Cercetari Asupra Compusilor Ce Actioneaza pe Receptorii Β3 Adrenergici
Cercetări asupra compușilor ce acționează pe receptorii β3-adrenergici
CUPRINS
INTRODUCERE
1. GENERALITĂȚI
1.1. Structura și funcțiile receptorilor β3-adrenergici
1.2.Diferențe între subtipurile receptorilor β-adrenergici
1.3. Diferențe între receptorii β3 adrenergici, în funcție de specii
1.4. Farmacofori
1.5. Ținte terapeutice
1.5.1. Incontinența urinară
1.5.2. Hipoxia și ischemia la nivel retinian
1.5.3. Prevenirea nașterilor premature
1.5.4.Anxietatea și depresia
1.5.5 Obezitatea și insulinorezistența
2. CLASE DE COMPUȘI AGONIȘTI β3-ADRENERGICI, AFLAȚI ÎN CERCETARE
2.1. Derivați de 1,2,3,4-tetrahidochinolin-6-oxipropan
2.1.1.Sinteza nucleului 1,2,3,4-tetrahidrochinolinil-6-oxipropan
2.1.2.Importanța liganzilor în manifestarea activității agoniste β3-adrenergice (determinarea structurii moleculare a liganzilor și interacțiuni specifice)
2.2.Compuși cu caracter acid ce conțin în molecula lor două sau mai multe cicluri aromatice sau heterocicluri
2.2.1.Derivați de acid carboxilic
2.2.2.Derivați arilsulfonamidici
2.3. Derivați tienopirimidinici
2.3.1. Sinteza structurii de bază a derivaților tienopirimidinici
2.3.2. Modulări structurale
2.4.Derivați de (2-aminotiazol-4-il)acetamidă
2.4.1.Sinteza derivaților de N-fenil-(2 -aminotiazol-4-il) acetamidă cu radical de fenoxipropanolamină
2.4.2. Substitutuirea grupei amino din poziția 2 a nucleului tiazolic
2.4.3.Substituiri ale pozițiilor 2,3 și 4 ale grupei fenilaminice din poziția 2 a nucleului tiazolic
3. INFLUENȚA CARACTERISTICILOR STEREOCHIMICE ASUPRA ACTIVITĂȚII COMPUȘILOR DIN SERIA ARILETANOLAMINELOR
3.1.Racemici ce au prezentat o bună activitate β3 agonistă
3.2.Racemicii ce au prezentat activitate agonistă inversă pe receptorii β3
4. COMPUȘI AFLAȚI ÎN STUDII CLINICE II ȘI III
4.1.Mirabegrona
4.2.Amibegrona
4.3.Solabegrona
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Se cunosc trei tipuri de receptori beta, care au fost clasificați pe baza efectelor fiziologice diferite ale liganzilor acestora. Inițial erau binecunoscute doar tipurile β1 și β2, iar cel de-al treilea tip fiind considerat atipic. Mai târziu, studiile au arătat ca nu este vorba despre un receptor atipic, ci despre un nou tip de receptor beta, diferit de primele două și anume receptorul β3. Primele studii pe receptorii β3 au indicat o densitate mare a acestora la nivelul țesutului adipos, unde mediază efecte metabolice precum lipoliza și termogeneza. Acești receptori, după noile cercetări sunt prezenți și la nivelul creierului, miocardului și a endoteliului vascular, vezicii biliare, tractului gastrointestinal, prostatei și detrusorului, precum și al miometrului [1]. Stimularea receptorilor β3 este considerată importantă în cercetarea tratamentului obezitații, diabetului zaharat de tip 2, insuficienței cardiace, incontinenței urinare, anxietății, depresiei și în prevenirea nașterilor premature. Datorită implicării acestor receptori în diferite procese fiziologice, reprezintă o țintă atractivă pentru descoperirea de noi medicamente. Pe de altă parte activitatea simultană pe cele trei subtipuri de receptori β poate duce la reacții adverse neplăcute precum creșterea ritmului cardiac și tremurături. Se impune astfel crearea unor molecule cât mai selective și cu activitate crescută pe receptorii β3, fapt destul de greu de realizat, din cauza asemănării strucurale dintre cei trei receptori. Pentru a obține o imagine cât mai amplă asupra structurii receptorului β3 și a efectelor farmacologice mediate de acesta, de-a lungul timpului au fost cercetate și testate mai multe clase de compuși. Una din clasele care au prezentat mare interes pentru cercetători este seria ariletanolaminelor [2]. Din această serie s-au evidențiat compuși cu activitate și selectivitate bună precum mirabegrona, amibegrona și solabegrona care au ajuns până la stadiul de studii clinice II și III.
GENERALITĂȚI
1.1.Structura și funcțiile receptorilor β3-adrenergici
Toate cele trei subtipuri de receptori β adrenergici, respectiv β1, β2 și β3 fac parte din cadrul familiei de receptori cuplați cu proteina G și sunt alcătuiți dintr-un lanț polipeptidic ce conține porțiuni hidrofobe. Aceste porțiuni conțin resturi de 22 – 28 de aminoacizi care traversează membrana celulară de șapte ori formând astfel trei bucle intracelulare și trei extracelulare. Capătul N-terminal glicozilat al lanțului polipeptidic se află situat extracelular, iar capătul C-terminal intracelular.
Fig. 1. Structura receptorului β3 [1].
Fragmentele transmembranare TM3, TM4, TM5 și TM6 sunt esențiale pentru legarea liganzilor, datorită prezenței în structura lor a unor aminoacizi precum acidul aspartic și serina, ce permit formarea unor interacțiuni de tip hidofil cu aceștia, sau fenilalanina ce formează interacțiuni de tip hidrofob. O importanța aparte au și fragmentele transmembranare TM2 și TM7 deoarece sunt implicate în activarea proteinei Gs aflată intracelular. Legatura disulfidică dintre Cys110 din a doua buclă extracelulară și Cys189 din cea de-a treia este indispensabilă activității receptorului și legării liganzilor. Cys361 din fragmentul C-terminal formează o legatură esterică cu acidul palmitic. În urma stimulării de către un agonist β adrenergic, se activeaza adenil-ciclaza care determină formarea unei noi bucle intracelulare, permițând astfel cuplarea cu proteinele G. Mutația de la nivelul codonului 64, al genei ce codifică receptorul β3 adrenergic, constând în schimbarea triptofanului cu arginina, apare cu o frecvență de aproximativ 8-10% la populația de culoare albă, 20% la populația japoneză și 40% la eschimoșii din Alaska. Polimorfismul a fost asociat cu obezitate abdominală, rezistență la insulină, dificultate în ce privește pierderea în greutate și scăderea indicelui de masă corporală. În celulele care exprimă un receptor mutant s-a constatat o scădere a acumulării de cAMP, fapt care sugerează că polimorfismul Trp64Arg este mai puțin capabil să stimuleze adenilat-ciclaza decât versiunea obișnuită, care nu a suferit mutații. Deoarece activarea receptorului β3 adrenergic relaxează mușchiul detrusor în timpul umplerii vezicii urinare, polimorfismul poate afecta relaxarea musculaturii vezicii urinare în timpul depozitării urinei și, prin urmare, pot fi implicate în hiperactivitatea idiopatică a detrusorului. Pe baza acestor rezultate, s-a emis ipoteza că polimorfismul Trp64Arg este un factor de risc pentru sindromul de vezică hiperactivă [3].
1.2.Diferențe între subtipurile receptorilor β-adrenergici
Receptorii β3 adrenergici umani prezintă o asemănare structurală cu subtipurile β1 și β2 în proporție de 51% respectiv 46%. Cele trei subtipuri de receptori β diferă prin proprietățile lor de reglare. Astfel receptorii β1 și β2 prezintă în lanțul C-terminal mai multe resturi de serină și treonină, care acționează ca substrat pentru kinazele receptorilor cuplați cu proteina G, implicate în catalizarea fosforilării cAMP-dependente. Subtipul β3 nu are un sit de fosforilare mediat de protein-kinaza și are mai puține resturi de serină și treonină în lanțul C-terminal. Acest fapt putând explica rezistența pe termen scurt la acțiunea unor agoniști β-adrenergici. Spre deosebire de genele care codifică receptorii β1 și β2 adrenergici, cele care codifică subtipul β3 conțin introni. Prezența mai multor exoni crește posibilitatea unor scindări alternative, rezultând astfel diferite izoforme ale receptorului β3 cu proprietăți farmacologice diferite.
1.3. Diferențe între receptorii β3 adrenergici, în funcție de specii
La om gena care codifică subtipul β3 este situată în cromozomul 8. Numărul de introni si exoni este controversat, astfel au fost propuse două structuri, prima are doi exoni și un intron [5], iar cea de-a doua are trei exoni și doi introni. Deoarece, al doilea exon din a doua structură propusă nu este funcțional, prima ipoteză, aceea cu doi exoni este plauzibilă. La rozătoare, gena care codifică receptorii β3 adrenergici conțin trei exoni și doi introni. Similititudine crescută între specii prezintă doar primul exon din structurile propuse, diferențele între specii fiind datorate variației secvenței de aminoacizi din lanțul C terminal [4].
Prin observarea diferențelor între specii, s-a putut explica de ce foarte multe dintre moleculele nou descoperite, care au avut rezultate bune la testările pe animale, nu au dat aceleași rezultate și la om.
Fig. 2. Structurile presupuse ale izoformelor receptorilor β3 obținute în urma scindării alternative a receptorului β3 la om, șobolan și șoarece. aa: aminoacid; E: exon; I: intron [4].
1.4. Farmacofori
Un model, care să reprezinte un bun farmacofor, ar trebui să fie capabil să prezică exact efectele moleculelor identificate și compușii activi, dintr-o bază de date. În scopul de a valida acuratețea modelului farmacofor, s-au aplicat mai multe metode: predicția activității compușilor din setul de testare, screening virtual. Modelul farmacoforului omolog al receptorului β3 a fost construit pe baza structurii cristaline a receptorului β2, fiind validat ulterior prin screening virtual. În plus, analiza modelelor de legare ale compușilor pe cei trei receptori β-adrenergici, a evidențiat prezența Arg315, care poate fi elementul cheie ce contribuie la selectivitatea agoniștilor β3-adrenergici. Cel mai bun model farmacofor, Hypo1, a fost generat cu ajutorul unui software (metoda HypoGen implementată în CATALYST 4.10) pe baza unor studii anterioare. S-a concluzionat că acesta trebuie să prezinte următoarele caracteristici:
– un acceptor de hidrogen (HBA)
– un donor de hidrogen (HBD)
– un nucleu aromatic (RA)
– două grupe hidrofobe (HY)
-o grupă ionizabilă (PI).
Fig.3. Orientarea în spațiu 3D și distanțele între grupele farmacoforului [6].
Inițial prin suprapunerea mai multor agoniști β3 adrenergici de tip ariloxipropanolamina prin metoda HypoGen s-a presupus că modelul trebuie să conțină două nuclee aromatice, un donor de hidrogen și o grupă ionizabilă. Mai târziu, s-a demonstrat că pentru o selectivitate crescută a agoniștilor β3 adrenergici, sunt importante grupele atrăgătoare de hidrogen și a nucleelor aromatice [6]. Grupa amino a fost caracterizată de unele modele ca fiind donoare de hidrogen, dar în același timp s-a arătat că poate funcționa și ca grupă ionizabilă [8]. Această grupă este considerată esențială, în interacțiunile ligand-receptor ale receptorilor β3 adrenergici. Prezența Asp117 se consideră a fi esențială pentru legarea ligandului de receptorul β3 uman. Grupa acceptoare de protoni (HBA) corespunzătoare hidroxilului din catena ariloxipropanolaminică este importantă pentru activitatea agonistă, cu toate că și compuși precum dopamina, care nu conțin grupa hidroxil pot activa receptorul β3, într-o masură mai mare, decât pe β1 sau β2. Poziția grupei acceptoare de protoni, în modelul farmacofor, corespunde reziduului Arg315 din situl de legare al receptorului β3, acest lucru putând reprezenta un criteriu de selectivitate pentru noile molecule [7].
1.5. Ținte terapeutice
Pentru ca agoniștii β3-adrenergici să se poată transforma din molecule experimentale în medicamente cu rol terapeutic la om, este important să se obțină o imagine complexă asupra celulelor, țesuturilor și funcțiilor mediate de acest subtip de receptor. Distibuția receptorilor β3 într-un procent ridicat a fost întâlnită la nivelul țesutului adipos, vezicii urinare, vezicii biliare și a tractutul gastro-intestinal. Funcțiile receptorilor β3-adrenergici au fost evidențiate în studii pe animale, dar relevanța lor la om rămâne încă incertă. De exemplu, suptipul β3 îndeplinește un rol important în termogeneza și lipoliza de la nivelul țesutului adipos maro și alb al rozătoarelor, dar la om este mai puțin semnificativ [9].
Receptorii β3 au fost studiați pentru implicarea lor în diverse afecțiuni, în continuare fiind prezentate cele mai importante constatări.
1.5.1. Incontinența urinară
Potențialul agoniștilor β3 în tratamentul incontinenței urinare se bazează pe simplul fapt că la nivelul vezicii urinare umane β3-adrenoreceptori sunt cel mai bine exprimați [10] și că acest subtip mediază relaxarea detrusorului atât la rozătoare cît și la om. În acest context, agoniștii selectivi ai β3-adrenoreceptorilor au fost supuși mai multor studii clinice pentru a dovedi veridicitatea și substratul conceptului. Printre compuși se numără și mirabegrona (YM 178), ritobegron (KUC-7483 și ca KUC-7322 pentru metabolitului său activ, care a fost utilizat în principal în studii in vitro) și solabegron (GW427353) [11]. Recent, în iulie 2012 o companie japoneză Astellas Pharm, a obținut în Statele Unite ale Americii aprobarea de a scoate pe piață mirabegrona cu denumirea comercială de Myrbetriq. Prin urmare, și la noi în scurt timp se vor revizui profilele farmacologice ale acestor trei agoniști [12].
1.5.2. Hipoxia și ischemia la nivel retinian
Există dovezi că receptorii β3-adrenergici joacă un rol funcțional în reglarea fluxului de sânge la nivel retinian și în protecția împotriva excitotoxicității mediată de receptorii NMDA la nivelul retinei. Prin urmare, din punct de vedere clinic, direcționarea selectivă a receptorilor β3-adrenergici poate deveni utilă pentru tratamentul ischemiei retiniene și protecția neuronilor față de procesele de distrugere. Se urmărește o validare in vivo a acestor efecte și o extindere a testelor pe animale la om [13].
1.5.3. Prevenirea nașterilor premature
În ciuda măsurilor preventive, în țările dezvoltate, incidența nașterilor premature (naștere la mai puțin de 37 săptămâni de gestație) rămâne relativ ridicată, la aproximativ 6%. Reducerea numărului de nașteri premature depinde de managementul precoce specializat al sarcinii și nașterii, inclusiv dezvoltarea de noi agenți tocolitici. Agoniștii β2-adrenergici sunt cele mai comune medicamente tocolitice utilizate la nivel mondial, dar o pierdere a sensibilității la β2-adrenomimetice, apare fiziologic în miometru aflat aproape de termen și după expunerea cronică la aceste medicamente [15]. În plus, β2-adrenomimeticele sunt cunoscute ca fiind responsabile de efectele secundare fetale și materne grave, astfel utilizarea lor ca agenți tocolitici a fost pusă la îndoială în mod repetat. Prezența în miometrul uman a receptorului β3 funcțional a fost demonstrată recent. Diverse studii au arătat că stimularea miometrului de către un agonist specific β3 a condus la un grad mai mare de relaxare decât stimularea specifică prin agoniști β2 adrenergici, și a fost asociată cu formarea de cAMP. Există mai multe argumente care sugerează că subtipul β3 ar fi mai puțin predispus decât subtipul β2 pentru desensibilizare. Această particularitate putând fi cauzată de lipsa de recunoaștere a sit-ului receptorului β3-adrenergic de către protein-kinaza cAMP-dependentă și a kinazelor implicate în procesul de desensibilizare a subtipului β2. Spre deosebire de subtipul receptorului β2, receptorul β3 este rezistent la procesul de desensibilizare [14], produs de efectul agonist, pe termen scurt, de la nivelul miometrului uman. Interesant, tratamentul pe termen lung cu salbutamol nu a afectat proprietățile inhibitorii și capacitatea de a induce producția de cAMP a compusului SR 59119A, și invers. Studiile confirmă potențialul interes terapeutic pentru agoniștii β3-adrenergici, în special pentru femeile la care tratamentul tocolitic cu agoniști β2-adrenergici nu a fost eficient. Deși proprietățile lor clinice trebuie să fie demonstrate, utilizarea acestor noi molecule ar putea fi de interes în tratamentul farmacologic al nașterii premature [15].
1.5.4.Anxietatea și depresia
Deși se știu puține lucruri despre rolul receptorilor β3 la nivel central, în creierul uman aceștia au fost găsiți în cantități mici [16]. Cu ajutorul stenogramelor recent s-au depistat în creierul șobolanilor și șoarecilor subregiuni, cum ar fi zone corticale, hipocampul si amigdala. Aceste regiuni ale creierului participă la controlul emoțiilor și sunt considerate a fi principala țintă pentru tratamentele actuale ale depresiei [17]. Caracterizarea funcțională și rolul receptorilor β3-adrenergici în medierea comportamentelor emoționale a fost posibilă datorită primului agonist β3 selectiv, cu o bună biodisponibilitate orală, ce trece bariera hematoencefalică și anume amibegrona. Cunoscută și sub denumirea SR58611A, prezintă efect anxiolitic și efect antidepresiv la o varietate de modele de rozatoare [18]. Datorită reacțiilor adverse la nivel hepatic cercetătorii de la Sanofi-Aventis au decis să întrerupă studiile clinice în faza a treia pe o perioadă de aproximativ un an. Deși studiile au fost reluate, rezultatele cercetărilor încă nu sunt disponibile.
1.5.5 Obezitatea și insulinorezistența
Obezitatea este o problemă de sănătate în plină expansiune la nivel mondial, fapt destul de îngrijorător datorită asocierii ei cu mai multe boli metabolice. Numai în Statele Unite, se estimează că aproximativ 66% dintre adulți sunt supraponderali și aproximativ 32% sunt obezi. În țările occidentale, obezitatea este puternic corelată cu un stil de viață sedentar și cu înaintarea în vârstă [19]. Cea mai frecventă patologie asociată cu excesul de grăsime corporală și în special cu obezitatea viscerală este cunoscută sub numele de "Sindrom metabolic". Acest sindrom constă într-un cumul de simptome, semne și condiții fiziopatologice precum rezistența la insulină, alterarea metabolismului glucidic și diabet zaharat de tip 2, dislipidemie, creșterea riscului aterogen și implicit a tensiunii arteriale [20]. De asemeni mai pot apărea comorbidități precum statusul protrombotic și proinflamator și boli asociate ficatului gras nonalcoolic. Toate aceste condiții cresc independent riscul de boli aterosclerotice, cum ar fi bolile de inimă și accidentul vascular cerebral ischemic. Receptorii β3 adrenergici joacă un rol important în metabolismul adipocitelor, prin medierea ratei lipolizei ca răspuns la acțiunea catecolaminelor și a agoniștilor, care au potențial antidiabetic și în tratarea obezității [21]. Diverse studii au evidențiat scăderea activității lipolitice și acumularea de lipide în țesutul adipos la subiecții cu polimorfism al genei codificatoare a subtipului β3, caracterizat prin înlocuirea în poziția 64 a triptofanului cu arginină. Acest polimorfism a fost asociat cu grăsime abdominală și viscerală la mai multe populații, cum ar fi caucazienii și japonezii. Studiile realizate pe femei purtătoare ale genei polimorfe, cu indice de masă corporală mare, au indicat faptul că după pierderea în greutate, grăsimea de la nivelul viscerelor nu a suferit nici o modificare [22]. Echilibrul caloric pozitiv face legătura între obezitate și rezistența la insulină prin determinarea hipertrofiei adipocitelor, responsabilă mai apoi de disfuncții ale răspunsurilor endocrine și imune la nivelul țesutului adipos. Astfel în timp ce un dezechilibru al activității glucocorticoide promovează acumularea de grăsime în regiunea abdominală-periviscerală, are loc o creștere a numărului de receptori β3 și o reducere a activității receptorilor α2-adrenergici rezultând intensificarea metabolismului și lipolizei. Ca urmare, mai multi acizi grasi liberi (FFA) sunt eliberați in sistemul portal [19].
Fig.4. Procesul inflamator de la nivelul țesutului adipos al subiecților obezi [19].
Adipocitele hipertrofice încep să secrete niveluri crescute de TNF-α, care stimulează preadipocitele și celulele endoteliale pentru a produce MCP-1 (monocyte chemoattractant protein-1), responsabilă de atragerea macrofagelor la nivelul țesutului adipos. Astfel se dezvoltă o stare de inflamație cronică, caracterizată de producerea de citokine inflamatorii, care alterează funcționarea adipocitelor. Citokinele inflamatorii activează serin-kinazele după mecanismul prezentat în figura 5.
Fig. 5. Mecanismul prin care se dezvoltă insulinorezistența [19].
Acizii grași activați, sub formă de acil-CoA, sunt metabolizați în principal prin una dintre cele două căi, de oxidare sau de depozitare. Când fluxul de acid gras depășește capacitatea acestor căi, așa cum apare în obezitate, acizii grași și intermediari ai metabolismului lipidic precum acidul linoleic, diacilglicerolul (DAG), acidul fosfatidic (PA), acidul lisofosfatidic (APL) și ceramidele se acumulează și activează fosfokinaza C-teta (PKC-Θ), care devine fosforilată. Fosforilate PKC-Θ determină mai apoi activarea a două serin-kinaze, o kinază cu o grupare NH2-terminală (JNK) și o kinază a inhibitorului kappaB (IKK). Aceste serin-kinaze promovează fosforilarea serinei, care este responsabilă de blocarea receptorilor insulinici, având drept consecință apariția rezistenței la insulină [19].
Astfel de mecanisme explică tranziția de la excesul de țesut adipos la rezistența la insulină, cheia dezvoltării în continuare a diabetului zaharat de tip 2. Practic insulinorezistența se caracterizează prin incapacitatea organelor țintă să răspundă normal la acțiunea insulinei, conducând astfel la scăderea utilizării periferice a glucozei, ceea ce presupune creșterea necesarului de insulină.
2. CLASE DE COMPUȘI AGONIȘTI β3-ADRENERGICI, AFLAȚI ÎN CERCETARE
2.1. Derivați de 1,2,3,4-tetrahidochinolin-6-oxipropan
În căutarea unor potențiali agoniști ai receptorilor β3 adrenergici, au fost sintetizați noi derivați ai 1,2,3,4-tetrahidochinolin-6oxipropan, iar activitatea agonistă variază între 17,73% și 90,64%. Studiul s-a realizat pe celule de neuroblastom uman, a căror structură este bine stabilită.
2.1.1. Sinteza nucleului 1,2,3,4-tetrahidrochinolinil-6-oxipropan
Schema 1: Sinteza compușilor 9 și 11 [8].
Sinteza structurii de bază 1,2,3,4-tetrahidrochinolinil-6-oxipropan s-a realizat pornind de la p-anisidină(1) și glicerol (2) în mediu acid și iod, la o temperatură de 140-170oC (I) când rezultă 6-metoxichinolina (3). În prezența aliajului Ni-Al și a etanolului în mediu alcalin (II), are loc hidrogenarea nucleului chinolinic în pozițiile 1,2,3 și 4 obținându-se astfel 6-metoxi-1,2,3,4-tetrahidrochinolina (4). Introducerea unei grupe benzil în poziția 1 s-a realizat utilizând clorură de benzil și DMF anhidru, în prezență de Na2CO3 și NaI, la o temperatură de 80oC timp de o oră (III). Compusul 1-benzil-1,2,3,4-tetrahidro-6-hidroxichinolin (6) s-a obținut prin demetilarea 1-benzil-1,2,3,4-tetrahidro-6-metoxichinolinei (5) prin refluxare timp de 5 ore în prezență de HBr 47% (IV). Prin condensarea compusului 6 cu epiclorhidrina în mediu basic (V) rezultă doi compuși dintre care unul e secundar (7). Procentul de 1-benzil-6-oxiran-il-metoxi-1,2,3,4-tetrahidrochinolină (8) crește semnificativ dacă reacția se face în prezență de NaH la -10oC în loc de NaOH la temperatura camerei (VI). Derivatul substituit, 1,2,3,4-tetrahidrochinolină (8) prin reacția cu amine, piperidină și piperazină (VII), duce la obținerea compușilor 3[1-benzil-1,2,3,4-tetrahidrochinolinil-6-oxi]propan-2-ol substituiți (9). În urma tratării compusului 6 cu 1-bromo-3-cloropropan, în prezență de NaH, la temperatura de -10oC (VIII) se obține 1-benzil-6-(3-cloropropoxi)-1,2,3,4-tetrahidrochinolina (10), care prin condensare cu diferite amine, piperidină sau piperazină (IX) va determina obținerea 1-benzil-6-(3-propoxi)-1,2,3,4-tetrahidrochinolinei substituite corespunzător (11) [8].
2.1.2. Importanța liganzilor în manifestarea activității agoniste β3-adrenergice (determinarea structurii moleculare a liganzilor și interacțiuni specifice)
Pentru a putea diferenția compușii activi de cei mai puțin activi s-a determinat procentul de inhibiție (% Inh.) care reprezintă inhibiția legării specifice a [125I] iodocinopindololului de neuroblastomul uman (SK-N-MC) și celulele ovariene de hamster chinezesc (CHO) care exprimă receptorul β3- adrenergic la 1 μM [5]. Realizând diverse modulări, ale structurilor de bază 9 și 11, s-a identificat compusul 12 care are cea mai bună activitate și s-au constatat următoarele:
Grupa hidroxil (-OH) liberă de pe catena oxipropanolaminică este importantă pentru activitatea agonistă β3, astfel încât îndepărtarea ei determină o scădere considerabilă a activității, fapt evidențiat în schema 2.
Schema 2: Influența grupei hidroxil asupra activității compușilor [8].
Azotul din catena laterală dacă este secundar prezintă o activitate crescută comparativ cu cel terțiar (Schema 3), deoarece funcționează mai mult ca un donor de hidrogen decât ca o grupă ionizabilă, cum este azotul terțiar, dar poate acționa sub ambele forme.
Schema 3: Influența tipului de amină asupra activității compușilor [8].
Substituenții azotului secundar influențează de asemeni activitatea agonistă, fapt evidențiat în următoarea schemă:
Schema 4: Substituenții de la nivelul aminei din catena oxipropanolaminică și influența lor asupra activității compușilor [8].
Utilizând, la azotul din catena oxipropanolaminică, diverși substituienți precum 4-clorofenetil (28), propil (29), 4-metoxifenetil (31), izopropil (30) și 3,4-dimetoxifenetil (12) se obțin compuși cu activitate crescută, care este echivalentă cu procentul inhibiției.
Îndepărtarea benzilul din poziția 1 la fel ca cea a grupei hidroxil determină scăderea considerabilă a activității agoniste β3-adrenergice.
Fenilul din grupa benzilică poate fi implicat în interacțiuni de tip π-π (hidrofobe) cu resturi ca: triptofanul, fenilalanina, leucina, izoleucina, valina, tirozina etc., din buzunarul hidrofob al receptorului β3-adrenergic.
Înlocuirea benzilului din poziția 1 cu un alt substituent cum ar fi benzensulfonilul duce la o scădere a activității β3-adrenergice. Aceasta se poate explica prin faptul că nu se mai formează interacțiuni de tip π-π, iar prin efectul puternic atrăgător de protoni grupa sulfonil (-SO2) formează legături puternice cu diferite resturi din situsul activ, imprimând moleculei o configurație nefavorabilă.
Schema 5 evidențiază modulările de la nivelul poziției 1 și cum este influențată activitatea compușilor. Pentru a putea realiza modificări la nivelul azotului din poziția 1 a fost necesară blocarea azotului din catena laterală.
Schema 5 : Modulări structurale ale compusului 12 cel mai activ din această clasă [8].
Reactivi și condiții: (I) Pd-C/H2, etanol; (II) bicarbonat de terțbutil, Na2CO3, apă, THF, 0oC, 12-16h; (III) clorură de sulfonil, Na2CO2, acetonă, 12-16h; (IV) TFA 40%, -10-30oC, 1/2h.
Prin proiectarea, sinteza și evaluarea in vitro a derivaților de 1,2,3,4-tetrahidrochinolinil-6-oxipropan s-a obținut o nouă clasă de agoniști β3 adrenergici. Compușii cu activitatea cea mai crescută (12,30,31,20) își explică activitatea prin faptul că se apropie cel mai mult de modelul farmacofor. Mai mult decât atât conduc la obținerea de indicii referitoare la forma și mărimea sit-ului obligatoriu al receptorului β3, cât și despre conformația compușilor activi. Astfel, se anticipează tipul interacțiunilor dintre receptor și molecula testată [8].
Fig. 6. Structura 3D a farmacoforului [8].
2.2. Compuși cu caracter acid, ce conțin în molecula lor două sau mai multe cicluri aromatice sau heterocicluri
La sfârșitul anilor 1970, Mike Cawthorne a ajuns la concluzia că stimularea consumului de energie ar putea oferi o cale mai bună de a descoperi noi medicamente împotriva obezității decît inhibarea aportului de energie. Viziunea sa a fost susținută și de alți cercetători care au constatat că efedrina, un agent simpatomimetic neselectiv, determină termogeneza și implicit pierderea de masă corporală, la șoriceii obezi [23]. Prin testarea diferitelor adrenomimetice s-au obținut aceleași efecte ca ale efedrinei, dar imitarea sistemul nervos simpatic, fără a provoca hipertensiune arteriala, tahicardie, tremor sau hipokaliemie, care sunt mediate de receptorii β1și β2 adrenergici [24], a constituit o adevărată provocare. Astfel, din dorința de a obține compuși cât mai selectivi, s-au realizat o serie de modulări structurale la nivelul structurii de bază a agoniștilor β neselectivi. Doi dintre cei mai studiați compuși au fost BRL-26830A și BRL-35135A. După administrare orală a compușilor, sub formă de esteri, în plasmă au fost identificați sub formă de acizi (BRL-28410 [(RR + SS) – (±) -4 – [2 – (2-hidroxi-2-feniletilamino)-propil] benzoic)] și BRL-37344 [(RR + SS) – (±) -4 – [2 – [(2 – (3-clorfenil)-2-hidroxietil)amino] propil] fenoxiacetic]) [22]. Recunoașterea rolului receptorilor β3 în reglarea metabolismului energetic a condus la eforturi susținute în vederea identificării unor agoniști cu activitate și selectivitate crescută, care ar putea fi utilizați în tratamentul unor boli precum obezitatea și diabetul de tip 2. Multe clase de agoniști β3-adrenergici au fost identificate și optimizate prin cercetări realizate la rozătoare, pe acest subtip de receptori, derivații de acid carboxilic și cei arilsulfonamidici reprezintând bazele descoperirii de noi compuși.
2.2.1. Derivați de acid carboxilic
O primă generație a fost reprezentată de compuși precum CL316243, BRL37344 și CGP12177A, care au prezentat efecte foarte bune la rozătoare, dar în etapele preclinice realizate pe modele umane s-a observat că au o activitate scăzută. Selectivitatea scăzută fiind evidențiată de reacțiile adverse precum tahicardia și tremorul, care sunt mediate de receptorii β1 și β2.
Schema 6. Derivați de acid carboxilic [24].
Prin observarea variațiilor între specii ale receptorului β3 s-au putut face modulări structurale în seria fenil-etanol-aminelor ce conțin o subunitate anilin-fenil-acetică, utilizând ca structură de bază, pentru obținerea noilor compuși, structura compusului lider din această clasă. Design-ul implică înlocuirea grupei fenilacetice sau fenilpropionice cu diverși heterocicli pentru realizarea restricției conformaționale în zona restului de acid carboxilic și pentru a investiga influența orientării spațiale a grupei carboxil asupra activității β3 adrenergice [25].
Pentru ultimul compus s-a realizat o demetilare a catenei etilendiaminice, fapt ce a determinat o scadere a activității față de toți receptorii β, dar cu păstrarea selectivității pe subtipul β3. S-a observat că prezența substituientului în poziția meta duce la o creștere a selectivității, față de orientarea în para. Poziția grupei carboxil de pe heterociclu prezintă de asemeni importanță, astfel dacă e legat de carbonul situat între cei doi heteroatomi compusul respectiv prezintă o activitate și o selectivitate mai scăzută decât a unui compus cu grupei carboxil situată în afara lor. Distanța dintre grupa carboxil și nucleul fenil este favorizată de prezența carboxilului în poziție vicinală a carbonului direct legat de fenil, astfel încât să fie cât mai mică.Pentru a îndeplini această condiție este necesar ca heterociclul purtător al grupei carboxil să fie orientat în poziția meta. Rezultatele screening-ului in vitro au arătat că atât nucleul heterociclic, care conferă rigiditate structurii, cât și orientarea spațială a grupei carboxil influențează activitatea și selectivitatea compușilor. În plus, îndepărtarea grupei metil de pe catena etilendiaminică a condus la o scădere generală a activității β-adrenergice, menținând în același timp selectivitatea pe subtipul β3. Aceste rezultate sugerează că îndepărtarea substituentului metil din lanțul etilendiaminic este permisă atunci când se lucrează cu agoniști foarte puternici și selectivi pe receptorii β3. Compusul 6 a determinat o reducere puternică și eficace a glicemiei, în modelul experimental de diabet indus la rozătoare. Acest rezultat, corelat cu profilele in vitro, obținute pe receptori umani clonați, sugerează că această nouă clasă de agoniști β3-adrenergici ar putea constitui o nouă clasă de antidiabetice indicate în tratamentul diabetului zaharat tip 2, la om [24].
2.2.2. Derivați arilsulfonamidici
Recent, s-au raportat mai mulți agoniști selectivi ai receptorilor β3, cu activitate puternică pe clonele umane ale acestor receptori. Compuși cum ar fi BMS-194449, L-755507 și L-770644 reprezintă a doua generație de agoniști β3-adrenergici ce se află în cercetări preclinice.
Schema 7. Derivați arilsulfonamidici [25].
Cercetătorii de la Merck dezvăluie o serie nouă de agoniști β3 adrenergici cu o grupă arilsulfonamidică atașată la azotul catenei etilenaminice, respectiv oxipropanolamince, reprezentată de compușii L-755507 și L-770644. În acești compuși, grupa NH din funcția sulfonamidică pare să acționeze ca o grupă acidă în locul grupei carboxil tradiționale, și contribuie la îmbunătățirea selectivității pe subtipul β3. În plus,cercetătorii de la GlaxoSmith- Kline au sugerat că orientarea în spațiu a substituenților, contribuie în mod semnificativ la activitatea și selectivitatea agoniștilor β3-adrenergici. Cu toate acestea, se crede că introducerea unei grupe hidrofile poate determina, în general, o biodisponibilitate scăzută datorită absorbției scăzute [25]. Studiile spun că unele modificări la nivelul substituentului de tip aril al carbonului stereogenic de la nivelul catenei etilenaminice, ar spori eficacitatea și profilele farmacologice ale compușilor din seria analogilor bifenilsulfonamidici, ce prezintă activitate și selectivitate crescută [26].
2.3. Derivați tienopirimidinici
Dintre toți compușii ce au prezentat activitate agonistă pe receptorii β3, cei mai mulți sunt din seria feniletanolaminelor și seria ariloxipropanolaminelor. Pentru a-i putea selecta pe cei mai activi s-au realizat studii pe diferite grupe de substituenți, printre care se numără și tienopirimidinele. Se urmărește astfel atingerea unor ținte bine stabilite, cum ar fi obținerea unui anumit răspuns celular și evitatea recțiilor adverse mediate de celelalte tipuri de receptori beta. Răspunsul celular dorit este direct influențat de eficacitatea liganzilor, astfel încât compușii ce conțin liganzi cu o afinitate crescută pe receptori își vor manifesta activitatea indiferent de densitatea receptorilor la nivelul celulei. În schimb liganzii ce prezintă o eficacitate mai redusă, pentru a obține un răspuns celular maxim, conduc indirect la impunerea unei creșteri a densității receptorilor la nivel celular .
2.3.1. Sinteza structurii de bază a derivaților tienopirimidinici:
Schema 8. Sinteza ariloxipropanolaminelor ce au tienopirimidine ca substituenți ai grupei aminice [27].
Sinteza standard a ariloximetiloxiranilor (3) implică tratarea unui fenol (1) cu 2-(bromometil) oxiran (2) în prezență de K2CO3 și butanonă la 80o C. În mod obișnuit se obțin randamente foarte bune, cuprinse între 40 și 95% . Derivații aminotienopirimidinici N-substituiți în poziția 4 (7) au fost obținuți într-un procent de 77-95%, prin substituirea atomului de clor din poziția 4 a 4-clorotienopirimidinei (5) cu o diamină a cărui azot primar este protejat (4), în mediu de etilenglicol. Deprotejarea grupei aminice fiind realizată în prezența acidului clorhidric și a dioxanului. În final, amestecul derivaților oxiranic (3) și aminic (6) se încălzesc până la 80oC în prezența a diverși reactivi, care se aleg în funcție de solubilitatea aminotienopirimidinelor substituite [27].
2.3.2. Modulări structurale:
R:
poziția 2: -OMe, -F
poziția 3: -OMe, -OCF3, -F, -CN, -COOH
poziția 4: -OMe, -OCF3, -F, -CH2OH, -OH, -CH2CH3
Schema 9. Modulări structurale la nivelul restului fenoxi [27].
Introducerea unei grupe donoare de electroni în poziția 2 cum ar fi OMe sau atrăgătoare de electroni precum F, a condus la creșterea ușoară a afinității pe receptorii β3. Dar orientarea lor în pozițiile 3 și grupei fenoxi a determinat un efect agonist parțial pe receptorii β3. Variația valorilor activității intrinseci între 0.4 și 0.8 indică o eficacitate relativă scăzută. Obținerea unui agonist total cu o eficacitate relativă mai bună s-a realizat în urma introducerii în poziția 3 a unei grupe CN. Prezența unei grupe hidroximetil în poziția 4 a restului fenoxi a influențat negativ afinitatea față de receptorii β3. Mai mult, acest derivat a prezentat activitate antagonistă. În contrast, atașarea directă în poziția 4 a unei grupe hidroxi a determinat obținerea celui mai bun efect agonist din seria derivaților fenoxi monosubstituiți. Orientarea grupei hidroxi în alte poziții s-a dovedit inutilă deoarece nici unul dintre compușii obținuți nu a prezentat îmbunătățiri. Introducerea altor grupe polare în poziția 3 nu a îmbunătățit acțiunea. Substituția în poziția 4 cu o grupă etil a indicat o afinitate pe receptorul β3 superioară comparabil cu cea pe receptorii β1 și β2, dar în urma testelor in vitro s-a obținut un efect antagonist. Deși a avut activitatea agonistă cea mai intensă, compusul ce conține în poziția 3 a grupei fenoxi, un rest carboxil, a prezentat o scădere drastică a afinității față de subtipul β3.
Prin introducerea a doi substituenți la nivelul grupei fenoxi, o grupă hidroxil în poziția 4, respectiv hidroximetil în poziția 3, s-a constatat o îmbunătățire a eficacității relative și a selectivitații față de receptorii β1. Deși s-au studiat și influențele altor substituenți, nu s-a observant nici o îmbunătățire a selectivității compușilor pe receptorii β3, în detrimentul subtipului β2.
Schema 10. Structura de bază a derivaților tienopirimidinici [27].
S-au testat diferiți substituenți la nivelul pozițiilor 2’,5’ și 6’ a nucleului tienopirimidinic și s-a constatat că introducerea unei grupe fenil în poziția 5’ a condus la rezultatele cele mai bune. Printre substituenții testați se numără și grupa metil care introdusă în poziția 2’ sau 5’ a condus la diminuarea afinității pe receptorul β3, efect accentuat de atașarea unei grupe hidroxil în poziția 4 a restului fenoxi. Deoarece compușii care au grupa fenoxi liberă și conțin o grupă fenil în poziția 5’ a nucleului tienopirimidinic au prezentat o creștere semnificativă a eficacității relative, s-a încercat și o îmbunătățire a selectivității pe receptorul β3. Astfel prin adăugarea unei grupe hidroximetil în poziția 4 a nucleului fenoxi s-a obținut o creștere a selectivității pe receptorii β3, în defavoarea receptorilor β1. Acest lucru s-a obținut fie prin creșterea afinității față de subtipul β3, fie prin scăderea afinității față de subtipul β1. Totuși, nici o scădere a afinității pe receptorii β2 nu a fost detectată.
De asemeni, modulările structurale la nivelul catenei propanolaminice și a nucleului piperidinic, reprezentate de introducerea unor grupe polare sau nepolare și ciclizarea catenei la nivelul grupelor hidroxil și amino, au avut drept consecință scăderea afinității și selectivității pe receptorii β3. În urma rezultatelor obținute prin modulările structurale în seria tienopirimidinelor a fost posibilă datorită compusului „leader” al acestei serii. Acesta prezintă pe nucleul fenoxi, în poziția 3, o grupă hidroximetilică și în poziția 4, o grupă hidroxil, iar la nivelul poziției 5’ a nucleului tienopirimidinic, un rest fenil [27].
Schema 11. Structura celui mai activ compus din seria derivaților tienopirimidinici [27].
2.4.Derivați de (2-aminotiazol-4-il)acetamidă
Ipoteza conform căreia derivații de (2-aminotiazol-4-il) acetamidei ar putea fi farmacofori ai agoniștilor β3 adrenergici a condus la sinteza N-fenil-(2-aminotiazol-4-il) acetamidei, prin înlocuirea grupei feniletanolaminice cu grupa fenoxipropanolaminică.
Derivați de (2-aminotiazol-4-il) acetamidă Derivați de (2-aminotiazol-4-il) acetamidă cu rest feniletanolaminic cu rest fenoxipropanolaminic
Schema 12. Derivați aminotiazolici [28].
2.4.1. Sinteza derivaților de N-fenil-(2-aminotiazol-4-il) acetamidă cu rest fenoxipropanolaminic:
Schema 13. Sinteza derivaților de N-fenil-(2-aminotiazol-4-il) acetamidă cu rest fenoxipropanolaminic [28].
Tratarea derivatului de anilină (1) cu derivații substituiți ai acidului acetic (2-aminotiazol-4-il) corespunzători, în prezență de 1-etil-3-(3’-dimetilaminopropil)carbodiimidă (a), urmată de deprotejarea azotului din catena fenoxipropanolaminică (2) cu acid clorhidric (b), a condus la obținerea structurii de bază a derivaților de N-fenil-(2-aminotiazol-4-il)acetamidă cu radical fenoxipropanolaminic. Pentru a identifica compușii cu activitatea și selectivitatea cea mai pronunțată s-au făcut modulări structurale la nivelul atomului de azot atașat în poziția 2 a nucleului tiazolic. Compușii obținuți au fost testați pe celule ovariene de hamster chinezesc, care exprimă clonele umane ale receptorilor β1, β2 și β3 adrenergici, având ca referință izoproterenolul, agonist neselectiv β-adrenergic.
2.4.2. Substituirea grupei amino din poziția 2 a nucleului tiazolic
Tabel II. Natura substituenților de la nivelul grupei amino din poziția 2 a nucleului tiazolic
S-a observat importanța substituentului de pe grupa aminică din poziția 2 a nucleului tiazolic. Astfel compusul (3a) cu o grupă aminică primară în poziția 2 a nucleului tiazolic are o activitate agonistă parțială și o selectivitate pe receptorii β3 (EC50 = 0,98 uM, IA = 0,48) mai bună comparativ cu derivații de 2-acetilamină (3b) și derivații de 2-metansulfonilamină (3c), care au prezentat o scădere accentuată a activității agoniste. Derivatul de 2-guanidină (3d) a prezentat activitate agonistă de 5 ori mai redusă (EC50 = 4,6 uM) decât activitatea compusului 3a, rezultat ce a sugerat că grupa amino din poziția 2 a radicalului tiazolic ar fi necesară pentru activitatea agonistă β3 adrenergică. Introducerea unei grupe metil la fragmentul 2-aminotiazol (3e) a determinat o scădere considerabilă a activității agoniste pe receptorii β3 (EC50 = 22 uM) și o creștere a activității pe receptorii β1. În contrast cu activitatea compusului 3a, activitatea agonistă a derivatului ciclohexilamino (3f) pe receptorii β3 a crescut de 7 ori (EC50 = 0,13 uM), dar fără a modifica caracterul agonist parțial (IA = 0,55). De asemeni, derivatul 2-fenilamino (3g) prezintă o activitate de două ori mai crescută pe subtipul β3 și activitate intrinsecă mare (EC50 = 0,56 uM, IA = 0,90) față de cea a compusului 3a, care nu are activitate agonistă pe subtipurile β1 și β2 adrenergice. Constatându-se importanța substituirii grupei aminice din poziția 2 a nucleului tiazolic cu cicluri aromatici, s-au sintetizat și testat compușii în care R este reprezentat de 2-piridil (3h) și 3-piridil (3i). Acești compuși au prezentat o activitate agonită pe receptorii β3 adrenergici inferioară compusului 3g. Activitate și selectivitate superioară compusului 3g prezintă derivatul 2-benzilaminic (3j), de altfel fiind unul dintre compușii cei mai activi din această clasă (EC50 = 0,45 uM, IA = 0,79). Introducerea unei grupe feniletilice (3k) sau a unei grupe 2 etiltiofenice (3m) la grupa amino din poziția 2 a nucleului tiazolic determină o scădere a activității intrinseci pe receptorii β3, comparativ cu activitatea compusului 3j. O scădere accentuată a activității agoniste β3 adrenergice s-a observat și în cazul compusului 3m ce conține un rest etilfuranic. Mai mult decât scăderea activității agoniste pe receptorii β3, compușii 3l și 3m prezintă și un efect agonist pe receptorii β1. Aceste rezultate au indicat faptul că substituentul fenil la nivelul aminei din poziția 2 a nucleului tiazolic determină o creștere a activității agoniste pe receptorii β3 adrenergici și a selectivității funcționale față de receptorii β1 și β2. Ca și leader al acestei serii a fost ales compusul 3g, pe care s-au realizat modulări structurale la nivelul restului fenil, natura substituenților fiind redată în tabelul III.
2.4.3. Substituirea în pozițiile 2,3 și 4 a grupei fenilaminice din poziția 2 a nucleului tiazolic
Tabel III. Natura substituenților de la nivelul grupei fenilaminice din poziția 2 a nucleului tiazolic [28].
În cazul substituirii nucleului benzenic, în poziția 2, cu grupe atrăgătoare de electroni (clor – 4a) sau respingătoare de electroni (metoxi – 4b), s-au obținut compuși cu o activitate agonistă ușor crescută (EC50 = 0,16 uM respectiv 0,28 uM) pe receptorii β3, dar cu o activitate intrinsecă scăzută (IA = 0,51), comparativ cu cea a compusului de referință 3g (IA = 0,46). Mai mult decât atât prezintă și o creștere ușoară a activității agoniste β1 adrenergice. Rezultatele obținute privind activitatea agonistă pe receptorii β3-adrenergici în urma introducerii unui substituent în poziția 3 a restului fenil au fost similare cu cele date de introducerea substituenților în poziția 2 a acestuia. Excepție făcând compusul 4g, derivat de 3-metoxifenil, cu care s-au obținut rezultatele cele mai satisfăcătoare cu privire la activitatea agonistă β3-adrenergică (EC50 = 0,25 uM, IA = 0,70) și selectivitatea față de receptorii β1 și β2. În schimb, introducerea unor substituenți în poziția 4 a nucleului benzenic, a condus la obținerea de compuși (4h-l) cu o activitate agonistă β3 mult inferioară compusului 3g (EC50 = 0.87-11 uM, IA = 0.17-0.58).
Aceste rezultate au sugerat că introducerea unui substituent, în poziția 2 sau 3 a nucleului benzenic determină menținerea activității agoniste β3-adrenergice, indiferent dacă substituenții sunt atrăgători sau donori de electroni.
Tabel IV. Natura substituenților R1 și R2 [28].
Îmbunătățiri ale activității β3 adrenergice a derivatului fenilaminic (3g) apar în urma introducerii în poziția α față de amina secundară, a unei grupe metil (5a,b). Orientarea spațială a grupei metil prezintă, de asemeni interes crescut deoarece influențează interacțiunile cu grupele de la nivelul situsului receptorului β3. Astfel, o distanță mai mică între grupa metil și situsul de legare determină o interacțiune mai puternică, comparativ cu o distanță mai mare, care determină o interacțiune mai slabă. Diastereoizomerul derivatului α-metil (5a) a prezentat o creștere a activității pe receptorii β3-adrenergici (EC50 = 0,21 uM, IA = 0,84) comparativ cu cea a compusului 3g, deși selectivitatea funcțională față de receptorii β1 a fost scăzută. Un alt diastereoizmer al derivatului α-metil (5b) a determinat o scădere în activitatea intrinsecă pe receptorii β3 (IA = 0,56). Pe lângă modulările structurale realizate, s-a obținut și compusul (6) în care amina secundară este transformată în amină terțiară prin introducerea unei grupe metil. Rezultatul este exprimat printr-o scădere accentuată a activității intrinseci pe receptorii β3 (IA = 0,39) și a selectivității față de receptorii β1 și β2, comparativ cu compusul 3g. Aceste rezultate conduc la ideea că prezența aminei secundare în poziția 2 a nucleului tiazolic este importantă în selectivitatea funcțională față de receptorii β1 și β2. Ținând cont de rezultatele studiului in vitro, compușii 3g, 3j și 4g au fost selectați pentru testare in vivo, pe modele de rozătoare, cărora le-a fost indus diabetul de tip 2. După administrare orală a compușilor, în concentrații de 10mg/kg corp, timp de 4 zile s-a constatat o reducere a nivelului plasmatic de glucoză de aproximativ 46-58%. O scădere și mai accentuată a glicemiei, într-un procent de aproximativ 55% la o concentrație de 3mg/kg corp, s-a observat la compusul 3g [28].
3. INFLUENȚA CARACTERISTICILOR STEREOCHIMICE ASUPRA ACTIVITĂȚII COMPUȘILOR NOU SINTETIZAȚI
Deoarece, mai mulți compuși din clasa derivaților ariletanolaminici, ce conțin unul sau mai mulți carboni stereogenici, au prezentat rezultate bune atât sub formă de racemici cât și sub forma unicului enantiomer, cercetătorii au dorit să evidențieze că activitatea agonistă și selectivitatea pe receptorii β3 este influențată nu numai de structura de bază sau de tipul substituenților, ci și de stereochimia moleculei.
Schema 14. Componentele structurale ale agoniștilor β3 adrenergici ce conțin atomi de carbon stereogenici [29]. Cei mai mulți compuși ce acționează pe receptorii β3-adrenergici prezintă o structură generală, în care pot fi identificate trei componente structurale:
o grupă ariletanolaminică sau ariloxipropanolaminică (LHS),
zonă de legătură (LK) ce poate avea atât structură aromatică, cât și alifatică,
și o componentă ce conține grupe polare sau ionizabile, cum sunt resturile de uree, acilamidă, sulfonamidă și resturi de sulfat, fosfat și carboxil (RHS).
Cecetările realizate pe compușii optic activi au demonstrat că activitatea pe receptor este mai intensă atunci când centrul stereogenic (α), ce conține grupa hidoxil, se află în partea stângă a moleculei. Configurația absolută în seria ariletanolaminelor este R, iar în seria ariloxipropanolaminelor S. De asemeni, cercetătorii menționează existența unor compuși optic activi, ce conțin doi sau mai mulți carboni stereogenici situați aproape exclusiv în vecinătatea grupei aminice din partea stângă și zona de legătură a moleculei. Astfel de compuși determinând o activitate agonistă totală, parțială sau antagonistă pe receptorii β3.
În tabelul V sunt prezentați compuși din seria ariletanolaminelor cu două centre stereogenice și configurațiile lor absolute, corepunzătoare atomilor din pozițiile alfa și beta.
Tabel V. [29].
Noii compuși obținuți sub formă de racemic sau sub forme optic active, au fost testați pe celule ovariene de hamster chinezesc, care exprimă clone ale receptorilor β3 umani. Activitatea racemicilor a fost determinată prin măsurarea nivelurilor de cAMP de la nivelul acestor celule. Drept compuși de referință s-au utilizat isoproterenol, noradrenalina, adrenalina și BRL-37344. Compușii care conțin două grupe metil la nivelul carbonului β, (1a-c) au prezentat activitate agonistă β3-adrenergică similară. Racemicul 1a a avut EC50 = 4,9 nM și o activitate intrinsecă exprimată într-un procent de 68% comparativ cu izoproterenolul (100%), considerat compus de referință. Surprinzător, enantiomerii 1b și 1c au prezentat pe receptorii β3 atât activitate agonistă cât și activitate intrinsecă comparabilă cu a formei racemice, indiferent de configurația absolută a carbonului α, care în general este R. După îndepărtarea unei grupe metil de la nivelul carbonului β s-a obținut un nou racemic, notat 1d. Acesta s-a comportat ca un agonist puternic al receptorilor β3-adrenergici (EC50 = 3,8 nM, IA= 65%). Dintre stereoizomerii amestecului racemic 1d, compusul cu activitatea agonistă cea mai bună (EC50 = 2,7 nM, IA = 50%) notat cu 1f, are configurația R la carbonul α. O configurație absolută R la nivelul carbonului β, observată la compusul 1h, determină o activitate pe receptorii β3 de 87 ori mai intensă, decât a compusului 1f, a cărui configurație este S, deși efectul agonist β3-adrenergici este mult diminuat (EC50 = 235 nM, IA = 34%). În cazul compușilor 1e și 1g, configurația absolută S a carbonului α, a condus la un efect agonist invers, pe receptorii β3. Această constatare a fost importantă, deoarece a determinat o extindere a numărului de compuși potențiali agoniști inverși β3 adrenergici, ce ar putea fi utilizați în terapie. Compușii de la 1a până la 1h au fost testați în vederea determinării afinității față de receptorii β1 și β2 adrenergici, pentru a exclude posibila apariție a unor efecte nedorite. Aceștia însă nu s-au legat de receptori în proporție mai mare de 35%, indiferent de concentrație, fapt care sugerează selectivitatea pe subtipul β3. Deoarece componenta RHS a moleculei prezintă similaritate cu structura fibraților, care sunt agoniști ai receptorilor PPARα, s-a determinat activitatea compușilor 1a-1h și față de aceștia. Rezultatele obținute, exprimate în procente, au arătat că moleculele testate prezintă afinitate față de receptorii PPARα mai mică de 4%, dovedind astfel selectivitatea pe receptorii β3. Făcând o corelație între caracteristicile stereochimice ale moleculelor studiate și activitatea pe receptorii β3, s-a putut constata că un compus cu aceeași structură chimică, dar cu o altă configurație absolută, poate media efecte diferite.
3.1. Racemici ce au prezentat o bună activitate β3 agonistă:
în poziția α : acid (αR) și (αS) -2 – {4 – [2 – (2-hidroxi-2-feniletilamino) etil] fenoxi} -2 – metilpropanoic
amestecul racemic: acid (αR, βS) și (αR, βR) – 2 – {4 – [2 – (2 -hidroxi-2-feniletilamino) etil] fenoxi} propanoic
Pornind de la prima generație de agoniști β3 adrenergici, reprezentată de BRL 37344, CL 316243 și CGP 12177A, care în urma cercetărilor farmacologice, promiteau un nou tratament în obezitate și diabetul zaharat de tip 2, s-a ajuns la descoperirea de noi compuși cu activitate agonistă totală, parțială sau chiar inversă. Dintre agoniștii totali și parțiali, cu un profil farmacologic bun (L-770,644; BMS-196085; AJ-9677; BMS-201620) a fost ales pentru studiile clinice compusul GW427353 (Schema 15), deoarece reprezintă un bun candidat pentru tratamentul diabetului zaharat de tip 2 și a hiperactivității vezicii urinare. Compușii racemici nu au prezentat afinitate pentru receptorii β1 respectiv β2-adrenergici, iar rezultatele subliniază selectivitatea crescută a liganzilor față de receptorii β3 adrenergici.
Schema 15. Agoniști β3 adrenergici cu un profil farmacologic bun [29].
3.2. Racemicii ce au prezentat activitate agonistă inversă pe receptorii β3:
amestecul racemic al acidului (αS, βS) – și (αS, βR) -2 – {4 – [2 – (2-hidroxi-2-feniletilamino) etil] fenoxi} propanoic
Au fost raportați și antagoniști ai receptorilor β3-adrenergici (Schema 16), dar nici unul dintre ei nu a fost ales pentru studii clinice.
Schema 16. Antagoniști β3 adrenergici [29].
Cercetările asupra agoniștilor inverși pe receptorii β3 adrenergici sunt restrânse. Aceștia în cazul receptorilor cuplați cu proteina G, cum este și cazul receptorilor β3, suprimă activitatea agonistă independentă a receptorilor, obținându-se astfel un efect diminuat sau opus celui mediat în mod obișnuit de receptori. Stimularea receptorilor β3 inhibă contractilitatea cardiacă, printr-un mecanism de “up-regulation” obținându-se astfel un efect opus stimulării subtipurilor β1 și β2. Probabil subtipul β3 are rolul de a crea un echilibru între efectele mediate de nivelele plasmatice crescute ale catecolaminelor din afecțiuni precum insuficiența cardiacă. Dacă la început insuficiența cardiacă se caracterizează printr-un status hiperadrenergic, care poate fi controlat cu ajutorul agoniștilor β3 adrenergici, odată cu progresia bolii, mecanismul de up-rulation al acestora s-a dovedit a fi dăunător, deoarece se produce o scădere a contractilității, urmată de o exacerbare a insuficienței cardiace. Pe baza acestor informații cercetătorii consideră că în stadiul incipient al insuficienței cardiace ar putea fi utili agoniștii β3 adrenergici, iar în stadiile mai avansate antagoniștii sau agoniștii inverși ar avea un efect favorabil. Creșterea lipolizei mediată de receptorii β3 în țesutul adipos visceral la subiecții obezi, asociată cu sindomul metabolic, poate fi considerată o nouă țintă terapeutică a antagoniștilor β3 adrenergici și a agoniștilor inverși. Prin inhibarea subtipului β3, are loc o scădere a eliberării acizilor grași de la nivelul țesutului adipos visceral, ameliorându-se astfel patologiile asociate cu un nivel crescut de acizi grași în sânge. De asemenea, agoniștii inverși și antagoniștii β3 adrenergici ar fi utili pentru prevenirea sau controlul cașexiei. La pacienții cu cancer cașectic, pierderea de țesut adipos, în proporții crescute, pare a fi mediată de un factor de mobilizare al lipidelor (LMF). Dovezile raportate demonstrează că, cel puțin parțial, LMF produce acest efect prin interacțiunea cu receptorii β3 adrenergici. Studiile clinice în care au fost implicați agoniștii inverși ai receptorilor β2 și β3 adrenergici nu sunt încă disponibile [29].
4. COMPUȘI AFLAȚI ÎN STUDII CLINICE II ȘI III
4.1. Mirabegrona
Primul compus selectiv din clasa agoniștilor β3 adrenergici aprobat de către FDA în iulie 2012 este mirabegrona (Schema 17) [12], a cărui formulă moleculară este C21H24N4O2S și care conform IUPAC este o 2-(2-amino-1,3-tiazol-4-il)-N-[4-(2-{[(2R)-2-hidroxi-2-feniletil] amino} etil)-fenil]-acetamidă [30].
Schema 17. Structura mirabegronei [12].
Activitatea crescută și selectivitatea mirabegronei pe receptorii β3 se explică prin faptul că prezintă toate caracteristicile farmacoforului Hipo1, generat în urma studiilor pe diverse clase de compuși. Principala indicație o reprezintă tratamentul vezicii hiperactive care se manifestă prin incontinența urinară și creșterea frecvenței urinărilor [12]. Prin stimularea in vivo a receptorilor β3, în numeroase studii preclinice și clinice s-a constatat o ameliorare a frecvenței contracțiilor vezicii urinare goale fără a afecta contracțiile la golire, presiunea în timpul micțiunii, pragul presiunii, capacitatea vezicii urinare, volumul eliminat și cel rezidual [11]. Studiile au arătat că mirabegrona reduce frecvența contracțiilor, iar parasimpatoliticele precum tolterodina reduc în principal amplitudinea lor. Mecanismul prin care acționează mirabegrona fiind diferit, de cel al parasimpatoliticelor [31]. Ideea unui mecanism diferit a apărut când prin colorarea imunohistochimică, s-a observat că receptorii β3 nu sunt situați doar la nivelul detrusorului, ci și la nivelul terminațiilor aferente ale ganglionilor rahidieni. Astfel, este sugerat faptul că agoniștii β3 adrenergici influențează în mod direct transmisia aferentă, mai exact întrerup semnalele nervoase aferente ale fibrelor Aδ, responsabile de umplerea vezicii urinare și a fibrelor C, responsabile de medierea hiperactivității cauzate de PGE2 [32].
Fig.7. Patologia vezicii hiperactive [32].
Creșterea activității aferente determină contracții involuntare ale detrusorului, prin diferite mecanisme. Aceste contracții pot fi inițiate și independent de modificările activității aferente de la nivel central [32]. Antagoniștii receptorilor muscarinici, acționează numai împotriva stimulilor colinergici (acetilcolina), indiferent dacă aceștia sunt de origine nervoasă sau sunt eliberați de uroteliu. În schimb, agoniștii β-adrenergici acționează împotriva tuturor stimulilor contractili cunoscuți (Ach, NO, ATP), fapt care îi face mai puternici și mai eficienți [10].
Fig. 8. Funcția receptorului β3 la nivelul vezicii urinare [10].
Activitatea inhibitorie a mirabegronei este dependentă de doză, la doze mici inhibă microcontracțiile vezicii urinare și activitatea fibrelor Aδ, fără să influențeze presiunea de la nivelul vezicii urinare, iar la doze mai mari inhibă fibrele C și scade presiunea vezicii urinare [33]. Studiile clinice IIa, IIb și III au arătat că mirabegrona a îmbunătățit, în mod constant, numărul mediu de micțiuni în 24 h, iar numărul de episoade de incontinența, în 24 h, a scăzut. Echilibrul satisfăcător observat, între eficacitate și tolerabilitate, în tratamentul cu mirabegronă, la pacienții cu vezică hiperactivă, poate duce la o creștere a complianței, comparativ cu cea observată la parasimpatoliticele disponibile în prezent în terapie, a căror utilizare este îngreunată de efectele secundare stanjenitoare și a eficacității destul de reduse [34]. Mirabegrona reprezintă o alternativă promițătoare în tratamentul simptomelor asociate vezicii hiperactive, care nu se ameliorează la administrarea de parasimpatolitice [35]. Potrivit studiilor, doza de mirabegronă administrată oral o dată pe zi, este de 50 mg. În cazul pacienților cu insuficiență renală severă (Clcr 15-29 ml/min) sau insuficiență hepatică moderată (Child-Pugh Clasa B), este recomandată reducerea dozei la 25 mg o dată pe zi, înainte sau după mâncare. Comprimatele de mirabegronă trebuie administrate cu lichid și înghițite întregi, fără a fi mestecate, divizate sau zdrobite pentru că sunt condiționate sub formă de comprimate cu eliberare modificată, ceea ce permite cedarea medicamentului din tablete pentru o perioadă îndelungată. Pentru o caracterizare cât mai amănunțită a mirabegronei au fost investigate:
• permeabilitatea,
• transportul,
• mecanismul de preluare hepatică,
• legarea de proteinele plasmatice,
• metabolizare,
• efectul asupra izoformelor citocromului P450 și a transportatorilor (CYP),
• inversiunea chirală. Mirabegrona prezintă un centru chiral, pentru enantiomerul R sunt necesare studii suplimentare, pentru a putea fi observate diferențele în intensitatea acțiunii. Legarea de proteinele plasmatice, cum sunt albumina și glicoproteina acidă α1 se realizează în procent de 71%.Volumul de distribuție a mirabegronei este de aproximativ 1670 L, iar timpul de înjumătățire este de aproximativ 50 de ore. Timpul de atingere a concentrației maxime (Tmax) este de 3-4 ore [30,36]. Conform studiilor biofarmaceutice mirabegrona prezintă solubilitate ridicată în sucul gastric și permeabilitate redusă [37], astfel biodisponibilitatea absolută este de aproximativ 29%, la doza de 25 mg și 35% la doza de 50 mg. De asemenea, biodisponibilitatea pare a fi mai mare la femei decât la bărbați. Studiile menționează că absorbția mirabegronei este dependentă de conținutul de grăsime al alimentelor, un consum crescut de grăsimi determină o scădere a Cmax cu 45% și ariei de sub curbă cu 17%, în timp ce o masă săracă în grăsimi reduce Cmax cu 75% și ASC cu 51%. Potențialele fluctuații în concentrația plasmatică a mirabegronei, ar trebui să atragă după sine indicația de a fi administrată înainte de masă, dar condiționarea sub formă de comprimate cu eliberare modificată și studiile insuficiente cu privire la toleranța la nivel digestiv îi determină pe specialiști să recomande administrarea înainte de masă sau în timpul ei. Mirabegrona este metabolizată prin dezalchilare, oxidare, glucuronoconjugare, și hidroliză amidică, reacții mediate de enzimele CYP3A4 și CYP2D6, alcooldehidrogenază, butirilcolinesterază, uridin-difosfoglucuronozil-transferază(UGT) [38]. În urma administrării unei doze de mirabegronă marcată radioactiv s-a constatat că deși este metabolizată, ca atare rămâne componentul majoritar în plasmă. S-au luat probe atât din urină cât și din plasmă și s-au indentificat în total 10 metaboliți în urină, 8 dintre ei regăsindu-se și în plasmă (Schema 18) [30]. Mirabegrona, în proporție de 25%, se excretă netransformată în urină [39,37], iar metaboliții săi se elimină atât prin urină, cât și prin fecale [36]. Metaboliții glucuronidați M11 și M12 au fost identificați în plasmă în procentul cel mai ridicat de 16%, respectiv 11%. Nici unul dintre metaboliții identificați în plasmă nu prezintă activitate farmacologică pe receptorii β3-adrenergici [40].
Schema 18. Structurile chimice ale mirabegronei și a metaboliților săi [30].
Amibegrona și Solabegrona reprezintă alți doi compuși aflați în studii clinice care au rezultat prin modulări structurale ale mirabegronei, cu păstrarea constantă a restului fenil-etanol-aminic la care s-a modificat natura substituentului de pe atomul de azot secundar.
4.2. Amibegrona
Amibegrona (SR58611A), conform IUPAC este clorhidrat de N [(2S)-7-carbetoximetoxi-1,2,3,4 -tetrahidronaft-2-il] – (2R)-2-hidroxi-2-(3-clorfenil) etanamină[41].
Schema 19. Structura amibegronei [27].
Amibegrona este un derivat de feniletanolaminotetralină care posedă afinitate și selectivitate mare pentru receptorul β3, în experimentul pe rozătoare, iar activitatea ei antidepresivă este apropiată de cea a agoniștilor β1/β2 adrenergici, dar care pare a fi lipsită de principalele efecte adverse, cum ar fi tahicardia sau alterarea activității locomotorii [41]. În plus, unele studii sugerează că aceasta nu produce sedare, miorelaxare, modificarea echilibrului somn/veghe sau tulburari de memorie [42]. La fel, ca alte clase de antidepresive, precum ISRS (fluoxetina), amibegrona atenuează consecințele fizice determinate de expunerea cronică la stres, cum ar fi pierderea blăniței sau murdărirea ei, de asemeni a redus imobilitatea exagerată la testul de înot forțat [43]. Progresele în înțelegerea funcției și a mecanismului receptorilor β3-adrenergici au arătat recent că extrapolarea datelor disponibile pentru mai multe specii trebuie făcută cu precauție, din cauza diferențelor majore între receptorii rozătoarelor și nerozătoarelor [12]. Mecanismul prin care acționează amibegrona nu este complet elucidat. Unele studii aduc argumente cu privire la implicarea la nivel central a transmisiei noradrenergice și serotoninergice [16]. Realizarea unei legături între amibegronă și transmisia serotoninergică s-a făcut pe baza ipotezei că amibegrona își exercită efectul antidepresiv prin creșterea conținutului de triptofan la nivelul creierului. Triptofanul fiind precursorul serotoninei, principalul mediator din transmisia serotoninergică. Prin utilizarea șoarecilor transgenici, care nu exprimă gena care codifică receptorii β3, s-a demonstat că sinteza de serotonină, indusă de amibegronă se datorează proprietăților sale stimulatoare asupra receptorilor β3-adrenergici. În urma studiilor clinice s-a constatat că efectul antidepresiv al amibegronei depinde de doza administrată, aceasta fiind eficace la doze de 5 și 10 mg/kg corp [44].
4.3. Solabegrona
Schema 20. Structura solabegronei [27].
Solabegrona (Schema 20), cunoscută anterior ca GW427343, la fel ca mirabegrona, este un agonist selectiv β3-adrenergic, care a demonstrat că are capacitatea de a relaxa benzi izolate din musculatura netedă a vezicii urinare umane [45-47]. În plus, solabegrona produce o creștere semnificativă a pragului de micțiune la câinele anesteziat, la care iritarea vezicii urinare a fost produsă de acid acetic aplicat intravezical [48]. Astfel de studii se fac pentru a verifica eficacitatea și siguranța solabegronei în diferite concentrații.
Fig. 8. Influența concentrației solabegronei asupra episoadelor de incontinența urinară [49].
Efectele administrării solabegronei, la femeile cu vezică hiperactivă moderată până la severă, de două ori pe zi, în două concentrații 50 mg respectiv 125 mg, au fost comparate cu placebo. De-a lungul a opt săptămani de tratament au fost observate îmbunătățiri semnificative pentru grupul ce a fost tratat cu solabegronă de 125 mg, comparativ cu grupul care a fost supus tratamentului cu placebo. S-a observnt o diferență de 20,9 % între procentele determinate de episoadele de incontinență la pacientele tratate cu solabegronă de 125 mg și cele tratate cu placebo. O scădere a numărului de episoade de incontinență apare în săptămâna a patra, la toate cele trei grupe cercetate, fapt evidențiat în figura de mai jos [49].
CONCLUZII
Identificarea receptorului β3, la nivelul diferitelor țesuturi, a deschis noi perspective în cercetarea unor noi derivați de sinteză. Cercetările realizate pe acești receptori au arătat implicarea lor în manifestări asociate sindromului metabolic, precum obezitatea abdominală, diabetul zaharat de tip 2, retinopatiile sau insulinorezistența. Totodată, afecțiuni precum incontinența urinară, insuficiența cardiacă, anxietatea, depresia sau prevenirea nașterilor premature, reprezintă ținte de interes pentru descoperirea de noi medicamente. În urma testării pe subiecți umani, a unor compuși care au prezentat rezultate bune în cercetările realizate pe rozătoare, s-a constatat o neconcordanță între rezultate, ceea ce a condus la necesitatea clonării receptorilor β3 umani. Odată cunoscută structura receptorului β3 uman a fost posibilă realizarea unui model farmacofor caracterizat prin prezența în structura sa a următoarelor elemente structurale: o grupă cu proprietăți acceptoare de hidrogen, o alta cu proprietăți donoare de hidrogen, o grupă ionizabilă și trei grupe hidrofobe dintre care una este reprezentată de un nucleu aromatic. Dintre compușii testați, cei cu catenă etanolaminică sau ariloxipropanolaminică s-a constatat că se apropie cel mai mult de modelul farmacofor. Dintre clasele de compuși agoniști β3 adrenergici, prezentate în această lucrare, derivații ce au caracter acid constituie o alternativă de tratament la antidiabeticele orale existente. În cazul derivaților de acid carboxilic, cele mai bune rezultate ale activității și selectivității pe receptorii β3, au fost observate la compușii în care grupa carboxil este legată de un heterociclu, fiind poziționată în meta. O îmbunătățire a selectivității pe receptorii β3, la compușii cu caracter acid s-a observat la derivații arilsulfonamidici, un inconvenient al acestor compușii este creșterea hidrofiliei moleculei, care determină o scădere a biodisponibilității. Acest neajuns poate fi rezolvat prin introducerea în moleculă a unor substituenți hidrofobi. În cazul derivaților de (2-aminotiazol 4-il) acetamidă cu un rest fenoxipropanolaminic s-a obținut o activitate agonistă parțială pe receptorii β3 și o bună selectivitate față de receptorii β1 și β2 . După testarea diferiților substituenți s-a constatat că cei mai activi compuși din această serie conțin în poziția 2 a nucleului tiazolic o amină secundară de care este atașat un rest fenil. Transformarea aminei secundare într-una terțiară determină o diminuare a selectivității pe receptorul β3. Introducerea de substituenți la nivelul restului fenil, în pozițiile 2 și 3 nu a determinat o îmbunătățire a activității agoniste, mai mult decât atât substituirea în poziția 4 a avut drept rezultat o scădere a activității. O interacțiune mai puternică între compus și receptor, s-a observat în urma introducerii în poziția α față de amina secundară din catena ariloxipropanolaminică, a unei grupe metil. Compușii 3g, 3j și 4g au determinat o scădere a glicemiei cu aproximativ 46-58%, motiv pentru care pot reprezenta o alternativă în tratamentul diabetului zaharat de tip 2. Cercetările asupra compușilor optic activi, ce acționează pe receptorii β3, au arătat că în moleculele ce conțin unul sau mai mulți carboni stereogenici, unul dintre ei este situat la nivelul catenei ariletanolaminice, respectiv ariloxipropanolaminice. Astfel activitatea agonistă este influențată pozitiv atât de configurația moleculei, cât și de prezența grupei hidroxil. Configurația absolută a carbonului stereogenic în seria ariletanolaminelor este R, iar în cea a ariloxipropanolaminelor S. Orientarea în spațiu a substituentului este foarte importantă deoarece compuși cu aceeași structură chimică, dar cu altă configurație absolută pot prezenta efecte diferite. Mulți compuși au ajuns în studii clinice de tip 2 și 3, singurul din clasa agoniștilor β3 adrenergici introdus în terapie, este mirabegrona. Acesta determină relaxarea detrusorului și este utilizată în cazul pacienților care suferă de incontinență urinară.
BIBLIOGRAFIE
Maria Grazia Ursino,Valentina Vasina,Emanuel Raschi, et al.; The β3-adrenoceptor as a therapeutic target: Current perspectives; Pharmacological Research 59; 2009; 221-222.
Stefan Tasler, Roland Baumgartner, Delphine Behr-Roussel, et al.; An aryloxypropanol-amine hb3-adrenoceptor agonist as bladder smooth muscle relaxant; European Journal of Pharmaceutical Sciences 46; 2012; 381–387.
Cristina E. Ferreira, Andrea M. Fonseca, Ismael D. Silva, et al.;The relationship between the Trp 64 Arg polymorphism of the beta 3–adrenoceptor gene and idiopathic overactive bladder; American Journal of Obstetrics and Gynecology 1; volume 205; 2011; 82.
Bertrand Rozec, Chantal Gauthier; β3-Adrenoceptors in the cardiovascular system: Putative roles in human pathologies; Pharmacology & Therapeutics 111; 2006; 653–654.
Wim Vrydag, Martin C. Michel; Tools to study β3-adrenoceptors; Naunyn-Schmiedeberg’s Arch Pharmacol 374;2007;385–398.
Prathipati P, Saxena AK ; Characterization of beta(3)-adrenergic receptor: determination of pharmacophore and 3D QSAR model for beta(3) adrenergic receptor agonism; J Comput Aided Mol Des 19; 2005; 93–110.
Fangfang Jin , Chunhua Lu , Xianqiang Sun, et al.; Insights into the binding modes of human β3-adrenergic receptor agonists with ligand-based and receptor-based methods; Mol Divers 15; 2011; 817–831.
Neeraj Shakya, Kuldeep K. Roy, Anil K. Saxena; Substituted 1,2,3,4-tetrahydroquinolin 6-yloxypropanes as b3-adrenergic receptor agonists: Design, synthesis, biological evaluation and pharmacophore modeling; Bioorganic & Medicinal Chemistry 17; 2009; 830–847.
Martin C. Michel,Peter Ochodnicky,Roger J. Summers; Tissue functions mediated by β3- adrenoceptors—findings and challenges; Naunyn-Schmied Arch Pharmacol 382; 2010; 103–108.
Martin C. Michel, Peter Ochodnicky,Yukio Homma,et al.; β-Adrenoceptor agonist effects in experimental models of bladder dysfunction; Pharmacology & Therapeutics 131; 2011; 40–49.
Yasuhiko Igawa, Martin C.; Pharmacological profile of β3-adrenoceptor agonists in clinical development for the treatment of overactive bladder syndrome; Naunyn-Schmiedeberg's Arch Pharmacol 386; 2013; 177–183.
Emilio Sacco, Riccardo Bientinesi; Mirabegron: a review of recent data and its prospects in the management of overactive bladder; Therapeutic Advances in Urology 4(6); 2012 December; 315–324.
Adrian Gericke,Tobias Böhmer, Martin C. Michel; β3-Adrenoceptors: a drug target in ophthalmology?; Naunyn-Schmiedeberg's Arch Pharmacol 386; 2013; 265–267.
Subhashree Parida, Thakur Uttam Singh,Vellanki Ravi Prakash; Molecular and functional characteristics of b3-adrenoceptors in late pregnant mouse uterus:A comparison with b2-adrenoceptors; European Journal of Pharmacology 700; 2013; 74–79.
C. Rouget, M. Breuiller-Fouche´, F.J. Mercier, et al ; The human near-term myometrial b3-adrenoceptor but not the b2-adrenoceptor is resistant to desensitisation after sustained agonist stimulation; British Journal of Pharmacology 141; 2004; 831–841.
Claustre Y, Leonetti M, Santucci V, et al.; Effects of the beta(3)-adrenoceptor agonist SR58611A (amibegron) on serotonergic and noradrenergic transmission in the rodent: relevance to its antidepressant/anxiolytic-like profile; Neuroscience 156; 2008; 353–64.
Rabah M. Shawky , Doaa I. Sadik; Genetics of obesity; The Egyptian Journal of Medical Human Genetics 13; 2012; 11–17.
Jeanne Stemmelina, Caroline Cohena, Ipek Yalcina, et al.; Implication of 3-adrenoceptors in the antidepressant-like effects of amibegron using Adrb3 knockout mice in the chronic mild stress; Behavioural Brain Research 206 ; 2010; 310–312.
Cristiano Capurso, Antonio Capurso; From excess adiposity to insulin resistance: The role of free fatty acids; Vascular Pharmacology 57; 2012; 91-97.
Aybike Birerdinc, Mohammed Jarrar, Tim Stotish, et al.; Manipulating molecular switches in brown adipocytes and their precursors: A therapeutic potential; Progress in Lipid Research 52 ;2013; 51–61.
Ochoa MC, Marti A, Azcona C, et al; Gene–gene interaction between PPARG2 and ADR beta 3 increases obesity risk in children; Int J Obes Relat Metab Disord 28; 2004; (Suppl. 3): S37–41.
Park HS, Kim Y, Lee C.; Single nucleotide variants in the beta2-adrenergic and beta3-adrenergic receptor genes explained 18.3% of adolescent obesity variation; J Hum Genet 50; 2005;365–369.
Jonathan R. S. Arch; The discovery of drugs for obesity, the metabolic effects of leptin and variable receptor pharmacology: perspectives from β3-adrenoceptor agonists; Naunyn-Schmied Arch Pharmacol 378; 2008;225–240.
Barry G. Shearer, Esther Y. Chao, David E. Uehling, et al.; Synthesis and evaluation of potent and selective b3 adrenergic receptor agonists containing heterobiaryl carboxylic acids; Bioorganic & Medicinal Chemistry Letters 17; 2007; 4670–4677.
Kazuhiro Mizuno, Masaaki Sawa, Hiroshi Harada, et al.; Discovery of 1,7-cyclized indoles as a new class of potent and highly selective human b3-adrenergic receptor agonists with high cell permeability; Bioorganic & Medicinal Chemistry 13; 2005; 855–868.
Kouji Hattori, Masaya Orita, Susumu Toda, et al.; Discovery of highly potent and selective biphenylacylsulfonamide-based b3-adrenergic receptor agonists and molecular modeling based on the solved X-ray structure of the b2-adrenergic receptor: Part 6; Bioorganic & Medicinal Chemistry Letters 19; 2009; 4679–4683.
Stefan Tasler, Roland Baumgartner, Astrid Ammendola, et al.; Thienopyrimidines as b3-adrenoceptor agonists: Hit-to-lead optimization; Bioorganic & Medicinal Chemistry Letters 20; 2010; 6108–6115.
Tatsuya Maruyama, Kenichi Onda, Takayuki Suzuki, et al.; Synthesis and Evaluation of N-Phenyl-(2-aminothiazol-4-yl)acetamides with Phenoxypropanolamine Moiety as Selective β3-Adrenergic Receptor Agonists; Chem. Pharm. Bull. 60(5); 2012; 647–658.
Maria Grazia Perrone, Ernesto Santandrea, Laura Bleve, et al.; Stereospecific synthesis and bio-activity of novel b3-adrenoceptor agonists and inverse agonists; Bioorganic & Medicinal Chemistry 16 ;2008; 2473–2488.
http://www.fda.gov/downloads/AdvisoryCommittees/CommitteesMeetingMaterials/Drugs/ReproductiveHealthDrugsAdvisoryCommittee/UCM298284.pdf accesat în mai 2013.
Maria Grazia Perrone, Antonio Scilimati; β3-Adrenoceptor ligand development hystory through patent review; Expert Opin. Ther. Patents 21 (4); 2011; 505-536.
Brandy Hood, Karl-Erik Andersson; Common theme for drugs effective in overactive bladder treatment: Inhibition of afferent signaling from the bladder; International Journal of Urology 20(1); 2013; 21-27.
Naoki Aizawa, Yukio Hommab, Yasuhiko Igawa ; Effects of Mirabegron, a Novel b3-Adrenoceptor Agonist, on Primary Bladder Afferent Activity and Bladder Microcontractions in Rats Compared With the Effects of Oxybutynin; Europen Urology 62 ; 2012; 1165 – 1173.
Christopher R. Chapple, Vladimir Dvorak , Pjotr Radziszewski, et al.; A phase II dose-ranging study of mirabegron in patients with overactive bladder; Int Urogynecol J ; January 2013; DOI 10.1007/s00192-013-2042-x.
Hideo Otsuki, Takeo Kosaka , Kenzo Nakamura , et al.; b3-Adrenoceptor agonist mirabegron is effective for overactive bladder that is unresponsive to antimuscarinic treatment or is related to benign prostatic hyperplasia in men; Int Urol Nephrol 45; 2013; 53–60.
Takusagawa S, van Lier JJ, Suzuki K, et al.; Absorbtion, metabolism and excretion of [14C]mirabegron (YM178), a potent and selective β3-adrenoceptor agonist, after oral administration to healty male volunteers; Drug Metab Dispos. 40(4); 2012; 815-24.
Eltink C, Lee J, Schaddelee M, et al.; Single dose pharmacokinetics and absolute bioavailability of mirabegron, a selective and potent β3-adrenoceptor agonist for treatment of overactive bladder, in healty subjects; Int J Clin Pharmacol Ther. 50(11); 2012; 838-850.
Takusagawa S,Yajima K,Miyashita A, et al.; Identification of human cytochrome P450 isoforms and esterases involved in the metabolism of mirabegron (YM178), a potent and selective β3-adrenoceptor agonist; Xenobiotica 42(10);2012; 957-67.
Martin C. Michel, Hana Cernecka, Peter Ochodnicky; Desirable properties of β3-adrenoceptor agonists: Implications for the selection of drug development candidates; European Journal of Pharmacology 657; 2011; 1–3.
James Dickinson, Michaelene Lewand, Taiji Sawamoto et al.;Effect of Renal or Hepatic Impairment on the Pharmacokinetics of Mirabegron; Clinical Drug Investigation 33; 2013; 11-23.
Pelin Tanyeri, Mehmet Emin Buyukokuroglu, Oguz Mutlu, et al.; Involvement of serotonin receptor subtypes in the antidepressant-like effect of beta receptor agonist Amibegron (SR 58611A): An experimental study; Pharmacology, Biochemistry and Behavior 105; 2013; 12–16.
Alessandra Tamburella, Vincenzo Micale, Gian Marco Leggio, et al.; The β3 adrenoceptor agonist, amibegron (SR58611A) counteracts stress-induced behavioral and neurochemical changes; European Neuropsychopharmacology 20; 2010; 704–713.
Overstreet DH, Stemmelin J, Griebel G. Confirmation of antidepressant potential of the selective beta3 adrenoceptor agonist amibegron in an animal model of depression. Pharmacol Biochem Behav 89; 2008; 623–626.
Consoli D, Leggio GM, Mazzola C, et al.; Behavioral effects of the beta3 adrenoceptor agonist SR58611A: is it the putative prototype of a new class of antidepressant/anxiolytic drugs?; Eur J Pharmacol 573; 2007; 139–147.
Biers SM, Reynard JM, Brading AF; The effects of a new selective b3- adrenoceptor agonist (GW427353) on spontaneous activity and detrusor relaxation in human bladder; BJU Int 98; 2006;1310–1314.
Uehling DE, Shearer BG, Donaldson KH, et al. Biarylaniline phenethanolamines as potent and selective b3 adrenergic receptor agonists; J Med Chem 49; 2006; 2758–2771.
Tyagi P, Thomas CA, YoshimuraN, ChancellorMB; Investigations into the presence of functional b1, b2 and b3-adrenoceptors in urothelium and detrusor of human bladder; Int Braz J Urol 35; 2009; 76–83.
Hicks A, McCafferty GP, Riedel E, et al. GW427353 (solabegron), a novel, selective b3-adrenergic receptor agonist, evokes bladder relaxation and increases micturition reflex threshold in the dog; J Pharmacol Exp Ther 323; 2007; 202–209.
Eliot H. Ohlstein, Alexander von Keitz, Martin C. Michel ; A Multicenter, Double-blind, Randomized, Placebo-controlled Trial of the b3-Adrenoceptor Agonist Solabegron for Overactive Bladder; EUROPEAN UROLOGY 62; 2012; 834 – 840.
BIBLIOGRAFIE
Maria Grazia Ursino,Valentina Vasina,Emanuel Raschi, et al.; The β3-adrenoceptor as a therapeutic target: Current perspectives; Pharmacological Research 59; 2009; 221-222.
Stefan Tasler, Roland Baumgartner, Delphine Behr-Roussel, et al.; An aryloxypropanol-amine hb3-adrenoceptor agonist as bladder smooth muscle relaxant; European Journal of Pharmaceutical Sciences 46; 2012; 381–387.
Cristina E. Ferreira, Andrea M. Fonseca, Ismael D. Silva, et al.;The relationship between the Trp 64 Arg polymorphism of the beta 3–adrenoceptor gene and idiopathic overactive bladder; American Journal of Obstetrics and Gynecology 1; volume 205; 2011; 82.
Bertrand Rozec, Chantal Gauthier; β3-Adrenoceptors in the cardiovascular system: Putative roles in human pathologies; Pharmacology & Therapeutics 111; 2006; 653–654.
Wim Vrydag, Martin C. Michel; Tools to study β3-adrenoceptors; Naunyn-Schmiedeberg’s Arch Pharmacol 374;2007;385–398.
Prathipati P, Saxena AK ; Characterization of beta(3)-adrenergic receptor: determination of pharmacophore and 3D QSAR model for beta(3) adrenergic receptor agonism; J Comput Aided Mol Des 19; 2005; 93–110.
Fangfang Jin , Chunhua Lu , Xianqiang Sun, et al.; Insights into the binding modes of human β3-adrenergic receptor agonists with ligand-based and receptor-based methods; Mol Divers 15; 2011; 817–831.
Neeraj Shakya, Kuldeep K. Roy, Anil K. Saxena; Substituted 1,2,3,4-tetrahydroquinolin 6-yloxypropanes as b3-adrenergic receptor agonists: Design, synthesis, biological evaluation and pharmacophore modeling; Bioorganic & Medicinal Chemistry 17; 2009; 830–847.
Martin C. Michel,Peter Ochodnicky,Roger J. Summers; Tissue functions mediated by β3- adrenoceptors—findings and challenges; Naunyn-Schmied Arch Pharmacol 382; 2010; 103–108.
Martin C. Michel, Peter Ochodnicky,Yukio Homma,et al.; β-Adrenoceptor agonist effects in experimental models of bladder dysfunction; Pharmacology & Therapeutics 131; 2011; 40–49.
Yasuhiko Igawa, Martin C.; Pharmacological profile of β3-adrenoceptor agonists in clinical development for the treatment of overactive bladder syndrome; Naunyn-Schmiedeberg's Arch Pharmacol 386; 2013; 177–183.
Emilio Sacco, Riccardo Bientinesi; Mirabegron: a review of recent data and its prospects in the management of overactive bladder; Therapeutic Advances in Urology 4(6); 2012 December; 315–324.
Adrian Gericke,Tobias Böhmer, Martin C. Michel; β3-Adrenoceptors: a drug target in ophthalmology?; Naunyn-Schmiedeberg's Arch Pharmacol 386; 2013; 265–267.
Subhashree Parida, Thakur Uttam Singh,Vellanki Ravi Prakash; Molecular and functional characteristics of b3-adrenoceptors in late pregnant mouse uterus:A comparison with b2-adrenoceptors; European Journal of Pharmacology 700; 2013; 74–79.
C. Rouget, M. Breuiller-Fouche´, F.J. Mercier, et al ; The human near-term myometrial b3-adrenoceptor but not the b2-adrenoceptor is resistant to desensitisation after sustained agonist stimulation; British Journal of Pharmacology 141; 2004; 831–841.
Claustre Y, Leonetti M, Santucci V, et al.; Effects of the beta(3)-adrenoceptor agonist SR58611A (amibegron) on serotonergic and noradrenergic transmission in the rodent: relevance to its antidepressant/anxiolytic-like profile; Neuroscience 156; 2008; 353–64.
Rabah M. Shawky , Doaa I. Sadik; Genetics of obesity; The Egyptian Journal of Medical Human Genetics 13; 2012; 11–17.
Jeanne Stemmelina, Caroline Cohena, Ipek Yalcina, et al.; Implication of 3-adrenoceptors in the antidepressant-like effects of amibegron using Adrb3 knockout mice in the chronic mild stress; Behavioural Brain Research 206 ; 2010; 310–312.
Cristiano Capurso, Antonio Capurso; From excess adiposity to insulin resistance: The role of free fatty acids; Vascular Pharmacology 57; 2012; 91-97.
Aybike Birerdinc, Mohammed Jarrar, Tim Stotish, et al.; Manipulating molecular switches in brown adipocytes and their precursors: A therapeutic potential; Progress in Lipid Research 52 ;2013; 51–61.
Ochoa MC, Marti A, Azcona C, et al; Gene–gene interaction between PPARG2 and ADR beta 3 increases obesity risk in children; Int J Obes Relat Metab Disord 28; 2004; (Suppl. 3): S37–41.
Park HS, Kim Y, Lee C.; Single nucleotide variants in the beta2-adrenergic and beta3-adrenergic receptor genes explained 18.3% of adolescent obesity variation; J Hum Genet 50; 2005;365–369.
Jonathan R. S. Arch; The discovery of drugs for obesity, the metabolic effects of leptin and variable receptor pharmacology: perspectives from β3-adrenoceptor agonists; Naunyn-Schmied Arch Pharmacol 378; 2008;225–240.
Barry G. Shearer, Esther Y. Chao, David E. Uehling, et al.; Synthesis and evaluation of potent and selective b3 adrenergic receptor agonists containing heterobiaryl carboxylic acids; Bioorganic & Medicinal Chemistry Letters 17; 2007; 4670–4677.
Kazuhiro Mizuno, Masaaki Sawa, Hiroshi Harada, et al.; Discovery of 1,7-cyclized indoles as a new class of potent and highly selective human b3-adrenergic receptor agonists with high cell permeability; Bioorganic & Medicinal Chemistry 13; 2005; 855–868.
Kouji Hattori, Masaya Orita, Susumu Toda, et al.; Discovery of highly potent and selective biphenylacylsulfonamide-based b3-adrenergic receptor agonists and molecular modeling based on the solved X-ray structure of the b2-adrenergic receptor: Part 6; Bioorganic & Medicinal Chemistry Letters 19; 2009; 4679–4683.
Stefan Tasler, Roland Baumgartner, Astrid Ammendola, et al.; Thienopyrimidines as b3-adrenoceptor agonists: Hit-to-lead optimization; Bioorganic & Medicinal Chemistry Letters 20; 2010; 6108–6115.
Tatsuya Maruyama, Kenichi Onda, Takayuki Suzuki, et al.; Synthesis and Evaluation of N-Phenyl-(2-aminothiazol-4-yl)acetamides with Phenoxypropanolamine Moiety as Selective β3-Adrenergic Receptor Agonists; Chem. Pharm. Bull. 60(5); 2012; 647–658.
Maria Grazia Perrone, Ernesto Santandrea, Laura Bleve, et al.; Stereospecific synthesis and bio-activity of novel b3-adrenoceptor agonists and inverse agonists; Bioorganic & Medicinal Chemistry 16 ;2008; 2473–2488.
http://www.fda.gov/downloads/AdvisoryCommittees/CommitteesMeetingMaterials/Drugs/ReproductiveHealthDrugsAdvisoryCommittee/UCM298284.pdf accesat în mai 2013.
Maria Grazia Perrone, Antonio Scilimati; β3-Adrenoceptor ligand development hystory through patent review; Expert Opin. Ther. Patents 21 (4); 2011; 505-536.
Brandy Hood, Karl-Erik Andersson; Common theme for drugs effective in overactive bladder treatment: Inhibition of afferent signaling from the bladder; International Journal of Urology 20(1); 2013; 21-27.
Naoki Aizawa, Yukio Hommab, Yasuhiko Igawa ; Effects of Mirabegron, a Novel b3-Adrenoceptor Agonist, on Primary Bladder Afferent Activity and Bladder Microcontractions in Rats Compared With the Effects of Oxybutynin; Europen Urology 62 ; 2012; 1165 – 1173.
Christopher R. Chapple, Vladimir Dvorak , Pjotr Radziszewski, et al.; A phase II dose-ranging study of mirabegron in patients with overactive bladder; Int Urogynecol J ; January 2013; DOI 10.1007/s00192-013-2042-x.
Hideo Otsuki, Takeo Kosaka , Kenzo Nakamura , et al.; b3-Adrenoceptor agonist mirabegron is effective for overactive bladder that is unresponsive to antimuscarinic treatment or is related to benign prostatic hyperplasia in men; Int Urol Nephrol 45; 2013; 53–60.
Takusagawa S, van Lier JJ, Suzuki K, et al.; Absorbtion, metabolism and excretion of [14C]mirabegron (YM178), a potent and selective β3-adrenoceptor agonist, after oral administration to healty male volunteers; Drug Metab Dispos. 40(4); 2012; 815-24.
Eltink C, Lee J, Schaddelee M, et al.; Single dose pharmacokinetics and absolute bioavailability of mirabegron, a selective and potent β3-adrenoceptor agonist for treatment of overactive bladder, in healty subjects; Int J Clin Pharmacol Ther. 50(11); 2012; 838-850.
Takusagawa S,Yajima K,Miyashita A, et al.; Identification of human cytochrome P450 isoforms and esterases involved in the metabolism of mirabegron (YM178), a potent and selective β3-adrenoceptor agonist; Xenobiotica 42(10);2012; 957-67.
Martin C. Michel, Hana Cernecka, Peter Ochodnicky; Desirable properties of β3-adrenoceptor agonists: Implications for the selection of drug development candidates; European Journal of Pharmacology 657; 2011; 1–3.
James Dickinson, Michaelene Lewand, Taiji Sawamoto et al.;Effect of Renal or Hepatic Impairment on the Pharmacokinetics of Mirabegron; Clinical Drug Investigation 33; 2013; 11-23.
Pelin Tanyeri, Mehmet Emin Buyukokuroglu, Oguz Mutlu, et al.; Involvement of serotonin receptor subtypes in the antidepressant-like effect of beta receptor agonist Amibegron (SR 58611A): An experimental study; Pharmacology, Biochemistry and Behavior 105; 2013; 12–16.
Alessandra Tamburella, Vincenzo Micale, Gian Marco Leggio, et al.; The β3 adrenoceptor agonist, amibegron (SR58611A) counteracts stress-induced behavioral and neurochemical changes; European Neuropsychopharmacology 20; 2010; 704–713.
Overstreet DH, Stemmelin J, Griebel G. Confirmation of antidepressant potential of the selective beta3 adrenoceptor agonist amibegron in an animal model of depression. Pharmacol Biochem Behav 89; 2008; 623–626.
Consoli D, Leggio GM, Mazzola C, et al.; Behavioral effects of the beta3 adrenoceptor agonist SR58611A: is it the putative prototype of a new class of antidepressant/anxiolytic drugs?; Eur J Pharmacol 573; 2007; 139–147.
Biers SM, Reynard JM, Brading AF; The effects of a new selective b3- adrenoceptor agonist (GW427353) on spontaneous activity and detrusor relaxation in human bladder; BJU Int 98; 2006;1310–1314.
Uehling DE, Shearer BG, Donaldson KH, et al. Biarylaniline phenethanolamines as potent and selective b3 adrenergic receptor agonists; J Med Chem 49; 2006; 2758–2771.
Tyagi P, Thomas CA, YoshimuraN, ChancellorMB; Investigations into the presence of functional b1, b2 and b3-adrenoceptors in urothelium and detrusor of human bladder; Int Braz J Urol 35; 2009; 76–83.
Hicks A, McCafferty GP, Riedel E, et al. GW427353 (solabegron), a novel, selective b3-adrenergic receptor agonist, evokes bladder relaxation and increases micturition reflex threshold in the dog; J Pharmacol Exp Ther 323; 2007; 202–209.
Eliot H. Ohlstein, Alexander von Keitz, Martin C. Michel ; A Multicenter, Double-blind, Randomized, Placebo-controlled Trial of the b3-Adrenoceptor Agonist Solabegron for Overactive Bladder; EUROPEAN UROLOGY 62; 2012; 834 – 840.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cercetari Asupra Compusilor Ce Actioneaza pe Receptorii Β3 Adrenergici (ID: 156318)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.