substanțe antiparazitare din grupa organo-fosforicelor. Încă din anul 1949, Spence (cit. de Pouplard și colab, 1990) arăta că femelele adulte sunt majoritare, în timpul verii, la nivelul nișelor ecologice enumerate mai sus. Femelele prezintă o rată mai redusă a pontei, aceasta fiind în relație directă cu umiditatea scăzută a regiunilor afectate și a perioadei estivale. Kirkwood (1985) demonstrează că populațiile de acarieni din aceste nișe de supraviețuire sunt mai numeroase iarna decât vara. Aceste constatări au dus la elaborarea a două ipoteze : dacă metabolismul acarienilor este diminuat vara (ipoteza unei rate reduse de pontă), aceștia ar putea fi în acest moment mai puțin sensibili la substanțele acaricide ; dacă din contră, activitatea acarienilor este invariabilă și reducerea lor estivală este determinată de o diminuare a capacității de supraviețuire, această perioadă ar fi ideală pentru actul terapeutic și aplicarea planurilor de eradicare.

2.3. SPECIFICITATEA GAZDEI

în general, supraviețuirea acarienilor pe alte specii de animale gazdă, deși posibilă, este limitată în timp. Se pare că pentru fiecare acarian parazit (Sarcoptes, Psoroptes, Corioptes), transmiterea interspecifică este posibilă, dar necesită un contact direct între speciile de animale gazdă. Probabilitatea redusă a existenței acestor contacte determină importanța epidemiologică redusă a acestui mod de transmitere.

Meleney (1967) arăta că iepurele poate fi infestat cu Psoroptes ovis. Transmiterea varietății ovine a lui Psoroptes ovis la bovine și cea a varietății bovine la ovine (Roberts și Meleney, 1971) a fost studiată în 1979 și de Zielasko. Studiile acestuia demonstrează că la animalele infestate experimental nu se produc leziuni, dar se observă reproducerea acarienilor; Psoroptes ovis a supraviețuit în medie 3 luni pe pielea bovinelor, în timp ce psoropții de la bovine au fost activi, la ovinele infestate, numai 4 săptămâni. Totuși, O’Brian (1994) susține că infestările experimentale a bovinelor prin contact cu ovinele parazitate sau prin depunerea acarienilor pe suprafața pielii bovinelor, sunt dificil de reprodus.

Statutul diferitelor specii sau varietăți ale genului Psoroptes, ramâne incert: Psoroptes cuniculi și Psoroptes ovis sunt interfecunde (Wright și colab., 1983), iar profilurile lor electroforetice nu se diferențiază (Boyce și Brown,1991); testele ELISA utilizate pentru detectatrea anticorpilor la animalele cu râie utilizează antigen produs de Psoroptes spp. prelevat de la alte specii decât cea studiată (Ficher, 1983; Wassal și colab., 1987).

Cu toate acestea există sușe adaptate la gazda specifică. În acest sens, Roberts și Meleney (1971) arată că există între sușe diferențe în ceea ce privește capacitatea de supraviețuire în perioada estivală, rezistența la substanțele acaricide și capacitatea de inducere a leziunilor.

În 1981, DeLoach și Wright studiind comportamentul alimentar al psoropților, clarifică alte aspecte privind noțiunile de sușe sau varietăți: Psoroptes cuniculi și Psoroptes ovis (plasați experimental pe un iepure a cărui hematii au fost marcate cu crom radioactiv) consumă aceași cantitate de sânge. Volumul de sânge ingerat în această situație reprezintă, însă, de 10 ori cel igerat de Psoroptes ovis pe gazda specifică reprezentată de bovine. În mod normal în tubul digestiv a lui Psoroptes ovis prelevat de pe gazda lui preferențială – ovinele, sunt detectate numai globule lipidice. Atunci când parazitul a fost transferat experimental pe iepure, în tubul digestiv al acestuia s-a evidentiat prezența hemoglobinei (Rafferty și Gray, 1987).

Reușita transferului lui Psoroptes cuniculi pe ovine necesită o selecție prealabilă a populației de acarieni. Această selecție se poate realiza prin inocularea de ivermectină la iepurii donatori. Preselecția este necesară datorită faptului că în interiorul unei populații de Psoroptes cuniculi există variante minoritare a căror comportament alimentar diferă de sușa majoritară, la acestea contactul cu ivermectina fiind limitat. Varianta minoritară nu ingeră plasmă sanguină, hrănindu-se cu globule lipidice superficiale (Lonneaux și Losson, 1996).

3. Epidemiologie

Este cea mai frecventă râie a bovinelor, în special a celor crescute pentru carne. Considerată ca deosebit de păgubitoare, este răspândită, în general, în toată lumea. Contaminarea bovinelor se realizează prin contactul direct al subiecților bolnavi cu cei sănătoși și indirect prin intermediul obiectelor infestate. Sursele de poluare sunt animalele bolnave și obiectele contaminate, acarienii putându-se deplasa în mediu pe o rază de 1 m. În general, există numai riscul contaminării intraspecifice sau limitat la specii înrudite.

Prolificitatea femelelor de Psoroptes spp. este ridicată. Rata circadiană a pontei este de aproximativ 5 ouă; într-o perioadă fertilă de 30-40 zile se ajunge la 100 ouă. Ribbeck (1976) arată că productivitatea unei femele poate fi de 15-100 ouă.

Extensivitatea de circa 50% în efectivele contaminate (ovine, bovine și iepuri) favorizează izbucnirea și evoluția enzootică a focarelor. În sezonul umed și rece femelele au prolificitate mare, iar raportul între sexe este de 1-2 masculi la 4 femele.

Receptivitatea raselor de bovine la infestația cu Psoroptes ovis este variabilă. În Belgia, râia psoroptică este citată ca fiind o problemă a crescătoriilor de bovine din rasa Blanc-Bleu Belgiană (Pouplard și colab., 1990), în timp ce la rasa Pie-Noir nu evoluează această afecțiune. În 1979, Hourigan, comentând evoluția focarelor de râie psoroptică declarate în S.U.A. în ultimele decenii, arată că boala nu a atins niciodată crescătoriile de vaci de lapte. În Italia, Restani și colab. (1988) susțin că râia psoroptică afectează numai rasele de carne, prevalența ei fiind nulă în cazul raselor de lapte. În Israel, Yeruham și colab. (1981), în cursul unei anchete epidemiologice efectuate în 109 crescătorii de vaci de lapte, nu au pus în evidență nici un caz de râie psoroptică. În general, majoritatea studiilor râiei psoroptice au fost făcute pe bovine crescute pentru producția de carne: rasa Hereford în S.U.A. (Meleney și colab., 1982; Boisvenue și Groves, 1982); rasa Charolais în Franța (Euzéby și colab., 1981), Germania (Heinze-Mutz și colab., 1993) și Danemarca (Henriksen și colab., 1983). Ficher și Wright (1981b) au comparat susceptibilitatea raselor Brahman și Hereford aflate în stabulație liberă. Toți vițeii din rasa Hereford prezentau leziuni după 4 săptămâni de la infestarea lor experimentală, iar după 8 săptămâni, majoritatea vițeilor necesitau tratarea leziunilor. Animalele din rasa Brahman nu au prezentat leziuni în timpul experimentului care a durat 3 luni. În România, au fost înregistrate focare de psoroptoză la rasele și metișii de Holstein, Friză și Bălțată Românească, precum și la bubaline (Zarzără, 1980, cit. de Șuteu, 1996).

Există o serie de factori predispozanți în izbucnirea focarelor de râie: rezistența individuală a animalelor; afecțiunile intercurente; intervenția unor stress-ori care diminuează reactivitatea gazdelor; subnutriția și mai ales carențele vitaminice și minerale; unele disendocrinii; factorii microclimatici necorespunzători care converg în ansamblu spre modificarea răspunsului defensiv al gazdelor. În general, dismineralozele, avitaminozele, în special avitaminoza A, carențele proteice și alte afecțiuni cronice favorizează instituirea procesului psoroptic. În acest sens, însă, cercetări experimentale recente arată că alimentația deficitară și lipsa de igienă a adăposturilor nu explică toate cazurile de râie, existând variații individuale de receptivitate (Bussieras și Chermette, 1991).

4. Diagnosticul

Pentru a putea stabili cu precizie diagnosticul etiologic al acestor importante acarioze cutanate, se impune recurgerea la metode : anatomo-clinice, epidemiologice și de laborator care cuprind metode microscopice, histologice și imunologice (serologice, intradermice).

Examenele clinice, orientative, deși uneori cu mare siguranță, se impune a fi confirmate etiologic prin examene microscopice. Evoluția râilor fiind frecvent asociată cu alte afecțiuni : carențiale, infecțioase, micotice, etc., va trebui stabilit diagnosticul diferențial pentru fiecare tip de râie.

În general, dismineralozele, avitaminozele, în special avitaminoza A, carențele proteice și alte afecțiuni cronice favorizează instituirea procesului psoroptic. În acest sens, însă, cercetări experimentale recente arată că alimentația deficitară și lipsa de igienă nu explică toate cazurile de râie, existând variații individuale de receptivitate (Bussieras și Chermette, 1991).

Leziunile produse de psoropți sunt direct atribuite acțiunii lor de hrănire și a simplei prezențe pe piele. La acestea se poate adăuga acțiunea salivei injectate în timpul hrănirii și invaziei secundare a altor agenți patogeni. La animalele intens parazitate devin importante pierderile de lichide tisulare și de electroliți, asociate cu dereglările balanței termice (Cosoroabă, 2000).

În timpul hrănirii, psoropții erodează pielea gazdei cu ajutorul chelicerelor determinând producerea unei exsudații abundente la suprafața pielii. Materialele injectate de acarian în piele cauzeză un prurit intens care se asociază inflamațiilor, balonărilor și exudațiilor limfatice și citoplasmatice. Veziculele și pustulele, astfel formate se sparg, iar lichidele scurse (care conțin și limfă) se solidifică amastecându-se cu detritusuri celulare, fire de păr și particule de praf. În acest fel se formează cruste caracteristice care sunt desprinse de la suprafața pielii prin creșterea părului din foliculii care nu sunt prea sever afectați (Soulsby, 1982).

4.1. Diagnosticul anatomo – clinic

Primele leziuni cutanate apar pe greabăn, moț și regiunea caudală. Simptomele, apărute la 8-10 zile sau mai târziu de la contaminare, constau într-un prurit foarte intens, în pseudotundere, vezicule care conțin un lichid seros, iar prin spargere exsudatul aglutinează perii și formează cruste. Leziunile apar în regiunea caudală și au tendință la difuzare pe regiunile învecinate. Boala evoluează acut, iar din cauza pruritului extrem de intens animalele nu se pot hrăni și odihni normal, slăbesc și scade producția de lapte. Scărpinarea generează răni care se complică septic, ceea ce modifică starea generală a animalelor bolnave, devenind foarte slăbite. În astfel de stări, mortalitatea este posibilă la animale tinere (Șuteu și Dulceanu, 2001). Evoluția bolii este dependentă de rezistența animalelor și de condițiile de mediu. Uneori boala se extinde cu o mare rapiditate, în timp ce în alte cazuri evoluția este cronică, durând mai multe săptămâni. Stadiul bolii generat de formele preimaginale trece neobservat, cu excepția pruritului care apare precoce. În formele cronice pielea se îngroașă, devine rugoasă, uscată, lipsită de elasticitate, iar prin grataj de obiectele dure apar leziuni hemoragice.

Generalizarea leziunilor se produce la animalele cu rezistență nespecifică scăzută și menținute în condiții igienice necorespunzătoare în timpul stabulației din sezonul rece. Atât debutul în zona grebănului, cât și generalizarea sunt favorizate de imposibilitatea de scărpinare (autocurățire). Sistemul de întreținere legat a bovinelor este incriminat ca generator de stress și imunodepresiv. În acest sens, Cosoroabă (2000) arată că psoropții transferați pe animale nelegate, libere, capabile să se protejeze prin scărpinat, bine hrănite și expuse la soare, nu supraviețuiesc decât în regiunile corporale inaccesibile scărpinatului, linsului sau în care părul este lung.

În sezonul de vară, la animalele tratate incorect, râia psoroptică se menține în stadiul subclinic, cu leziuni discrete, mai ales la nivelul pliului cozii. Aceste animale reprezintă surse de paraziți pentru anul următor sau pentru animalele indemne.

Deoarece infestația psoroptică diminuă în timpul pășunatului, s-a considerat că acarienii intră într-o stare de quiescență, din care ies la intrarea în stabulație. Guillot (1982) susține că la pășune, bovinele, fiind libere se pot autocurăți, limitându-se astfel, extinderea psoropților ; în același timp, bovinele menținute legate în timpul verii rămân puternic infestate. S-a constatat că radiațiile ultraviolete determină o reducere a populației de acarieni, dar nu și eliminarea lor totală. Regiunile corporale neexpuse direct razelor solare păstreză acarienii sub formă de infestații oculte, iar în timpul stabulației infrapopulația psoroptică își reia dezvoltarea (Șuteu și Cozma, 1998; 2004a; 2004b Cosoroabă, 2000). Este foarte probabil ca extinderea bolii în timpul iernii să fie efectul modificărilor cutanate existente (Guillot, 1982).

4.2. Diagnosticul de laborator

Examenul microscopic. Manifestările clinice ca pruritul, gratajul, depilația și crustele, plăgile complicate septic situate în regiuni de elecție, asociate cu datele epizootologice, facilitează diagnosticul. Acesta se va confirma însă prin depistarea acarienilor prin examenul microscopic al crustelor. Psoropții sunt vizibili și prin examenul crustelor la lupă.

Examenul histologic. Cu toate că parazitismul este superficial, s-a constatat că toate straturile celulare prezintă modificări: degenerare balonizantă, picnoză, în stratul mucos; polimitoze, în cel bazal; hipercheratoză și paracheratoză în cel cornos (Șuteu și Cozma, 1998; Cosoroabă, 2000). Lonneux și Losson (1996) arată că, în funcție de vechimea și intensitatea procesului invazional, modificările tegumentare alterative, exsudative și proliferative pot fi de grade diferite în raport și cu reactivitatea generală și locală a gazdei.

Imunodiagnosticul. Date recente de imunologie dovedesc inducerea, post-infestație, a răspunsului imun mediat celular și umoral, ceea ce a stimulat introducerea metodelor imunologice de diagnostic (Lonneux și Losson, 1996). Faptul că, după aplicarea tratamentului contra psoroptozei, animalele se mențin seropozitive, la titru serologic scăzut, până la 3-4 luni, împiedică introducerea în practică a diagnosticului serologic (Lonneux și Losson, 1996 ). Sunt experimentate însă și testele cutanate de hipersensibilitate; la animale reinfestate apar reacții imediate, tip I, la inoculare de alergen specific, care ar fi utile în infecții subclinice (Hiepe și Ribbeck, 1982).

4.3 Diagnosticul diferențial

Boala trebuie diferențiată de eczema localizată la baza cozii, hematopinoză, malofagoză și de dermatoza prin carență de zinc. Diferențierea se poate face clinic și microscopic, prin depistarea agentului etiologic.

5. Imunologie și imunopatologie în râia psoroptică la bovine

In zilele noastre, pe plan internațional, există un interes deosebit pentru studierea răspunsului imun indus de acarienii psorici, cercetările efectuate permițând stabilirea unei legături între tipul leziunilor, pe de o parte și reactivitatea animalului, pe de altă parte (Pouplard și colab., 1990; Lonneaux și Losson, 1996). În general, se cunosc aspecte ale răspunsului imunitar indus de acarienii genurilor Sarcoptes și Psoroptes, datele fiind practic absente în ceea ce privește genul Chorioptes. În ceea ce privește răspunsul imun al gazdelor parazitate cu genul Demodex, datele bibliografice se referă în special la carnivore la care demodecia este foarte frecvent diagnosticată, iar implicațiile patogenice sunt deosebit de grave (Bussieras și Chermette, 1991).

Problemele legate de imunologia acestui tip de râie sunt studiate în cazul evoluției acestei afecțiuni la ovine și bovine. Se pare că producerea bolii este condiționată de receptivitatea individuală, nefiind exclusă nici posibilitatea existenței unor populații de acarieni cu virulență diferită (Roberts și Meleney, 1971).

Leziunile macroscopice și microscopice din râia psoroptică a bovinelor indică prezența unei dermatite exsudative perivasculare superficiale (în forma cronică), compatibilă cu dezvoltarea unei reacții de hipersensibilitate de tipul I. În cazurile grave dermatita este însoțită de unele alterări sistemice, cum ar fi: anemie moderată; limfopenie; neutopenie intensă; eozinofilie de diferite intensități; creșterea valorii proteinelor serice totale, a α-, β-, γ-globulinelor; scăderea valorii colesterolului sanguin. Biopsiile medulare efectuate la animalele infestate indică existența unei hiperplazii mieloide, în consecință neutropenia intensă nefiind produsă de către toxine parazitare care ar determina afectarea măduvei. Post-terapeutic, toate alterările hematologice dispar după câteva zile, ceea ce demonstrează că acestea sunt legate de prezența acarienilor vii și nu de cea a unei eventuale toxine aflate la nivelul crustelor (Stromberg și Guillot, 1987).

Producerea de anticorpi specifici anti-Psoroptes a fost demonstrată pentru prima oară în anul 1967, de către Fox și colaboratorii (cit. de Pouplard și colab., 1990) prin utilizarea imunodifuziei în cazul iepurilor infestați cu Psoroptes cuniculi. Confirmarea acestui fapt a fost făcută de Ficher, în 1983 (cit. de Pouplard și colab., 1990), prin utilizarea tehnicii ELISA. Aceste studii au fost apoi extinse la ovine și bovine. Cercetările întreprinse în această direcție au arătat că anticorpii specifici apar în același timp sau la puțin timp după detectarea acarienilor și apariția leziunilor.

Natura și localizarea antigenelor recunoscute de organism rămâne ipotetică. Mai mult decât atât, rolul exact al anticorpilor este controversat. În general, titrul anticorpilor circulanți este proporțional cu extinderea leziunilor, dar Stromberg și Ficher (1986) au emis ipoteza conform căreia la animalele supuse unei prime infestații, tratate și vindecate, apoi reinfestate, se dezvoltă o reacție de hipersensibilitate. Aceasta asigură eliberarea de anticorpi specifici la nivel cutanat și prin apariția unei rezistențe mai mult sau mai puțin accentuate, determină diminuarea fecundității femelelor. Din contră, Pruett și colab. (1986) sugerează că hipersensibilizarea provoacă acumularea de serozități direct utilizabile de către acarieni și, în consecință, favorabilă multiplicării lor. Aceiași autori (1989) confirmă această ipoteză: administrarea de dexametazonă, bovinelor infestate, inhibă imunitatea mediată celular și producerea de anticorpi anti-Psoroptes. Interesant este faptul că aceasta este însoțită de apariția mai tardivă a leziunilor și o încetinire a multiplicării acarienilor.

Producerea și intervenția IgE specifice pentru Psoroptes ovis nu este exclusă; în acest sens Weisbrothe (cit. de Pouplard și colab., 1990), în 1972, a demonstrat, la iepuri infestați cu Psoroptes cuniculi, existența unui fenomen cutanat anafilactic pasiv omolog sau heterolog.

Studiile referitoare la stabilirea reacțiilor de hipersensibilitate, imediată sau întârziată, permit aprecierea rolului acestora în patogenia acestei afecțiuni și implicit a utilității testelor serologice sau cutanate, în vederea depistării purtătorilor asimptomatici.

Studii efectuate pe iepuri au relevat că după injectarea unui extract brut de acarieni, la indivizi sensibilizați, apar fenomene de hipersensibilitate de tip I, III și IV.

Experiențe efectuate pe bovine, întreținute în sistem legat și în stabulație liberă, au relevat că acestea reacționează diferit. Astfel, la bovinele întreținute legat, infestația cu Psoroptes ovis este însoțită de o diminuare a activității limfocitelor T, fenomen declanșat de acțiunea stressului. Pruett și colab. (1989) arată că populațiile limfocitare provenite de la animale reinfestate produc in vitro proliferare în prezența antigenului brut. În cazul animalelor întreținute în stabulație liberă, după o primă infestare, testele de transformare blastică nu relevă nici o alterare a funcțiilor limfocitare, decât în prezența unei proliferări intense determinate de antigen. Losson (1990) arată că reinfestările induc reacții de hipersensibilitate imediată sau întârziată, identice cu cele evidențiate în cazul inoculării intradermice a antigenului.

6. Combatere

Pe plan internațional există un număr foarte mare de produse acaricide, a căror utilizare prezintă avantaje dar, din păcate și dezavantaje importante, toate acestea determinând o situație controversată în combaterea râilor (Pouplard și colab., 1990; Cosoroabă, 2002).

A. organoclorurate

Organocloruratele sunt toxice neurotrope care acționează asupra artropodelor prin contact și secundar prin ingestie, inhibând citocromoxidaza. Cel mai cunoscut este Lindanul care are efect antagonist al acidului gammaaminobutiric (GABA). Tot din această grupă face parte DDT-ul (diclor-difenil-tricloretan) și HCH-ul (hexaclor-ciclo-hexan). Aceste substanțe au fost foarte utilizate în anii ’60 – ’70, ulterior însă au fost puse în evidență probleme de ecologie datorate remanenței acestor substante în mediul exterior; au o mare stabilitate chimică și în plus sunt liposolubile, ceea ce determină acumularea de reziduuri crescute în carne și lapte (șuteu și Cozma, 1998; Losson, 2001; Nueleanu, 2002).

B. organofosforice

Mecanismul de acțiune constă în inhibarea colinesterazei, din acet motiv acetilcolina nu se mai descompune și se cumulează provocând un bloc de depolarizare musculară respectiv o paralizie spastică a paraziților (Cosoroabă, 2000; șuteu și Dulceanu, 2001; Nueleanu, 2002). Aceste molecule au caracter puternic lipofil, traversând ușor și rapid cuticula artropodelor. Artropodele au o colinesterază cu afinitate de 100-1000 de ori mai mare decât cea a mamiferelor, ceea ce facilitează acțiunea acaricidă fără toxicitate reală pentru animalul tratat (Bussieras și Chermette, 1991).

Toxicitate

Organofosforicele au o acțiune puternică sau medie asupra animalelor, organismul având capacitatea de a reduce această acțiune la nivele suportabile, în primele 24 de ore după contact. Chiar dacă fenomenul de cumulare în organism este mult mai redus față de organoclorurate, totuși organofosforicele nu pot fi utlizate în combinație deoarece pot determina cumulare într-o periodă scurtă de timp de la expunere. Spre exemplu, dacă un animal a fost tratat cu un organofoforic sistemic, acest tratament nu trebuie asociat cu aplicarea externă (locală) a unui alt produs din această grupă, deoarece acțiunea combinată a celor două produse poate avea un efect negativ asupra activității colinesterazei. Supradozarea poate determina apariția unor simptome, cum ar fi tremurături, vomitări, sialoree, ataxie, inapetență, anorexie, diaree, dispnee, și chiar moartea aniamlelor. Antidotul este Atropina sulfurică 1%, în doză de 2-5 ml/animal (0,02 – 0,05 g) (șuteu și Dulceanu, 2001; Nueleanu, 2002; Ciser și Galiano, 1997).

Produse comerciale – organofosforicele, acaricide din « a doua generație », pot fi grupate în fosfați (crotoxifox, clorfenvinfos) ; tionofosfați (cumafos, fention – foarte toxice ; diazinon, clorpirifos, fenclorfos – mai puțin toxice) ; tionotiofosfați (malation, dimetoat, fosalon, temefos) ; fosforamide (triclorfon, crufomat). Organofosforicele, ca și produse comerciale, sunt disponibile sub forme de prezentare deosebit de variate.

Indicații și mod de aplicare

Datorită faptului că aceste substanțe nu au efect ovocid, în cazul râilor la bovine (sarcoptică, psoroptică, chorioptică) se recomandă repetarea tratamentului după 10 – 15 zile. Produșii organofosforici sunt utilizați în tratamentul râilor la bovine sub formă de emulsii sau soluții în concentrații de 0,1 – 0,5%, aplicate prin aspersiune.

Contraindicații

Este contraindicată utilizarea organofosforicelor la animalele gestante (efect parasimpaticomimetic), cele slăbite, foarte tinere și la cele care prezintă tulburări digestive.

Bussieras și Chermette (1991) arată că fenomenul de cumulare al organofosforicelor în organismul animalelor și eliminarea acestor substanțe prin lapte impune anumite restricții.

C. Piretrinoidele

Mecanism de acțiune.

Piretrinoidele au o puternică activitate acaricidă, sunt produse de sinteză analoage piretrinelor vegetale, dar mult mai stabile și mai active. Acești esteri lipofili ai acidului cyclopropanic acționează prin contact producând la artropode o hiperexcitație, apoi paralizie (efect « knock-down »). Modul lor de acțiune este incomplet cunoscut : ele perturbă potențialul de acțiune la nivelul neurolemei, prin inhibarea și blocarea permeabilității pentru ionii de sodiu și potasiu. Aceste produse nu trec de pielea sănătoasă dar penetrează bine cuticula acarienilor, fiind lipsite de efect sistemic (Losson, 2001).

Toxicitate

Toleranța este foarte bună, însă, dacă animalul prezintă leziuni cutanate întinse, există pericolul absorbției, respectiv intoxicației. Animalele intoxicate cu piretrinoide prezintă, într-o primă etapă: hipersalivație, vomitări, diaree, hiperexcitabilitate și depresie. Aceste simptome sut confundabile cu cele care se produc în intoxicația cu organofosforice sau carbamați. In cazurile de intoxicație gravă animalele prezintă: hipo sau hipertermie, dispnee, tremurături musculare accentuate, crize de apoplexie, moartea survine în urma colapsului respirator (Plimmer, 2002).

Produse comerciale.

Pe piața mondială există numeroase produse, cele mai folosite în practică fiind : cipermetrinul, deltametrinul, fenvaleratul, flumetrinul și permetrinul. În general, sunt asociate cu suporturi care permit eliberarea progresivă sau care accentuează difuzarea orizontală pe piele și asigură persistența mai multe săptămâni sau chiar luni.

Indicații și mod de aplicare.

La bovine în tratamentul râilor se folosesc, cu rezulate bune diferite produse fiind recomandată repetarea terapiei după un interval de 10 – 15 zile.

Contraindicații nu există, piretrinoidele nu au acțiune sistemică, iar timpul de așteptare este nul atât pentru lapte cât și pentru carne (Cosoroabă, 2000; șuteu și Dulceanu, 2001; Losson, 2001).

D. Carbamații

Carbamații sunt esteri și amide ale acidului carbamic care acționează prin blocarea rapidă (ușor reversibilă prin hidroliză) a colinesterazei din sinapse. Folosirea acestor substanțe determină formarea unui nivel scăzut de reziduuri în lapte, iar timpul de așteptare pentru carne poate fi de mai multe săptămâni. Carbamații, al căror prototip este Carbary-ul, sunt puțin utilizați în medicina veterinară, în particular la bovine (Losson, 2001).

Au fost semnalate intoxicații cu carbamați, manifestate prin: sialoree, mioclonii, vomitări, diaree și tulburări de echilibru (Plimmer, 2002).

E. amidinele

Amitrazul este singura moleculă din grupa amidinelor acceptată pentru utilizare curentă în terapeutica animală. Este un acaricid foarte puternic care antrenează incoordonări motorii prin depolarizarea neuronilor artropodelor. Este liposolubil, rapid degradat și nu se acumulează în organismul animal, timpul de așteptare fiind de 7 zile pentru lapte și 14 zile pentru carne (Losson, 2001). Produsele comerciale sunt reprezentate de Taktic și Semcar și se utilizează prin aspersiuni pa corpul animalelor, utilizând emulsii cu concentrație de 0,02 – 0,05% (șuteu și Cozma, 1998).

H. Lactonele macrociclice (Avermectinele)

În anul 1980, introducerea avermectinelor pentru uzul veterinar a reprezentat un eveniment major în terapia și profilaxia multor boli parazitare, inclusiv a râilor. În întreaga lume au avut un mare succes comercial la crescătorii animalelor de rentă și de companie (Ciser și Galiano, 1997).

Descoperirea avermectinei a declanșat o intensă activitate științifică în câmpul chimiei, biochimiei, microbiologiei, parazitologiei, entomologiei, farmacologiei și studiilor clinice. Concomitent s-au făcut studii privind siguranța folosirii acestor substanțe asupra animalelor, plantelor și oamenilor care le produc și le folosesc. Aceste studii au fost extinse asupra siguranței oamenilor care consumă plantele și produsele provenite de la animalele pe care acești agenți au fost aplicați, siguranța mediului care a fost expus într-un fel sau altul la efectele lor (Dulceanu, 1995).

Lactonele macrociclice sunt produse de fermentație ale micetului Streptomyces avermetilis și conțin 8 molecule naturale principale (perechi omoloage: A și B; 1 și 2; a și b). Activitatea antiparazitară cea mai importantă este înregistrată în cazul avermectinei B1a. La ora actuală există numeroși derivați semisintetici, printre care ivermectina care este un amestec care conține 22,23 dihidroavermectină B1, din care molecula B1a reperzintă 80% (Bussieras și Chermette, 1991).

Inițial având o singură componentă (moxidectinul) grupa avermectinelor include la ora actuală următoarele substanțe: abamectin, doramectin, eprinomectin, ivermectin, moxidectin, nemadectin, selamectin.

Avermectinele acționează asupra sistemului nervos al nematodelor și artropodelor parazite, provocându-le paralizii. Experimentări de neurofiziologie arată că acestea blochează ireversibil transmisia neuromusculară, acționând la nivelul sinapselor, stimulând producția acidului gamma-aminobutiric (GABA), care este inhibitor al stimulilor nervoși. Stimularea producerii de GABA presinaptic modifică biochimismul receptorilor post-sinaptici. Neuronii motori rămân încărcați negativ astfel încât stimulii excito- și inhibitori nu mai pot fi receptionați de celulele musculare și astfel se instalează paralizia (Leaning și colab., 1993).

În plus, avermectinele intervin direct asupra ionilor de clor independent de prima relație. Ionii de clor pătrund în celula postsinaptică, în timpul când ionii de sodiu trebuie să pătrundă în aceasta, care rămâne cu sarcină negativă, nemaiprimind semnale prin neuronii motori (la nematode) sau prin celule musculare (la artropode) , provocându-le paralizie.

Partea II – Cercetări propprii

Capitol 1. Aspecte de etiopatogeneză în râia psoroptică la bubaline

In general, în cazul râilor, pentru a obține rezultate bune sub aspect sanitar și economic este necesară precizarea diagnosticului cât mai curând după producerea infestației. Este de dorit ca diagnosticul să stabilească și agentul cauzal având în vedere particularitățile biologice diferite ale speciilor implicate în producerea râilor. Aspectele biologice esențiale ale acestor acarieni trebuie să fie cunoscute pentru a putea aplica substanța acaricidă cea mai eficace și modul de aplicare cel mai convenabil în condițiile fermei în cauză. În stabilirea programelor de combatere se va ține seama că acești acarieni parazitează permanent și se multiplică pe gazdă, că au cicluri evolutive cu durată diferită ceea ce presupune conduită terapeutică adecvată (Cosoroabă, 2000; Mitrea 2002).

Investigațiile întreprinse au vizat examinarea clinică periodică a animalelor și observarea evoluției leziunilor cutanate, punerea în evidență a agenților patogeni prin identificarea acarienilor, determinarea proceselor intime ale patogenezei prin examene histologice și monitorizarea unor parametri hematologici, serologici și imunologici.

1.1. Materiale și metode

Cercetările efectuate pentru stabilirea diagnosticului și etiopatogenezei în râia psoroptică la bubaline au fost efectuate în perioada 2003-2005, în cadrul Stațiunii de Cercetare – Dezvoltare pentru Creșterea Bubalinelor, șercaia, Brașov.

A. Modul de prelevare și examinarea probelor de cruste

De fiecare dată, pielea lezionată a fost raclată profund cu ajutorul unui bisturiu. Raclarea s-a efectuat la periferia leziunilor, recoltându-se o cantitate cât mai mare de cruste. Crustele au fost recuperate în plăci Petri individualizate prin notarea numărului matricol al fiecărui animal. Pentru împiedicarea uscării crustelor recoltate plăcile au fost închise ermetic, iar în fiecare placă a fost introdus câte un tampon de vată îmbibat cu apă. Până în momentul examinării, probele astfel pregătite, au fost conservate la 4°C.

Examenul direct

Importanța acestei metode constă în decelarea acarienilor mobili și în aprecierea numărului acestora, Fiind analizate 186 de probe, din care: 62 provenite de la taurine (viței 6 -12 luni) din S.D.E. Cluj-Napoca; 37 de la taurine (vaci cu lapte) din I.C.P.C. Brașov; 87 de la bubaline adulte din S.C.D.C.B, Șercaia (tab. 2.1).

Metoda cu soluții clarificatoare

Materialul suspect s-a introdus într-o sticlă de ceasornic peste care s-a adăugat lichid clarificator (lactofenol) circa 5-10 picături și s-a omogenizat. S-a examinat, între lamă și lamelă, cu obiectivul 10x al microscopului (Cozma și colab., 2001). Plăcile cu cruste au fost menținute, anterior examinării, la 37°C timp de 15 minute, după care au fost examinate la stereolupă (40x) într-un câmp întunecat, stabilindu-se gradul de mobilitate al acarienilor (Losson, 2000). Pentru a determina densitatea acarienilor/probă (încărcătura) s-au utilizat plăci gradate stabilindu-se numărul acestora pe cm² de cruste. Rezultatele obținute au fost exprimate notându-se cu:

0 = absența acarienilor vii;

n = numărul acarienilor prezenți.

B. Identificarea acarienilor

Identificarea speciilor de acarieni s-a făcut pe baza caracterelor morfologice care include diferențierea în funcție de dimensiunile corpului; forma și dimensiunile rostrumului; lungimea membrelor; forma ambulacrelor. Măsurătorile au fost făcute prin micrometrie, fiind măsurați 100 de acarieni adulți.

C. Scorul lezional

Cuantificarea aspectelor lezionale a fost făcută în funcție de extinderea și caracterul leziunilor cutanate, intensitatea pruritului (notat cu «+») și numărul de acarieni prezenți la nivelul acestora, acordându-se următoarele note (Bates și colab., 1995):

0 = absența leziunilor, pruritului și acarienilor vii;

1 = prurit +, cruste nou formate. Leziuni umede, eritematoase limitat la 10 cm diametru; prezența de 1-5 acarieni/probă.

2 = prurit ++, cruste abundente și aglutinate. Leziuni eritematoase, suprainfectate având o extindere de 10-20 cm diametru; prezența de 6-30 acarieni/probă.

3 = prurit +++, cruste granuloase dispuse în straturi groase. Suprafața leziunilor are dimensiuni mai mari de 20 cm diametru; prezența a peste 30 acarieni/probă.

D. Examenul histopatologic

Eșantioanele de piele au fost prelevate de la nivelul leziunilor, biopsia a fost realizată cu un bisturiu, secționarea fiind făcută astfel încât proba să prezinte fețe plane și paralele. Fragmentele din piele au avut dimensiuni de 2 cm lungime, 1 cm lățime și 0,5 cm grosime.

Pentru menținerea cât mai fidelă a structurii, fixarea s-a efectuat imediat după recoltare. În acest scop fragmentele de piele au fost introduse în soluție de formol salin 20% timp de 24 h; apoi 7 zile în soluție 10%, iar în final 6 h în amestec Susa-Heidenhain. Eșantioanele astfel pregătite au fost incluse în parafină; secționate la 6 μm și colorate prin metoda Tricromică MASSON – modificată de Goldner.

E. Monitorizarea parametrilor hematologici, serologici și imunologici

Monitorizarea parametrilor hematologici, serologici și imunologici a fost efectuată în două etape:

etapa I – a avut ca obiectiv compararea constantelor mai sus menționate la probe provenite de la bubaline adulte sănătoase și de la animale cu leziuni cutanate și confirmare microscopică a râiei psoroptice;

etapa II – a avut ca obiectiv urmărirea constantelor mai sus menționate la probe provenite de la bubaline adulte fără leziuni cutanate, dar suspecte de răie psoroptică datorită faptului că aparțin categoriei cu risc maxim de infestare și tineret bubalin cu vârsta de 2-6 luni. De la bubalinele adulte au fost prelevate și probe de lapte cu scopul punerii în evidență a anticorpilor anti-Psoroptes de la nivelul lactoserului.

Profilul hematologic

1. Determinarea numărului de leucocite totale

Leucocitele formează grupa de elemente celulare sanguine diferențiate ca structură, origine și particularități funcționale, având caracteristica comună a prezenței unui nucleu celular și a participării la fenomenele de apărare și regenerare biologică.

Tehnică: sângele se diluează într-o pipetă Potain cu lichd de diluție care lizează eritocitele și lasă pentru numărare doar elementele albe.

Materiale și reactivi:

– pipete Potain pentru leucocite;

– hemocitometru;

– lichid de diluție (Türk) cu compoziția: – Acid acetic glacial 2 ml

– Albastru de metilen 1% 2 pic.

– Apă distilată 100 ml

– Tehnică:

Se recoltează sânge până la semnul 0,5 al pipetei Potain și se șterge sângele aderent de pe partea externă a vârfului pipetei;

– se aspiră lichid de diluție până la semnul 11 și se agită pipeta 3 minute;

– se elimină primele 3-4 picături, apoi se încarcă ambele camere de numărat ale hemocitometrului din aceeași pipetă;

– după sedimentare, se numără leucocitele pe 4 x 1 mm2 în fiecare cameră cu obiectiv 20x sau 40x, cu condensatorul microscopului coborât.

2. Dozarea eritrocitelor, turbidimetric

Eritrocitele sunt formate în viața intrauterină în ficat, splină, etc., iar după naștere de măduva roșie a oaselor, de hemocitoblast. Sunt anucleate la mamifere și nucleate la păsări. Numărul hematiilor variază în funcție de specie, vârstă, sex, stare fiziologică, altitudine.

Principiu: eritrocitele, cu reactivul Gowers, dau o soluței tulbure, opalescentă a cărei turbiditate este direct proporțională cu numărul acestora.

Se folosește reactiv Gowers, alcătuit din acid acetic glacial 166,6 ml și sulfat de sodiu anhidru, 26,7 g la 1000 ml apă distilată. Într-o eprubetă se introduce 10 ml reactiv Gowers și 0,02 ml sânge heparinizat. Se agită imediat și se citește extincția în cuva de 1 cm, la lungimea de undă de 548 nm.

3. Formula leucocitară

Pentru stabilirea formulei leucocitare este neceară etalarea unor frotiuri din sânge și colorarea acestora.

Materiale necesare:

Lame de sticlă "port-obiect" curate și degresate cu alcool-eter, lame șlefuite.

Tehnica de lucru:

Se ia o picătură de sânge cu diametrul de 2-3 mm (potrivit de mare) cu marginea unei lame șlefuite, apoi se aplică pe lame post-obiect (așezată în poziție orizontală), în așa fel încât cele 2 lame să formeze un unghi de 30-450. Se lasă timpul necesar ca sângele să se întindă prin capilaritate pe linia de contact dintre cele 2 lame apoi se imprimă lamei șlefuite o mișcare de translație ușoară spre înainte, pentru ca sângele antrenat în spatele lamei să se întindă într-o peliculă subțire și uniformă.

Frotiul trebuie să fie subțire, cu marginile drepte și paralele, aproximativ la 1-2 mm de marginile lamei și se termină cu franjuri.

Imediat după întinderea frotiului lame se agită în scopul unei uscări rapide la aer, aspectul frotiului din lucios devenind mat.

Pentru frotiurile executate s-a folosit colorația Dia-quik-panoptic.

Reactivi :

DIA FIX PANOPTIC – soluție de fixare și precolorare.

DIA RED PANOPTIC – soluție eozinofilică.

DIA BLUE PANOPTIC – soluție bazofilă.

Metoda de lucru:

Pregătirea frotiului după metoda obișnuită.

Reactivii sunt repartizați separat în vase de sticlă cu capac.

Frotiul uscat este introdus în soluția de fixare timp de 1 secundă de 20-25 de ori după care se introduce în soluția DIA – RED timp de 1 secundă de 20-25 ori.

Fără a se spăla frotiul este introdus în soluția DIA – BLUE timp de 1 secundă de 30-35 de ori.

Intensitatea culorilor se controlează prin numărul introducerii în soluții a frotiurilor.

Spălarea cu apă distilată.

Uscarea.

PROFILUL serologic – BIOCHIMIC

1. Dozarea proteinelor totale- metoda Gornall (Biuret)

Rolul proteinelor totale:

• asigurarea volumului sanguin și a presiunii osmotice normale;

• asigură transportul diferitelor substanțe, pe cale sanguină (vitamine, hormoni, lipide, acizi grași volatili, ioni metalici, metaboliți, medicamente);

• contribuie la menținerea echibrului acido-bazic a organismului prin sistemul tampon pe care îl formează ;

• contribuie la coagularea sângelui;

• asigurarea vâscozității sângelui creând un mediu protector pentru integritatea eritrocitelor;

• participă la apărarea specifică și nespecifică prin sistemul complement, lizozim, properdină;

• este o sursă energetică în cazul când organismul nu primește cantități energetice suficiente;

Valorile proteinelor totale depind de specie, vârstă și stare de întreținere.

2. Dozarea albuminelor – metoda B.C.G. (cu verde de bromcrezol)

Albuminele sunt sintetizate în ficat; au rolul de a transporta unii anioni (Ca2+, Na+), unele substanțe (pigmenți biliari, acizi grași, medicamente) și apa sub formă legată; funcție plastică- sursă de aminoacizi, în sinteza proteinelor ; reglarea volumului plasmatic.

Principiul: la pH 3,8 , albumina leagă colorantul, complexul format se colorimetrază la 637 nm.

Reacții:

1.NaOH sol. 0,1M;

2. Sol. stoc verde de bromcrezol 0,01 M;

3. Sol. tampon: 10,2 g citrat trisodic, 13,7 g acid citric și 0,2 g azidă de sodiu, dizolvate în 1000 ml apă bidistilată;

4. Sol. Brij 20%: 20 g Brij 35 în 100 ml apă distilată;

5. R. de lucru: 100 ml sol. tampon, 21 ml sol. stoc BCG și 25 ml sol. Brij 20%; pH-ul soluției să aibă valoarea de 3,8;

6. Sol. standard albumină bovină 2 g/100 ml

Probă Martor Etalon

R. 5(ml) 3,00 3,00 3,00

Apă distilată (ml) – 0,05 –

Reactiv 6 (ml) – – 0,05

Ser sanguin (ml) 0,05 – –

Se agită, apoi urmează repaus 10 minute. Se citește densitatea optică la 637 nm, cuvă de 1 cm.

3. Dozarea gamaglobulinelor- testul de precipitare cu sulfat de sodiu (TPSS)

Gamaglobulinele au o mobilitate electroforetică redusă. Ele reprezintă suportul material al anticorpilor. În unele infecții, cantitatea de gamaglobuline crește. Animalele nou-născute au o cantitate redusă de gamaglobuline. Ele apar după suptul colostrului. Nu toți anticorpii sunt de natură gamaglobulinică.

Reactivi: sol. de sulfat de sodiu în concentrație de 18,5%.

Tehnica: în eprubete de hemoliză se pipetează câte 2 ml sol. de sulfat de sodiu 18,5%. Se adaugă câte 0,02 ml ser sanguin din proba de analizat. Se amestecă prin agitare, se citește după 15 minute, la temperatura camerei, la 540 nm, notând cu “+” prezența precipitatului în eprubete.

Profilul imunologic

1. Dozarea lizozimului seric

Urmărirea în dinamică a concentrației lizozimului seric sau din alte lichide bioligice permite elaborarea unor considerații referitoare la influența diferiților factori de mrdiu asupra sintezei și utilizării lizozimului.

Dozarea acestei enzime se bazează pe capacitatea sa litică, testată față de bacteria Gram pozitivă, Micrococcus lysodeicticus, liza celulară ducând la clarificarea mediului de reacție. Tehnica utilizată este cea difuzimetrică în mediu solid (gel de agar). Diametrul zonei de liză (în mediu solid) sau gradul de clarificare (a suspensiei bacteriene) sunt etehhproporționale cu concentrația lizozimului conțimut în probă.

Materiale necesare

-seruri de la păsările din focar;

-Tulpina bacteriană test, Micrococcus lysodeicticus. S-au folosit culturi de 3-4 zile pe agar simplu, realizate în tuburi;

-Soluție tampon fosfat salin (TFS) de 10 x concentrată (Institutul Cantacuzino), adus la volum cu apă deionizată, pH 7,2;

-Agar 2% pentru difuzie, preparat în tampon fosfat salin (TFS) pH 6,2 (soluția A: 9,078 g fosfat monopotasic/l; soluția B: 23,88 g fosfat disodic/l). Pentru obținerea tamponului s-au amestecat 815 ml soluție A cu 185 ml soluție B, la care s-a adăugat apoi agarul Noble, pentru a se obține concentrația de 2%.Amestecul s-a fiert până la topirea completă a agarului și s-a folosit imediat;

-Plăci Petri din plastic (12 cm diametru); eprubetemari;

-Șablon pentru amplasarea godeurilor, riglă pentru măsurarea diametrelor zonelor de liză;

-Ștanță metalică circulară cu diametrul de 3,5 mm.

-Pipetă automată reglabilă de 50-200 µl, pentru repartizarea probelor.

Metoda de lucru. Cultura de microscop spălată de pe agar cu tampon fosfat pH 7,2, se centrifughează pentru obținerea depozitului cultural. Acesta se spală ulterior, tot prin centrifugare, în scopul eliminării resturilor parietale,în cazul lizei bacteriene în etapele respiratorii. Spălarea se efectuează de 2-3 ori, la 2500 rpm, timp de 10 minute. Micrococcul astfel obținut se resuspendă în TFS pH 6,2, la o densitate optică de 1,8, față de un martor de turbiditate de 0,3 unități de densitate optică (λ=535 nm, d=1 cm).

Câte 6 ml din suspensia finală s-au repartizat în eprubete mari.

Agarul topit și răcit la 56°C s-a adăugat în cantitate de 6 ml în fiecare tub conținând micrococcul. Amestecul s-a realizat repede și s-a turnat în placă imediat. Plăcile cu amestec au fost menținute pe o suprafață perfect orizontală până la solidificarea amestecului, apoi s-au putut folosi. Folosind ștanța metalică și șablonul, s-au decupat câte 12 godeuri în fiecare placă. În acestea au fost repartizate probele biologice în cantitate de 37,5 µl/godeu, până la nivelul agarului. Unul dintre godeuri a fost rezervat pentru soluția de lizozim de referință (albuș de ou, considerat a avea concentrația de 100 µg/ml). Plăcile au fost incubate 18-20 ore la 37°C, după care s-au citit diametrele zonelor de liză din jurul godeurilor. Conținutul în lizozim al prbelor a fost exprimat prin interpolare pe o curbă etalon, construită prin aplicarea metodei difuzimetrice pentru soluții de lizozim cu concentrația cunoscută (1,25; 2,5; 5; 10; 20; 25; 250µg/ml)

2. Evaluarea nivelului complexelor imune circulante

Tehnica utilizată pentru cuantificarea CIC a fost metoda Hascova modificată. Această metodă utilizează polietilenglicolul în concentrație 4,2%. Dizolvarea PEG se face în tampon borat. Soluția de tampon borat se prepară utilizând: 6,18 g acid boric, 9,53 g tetraborat disodic și 4,38 g clorură de sodiu pentru 1000 ml apă distilată. Acest tampon are pH-ul de 8,4 și se poate păstra mai multe săptămâni la +4°C.

Ca și în cazul testului de precipitare cu sulfat de zinc pentru determinarea concentrației globulinelor totale și pentru dozarea complexelor imune circulante s-a utilizat o micrometodă. Pentru aceasta, s-au pus în contact probele de ser/concentrat imunoglobulinic ovular, în cantitate de 6,6 µl cu câte 193,4 µl de tampon borat, respectiv soluțiede polietilenglicol alternativ (de ex., proba 1 + tampon, proba 1 + soluție PGE, proba 2 + tampon, proba 2 + soluție PGE, etc.), direct în godeurile plăcii cu 96 de godeuri cu fund plat. După o incubare de 60 de minute la temperatura laboratorului, placa s-a supus unei agitări ușoare pe agitatorul electric și apoi s-a introdus în spectrofotometru, citindu-se densitățile optice pentru fiecare variantă. Citirea s-a făcut la aparatul SUMAL PE2, față de soluția tampon la o lungime de undă de 450 nm. Calcularea concentrațiilor CIC a fost realizată prin diferență între proba tratată cu PGE și cea tratată cu tampon borat. Exprimarea s-a făcut în unități de densitate optică (UDO)

3. Evidențierea efectorilor umorali specifici – Difuzia dublă radială (tehnica Ouchterlony)

Materiale necesare:

Gel de agar 1,5 – 2 % ; pH 8,6; forța ionică 0,025.

Seruri de examinat.

Antigen.

Plăci de polistiren.

Perforatoare cu diametru de 4 – 5 mm.

Micropipete semiautomate

Tehnica de lucru:

Se topește agarul, după care se toarnă în plăci, calculând 0,2 ml/cm2. Se lasă să se solidifice, apoi folosind șabloane, se decupează godeuri în model radial.

Godeurile se umplu cu reactanți, folosind micropipetele, cu atenție ca reactanții să nu se reverse peste marginile godeurilor. Plăcile se introduc în microcamere umede pentru a impiedica uscarea agarului. Citirea se face la 24, 48, 72 h, interval în care plăcile sunt lăsate la tempetratura camerei. Pentru o bună vizualizare a liniilor de precipitare, se recomandă ca examinarea plăcilor să se facă în camere obscure, procedând la iluminarea plăcilor din partea inferioară. In cazul existenței specificității între antigen și anticorp se formează complexe care precipită, rezultând arcuri sau linii.

1.2. Rezultate și discuții

Rezultatele obținute în urma investigațiilor etiopatogenetice din râia psoroptică a bubalinelor, au fost prezentat aspecte particulare pentru fiecare direcție de studiu urmărită.

1.2.1. Identificarea acarienilor

Examenele parazitologice de laborator, efectuate pe un număr de 42 de prelevate cutanate provenite de la bubaline adulte din Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Creșterea Bubalinelor, șercaia, Brașov, în vederea stabilirii diagnosticului etiologic la bubaline cu leziuni cutanate, a condus la punerea în evidență a acarienilor din genul Psoroptes.

În funcție de dimensiuni și caracterele morfologice – forma rostrumului, aspectul membrelor și ambulacrelor – a fost identificat Psoroptes ovis.

Psoroptes ovis este un acarian cu corpul oval, dimensiunile medii ale populației pusă în evidență au fost de: 695 ± 4,7 µm lungime și 492 ± 0,1 µm lățime, în cazul femelelor; masculii au avut o lungime de 419 ± 14,2 µm și lățime de 319 ± 7,6 µm. În prelevatele de la nivelul leziunilor cutanate au fost puse în evidență toate formele evolutive ale acarianului – ouă (fig. 1.1), larve (fig. 1.2), femele ovigere (fig. 1.3), masculi adulți (fig. 1.4) – în număr de 5-10 acarieni/cm2 cruste.

Rostrumul a fost foarte bine dezvoltat, lung, cu aspect cilindric. La nivelul membrelor s-a observat prezența pretarselor lungi, trisegmentate și a ambulacrelor caracteristice – în formă de trompetă (fig. 1.3; 1.4) – pe perechile I, II, III la masculi și pe perechile I, II, IV la femele. La extremitatea posterioară masculii prezintă ventuze copulatoare, dispuse ventral și lobi opistosomali bine dezvoltați, care depășesc caudal conturul corpului (fig. 1.4).

Dintre speciile care parazitează la mamifere, prin cercetări genetice și morfologice efectuate pe 15 tulpini de Psoroptes, izolate din diferite regiuni corporale de la iepuri, capre, oi și bovine – din 4 continente – s-a constatat că pot fi diferențiate 5 specii de Psoroptes: P. ovis, P. cunniculi, P.cervinus, P.natalensis, P. equi (Zahler și colab., 2000). Însă, Bates și Sayers (2003) afirmă că taxonomia genului Psoroptes nu este clarificată, fiind încă disputată. Dacă privim retrospectiv, observăm că prima clasificare a acestui gen a fost făcută de Megnin (1877) care a descris acarienii paraziți de pe corpul ovinelor, ecvinelor, bovinelor și cei cu localizare auriculară la leporide, ca fiind variantele aceleiași specii – Psoroptes longirostris. Raillet (1893) privea genul Psoroptes ca fiind reprezentat de variante ale unei singure specii – Psoroptes communis; Neveu-Lemaire (1938) considera că este vorba tot de o singură specie – Psoroptes equi. În anul 1922, Hirst a examinat un număr mare de psoropți de la diferite gazde și a fost primul care a utilizat ca și criteriu de identificare și diferențiere, lungimea setei externe opistosomale L4 (L4OOS). În urma constatărilor făcute a sugerat faptul că, cu excepția lui Psoroptes natalensis care prezintă unele particularități morfologice, celelalte sunt de fapt varietăți ale unei singure specii – Psoroptes communis. Extinderea studiilor morfologice de către Sweatman (1958) au condus la concluzia că există 5 specii distincte în funcție de lungimea L4OOS a masculului, gazda parazitată și localizarea acarienilor pe corpul animalelor:

Psoroptes ovis (sin. Psoroptes bovis) – acarian cosmopolit care parazitează ovinele domestice și sălbatice, bovinele și cabalinele. De asemenea a fost evidențiat pe corpul girafelor (Burr, 1984) și a dromaderilor (Gabaj și colab., 1992).

Psoroptes equi – parazitează la cai catâri și măgari.

Psoroptes natalensis – parazitează la bovine și cabaline; în 1974, Shastri și Ghafoor îl pun în evidență pe corpul Bivolului Indian de apă (Bubalus bubalus).

Psoroptes cunniculi – cu localizare auriculară la diferite specii de mamifere.

Psoroptes cervinus – cu localizare auriculară la Ovis canadensis.

Menționăm că această clasificare făcută de Sweatman este acceptată și la ora actuală. În sprijinul acesteia vin cercetările efectuate de Zahler și colab. (2000) care identifică aceleași specii, cu mențiunea că diferențele dintre ele nu sunt univoce. Fain (1970) a izolat la Bivolul african, o specie diferită numită Psoroptes pienaari. Cu privire la această specie Strong și Holliday (1993) recomandă, pentru încadrarea taxonomică, reanaliza identificării prin mijloace moderne (biologie moleculară). Cercetări efectuate în Egipt, în perioada iulie 1993 – mai 1995, pe un număr de 2237 de bivoli, au pus în evidență evoluția râiei psoroptice produsă de Psoroptes ovis (Zaitoun și colab., 1998). În conformitate cu cercetările autorilor români, la bivolii din Europa, respectiv din România, ar putea parazita Psoroptes ovis și Psoroptes natalensis, însă referitor la acesta din urmă, nu există date cu privire la existența lui în această regiune geografică (Șuteu și Cozma, 1998; 2004a; 2004b; Cosoroabă, 2000; Șuteu și Dulceanu, 2001).

1.2.2. Scorul lezional

Râia psoroptică, în perioada luată în studiu, a evoluat numai la categoria bubaline adulte, la acestea fiind urmărită evoluția lunară a mediei scorului lezional. Animalele au fost examinate individual luându-se în considerare localizarea, extinderea, caracterul leziunilor, prezența pruritului și încărcătura parazitară. Diferențele mediei scorului lezional, înregistrate între cele două perioade (2003-2004; 2004-2005) sunt neglijabile (tab. 1.1). În general, s-a observat în ambele cazuri o evoluție ascendentă a mediei scorului lezional de la 1,60 și respectiv 1,05 în luna decembrie la 1,76-1,94 în ianuarie (fig. 1.5). Maximele au fost înregistrate, în ambele intervale de timp, în luna februarie: 2,03 și 2,14; în luna martie s-a observat tendința de regresie a gravității tabloului lezional, media scorului fiind de 1,94 și respectiv 1,7 (fig. 1.5). În aprilie, în primul interval de timp (2003-2004) media scorului a fost 1,06, în timp ce în 2005 media scorului a fost 1 (tab. 1.1 ; fig.1.5).

Evoluția comparativă a mediei scorului lezional la bubaline cu râie psoroptică (2003 – 2004; 2004 – 2005)

Tabel 1.1

Figura 1.5

Dinamica mediei scorului lezional la bubaline cu râie psoroptică din Ferma S.D.C.B., Șercaia, jud. Brașov

Situația constatată în lunile aprilie, respectiv scăderea importantă a valorii mediei scorului lezional și dispariția cazurilor de îmbolnăvire în luna mai coincide cu faptul că în această perioadă calendaristică animalele au fost scoase la pășune. Aspectele puse în evidență pledează în favoarea teoriei conform căreia factorilor climatici (temperatură, umiditate relativă) s-a adăugat nutriția corespunzătoare din anotimpul cald, fiind cunoscut faptul că dismineralozele, hipovitaminoza A și carențele proteice înregistrate în perioada de stabulație favorizează instalarea și dezvoltarea procesului psoroptic. Psoropții fiind foarte sensibili la uscăciune, în sezonul estival, suferă un stres hidric legat de scoaterea animalelor din mediul umed din adăpost (Cosoroabă, 2000).

Anatomo-clinic au fost puse în evidență diferite tipuri de leziuni:

leziuni cutanate cu caracter eritematos, umede, bine circumscrise, cu prezența de cruste fine (Ø = 1-2 cm) (fig. 1.6);

leziuni cu caracter scuamos (scuame pitiriaziforme și psoriaziforme), bine circumscrise (Ø = 5 cm) (fig.1.7);

leziuni cu caracter crustos (cruste abundente) însoțite de îngroșarea pielii, bine delimitate (Ø = 5-7 cm) (fig. 1.8);

zone cu depilații, acoperite cu scuame pitiriaziforme, cu aspect difuz (fig. 1.9).

Aceste tipuri de leziuni au fost localizate la nivelul trenului posterior (tab. 1.2 fig. 1.10; 1.11) fiiind înregistrate mici diferențe, în funcție de perioada calendaristică luată în studiu. Astfel, în perioada decembrie 2003 – aprilie 2004 leziunile au fost observate în regiunile: gluteană – 12,7%; tuberculului coxal – 6,9% ; dorso-lombară – 4,66%; sacrală – 57,89%; sacro-coccigiană – 39,47% ; fesei 2,5% ( tab. 1.2; fig. 1.10). În perioada 2004-2005 s-a constatat că procesul patogen a fost localizat în proporția cea mai mare (13,4%) în regiunea sacrală, fiind urmată de regiunea sacro-coccigiană (9,7%), regiunea fesei (8,9%), regiunea tuberculului coxal (8%), regiunea dorso-lombară (7,6%) și regiunea gluteană (3,8%) (tab. 1.2; fig. 1.11).

Localizarea leziunilor cutanate la bubaline cu râie psoroptică din Ferma S.D.C.B., Șercaia, jud. Brașov

Tabel 1.2

Figura 1.10

Distribuția leziunilor cutanate la la bubaline cu râie psoroptică din Ferma S.D.C.B., Șercaia, jud. Brașov (2003-2004)

Figura 1.11

Distribuția leziunilor cutanate la la bubaline cu râie psoroptică din Ferma S.D.C.B., șercaia, jud. Brașov (2004-2005)

Râia psoroptică a bovinelor este una dintre cele mai răspândite afecțiuni cutanate în regiunile cu climat temperat, producând pierderi economice semnificative, în special datorită faptului că afectează rasele de taurine specializate pentru producția de carne (Lonneux și Losson, 1996; Pouplard și colab., 1990; Clymer și colab., 1997; Kirkwood, 1986). Nunez și Moltedo (1985) arată că această boală evoluează cu prevalență ridicată în Brazilia și Argentina unde cauzează pierderi economice importante, reprezentate de mortalitate si scăderea productivității. Probleme serioase de sănătate animală, datorate râiei psoroptice, sunt înregistrate în Europa și America de Nord (Colebrook și Wall, 2004). Pierderile economice înregistrate se datorează nerealizării sporului în greutate, consecutiv cu realizarea unei rate necorespunzătoare de conversie a hranei (Losson și colab., 1999; Rehbein și colab., 2002; 2003; Colebrook și Wall, 2004). Aceste specte se datorează, în principal, leziunilor cutanate care pot evolua foarte grav, sub forma unei dermatite pruriginoase însoțite de infecții bacteriene secundare. Leziunile provocate de psoropți sunt atribuite direct simplei prezențe la nivelul pielii și acțiunilor de hrănire a acestora. Rehbein și colab. (2002) subliniază că aspectele anatomo-clinice sunt cauzate de reacțiile de hipersensibilitate induse de inocularea materialului antigenic, în timpul hrănirii acarienilor. Local se produce inflamație însoțită de exsudat în exces, formarea de scuame și cruste abundente, leziunile fiind deosebit de pruriginoase. La nivelul pielii se înregistrează hipercheratoză, piodermită, uneori producerea de hemoragii și abcese, toate acestea conducând la alterarea funcțiilor tegumentului și la grave dereglări ale balanței termice (Wall și Shearer, 1997). La animalele intens parazitate sunt foarte importante pierderile de lichide tisulare și de electroliți, procesul patogen fiind deosebit de complex. În cadrul acestuia se înregistrează dezechilibre la nivelul axei hipotalamus – hipofiză – corticosuprarenale, în sensul creșterii activității acesteia, însoțită de valori mari ale indexului adrenalinic. Toate aceste aspecte conduc la scăderi importante ale greutății corporale, nerealizarea sporului de creștere și utilizarea necorespunzătoare a hranei (Willson și colab., 2002).

Șuteu și Dulceanu (2001) menționează faptul că din punct de vedere lezional se înregistrază prurit foarte intens, pseudotundere, vezicule și cruste abundente. Aceste leziuni apar la nivelul regiunii caudale și au tendință de generalizare, însă evoluția bolii este dependentă de condițiile de mediu și rezistența animalelor.

În studiul întreprins de noi, la bubaline, s-a constatat că leziunile au rămas cantonate la nivelul regiunilor posterioare ale corpului, nefiind observată tendință de difuzare a procesului patogen. Chiar dacă, în unele cazuri, scorul lezional a fost mare, starea generală a animalelor și producția acestora nu au fost afectate. În acest sens nu trebuie uitat faptul că bivolul a rămas o specie care, în procesul domesticirii, nu a fost selecționată și perfecționată în direcția anumitor performanțe productive. Zaitoun și colab. (1998) consideră ca râia psoroptică a bubalinelor este o «boală adaptațională» datorită faptului că evoluția acesteia este dependentă în primul rând de factorii de mediu, fiind mai puțin importante gradul de infestare al animalelor și patogenitatea acarianului implicat. La toate aceste aspecte se adaugă și rezistența mai mare, la îmbolnăviri, a speciei gazdă, respectiv a bubalinelor.

1.2.3. Examenul histologic

La cazurile cu râie psoroptică din Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Creșterea Bubalinelor, șercaia, la care au fost efectuate biopsii cutanate din zonele cu leziuni, s-a constatat prezența de cruste formate din straturi de cheratină, la nivelul cărora se află celule în diferite stadii de dezintegrare; a fost observată și prezența hematiilor, precum și existența de spații largi intercelulare (fig. 1.12). Același tip de modificări a fost observat până la nivelul membranei bazale (fig. 1.12). Dezintegrarea stratului de cheratină a determinat formarea crustelor și a permis migrarea eritrocitelor (în număr redus) către zonele superficiale ale epidermului (fig. 1.13). In același context menționăm modificarea permeabilității vasculare care a condus la producerea edemului și care a determinat lărgirea spațiilor intercelulare (fig.1.13). Aspectele constatate sunt certificate și de prezența leziunilor edematoase la nivelul dermului subadiacent, care prezintă modificări ce se limitează, însă, numai la dermul papilar și constau în congestie și edem discrete (fig. 1.12; fig. 1.14). La periferia foliculilor piloși se observă același aspect de lărgire a spațiilor intercelulare, ceea ce denotă extinderea edemului până la acest nivel (fig.1.15).

Leziunile evidențiate (congestia, edemul, desprinderea stratului de cheratină) s-au produs atât datorită acțiunii mecanice a parazitului, cât și inoculării unor substanțe (produse de secreție si excreție) de către acesta, care au acționat în principal asupra permeabilității vasculare. Reflectarea clinică a acestor procese intime de patogeneză s-a concretizat prin aspectul crustos – scuamos, exsudativ și eritematos, la care se adaugă prezența pruritului.

Aspectele microscopice observate la nivelul epidermului sunt determinate de tulburarea coeziunii inter-cheratinocitare, predominând edemul. Aceste modificări sunt dependente, în mare măsură, de alterațiile dermice de tip inflamator cu care corespund. Considerăm că la nivelul dermului este vorba de producerea unor leziuni caracteristice dermatitei acute. În acest caz, se produce infiltrația lichidului din exsudatul inflamator dermic printre cheratinocite, cu distensia spațiilor intercelulare, instalându-se astfel, edemul sau spongioza. Maier (1998) definește acest fenomen ca fiind o pierdere secundară a coeziunii dintre celulele epidermice, determinată de afluxul de lichid interstițial în cantitate exagerată. De asemenea, spongioza este frecvent asociată cu edemul citoplasmatic. Practic, exsudatul de la nivelul dermului se extinde în compartimentul intercelular al epidermului, ceea ce face ca celulele acestuia să rămână în contact numai la nivelul dezmozomilor. Epidermul, asfel lezionat, are aspectul unui “burete”, iar pe măsură ce lichidul intercelular crește cantitativ, celulele se rup și se lizează rezultând microcavități. Paralel cu aceste procese se produce exocitoză, reprezentată de pătrunderea celulelor migratorii (hematii, neutrofile, eozinofile, limfocite, histiocite și macrofage) la nivelul dermului și chiar al epidermului

Privite în ansamblu, aspectele constatate de noi sunt cele observabile în cazul reacțiilor de hipersensibilitate imediată (tipul I). Roitt (1988) menționează că în acest tip de reacții sunt implicați cel mai frecvent anticorpii din clasa IgE. Antigenul, de la nivel cutanat, se va combina cu IgE și va declanșa eliberarea mediatorilor din granulele mastocitelor. Acești mediatori, eliberați în cantitate mare, vor determina reacție inflamatorie acută defensivă, manifetată prin: eritem consecutiv vasodilatației, edem consecutiv extravazării de lichide, prurit.

Caracterul modificărilor puse în evidență se datorează faptului că psoropții trăiesc și își desfășoară ciclul biologic complet la suprafața pielii. Acești acarieni au fost considerați ca fiind simpli saprofiți care nu devin paraziți decât în anumite circumstanțe: alimentație necorespunzătoare, igienă insuficientă, stabulație hibernală, etc. În general, este acceptată ideea că se hrănesc cu celule cheratinizate ale epidermului, putând însă să pătrundă în straturile cornoase ale epidermului ajungând asfel la nivelul endolimfei produsă de corpii mucoși Malpighi. Este de asemenea demonstrat modul hematofag de hrănire al psoropților (Pouplard și colab., 1990).

În general, este admis faptul că leziunile macro- și microscopice din râia psoroptică a bovinelor indică prezența unei dermatite exsudative perivasculare superficiale care în evoluția cronică este comparabilă cu dezvoltarea unei reacții de hipersensibilitate de tipul I (Pouplard și colab. 1990). În acest sens, Pruett și colab. (1986) sugerează că reacțiile de hipersensibilitate instalate provoacă acumularea locală de serozități utilizabile direct de acarieni și, în consecință, favorabile multiplicării lor. Lonneux și Losson (1996) arată că, în funcție de vechimea și intensitatea procesului invazional, modificările tegumentare alterative, exsudative și proliferative pot fi de grade diferite în raport cu reactivitatea generală și locală a gazdei.

Șuteu (1998) subliniază faptul că rezistența antiparazitară, ca și cea antiinfecțioasă, este posibilă datorită cooperării factorilor dependenți de zestrea naturală – câștigată în decursul evoluției filogenetice – cu mijloacele sistemului imunocompetent, dobândită postnatal. Activitatea mecanismelor generale de apărare a organismelor gazdă nu este condiționată de un prealabil contact parazit-gazdă. Asfel, se structurează complexitatea factorilor imunitari naturali, care reprezintă o zestre a gazdelor, transmisibilă din generație în generație, necondiționată de impactul prealabil dintre macro- și microorganisme. Adaptabilitatea în decursul evoluției filogenetice a unor paraziți față de condițiile oferite de anumite specii gazdă presupune adecvarea proceselor metabolice la sursele nutritive si parametrii morfo-fiziologici ai acestora. Din contră, rezistența naturală antiparazitară a gazdelor depinde de prezența și cooperarea unor factori naturali, cum sunt: cei morfo-fiziologici, umorali (opsonine, properdina, lizozimul, sistemul complement), toxine paraziticide (fermenți, antifermenți, hormoni), stări biofizice (regim termic, pH), zestrea genetică ș.a. Intervenția acestor factori în mecanismele imunitare generale caracterizează calitatea apărării indivizilor unei specii, rase sau populații. În procesele evolutive, rezistența unor specii gazdă față de agresiunile parazitare repetabile s-a statornicit imprimându-se în codul informațional genetic. Acest tip de imunitate, cu caracteristici specifice, profilează capacitatea de rezistență a populațiilor din cadrul unei specii.

1.2.4. Monitorizarea parametrilor hematologici, serologici și imunologici

In cazul primei determinări, în care a fost analizat comparativ statusul bubalinelor sănătoase și al celor cu râie psorptică (confirmată microscopic), din punct de vedere hematologic s-a observat că între cele două categorii nu au existat diferențe în ceea privește cantitatea totală a eritrocitelor: 7,270,81 T/l și, respectiv, 7,361,06 T/l (tab.1.3; fig.1.16). Valoarea eozinofilelor totale a fost “semnificativ statistic” – p=0,01 – mai mare în cazul bubalinelor cu râie psorptică (14,605,71 G/l) față de animalele sănătoase (7,481,90) (tab.1.3; fig.1.16). Leucocitele totale au prezentat variații în limite normale – 4-12 G/l (Ghergariu și colab., 2000) – fiind ușor crescute în cazul bubalinelor cu râie psoroptică, 5,901,34 față de 4,480,76 (tab.1.3; fig.1.16).

Valorile comparative ale parametrilor hematologici (etapa I)

Tabel 1.3

* = “semnificativ statistic” – p=0,01

Figura 1.16

Valoarea comparativă a eritrocitelor, eozinofilelor si leucocitelor totale la bubalinele sănătoase și cu râie psoroptică

Figura 1.17

Valoarea comparativă a elementelor formulei leucocitare la bubalinele sănătoase și cu râie psoroptică

In ceea ce privește elementele formulei leucocitare s-a constatat diferență importantă, asigurată statistic (p=0,05) în cazul procentului de limfocite, care la bubalinele cu râie psoroptică a fost de 44,28,52%, iar la cele sănătoase 60,6010,16% (tab.1.3; fig.1.17). In acest context, Ghergariu și colab. (2000) arată că scăderea valorilor leucocitelor totale și a neutrofilelor este întâlnită, în general, în starile de convalescență. In cazul neutrofilelor, monocitelor și bazofilelor nu au fost înregistrate diferențe importante între cele două categorii de animale luate în studiu (tab.1.3; fig.1.17).

La animalele infestate a fost pus în evidență procent ridicat de eozinofile – 16,85,54 – față de numai 4,22,85 la animalele sănătoase, diferența fiind “semnificativă statistic” – p=0.02. (tab.1.3; fig.1.17). Nivelul ridicat al procentului de eozinofile relevă instalarea reacțiilor de hipersensibilitate. Este cunoscută și unanim recunoscută ipoteza conform căreia în cazul râilor se pot instala reacții de hipersensibilitate de tipul I, III, IV. Creșterea procentului de eozinofile, este de fapt reflecția unei intoleranțe față de substanțele difuzate prin intermediul paraziților. Reacția de refuz a gazdei, se poate traduce în paralel prin manifestări de alergie sau de neutralizare a substanțelor toxice introduse în organismul gazdei. Este de remarcat faptul că, la fel ca și producția anticorpilor, eozinofilia sau hipereozinofilia apare în funcție de modalitățile de contact ale parazitului cu țesuturile gazdei și de amplitudinile reacționale ale acestora. În general, eozinofilia atinge nivel maxim în perioada de invazie a organismului, diminuând apoi în perioada de latență (Benex, 1974). Ghergariu și colab. (2000) arată că eozinofilia se înregistrează în cazul parazitismului asociat cu hipersensibilizare. Practic mecanismele antiparazitare ale eozinofilului se desfășoară sub influența unor semnale din mediul extracelular. Eozinofilele sunt mobilizate și supuse unor transformări care le măresc performanțele din toate punctele de vedere, pentru a fi capabile să producă înlăturarea diverselor ținte care le-au indus activarea. Gherman (1997) arată că există 3 căi principale prin care eozinofilul acționează asupra parazitului:

Mecanismul de citotoxicitate mediată celular Ac dependentă; în acest caz eozinofilele se pot lega de ținta acoperită de diverse imunoglobuline.

Eozinofilele se pot lega și de ținte acoperite de fragmentul C3b al complementului, legare care le exacerbează funcțiile, determinând lezarea membranei parazitului.

Prin interacțiunea dintre IgE și eozinofile se obțin mediatori specifici ceea ce duce la apărarea antiparazitară pe trei căi:

Acumulare locală de neutrofile și alte leucocite;

Activarea leucocitelor și creșterea capacitătii acestora de a leza paraziții;

Acțiunea la nivelul elementelor tisulare locale, medierea inflamației locale și producerea unor condiții nefavorabile pentru dezvoltarea paraziților.

In cadrul proteinogramei s-a observat că valorile proteinelor totale, albuminelor și gamaglobulinelor au fost mai mari In cazul bubalinelor cu râie psoroptică, fără ca diferențele să fie asigurate statistic (tab.1.4; fig.1.18). Astfel, la animalele pozitive proteinele totale au atins valoarea de 74,7513,64 g/l, iar la cele negative 58,837,80; albuminele totale s-au situat între valori de 21,289,05 g/l și respectiv 16,559,17 (tab.1.4; fig.1.18). Subliniem faptul că valoarea gamaglobulinelor (tab.1.4; fig.1.18) a fost de 4,2 ori mai mare la bubalinele cu râie psoroptică (8,596,02 ºVernes) decât la cele sănătoase (2,041,16ºVernes) ceea ce denotă activitate intensă a sistemului imun umoral și celular și implicarea acestuia în procesele de apărare antiparazitară.

Valorile comparative ale parametrilor serologici – biochimici și imunologici (etapa I)

Tabel 1.4

Figura 1.18

Valoarea comparativă a parametrilor biochimici la bubalinele sănătoase și cu râie psoroptică

Figura 1.19

Valoarea comparativă a efectorilor imuni la bubalinele sănătoase și cu râie psoroptică

Ghergariu și colab. (2000) menționează faptul că în cadrul sistemului imun compartimentele majore care participă la protecția antimicrobiană sunt reprezentate de imunitatea mediată prin anticorpi, imunitatea mediată celular, fagocitoza și complementul, aceste componente putând acționa separat sau în cooperare. In studiul întreprins am observat că nu au existat diferențe între nivelul complexelor imune circulante în cazul celor două categorii analizate (0,1950,05 – 0,200,09 UDO) (tab.1.4; fig.1.19). In schimb evidențirea efectorilor umorali paraspecifici realizată prin dozarea lizozimului seric, a relevat valori mai mari ale acestuia la animalele sănătoase (0,680,82 μg/ml) comparativ cu cele înregistrate la animalele infestate (0,30,22 μg/ml) (tab.1.4; fig.1.19). Problema semnificației răspunsului imun umoral în acarioze, implicit în râi, la animale nu este complet elucidată (Cosoroabă, 2000). Observațiile noastre conform cărora, s-a înregistrat creșterea cantității gammaglobulinelor la animalele bolnave, atestă activitatea umorală nespecifică, însoțită de îmbunătățirea capacității de răspuns imun al organismelor. Acest aspect este relevat și de valorea lizozimului, acesta reflectând activitatea umorală paraspecifică. Lizozimul este prezent în diferite secreții și țesuturi ale organismului, în granulațiile primare și secundare ale neutrofilului, monocite, macrofage și unele celule epiteliale; este o mucopeptidă bazică, cu greutate moleculară redusă, care intervine, prin capacitatea sa de digerare, în cadrul sistemului oxigen independent din procesele de fagocitoză (Ghergariu și colab., 2000).

Existența efectorilor umorali specifici în râia psoroptică la bubaline a fost atestată de apariția liniilor caracteristice de precipitare în cadrul reacției de imunodifuzie, tehnica Ouchterlony.

Din cele cinci probe de ser recoltate de la animalele pozitive s-a produs reacție în cazul unei singure probe (20%), când s-a utilizat antigenul Psoroptes cu o cantitate de proteină de 12,5 mg/ml (fig.1.20). La probele provenite de la animale fără leziuni cutanate nu au fost puse în evidență linii de precipitare; utilizarea antigenului Psoroptes cu cantitate mai mică de proteină (2,7 mg/ml) nu a indus reacții vizibile în contact cu serul, la nici o categorie de bubaline.

Determinarea a doua, în care au fost luate în studiu probe provenind de la animale adulte suspecte de râie psoroptică și probe de la tineret bubalin (2-6 luni) sănătos, nu a relevat diferențe semnificative din punct de vedere hematologic, biochimic și imunologic (tab.1.5; 1.6).

Valorile comparative ale parametrilor hematologici (etapa II)

Tabel 1.5

Valorile comparative ale parametrilor serologici – biochimici și imunologici (etapa II)

Tabel 1.6

Deosebit de interesante au fost însă aspectele observate la reacția de precipitare efectuată pentru punerea în evidență a anticorpilor anti-Psoroptes. Serul recoltat de la animalele adulte care nu prezentau leziuni cutanate, dar care făceau parte din categoria cu risc maxim de infestare, a indus reacție de precipitare în contact cu antigenul psoroptic concentrat (12,5 mg/ml proteină totală) (fig.1.21). In plus de aceasta, au apărut reacții de precipitare și în cazul punerii în contact a probelor de lactoser, provenit de la aceeași categorie de animale, cu ambele tipuri de antigen: concentrat (12,5 mg/ml proteină totală) și diluat (2,7 mg/ml proteină totală). Menționăm faptul că în cazul lactoserului reacțiile produse au fost mascate (fig.1.22; 1.23) și au constat în formarea de halouri opace în jurul godeurilor cu seruri, cu tendință de migrare către godeul cu antigen. Faptul că nu au apărut reacții caracteristice, în acest caz, se datorează faptului că formarea precipitatului imun depinde de o serie de variabile (Răpuntean și colab., 1994):

Calitatea (greutate moleculară, numărul și poziția determinanților antigenici) și concentrația antigenului.

Calitatea (tipul, heterogenitatea, aviditate, starea moleculei) și concentrația anticorpului.

Temperatura, molaritatea, pH-ul, volumul de reacție, conținutul în lipide al serului.

Producerea de anticorpi specifici anti-Psoroptes a fost demonstrată pentru prima oară în anul 1967, de către Fox și colaboratorii (cit. de Pouplard și colab., 1990) prin utilizarea imunodifuziei în cazul iepurilor infestați cu Psoroptes cuniculi. Confirmarea acestui fapt a fost făcută de Ficher, în 1983 (cit. de Pouplard și colab., 1990), prin utilizarea tehnicii ELISA. Aceste studii au fost apoi extinse la ovine și bovine. Cercetările întreprinse în această direcție au arătat că anticorpii specifici apar în același timp sau la puțin timp după detectarea acarienilor și apariția leziunilor.

Natura și localizarea antigenelor recunoscute de organism rămâne ipotetică. Mai mult decât atât, rolul exact al anticorpilor este controversat. În general, titrul anticorpilor circulanți este proporțional cu extinderea leziunilor, dar Stromberg și Ficher (1986) au emis ipoteza conform căreia la animalele supuse unei prime infestații, tratate și vindecate, apoi reinfestate, se dezvoltă o reacție de hipersensibilitate. Aceasta asigură eliberarea de anticorpi specifici la nivel cutanat și prin apariția unei rezistențe mai mult sau mai puțin accentuate, determină diminuarea fecundității femelelor.

1.3. Concluzii

Cercetările complexe – clinice, parazitologice, histopatologice, hematologice, biochimice și imunologice – efectuate în perioada 2003-2005, în direcția stabilirii etiopatogenezei râiei psoroptice la bubaline din S.C.D.C.B, șercaia, jud. Brașov, ne-au condus la următoarele concluzii:

Râia psoroptică a fost diagnosticată numai la bubalinele adulte (5-13 ani).

Identificarea speciei a fost efectuată prin micromăsurători (100 acarieni), valorile medii corporale fiind de: 419 ± 14,2 μm / 319 ± 7,6 μm – masculii și 695 ± 4,7 μm / 492 ± 0,1 μm – femelele, caracteristice speciei Psoroptes ovis.

Regiunile cele mai afectate, în au fost: sacrală – 57,89%-13,4%; sacro-coccigiană – 39,47%-9,7%; gluteană – 12,7%-3,8%; tuberculului coxal – 6,9%-8%; dorso-lombară – 4,66%-7,6%; fesei 2,5%-8,9%.

S-a observat evoluție ascendentă a mediei scorului lezional de la 1,60 și respectiv 1,05 în luna decembrie la 1,76-1,94 în ianuarie; maximele au fost înregistrate, în luna februarie: 2,03 și 2,14; în luna martie s-a observat tendința de regresie a gravității tabloului lezional

Tabloul histopatologic în râia psoroptică s-a caracterizat prin: prezența de cruste abundente, ruperea stratului de cheratină, lărgirea spațiilor dintre straturile epidermului, congestie și edem în dermul papilar.

Valoarea eozinofilelor totale a fost “semnificativ statistic” – p=0,01 – mai mare în cazul bubalinelor cu râie psorptică (14,605,71 G/l) față de animalele sănătoase (7,481,90); leucocitele totale au fost ușor crescute în cazul bubalinelor cu râie psoroptică, 5,901,34 față de 4,480,76.

Procentul de limfocite la bubalinele cu râie psoroptică a fost de 44,28,52%, iar la cele sănătoase 60,6010,16%.

La animalele infestate a fost pus în evidență procent ridicat de eozinofile – 16,85,54 – față de numai 4,22,85 la animalele sănătoase.

In cazul neutrofilelor, monocitelor și bazofilelor nu au fost înregistrate diferențe importante între cele două categorii de animale luate în studiu.

S-a observat că la animalele pozitive proteinele totale au atins valoarea de 74,7513,64 g/l, iar la cele negative 58,837,80; albuminele totale s-au situat între valori de 21,289,05 g/l și respectiv 16,559,17; valoarea gamaglobulinelor a fost de 4,2 ori mai mare la bubalinele cu râie psoroptică (8,596,02 ºVernes) decât la cele sănătoase (2,041,16ºVernes).

Nu au existat diferențe între nivelul complexelor imune circulante în cazul celor două categorii de bubaline analizate (0,1950,05 – 0,200,09 UDO).

Dozarea lizozimului seric, a relevat valori mai mari ale acestuia la animalele sănătoase (0,680,82 μg/ml) comparativ cu cele înregistrate la animalele infestate (0,30,22 μg/ml).

S-au observat reacții de precipitare în cazul probelor de la animale cu râie psoroptică, când s-a utilizat antigenul Psoroptes cu o cantitate de proteină de 12,5 mg/ml.

Serul recoltat de la animalele adulte care nu prezentau leziuni cutanate, dar care făceau parte din categoria cu risc maxim de infestare, a indus reacție de precipitare în contact cu antigenul psoroptic concentrat (12,5 mg/ml proteină totală).

Au apărut reacții de precipitare mascate în cazul punerii în contact a probelor de lactoser, cu ambele tipuri de antigen: concentrat (12,5 mg/ml proteină totală) și diluat (2,7 mg/ml proteină totală).

Capitolul 2. Aspecte de epidemiologie descriptivă în râia psoroptică la bubalinele din cadrul S.C.D.C.B. – șercaia, jud. Brașov (2003-2005)

Studiile epidemilogice referitoare la bolile transmisibile ale animalelor necesită cunoașterea agenților patogeni, modalităților de diseminare a elementelor contaminante, căilor de transmitere, nivelului de receptivitate și sensibilitate a indivizilor expuși riscului (Toma și colab., 2000 ; Euzeby, 2002). Cunoașterea caracteristicilor epidemiologice, în parazitoze, este deosebit de utilă în conceperea și aplicarea unor programe de supraveghere cât mai eficiente (Mitrea, 2002 ; Ollteanu, 2002 ; Etter și colab., 2000).

La ora actuală în studiul epidemiologic se folosește, ca metodă principală, cuantificarea fenomenelor biologice prin aplicarea de modele matematice și de simulare, aceasta pentru o mai bună înțelegere a ecologiei paraziților și utilizarea rațională a metodelor de supraveghere (French, 2000 ; Thamsborg și colab., 1999). Prin modul de abordare matematic și statistic al evoluției ectoparazitozelor, implicit al râilor, pot fi determinate diferite aspecte epidemiologice particulare : asocierea statistică dintre factorii favorizanți sau de risc și producerea bolilor ; momentul introducerii și rata de diseminare a paraziților în cadrul populațiilor umane sau animale ; rata de producere a leziunilor caracteristice ; probabilitatea de diagnosticare și extindere a procesului patogen în focarele depistate (Mayer și colab., 1993 ; Wall și colab., 1999 ; Smith și colab., 1999 ; French și Berriatua, 2000).

2.1. Materiale și metode

Cercetările întreprinse, în perioada 2003-2005, au avut drept scop analizarea râiei psoroptice la bubaline din cadrul Stațiunii de Cercetare – Dezvoltare pentru Creșterea Bubalinelor, șercaia, jud. Brașov și au urmărit :

Clasificarea bubalinelor în funcție de riscul de infestare.

Cuantificarea indicilor epidemiologici indicatori ai frecvenței bolii la nivelul efectivului.

Stabilirea modului de difuzare a bolii și evoluție la nivelul focarului.

Toma și colab. (1998) menționează că prima etapă a studiului epidemiologic al unei afecțiuni este cunoașterea caracteristicilor, în timp și spatiu, în cadrul populației (efectivului) în care evoluează boala. Practic acesta este domeniul epidemiologiei descriptive, care analizează boala sub forma «situației instantanee» și/sau evoluției situației în decursul unei perioade delimitate de timp.

Principalii indicatori epidemiologici urmăriți au fost : prevalența și incidența. Pentru fiecare efectiv de bovine și tip de râie studiat, au fost calculate :

Prevalența instantanee (lunară) – P.i. = numărul total de animale bolnave (cu leziuni cutanate și confirmare microscopică a râiei) în momentul controlului efectuat.

Rata prevalenței instantanee (lunare) – R.P.i. (%) = numărul total de animale bolnave (cu leziuni cutanate și confirmare microscopică a râiei) în momentul controlului efectuat, raportat la populația luată în studiu.

Incidența instantanee (lunară) – I.i. (%)= numărul de cazuri de îmbolnăvire (leziuni cutanate și confirmare microscopică a râiei), nou apărute și diagnosticate în momentul controlului.

Rata incidenței instantanee (lunare) – R.I.i. (%) = numărul de cazuri de îmbolnăvire (leziuni cutanate și confirmare microscopică a râiei), nou apărute și diagnosticate în momentul controlului, raportat la populația luată în studiu.

Prevalența perioadei (P.p.) și rata prevalenței perioadei (R.P.p. – %) = numărul total de animale bolnave (cu leziuni cutanate și confirmare microscopică a râiei) (P.p.), respectiv numărul total de animale bolnave (cu leziuni cutanate și confirmare microscopică a râiei) (R.P.p), raportat la populația luată în studiu pe toată perioada de observație.

Incidența perioadei (I.p.) și rata incidenței perioadei (R.I.p. – %) = numărul total de cazuri de îmbolnăvire (leziuni cutanate și confirmare microscopică a râiei), nou apărute și diagnosticate (I.p.) și respectiv numărul total de cazuri de îmbolnăvire (leziuni cutanate și confirmare microscopică a râiei), nou apărute și diagnosticate raportat la populația studiată (R.I.p.), pe toată perioada de observație.

Menționăm faptul că pentru diagnosticarea râilor la bovinele din efectivele luate în studiu, s-a recurs la corelarea datelor obținute prin examen clinic și confirmarea prin examene microscopice ale prelevatelor cutanate reprezentate de cruste și fire de păr. Având în vedere că examenele pe care le-am utilizat pentru diagnosticarea râilor la bovine nu sunt precise pentru că există probabilitatea crescută a erorilor prin insuficiență (erori negative) datorate prezenței în populație a animalelor fals negative, am recurs la exprimarea Nivelului Real al prevalenței – N.R.P. (%) care a fost calculat în fucție de sensibilitatea și specificitatea metodelor de diagnostic utilizate. Totodată a fost evaluat nivelul riscului de eroare prin exces (risc de eroare pozitivă = risc α) și riscului de eroare prin insuficiență (risc de eroare negativă = risc β). Din cauza impreciziei metodelor de diagnostic utilizate am întâmpinat dificultăți în aprecierea și exprimarea datelor obțiunute, mai ales în cazul raportării indicilor epidemiologici ai evoluției râilor la nivelul întregului efectiv. Din aceste considerente am emis ipoteza conform căreia în fiecare focarul de râie psoroptică analizat există 2 populații de animale :

Populația n1 = populația animalelor din categoria de vârstă în care a fost diagnosticată evoluția râilor și care a fost considerată populație cu risc maxim de infestare al animalelor. In cadrul acestei populații animalele au fost clasificate astfel :

n1 = număr total de animale din categoria de vârstă supusă riscului maxim de infestare.

animale pozitive – AP = animalele care prezentau leziuni cutanate și la care a fost confirmat microscopic diagnosticul de râie.

animale fals pozitive – FP = animale care prezentau leziuni cutanate și la care nu a fost confirmat, prin nici o metodă utilizată, diagnosticul microscopic de râie. Datorită faptului că leziunile au cuprins zone extinse și diferite ale corpului și pentru că în unele cazuri numărul de acarieni este foarte redus (reacții de hipersensibilizare), iar manifestarea clinică foarte gravă, am considerat că din această categorie nu face parte nici un animal din cele supuse riscului maxim de infestare.

animale fals negative – FN = animalele care prezentau sau nu leziuni cutanate, dar care erau supuse unui risc maxim de infestare (pe cale directă sau indirectă) prin coabitarea cu animalele pozitive.

animale negative – AN = nici un animal din categoria în care a fost diagnosticată evoluția râilor, datorită existenței riscului maxim de infestare. Faptul că nici un animal nu a fost considerat negativ se datorează următoarelor aspecte : focarele de râie investigate, în perioada luată în studiu, aveau caracter activ și în unele cazuri situația clinică și epidemiologică a fost gravă ; animalele care nu prezentau leziuni cutanate, puteau fi infestate, dar să nu manifeste boala datorită unor factori intrinseci sau datorită ciclului evolutiv al paraziților și/sau perioadei de incubație aflate în curs de desfășurare.

Populația n2 = populația reprezentată de întreg efectivul de bovine, indiferent de categoria de vârstă și starea fiziologică ; această populație a fost alcătuită din animalele supuse riscului maxim de infestare (populatia n1) și cele supuse riscului minim de infestare (restul efectivului). In principiu animalele fiind încadrate astfel :

n2 = număr total de animale în efectivul luat în studiu ;

animale pozitive – AP = animale care prezentau leziuni cutanate și la care a fost confirmat microscopic diagnosticul de râie ;

animale fals pozitive – FP = animale care prezentau leziuni cutanate și la care nu a fost confirmat, prin nici o metodă utilizată, diagnosticul microscopic de râie și care fac parte din categoria în care nu a fost diagnosticată evoluția râilor, deci animale supuse unui risc minim de infestare ;

animale fals negative – FN = animale cu sau fără leziuni cutanate din categoria în care a fost diagnosticată evoluția râilor, deci supuse unui risc maxim de infestare și manifestare clinică a bolii ;

animale negative – AN = animale fără leziuni cutanate, din categoriile în care nu a fost diagnosticată evoluția râilor, deci animale supuse unui risc minim de infestare.

Indiferent de populația studiată (n1 sau n2) calcularea Nivelului Real al Prevalenței (N.R.P. – %) a fost stabilit după formula :

N.R.P. (%) = [R.P.a. + (Sp – 100) / Se + Sp -100] x 100

în care :

R.P.a. (%) = Rata Prevalenței aparente = (AP + FP / n) x 100

Se (%) = sensibilitatea testului de diagnostic = (AP / AP + FN) x 100

Sp (%) = specificitatea testului de diagnostic = (AN / AN + FP) x 100

AP = animale pozitive

FP = animale fals pozitive

FN = animale fals negative

AN = animale negative

n = număr total de animale din categorie sau efectiv (n1, n2)

Cu scopul de a exprima cât mai corect Nivelul Real al Prevalenței au fost evaluate riscurile de eroare care au fost calculate în funcție de valoarea predictivă pozitivă și negativă :

Rα (%) = Risc de eroare prin exces (risc de eroare pozitivă) = 100 – VPP

Rβ (%) = Risc de eroare prin insuficiență (risc de eroare negativă) = 100 – VPN

în care :

VPP (%) = valoare predictivă pozitivă = (AP / AP + FP) x 100

VPN (%) = valoare predictivă negativă = (AN / AN + FN) x 100

AP = animale pozitive

FP = animale fals pozitive

FN = animale fals negative

AN = animale negative

2.2. Rezultate și discuții

Indicii evolutivi ai râiei psoroptice, în cadrul efectivului de bubaline luat în studiu în perioada 2003-2005, au fost influențați în principal de structura efectivului, categoriile de vârstă și sezon (tab. 2.1).

Structura efectivului de bubaline din S.C.D.C.B. șercaia, Brașov,

în perioada 2003-2005

Tabel 2.1

Observațiile efectuate au stabilit că râia psoroptică a evoluat numai la categoria bubaline adulte, indiferent de sexul acestora. Din acest motiv am considerat, în ambele intervale de timp, această categorie de vârstă ca fiind supusă riscului maxim de infestare. La nivelul efectivului de bubaline, pentru fiecare interval de timp s-a încercat evaluarea numărului de animale în funcție de riscul de infestare (tab. 2.2; 2.3; fig. 2.1).

În perioada decembrie 2003 – mai 2004 s-a observat că din numărul total de animale (257 bubaline) 21,78% prezentau leziuni cutanate; diagnosticul de râie psoroptică a fost stabilit la 9,72% dintre bubaline (25 animale), numai la bubaline adulte care reprezintă segmentul supus riscului maxim de infestare – 52,52% din efectiv. Segmentul populațional cu risc minim de infestare a fost reprezentat de 122 bubaline ceea ce reprezintă 47,48% din efectivul studiat (tab. 2.2; fig. 2.1). În următorul interval de timp (decembrie 2004 – mai 2005) un număr de 44 animale (16,66%) prezentau leziuni cutanate; râia psoroptică a fost diagnosticată la 6,43% din efectiv (17 animale), numai la categoria bubaline adulte, astfel cele 130 de animale din această categorie au fost considerate cu risc maxim de infestare, 49,24% din efectiv. Celelalte bubaline (134 animale) au fost încadrate în segmentul cu risc minim de infestare care a reprezentat 50,76% (tab. 2.3; fig. 2.1).

Tabel 2.2

Tabel 2.3

Figura 2.1

Distribuția procentuală, în funcție de nivelul riscului de infestare, a bubalinelor din S.C.D.C.B. șercaia, Brașov (2003-2005)

În intervalele de timp analizate (dec. 2003 – mai 2004; dec. 2004 – mai 2005), am observat că ponderea animalelor pozitive, în populația cu risc maxim de infestare, a fost 18,51% (25 bubaline) și 13,07% (17 bubaline), iar cea a fals negativelor a fost 81,49% (110 bubaline), respectiv 86,93% (113 bubaline) (tab. 2.4).

Clasificarea bubalinelor adulte (populația n1), în funcție de diagnosticul de râie psoroptică (2003-2005)

Tabel 2.4

Pentru raportarea situației evoluției râiei psoroptice în întreg efectivul de bubaline (populația n2) încadrarea animalelor a fost făcută în funcție de categoria de vârstă, prezența sau absența leziunilor cutanate și riscul de infestare. S-a constatat că, în cele două perioade de observație, 10% (25 bubaline) și respectiv 6% (17 bubaline) au fost pozitive; fals pozitive au fost considerate 6% și 5% (16-13 bubaline) din animale; bubalinele fals negative au reprezentat 43% (110 bubaline și respectiv 71 bubaline), iar organismele negative au avut o pondere de 41% și 46 % (tab. 2.5).

Clasificarea efectivului de bubaline (populația n2), în funcție de riscul de infestare (2003-2005)

Tabel 2.5

Evoluția râiei psoroptice la bubalinele adulte a fost caracterizată în intervalul 2003-2004 prin apariția primelor cazuri în luna decembrie (2 cazuri – 1,48%). În continuare, prevalența lunară a prezentat ascensiune importantă, valorile fiind de 3,70% (5 cazuri) în ianuarie, 11,11% (15 cazuri) în februarie și 1,48% (2 cazuri) în luna martie; în luna aprilie s-a constatat regresia prevalenței la 1 caz (0,74%), iar în luna mai nu au fost diagnosticate cazuri de râie psoroptică (tab. 2.6; fig. 2.2). Apariția de noi cazuri de râie psoroptică, cuantificată prin exprimarea incidenței, s-a caracterizat printr-un nivel ridicat în ianuarie și februarie – 7 cazuri (5,18%) și respectiv 8 cazuri (5,92%); în decursul lunii martie s-a observat regresia numărului de cazuri nou apărute la 1,48%, iar în aprilie a fost înregistrat numai un caz nou (0,74%), iar în mai nici unul (tab. 2.6; fig. 2.2). Prevalența perioadei a fost 25 cu o rată de 18,51%, iar incidența perioadei a fost reprezentată de 20 de cazuri nou apărute cu o rată de 14,71% (tab. 2.6).

În intervalul de timp decembrie 2004 – mai 2005, dinamica evolutivă a focarului de râie psoroptică la bubalinele adulte a fost asemănătoare (tab. 2.6; fig. 2.2). Precizăm că numărul de cazuri a fost mai mic, ceea ce a determinat nivel redus al prevalenței. Astfel, în luna ianuarie au fost diagnosticate 3 cazuri (2,30%), iar în februarie a fost înregistrata maxima – 7 cazuri (5,38%) (tab. 2.6; fig. 2.2). Incidența lunară și rata acesteia urmează aceeași tendință ascendentă, numărul maxim de cazuri nou apărute fiind observat în luna februarie – 4 cazuri (3,07%) (tab. 2.6; fig. 2.2). În cadrul intervalului 2004-2005 prevalența perioadei a fost 17 cu o rată de 13,07% și un nivel al incidenței de 14 (10,76%) (tab. 2.6).

Evoluția indicilor epidemiologici și evaluarea nivelului real al prevalenței perioadei la bubalinele adulte (populația n1) din S.C.D.C.B. șercaia, Brașov (2003-2005)

Tabel 2.6

Figura 2.2

Dinamica ratei prevalenței și incidenței lunare a râiei psoroptice la bubalinele adulte (populația n1) din S.C.D.C.B. șercaia, Brașov (2003-2005)

In cazul ambelor intervale de timp, dacă luăm în calcul valoarea sensibilității 18,51% și respeciv 13,07% și a specificității (0%) metodelor de diagnostic utilizate, nivelul real al prevalenței a fost 100%, deci de 5,40-7,65 ori mai mare decât cel înregistrat de noi prin examene clinice și microscopice (tab. 2.6). Validitatea acestor rezultate este reflectată și în nivelul valorii predictive pozitive – 100% ceea ce reprezintă că indiferent de numărul de cazuri confirmate, toate animalele din populație pot fi infestate, deci supuse riscului maxim. Mai mult decât atât, valoarea predictivă negativă fiind 0%, înseamnă că în populația analizată tendința evolutivă este ascendentă. Aceste mențiuni, alături de valorile mari și dinamice ale incidenței, demonstrează existența unui focar de râie psoroptică deosebit de activ în perioada decembrie-martie, caracterizat prin capacitate mare de difuzare a bolii la categoria bubaline adulte.

Extrapolarea rezultatelor obținute în populația de bubaline adulte, din întreg efectivul, a relevat același aspect al dinamicii prevalenței și incidenței lunare (tab. 2.7; fig. 2.3). În perioada decembrie 2003 – mai 2004, ratele prevalenței și incidenței lunare au prezentat o maximă de 5,83% și respectiv 3,11% în luna februarie, după care ambii indici epidemiologici au avut tendință de scădere (tab. 2.7; fig. 2.3). În ceea ce privește rata incidenței perioadei de observație, aceasta a fost 7,78%, cu o rată a prevalenței de 9,72% (tab. 2.7).

Evoluția indicilor epidemiologici și evaluarea nivelului real al prevalenței perioadei în efectivul de bubaline (populația n2) din S.C.D.C.B. șercaia, Brașov (2003-2005)

Tabel 2.7

Figura 2.3

Dinamica ratei prevalenței și incidenței lunare a râiei psoroptice în efectivul de bubaline (populația n2) din S.C.D.C.B. șercaia, Brașov (2003-2005)

Dacă luăm în considerare numărul de animale cu leziuni cutanate care nu fac parte din categoria cu risc maxim de infestare, rata prevalenței aparente a fost 15,95%; nivelul real al prevalenței a fost 31,31%, valoare influențată de sensibilitatea (18,52%) și specificitatea (86,59%) metodelor de diagnostic (tab. 2.7). Valoarea reală s-a dovedit a fi de 3,22 ori mai mare decât rata prevalenței perioadei și de 1,96 decât prevalența aparentă. Subliniem faptul că valoarea reală a prevalenței se află sub rezerva nivelurilor riscului de eroare care au fost, în acest caz, 39,02% pentru riscul de eroare în exces și 50,93% pentru cel prin insuficiență (tab. 2.7).

În urma cuantificărilor efectuate, stabilirea predicțiilor a indicat un raport destul de echilibrat între valoarea predictivă pozitivă (60,98%) și cea negativă (49,07%), ceea ce înseamnă că la nivelul întregului efectiv există posibilitatea ca aproximativ jumătate din animale să fie pozitive pentru râia psoroptică (tab. 2.7). În următorul interval de timp (decembrie 2004 – mai 2005) situația a fost asemănătoare, rata prevalenței și incidenței lunare fiind la un nivel ridicat începând cu luna ianuarie (1,13%) și februarie (2,56% – 1,51%), când au fost atinse și valoarile maxime (tab. 2.7; fig. 2.3). Rata incidenței perioadei a fost 5,70% și cea a prevalenței perioadei 6,43%, cu mențiunea că rata prevalenței aparente a atins un nivel de 11,36% (tab. 2.7). În ceea ce privește exactitatea metodelor de diagnostic sensibilitatea a prezentat un nivel redus (13,08%), în timp ce specificitatea a fost 90,30%, aceste nivele determinând valoarea mare a prevalenței reale 49,11% (tab. 2.7); situația reală a fost mai mare de 4,32 ori decât cea aparentă și de 7,63 ori față de cea determinată numai în funcție de numărul cazurilor pozitive diagnosticate microscopic. Având în vedere nivelul valorilor predictive al căror raport este echilibrat, probabilitatea existenței unui număr mare de animale pozitive este de 56,57%, iar negative 51,71%, aceasta sub rezerva că riscul de eroare prin exces este de 43,63%, iar cel prin insuficiență 48,29% (tab. 2.7).

Interpretând rezultatele, în funcție de situația înregistrată în populația supusă riscului maxim și cea de la nivelul efectivului, am constatat următoarele aspecte:

La bubalinele adulte a fost pus în evidență un focar de râie psoroptică dinamic, cu tendință rapidă de extindere mai ales în intervalul ianuarie- februarie și regresie în mai-mai. Riscul ca toate animalele din această categorie, indiferent de situația clinică, să fie pozitive și să manifeste boala, este maxim datorită nivelului valorilor predictive pozitive (100%) și negative (0%), ceea ce înseamnă populație cu grad deosebit de mare al infestației.

La nivelul întregului efectiv există probabilitatea ca, în timp, nivelul animalelor pozitive să atingă peste 50%, aceasta în funcție de intervenția factorilor favorizanți și a procesului de mișcare a animalelor.

Valorile necorespunzătoate ale sensibilității și specificității și inexistența unui echilibru între acești parametri, precum și nivelurile diferite ale riscurilor de eroare prin exces sau insuficiență, denotă că în cadrul efectivului studiat, dar mai ales la bubalinele adulte, există un număr important de animale fals negative care nu sunt supuse controlului, motiv pentru care devin surse importante de infestare.

S-a observat că bubalinele din categoria cu risc maxim de infestare au reprezentat un procent ridicat la nivelul efectivului, evident – cele care prezentau leziuni cutanate confirmate microscopic în direcția râiei psoroptice au constituit sursa principală de infestare. Difuzibilitatea mare a bolii la bubalinele adulte, cuantificată prin dimamica incidenței și prevalenței lunare, își găsește explicația în faptul că există posibilitatea ca bubalinele cu infestații subclinice să manifeste la un moment dat boala. De asemenea, se cunoaște că râia psoroptică are un pronunțat caracter contagios și evoluează mai ales la animalele întreținute în adăposturi neigienice, cu exces de umiditate (șuteu și Dulceanu, 2001). Cosoroabă (2000) menționează, însă, că alimentația deficitară și lipsa de igienă nu explică toate cazurile clinice de râie, existând variații individuale de receptivitate. Subliniem faptul că bubalinele adulte fără manifestări clinice dar infestate, în sezonul rece, sunt surse de infestare, considerate mai puțin intense, dar foarte importante.

Diminuarea, chiar dispariția procesului patogen, în lunile aprilie și mai, coincide cu scoaterea animalelor pe pășune. În acest sens s-a constatat că radiațiile ultra-violete determină reducerea populației de acarieni, dar nu eliminarea totală a acestora (Guillot și Meleney, 1982). În regiunile corporale care nu sunt expuse direct razelor solare, acarienii intră în fază de quescență, legată de regimul hidric, iar în perioada de stabulație din sezonul rece, populația psoroptică își reia dezvoltarea (Cosoroabă, 2000). Aceste particularități biologice, care asigură capacitatea de adaptare a parazitului la condițiile mediului exterior, sunt deosebit de importante în analiza și cunoașterea surselor de infestare și în explicarea reapariției râiei psoroptice în fiecare an în perioada de stabulație.

În urma analizei datelor obținute în cadrul studiilor epidemiologice descriptive și analitice s-a constatat că, în focarul de râie psoroptică investigat, boala s-a manifestat clinic în sezonul rece și numai la bubalinele adulte, indiferent de sexul acestora. Pornind de la aceste observații am considerat sezonul rece ca fiind factorul favorizant, responsabil de apariția și manifestarea clinică a râiei psoroptice, datorită condițiilor din adăposturile de animale; pentru că boala a fost diagnosticată numai la adulte am considerat vârsta ca fiind factor de risc în manifestarea clinică a bolii. Având în vedere faptul că boala a evoluat la bubalinele de 5-13 ani, categoria productivă a unității, considerăm că, pe lângă vârsta animalelor, un rol important îl are destinația animalelor și nivelul producțiilor: femelele adulte fiind crescute pentru producția de lapte, iar masculii pentru reproducție (montă naturală sau prelevare de material seminal).

2.3. Concluzii

Studiul epidemiologic al râiei psoroptice la bubaline, efectuată în perioada decembrie 2003 – mai 2005 în cadrul Stațiunii de Cercetare-Dezvoltare pentru Creșterea Bubalinelor (S.C.D.C.B.) – șercaia, jud. Brașov, a relevat următoarele:

Analiza epidemiologică a indicat existența a 2 categorii de animale: cu risc maxim de infestare – bubalinele adulte în vârstă de 5-13 ani – 52,52% – 49,24%; cu risc minim de infestare, celelalte categorii de vârstă – 47,48% – 50,76%.

La bubalinele adulte rata prevalenței a fost 18,51% și respectiv13,07%; rata incidenței perioadei a fost 14,71% și 10,76%; valoarea predictivă negativă a fost 0% și cea pozitivă 100%.

La nivelul întregului efectiv, rata a incidenței a fost 7,78% și 5,70% cu o rate a prevalenței de 9,72%, și respectiv 11,36; valorile predictive pozitive au fost 60,98-56,57%, iar cele negative 49,07-51,71%.

Capitolul 3. Concluzii generale

Studiile efectuate, în perioada 2003-2005 în cadrul S.C.D.C.B, șercaia, jud. Brașov, cu scopul de a analiza din punct de vedere etiopatogenetic, imunologic și epidemiologic evoluția râiei psoroptice la bubaline, au relevat următoarele:

Râia psoroptică a fost diagnosticată la 9,72% (2003-2004) și respectiv 6,43% (2004-2005) din întreg efectivul de bubaline (n=257 – 264 animale), numai la bubalinele adulte (5-13 ani), fiind produsă de Psoroptes ovis, valorile medii corporale fiind de: 419 ± 14,2 μm / 319 ± 7,6 μm – masculii și 695 ± 4,7 μm / 492 ± 0,1 μm – femelele.

Regiunile cele mai afectate au fost:

în perioada decembrie 2003 – aprilie 2004 au fost: sacrală – 57,89%; sacro-coccigiană – 39,47% ; gluteană – 12,7%; tuberculului coxal – 6,9% ; dorso-lombară – 4,66%; fesei 2,5%;

în perioada 2004-2005 în regiunea sacrală(13,4%), fiind urmată de regiunea sacro-coccigiană (9,7%), regiunea fesei (8,9%), regiunea tuberculului coxal (8%), regiunea dorso-lombară (7,6%) și regiunea gluteană (3,8%).

In ambele perioade de timp s-a observat evoluție ascendentă a mediei scorului lezional de la 1,60 și respectiv 1,05 în luna decembrie la 1,76-1,94 în ianuarie; maximele au fost înregistrate, în luna februarie: 2,03 și 2,14; în luna martie s-a observat tendința de regresie a gravității tabloului lezional

Tabloul histopatologic în râia psoroptică s-a caracterizat prin: prezența de cruste abundente, ruperea stratului de cheratină, lărgirea spațiilor dintre straturile epidermului, congestie și edem în dermul papilar.

hematologic valoarea eozinofilelor totale a fost “semnificativ statistic” mai mare în cazul bubalinelor cu râie psorptică (14,605,71 G/l) față de animalele sănătoase (7,481,90).

In ceea ce privește elementele formulei leucocitare s-a constatat diferență importantă, în cazul procentului de eozinofile – 16,85,54 (la animalele infestate), față de numai 4,22,85 la animalele sănătoase; procentul de limfocite la bubalinele cu râie psoroptică a fost de 44,28,52%, iar la cele sănătoase 60,6010,16%.

In cadrul proteinogramei s-a observat că valoarea gamaglobulinelor a fost de 4,2 ori mai mare la bubalinele cu râie psoroptică (8,596,02 ºVernes) decât la cele sănătoase (2,041,16ºVernes).

Dozarea lizozimului seric, a relevat valori mai mari ale acestuia la animalele sănătoase (0,680,82 μg/ml) comparativ cu cele înregistrate la animalele infestate (0,30,22 μg/ml).

In cazul imunodifuziei s-a observat reacție de precipitare în cazul unei singure probe de la animale cu râie psoroptică, când s-a utilizat antigenul Psoroptes cu o cantitate de proteină de 12,5 mg/ml.

Serul recoltat de la animalele adulte fără leziuni cutanate, a indus reacție de precipitare în contact cu antigenul psoroptic concentrat (12,5 mg/ml proteină totală).

In cazul punerii în contact a probelor de lactoser, provenit de la bubaline adulte, cu ambele tipuri de antigen: concentrat (12,5 mg/ml proteină totală) și diluat (2,7 mg/ml proteină totală) au apărut reacții de precipitare mascate.

Analiza epidemiologică descriptivă a râiei psoroptice la bubalinele din S.C.D.C.B. – șercaia, jud. Brașov, în perioada 2003-2005, efectuată pe un număr de 257-264 bubaline, a indicat existența a 2 categorii de animale: cu risc maxim de infestare – bubalinele adulte în vârstă de 5-13 ani – 52,52% – 49,24%; cu risc minim de infestare, celelalte categorii de vârstă – 47,48% – 50,76%.

Evoluția râiei psoroptice la bubalinele adulte a fost caracterizată prin rata prevalenței primei perioadei de 18,51%, și rata incidenței perioadei de 14,71%; în etapa a doua a fost 13,07%, nivelul ratei incidenței fiind 10,76%.

Raportarea valorilor la întregul efectiv, au relevat o rată a incidenței de 7,78%, cu o rată a prevalenței de 9,72%, în prima etapă și de 5,70% și respectiv 11,36%, în etapa a doua.

Bibliografie

BATES, P.G., B.A. GROVES, S.A. COURTNEY, G.C. COLES (1995) – Control of sheep scab (Psoroptes ovis) on artificially infested sheep with a single injection. Vét. Rec., 137, 491-492.

Bates, P., R. Sayers (2003) – The male L4 outer opisthosomal seta (L4OOS) of psoroptic mites as a marker for speciation and virulence. Cost 833 – Mange and Myiasis of Livestock – Bari, Italia, 84-91.

Benex, J. (1974) – Diagnostic immunologique des parasitoses. Edit. Maloine, Paris.

Boisvenue, R.J., B.A. Groves (1982) – Systemic activity of nilfluridide against sucking lice and the common scabies mite on cattle. Vet. Parasitol., 11, 253-256.

Bornstein, S., G. Zakrisson (1993) – Clinical Picture and Antibody Response in Pig Infected by Sarcoptes scabiei var. suis. Vet. Dermatology, Vol. 4, No. 3, 123-131.

Bornstein, S., G. Zakrisson, P. Thebo (1995) – Clinical Picture and Antibody Response to Experimental Sarcoptes scabiei var. vulpes Infection in Red Foxes (Vulpes vulpes). Acta Vet. Scand., 36, 509-519.

Boyce, W.M., R.N. Brown (1991) – Antigenic characterization of Psoroptes spp. (Acari: Psoroptidae) mites from different hosts. J. Parasitol., 77, 675-679.

Burr, E.W. (1984) – Psoroptes ovis isolated from giraffe (Giraffe camelopardis) in Masai Mara Game Reserve, Kenya. Kenyan Vet. 8, 22-23.

Bussiéras, J. (1987) – Les gales bovines. Le Point Vétérinaire, 104, 145.

Bussiéras, J., R. Chermette (1991) – Parasitologie vétérinaire – Entomologie. Edit. E.N.V.A, Maisons Alfort, Paris.

Ciser, L., C. Galiano (1997) – Indexul produselor de uz veterinar din import, Edit. Ceres, București.

Clymer, B.C., T. Janes, M.E. McKenzie (1997) – Evaluation of the therapeutic and protective efficacy of doramectin against psoroptic scabies in cattle. Vet. Parasitol. 72, 79-89.

Cole, N.A., F.S. Guillot, C.W. Purdy (1994) – Influence of Psoroptes ovis (Hering) (Acari : Psoroptidae) on the performance of beef steers. J. Econ. Entomol., 77, 390.

Colebrook, E., R. Wall (2004) – Ectoparasites in Europe and the Mediterranean region. Vet. Parasitol. 120, 251-274.

Cosoroabă, I. (1994) – Acarologie veterinară. Edit. Ceres, București.

Cosoroabă, I. (2000) – Parazitologie veterinară: Acarioze – Entomoze. Edit. Mirton, Timișoara.

Cozma, V., O. Negrea, C. Gherman (2001) – Diagnosticul bolilor parazitare la animale. Edit. Risoprint, Cluj-Napoca.

Dulceanu, N. (1995) – Parazitologie veterinară. vol. 3, Edit. Moldova, Iași.

Etter, E., C. Chartier, H. Host, I. Pors, Y. Lefrileux, C. Broqua, S. Vallade, C. Goudeau (2000) – Parasitism per les nematodes du tube digestif et utilisation du paturage: epidemiologie de l’infestations dans les troupeaux caprins laitiers en France. Epidemiol. et Sante animale, 37, 75-86.

Euzéby, J., J. Bussieras, N. Tan Hung (1981) – Les avermectines dans la thérapeutique des gales des bovins. Bull. Acad. Vet. France, 54, 273-278.

Euzeby, J. (2002) – Sur l’epidemiologie de la giardiose humaine. Rev. Sc. Parasitol., 1, 11-22.

Fain, A. (1970) – Sur une nouvelle espece du genre Psoroptes prodisant la gale chez le buffle africain (Acarina: Sarcoptiformes). Rev. Zoo. Bot. Afric. 81, 95-100.

FiScher, W.F. (1983) – Development of serum antibody activity as determined by ELISA to Psoroptes ovis (Acari: Psoroptidae) antigens in cattle infested with P. ovis. Vet. Parasitol., 13, 363-373.

FiScher, W.F., F.C. Wright (1981) – Susceptibility of scabies-naïve Hereford and Brahman calves to Psoroptes ovis infestations. Southwestern Entomol., 6, 57-61.

French, N.P. (2000) – Models of mange and myasis: matematical and simulation studies of Psoroptes and Hypoderma spp. Cost Action 833, Mange and Myiasis of Livestock, 31-47.

French, N.P., E. Berriatua (2000) – Mathematical modelling of Psoropte ovis infection in sheep flocks: invasion, persistance and seasonal pattern. Rev. Vet. Epidemiol. Economic. 34, 56-63.

Gabaj, M.M., W. Beesley, M.A. Awan (1992) – A survey of mites on farm animals in Libya. Ann. Trop. Med. Parasitol. 86, 537-542.

Ghergariu, S., Al. Pop, L. Kadar, Marina Spînu (2000) – Manual de laborator clinic. Edit. All, București.

Gherman, I. (1997) – Parazitologie clinică modernă. Edit. Olimp, București.

Guillot, F.S. (1982) – Population increase of Psoroptes ovis (Acari: Psoroptidae) on stanchioned cattle during summer. J. Med. Entomol., 18, 44-47.

Guillot, F.S., W.P. meleney (1982) – The infectivity of Psoroptes ovis surviving on cattle treated with ivermectin. Vet. Parasitol. 10, 73-78.

Heinze-Mutz, E.M., D. Barth, L.G. Cramer, S.J. Gross, M. Visser (1993) – Efficacy of abamectin against ectoparasites of cattle. Vet. Rec., 132, 455-457.

Henriksen, A.A., J. Jensen, H. Luck, P. Nielsen (1983) – Psoroptesskab hos kvaeg. DanskVet. Tidsskr., 66, 10, 424-430.

Hiepe, T., R. Ribbeck (1982) – Lehrbuch der Parasitologie Band 4, Veterinarmedizinische Arachno-Entomologie VEB G. Ficher Verlag, Jena.

Kirkwood, A.C. (1985) – Some observation on the biology and control of the sheep scab mite Psoroptes ovis (Hering) in Britain. Vet. Parasitol., 18, 269-279.

Kirkwood, A.C. (1986) – History, biology and control of sheep scab. Parasitology Today, 2, 302-307.

Leaning, W.H.D., R.A. Roncalli, E.S. Brokken (1993) – The efficacy and safety evaluation of ivermectin: A new injectable antiparasitic agent for cattle. Symposium on Recent Developments in the Control of Animal Parasites XXII World Veterinary Congress, Perth, Australia, 25-41.

Liebisch, A., S. olbrich, M. deppe (1985) – Survival of Psoroptes ovis, Psoroptes cuniculi and Chorioptes bovis away from the host. Deuts. Tier. Woch. 92(5). 181-185.

Lonneux, J., B. Losson (1996) – Epidémiologie des gales bovines. Ann. Méd. Vét., 140, 317-327.

Losson, b. (1990) – Résistence envers les ectoparasites (in Immunologie animale). Edts P.P. Pastoret, Paris.

Losson, B. (2001) – Tratamente insecticide și acaricide: progrese recente și punere la punct asupra problematicii rezistențelor. Rev. Sc. Parasitol., Vol. 2, Nr. 1, 23-29.

Losson, B.J., J.F. Lonneux, M. Lekimme (1999) – The patology of Psoroptes ovis infestation in cattle with a special emphasis on breed difference. Vet. Parasitol. 83, 219-229.

Maier, N. (1998) – Patologie cutanată. Vol. I. Dermatologie generală, Edit. Casa Cărții de știință, Cluj-Napoca.

Mayer, D.G., M. atzeni, A. Swain, D.G. Butler (1993) – Spatial dispersion of insect pests. J. Animal Ecol., 44, 283-295.

Megnin, J.P. (1877) – Monographie de la tribu des sarcoptides psoriques qui comprend tous les acariens des gale de l’homme et des animaux. Rev. Mag. Pur Appl. 40, 82-173.

Meleney, W.P. (1967) – Experimentally induced bovine psoroptic acariasis in a rabbit. Am. J. Vet. Res., 28, 892-894.

meleney, W.P., F.c. wright, F.S. Guillot (1982) – Residual protection against cattle scabies afforded by ivermectin. Am. J. Vet. Res. 43, 1767-1769.

Mitrea, I.L. (2002) – Controlul parazitologic – concept biologic, medical și economic. Rev. Sc. Parasitol., Vol. 3, Nr. 1, 81-90.

Neveau-Lemair, M. (1938) – Traite d’entomologie medicale et veterinaire. Edit. Vigot Freres, Paris.

Nueleanu, VETURIA-ILEANA (2002) – Farmacologie veterinară. Edit. AcademicPres, Cluj Napoca.

Nunez, J., H.L. Moltedo (1985) – Sarna Psoroptica en Ovinos y Bovinos. Edit. Hemisferio Sur, Buenos Aires.

O’Brian, D.J., J.S. Gray, P.F. O’Reilly (1994) – Examination of possible transmission of sheep scab mite Psoroptes ovis between host species. Vet. Res. Communications, 18, 113-117.

Olteanu, GH. (2002) – Epidemio-epizootologia parazitozelor. Unele probleme actuale. Rev. Sc. Parasitol., 1, 43-51.

Plimmer, J.R. (2002) – Chemistry of Pesticides. Vol. 1, Academic Press UK.

Pouplard, L., B. Losson, M. Detry, W. Hollanders (1990) – Les gales bovines. Ann. Méd. Vét., 134, 531-539.

Pouplard, L., M. Detry (1981) – Un progrès spectaculaire dans la lutte contre la gale bovine. Utilisation d’un nouvel agent antiparasitaire systémique: l’avermectine. Ann. Méd. Vét., 125, 643.

Pruett, j.H., W. Ficher, J.R. Deloach (1989) – Dexamethasone-induced bovine T-lymphocyte suppression and effect upon susceptibility to sheep scab mite (Acari: Psoroptidae) infestation. J. Ecom. Entomol., 82, 175.

Pruett, J.H., F.S. Guillot, W.F. Fischer (1986) – Humoral and celular immunoresponsiveness of stunchioned cattle infested with Psoroptes ovis. Vet. Parasit., 22, 121-130.

Rafferty, D.E., J.S. Gray (1987) – The feeding behaviour of Psoroptes spp. mites on rabbits and sheep. J. Parasit., 73, 901-906.

Raillet, A. (1893) – Traite de zoologie medicale et agricole. Edit. Asselin et Houzeau, Paris.

Rao, N.S.K., C.A. Khuddus, G.P. Channabasavanna (1974) – Bursa copulatryx in the genera Psoroptes and Sarcoptes with a redescription of the genitalia and associated suckers. Myror J. Acric. Sci., 8, 406-414.

Răpuntean, Gh., MARINA Spînu, O. Spînu (1994) – Lucrări practice de imunologie. Tipo Agronomia, Cluj-Napoca.

Rehbein, S., M. Visser, R. Winter, A.E. Maciel (2002) – Efficacy of a new long-acting formulation of ivermectin and other injectable avermectins against induced Psoroptes ovis infetations in cattle. Parasitol. Res. 88, 1061-1065.

Rehbein, S., M. Visser, R. Winter, B. Trommer, H.F. Matthes, A.E. Maciel, S.E. Marley (2003) – Productivity effects of bovine mange and control with ivermectin. Vet. Parasitol., 114: 267-284.

Restani, R., M.P. Tampieri, M. Parolin (1988) – Diffusion del rogna bovine in provincia di Treviso. Documenti Veterinari, 6, 53-54.

Ribbeck, R. (1976) – Die Ohrraudemilbe (Psoroptes cuniculi) des Hauskaninchens (Oryctologus cuniculus f. domestica). Angew. Parasitol., 17, 4, 1-29.

Rinner, J.C., F.C. Wright (1981) – A thermal plate apparatus for collecting live psoroptic mites. Southwest. Entomol., 6, 62-64.

Roberts, I.J., W. Meleney (1971) – Variations among stains of Psoroptes ovis (Acari : Psoroptidae) on sheep and cattle. Ann. Entomol. Soc. Am., 64, 109-116.

Roitt, M.I. (1988) – Essential immunology. Blackwell Scientific Publications, Oxford.

Shastri, U., M.A. Ghafoor (1974) – Acariasis in buffaloes (Bubalus bubalus) due to Psoroptes species in India. Ind. Vet. J. 51, 274-281.

Sinclaire, A.N., A.C. Kirkwood (1983) – Feeding behaviour of Psoroptes ovis. Vet. Rec., 112, 65.

Smith, K., E. Barriatua, N.P. French, R. Wall (1999) – The effects of temperature and humydity on the off-host survival of Psoroptes ovis and Psoroptes cuniculi. Vet. Parasitol., 83, 265-275.

Soulsby, E.J.L. (1982) – Helminths, arthropods and protozoa of domesticated animals. 7th Ed. Baillière Tindall, London, p. 484.

Stromberg, p.c., W.F. ficher (1986) – Dermatopathology and immunity in experimental Psoroptes ovis (Acari: Psoroptidae) of naïve and previously exposed Hereford cattle. Am. J. Vet. Res. 47(7), 1551-1560.

Stromberg, p.c., F.S. guillot (1987) – Hematology in the regressive phase of bovine psoroptic scabies. Vet. Pathol., 24, 371.

Strong, K.L., R.B. Holliday (1993) – Biology and host specificity of the genus Psoroptes Gervais (Acarina: Psoroptidae), with reference to it’s occurrence in Australia. Exp. Appl. Acarol. 15, 153-169.

Șuteu, I. (1996) – Zooparaziții și mediul încojurător. Edit. Genesis, Cluj-Napoca.

șuteu, I. (1998) – Zooparaziții și gazdele parazitare. Edit. Genesis, Cluj-Napoca.

Șuteu, I., V. Cozma (1998) – Boli parazitare la animale. Edit. Ceres, București.

Șuteu, I., V. Cozma (2004a) – Parazitologie clinică veterinară. Vol. I-II, Edit. Risoprint, Cluj-Napoca.

Șuteu, I., V. Cozma (2004b) – Practicum parazitologic veterinar. Edit. Risoprint, Cluj-Napoca.

Șuteu, I., N. Dulceanu (2001) – Parazitozele cutanate la animale. Edit. Risoprint, Cluj-Napoca.

Sweatman, G.K. (1956) – Seasonal variations in the sites of infestation of Chorioptes bovis, a parasitic mite of cattle, with observations on the associated dermatitis. Can. J. Comp. Med., 20, 321-335.

Sweatman, G.K. (1958) – On the life history and validity of the species in Psoroptes, a genus of mange mites. Can. J. Zool., 36, 905-929.

Thamsborg, S.M., A. Roepstorff, M. Larsen (1999) – Integrated and biological control of parasites in organic and conventional production system. Vet. Parasitol., 84, 169-186.

Toma, B., J.J. Benet, B. Dufour, M. Eloit, F. Moutou, M. sanaa (1991) – Glossaire d’epidemiologie animale. Edit. Point Veterinaire, Paris.

Toma, B., B. Dufour, M. sanaa, J.J. Benet, P. Ellis, F. Moutou, A. Louza (1998) – Epidemiologie applique a la lutte collective contre les maladies animales transmissibles majeures. AEEMA, Maisons-Alfort, France.

Toma, B., B. Dufour, M. sanaa, J.J. Benet, A. Shaw, F. Moutou, A. Louza (2000) – Epidemiologie applique a la lutte collective contre les maladies animales transmissibles majeures. AEEMA, Maisons-Alfort, France.

Wall, R., D. Shearer (1997) – Veterinary entomology. Chapman and Hall, Londra.

Wall, R., K. Smith, E. Barriatua, N.P. French (1999) – Population growth and mortality of Psoroptes ovis. Vet. Parasitol., 83, 253-264.

Wassall D.A., A.C. Kirkwood, P.G. Bates, I.J. Sinclair (1987) – ELISA for the detection of antibodies to the sheep scab mite Psoroptes ovis. Res. Vet. Sc., 43, 34-35.

Wilson, G.I., K. Blachut, I.H. Roberts (1977) – The infestivity of scabies (mange) mites, Psoroptes ovis (Acari : Psoroptidae), to sheep in naturally contaminated enclosures. Res. Vet. Sc., 22, 292-297.

Wilson, S.C., L. Fell, I. Colditz, D. Collins (2002) – An examination of some physiological variables for assessing the Welfare of beef cattle in feedlots. Anim. Welfare 11, 305-316.

Wright, F.C., I.C. Riner, W.F. Fischer (1984) – Comparison of lenghs of anter opisthosomal setae of male psoroptic mites colected from various hosts. J. Parasitol., 70, 141-143.

Wright, F.C., J.C. Riner, F.S. Guillot (1983) – Cross-mating studies with Psoroptes ovis (Hering) and Psoroptes cuniculi (Delafond). J. Parasitol., 69, 696-700.

Wright, F.C., J.R. DeLoach (1981) – Feeding of Psoroptes ovis (AcarI: Psoroptidae) on cattle. J. Med. Entomol., 18, 349-350.

Yeruham, I., A. Hadani, A. Sklar, A. Mombaz (1981) – The occurrence of chorioptic mange in dairy cattle in Israel. Refuah Vet., 38, 176-179.

Zahler, M., W.M. hendrikx, A. Essing, H. Rinder, R. Gothe (2000) – Species of the genus Psoroptes (Acari: Psoroptidae): a taxonomic consideration. Exp. App. Acarol. 24, 213-235.

Zaitoun, A.M., H. Ali, L. Ahmed, A.S. Abu-Zeid (1998) – Field observation on buffloe’s in Assiut Governorate – Egypt. Assiut Vet. Med. J. 39, 245-256.

Zielascko, B. (1979) – Untersuchungen zur epizootologie der Psoroptes-raude (Psoroptes ovis) bei Schaf und Rind. Inaug. Diss. Tierarztliche Hochsch., Hanovra.

*** Ministerul Agriculturii, pădurilor, Apelor și mediului (2004) – Rentabilizarea creșterii bivolilor prin optimizarea raporturilor dintre utilizarea resurselor furajere locale, tehnologiile de întreținere și de reproducție. Subproiect 872 – Banca Mondială.

=== Anexa ===

Structura efectivului de bubaline din S.C.D.C.B. șercaia, Brașov, în funcție de nivelul riscului de infestare (dec. 2003 – mai 2004)

Tabel 2.2

Structura efectivului de bubaline din S.C.D.C.B. șercaia, Brașov, în funcție de nivelul riscului de infestare (dec. 2004 – mai 2005)

Tabel 2.3