Cercetări Asupra Faunei DIN Bazinul Râului Doamnei

––CUPRINS

LISTA DE FIGURI ȘI TABELE

INTRODUCERE

Apele curgătoare reprezintă un ecosistem complex a cărui bioceneză este reprezentată de numeroase grupe de organisme, plante și animale, de la cele microscopice la cele macroscopice.

Fauna unui râu este foarte diversă, cuprinzând reprezentanți ai multor grupe, de la protozoarele unicelulare, până la mamifere, reprezentativă fiind ihtiofauna.

În literatura de specialitate, Râul Doamnei a fost citat ca făcând parte din arealul speciei Romanichthys valsanicola (asprete), specie care figurează pe Lista Roșie a Uniunii Europene, neexistând însă exemplare capturate care să demonstreze acest fapt.

Studiile hidrobiologice pe Râul Doamnei au în vedere și compararea compozitiei faunei bentonice cu cea de pe Râul Vâlsan pentru a vedea dacă sunt modificări importante care ar fi putut duce la dispariția aspretelui.

Pornind de la cele enunțate anterior, am considerat că este necesar studiul cu privire la diversitatea faunei de efemeroptere din Râul Doamnei.

Prezența sau absența unor grupe de nevertebrate bentonice, densitatea și abundența acestora, în concluzie structura și diversitatea zoocenozei, furnizează informații importante în biomonitorizarea unui ecosistem acvatic.

Efemeropterele reprezintă unul din grupurile dominante ale faunei bentonice reofile cu rol important în transferul de materie și energie al ecosistemelor lotice. Prin modul lor de nutriție microfag, contribuie la reducerea cantității de detritus, iar stadiile larvare (și adulții, într-o mai mică măsură) reprezintă un procent important din hrana peștilor.

Obiectivele cercetărilor prezentate în lucrarea de față au fost următoarele:

Identificarea structurii biocenozelor bentonice în punctele de monitorizare;

Stabilirea stării ecologice de calitate a apelor Râului Doamnei pe baza analizelor biologice;

Stabilirea stării de calitate a apelor Râului Doamnei pe baza distribuției speciilor de efemeroptere.

CAPITOLUL I

APA

I.1. APA – generalități

Hidrosfera, adică întreaga masă de apă liberă, nelegată de pe Terra, se găsește sub cele trei stări de agregare:

– lichidă, apa din Oceanul Planetar, apa de suprafață și subterană de pe continente;

– solidă, ghețarii;

– gazoasă, vaporii de apă din atmosferă.

Apa de pe planeta noastră formează un veritabil înveliș al Pământului ce poartă numele de hidrosferă ce este în strânsă legătură cu alte straturi (atmosferă, litosferă, biosferă). Prezența apei în toate geosferele Terrei este explicabilă datorită faptului că acest element prezentă cea mai mare mobilitate și se găsesște într-un permanent proces de circulație prin intermediul ciclului hidrologic.

Originea apei terestre este destul de controversată. Se susține că ea există de la începutul formării Pământului, legată în roci.

Clasificarea bazinelor acvatice se poate face după mai multe criterii și astfel putem avea:

– ape oceanice și ape continentale;

– ape de suprafață, ape subterane și ape meteorice;

– ape curgătoare și ape stătătoare;

– ape naționale, ape teritoriale și ape internaționale;

– bazine acvatice naturale și bazine acvatice artificiale.

În general, bazinele acvatice sunt împărțite în două mari categorii: bazine oceanice și bazine continentale.

Apele oceanice sau apele sărate dețin 97% din volumul total al hidrosferei și ocupă peste 71% din suprafața Terrei. Apele oceanice și marine formează un sistem acvatic interconectat, interdependent ce are un rol deosebit în ceea ce privește circuitul hidrologic, circuitele biogeochimice globale, în modelarea climei locale și globale. Compoziția chimică a apelor oceanice este diferită de cea a apelor dulci, apele marine conțin: 88,8% cloruri, 10,8% sulfați, 0,4% carbonați.

Apele continentale, cunoscute și sub denumirea de ape interioare sau ape dulci, dețin numai 3% din volumul total al hidrosferei și cuprind totalitatea apelor ce se găsesc răspândite pe suprafața și în subsolul continentelor sub formă de gheață (2%), apă subterană (0,9%) și apă de suprafață (0,1%) și asigură cea mai mare parte din folosințele de apă necesare diferitelor activități umane. Spre deosebire de mările și oceanele biomului marin care sunt interconectate având o circulație a apei care duce la amestecarea apelor din acest vast biom, apele continentale sunt sisteme ecologice izolate, mult mai diversificate ce prezintă particularități specifice fiecărui ecosistem.

Apele de suprafață cuprind apele curgătoare și stătătoare care dețin o pondere de 0,1% din volumul total al hidrosferei și se găsesc răspândite neuniform pe suprafața continentelor. Factorul principal care constituie deosebirea esențială sub aspect hidrologic și biologic între apele curgătoare și cele stătătoare este curentul apei. Într-o apă stagnantă apa „stă”, suprafața sa fiind orizontală, într-o apă curgătoare apa „curge” datorită diferenței de nivel dintre izvor și vărsare. Apele stătătoare reprezintă medii lentice, în schimb apele curgătoare reprezintă medii lotice. Apele curgătpare sunt ecosisteme dinamice deschis ce întrețin un permanent schimb de materii se repetă mereu. Prototipul pentru apele curgătoare este râul, iar pentru apele stătătoare este lacul. Daca pentru un loc trăsăturile definitorii sunt independența, unitatea, întregul, ciclicitatea pentru un râu ele sunt interdependența, tranziția. Un lac reprezintă o unitate geografică, biologică, un râu însă nu, el apare ca o componentă a unui cadru geografic. În general râurile au o existență mai lungă decât lacurile, care se colmatează cu timpul și se transformă mai întâi în bălți și apoi în terenuri mlăștinoase și în final în uscat.

Viața în mediul activ, studiată la nivelul populațiilor, cenozelor și biocenozelor acvatice este cuantificată prin aprecierea productivității biologice naturale a unui ecosistem acvatic și prin calculul producției biologice naturale. Producția biologică naturală și productivitatea biologică naturală sunt două noțiuni cu semnificații deosebite. Productivitatea naturală a unui ecosistem este definită ca posibilitatea acestuia de a produce o anumită cantitate de substanță organică vie (plante și animale), iar producția biologică naturală a unui bazin este definită prin cantitatea de substanță organică vie (plante și animale) produsă într-un anumit interval de timp pe o anumită suprafață.

I.2. APA – mediu de viață

Calitatea apei nu rămâne constantă în timp, ci poate să varieze din cauza multor factori fie produși de om (factori antropici), fie de origine naturală.

Factorii antropici care influențează calitatea apelor de suprafață sunt în primul rând poluările antropice permanente dar și cele accidentale. Apele uzate industriale, apele fecaloid-menajere neepurate ce ajung în emisferă în cantități crescute, apele de infiltrații încărcate cu pesticide și fertilizanți ce ajung de pe terenurile agricole duc la modificarea calității apelor de suprafață.

Printre factorii naturali avem: condițiile climatice, condițiile geografice, condițiile geologice, vegetația, anotimpul, variația diurină, etc.

Condițiile climatice: apele din topirea zăpezii sunt noroioase, moi deci prezintă duritate scăzută și un conținut bacterian ridicat. Apele în perioada de secetă sunt dure și prezintă un conținut mineral înalt.

Condițiille geografice: apele de munte, cu scurgere rapidă, diferă de cele de șes cu putere de transport, gradient, acoperire a albiei, etc. În apropierea mării, vântul aduce cantități importante de săruri ce ajung apoi în ape cauzând o salinitate crescută.

Vegetația atacă prin rădăcini și prin mecanisme biochimice roca dură, generând astfel și particule antrenabile de ape ca suspensii. Vegetația acvatică influențează și ea calitatea apei. Procesele biochimice productive reglează cantitatea de azot și fosfor, pH-ul, oxigenul dizolvat și alte substanțe din apă.

Factorii naturali care influențează calitatea apelor de suprafață variază în spațiu în funcție de coordonatele geografice (latitudine, altitudine, vecinătăți, expoziție, forme de relief, etc.) și în funcție de sezon, variația zi-noapte.

I.2.1. Factorii ecologici ai mediului acvatic

Factorii de mediu se pot constitui în factori ecologici dacă prezintă capacitatea de a acționa direct asupra organismelor vii, cel puțin în perioada unei faze a ciclului lor de dezvoltare, influențând organismele vii astfel:

– elimină anumite specii din teritoriile ale căror caracteristici climatice și fizico-chimice nu mai corespund;

– favorizează apariția modificărilor adaptative: cantitative – de metabolism și calitative – de climă.

Toți factorii ecologici (temperatura, lumina, săruri minerale, nutritive, hrana, etc.) sunt susceptibili la un moment dat și în anumite condiții (atunci când aceștia se află la nivelul cel mai apropiat de minimul critic) să se comporte ca factori limitanți.

Noțiunea de valență ecologică a unei specii vii reprezintă posibilitatea unei specii de a popula medii diferite, caracterizate prin variații mai mari sau mai mici ale factoriilor ecologici. Dacă într-un mediu unul din factorii ecologici prezintă variații importante, limitele de toleranță apropiate pentru un factor de mediu care variază mult într-un biotop studiat, acest factor este un factor limitant. O specie de mică valență ecologică care nu va putea suporta decât variații limitate ale factorilor ecologici, se numește stenospecie, în timp ce o specie cu valență ecologică mare, capabilă să populeze medii foarte diferite se numește eurispecie.

I.2.2. Principalele proprietăți fizice și influența lor asupra hidrobionților

Indicatori organoleptici: culoarea, gustul și mirosul.

Culoarea reală a apelor este rezultatul substanțelor dizolvate în ape și se determină în comparație cu etaloane preparate în laborator. Culoarea apelor naturale și a celor poluate poate fi o culoare aparentă ce se datorează suspensiilor solide ce sunt ușor de filtrat prin depunere și filtrare.

Temperatura apei.

Încălzirea apei se datorează razelor solare ce pătrund în apă, deși transmiterea căldurii, schimbul de căldură și încălzirea aerului sunt de asemenea factori importanți. Prin absorbția luminii de către apă, temperatura scade expoențial cu adâncimea. Încălzirea mai puternică a stratului superior este și mai fermă în apele tulburi decât în apele mai puțin tulburi din cauza substanțelor organice dizolvate și a particulelor în suspensie.

Temperatura apei poate afecta direct și indirect viața organismelor care trăiesc în mediile acvatice.

Temperatura influențează direct procesele fiziologice ca: respirația, hrănirea, metabolismul, creșterea, comportamentul, reproducerea iar indirect poate schimba procese importante ca: nivelul dizolvării oxigenului în apă, solubilitatea oxigenului, viteza oxidării substanțelor organice, solubilitatea sărurilor, etc. Este ușor să deducem faptul că temperatura apei afectează automat și temperatura organismelor.

Fiecare specie are o temperatură sau un interval optim de creștere. Condițiile de temperatură mai mici sau mai mari decât intervalul optim cauzează stres, acest lucru afectând hrănirea, metabolismul, creșterea și imunitatea.

Iluminarea apei.

Radiațiile luminoase ajunse la suprafața apei pătrund doar o parte în apă. O parte a luminii se refractă de la suprafața apei în funcție de unghiul de cădere a acesteia pe luciul apei. Conținutul spectral al luminii pătrunse în apă variază, iar intensitatea scade.

Nu există apă perfect curată, ea conține întotdeauna astfel de substanțe care influențează penetrarea luminii în apă.

Culoarea apei este dată de undele luminoase nepătrunse în apă și de substanțele aflate în suspensie în apă care influențează penetrabilitatea luminii. Turbulența apei contribuie la scăderea capacității de resorbție a luminii de apă.

Turbiditatea apei.

Turbiditatea apei este cauzată de prezența particulelor solide sub formă de suspensii sau în stare coloidală.

Turbiditatea unei ape rezultă din dizolvarea și plutirea particulelor solide sau din dezvoltarea microorganismelor și organismelor planctonice.

Efectele turbidității se resfrâng direct și indirect asupra organismelor acvatice. Apele cu turbiditate ridicată pot afecta branhiile și pot provoca stres la pești, diminuează pătrunderea luminii necesare pentru fotosinteza fitoplanctonului. Dacă turbiditatea este prea înaltă fotosinteza poate fi oprită destul de repede și duce la reducerea nivelului de oxigen. Sedimentele provenite de la o turbiditate înaltă a apei pot duce la colmatarea rapidă a bentalului.

Tensiunea superficială a apei este o forță ce se manifestă la suprafața de contact între mediul acvatic și cel aerian, dând naștere unei membrane pseudo-elastice capabile să susțină pe ea organisme mărunte, grupate în biocenoza numită neuston.

Densitatea apei sau greutatea specifică apei crește direct proporțional cu salinitatea iar datorită acesteia vietățile acvatice economisesc o cantitate însemnată de energie pentru învingerea forței gravitaționale și susținerea corpului lor.

Conductivitatea apelor constituie unul dintre indicatorii cei mai utilizați în aprecierea gradului de mineralizare a apelor cel puțin datorită următoarelor lucruri:

– măsurătorile de conductivitate a apei permit determinarea conținutul total de săruri dizolvate în apă;

– au avantajul diferențierii dintre săruri anorganice și organice pe baza mobilităților ionice specifice;

– elimină erorile datorate transformării speciilor de carbonați/bicarbonați.

I.2.3. Factorii chimici ai mediului acvatic și influența lor asupra hidrobionților.

Apa, în circulația sa, ia contact cu un număr semnificativ de substanțe minerale, organice dar și gaze. Datorită acestui lucru, prin compoziția chimică a apelor naturale se subînțelege totalitatea gazelor dizolvate, a sărurilor minerale și a substanțelor organice dizolvate.

Sărurile care intră în compoziția apei se împart în raport cu concentrația în care sunt prezente în apă, în trei mai grupe:

– macroelemente (Ca, Mg, K, Si, etc.), aceste săruri sunt prezente în concentrație mare;

– oligoelemente (Cu, Fe, Zn, Mn, etc.), aceste săruri sunt prezente în concentrație medie;

– microelemente (Cr, Cd, Ti, F-,etc.), aceste săruri sunt prezente în concentrație mică.

În apă, elementele minerale, elementele organice și gazele se găsesc fie în stare nedizolvată fie dizolvate în apă. În stare nedizolvată se găsesc un număr mare de particule în suspensie, care se deosebesc după mărimea lor putând fi: microcoloizi, coloizi, particule sedimentabile, viruși, bacterii, microalege, molecule, macromolecule. Particulele în suspensie pot fi nesedimentabile, greu sedimentabile și sedimentabile. Particulele nesedimentabile sau greu sedimentabile sunt reprezentate de elementele vii (virusuri, bacterii, microalge) care datorită unor adaptări morfologice și fiziologice rămân în stare de plutire pe toată durata vieții.

CAPITOLUL II

CARACTERIZAREA GENERALĂ A APELOR CURGĂTOARE

Potamologia este știința care se ocupă cu studiul apelor curgătoare. Principalul element al studiului potamologiei este reprezentat de râu. Râul este definit ca formă a scurgerii superficiale organizate, temporară sau permanentă, care își păstrează traseul pe întreaga sa lungime. Din punct de vedere hidrologic, noțiunea de râu include toate cursurile de apă, indiferent de mărimea lor: pârâu, râu sau fluviu. Râul este un produs al climei.

Apa provenită din precipitații se poate înfățișa sub diferite forme: o parte se evaporă și se reîntoarce în atmosferă, alta se infiltrează în sol, iar o alta se adună în spațiile concave dând naștere apelor stătătoare, de exemplu bălți, mlaștini, lacuri etc. Cea mai mare cantitate, sub influența gravitației, se deplasează din punctele mai înalte ale reliefului spre regiunile mai joase, dând naștere apelor curgătoare.

Gravitația reprezintă principala forță care determină mișcarea apei în râuri. Deplasarea particulelor de apă poate fi explicată astfel: pe un plan înclinat, sub un unghi α, o picătură de apă (A), cu greutatea G, va tinde să se deplaseze pe direcția de înclinare a planului. Se va descompune forța G în două componente, o componentă P1 (P1=G*cosα), perpendiculară pe direcția planului înclinat și o componentă P2 (P2=G*sinα), paralelă cu planul înclinat, care provoacă curgerea apei. Se observă că P2 ar trebui să provoace o accelerare uniformă a vitezei de deplasare a picăturii, însă în realitate se produce o mișcare neuniformă, deoarece forța P2 se consumă prin aderența născută între moleculele de apă și suprafața planului înclinat, dar și datorită coeziunii dintre moleculele din masa apei.

Forța de frecare intervine pe interfața dintre apă și suprafața pe care curge, ca urmare a rezistenței pe care o opune fundul albiei la deplasarea apei. Valoarile forței de frecare depind de rugozitatea patului albiei și a malurilor cu care apa intră în contact. În funcție de mărimea și forma asperităților, este dată și rezistența pe care o opune suprafața, aceasta rezistență fiind estimată prin coeficientul de rugozitate.

Coeficientul de rugozitate reprezintă efectul neregularităților albiei și efectul malurilor asupra vitezei medii, într-o secțiune transversală a unui curs de apă. Cu cât aluviunile sunt mai grosiere, cu atât coeficientul de rugozitate (η) este mai ridicat.

II.1. Diversitatea ecosistemelor acvatice curgătoare

Izvorul (krenonul) – este locul de ivire la suprafața scoarței terestre a apelor subterane. El este un sistem ecologic și reprezintă punctul inițial de constituire a apelor curgătoare. Apare acolo unde pânzele de apă subterană sunt intersectate de eroziunea fluviatilă sau de accidente tectonice. Geneza, distribuția și însușirile ecologice ale izvoarelor sunt strânse legate de starea pânzelor de ape subterane, de natura rocilor și distribuția straturilor.

După caracteristicile hidrologice ale straturilor acvifere din care se alimentează, există izvoare descendente și ascendente întâlnite în zonele montane, deluroase, podișuri, câmpii. Ele se subdivid în izvorul propriu-zis (eukrenon) și pârâul izvorului (hypokrenon).

După locul de apariție la suprafața scoarței terestre, izvoarele se diferențiază ecologic în limnocrene, reocrene și helocrene.

Pâraiele sunt cele mai mici unități hidrografice. Au curgere naturală permanentă sau temporară. Prin asocierea lor iau naștere râurile; orice râu care își are originea într-un izvor, debutează ca un pârâu de izvor care curge în sensul gravitațional al pantei. Debitul este redus, cursul liniștit, dar vioi. Substratul este dominat de pietre de dimensiuni mici. Pe parcurs, mici izvoare și pâraie de izvoare se unesc cu șuvoiul principal care crește progresiv și devine un mic pârâu (epirhythron). Albia lui are lățimea de aproximativ 1 m; substratul este format din pietre de mărime mijlocie. La câțiva km de izvor, pârâul este mult mai mare (metarhythron), cu lățimea albiei între 1 – 5 m; apa curge tumultos pe un substrat format din pietre și bolovani.

Adâncimea apei este mică; pe traseu apar praguri și căderi de ape. Cursul se poate schimba frecvent de la o viitură la alta. Pe sensul de curgere „apar biotopul lotic, situat pe firul apei, și biotopul lentic, localizat în anumite porțiuni ale zonei de mal, în spatele blocurilor de piatră, în mici bazine și brațe colaterale abandonate de cursul principal” (Godeanu, Zinevici, 1980). Biocenozele pelagialului și bentalului au componență specifică, fiind alcătuite, în general, din organisme stenoterme, crenofile, având tendința de a înfrunta curentul – reofile.

Râul este un sistem deschis alcătuit dintr-un curs cu caracter permanent și natural ce ocupă albii prin care curge apa datorită înclinării generale a profilului longitudinal, din punctele înalte ale reliefului, spre cele mai joase. Se varsă în alte unități hidrologice (fluvii, lacuri, mlaștini, mări, oceane) sau în mod excepțional se pierde în nisipuri sau în grote. Un râu presupune existența unui ansamblu format dintr-o masă de apă, mai mare sau mai mică, în mișcare spre zonele mai joase ale scoarței și făgașul relativ bine conturat (Diaconu, Șerban, 1994).

Râul are o structură holarhică, fiind alcătuit din subsisteme (holoni) cu un grad ridicat de autonomie în ajustarea variabilelor componente dar, în același timp, este în regim de subordonare ierarhică până la nivelul întregului bazin hidrografic.

Față de șiroaie sau torenți, râurile dețin părți componente distincte deoarece sunt cursuri de apă cu caracter permanent și acțiunea de eroziune are același caracter. Forma principală pe care o creează un râu este valea. Râurile transportă materialele erodate până la locul de vărsare; când acesta este reprezentat de o mare sau ocean nu se mai formează un con de dejecție ci o deltă sau un estuar. În succesiunea amonte-aval, elementele componente sunt: izvorul, cursul de apă și gura de vărsare.

În funcție de prezența apei în albii, se deosebesc mai multe categorii de râuri. Când râurile prezintă apă cu caracter continuu, în pofida tuturor variațiilor sale în timp, sunt considerate râuri (cursuri) cu caracter permanent. Fenomenul secării râurilor este urmarea secetelor meteorologice prin epuizarea rezervelor de ape subterane interceptate de văi. Secarea râurilor este dependentă și de legătura dintre albiile râurilor și pânzele de apă subterană, de adâncimea mai mare sau mai mică a albiilor în fundurile de văi, de așa-numita adâncime de eroziune a râurilor prin care acestea interceptează, complet sau numai parțial, pânzele subterane riverane. În unele cazuri defrișările neraționale și eroziunea puternică determină colmatarea văilor, ridicarea talvegului și prin aceasta depărtarea albiilor de pânzele subterane și diminuarea capacității de interceptare și drenare a acestora.

În funcție de mărimea perioadelor cu lipsă de apă din albiile râurilor, se deosebesc mai multe categorii de râuri cu caracter temporar (nepermanent) (Diaconu, Șerban, 1994):

– cu secare foarte rară, la care fenomenul se produce odată la câteva decenii, în anii cu secete meteorologice severe și de lungă durată;

– cu secare rară, la care fenomenul secării se produce odată la câțiva ani;

– cu secare anuală, la care fenomenul secării se produce aproape anual în timpul verilor uscate, cu excepția anilor foarte ploioși când apa este prezentă tot timpul anului.

Gradul de secare schimbă formula de caracterizare în râuri intermitente: râuri care curg numai în anotimpul ploios, adică în fiecare an și râuri care curg numai la cele mai mari ploi, adică o dată la mai mulți ani.

O altă categorie de râuri depinde de prezența apei în albie și anume râurile pe cale de dispariție sau râurile care au fost, în care apa a fost semnalată odată la câteva decenii sau pe durata câtorva generații (Diaconu, Șerban, 1994).

Se admite, în general, că noțiunea de râu implică prezența apei în grade diferite, pornind de la permanența până la apariția ei foarte rară. Inconstanța în timp și marea variabilitate a “furnizării” apei de către râuri, apar drept corolare ale vremii. Definirea generală a râurilor, ca produse ale climei în condițiile fizico-geografice specifice în care au luat naștere, este justificată.

Izvoarele, dar și limitele sectoarelor ce aparțin acestora, se determină, în majoritatea cazurilor, cu aproximație; cauza acestui fapt o reprezintă multitudinea factorilor care se pot lua în considerare: rețeaua de râpe (mai ales în regiunile de șes), baza unei alunecări sau limita unei mlaștini (mai ales în regiunile de podiș și dealuri), baza unui grohotiș (la munte), limita externă a limbii unui ghețar, limita unui petic de zăpadă persistentă etc. Pâraiele își pot avea izvoarele și în lacuri, mlaștini, circuri glaciare etc.

De cele mai multe ori, pentru râuri, sunt considerate izvoare confluența a două sau a mai multor pâraie: Dunărea (Brieg și Brigach), Lotru (două pâraie care își au originea în lacurile Zănoaga și Gâlcescu), Someșul Mic (confluența Someșului Rece cu Someșul Cald), etc.

În condițiile în care râul își începe cursul dintr-un izvor propriu-zis cu caracter permanent, acesta este considerat, în realitate, ca fiind izvorul râului. Dacă la originea râului participă mai multe izvoare mici, cu caracter intermitent, locul de formare al râului este variabil și se stabilește prin convenție; în acest caz, locul de formare este considerat primul izvor permanent, plecând de sus, dinspre culme. În ambele cazuri, în timpul șiroirii din perioada ploilor abundente, locul de naștere al râului urcă spre culme odată cu pâraiele temporare care își fac simțită prezența. În cazul apelor mari, locul de formare al râurilor este considerat punctul cel mai îndepărtat al bazinului, din care o picătură de apă ajunge prin șiroire în firul principal. În aceeași manieră se procedează și pentru izvoarele râurilor care seacă (Diaconu, Șerban, 1994). Pentru stabilirea locului de izvor sunt și cazuri deosebite. Izvorul unui râu care pornește dintr-un lac este considerat ca fiind locul de ieșire al râului din lac. În condițiile în care un râu este format prin confluența a două râuri, izvorul este ales ca fiind pe cursul cel mai lung, cu debitul cel mai mare. În acest mod trebuie procedat chiar dacă denumirea râului principal este dată de numele componentului mai mic. Când cele două râuri componente sunt sensibil egale, ca loc de naștere se convine să fie ales izvorul componentului stâng.

Fluviile reprezintă un curs de apă, în general cu lungime și debit mari, care colectează apele curgătoare dintr-un bazin hidrografic, curge printr-o albie bine definită și se varsă într-un ocean sau într-o mare.

Se caracterizează prin mărimea și adeseori simplitatea condițiilor geografice, fizice și biologice. Adesea, fluviul străbate lanțuri muntoase, formând defilee. Viteza de curgere a apei este domoală, panta de curgere este mică, cu maluri și funduri uniforme pe distanțe mari. Apele poartă în suspensie cantități însemnate de mâl foarte fin.

În structura unui fluviu, deosebim o albie minoră pe unde fluviul curge în condiții normale. În perioadele de viituri, când debitul și nivelul apei atinge valori excepționale, albia minoră nu mai este capabilă să transporte întreaga cantitate de apă. Surplusul se scurge în brațele moarte laterale și în zonele adiacente (terase, lunci) constituind albia majoră.

II.2. Biocenozele apelor curgătoare

Ecosistemele acvatice, indiferent de tipul și dimensiunile lor, cuprind doi mari biotopi: masa apei sau pelagialul și substratul sau bentalul. Acești biotopi sau domenii de viață sunt populați de pelagos, respectiv bentos.

Pelagosul reprezintă ansamblul de populații și comunități care își duc viața în masa apei sau pelagial, iar cele a căror viață este dependentă de substratul bentonic constituie bentosul.

Masa apei sau pelagialul ecosistemelor acvatice este populat de biocenoze cu o structură mai mult sau mai puțin complexă, a căror existență nu pare dependentă de substratul bentonic. Dintre comunitățile și grupările de hidrobionți pelagici fac parte: planctonul, neustonul, pleustonul și nectonul.

Biocenozele din cadrul biomului lotic sunt substanțial diferite între ele. Varietatea acestora este dată de regimul hidrologic, viteza de curgere, termica apelor, suspensii, substanțe solvite, duritate, regim gazos, natura și proprietățile fizico-chimice ale substratului.

În limitele acestor ecosisteme, condițiilor de viață foarte diferite din pelagial și mai ales din bental le corespunde o diferențiere biocenotică la fel de evidentă care se exprimă prin varietatea specifică și indicii dezvoltării cantitative.

„În ecosistemele curgătoare cu regim complex și un bazin hidrografic relativ mare, se disting, de regulă, două zone mari care se deosebesc esențial prin condițiile de viață existente: una cu ape mici și curent puternic (streams) și alta cu ape mai mult sau mai puțin adânci, unde curentul este mai slab (ponds). Substratul care constituie albia primei zone este lipsit în general de mâl și detritus mărunt, constând din roci dure, iar în a doua zonă substratul bentonic este moale și mobil (nisip, mâl). Acestor zone le corespund două tipuri de comunități diferite, prima fiind populată cu precădere de hidrobionți specializați, sesili, fixați de substratul dur și de către specii de pești (necton) bune înotătoare; în a doua zonă, puțin favorabilă speciilor epibentonice, substratul este populat de hidrobionți endobentonici, iar în masa apei, pe lângă pesti, se dezvoltă planctonul reprezentat prin producători, consumatori și reducători” (E. Odum, 1971).

J. Illies (1961), J. Illies și L. Botoșăneanu (1963) propun o zonare ecologică similară, dar mai riguroasă a ecosistemelor curgătoare. Remarcând existența unor deosebiri evidente între pâraie și râuri ca ecosisteme, acest autor propune pentru desemnarea lor termenii de rhitron și potamon. Cele două categorii se caracterizează prin următoarele trăsături:

Rhitronul reprezintă porțiunea unui curs de apă de la izvor până în zona cu o amplitudine medie lunară a termicii de aproximativ 200C, în care viteza curentului este mare, debitul relativ scăzut, iar cantitatea de oxigen solvit este ridicată. Substratul este constituit din bolovăniș, pietriș și nisip, formarea și depunerea mâlului având loc numai în coturile ferite din calea curentului.

Populațiile din structura biocenozelor sunt formate din hidrobionți specializați, sesili, fixați de substratul dur (biotecton și zoobentos). Nectonul este reprezentat prin specii de pești buni înotători. Speciile care intră în structura biocenozelor sunt mai mult sau mai puțin psichrostenoterme, reobionte și polioxifile, cu adaptări morfo-fiziologice și de comportament la viața în curent.

Potamonul constituie porțiunea din aval care succede rhitronul, unde temperaturile medii lunare al apei depășesc 200C în zonele temperate. Viteza curentului este relativ redusă, mai ales la fundul apei, iar caracterul turbulent al

Acestuia este mai slab. Se pot înregistra deficite majore de oxigen. Substratul constă, de regulă, din nisip și mâl, astfel apele pot transporta în aval și aluviuni mai grosiere.

Populațiile potamonului constau din hidrobionți euritermi sau termostenotermi și reotoleranți, substratul fiind populat de organisme endobentonice, iar în masa apei se dezvoltă potamoplanctonul.

CAPITOLUL III

DESCRIEREA BAZINULUI HIDROGRAFIC AL RÂULUI DOAMNEI

III.1. Așezarea geografică și importanța hidrologică și social economică a bazinului Râului Doamnei

Bazinul hidrografic al Râului Doamnei este situat într-o arie etnografică deosebită ce prezintă puternice valențe istorice și ocupă o poziție aproximativ centrală în Carpații Meridionali, Subcarpații Getici și Piemontul Getic. Este încadrat provinciei istorice Muntenia, ca zona de legătură între Transilvania la nord și Țara Bârsei în nord- est, reprezintă o importantă arteră de circulație, de populare și axă economică. Suprafața bazinului hidrografic al Râului Doamnei totalizează 1836 km2 fiind situat în întregime pe teritoriul județului Argeș reprezentând (15 %), din suprafața bazinului Argeș.

Prin ansamblul particularităților sale întreaga regiune peste care se suprapune bazinul hidrografic studiat dispune de un potențial hidrologic însemnat, compus din artere hidrografice cu debit bogat care formează sistemul fluviatil al Argeșului. Împreună cu Râul Târgului, Bratia, Bughea și Argeșelul, Râul Doamnei formează sistemul fluviatil omonim.

Se disting două etape cu privire la cunoașterea caracteristicilor hidrologice și importanța economică a bazinului hidrografic al Râului Doamnei.

Etapa întâi (în anul 1925), când se inființează stații hidrometrice pentru a se culege date hidrologice care să permită evaluarea resurselor hidrologice și cunoașterea regimului scurgerii, iar cea de-a doua etapă (1960) care culminează cu realizarea primelor captări în sectorul montan al bazinului, pe afluenții săi Cernat, Bradului, Drăghina Mare, Văsălat și printr-un sistem de galerii de aducțiune între Râul Doamnei – Vâlsan- Valea cu Pești – Vidraru până în amonte la captarea Baciu pe o distanță de aproximativ 18 km, se transfera apele sale către râul Argeș.

Importanța social – economică a bazinului hidrografic este evidențiată de producerea de energie electrică, iar diversitatea cadrului natural, bogăția resurselor minerale și abundența resurselor de apă specifice acestei zone au contribuit la dezvoltarea unei economii diverse bazată pe utilizarea și valorificarea materiilor prime locale.

III.2. Principalele caracteristici morfologice și morfometrice ale reliefului

Bazinul hidrografic al Râului Doamnei se este prezent în zona unor unități geomorfologice de relief dispuse în trepte de la nord la sud, pe o diferență altitudinală cuprinsă între 2544 m și 259 m și corespund Carpaților Meridionali, Subcarpaților Getici și Piemontului Getic (Fig. III.1.).

.

Figura III.1. Bazinul hidrografic al Râului Doamnei – harta unităților de relief

http://www.scritub.com/files/geografie/72_poze/image010.gif

Zona carpatică. Este situată în partea nordică a bazinului ce corespunde Carpaților Meridionali, respectiv Munților Făgăraș, Iezer și Păpușa, în acest loc formându-se sectorul cel mai înalt al bazinului hidrografic.

Zona subcarpatică din arealul bazinului hidrografic al Râului Doamnei este cea a Subcarpaților Getici sau Muscelelor Argeșului cuprinzând depresiunile submontane, culmile submontane, culoarul depresionar intracolinar și muscelele.

Zona piemontană este cea mai joasă unitate de relief din bazinul Râului Doamnei, în aceasta apărând sectorul inferior al bazinului.

III.3. Clima – factor important pentru formarea și caracteristicile resurselor de apă din bazinul hidrografic al Râului Doamnei

Din punct de vedere climatic, bazinul hidrografic al Râului Doamnei este situat în aria zonei de climă temperat – continentală dar prin caracteristicile sale morfometrice se impun însă în arealul său unele diferențieri climatice.

Există anumiți factori ce influențează clima. Printre acești factori se situează următorii:

Factorii genetici ai climei, care cuprind factorii radiativi, dinamici și suprafața subiacentă.

Factorii radiativi cuprind radiația solară directă care atinge valori peste 1,4 cal/cm2.min în lunile de vară și 1,1 cal/cm2.min și valori maxime de 1,55 cal/cm2.min în Munții Făgărașului și Munții Iezer. Radiația solară globală în cursul anului prezintă o creștere din decembrie până în iulie, de la 7,0 Kcal/cm2 la 23 Kcal/cm2, iar factorii dinamici constituie sistemele barice. Suprafața subiacentă se prezintă diferențiat în cele trei sectoare (montan, subcarpatic și piemontan).

Principalele elemente climatice sunt: temperatura aerului, umezeala relativă a aerului, nebulozitatea aerului, durata de strălucire a Soarelui, precipitațiile atmosferice, stratul de zăpadă, regimul eolian și tipurile de topoclimate care au fost analizate la stațiile meteorologice Fundata, Câmpulung, Curtea de Argeș și Pitești în perioada 1962-2005 și 1990-2000.

Distribuția spațială a temperaturii aerului arată faptul că temperatura medie anuală a aerului crește de la 4,50C (Fundata) la 9, 9 0C la stația Pitești. Temperaturile minime absolute au fost situate între – 21,4 0C (la stația meteorologică Fundata, în 27.12.1996) și – 26,8 0C (la stația meteorologică Curtea de Argeș, în 04.2.2001), iar cele maxime absolute 29,5 0C (la Fundata, înregistrate pe data de 10.7.2000) și + 39,8 0C (la stația meteorologică Pitești, în 03.7.2000).

Înghețul se produce în sezonul rece, iar cele mai multe zile anuale cu îngheț s-au înregistrat în zona montană, la stația Fundata 144,0 zile ajungând la 100,6, la Pitești.

Umiditatea relativă a aerului prezintă variații spațiale și temporale. Aceastea oscilează cu valori situate între 75 % (la Curtea de Argeș și Pitești) și 79% (la Fundata).

Nebulozitatea aerului în arealul bazinului studiat crește odată cu altitudinea reliefului, de la 5,5 zecimi în sectorul piemontan la Pitești, la 6,6 zecimi în cel montan, la Fundata. Cele mai multe zile cu cer senin sunt la Pitești, 66,3 zile. Cele mai multe zile cu cer acoperit sunt la stația meteorologică Câmpulung, 137 zile și cele mai puține la Pitești.

Durata de Strălucire a Soarelui are cele mai mari valori la stația meteorologică Pitești (2187, 5 ore), iar cele mai mici valori în zona subcarpatică, la Câmpulung (2054, ore) și Curtea de Argeș (2052,4 ore).

Precipitațiile atmosferice în perioada 1990 – 2005 au scăzut, în medie, la 846,2 mm/an la Fundata, 781,9 mm/an la Câmpulung și respectiv 752 mm/an la Curtea de Argeș, iar cele mai mici la Pitești, de 669 mm.

Regimul eolian s-a analizat pe baza datelor privind viteza și frecvența vântului de la stațiile meteorologice Fundata, Câmpulung și Pitești, în perioada 1990-2005. Astfel, în zona montană (la stația meteorologică Fundata) dominantă este circulația maselor de aer dinspre nord-vest și sud-vest, cu frecvențe de 32,7% respectiv 30,3 %, iar în în zona piemontană, la Pitești, circulația dominantă este cea dinspre nord (27,1%) și nord-vest (15,8%). Cele mai mari valori ale vitezei vântului sunt specifice zonei montane unde pot depăși 4 m/ s: dinspre nord ( 4,7m/s ), nord-est (4,6 m/s) și est 4,4 m/s, iar cele mai reduse valori între 1,8 m/s (sud) și 2,6 m/s (vest și nord-vest) la Pitești.

III.4. Vegetația

În bazinul hidrografic al Râului Doamnei, distribuția vegetației (Fig. III.2.) în cele trei unități majore de relief (Carpații Meridionali, Subcarpații Getici și Piemontul Getic) se prezintă într-un mod diferit, remarcându-se o etajare în altitudine a speciilor și asociațiilor vegetale impusă de desfășurarea bazinului pe o diferență altimetrică de aproximativ 2285m și de condițiile geografice specifice fiecărei trepte de relief (în special de condițiile climatice), la care se adaugă rolul și intervenția activității antropice.

Vegetația zonală cuprinde specii și asociații vegetale tipice unor patru etaje de vegetație: alpin, subalpin, boreal și nemoral.

Vegetația etajelor alpin și subalpin.

Etajul alpin în bazinul Râului Doamnei este prezent la altitudini mari, cuprinse între 2000 m și 2544 m. Aici apar plante scunde, arbuști și ierburi.

Etajul subalpin începe din partea inferioară a etajului alpin (cca 2000 m), până la cea superioară a etajului boreal (1800 – 1850 m) și cuprinde specii lemnoase reprezentate prin jneapăn sau jep, ienupăr, smârdar (bujorul de munte), coacăz de munte, afin și strugurii ursului. Jneapănul sau jepul (Pinus mugo) crește alături de ienupăr (Juniperus communiss).

Figura III.2. Bazinul hidrografic al Râului Doamnei – harta vegetației

http://www.creeaza.com/files/ecologie-mediu/196_poze/image07.gif

Vegetația pădurilor curpinde specii vegetele de rășinoase și foioase. Este caracteristică sectorului carpatic (la altitudini mai mici de 1800 -1850 m) într-o proporție mare a sectorului subcarpatic și izolat a zonei piemontane a bazinului Râului Doamnei.

În etajul boreal, molidul sau moliftul (Picea excelsa), este dominant, alături de care se mai întâlnesc bradul (Abies alba), zada numită și larice (Larix decidua), tisa (Taxus baccata) și pinul (Pinus silvestris). Molidișurile le întâlnim în partea de nord pe suprafețe însemnate în Munții Făgărașului, Iezerului și Păpușa, pe areale compacte, destul de înguste pe versanții nordici și vestici.

Etajul nemoral prezintă păduri de foioase care sunt dispuse în două subetaje al pădurilor de fag și al pădurilor de gorun. Făgetele apar pe suprafețe destul de mari din bazinul superior și mijlociu al Râului Doamnei. Pădurile de gorun se întâlnesc în zona subcarpatică a muscelelor, unde urcă de la 600 m până la 800 – 850 m, alcătuind gorunetele pure.

Pajiștile montane și colinare prezintă specii ierboase dominante : Poa pratensis, Plantago laceolata, Briza media și Geranium pretens, iar în sectorul mijlociu și inferior al bazinului apar speciile: Festuca rupicola, Agrostis tenuis, Danthoria provincialis, păiușul roșu (Festuca rubra), trifoiul mărunt (Trifolium repens), iarba vântului (Agrostis alba), firuța (Poa augustifolia, P.laxa),

Vegetația azonală din bazinul hidrografic al Râului Doamnei cuprinde vegetația de luncă în a cărei alcătuire se disting două asociații principale : pădurile de luncă (numite și zăvoaie) și pajiștile de luncă.

Vegetația acvatică este compusă în zona montană din mușchi și alge, iar în zona subcarpatică și piemontană din papură (Typha latifolia), stuf (Phragmites communis) și rogoz (Carex pseudocyperus), formând grupări heterogene, din crinul de baltă (Botomus umbellatus) numit roșeață și mana apei (Glyceria aquatica), alături de care se mai găsesc țipirigul (Scyrpus lacustris), rogozul, (Carex pseudocyperus), trestia (Tipha latifolia) și iarba mlaștinii sau rugina (Juncus effusus).

Vegetația cultivată se găsește pe suprafețe întinse din bazinul mijlociu și inferior al Râului Doamnei unde predomină culturile agricole și pomicultura.

III.5. Solurile – importanța lor hidrobiologică

Condițiile pedogenetice, dar și acțiunile omului au generat în arealul bazinului hidrografic al Râului Doamnei o mare diversitate de tipuri (Fig. III.3.) și clase de soluri, aflate în diferite stadii de evoluție și fiind definite printr-o repartiție diferențiată a claselor și tipurilor de soluri în cele trei sectoare (carpatic, subcarpatic și piemontan) cuprinzând atât soluri zonale, cât și soluri azonale.

Solurile zonale prezintă zonalități și etajări teritoriale, de la nord la sud. Astfel, în zona montană a bazinului sunt caracteristice spodosolurile, umbrisolurile și molisolurile în arealul pădurilor de conifere, de amestec și al pajiștilor montane, iar în sectorul subcarpatic al muscelelor și cel piemontan, corespunzătoare pădurilor cu frunze căzătoare și pajiștile colinare secundare, sunt specifice argiluvisolurile și cambisolurile.

Clasa molisolurilor (S.R.C.S., 1980), numită conform S.R.T.S., 2003 clasa cernisoluri. Reprezentată în principal, prin rendzine ce se întâlnesc pe culmile sudice ale Făgărașului, Iezerului și Păpușa, din sectorul carpatic, partea de nord-estică a râului Argeșel, dar și în sectorul subcarpatic al muscelelor.

Figura III.3. Bazinul hidrografic al Râului Doamnei – harta solurilor

http://www.geo-spatial.org/images/2066.png

Clasa argilovisolurilor (S.R.C.S., 1980); clasa luvisoluri (S.R.T.S., 2003) este clasa cel mai bine reprezentată în sectorul subcarpatic și piemontan al bazinului hidrografic al Râului Doamnei și este alcătuită din tipurile de soluri brun-roșcate, soluri brune argiloiluviale, soluri brune-luvice, luvisolurile albice, planosolurile.

Clasa spodosolurilor (S.R.C.S., 1980); clasa spodisoluri (S.R.T.S., 2003). Cuprinde cele două tipuri de soluri, reprezentate prin solurile brune feriluviale și podzolurile. Spodosolurile sunt dominante în sectorul carpatic al bazinului, întâlnindu-se pe culmile nordice și vestice ale munților Făgăraș, Iezer și Păpușa.

Clasa umbrisolurilor (S.R.C.S., 1980; S.R.T.S., 2003), include solurile humico-silicatice. Solurile umbrice au răspândire destul de restrânsă, fiind întâlnite în zona vârfurilor Zârna, Valea Rea, Gălășescu, Dara și Berivoiu, la peste 2000 de metri altitudine.

Solurile azonale prezente în acest bazin sunt reprezentate printr-o singură clasă, cea a solurilor neevoluate, trunchiate sau desfundate.

Clasa solurilor neevoluate, trunchiate sau desfundate. Această clasă include mai multe tipuri de sol (conform S.R.C.S 1980): litosoluri, regosoluri, protosoluri și soluri aluviale, erodisoluri, coluvisoluri, soluri desfundate și protosolul antropic, iar (conform S.R.T.S 2003) acesta s-a separat în două clase, protisoluri și atrisoluri. Caracterul de azonalitate îl constitue faptul că acestea se pot dezvolta în orice sector de pe cursul râului.

Degradarea solurilor și consecințele sale hidrologice

Intervenția umană a fost una agresivă, iar ansamblul activităților sale în regiunea bazinului hidrografic al Râului Doamnei au avut efecte asupra solurilor. Utilizarea frecventă a îngrășămintelor chimice influențează proprietățile și fertilitatea solului, astfel afectând tot ecosistemul din aceea zonă.

Degradarea solurilor are loc în mare măsură din cauza proceselor erozionale și gravitaționale (alunecări de teren, prăbușiri), care au fost favorizate și intensificate de presiunea exercitată de factorii antropici, prin extinderea așezărilor, a suprafețelor cultivate, prin exploatarea resurselor forestiere, intensificarea păstoritului. Din cauza lipsei vegetației, în anul 2004 și 2005, pe valea Râului Doamnei, la Corbi și Domnești s-au produs ample alunecări de teren. Consecințele hidrologice ale degradării solurilor din bazinul Doamnei sunt directe și indirecte.

III.6. Resursele de apă

Cea mai importantă avuție a unei regiuni este reprezentată de resursele de apă ce sunt necesare pentru satisfacerea utilităților de interes social și economic. În bazinul hidrografic al Râului Doamnei, resursele de apă sunt constituite din unitățile lacustre, alături de organismele fluviatile de suprafață și de apele din interiorul scoarței tereste (apele subterane).

Apele curgătoare care alcătuiesc organismele fulviatile sau râurile formează categoria principală a resurselor de apă din acest bazin comparativ, din punct de vedere al importanței economice cu resursele acvatice ale apelor stătătoare și subterane.

Activitatea hidrometrică din bazinul Râului Doamnei. În bazinul hidrografic al Râului Doamnei se execută măsurători și observații hidrologice la stațiile hidrometrice înființate în diverse perioade, pe arterele fluviatile: Râul Târgului, Bratia, Argeșelul și mai recent, pe râul Bughea. Măsurarea nivelurilor a debutat ca activitate sistematică imediat după 1960.

Râul Doamnei și întreg sistemul său de afluenți își preiau apele de pe un teritoriu ce totalizează 1836 km2 ceea ce reprezintă aproximativ 15 % din suprafața totală a bazinului hidrografic al Argeșului, fiind cel mai important și cel mai mare afluent al Argeșului.

Cumpăna principală a apelor pe partea stângă însumează 122 km și urmărește o serie de vârfuri și cote altimetrice: vârfurile Gălășescu (2470 m), Zârna (2223 m), cota de 2113m Oticu (2044 m ), Iezer (2462 m), Bătrâna (2341 m), Păpușa (2391 m), cota de 951 m, Dealul Perilor (745 m) și cota de 417 m, iar pe partea dreaptă cumpăna apelor trece prin câteva vârfuri importante și cote cum sunt : vârfurile Moldoveanu (2544 m), Nucșoara (1578 m) și cotele altimetrice de 2254 m, 899 m, 699 m, 686 m, 482 m și 436 m și însumează o lungime de 86 km.

Lungimea totală a cumpenei de ape care delimitează bazinul Râului Doamnei este de 208 km.

În bazinul hidrografic al Râului Doamnei se află 12 bazine secundare (Fig. III.4.) ce sunt distribuite neuniform. Pe partea dreaptă bazinul prezintă o suprafață de doar pe 320 km2 ceea ce reprezintă (17%) din totalul bazinului Râului Doamnei, și include 4 bazine secundare de ordinul I însumând 137 km2 ceea ce reprezintă 43,0 % din suprafața acestui mal, iar pe partea stângă prezintă dezvoltarea maximă fiind desfășurat pe o suprafață de 1516 km2 (aproape 83 % din bazinul Râului Doamnei) și deține 8 bazine secundare de ordinul I care cumulează 1284 km2, ceea ce constitue 70 % din bazinul principal și 83% din arealul acestui versant.

Figura III.4. Bazinul hidrografic al Râului Doamnei – harta bazinelor hidrografice

http://www.scrigroup.com/files/ecologie-medu/363_poze/image001.jpg

Forma bazinelor hidrografice reprezintă un rol important în procesul de scurgere al apei. În urma analizei coeficientului de formă se observă că afluenții de ordinul întâi din bazinul Râului Doamnei au aspectul în general alungit, de exemplu Drăghina Mare, Cernat, Păuleasca, Budeasa.

Lungimile și lățimile bazinelor hidrografice reprezintă parametrii morfometrici importanți în stabilirea formei bazinelor hidrografice. Bazinele secundare se înscriu cu lungimi diferite care oscilează între 4,8 km (Izvorul Bândea) și 60 km, iar în ceea ce privește lățimile maxime acestea sunt cuprinse între 2,4 km și 24 km. Cea mai mare lățime maximă o au Râul Târgului (24 km) și Zârna (12 km). Lățimea medie a bazinelor secundare, în general, prezintă valori reduse cuprinse între 1,4 km și 18,2 km.

III.7. Sistemul hidrografic al râului Doamnei

„Bazinul Râului Doamnei are o suprafață de 1822 km2 din care Râul Doamnei propriu-zis, cu o lungime de 109,1 km, are o suprafață de 735 km2. Acesta pătrunde cu izvoarele sale până în zona de creastă a Munților Făgăraș, formându-se din confluența a două pâraie alpine: Valea Rea (95 km2 suprafață și 20 km lungime, considerat ca izvor) și Zârna (79 km2 suprafață și 17 km lungime)” (I. Ujvári, 1972).

În momentul în care pătrunde în sectorul subcarpatic, pantele sale scad în depresiunea internă Brădet-Câmpulung, în acest loc prezentând forma unor chei.

„Râul Târgului este principalul afluent al Râului Doamnei. El are cel mai dezvoltat sistem din bazinul hidrografic al Argeșului, cu 69,7 km lungime și 1087 km2 suprafață, depășind cu mai bine de 1000 km2 suprafața de bazin a Râului Doamnei la confluență, putând fi considerat prin urmare acesta drept obârșie a Argeșului” (I. Ujvári, 1972).

Bratia izvorăște de pe versantul sudic al masivului Iezerului, tot de la nivelul zonei alpine (2020 m), (I. Ujvári, 1972). În amonte de primirea primului său afluent mai de seamă, al Brătioarei (33 km2 bazin de colectare și 12 km lungime), la Cândești, părăsește regiunea montană constituită din șisturi cristaline și pătrunde în zona depozitelor neogene, în Depresiunea Câmpulung Muscel.

Aici mai primește din dreapta pe Năvrapul și Râușorul (61 km2 bazin de colectare și 18 km lungime) iar, în aval, pe Slănicul (46 km2 bazin de colectare și 16 km lungime).

Elementele morfometrice ale râurilor din bazinul hidrografic Râul Doamnei după Ujvári (1972) sunt redate în tabelul III.1.

Apele de suprafață.

Bazinul hidrografic al Râului Doamnei, care intră în alcătuirea bazinul Argeșului, este încadrat în grupa sudică a afluenților Dunării. Arterele principale din această grupă de râuri își au originea pe versanții sudici ai Carpaților Meridionali, pe care îi străbat prin cursuri transversale, cum este și cazul Râului Doamnei,ale carui artere străbat aceste cursuri.

Râul Doamnei este o arteră hidrografică cu debite și elemente morfometrice importante, din bazinul Argeșului. Prezintă o direcție generală de curgere N-S, un caracter permanent, sintetizând condițiile mediului natural specific bazinului.

Tabelul III.1 Elementele morfometrice ale râurilor din bazinul hidrografic Râul Doamnei (I. Ujvári, 1972)

Elementele hidrometrice permit aprecierea cantitativă și calitativă a caracteristicilor rețelei hidrografice din cadrul bazinului. Scurgerea apei reprezintă un fenomen foarte complex ce variază în timp și spațiu, sub influența unui șir de factori: climatici, geologici, relief, soluri, vegetație. Variațiile sezoniere și multianuale ale scurgerii sunt determinate, mai ales, de climă, care determină valoarea lor prin cantitatea totală de precipitații și distribuția lor în decursul anului. Astfel, scurgerea minimă începe cu lunile septembrie, octombrie, noiembrie și durează până în februarie. Scurgerea maximă începe cu martie – aprilie și se menține la valori ridicate până la sfârșitul verii. Lunile cu valorile cele mai ridicate ale scurgerii sunt mai-iunie, fiind întreținute de ploile determinate de intensificarea circulației vestice a maselor de aer.

Nivele și debite. Din analiza hidrografelor debitelor medii lunare, pe perioada a zece ani (1996 – 2006) se observă existența unei perioade cu ape mari de primăvară provenite predominant din topirea zăpezilor și a ploilor de primăvară în lunile martie – aprilie, continuată cu intervalul mai – iunie, care reprezintă perioada cu debite maxime 3.8 mc/s la Bahna Rusului și 5.1mc/s la Dârmănești. Aceste debite se mențin ridicate și în luna iulie, după care încep să scadă la volume minime în septembrie (0.9mc/s la Bahna Rusului și 0.8mc/s la Dârmănești), după care urmează o ușoară creștere a debitelor la sfârșitul toamnei și începutul iernii, în urma căderii zăpezii. Existența acestor faze caracteristice ale scurgerii nu exclude însă posibilitatea apariției viiturilor în orice perioadă din an datorită ploilor torențiale. Variația debitelor (Tabel III.2.) se află în strânsă corelație cu variația nivelelor medii, ale căror valori medii anuale în această perioadă oscilează între 110-130cm la Stația Bahna Rusului și 220-240cm la Stația Dârmănești.

Se observă că alimentarea superficială este predominantă, cea subterană participând doar cu aproximativ 30% la scurgerea totală.

Se observă unele oscilații de debite și nivele datorită alimentării pluvio-nivale dominante. Rețeaua autohtonă cuprinde râuri mici cu un drenaj intermitent, care oferă posibilitatea unei modelări alternative (dezagregare uscată și transport masiv la viituri). Râul Doamnei transportă mari cantități de aluviuni în suspensie, prin târâre și saltație. Scurgerea solidă înregistrează creșteri progresive de la contactul cu munții din nord până la contactul cu Piemontul Getic.

Se constată o creștere a cantităților de aluviuni în suspensie și în disoluție, datorate tributarelor subcarpatici ale căror bazine, sculptate în roci friabile și solubile, sunt afectate de procese intense de modelare.

Tabelul III.2 Caracteristici hidrologice ale Râului Doamnei (după Ujvári, 1972)

III.8. Caracterizarea ihitofaunei râului Doamnei

Prin cercetarea ihtiofaunei s-a ajuns la stabilirea densității, frecvenței, abundenței și răspândirii geografice a fiecărei specii, precum și la semnalarea unor modificări geografice a fiecărei specii. Din cauza amplelor lucrări de amenajare hidroenergetică ce au constat în devierea, bararea albiilor răurilor, dar și alte modificări ale râurilor, la acestea adăugându-se intensificarea pășunatului, admnistrarea de îngrăsăminte chimice, acte de braconaj s-au semnalat efecte distructive asupra ihtiocenozei Râului Doamnei, periclitând existența unor specii de pești.

O specie care a disparut definitiv din Râul Doamnei este Romanichtys valsanicola (aspretele).

Ihtiofauna Râului Doamnei cuprinde următoarele 18 specii de pești aparținând la 6 familii:

Familia Salmonidae – Salmo trutta fario ( păstrăv indigen)

Familia Thymalidae – Thymallus thymallus (lipan)

Familia Cyprinidae – Leuciscus cephalus (clean), Phoxinus phoximus (boiștean, verdete), Alburnus alburnus (oblete-lotriță), Alburnoides bipunctatus (latiță), Chondrostoma nasus (scobar-podete), Barbus barbus (mreană), Barbus meridionalis peteényi (mreană vânătă).

Familia Gobbidae – Gobio uranoscopus frici (murgoci, pietrar), Gobio kessleri (popete) Gobio gobio obtusirostris (popete, murgoi).

Familia Cobitidae – Noemacheilus barbatulus (molan), Cobitis romanica (nisiparnița).

Familia Cottidae – Cottus gobio (zglăvoacă).

Ținând seama de componența specifică a faunei ihtiologice (din care 55% sunt specii de Cyprinidae) și de specia dominantă, se disting, în Râul Doamnei, următoarele zone piscicole:

Zona păstrăvului, în amonte de barajul Baciu, cuprinde: păstrăv indigen, păstrăv curcubeu, lipan, iar în aval de baraj se întâlnește păstrăv indigen, zglăvoacă, molan, verdete, moioaga.

Zona moioagei, în aval de lacul Baciu până în aval de Petroșani, este reprezentată de speciile: lipan, moioagă, clean, verdete, molan, zglăvoacă, podete, nisiparniță, latiță, popete. Specia dominantă este moioaga.

Zona scobarului, din aval de Petroșani până la vărsare, cuprinde speciile: podete, moioaga, molan, clean, latiță, verdete, nisiparniță, mreană. Specia dominantă este podetele sau scobarul.

În ultimii ani, datorită intervenției omului asupra ecosistemului acvatic Râul Doamnei, zona lipanului a dispărut ca urmare a modificărilor puternice a regimului hidrologic în aval de baraje. Cursurile de apă în zona păstrăvului, fiind neamenajate și considerabil depopulate, au un randament piscicol natural destul de scăzut. În special numărul salmonidelor este simțitor redus, față de productivitatea zonei respective și de potențialul trofic.

În bazinul Râului Doamnei, factorii cei mai importanți care au contribuit la depopulare au fost:

Pescuitul abuziv și braconajul care se practică de către locuitorii riverani. Se pescuiește cu mijloace, unelte și procedee nepermise;

Despăduririle, care în ultimii ani s-au efectuat destul de intens în bazinul superior al Râului Doamnei, au făcut ca pâraiele ce străbat aceste zone să fie sărace în faună nutritivă și cu o populație de păstrăv mult scăzută, amenințată chiar cu dispariția din cauza eroziunilor puternice;

Viiturile mari de apă, care au răvășit albia râului, au avut efecte negative asupra efectivului piscicol.

CAPITOLUL IV

ZONAREA ECOLOGICĂ A APELOR CURGĂTOARE PRIN UTILIZAREA EFEMEROPTERELOR

Orice model de zonare poate fi considerat un răspuns la necesitatea înțelegerii faptului că cunoașterea stadiului actual al unui sistem lotic reprezintă o bază pentru prevederea modificărilor ulterioare induse de activitatea umană. Doar privind lucrurile integralist se poate soluționa corect această problemă.

Un punct de vedere strict biologic sau strict geologic nu poate oferii o soluție completă, deoarece, privite separat, nu pot releva multitudinea relațiilor ce se stabilesc între elementele componente ale unui sistem lotic.

Utilizarea unui singur grup de organisme pentru caracterizarea unei regiuni dintr-un sistem lotic trebuie să aibă în vedere mai multe criterii, cu precădere cel al interrelațiilor ce se stabilesc între diferite categorii de organisme, precum și interdependențele dintre organisme și elementele componente ale subsistemelor geologice și hidrologice în timpul evoluției sistemului.

Variațiile subsistemului biotic depind de două mari categorii de factori:

Factori externi – constând în special din mediul abiotic;

Factori interni – cei ce determină limita de toleranță la factorii externi

S-a încercat să se demonstreze modul în care organismele influențează mediul abiotic (în natură această influență este greu de observat, dată fiind complexitatea relațiilor trofice și influențele dintre nișele ecologice) și s-a constatat că aceste influențe sunt mai ales de natură calitativă, considerând dominanța cantitativă a factorilor fizici, și se referă în primul rând la modul în care organismele bentonice utilizează resursele energetice ale ecosistemului.

“Datorită organismelor „prelucrătoare” (Gammaridae, Trichoptera, Isopoda) se realizează utilizarea gradată a materiei vegetale exogene, împiedicând astfel instalarea unei microflore descompunătoare și furnizând o cantitate considerabilă de particule organice fine ce rămân în suspensie” (Cumming, 1973).

Argumente în favoarea utilizării efemeropterelor pentru zonarea ecologică a râurilor

Orice model de zonare poate fi considerat un răspuns la necesitatea înțelegerii faptului că cunoașterea stadiului actual al unui sistem lotic reprezintă o bază pentru prevederea modificărilor ulterioare induse de activitatea umană. Doar privind lucrurile integralist se poate soluționa corect această problemă.

Un punct de vedere strict biologic sau strict geologic nu poate oferi o soluție completă, deoarece, privite separat, nu pot releva multitudinea relațiilor ce se stabilesc între elementele componente ale unui sistem lotic.

Utilizarea unui singur grup de organisme pentru caracterizarea unei regiuni dintr-un sistem lotic trebuie să aibă în vedere mai multe criterii, cu precădere cel al interrelațiilor ce se stabilesc între diferite categorii de organisme, precum și interdependențele dintre organisme și elementele componente ale subsistemelor geologice și hidrologice în timpul evoluției sistemului.

Variațiile subsistemului biotic depind de două mari categorii de factori:

Factori externi – constând în special din mediul abiotic;

Factori interni – cei ce determină limita de toleranță la factorii externi

S-a încercat să se demonstreze modul în care organismele influențează mediul abiotic (în natură această influență este greu de observat, dată fiind complexitatea relațiilor trofice și influențele dintre nișele ecologice) și s-a constatat că aceste influențe sunt mai ales de natură calitativă, considerând dominanța cantitativă a factorilor fizici, și se referă în primul rând la modul în care organismele bentonice utilizează resursele energetice ale ecosistemului.

“Datorită organismelor „prelucrătoare” (Gammaridae, Trichoptera, Isopoda) se realizează utilizarea gradată a materiei vegetale exogene, împiedicând astfel instalarea unei microflore descompunătoare și furnizând o cantitate considerabilă de particule organice fine ce rămân în suspensie” (Cumming, 1973).

Organismele „săpătoare”, cum ar fi unele specii de Ephemeroptera care sapă galerii sau gamaridele amfipode care sapă adăposturi deschise, sau speciile care-si construiesc tubușoare pentru adăpost din nisip sau fragmente vegetale, sunt singurele care au o acțiune mecanică asupra elementelor abiotice ale mediului.

CAPITOLUL V

METODE DE LUCRU

V.1. Stabilirea stațiilor de prelevare

În perioada august 2015 – aprilie 2016 au fost prelevate probe zoobentonice calitative și cantitative din cinci stații de prelevare în sectorul cursului superior al Râului Doamnei: Nucșoara, Corbi, Domnești, Coșești, Dârmănești.

Alegerea stațiilor de prelevare s-a făcut pe criteriu strict de distanță, împărțindu-se sectorul studiat în 5 zone aproximativ egale.

Stația 1 –Nucșoara (Fig. V.1.)

influența sezonieră a turismului, în lunile mai – septembrie;

zonă de foioase – amestec;

malurile abrupte, cu vegetație ierboasă;

substrat bolovănos, cu pietre mari, mâlos la mal;

adâncime medie 25 – 30 cm;

bioderma dezvoltată în lunile de vară;

Stația 2 – Corbi (Fig.V.2.)

influența sezonieră a turismului, în lunile mai – septembrie;

zonă de foioase – amestec;

malurile abrupte, cu vegetație ierboasă;

substrat bolovănos, cu pietre mari, mâlos la mal;

adâncime medie 25 – 30 cm;

bioderma dezvoltată în lunile de vară;

Figura V.1. Râul Doamnei în zona Nucșoara

(foto original)

Figura V.2. Râul Doamnei în zona Corbi

(foto original)

Stația 3 – Domnești

influență antropică;

deversări menajere de la agenții economici din zonă;

zonă de foioase;

malurile lente, cu vegetație ierboasă;

substrat pietros, cu mâl la mal;

adâncime medie 15 – 20 cm;

Stația 4 – Coșești

influență antropică;

zonă de foioase;

substrat bolovănos, cu pietre mari;

maluri lente, înierbate;

bioderma dezvoltată în lunile de vară;

adâncime medie 25 cm;

Stația 5 – Dârmănești

zonă de amestec;

substrat bolovănos-pietros, cu pietre mici, nisipos la mal;

malurile lente, cu vegetație ierboasă;

viteza apei aproximativ 6 m/s;

adâncime medie 30 cm;

influență antropică datorată agenților economici

din zonă;

V.2. Materiale și metode folosite

Pentru prelevarea probelor cantitative s-a folosit dispozitivul Surber – Sampler (Fig. V.3.) având un cadru de 40 x 40 cm, ce delimitează o suprafață de 0,16 m2, iar ochiurile plasei au dimensiunea de 200 μm. Pietrele au fost spălate și periate în curent. Probele au fost fixate pe teren în formalină 8% și transportate în pungi de plastic etichetate. Trierea probelor s-a făcut în laboratorul de Hidrobiologie din cadrul Universității din Pitești.

Organismele rezultate în urma trierii au fost trecute în flacoane de sticlă cu alcool etilic 70 %.

Figura V.3. Prelevare probe zoobentos cu fileul bentonic în stația Corbi

(foto original)

V.3. Caracterizarea biocenozelor acvatice din punct de vedere al parametrilor ecologici

Determinarea spectrului ecologic al biocenozei

Pentru a studia o biocenoză din punct de vedere cenotic este necesar să știm mai întâi compoziția taxonomică a speciilor componente. Estimarea ponderilor diverselor grupe de plante sau de animale ne oferă în final o imagine de ansamblu asupra compoziției biocenozei.

Pentru determinarea spectrului ecologic al speciilor dintr-o biocenoză trebuie mai întâi să prelevăm eșantioane cât mai reprezentative din teren, urmând trierea materialului în laborator, prin determinarea și clasarea pe grupe taxonomice mari: clase, ordine, familii. Se procedează apoi la estimarea cantitativă a taxonilor. Astfel, în orice biocenoză se pot găsi reprezentanți din câteva familii de plante și de animale. Se înscriu într-un tabel familiile sau alte grupări taxonomice unele sub altele consemnând alăturat numărul de specii sau de indivizi.

Considerând numărul total pe toate familiile ca fiind 100%, se calculează ponderea fiecărei familii din ansamblul faunistic, exprimată în procente, după formula:

% = n / N x 100

Unde: N = nr. total de specii din probă;

n = nr. de specii dintr-o anumită familie.

Analiza poate continua apoi pe genuri și specii, în care caz procentul deținut de fiecare se obține prin raportarea la numărul total de genuri cuprinse de o familie sau la numărul total de specii aparținând unui anumit gen.

Rezultatele se reprezintă grafic, sub formă de ciclogramă procentuală, obținându-se spectrele ecologice pentru familii, ordine să specii, dar și pentru unele grupări taxonomice superioare: încrengături, clase, ordine.

Determinarea unor parametrii ai biocenozei

Frecvența speciilor – procentul probelor în care se află o specie dată din numărul total de probe prelevate: F = p/P x 100.

Constanța speciilor dintr-o biocenoză se exprimă de obicei după frevența acestora (N. Botnariuc, 1928).

Abundența relativă – se află raportând numărul de indivizi ai unei specii din probe la numărul total de indivizi din probele analizate.

Indicele de semnificație ecologică reprezintă relația dintre frecvență și abundență, precizând mai exact poziția unei specii în biocenoză.

Pentru triere a fost folosită o lupă binoculară (stereomicroscop) tip I.O.R.

Pentru prelevarea probelor calitative, pietrele au fost întoarse contra curentului, iar organismele vizibile cu ochiul liber au fost prelevate cu penseta, fixate în formalină 8 % și transportate în Laboratorul de Hidrobiologie în pungi de plastic etichetate. În cazul organismelor microscopice, pietrele au fost spălate și periate în recipiente, iar apoi apa în care acestea au fost spălate s-a trecut printr-un filtru. Probele au fost fixate în teren și apoi transportate în laborator în pungi etichetate.

Pentru caracterizarea zoocenozei bentonice din punct de vedere al parametrilor ecologici s-a calculat densitatea principalelor grupe de nevertebrate bentonice, abundența relativă a acestora, ponderea biomasei fiecărui grup în alcătuirea biocenozei, precum și abundența relativă a familiilor de efemeroptere, știut fiind faptul că acestea sunt cele mai susceptibile la modificările induse de amenajările hidrotehnice.

CAPITOLUL VI

REZULTATE ȘI DISCUȚII

VI. 1. Structura zoocenozei bentonice

Rezultatele cercetărilor făcute în vederea efectuării lucrării de față au fost realizate în perioadele august și octombrie 2015 și aprilie 2016, când au fost prelevate și prelucrate probe zoobentonice de pe cursul râului Doamnei. Rezultatele vor fi detaliate în cele ce urmează.

Figura VI.1. Structura zoocenozei bentonice a Râului Doamnei

– August 2015 –

AUGUST 2015 – Figura VI.1.

Abundența efemeropterelor se înregistrează la stația Nucșoara, iar o abundență scăzută apare la stațiile Corbi și Dârmănești.

Surprinzătoare este valoarea ridicată înregistrată la Coșești, unde se atinge maxima și la plecoptere, explicația fiind, probabil, scăderea considerabilă a cantităților de apă menajeră uzată deversată prin dotarea principalilor poluatori locali cu vidanje pentru colectarea. În stațiile din aval abundența scade progresiv

În ceea ce privesc trichopterele,acestea prezintă valoarea maximă în stația Coșești.

Gammaridele sunt indicatoride apă curată și acestera sunt predominante în stația Domnești.

OCTOMBRIE 2015 – Figura VI.2.

Efemeropterele ating abundența maximă în Nucșoara, dar sunt foarte apropiate ca număr de cele din Corbi.

Plecopterele ating un maxim în stația Coșești, în celelalte stații numărul acestora scade.

Trichopterele prezintă valori scăzute în toate stațiile.

Chironomidele au o densitate foarte mare în stația Corbi.

Figura VI.2. Structura zoocenozei bentonice a Râului Doamnei

– Octombrie 2015 –

APRILIE 2016 – Figura VI.3.

Grupurile dominante numeric sunt efemeropterele, pleocopterele și chironomidele.

Efemeropterele ating abundența maximă la stația Nucșoara.

În celelalte stații, numărul de exemplare de efemeroptere scade, pe măsură ce influența antropică este din ce în ce mai pornunțată.

În cazul plecopterelor, abundența acestora scade, atingând valoarea maximă la stația Nucșoara și minimă la Dârmănești.

Figura VI.3. Structura zoocenozei bentonice a Râului Doamnei – Aprilie 2016

Chironomidele încregistrează o creștere explosivă în stațiile Coșești și Dârmănești, explicația probabilă fiind dată de faptul că anterior perioadei de prelevare au fost înregistrate ploi torențiale abundente care au dus la revărsarea râului, aducând astfel o încărcătură organică mare din albia minoră, ducând la creșterea clasei de calitate.

Grupurile dominante sunt efemeropterele și plecopterele care prezintă abundență maximă în stația Nucșoara, iar abundența minimă în stația Dârmănești.

VI.2. Caracterizarea ecologică a biocenozelor râului Doamnei

În urma analizei faunei de efemeroptere, în probele prelevate din cele cinci stații de-a lungul râului Doamnei au fost identificate 12 specii din 7 genuri ce aparțin la 6 familii din toate cele 3 subordine.

Specia Baëtis alpinus este indicator pentru clasa I de calitate, în timp ce în aval devine caracteristică Baëtis rhodani, indicator pentru clasa II – III de calitate, ca și Ecdyonurus venosus și majoritatea speciilor din genul Epeorus sp (figurile VІ.4.; VІ.5.; VІ.6.).

Rhitrogena semicolorata este caracteristică pentru toate stațiile cercetate, ceea ce ne arată faptul că substratul este pietros – bolovănos, viteza de curgere este destul de mare, această specie fiind litoreofilă.

Figura VI.4. Structura faunei de efemeroptere din Râul Doamnei – August 2015

Figura VI.5. Structura faunei de efemeroptere din Râul Doamnei

– Octombrie 2015 –

Figura VI.6. Structura faunei de efemeroptere din Râul Doamnei – Aprilie 2016

Din punct de vedere al spectrului ecologic (figurile VІ.7.; VІ.8.; VІ.9.; VІ.10., VI.11.) se poate observa că în stațiile Nucșoara și Corbi, cel mai bine reprezentată este familia Ecdyonuriidae, având o pondere de 50% la stația Corbi, respectiv 46% la stația Nucșoara, scăzând progresiv până la 30% la stația Dârmănești.

Baetidele sunt cel mai bine reprezentate în stația Corbi, unde sunt dominante (40%), în cazul celorlaltor stații procentajul fiind aproximativ egal, cuprins între 25 – 30%.

Familiile Ephemeridae; Leptophlebiidae; Ephemereliidae și Caenidae au o pondere sub 15% în toate stațiile.

Figura VI.7. Spectrul ecologic pe familii al faunei de efemeroptere din Râul Doamnei-Stația Nucșoara

Figura VI.8. Spectrul ecologic pe familii al faunei de efemeroptere din Râul Doamnei-Stația Corbi

Figura VI.9. Spectrul ecologic pe familii al faunei de efemeroptere din Râul Doamnei-Stația Domnești

Figura VI.10. Spectrul ecologic pe familii al faunei de efemeroptere din Râul Doamnei-Stația Coșești

Figura VI.11. Spectrul ecologic pe familii al faunei de efemeroptere din Râul Doamnei-Stația Dârmănești

CONCLUZII

Principalele grupe de nevertebrate bentonice prezente în Râul Doamnei sunt efemeropterele, plecopterele, chironomidele, trichopterele și gamaridele.

Efemeropterele și plecopterele, grupuri oxifile și reofile, sunt bine reprezentate în stația Nucșoara (unde impactul antropic este scăzut, apele fiind curate, nepoluate, cu viteză mare de curgere și debit scăzut).

În celelalte stații, valorile scad, în general, progresiv, din amonte în aval, aici făcându-se simțită influența antropică, principalele surse de impurificare fiind: scurgeri accidentale de reziduuri de la fabricile din zonă, materiile organice naturale provenite de la animalele din gospodăriile oamenilor, sarea presărată în timpul iernii pe șosele, care este purtată prin sol de către apa de ploaie și zăpada topită.

Numărul de gamaride și trichoptere este aproximativ constant pe tot cursul râului, menținându-se la valori scăzute.

În funcție de anotimpurile cercetate, se constată că, în aceeași stație, în luni diferite, valorile sunt comparabile, neînregistrându-se variații foarte mari.

Speciile de efemeroptere identificate, precum și distribuția și caracterele ecologice ale acestora pe stații, ne arată faptul că acestea sunt caracteristice zonei de rhitron în care se incadrează cursul de apă studiat.

BIBLIOGRAFIE

AVRAMESCU, L., ENE, L., CONSTANTINESCU, I. (1965) – „Studiu hidrogeologic preliminar al bazinelor hidrografice Argeș, București;

BARNEA, N. (1982) – „Poluarea și protecția mediului", București;

Bănărescu, P., Tatole, Victoria (1994)- Principii și metodologii de determinare a debitelor minime necesare în albia râurilor, în aval de lucrările hidrotehnice pentru protecția mediului. Institutul de Biologie, Bucuresti.

Bogoescu C. (1958) – Fauna R.P.R. – Insecta, vol. III, fasc. 3, Ed. Academiei R.P.R.

BREZEANU, GH., ROMAN, N., IONICA, D., ZINEV1C1, V., NICOLESCU, N., TEODORESCU, L., ALEXANDRA SIMON-GRUIA (1997) – Influența construcției barajelor si lacurilor de acumulare asupra structurii ecosistemice din bazinul hidrografic Ialomița, Lucrări Seminar ARDI, București, 1: pp. 127-133.

BREZEANU, GH., SIMION – GRUIȚA, ALEXANDRA (2002) – Limnologie generală, Editura * H * G *A* București.

Chiriac, E., Udrescu, M. (1965) – Ghidul naturalistului în lumea apelor dulci – Ed. Științifică, București

CHIRIAC, G., LUNGU, A. (1997) – Evaluarea capacității de utilizare a substanțelor biogene de origine alohtonă din acumulările Budeasa și Golești, în Culegere de lucrări prezentate la Seminarul ARDI, INMH București, vol. 1, pp. 133-138.

CONSTANTINESCU,V., CROITORU,M. (1971) – „Cercetări hidrogeologice în bazinu mijlociu al Argeșului”, Institutul Geografic al României, STE, sera E, nr.9;

CUMMINS, K.W. (1973): Trophic relations of aquatic insects – A. Rev. Ent.

CUMMINS, K.W., KLUG, M. J. (1979): Feeding ecology of stream invertebrates – Ann. Rev. Ecol. Syn., 10.

CUMMINS, K.W., LAUFF, G. H. (1969): The influence of substrate particle size on the microdistribution of stream macrobentos – Hydrobiologia, 34.

DIACONU, S. (2000) – „Probleme de management în domeniul protecției apelor din bazinul hidrograjic Argeș”, Universitatea Cluj-Napoca;

DIMA, M. (1988) – „Epurarea apelor uzate urbane", Ed.Junimea. Iași;

ELLIOTT, J.M., HUMPESCHE, U.H., MACAN, T.T. (1988) – Larvae of the British Ephemeroptera: A key with ecological notes – Freshwatwr Biological Association, Scientific publication No. 49.

GÂLDEAN, N. (1989): Contribuții la studiul sistematic și zoogeografic al efemeropterelor (Insecta: Ephemeroptera) din România – Teză de doctorat, Institutul Central de Biologie, București.

Grassé, P. (1961) – Traté de zoologie – Ed. Masson, Paris.

Hickmann, M. (1971) – Invertebré – London

ILLIES, J., BOTOȘĂNEANU, L. (1963): Problemes et methodes de la classifications et de la zonation écologique des eaux courants, consideres surtout du point de vue faunistique – Internat. Verein. Theor. Aug. Limnologie 12, Stuttgart.

Ionescu, M. A., Lăcătușu, M. (1971) – Entomologie – E.D.P., București

MACAN, T.T. (1970) – A Key to the Nymphs of British Species of EPEMEROPTERA with notes on their Ecology – Freshwatwr Biological Association, Scientific publication No. 20, Second edition,

MAVRODIN, T., BĂCANU, S. (1978) – „Argeș – Ghid turistic al județului", Ed. Sport -Turism, București;

MĂLĂCEA, I. (1969) – ,,Biologia apelor impurificate", Ed. Academiei R.S.R., București;

PÂRVU, C.TIN (1999) – Ecologie generală – Editura Tehnică, București.

SIMA, C., SCURTU, I., POȘIRCĂ R. (2007) – „Ecologia și protecția mediului înconjurător", Ed. Independența Ec., Pitești;

TEODORESCU, I. & COL. (1973) – "Gospodărirea apelor”, Ed.Ceres, București;

UJVÁRI, I. (1972): Geografia apelor României – Editura Științifică, București.

VARDUCA, A. (1999) – „Monitoringul integrat al calității apelor", Ed.H.G.A., Bucuresti;

VLĂDUȚU, A. M. (2005) – “Elemente de limnologie – Ecologia apelor curgătoare”, Editura Universității din Pitești.

*** "Anuare hidrologice" – Direcția Apelor Argeș – Vedea, Pitești, 2005 – 2007;

*** "Planul de management al spațiului hidrograftc Argeș – Direcția Apelor Argeș-Vedea, Pitești, 2005 – 2007;

*** "Programul ARDI” (Argeș – Dâmbovița – Ialomița), Culegere de lucrări ARDI, INMH București, 1997;

*** "Protecția, tratarea și epurarea apelor”, C.N.A. – I.C.P.G.A., Bucuresti, 1976;

*** "Raportul calității factorilor de mediu”, A.P.M. Pitești,1997-2000;

*** "Sinteza calității apelor în bazinul hidrografic Argeș ” – Direcția Apelor Argeș-Vedea, 2005 – 2007;

*** "Starea factorilor de mediu în România” – Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor, 1993-1999.