.cercetarea Urmelor Produse de Incendiu

Cap.I. SCURT ISTORIC

Termenul de criminalistică este întrebuințat pentru prima dată în literatura juridică, de către Hans Gross, în Manualul judecătorului de instrucție, în anul 1893. De altfel și la noi în țară este cunoscut tot sub această denumire, însă cu un obiect mult mai larg, chiar dacă unii autori o include în rândul științelor juridice, iar alții doar ca o știință auxiliară a dreptului. *

Criminalistica elaborează sau prea din alte științe, cele mai diferite metode și mijloace tehnice de cercetare, pe care le adaptează scopurilor sale.

Identificarea judiciară constituie o activitate indisolubil legată de împlinirea actului de justiție și de prevenire a fenomenelor antisociale. Pentru descoperirea infractorilor, identificarea recidiviștilor, probarea comiterii unor fapte penale și a vinovăției determinarea împrejurărilor în care s-au produs, precum și a altor situații, este necesară stabilirea identității persoanelor și obiectelor. Modalitatea principală care este necesară în identificarea judiciară, o prezintă identificarea criminalistică. Începuturile criminalisticii au fost strâns legate de medicina legală.

Cei care și-au adus un aport deosebit la înfințarea criminalisticii la noi în țară au fost frații Minovici care la 20 decembrie 1893 au înființat la București, Institutul de medicină legală, constituind o veritabilă premieră mondială.**

Mina Minovici se afla printre primii aderenți la sistemul de identificare a lui A.Bertillon care se bazează pe măsurători antropometrice, iar la 15 martie 1892 înființează Serviciul antropometric, care a funcționat ca unitate a Ministerului Justiției.

___________________

* I. Mircea, Criminalistica: Ed. Fundației “Chemarea” . Iași, pag. 5

** L. Ionescu, D. Sandu, Identificarea criminalistică, Ed.Științifică, pag.42

Preocupări ulterioare de natură criminalistică ale lui Mina Minovici amintind lucrarea “Diagnosticul medico – legal al rănilor prin examenul hainelor” și broșura “Medicina legală aplicată în arta dentară”. Întreaga lui activitate atât științifică cât și practică este sintetizată în “Tratatul complet de Medicină Legală” care cuprinde și aspecte criminalistice.

Un alt fondator al școlii criminalistice românești a fost Nicolae Minovici care s-a preocupat și el de sistemul antropometric, și contribuie substanțial la îmbunătățirea fotografiei post mortem, în vederea eliminării posibilităților de eroare în identificare. Se ocupa de asemenea cu rezultate bune în domeniul criminalistic pentru studierea impresiunilor digitale.

Cel de-al treilea membru al familiei Minovici, Ștefan, a fost șeful secției de chimie și toxicologie a Institutului de medicină legală din anul 1894, fiind socotit în materie de criminalistică drept “părintele expertizei științifice a înscrisurilor” *

În domeniul expertizei grafice și-au mai adus aportul și alți oameni de știință printre care amintim pe M. D. Moldoveanu cu lucrarea – Tratat de grafologie și expertiza în falsuri (1910), și Traian Ulic -“Expertiza grafică” ( 1914), Mihail Kernbach – “Expertiza grafica științifica și experți caligrafi” (1928), etc.

Aceștia și mulți alții care le-au urmat și-au adus un aport deosebit în formarea acestei “științe” numite criminalistica, care are rol de a descoperi, cerceta și preveni actele infracționale.

___________________

* L. Ionescu, D. Sandu, Op. cit.

Cap. II. NOȚIUNI GENERALE DESPRE IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ

Sect. 1 – Conceptul de identificare criminalistică și

rolul său în probațiunea judiciară

Identificarea în criminalistică, constituie dezideratul major al actului de justiție și de prevenire a faptelor antisociale, fiind o adevărată piatră unghiulară a criminalisticii. Ea, ca și alte științe, este “o activitate prin care se caută atât însușirile comune ale obiectelor, fenomenelor sau ființelor, cât și însușirile ce le deosebesc pe unele de altele, pentru ordonarea lor în tipuri, grupe și subgrupe, iar apoi în vederea deosebirii fiecăruia în parte de toate celelalte cu care au anumite asemănări “.*

Stabilirea adevărului și justiției se realizează prin intermediul probelor. Conform art. 63 din C. p.p. constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor în care a fost comisă fapta.

Identificarea criminalistică prezintă numai unul dintre mijloace de probațiune admisă de lege .** Altfel spus, probațiunea include identificarea ca pe una dintre componentele sale, este identificarea obiectului, ființei sau fenomenului supus examinării.***

Nu există o ierarhizare a probelor în legea penală. În măsura în care identificarea criminalistică se coroborează cu celelalte probe obținute prin: cercetarea la fața locului, declarațiile martorului, percheziții, declarațiile învinuitului, a părții vătămate, etc.

În acest sens identificarea criminalistică nu poate fi redusă exclusiv la activitatea de laborator cum în mod greșit este înțeleasă chiar de unii practicieni ai dreptului. Noțiunea de identificare

____________________

* I. Mircea, Op.cit.

** L.Ionescu, D.Sandu Op. cit.

*** I. Mircea, Op. cit.

provine din limba latină și ea nu este specifică numai criminalisticii, ci este folosită și de celelalte științe.

În practica judiciară, identificarea criminalistică se bazează pe modificările materiale produse ca urmare a interacțiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite de acesta și elementele componente ale locului unde se desfășoară activitatea infracțională.

Identificarea criminalistică s-a dezvoltat ca o parte de sine stătătoare a științei criminalistice și are ca scop determinarea ființei, a obiectului sau fenomenului care a creat urmele descoperite în câmpul infracțional, contribuind astfel în mod nemijlocit la realizarea a însăși imperativului legislației penale “ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”*

În concluzie putem spune că identificarea în criminalistică prezintă “o activitate prin care se caută atât însușirile comune ale obiectelor, fenomenelor sau ființelor, cât și însușirile ce le deosebesc pe unele de altele”** sau după F. Stancu, identificarea criminalistică ar prezenta “un proces de constatare a identității unor persoane, obiecte, sau fenomene aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită, prin metode științifice, criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar” ***.

Secț. 2 Obiectul identificării în criminalistică

În criminalistică sunt supuse identificării,persoane,ființe, obiecte sau fenomene ca elemente ale lumii materiale care se manifestă în spațiu și timp, susceptibil de a fi identificate pe baza urmelor create în câmpul infracțional și care se găsesc în raportul de cauzalitate cu fapta cercetată.

Obiectul identificării în criminalistică este un obiect material, prin natura sa, concret, fie el ființa sau lucrul, precum și fenomenul

____________________

* Codul de procedură penală a României. art. 1

** I. Mircea, Op.cit.

*** E. Stancu, Op.cit. pag. 41

care a generat o anumită stare de fapt, acestea se constituie în final ca trăsături specifice. Pe baza caracteristicilor stabilite, obiectele, ființele sau fenomenele sunt delimitate în tipuri, grupe, subgrupe, ajungându-se în cele din urmă la individualizarea lor.*

Pe calea identificării criminalistice nu se rezolvă probleme de natură juridică ci probleme de natură faptică.** Nu intră în sfera identificării criminalistice probleme cum ar fi vinovăția unei persoane bănuite desăvârșirea unei infracțiuni, în schimb este posibil ca ea să contribuie la examinarea și clasificarea împrejurărilor în care s-a comis fapta.

Organele judiciare, în procesul identificării se folosesc de mai multe obiecte pe care le supun examinării, comparării, cu metode corespunzătoare naturii și scopului nemijlocit. Această denumire generală de obiecte ale procesului de identificare, o au atât obiectele propriu-zise, cât și cele mai variate substanțe, persoane și chiar fenomene supuse examinării criminalistice.

În literatura de specialitate și practica criminalistică a fost consacrat sistemul bipartit al clasificării obiectelor identificărilor în funcție de mai multe criterii cum ar fi:

a)- după scopul identificării

obiecte ce urmează a fi identificate denumite și obiecte scop

obiecte ce servesc la identificarea, denumite și obiecte mijloc de identificare.

De exemplu striațiile create de topor constituie obiectul mijloc, obiectul scop constituindu-l toporul cu care a fost săvârșită fapta penală. Unii criminaliști folosesc în acest sens termeni de “obiecte de identificat” și “obiecte de identificare”.***

b) – după criteriul căutării și identificării.

obiecte căutate, a căror urme au fost găsite la locul faptei.

___________________

* I. Mircea, Op.cit. pag.19

** Colectiv: Tratat practic de criminalistică, vol. II, pag.11

*** L.Ionescu, D. Sandu, Op.cit. pag. 90

obiecte verificate, suspecte că au creat urme găsite cu ocazia cercetării locului faptei.

Secț. 3 Premizele științifice ale identificării în criminalistică.

Teoria identificării în criminalistică are ca fundament științific “identitatea” ființelor, a obiectelor și a fenomenelor din lumea materială. Identitatea se bazează pe facultatea fiecărei ființe, obiect sau fenomen de a-și păstra în timp și spațiu trăsăturile lor esențiale relativ neschimbate, de a se individualiza și diferenția prin acestea. Ea este rezultatul obținut la sfârșitul procesului de identificare, și conține însușirile sau proprietățile unui obiect, fenomen ori ființă prin care se deosebesc de toate celelalte obiecte, fenomene sau ființe, cuprinzând acele însușiri ori proprietăți ale obiectului, fenomenului sau ființei, care îl fac să fie el însuși.*

Totodată, se impune a fi remarcat caracterul relativ al identității ca urmare a schimbărilor continue la care sunt supuse ființele, obiectele și fenomenele lumii materiale. Aceste schimbări

necesită a fi explicate și demonstrate științific în procesul identificării criminalistice pentru a argumenta identitatea sau a formula o concluzie de neidentitate.

În procesul identificării “identitatea” factorului creator de urmă cu sine însăși nu poate fi ruptă de “deosebirea” lui față de toate celelalte. Orice obiect al identificării are proprietatea de a fi în același timp individual și totodată asemănător cu alte obiecte.

Se poate afirma deci că identificarea criminalistică este o expresie a interdependenței dintre “identitate” și “deosebire” sau între unicitate și diversitate.

În procesul de identificare se studiază caracteristicile de gen și individuale ale obiectului fenomenelor sau ființelor, cercetate sub aspectul constanței și ai interdependenței lor, respectiv combinația acestora care este practic irepetabilă. De aceea, la delimitarea de

___________________

* I. Mircea, Op.cit. pag. 17

grup a unor obiecte, fenomene ori ființe nu este potrivită utilizarea termenului de “identificare de grup” și nici acela de “identificare individuală”.*

Asemănările pot fi uneori aparente iar alteori constituie un indiciu al identității, iar evidențierea t sau fenomen de a-și păstra în timp și spațiu trăsăturile lor esențiale relativ neschimbate, de a se individualiza și diferenția prin acestea. Ea este rezultatul obținut la sfârșitul procesului de identificare, și conține însușirile sau proprietățile unui obiect, fenomen ori ființă prin care se deosebesc de toate celelalte obiecte, fenomene sau ființe, cuprinzând acele însușiri ori proprietăți ale obiectului, fenomenului sau ființei, care îl fac să fie el însuși.*

Totodată, se impune a fi remarcat caracterul relativ al identității ca urmare a schimbărilor continue la care sunt supuse ființele, obiectele și fenomenele lumii materiale. Aceste schimbări

necesită a fi explicate și demonstrate științific în procesul identificării criminalistice pentru a argumenta identitatea sau a formula o concluzie de neidentitate.

În procesul identificării “identitatea” factorului creator de urmă cu sine însăși nu poate fi ruptă de “deosebirea” lui față de toate celelalte. Orice obiect al identificării are proprietatea de a fi în același timp individual și totodată asemănător cu alte obiecte.

Se poate afirma deci că identificarea criminalistică este o expresie a interdependenței dintre “identitate” și “deosebire” sau între unicitate și diversitate.

În procesul de identificare se studiază caracteristicile de gen și individuale ale obiectului fenomenelor sau ființelor, cercetate sub aspectul constanței și ai interdependenței lor, respectiv combinația acestora care este practic irepetabilă. De aceea, la delimitarea de

___________________

* I. Mircea, Op.cit. pag. 17

grup a unor obiecte, fenomene ori ființe nu este potrivită utilizarea termenului de “identificare de grup” și nici acela de “identificare individuală”.*

Asemănările pot fi uneori aparente iar alteori constituie un indiciu al identității, iar evidențierea unor deosebiri poate avea de asemenea, un rol cognitiv, Exemplu: imposibilitatea creării urmelor cu arma de alt calibru sau imposibilitatea realizării unui scris evoluat de o persoană cu un scris inferior ca evoluție.

Individualul este de neconceput în afara generalului. Împreună alcătuiesc o unitate în care generalul se manifestă prin individual, iar acesta conține în sine generalul. Trecerea de la general la particular și de la acesta la individual se realizează prin operația de individualizare. Pentru a ajunge de la general la individual, trebuie să se parcurgă mai multe etape, și anume: cunoașterea obiectului și particularitățile sale; încadrarea obiectului într-o grupă de obiecte; individualizarea obiectului prin stabilirea identității sale.**

Identificarea criminalistică este posibilă deoarece în natură nu există obiecte sau ființe identice. Orice obiect sau ființă datorită unui sistem de proprietăți, calități, însușiri sau semnalmente exterioare, constituie o entitate sau biologică strict individuală.*** Se discută și se realizează că pot să existe obiecte sau ființe asemănătoare, dar nu pot să existe niciodată identice. Fiecare obiect sau ființă este identic numai cu el însuși, ceea ce de astfel, constituie suportul teoretic și practic al identificării criminalistice.

Asemănarea nu trebuie confundată cu identitatea, întrucât prima noțiune vizează o grupă de obiecte caracterizate prin mai multe însușiri, sau particularități generale, comune, în timp ce identitatea presupune sistemul de trăsături însușiri proprii fiecărui obiect în parte și numai acestuia. Această confuzie ar presupune implicații negative majore în aflarea adevărului.

___________________

* I. Mircea, Op.cit. pag. 17

** L. Ionescu, D. Sandu, Op.cit. pag. 64

*** Colectiv: Tratat practic de criminalistică, vol.II, Ed.1978,pag.12

Putem deci concluziona că aceste elemente constituie coordonatele științifice ale identificării criminalistice și se constituie ca adevărate principii ce guvernează activitatea de stabilire a identității.*

Atât în criminalistică cât și în literatura de specialitate se cunosc și sunt acceptate următoarele principii ale identificării în criminalistică:

– principiul identității sau complementaritatea identității cu sine și deosebirea de orice este altul;

– principiul delimitării obiectelor identificării criminalistice în obiecte, scop al identificării și obiecte, mijloc de identificare.

– principiul stabilității relative a caracteristicilor de identificare;

– principiul interdependenței cauzale și dinamicității.

___________________

* C.Suciu, Criminalistica, Ed. Didactică și Pedagogică, București

ediția 1972, pag. 17-18

Cap. III ETAPELE IDENTIFICĂRII ÎN CRIMINALISTICĂ

Identificarea criminalistică se realizează treptat de la general la particular, selectându-se cu ajutorul mijloacelor tehnico – științifice caracteristicile ființelor, obiectelor sau fenomenelor ce fac obiectul cercetării judiciare prin “determinarea genului, speciei, grupei, subgrupei, tipului modelului”.* Specificul acestei activități rezultă din:

necesitatea descoperirii unor fapte cu valoare probantă, recunoscute ca atare de legislația procesual penală;

caracterul retrospectiv, întrucât acest proces de identificare nu poate fi decât ulterior comiterii unei fapte penale;

scopul final al identificării în criminalistică îl reprezintă stabilirea individuală a persoanelor și obiectelor creatoare de urme spre deosebire de alte științe care se limitează la o identificare de gen;

în criminalistică se urmărește nu numai stabilirea identității dar și eventual al unei neidentități, ceea ce ușurează ancheta penală ducând la abandonarea anumitor ipoteze sau versiuni.

Corespunzător celor menționate mai sus procesul de identificare parcurge două etape: determinarea apartenenței generice și identificarea individuală, fiecare etapă constituind părți componente ale aceluiași proces unic de identificare în criminalistică. Trăsăturile esențiale ale acestui proces constă tocmai în unitatea și integritatea sa. Toate etapele parcurse precum și rezultatele intermediare obținute prin cercetare nu se pot considera separat de scopul final al identificării, astfel spus se poate vorbi în diferite etape doar de conținutul diferit al identificării, în care determinarea apartenenței de gen apare ca o identificare incompletă,

___________________

* L. Ionescu, B. Sandu, Op.cit., pag. 102

cu valoare mai redusă decât cea a identificării propriu-zise.* Imposibilitatea identificării individuale include o concluzie categorică de identificare generică.

Sect. 1 Identificarea generică

Determinarea apartenenței generice reprezintă prima etapă în procesul identificării în criminalistică și presupune examinarea și evidențierea trăsăturilor generale ale obiectelor stabilindu-se apartenența la gen (categorie, grup). Este vorba de însușirile fizice și funcționale cele mai generale care conduc la stabilirea categoriei mari de obiecte care au aceleași însușiri.

Semnalmentele persoanei, urmele existente pe obiectele de îmbrăcăminte și pe corp permit identificarea făptuitorului.

Prin examinarea plăgilor existente pe corpul victimei se poate stabili dacă obiectul cu care s-a acționat este tăietor – înțepător, despicător sau contondent, precum și caracteristicile acestuia: forma, lungimea, lățimea, grosimea lamei, dacă are o muchie sau ambele ascuțite, dacă are vârf, etc.

Sect. 2 Identificarea “individuală”

Deși, așa cum am arătat mai înainte, termenul de identificare individuală sau de grup este impropriu, mai corect după părerea mea ar fi “identificarea propriu-zisă”, totuși etapa finală a identificării în criminalistică este identificarea exemplarului concret al obiectului sau ființei căutate, a obiectului, ființei sau fenomenului supus examinării.

Identificarea obiectului individual se întemeiază pe complexul tuturor caracteristicilor, care luate separat pot fi întâlnite la alte obiecte. Pentru a individualiza un obiect, este necesar să găsim și să determinăm caracteristicile proprii prin care el diferă de alte obiecte

___________________

* L. Ionescu, D. Sandu, Op.cit., pag. 102

asemănătoare, acestea să poată fi privite ca o totalitate identificatoare.

Individualizarea în expertiza juridică nu se pune numai pe plan general, ci implică de fiecare dată un aspect practic, adică acela de stabilire concretă a raportului de identitate.

Este necesară individualizarea prealabilă a urmelor și obiectelor în scopul obținerii datelor, informațiilor ce trebuie comparate, obținându-se astfel sarcina cercetării de identificare trecerea de la grupe mai largi de obiecte la grupe tot mai înguste, până la descoperirea obiectului concret creat de urme.

In cadrul individualizării obiectului căutat există un impediment major, care constă în limitarea informațiilor conținute de imaginea sa reflectată. El poate fi totuși complinit în parte prin însumarea informațiilor care duc în final la individualizare.*

Secț. 3 Reconstituirea întregului din părți componente

În timpul verificărilor și în special cu ocazia cercetării la fața locului de cele mai multe ori se găsesc fragmente din instrumentele folosite la săvârșirea faptei: cuțit, ciomag, fragmente din piese componente ale mijloacelor de transport: din faruri, din becuri, pelicule de vopsea detașate de pe caroserie, bucăți de stofă smulse dintr-o haină, fragmente din documente sau bancnote rupte, alice, bure și rondele din carton folosite la confecționarea artizanală a cartușelor de vânătoare, bucăți de cabluri electronice, furtunuri de cauciuc, etc.

Fragmentarea întregului fiind specifică interacțiunii obiectelor, unică și irepetabilă, dacă se reușește reconstituirea întregului pe baza asemănărilor de contururi și structurale, se pot stabili împrejurări deosebit de relevante privind identificarea făptuitorului și modul în care a comis fapta.

___________________

* L. Ionescu, D. Sandu. Op.cit., pag. 117

La reconstituirea întregului din părți componente se va ține seama și de eventualele defecțiuni apărute încă în momentul fabricației și care au dus la modificarea proprietăților fizico – chimice ale masei din care a fost confecționată piesa: incluziuni gazoase, substanțe străine în masa cristalină (fire de nisip), insuficienta omogenizare a masei topite, etc., în special când lipsesc contururile ori acestea sunt insuficient de convingătoare pentru asamblarea întregului.

Specific acestei variante de identificare criminalistică prin reconstituirea întregului din părțile componente îl constituie imposibilitatea realizării unor modele experimentale, pentru care totodată trebuie să se țină seama de raporturile dintre întreg și parte.

Din acest punct de vedere reconstituirea întregului în unele cazuri nu este suficientă pentru identificarea făptuitorului. Exemplu: reconstituirea sticlei unui far nu înseamnă întotdeauna identificarea autoturismului care a produs accidentul, farul constituind o piesă componentă ce poate fi înlocuită la autoturism și constituie totodată un produs de serie.*

În asemenea cazuri se impune o aprofundată cunoaștere a împrejurărilor de fapt ale cauzei cercetate.

În literatura de specialitate se utilizează expresia “identificarea întregului după părți”, iar unii autori folosesc și susțin că în realitate are loc o “identificare a părților întregului dezmembrat”. Și aceasta este adevărată întrucât, prin analogie întregul ar putea fi asimilat cu obiectul care trebuie identificat, căutat, iar obiectul identificator, însă uneori se poate ca rolurile să se schimbe, în funcție de ce s-a găsit la fața locului. În cazurile de față folosirea termenelor este mai puțin important, pentru că nu termenele identifică autorul. În cazul de față important este faptul că reconstituirea întregului constituie o variantă a identificării în criminalistică.**

Aceasta variantă se folosește cu bune rezultate în cercetarea accidentelor de circulație, unde până în prezent a dat rezultate dintre ___________________

* L. Ionescu, D. Sandu, Op.cit., pag. 130

** L. Ionescu, D. Sandu, Op.cit., pag.126

cele mai bune. Așa cum am mai spus această metodă are aplicabilitate în toate cazurile în care au fost găsite urme la fața locului și care trebuiesc aduse pentru formarea întregului.

Cap. IV NOȚIUNI DESPRE EVOLUȚIA INCENDIILOR

Secț. 1 Incendiul și fazele sale

Incendiul este un proces complex de ardere, cu evoluție nedeterminată, incluzând și alte fenomene de natură fizică și chimică (transfer de căldură, formarea flăcărilor, schimbul de gaze cu mediul înconjurător, transformări structurale produse în materialele de construcție și elementele de rezistență etc.).

Agenții termici, chimici, electromagnetici ori biologici rezultați în urma incendiului acționează asupra construcțiilor, instalațiilor și utilizatorilor putând produce multiple efecte negative (d formații, reducerea rezistenței, instabilitate, prăbușire, respectiv arsuri, intoxicații, traumatisme, panică ș.a.).

Pentru definirea noțiunii de incendiu sunt necesare următoarele elemente care interacționează între ele:

existența substanțelor și / sau materialelor combustibile și acțiunea unei surse de aprindere;

inițierea și dezvoltarea necontrolată în spațiu și în timp a procesului de ardere;

necesitatea unei intervenții organizate în scopul întreruperii și lichidării procesului de ardere;

producerea de pierderi, în urma arderii, de vieți, de materiale sau de altă natură.

Datorită evoluției aleatoare nu pot exista două incendii la fel, deci a căror evoluție să fie paralela. În dezvoltarea unui incendiu intervin numeroși factori:

forma și dimensiunile încăperii,

sarcina termică,

deschiderile spre exterior,

natura și poziționarea materialelor combustibile,

locul și modul de inițiere a incendiilor,

dispunerea încăperii în clădire etc.

Chiar urmărind similitudinea acestor numeroși factori, experimentările de incendiu la scară naturală dau rezultate variate, uneori chiar contradictorii. Se poate totuși considera că în evoluția unui incendiu că în interiorul unei încăperi intervin cinci faze:

I. Apariția focarului inițial. Este faza în care, datorită unor împrejurări favorabile, sunt puse în contact materialul combustibil cu sursa de aprindere, a cărei energie, acumulată în timpul perioadei de contact, duce la inițierea incendiului.

II. Faza de ardere lentă. Această fază are o durată extrem de variată. Absentă în numeroase cazuri, ea poate dura câteva minute, ore și în unele situații chiar zile și săptămâni (în cazul arderii mocnite). Durata acestei faze depinde de natura, cantitatea și modul de distribuție a materialelor combustibile în incintă, de dimensiunile și amplasarea surselor de aprindere și de cantitatea de căldură transmisă de acestea, cu cât materialul combustibil se aprinde mai ușor cu atât căldura degajată este mai mare și propagarea are loc mai rapid.

Aria de combustie este limitată la zona focarului (incendiul local).

Temperatura crește relativ lent, fără a atinge valori importante. Arderea se propagă la materialele din vecinătatea sursei de inițiere, care sunt termodegradate profund, dar nu distruse complet. Din descompunerea materialelor se degajă gaze care se acumulează în atmosfera ambiantă și formează cu aerul un amestec combustibil, precum și gudroane, care contribuie la propagarea incendiului.

III. Faza de ardere activă. În această fază arderea se propagă la toate obiectele învecinate cu focarul, având aerul necesar încă în cantitate suficientă.

Datorită diferenței de densitate și curenților de convecție, gazele calde mai ușoare se acumulează sub tavan și ies din incintă pe la partea superioară a deschiderilor, fiind înlocuite cu un curent de aer rece care pătrunde prin partea inferioară. Există un anumit nivel în deschideri – planul neutru – deasupra căruia gazele calde ies în permanență.

Radiația devine principalul factor al transferului de căldură, în principal prin stratul de gaze fierbinți și fum acumulat sub tavan, propagând incendiul, și în zone mai îndepărtate de focar, prin încălzirea materialelor din aceste zone la temperatura de aprindere. Natura și finisajul pereților joacă un rol esențial datorită aportului suplimentar însemnat de radiație termică (radiație reciprocă între pereți).

Temperaturile în diferite puncte ale incintei diferă mult unele față de altele în același moment, suferind importante și rapide fluctuații. Faza de ardere poate evolua în mai multe direcții:

– dacă aerul necesar arderii este în cantitate suficientă, apare fenomenul de flash – over ( termen anglosaxon intraductibil preluat ca atare în literatura de specialitate europeană, inclusiv în standardul de terminologie SR – ISO 8421 / 1 ).

Flash – over este un fenomen punctual, în care se instalează brusc arderea generalizată a tuturor suprafețelor combustibile din incintă. Ca urmare, scade brusc cantitatea de comburant (oxigenul din aer), iar procentul de oxid de carbon atinge valoarea maximă (până la 20%), fiind momentul cel mai periculos al intervenției pentru pompieri.

Fenomenul de Flash – over este caracterizat și prin creșterea rapidă, exponențială a temperaturii și printr-o masiva și rapidă generare de fum, mai ales când finisajul pereților este combustibil;

– dacă incinta este închisă, cantitatea de aer necesar arderii devine în timp insuficientă. Rezultă o încetinire, apoi o regresie în dezvoltarea focului, care poate să se stingă spontan. Acest fenomen este posibil și în cazul unei depărtări relativ mari între masele combustibile, transferul de căldură prin conducție nemaifiind posibil;

– dacă în situația de regresie a incendiului, are loc o admisie bruscă de aer proaspăt (prin spargerea geamului, deschiderea ușii, spărturi sub planul neutru ș.a.), se produce fenomenul de backdraft

(termeni intraductibil) care are manifestări similare celui de flash – over.

Creșterea bruscă a suprafețelor în combustie, în întreaga incintă cu reducerea procentului de oxigen și creșterea celui de oxid de carbon, creșterea rapidă a temperaturii, masiva generare de fum.

IV. Faza de ardere generalizată. După producerea fenomenului de flash – over (sau, mult mai rar, backdraft) arderea se generalizează în întreaga incintă. Temperaturile se uniformizează spre valori maxime, transferul de căldură prin radiație devenind net preponderent. În cursul acestei faze structurile de rezistență sunt cele mai afectate de incendiu: se fisurează și se dislocă pereții, se lărgesc deschiderile ș.a., având ca urmare propagarea incendiului în incintele alăturate și apoi în întreaga clădire.

Regimul de ardere se stabilizează și este condiționat fie de suprafața materialelor combustibile fie de dimensiunile deschiderilor, deci de regimul admisiei aerului.

APARIȚIA FOCARULUI INIȚIAL

ARDERE LENTĂ

ARDERE ACTIVĂ

Cantitate aer insuficient Cantitate aer suficient

Aport suplimentar

de aer

Backdraft Flash – over

ARDERE GENERALIZATĂ

Incendii neventilate Incendii ventilate

REGRESIE

Schema evoluției unui incendiu

V. Faza de regresie. În cursul acestei faze , temperatura încetează să mai crească, apoi începe să scadă datorită epuizării combustibilului, dar scăderea nu este bruscă, acționând în continuare distructiv asupra structurilor.

Pentru fiecare fază pot fi formulate ecuații de stare complexe ce caracterizează fenomene specifice care delimitează clar aceste faze.

Investigatorul cauzei de incendiu este interesat în primul rând de particularitățile primei faze, scopul său fiind determinarea focarului și amprentei incendiului și pe această bază, iar în al doilea rând, de evidențierea sursei de aprindere și a împrejurărilor în care a izbucnit și s-a propagat incendiul.

Observarea particularităților celorlalte faze de evoluție a incendiului poate oferi indicii asupra încadrării în modelul prestabilit în funcție de riscul existent estimat pe baza naturii materialelor existente, a densității sarcinii termice, a potențialelor surse de aprindere, a configurației incintei ș.a.

Amprenta incendiului reprezintă ansamblul modificărilor materiale survenite la locul incendiului ca urmare a efectelor sale asupra spațiului incendiat.

Secț. 2 Modelul dezvoltării spațiale a incendiului intr-o incintă

Având în vedere proprietățile fizico – chimice ale gazelor de ardere și ale materialelor combustibile, orice incendiu urmează în primele faze, un model de dezvoltare spațială după anumite reguli generale. Cunoașterea acestui model permite identificarea mai rapidă a amprentei incendiului.

Funcție de configurația incintei și de prezența și amplasarea materialelor combustibile pot fi evidențiate și unele variate mai frecvente de dezvoltare.

Principalele caracteristici ale acestui model sunt:

a) în zona focarului (în care s-a declanșat incendiul) arderea durează mai mult decât în spațiile învecinate și deseori cu o intensitate mai mare. Prin urmare, focarul inițial v-a prezenta

de obicei urme de solicitări tehnice mai puternice decât spațiile învecinate.

Variante:

– la aceeași distribuție de materiale combustibile, condițiile locale influențează puternic arderea fie spre intensificare (ventilare puternică a spațiului, prezența unor materiale ce degajă oxigen sub acțiunea căldurii sau cu potențial termic ridicat ș.a.);

– dacă în alte zone în care a avut loc propagarea incendiului există un aport mai mare de aer proaspăt și / sau o cantitate mai mare de materiale combustibile decât în focar, este posibil ca arderea să scadă din intensitatea sau să înceteze, iar în aceste zone procesele de ardere să continue în timp îndelungat și cu intensitatea mai mare provocând degradări mai profunde decât cele din focar;

– la propagarea incendiului prin canale verticale de conducte, puțuri de lift, casa scărilor, ghene ș.a., tirajul puternic format (efect de coș) atrage flăcările și gazele fierbinți spre partea superioară a acestora, unde efectele arderii sunt mai puternice, în timp si la bază, unde este situat focarul, arderea este redusă sau chiar încetează;

– conductivitatea termică mare a unor metale favorizează aprinderea materialelor combustibile din alte incinte decât focarul (propagarea prin țevi, conducte ș.a.), generând incendii cu manifestări mai violente decât în încăperea inițială;

– în cazul instalațiilor de transport pneumatice sau asemănătoare, urmele sunt egale pe tot traseul datorită condițiilor de ardere similare;

– dacă pereții și planșeele au elemente combustibile cu goluri, incendiul se poate propaga ascuns în interiorul acestora, deseori fără semne exterioare vizibile, putând prezenta degradări tehnice intense la distanța de focarul inițial

– existența a două sau mai multe zone independente cu urme de ardere mai puternice indică de regulă rezultatul unei acțiuni intenționate, dar nu trebuie exclusă posibilitatea unei propagări a incendiului pe cale naturală.

Astfel prăbușirea de la partea superioară a construcției a unor elemente sau materiale aprinse formează focare secundare de ardere atât la nivelul focarului inițial, cât și la nivelurile interioare, producând noi urme de solicitare intensă; de asemenea propagarea arderii prin rețeaua de canalizare (de exemplu, ape chimic impure) poate duce la apariția mai multor focare dispersate;

– când incendiul este ajutat de prezența unor acceleratori rezultă o intensitate neobișnuită a arderii, cu o degradare tehnică intensă ce poate fi pusă în evidență relativ ușor;

b) datorită greutății specifice mai mici decât a aerului gazele de ardere și fumul au o tendință naturală de propagare ascendentă. Ca urmare, incendiul tinde totdeauna să se propage de jos în sus, căutând configurații constructive asemănătoare coșurilor, deoarece în asemenea locuri dezvoltarea ascensională a proceselor de ardere este favorabilă. În general, intensitatea arderii este mai mare în casele de scări, puțuri, goluri din interiorul pereților și alte construcții similare, decât în alte părți ale construcției.

Forma de dezvoltare spațială este de con cu vârful în jos (panaș) localizat în focar. Unghiul diedru al conului este direct proporțional cu mărimea suprafeței incendiului și cu intensitatea acesteia.

Deplasarea gazelor de ardere și a fumului într-o clădire este greu previzibilă și complexă, depinzând de factorii cum ar fi: presiunea și temperatura aerului din interiorul și exteriorul clădirii, efectul de coș (tirajul), viteza vântului geometria clădirii cu barierele sale (pereți, perdele), precum și ventilația mecanică și naturală (luminatoare, ferestre exhaustoare etc.).

Variante:

– în situația în care în încăpere au loc mișcări orizontale ale aerului cu viteze mai mare decât viteza de convecție a gazelor de ardere sau în cazul neomogenității atmosferei din încăpere (cu temperatura straturilor superioare mai ridicată) în faza inițială, conul de fum și gaze de ardere nu ajunge la nivelul plafonului și se împrăștie rapid pe orizontală;

– în cazul arderilor mocnite (bumbac, lemn ș.a.) generarea căldurii si a fumului este lenta, iar deplasarea particulelor de fum în spațiu are loc prin divizie, repartizându-se uniform în întreaga incintă. Are loc o stratificare a fumului în stratul cu temperaturi descrescătoare către părțile inferioare fără a provoca degradări termice masive;

– în cazul mișcărilor provocate ale aerului (sistem de climatizare, instalație de ventilație) deplasarea fumului și a gazelor de ardere urmează traiectoria și viteza de curenților de aer;

– de la forma de con răsturnat a amprentei incendiului face excepție și cazul în care arderea a cuprins de la început o suprafață mare (de exemplu, aprinderea unui lichid răspândit, intenționat sau nu, pe pardoseală). Asemenea situații duc la efecte ample de solicitare tehnică la mică înălțime deasupra pardoselii (termodegradare puternică a materialelor dintr-o zonă mai intensă, urmele de ardere a acestora încep imediat deasupra pardoselii);

c) aprinderea inițială evoluează spre incendiul dezvoltat numai dacă deasupra flăcării inițiale ascendente se găsesc materiale combustibile în cantitate suficientă pentru creșterea volumului proceselor de ardere. În cazul contrar, de regulă, după consumarea primului material aprins, arderea va înceta. Statistici japoneze indică pentru prima fază a incendiului un material aprins, iar pentru zona a doua (incendiul local – limitat la zona focarului) trei sortimente de materiale implicate.

Propagarea laterală este minimă la nivelul la care s-a produs inițierea arderii deoarece:

– preâncălzirea necesară pentru inflamarea materialelor combustibile se face greu, gazele fierbinți având mișcare ascendentă;

– datorită greutății specifice mai mari, afluxul aerului proaspăt si rece spre focar se face la baza flăcării, la nivelul pardoselii, cu efect de răcire (de aici rezultă si forma de panaș a amprentei incendiului).

Variante:

– abaterea flăcării de la direcția ascendentă poate avea loc datorită existenței unor curenți laterali (tiraj sau vânt) suficient de puternic sau prezenței unor curenți de aer, orientați de sus în jos, care, uneori, pot să împingă flăcările în aceeași direcție. Arderea coboară spre nivelurile exterioare cu condiția prezenței materialelor combustibile pe această nouă direcție de propagare;

– dacă deasupra focarului se află obstacole ce împiedica ascensiunea produselor de ardere (planșee, tavane, acoperișuri) evoluția incendiului se modifică, dezvoltarea în sus transformându-se într-o propagare laterală rapidă.

– dacă în deplasarea laterală sub tavane, planșee etc., gazele fierbinți întâlnesc pereții, diafragme sau alte obstacole verticale, gazele se acumulează sub tavan, formând la partea superioară a încăperii un strat fierbinte a cărui grosime crește treptat și care solicită termic și influențează materialele aflate la nivelul său.

Imediat ce gazele întâlnesc pe suprafața obstacolului un gol ne protejat prin care pot trece, propagarea verticală reapare, însoțind sau chiar înlocuind propagarea laterală;

– propagarea laterală sau de sus în jos a incendiului poate fi favorizată și amplificată de prezența unor acoperiri ale pereților (tapet, vopsea, lacuri, tratament ignifuge, adezivi ș.a.). În asemenea situații amprenta teoretică poate fi modificată apreciabil.

Vopselurile și lacurile având în componență solvenți inflamabili contribuie la o propagare rapidă pe toate suprafețele acoperite. Tratamentele ignifuge au efect contrar, dirijând flacăra spre porțiunile neprotejate. Adezivii pentru diferite îmbinări ale plăcilor lemnoase pot fi fie combustibili, fie afectați de căldura , provocând deschideri care accelerează viteza flăcărilor.

Cazurile respective sunt relativ ușor de sesizat din urmele găsite sau din informații suplimentare.

d) Propagarea laterală a incendiului se produce până la limita spațiului din mediul înconjurător, cu o viteză mare atunci când există o obstrucție pe direcția ascensională. Astfel

incendiile de tavan tind să predomine întotdeauna într-o clădire, deoarece flacăra întâlnind tavanul nu poate să mai crească și gazele fierbinți atacă orice element combustibil al tavanului și va prezenta urme de degradare accentuată.

Variante:

– dacă pereții sunt mai subțiri sau din materiale combustibile pot arde și transmite incendiul în încăperea alăturată fie prin fisuri, apoi deschide din ce în ce mai largi și în final distrugerea completă a peretelui, fie prin propagarea indirectă transmiterea căldurii prin conducție, fețele neexpuse încălzindu-se până când materialele ușor combustibile cu care sunt în contact (materiale textile, plastice ș.a.) sunt aduse la temperatura de aprindere spontană, intrând la rândul lor în combustie;

e) Având în vedere tendința de propagare ascensională a incendiului toate focarele de ardere situate la partea de jos a spațiului investigat trebuie depistate și analizate ca posibile focare de inițiere a incendiului. În numeroase cazuri, acestea sunt situate chiar la nivelul pardoselii.

În toate aceste puncte joase de ardere, se trece la căutarea urmelor care să permită identificarea sursei de aprindere care a inițiat incendiul după metodologia expusă sumar în secțiunea următoare.

Secț. 3 Factorii care influențează evoluția și amprenta incendiului

Față de schema evoluției unui incendiu, prezentată în secțiunea 1 pot apare modificări ca urmare a influenței destinației și conținutului clădirii, a rezistenței la foc a compartimentului implicat în incendiu, a măsurilor luate pentru preântâmpinarea propagării incendiului. Investigatorul trebuie să analizeze contribuția la foc a elementelor, materialelor și substanțelor combustibile aflate la locul incendiului, în raport cu rezistența la foc asigurată prin proiect.

În incintele rezidențiale o importanță deosebită, pe lângă sarcina termică o prezintă tipul materialelor combustibile.

De exemplu, amprenta incendiului este influențata de tipul de mobilier existent în incinta incendiată.

Mobila de stil vechi se bazează pe suporturi robuste din lemn masiv, tapițerie din materiale naturale (piele, lâna, bumbac), cu materiale de umplutură de origine animală sau vegetală (par de animale, pene, fulgi, iarba de mare ș.a.). Acest tip de mobilă este dificil de aprins. De regulă pot avea loc arderi mocnite, inițiate de regulă de la resturi de țigări. O astfel de ardere mocnită, dacă este susținută de ventilație, se poate transforma în ardere cu flacăra după cca. 2 ore. Chiar aprinsă de la o sursă tip flacără, mobila tradițională va continua să ardă sub formă mocnită. Într-o încăpere de dimensiuni normale oxigenul din atmosferă asigură o ardere cu flacăra de cca. o jumătate de oră, dacă ușile și ferestrele rămân intacte, astfel încât evoluțiile spre flash – over sunt puțin probabile. Amprenta indică în acest caz o localizare a distrugerilor în jurul focarului; suprafața carbonizată va avea forma și mărimea piesei respective de mobilier, în timp ce restul mobilei rămâne aproape intact. Pe suprafețele orizontale și pe geamul ferestrelor se observă depuneri de funingine și gudroane. Turtirea excesiva a arcurilor din tapițerie reprezintă o urmă caracteristică (pe când decălirea lor indică acțiunea unei flăcări exterioare).

Mobilă stil modern , confecționată în ultimii ani, este de tip ușor din lemn cu densitate mică, PAL sau PFL, cu umplutură din spuma de poliuretan, cu materiale plastice înlocuitor de piele ș.a. Indiferent de sursa de aprindere sau de locul focarului, dacă focul ajunge la un astfel de obiect, incendiul se va intensifica. În deosebi spuma de poliuretan sau poliestiren poate duce la flash – over în 4-5 minute de la aprindere, chiar dacă sursa de potențial scăzut (flacără de chibrit). În acest tip de incendii, pot fi recoltate puține urme semnificative: bucăți de lemn, arcuri de tapițerie.

Covoare, mochete. Asa cum s-a arătat în secțiunea precedentă, propagarea flăcării pe orizontală, la nivelul pardoselei, nu constituie forma principala de propagare. Un covor din lâna

prezintă chiar la condiții severe de ardere și nu are o viteză mare de

propagare a flăcării pe suprafață. Covoarele și mochetele moderne din fibre acrilice, polietilenă, plipropilenă ș.a., în special cele cu suport din latex pot propaga rapid incendiul. Astfel de materiale au și tendința de aprindere spontană într-un câmp radiant generat de stratul de gaze de ardere de sub plafon, inducând temperaturi ridicate la nivelul pardoselei, unde, de regulă, temperaturile sunt mai mici. Mochetele ignifugate au io comportare la foc mai bună.

Investigatorul trebuie să cunoască datele principale ale compartimentului incendiat din proiectul construcției, deosebi rezistența la foc a elementelor de construcție. Se va tine seama că diferitele caracteristici sunt stabilite în condiții experimentale, pe baza unor creșteri de temperatură reglementate, conform unor standarde (STAS 7771 / 1) în condiții reale viteza de creștere a temperaturii poate diferi mult de valorile teoretice. Astfel, o ușă de tip normal, care are o rezistență la foc de 10 – 15 minute, poate fi supusă unei creșteri de temperatură (în cazul unei arderi mocnite) sau mult mai mare decât cea standardizată (în caz de arson) când va ceda după câteva minute. Sarcini termice mici și ventilația insuficientă limitează efectele creșterii de temperatură. De aceea. Valorile date pentru un element de construcții nu trebuie considerate ca un indiciu sigur pentru a determina tipul de evoluție și propagare a incendiului, ci doar ca element în corelare cu alte indicii. Investigatorul poate formula aprecieri calitative asupra vitezei de ardere în funcție de forma și mărimea deschiderilor (uși, ferestre), luând în considerare tipul incendiului (ventilat, neventilat).

Distribuția neuniformă a combustibilului și distribuția neuniformă a ventilației vor produce efecte neuniforme asupra structurii.

Finisajele combustibile din lemn, placaj, PAL , des întâlnite în ultima vreme, contribuie la o propagare mai rapidă a incendiului. Unele paneluri din plastic, imitație de lemn masiv, după incendiu dispar aproape complet prin ardere, putând induce erori de

apreciere. Pe de altă parte, într-o incintă în care plafonul si pereții sunt incombustibili se întârzie apariția fenomenului de flash – over.

Configurația clădirii sau compartimentului poate aduce indicii asupra căilor de propagare a incendiului. Astfel, scări interioare sau structuri tip cos pot favoriza evoluții rapide ale incendiului.

Destinația clădirii determină modificări importante în evoluția unui incendiu. În clădirile industriale asupra amprentei incendiului intervin pe lângă materiale utilizate și depozitate, cu caracteristici deseori deosebite față de cele tradiționale, și alți factori legați de procesul tehnologic, surse de energie (în deosebi forță), utilități, aparate și utilaje ș.a., precum și parametrii de risc care necesită abordări strict specializate, fiind necesară consultarea specialiștilor din domeniul respectiv.

Multe astfel de clădiri sunt dotate cu instalații de detecție și semnalizare și instalații de sprinklere, care, prin acțiunea lor pot furniza indicii valoroase asupra temperaturii, localizării și duratei incendiului. Investigatorul va trebui să verifice corectitudinea alegerii și amplasării instalațiilor. Uneori schimbarea destinației unor spații, prin preluarea de către alte firme, duce la schimbarea amplasării și tipului de materiale și utilaje existente în incintă, astfel încât funcționarea unor astfel de instalații poate deveni ineficientă.

Secț. 4 Efectele materialelor asupra amprentei incendiului

Cunoașterea comportării materialelor la temperaturi ridicate poate furniza indicii asupra temperaturii și duratei incendiului, direcției de propagare, vitezei de ardere.

Substanțele pure se topesc la temperaturi specifice, care nu depind de presiunea atmosferică sau de umiditate. Aceste valori de temperatură trebuie corelate întotdeauna cu masa de material topit. (De exemplu, un conductor de aluminiu poate fi topit și de la flacăra unui chibrit, dar prezența în zona respectivă a unor cantități mari de aluminiu topit poate să arate existența unei surse puternice de

aprindere). Prezența unor impurități în substanțe are ca efect scăderea temperaturii de topire. Poziția în incintă a urmelor de obiecte topite poate aduce elemente de interes, având în vedere că orice incendiu există un gradient vertical de temperatură, obiecte aflate la niveluri înalte fiind supuse la o temperatură mai mare decât cele aflate la nivelul solului. Identificarea unor urme de topire parțială (pe o anumită parte), de exemplu în cazul becurilor electrice poate determina direcția fluxului de energie termică. Materialele întâlnite curent în construcții au o comportare diferita la temperaturi ridicate.

4.1. Lemnul

Lemnul este un material neomogen și anizotrop (proprietățile lui variază cu direcția).Astfel, conductivitatea termică paralelă cu fibra este de cca. 2 ori mai mare ca cea perpendiculară pe fibră, iar permeabilitatea la gaze de peste 100 de ori. De aceea apar inițial jeturi de volatile și flăcări la capetele plăcilor din lemn. În procesul încălzirii și arderii lemnului se pot distruge mai multe etape: la 110 C are loc deshidratarea și începerea degajării volatilelor; la 150 C lemnul capătă o culoare galbenă și se intensifică degajarea volatilelor; între 150-210 C se carbonizează și devine maroniu; la 210 – 280 C se degajează o cantitate mare de produse gazoase care se aprind în aer; la temperaturi mai mari de 300 C structura fizică începe să se rupă rapid. Apar mici fisuri în cărbune, perpendicular pe direcția fibrei care se lărgesc gradual, ducând la un model fisurat tip crocodil. Grosimea stratului carbonizat crește în timp, ducând la micșorarea treptată a secțiunii și, în final, la formarea secțiunii critice și la distrugerea elementului de construcție sub acțiunea sarcinii. Viteza de ardere si carbonizarea depinde de umiditate, destinate (crește considerabil cu scăderea densității) și tipul lemnului (lemnul de conifer are viteza de ardere mai mare decât lemnul dur de foioase).

Utilizarea produselor de ignifugare întârzie momentul aprinderii lemnului și mărește viteza de carbonizare.

Dacă îmbinările lemnului se execută cu piese metalice (buloane, șuruburi, eclise) acestea transmit căldura spre interiorul grinzilor care se carbonizează în jurul acestor piese. Pierderea de rezistență mecanică este foarte rapidă și grinda se poate prăbuși deși secțiunea ar fi suficientă pentru a asigura stabilitatea structurii.

Măsurarea adâncimii stratului de cărbune poate da indicii asupra timpului de ardere. Viteza de carbonizare determinată experimental variază între O,6 și 2 mm./ min., dar în incendiile reale poate prezenta diferențe mari față de aceste valori.

Modelul fisurat tip crocodil , menționat mai sus poate fi interpretat ca un indiciu al vitezei de dezvoltare a incendiului, dar numai în corelare cu alte observații. Când fisurile în lemn sunt adânci, transversale pe fibră și la distanțe mari, cu suprafețe de separație mari și proeminente între ele, se poate presupune o expunere îndelungată la incendiul mocnit. Când fisurile sunt dese, superficiale, direcționate atât transversal cât și longitudinal pe fibră, iar suprafețele de separație sunt mici, se poate presupune o expunere rapidă la un flux radiant de temperatură înaltă.

4.2. Metale

În cercetarea incendiilor sunt des întâlnite urme de topire și deformare a metalelor. Deformările pot apare atât ca efect la temperaturi cât și ca efect la eforturi mecanice. Dintre metale și aliajele lor, cele mai des întâlnite în construcții este oțelul.

Proprietățile mecanice și termice ale oțelului diferă în funcție de compoziția acestuia, modul de elaborare, tratamentele sociale. De aceea este necesară cunoașterea caracteristicilor oțelului utilizat în clădirea incendiată. Ori care ar fi tipul de oțel utilizat, rezistența lui se diminuează rapid începând cu 350 – 400 C și coeficienții de siguranță admiși în mod curent numai pot compensa această diminuare începând cu 500 – 550 C, considerată temperatura critică, când elementele metalice încep să cedeze.

Conductivitatea termică a oțelului este mare, în medie de 3,7 x 10 w / cm. C și ca urmare este posibil ca grinzile de oțel să propage incendiul de la o încăpere la alta. Pentru oțeluri prelucrate la rece, înrăutățirea unor caracteristici ca limita plasticității, precum și rezistența este mult mai rapidă decât pentru oțeluri prelucrate la cald.

Câteva metale, la încălzire în aer, formează straturi de oxid, care produc în funcție de temperatură efecte de culoare, la anumite grosimi. Astfel, valorile estimative ale temperaturii pentru oțel sunt arătate în tabelul de mai jos.

Valori ale temperaturii estimate prin culoare ( C )

Temperatura incendiului poate fi estimată și în funcție de temperatura de topire a metalelor. Valori ale acestei temperaturi pentru metale întâlnite uzual în construcții sunt prezentate în tabelul de mai jos.

Temperatura de topire a unor metale și aliaje uzuale

4.3 Betonul

Betonul este un material de construcții compus din ciment, agregat (pietriș și nisip) și apă. Proprietățile termice ale betonului variază în funcție de o serie de factori: raportul apă – ciment, dozajul de ciment, granulometria ș.a. În cazul încălzirii betonului (inclusiv a betonului armat) fiecare componentă va avea o comportare diferită, având coeficienți de dilatare proprii, ceea ce conduce la apariția și dezvoltarea unor microfisuri și, în final, la fenomenul de degradare termică a betonului la temperatură.

Cedarea de foc a elementelor și structurilor din beton armat poate avea loc prin:

atingerea temperaturii critice în armătură (cca. 550 C la betonul armat și 450 C la betonul precomprimat) datorită desprinderii totale sau parțiale a stratului de acoperire al armăturii în timpul incendiului sau prin atingerea locală a temperaturii critice în dreptul unei fisuri;

pierderea aderenței dintre beton și armătură din cauza dilatării inegale ale armăturii și betonului, cu smulgerea armăturilor ancorate și prăbușirea bruscă a elementului;

explozia betonului, fenomenul care se manifestă, prin desprinderea rapidă a unor bucăți de material de pe suprafețele încălzite ale elementelor de construcții după 5 – 15 minute, cu efecte sonore caracteristice (bubuituri). Explozia este provocată la cca. 400 – 500C de dilatarea puternică a gazelor, precum și a vaporilor de apă rezultați din umiditatea legată, aflate într-un sistem închis prin impermeabilizarea stratului superficial datorită particulelor de liant care închid porii de filtrare. Existenta unor microfisuri care permit evacuarea gazului, precum și umiditatea insuficientă împiedică apariția fenomenului.

Corodarea rapidă a armăturilor din beton datorită acțiunii agresive a unor substanțe chimice rezultate în urma intervenției pentru stingerea incendiului ( de exemplu: acidul clorhidric rezultat din contactul apei cu produșii de ardere ai policlorurii de vinil).

Elementele de construcții supuse la momente de încovoiere și

la forțe tăietoare cedează mai repede sub acțiunea focului decât cele supuse la compresiune.

Majoritatea betoanelor își schimbă culoarea în roz la cca. 300C. La 500 – 600 C betonul devine gri și friabil. La 1200 C betonul sinterizează, formând o suprafață fisurată de culoare galbenă, cu pete brune.

4.4 Sticla

Urmele de sticlă de la locul incendiilor prezintă mare importanță fiind legate de spargerea sau topirea geamurilor ferestrelor, moment important în evoluția oricărui incendiu. Spargerea geamurilor prin șoc termic are loc la o diferență între fața caldă și cea rece de cca. 70 C. Urmele diferă de cele specifice spargerii prin șoc mecanic (caracterizate prin urme concentric – radiale), prezentând în plus și resturi de funingine și produse de piroliză de fața expusă termic.

Topirea sticlei depinde nu numai de compoziția sa și de temperatură, ci și de timpul de expunere la temperatură ridicată. În timpul încălzirii, sticla suferă transformări succesive. La cca. 700 C sticla prezintă ușoare deformări; la 800 C apar deformări mari și rotunjirea colturilor, la 850 C apar primele semne de topire, iar la 900 C sticla se topește și se formează acumulări de topitură care se solidifică în timp.

4.5 Materialele plastice

Proprietățile care caracterizează materialele plastice, îndeosebi gradul de inflamabilitate, depind de modul de obținere

( prin polimerizare: polietilenă, polistiren, policlorură de vinil sau prin condensare: poliuretan, poliamide ș.a. ) dar și de compoziția rețetei, fiind înregistrate variații de comportament de la un producător la altul. Prezența clastifianților (materiale de umplutură, de regulă esteri fosforici și esteri ai acidului propionic și ai acizilor grași) intensifică arderea. Spre exemplificare, o eprubetă de policlorură de vinil plastificată are o temperatură de aprindere de 440 C, iar neplastifiată de cca. 630 C.

O clasificare importantă a materialelor plastice este aceea după comportarea la temperaturi ridicate:

materialele termoplastice – care se modifică reversibil, înmuindu-se prin încălzire și întărindu-se prin răcire. În timpul arderii, produc picături de topitură care se aprind ușor și sunt capabile să producă arsuri grave și să inițieze incendii. În materialele termoplastice se topesc și se depolimerizează sau se descompun termic la 340 – 380 C. La temperaturi de 450 – 600 C are loc deshidratarea și hidroliza cu eliberare de hidrocarburi aromatice, compuși fenolici și gudroane.

materialele termorigide – care odată prelucrate nu mai pot fi aduse în starea plastică prin încălzire; au o structură moleculară tridimensională care la încălzire suferă transformări ireversibile.

Prin temperatura de înmuiere materialele plastice pot să ofere

Indicii asupra temperaturii atinse în zonele incintei neatinse de flăcări. Valorile temperaturilor de înmuiere variază în limite largi, în funcție de rețetele utilizate de fiecare producător. Efectul direcțional al topiturilor ca și în cazul sticlei, poate indica, în fazele inițiale ale incendiului, direcția fluxului de căldură interior, deci direcția focarului și intensitatea sursei. În cazul materialelor termorigide, direcția fluxului de căldură este evidențiată de carbonizarea mai accentuată pe partea expusă.

În general, materialele plastice ard cu flacără, fenomen în care apare un front de ardere alimentat de volatilele dezvoltate prin

degazeificare. Rezidul compus din substanțe anorganice nu formează jar. Arderea are loc în multe cazuri cu degajare masivă de fum toxic și cu opacitate ridicată.

Vitezele de ardere variază între 140 g/minut (celuloid), la 24 g/minut (polistiren) și 6 g/minut (polietilenă)

Comportarea la foc a materialelor plastice

4.6 Materialele textile

Mai mult de 80 % din nomenclatorul articolelor textile se aprind cu ușurință.

Pentru a realiza aceeași temperatură în sistem, bumbacul, din care sunt confecționate majoritatea materialelor textile actuale, are nevoie de o absorbție de căldură de cca. 100 ori mai mică ca la lemn

(capacitatea de a absorbi căldura emisă de o sursă externă și de a se încălzi până la temperatura de aprindere este dată de inerția termică)*.

Ca urmare, aprinderea textilelor poate fi realizată de la surse de nivel termic redus (muc de țigară incandescent, flacără de chibrit, particule incandescente).

Durata de aprindere și viteza de propagare a flăcării depinde de greutatea materialului pe unitatea de suprafață și de structura țesăturii. Țesături subțiri din bumbac ard foarte repede, pe când serjul din lână cu greutate mult mai mare ( 285 g/m2 față de 52 g/m2 la voalul de bumbac) are o durată de aprindere și viteză de ardere de peste două ori mai mică.

____________

* Inerția termică: produsul dintre conductivitatea termică, densitatea și căldura specifică.

Cu cât un corp are inerția termică mai mică cu atât se va aprinde și arde mai repede, inclusiv prin ardere mocnită.

Inerția termică caracterizează nu numai aprinzibilitatea materialelor, ci influențează și comportarea finisajelor din materialele respective într-un incendiu. Astfel o incintă cu pereți din lemn sau tapetați va ajunge la flash-over într-un timp de cca. 4 ori mai mic decât în cazul pereților din cărămidă, care are inerția termică mult mai mare.

În cazul țesăturilor din fibre sintetice, poliamidice și poliesterice, arderea încetează după îndepărtarea sursei cu flacăra, iar zona carbonizată este mică. În unele cazuri, materialul se topește “fuge” din calea flăcării.

Comportarea materialelor textile la temperaturi ridicate

Secț.5 Modelul dezvoltării incendiilor exterioare

Incendiile exterioare, spre deosebire de cele interioare, se caracterizează prin propagarea orizontală. Direcția de propagare este influențată de configurația terenului, de curenții de aer creați de foc și de vânt, precum și de multiplele interdependențe dintre acești trei factori. Elementele principale ale unui model de dezvoltare sunt: a) la nivelul solului, focul se va propaga circular, de regulă relativ încet

b) incendiul se va propaga în susul pantei în cazul unor denivelări

Variante:

vântul va crea o direcție de propagare privilegiată, iar în cazul unui teren denivelat, va putea impune o

propagare spre baza dealului ( pantei);

la incendii pe perimetre extinse, direcția de ardere poate varia local în funcție de interdependența factorilor (curenți de aer, teren, vânt);

la incendiile de păduri, efectul de coș al copacilor înalți determină o intensificare a arderii.

Incendiile exterioare sunt relativ ușor de cercetat. Direcția de

ardere este evidentă pe partea arsă a trunchiurilor, a tulpinilor ș.a. Focarul se intensifică ca punctul din care propagarea pornește în toate direcțiile. Surse de aprindere pot fi focuri nestinse (turiști, vânători, etc.), neglijența fumătorilor – țigara, arderi (gunoi sau iarbă) scăpare de sub control, scântei de la vehicule (inclusiv locomotive cu aburi), trăsnet, scântei electrice (linii de înaltă tensiune, transformatoare), scântei de la arme de foc, energia solară, aprindere spontană, aprindere intenționată, ș.a.

În unele cazuri ( rare) incendiul din interiorul incintelor rezidențiale se datorează unor surse exterioare: bucăți de materiale aprinse și scântei de la incendiile unor clădiri incendiate, incendii de ierburi, tufișuri în exteriorul clădirii, incendii de gunoaie sau resturi scăpate de sub control, incendierea intenționată a unor materiale combustibile în exterior.

Propagarea în interior este favorizată de acoperișuri de materiale combustibile, deschideri (uși, ferestre) combinate cu o direcție favorabilă a vântului care transportă particule aprinse.

În toate aceste cazuri, indiferent de amprenta incendiului interior, prezența urmelor exterioare este evidentă.

Cap. V CERCETAREA CAUZELOR DE INCENDII

Secț.1 Generalități

Cercetarea cauzelor de incendii trebuie înțeleasă ca un ansamblu de măsuri și acțiuni organizatorice, tehnice și operative care include metode, procedee și mijloace specifice în vederea stabilirii precise a împrejurărilor, surselor, mijloacelor de aprindere și, după caz, a auturilor care au generat producerea incendiului sau evenimentului urmat de incendiu.

Activitatea de cercetare are ca cerințe de bază: operativitatea, autenticitatea datelor, informațiilor, probelor și eficiența măsurilor tehnice sau organizatorice luate pentru prevenirea altor evenimente de aceeași natură și include:

tactica stabilirii împrejurărilor și cauzelor de incendii – sistemul de reguli prin care se asigură efectuarea organizată, operativă și oportună a activității de cercetare de la fața locului, stabilirea competențelor, elaborarea și verificarea ipotezelor, modul de cooperare cu specialiștii și alte organe abilitate prin lege;

metodica de cercetare – care stabilește particularitățile cercetării diferitelor situații;

tehnica de cercetare – care reprezintă totalitatea mijloacelor tehnice și metodele științifice utilizate în scopul descoperii, examinării și interpretării examinării amprentei incendiului, urmelor și altor mijloace de probă, precum și efectuarea expertizelor tehnico-stiințifice de specialitate.

Amprenta incendiului se definește ca imaginea macroscopică a

ansamblului modificările survenite la locul incendiului ca urmate a efectelor incendiului asupra spațiului incendiat și a bunurilor aflate în acesta.

Urma este orice modificare materială produsă în mediul în

care a izbucnit incendiul sau în alte locuri ce au legătură cu acesta, ca urmare a interacțiunii dintre fenomenele tehnice, naturale, infracționale sau de altă natură, mijloacele și căile de acțiune ale acestora și elementele componente ale spațiului incendiat.

Scopurile activității de cercetare a incendiilor sunt:

descoperirea împrejurărilor și cauzelor care au generat incendiile;

prevenirea în viitor a incendiilor datorate cauzelor și împrejurărilor similare sau asemănătoare celor cercetate;

sprijinirea organelor de cercetare penală în elucidarea cauzelor, în identificarea făptuitorilor și în administrarea probelor în vederea aflării adevărului, pentru luarea măsurilor ce se impun;

formularea concluziilor și învățămintelor privind activitatea de prevenire și stingere a incendiilor desfășurată și luarea măsurilor pentru perfecționarea acesteia în viitor.

Cercetarea cauzelor incendiului are rolul de a pune în evidență

nu numai sursa de aprindere (inițiere), ci și celelalte elemente componente ale cauzei care au favorizat producerea și evoluția lor, analizând și toate datele rezultate de natură subiectivă și obiectivă ale persoanelor implicate.

Incendiul trebuie analizat ca un fenomen dinamic. Investigatorul trebuie să stabilească complexul de factori care au influențat (accelerând sau inhibând) desfășurarea în timp a procesului de ardere. Precizarea poziției focarului inițial și stabilirea cauzei nu sunt posibile fără descifrarea mecanismului procesului de ardere și a fenomenelor ce îl însoțesc, fără reconstituirea căilor și a ordinii în care s-a propagat incendiul, în strânsă corelare cu acțiunea diferiților factori capabili să accelereze sau să restrângă tendința de accelerare a incendiului.

Concluziile formulate ca urmare a cercetării incendiului trebuie să se sprijine fie pe baza probelor certe prezente de investigatori fie prin eliminarea motivată tehnic și juridic a tuturor

celorlalte cauze posibile.

Activitatea de cercetare a cauzelor de incendii presupune:

cercetare la fața locului – activitatea de bază – care trebuie efectuată la un interval de timp cât mai scurt față de inițierea incendiului;

documentarea:

– studierea proiectului sau a documentației tehnice (piese

scrise sau desenate) a construcției, procesul tehnologic, instalațiilor tehnologice, sau de utilități ș.a.;

– studierea documentelor principale de organizare a apărării împotriva incendiilor: avizul și autorizația de p.s.i., scenariile de siguranță la foc, instrucțiunile de apărare împotriva incendiilor, planuri de intervenție, planul de depozitare a materialelor periculoase, permise de lucru cu foc ș.a.

– studierea documentelor tehnice, dispozițiilor generale p.s.i. a normelor și normativelor ce se aplică în obiectivul respectiv;

– studierea fișelor cu atribuțiunile salariaților din zona implicată, a activității depuse de serviciile de pompieri civili, a documentelor de control tehnic de prevenire ș.a.;

– studierea cazuistici unor evenimente similare produse în țară sau în străinătate.

efectuarea de analize și expertize de laborator, pentru determinarea unor caracteristici tehnice ale materialelor și substanțelor implicate, compararea rezultatelor cu valorile teoretice luate în considerare în estimarea riscului inițial de incendiu;

solicitarea sprijinului celorlalte organe abilitate prin lege pentru obținerea unor date și informații necesare elucidării cazului (de exemplu: declarații ale martorilor);

elaborarea impozitelor privind locul, împrejurările și cauza inițierii incendiului și verificarea tuturor incendiilor înaintea stabilirii concluziilor.

Conform articolului 18 din legea 121 din 1996 privind

organizarea și funcționarea Corpului Pompierilor Militari, brigăzile

din grupurile de pompieri militari stabilesc, împreună cu poliția și cu alte organe abilitate prin lege, cauzele producerii incendiilor și condițiile care au favorizat dezvoltarea și propagarea acestora și organizează banca de date privind incendiile. În marea majoritate a cazurilor rămân definitive cauzele incendiilor stabilite la fața locului imediat după stingerea incendiilor și consemnate, de regulă, în procesul – verbal de intervenție.

Atribuțiuni în determinarea cauzelor și împrejurărilor producerii incendiului revin poliției și parchetului, conform codului de procedură penală și legislației în vigoare, îndeosebi în cazul incendiilor intenționate ( arson) și a celor care au provocat victime sau are consecințe negative deosebite. În aceste situații, unitățile de pompieri sunt solicitate să aprofundeze cercetarea cauzelor, rezultatele și concluziile lor fiind consemnate în raport de constatare tehnico – științifică.

Secț. 2 Ce trebuie să găsească investigatorul

Situația existentă în obiectivul afectat și la locul incendiului înaintea producerii evenimentului, și anume:

date privind dispunerea în plan și structura constructivă a clădirii, încăperii, instalației tehnologice, instalațiilor utilitare (electrice, încălzire, ventilare, abur tehnologic, aer comprimat, gaze, etc.), starea și condițiile de exploatare a acestora;

tipul și parametrii de funcționare a mijloacelor tehnice de prevenire și stingere a incendiilor, starea tehnică a acestora;

măsurile și dispozitivele de preîntâmpinare a propagării incendiilor (uși, obloane, cortine rezistente la foc, dispozitive de evacuare a fumului și gazelor fierbinți, sistem de presurizare, etc.), precum și starea tehnică a acestuia;

materialele și obiectele aflate în zonă afectate înaintea

incendiului, cantitatea, distribuția, starea, modul de

ambalare și caracteristicile tehnice și de combustibilitate ale acesteia;

tipul, amplasarea și numărul stingătoarelor și mijloacele inițiale de intervenție;

procesele tehnologice sau activitățile ce se desfășoară în obiectivul afectat (schemă de flux tehnologic și caracteristice tehnice, amplasarea și starea tehnică a utilajelor, parametri de funcționare a acestora, condiții de exploatare, precizare de furnizori și cele reale) organizarea și modul de asigurare a întreținerii, și reviziilor și reparațiilor diverselor utilaje;

atribuțiile salariaților (în condiții normale de lucru și pentru înlăturarea avariilor sau defecțiunilor) și corelarea lor cu pregătirea profesională;

activitatea de apărare împotriva incendiilor desfășurată de cadrul tehnic cu atribuțiuni de îndrumare, control și constatarea încălcării legilor în domeniul prevenirii și stingerii incendiilor, serviciul de pompieri civil, salariați;

faza de activitate în care se află obiectivul, secția, încăperea, instalația, utilajul (în timpul programului de lucru, în afara lui, funcționarea normală, probe tehnologice, revizii, reparații, repunerea în funcțiune, etc.);

eficiențe și abateri manifestate anterior față de parametrii de funcționare stabilită, cunoscute sau sesizate, dar neaduse la cunoștința factorilor tehnici de decizie, observații în legătură cu instalațiile, utilaje, agregatele tehnologice și de utilități (scântei, pâlpâiri, miros, variații de tensiune, scurtcircuit, etc.);

activități sau operațiuni diferite de cele specifice proceselor tehnologice sau de funcționare normală executată înaintea incendiului în zona în care se presupune declanșarea incendiului sau vecinătatea acestuia.

Pentru culegerea datelor necesare cunoașterii situației

dinaintea incendiului este necesară procurarea și studierea documentației tehnice (piese scrise și desenate) privind alcătuirea construcției, instalațiilor tehnologice și de alte utilități, regulamentele tehnologice și de funcționare, de exploatare, întreținere și revizie a instalațiilor, de organizare a muncii, registre de urmărire a parametrilor tehnologici, procese-verbale de predare – primire a instalațiilor etc.

Situația în care a fost observat incendiul:

– data, ora și modul în care s-a făcut alarmarea serviciului de

pompieri civili, alertarea pompierilor militari, anunțarea conducerii obiectivului;

– aspecte reținute de martori (ora observării, împrejurări, manifestarea incendiului percepută optic, acustic, persoane străine observate la locul incendiului etc.);

Pentru culegerea datelor necesare se vor utiliza documentele existente la serviciul de pompieri civili, conducerea agentului economic, unitatea de pompieri militari. De asemenea, se vor audia toți martorii oculari și alte persoane care dețin date privind situația din obiectivul afectat de incendiu, stabilindu-se, încă de la început, cercul persoanelor ce pot da informațiile necesare. Audierea se va face cu o abordare neagresivă, informală, cordială, pe bază de interviu.

Martorii pot fi obișnuiți (trecători, vecini ș.a.) sau antrenați (pompieri, polițiști, specialiști tehnici). Dacă declarația este luată prea devreme pot apare erori datorită implicării emoționale (pierderea proprietății, socul evenimentului ș.a.). După o perioadă de timp erorile pot apare datorită raționalizării impresiilor, încercării de a acoperi un posibil vinovat sau sindromul eroului. În unele cazuri, martorii pot corobora în timp diferite detalii, aparent dispersate, nemenționate în declarațiile inițiale.

Evoluția în timp și spațiu a incendiului:

modul de manifestare (intensitatea și durata arderii);

fenomene însoțitoare (răbufneli sau explozii, zgomote ș.a.);

proporțiile atinse în diferite faze;

focare principale de ardere;

viteza de propagare;

aspecte reținute de martori;

timpii de siguranță la foc și operativi de intervenție care prezintă interes.

Situația meteorologică:

înaintea declanșării incendiului;

pe timpul manifestării incendiului;

Datele se vor obține pe bază de interviu, după exemplul

de mai jos, de la stația meteo cea mai apropiată:

A fost furtună înaintea incendiului ?

Au fost descărcări electrice în atmosferă?

A fost inundație?

A fost cald (frig) neobișnuit?

A fost o zi umedă?

A fost zăpadă mare?

Era întuneric?

Desfășurarea intervenției de stingere a incendiului:

acțiunea salariaților la locul de muncă;

acțiunea sistemelor și instalațiilor de semnalizare, alarmare și alertare în caz de incendiu și a sistemelor, instalațiilor și dispozitivelor de limitare și stingere a incendiilor (ora la care au acționat, sectorul de declanșare, dacă au funcționat la întreaga capacitate, deficiențele în funcționare, efectul acțiunii lor asupra desfășurării procesului de ardere). Cunoașterea acestor date poate furniza indicii valoroase asupra locului inițierii incendiului (unde va trebui căutat focarul) durata acestuia și modului de evoluție (rapid sau lent). Este necesară verificarea corectitudinii alegerii montorii și întreținerii acestora.

acțiunea serviciului de pompieri civili (după caz, cooperarea cu alte servicii);

acțiunea pompierilor militari.

Se vor preciza durata, dispozitivul și operațiile întreprinse,

mijloacele utilizate, salvări de persoane și bunuri, factori care au facilitat sau limitat acțiunea de intervenție, accidente și victime.

f) Situația obiectivului după lichidarea incendiului și efectelor acestuia asupra construcției, instalațiilor, materialelor și persoanelor:

se fac observații pentru stabilirea “amprentei incendiului”, precizându-se zonele afectate de incendiu, efectul fumului, gazelor fierbinți, gazelor corosive etc., poziția bunurilor și proporției în care au ars sau au fost deformate, acțiunea și efectele solicitărilor termice asupra construcției instalațiilor și materialelor;

se stabilesc urmele (care vor fi analizate pe loc sau ulterior);

Principalele urme ale incendiilor se pot clasifica astfel:

urme de cenușă și fum, rezultate prin arderea, topirea sau descompunerea materialelor și substanțelor combustibile sau nerezistente la temperaturile produse pe timpul incendiului ( textile, mase plastice, cauciuc, lemn, sticlă, etc.);

urme de lichide, vapori și gaze combustibile (produse petroliere, lacuri, vopsele, solvenți, gaz metan, gaz lichefiat tip aragaz, etc.);

urme create de explozibili provenite de la:

substanțe explozive: focarul (craterul), schije, ruperi, arsuri, fumizare, efecte distructive, urme, efecte sonore;

amestecuri explozive;

succesiunea exploziilor, fumizate, scurgeri de produse combustibile, tipuri de instalații, efecte distructive;

explozii fizice: crăpături, rupturi datorate fisurilor, defectelor de fabricație, coroziunilor intensive, solicitărilor mecanice îndelungate, forțarea aparatelor de măsură și control datorită suprapresiunilor sau vibrațiilor; schije, deteliorarea vecinătăților, distrugeri provocate de

recipientul explodat, etc.;

microunde create de incendii și explozii:

particule de sticlă, vopsea, coloranți, lacuri, pulberi combustibile;

resturi de lichide combustibile, lubrifianți, mase plastice, gudroane, etc.;

resturi de materiale combustibile arse;

urme de produse chimice incendiate toxice și radioactive;

urme ale instrumentelor, dispozitivelor și ale altor obiecte (chei, leviere, clești, răngi, ciocane, sfredeli, șurubelnițe, brocuri de sudură, șpan, pilitură, diagrame ale aparaturii de măsură și control);

urme ale omului:

urme cu forme ale mâinilor picioarelor, vocii, scrisului, maniere de a executa diferite operațiuni;

urme biologice: de sânge, salivă, păr, osteologice, miros, țesuturi moi, arsuri;

urme de încălțăminte, îmbrăcăminte, și ale altor obiecte folosite de om;

urme ale vegetalelor (resturi carbonizate, așchii, semințe, plante uleioase, etc.);

urme ale animalelor (lăsate de picioare și coarne, sânge, păr, puf, lână, pene, etc);

urme ale mijloacelor de transport (anvelope, roți, potcoave, scurgeri de carburanți și lubrifianți, etc.);

se precizează efectele asupra persoanelor;

se precizează poziția focarului de inițiere și vecinătatea cu urme de materiale combustibile, instalații, utilaje.

Fixarea datelor de mai sus se face conform Codului de

procedură penală prin:

Descriere în procesul – verbal de constatare la fața locului, raportul de constatare tehnico – științifică raportul de constatare medico – legală;

Mijloacele tehnice: fotografie judiciară, schițe, desen, film judiciar, fonograme și video – fonograme judiciare.

În conformitate cu Legea nr. 121 /1996 și cu Regulamentul

activității de prevenire a incendiilor și intervenție a pompierilor militari date și informații privind cauzele incendiilor se consemnează în procese – verbale de intervenție, rapoarte (de evaluare a intervenției, operative, de intervenție), registrul acțiunilor de intervenție și se stochează în banca de date.

Ridicarea urmelor sau a imaginilor acestora se face prin procedee și tehnici criminalistice specifice:

ridicarea obiectului care poartă sau conține urme (sticle, bidoane, batiste, pungi de plastic, cutii conserve, etc.);

ridicarea crustrelor, depunerilor, petelor, pulberilor, etc., folosind solubilizarea în apă sau alcool, seringa, pipeta, aspiratorul, spatula, lopățica, penseta, magnetul, etc.;

ridicarea prin fotografiere, filmare, mulaj, desen.

Urmele sau purtătorii de urme se vor ambala separat, se vor

marca, eticheta și sigila.

Secț.3 Cercetarea incendiilor la fața locului

Una din activitățile de bază, efectuate de către investigatori este cercetarea la fața locului, care execută corespunzător, permite formularea și verificarea impozitelor și stabilirea unei concluzii corecte privind cauza incendiului. Executarea cu întârziere superficial sau defectuos a acestei activități acordarea unei importanțe exagerate declarațiilor martorilor sau a unor piese din dosarul cauzei pot duce la rezultate eronate cu implicații grave.

Cercetarea la fața locului reprezintă examinarea ansamblului de urme, obiecte și materiale prezente în zona incendiată, în interacțiunea lor, atât între ele cât și cu spațiul și mediul înconjurător. Locul incendiului se definește atât prin zona focarului, cât și prin toate zonele de propagare a incendiului (spații afectate de

solicitări termice, fum sau gaze, căi de acces spre zona focarului locurile de unde au putut fi observate anumite faze ale incendiului).

Cercetarea la fața locului impune anumite reguli tactice generale și specifice.

3.1 Reguli tactice generale

Delimitarea anticipată, în timp, a duratei cercetării

incendiului la fața locului (se impune însă operativitate maximă pentru a permite reluarea activității în obiectivul incendiat și evitarea în acest fel a unor cauze suplimentare).

Efectuarea cercetării complete și minuțioase la fața

locului, independent de orice ipoteză preconcepută sau de alte anticipări.

Executarea organizată a sarcinilor.

Utilizarea metodelor, procedeelor, aparaturii și

tehnicii adecvate în raport de natura și particularitățile locului faptelor.

Consemnarea, în cursul cercetării a tuturor constatării,

datelor, informațiilor și elementelor în legătură cu cauza.

Observarea comportamentului potențialilor făptuitori

prezenți la fapta locului.

3.2 Reguli tactice și activități specifice

Deplasarea în cel mai scurt timp la fața locului.

Organizarea acordării primului ajutor pentru salvarea

vieților omenești periclitate și a victimelor.

Luarea măsurilor pentru prevenirea și înlăturarea

eventualelor pericole iminente (propagarea incendiului și alte la alte construcții și instalații, alte explozii, prăbușiri, etc.), precum și pentru prevenirea sustragerilor.

Aflarea, notarea și fixarea pe timpul stingerii

incendiului și a cercetării acesteia a datelor referitoare la:

locul izbucnirii incendiului sau a producerii exploziei

(focarul sau craterul inițial);

materialele și substanțele care au ars ( natură, cantități, amplasare, proprietăți);

Caracteristicile incendiului sunt: modul de dezvoltare (rapid, lent, cu limbi de flăcări, vâlvătaie), culoarea flăcărilor și fumul, mirosul, numărul și locul arderilor intense( focarelor), suprafața incendiată și altele;

Cine, când și cum a observat și anunțat incendiul;

Cine, când, cum au acționat inițial asupra incendiului;

Poziția obiectelor, materialelor și substanțelor aflate în zona incendiată și eventualele modificări survenite pe timpul stingerii incendiului;

Condițiile atmosferice (vânt, temperatură, precipitații).

Începerea imediată a cercetării cauzelor și împrejurărilor în care s-a produs incendiul sau explozia, în care scop se asigură:

cunoașterea specificului obiectivului, a procesului tehnologic, a fazei în care se afla obiectivul incendiat, (în exploatare, în probe tehnologice, în reparații, în timpul sau în afara programului de lucru etc.);

stabilirea, de la început, a întregului pachet de ipoteze și versiuni referitoare la cauzele și împrejurările posibile să genereze incendiul sau explozia;

identificarea persoanelor care pot da relații despre eveniment, intervievarea lor într –o atmosferă de bunăvoință, și notarea datelor și informațiilor furnizate de aceștia;

descrierea fixarea și păstrarea neschimbată (pe cât posibil) a urmelor și corpurilor delicte, ridicarea și examinarea acestora de către organele împuternicite prin lege;

protejarea, consemnarea și examinarea elementelor care pot furniza date și informații despre eveniment (stații de comandă, diagrame, aparatură de măsură și

control, registre, permisul de lucru cu foc, planuri de apărare împotriva incendiului, regulamente sau instrucțiuni de fabricație etc.). Sigilarea și ridicarea acestor elemente se dispune de către organele de cercetare penală;

Cercetarea evenimentului ca fenomen, situații și mișcări succesive în timp, în strânsă interacțiune, renunțând la idei preconcepute, empirism sau intuiție; verificarea, corectarea, epurarea și clasificarea tuturor impozitelor și versiunilor pe baza informațiilor și datelor culese, până se ajunge la stabilirea univocă a adevărului.

3.3 Activități desfășurate de investigator

Activități desfășurate în timpul intervenției (desfășurate în

paralel cu luarea măsurilor tactic operative necesare pentru organizarea stingerii, dacă investigatorul face parte din subunitatea de intervenție sau grupa operativă a unității de pompieri). Se vor stabili și nota date despre:

dimensiunea incendiului (suprafața incendiată, extindere la vecinătăți, propagarea fumului și gazelor de ardere la distanță prin tubulatură, canale, ș.a.;

existența mai multor focare distincte, a unor zone cu ardere mai intensă alternând cu zone cu ardere mai lentă (ulterior se vor analiza posibilitățile de apariție a acestor fenomene ca urmare a distribuției materialelor și a condițiilor de tiraj din zonele respective);

prăbușirea unor elemente de construcții, cedarea unor elemente de compartimentare;

înălțimea și culoarea flăcărilor;

culoarea și mirosul fumului;

existența unor uși sau ferestre deschise, sparte sau a unor goluri tehnologice care să favorizeze un aflux suplimentar de aer necesar arderii;

dacă instalațiile tehnologice și utilitare (electrice, ventilație, încălzire) sunt în funcție sau nu;

intrarea în funcțiune a instalațiilor automate de stingere sau de evacuare a filmului;

direcția și intensitatea vântului, alte fenomene meteo: ploaie, ceață (informațiile vor fi ulterior completate cu date exacte furnizate de stația meteo cea mai apropiată);

efecte negative ale incendiului asupra utilizatorilor.

Este util ca aceste date să fie înregistrate pe reportofon,

precum și prin filmare.

b)Activități desfășurate după lichidarea incendiilor. Într-o primă fază (numită și faza statică) se procedează la constatarea și fixarea stărilor de fapt existente în spațiul cercetat fără să se atingă sau să se modifice poziția urmelor și obiectelor purtătoare de urme. Se recomandă efectuarea următoarelor activități;

observarea mai întâi din exterior a locului incendiului, pentru perspectiva de ansamblu și pentru identificarea efectelor produse asupra construcției și vecinătăților. În acest scop, investigatorul se va deplasa de-a lungul perimetrului exterior a locului incendiului, notând:

limitele exterioare ale propagării incendiului, efectele asupra vecinătăților;

eventualele posibilități de inițiere a incendiului de la surse de aprindere din exterior (direct sau cu propagare ulterioară): urme de focuri în aer liber (vegetație carbonizată, gunoaie arse, ș.a.), prezența unor linii electrice aeriene cu conductoare rupte (ce pot provoca scurtcircuite sau supraîncălziri ale conductoarelor), posibilitatea aruncării unor resturi de țigări și chibrite nestinse, executarea unor lucrări de sudură sau tăiere în imediata vecinătate a obiectivului;

eventuale urme ale pătrunderii în spațiul examinat a unor persoane străine, care ar fi putut iniția aprinderea (vagabonzi, copii):

pătrunderea în interior și parcurgerea întregului spațiu afectat pentru formarea imaginii de ansamblu asupra sensului de propagare a incendiului, pe baza identificării zonelor cu urme de terodegradare mai intensă. Se poate proceda la sectorizarea locului incendiului și examinarea în amănunțime a fiecărui sector de cercetare, pornind, de regulă, de la periferie la focar. Se notează urmele, materialele și obiectele prezente în spațiul respectiv. Este util a se executa fotografii și filmări panoramice, recomandabil cu marcarea eventualelor probe cu plăcuțe numerotate precum și schițe, ș.a.

Regulile de procedură penală interzic atingerea sau deplasarea

urmelor sau obiectelor, care pot constitui probe, de către alte persoane înaintea persoanelor abilitate de lege, în caz contrar fiind pierdut caracterul probatoriu.

Prezența și semnificația urmelor găsite la fața locului trebuie permanent coroborate cu alte informații obținute pentru a evita ipotezele greșite.

O atenție deosebită trebuie acordată conservării situației existente în timpul incendiilor la tablourile electrice care alimentau consumatori din zona incendiată, tablourile de comandă ale instalațiilor utilitare (ventilație, climatizare) a.m.c. – uri, tablourile de comandă ale instalațiilor tehnologice.

analizarea amprentei incendiului; se determină:

intensitatea arderii în diferite zone, pe baza efectelor asupra materialelor existente, în funcție de natura lor (topiri, deformări – cum s-a arătat în cap.2);

utilajele și instalațiile din zona afectată de incendiu sau, în cazul incintelor rezidențial;

aparatele capabile să inițieze aprinderea materialelor combustibile din jur (reșouri, fiare de călcat, ș.a.), notându-se poziția în care au fost găsite cordoanele de alimentare și ștecherele;

urme de mirosuri neobișnuite;

urme de scurgeri de lichide combustibile;

corpuri sau obiecte care prezintă urme de degradări termice normele, direcția acestor degradări.

*

* *

După ridicarea probelor de către organele abilitate prin lege se trece la căutarea unor noi indicii prin deplasarea obiectelor sau aparatelor și prin înlăturarea molozului și a resturilor de materiale carbonizate, prin decopertări succesive până la atingerea pardoselii. Această fază ( numită fază dinamică) nu trebuie subestimată sau neglijată, putând oferii deseori date suplimentare importante. Se recomandă examinarea:

instalațiilor tehnologice și utilitare, precum și a aparatelor, pentru a stabili dacă se aflau în funcțiune sau nu în momentul inițierii incendiului (stabilirea poziției – pornit – oprit – a butoanelor de pornire, întrerupătoarelor, comutatoarelor, poziția cordoanelor de alimentare și stecherelor), precum și starea lor tehnică (urme ce evidențiază eventualele defecțiuni – fisuri, urme de frecări, topiri ale izolației conductorilor electrici, suprasolicitări termice – se observă dacă sunt din interior sau exterior – deteliorări ale stratului de vopsea ca urmare a unor șocuri mecanice, ș.a.);

elementele de protecție ale instalațiilor (siguranțe

fuzibile sau automate relele de protecție ș.a.);

urmelor de topituri, deformări (oțel, materiale plastice);

urmelor de lichide combustibile pe pardoseală;

urmelor și depunerilor de funingine grasă (formate, de regulă, deasupra locului de ardere a unui lichid combustibil);

instalațiilor de încălzire și poziția materialelor combustibile (a resturilor acestora) față de ele ( direcția părților cu carbonizare mai intensă; se verifică dacă sobele erau în funcțiune, gradul de umplere cu combustibil, tipul combustibilului utilizat ș.a.)

etanșeității canalelor de fum ale coșurilor prin controlul vizual al zidăriei, evidențiind urmele de carbonizare mai intensă corelate cu prezența în apropiere a unor materiale combustibile.

Totodată se caută identificarea unor goluri neprotejate în

pereți sau planșee, care ar fi putut favoriza propagarea incendiului, prin corpuri incandescente, gaze fierbinți și altele.

3.4 Stabilirea poziției focarului și a cauzelor incendiului

Pentru determinarea cauzei care a generat incendiul și a împrejurărilor în care s-a produs inițierea arderii, investigatorul trebuie să stabilească, locul în care s-a declanșat primul proces de ardere (focul inițial) și concomitent să găsească în zona respectivă indiciile cu privire la primul material aprins, sursa care a produs inițierea și circumstanțele care au permis producerea evenimentului.

Precizarea poziției focarului inițial trebuie realizată prin interpretarea judicioasă a amprentei incendiului, coroborată cu acțiunea factorilor care influențează desfășurarea procesului de combustie și propagarea arderii în situația specifică a cazului în speță, modul cum incendiul a evoluat în timp și în spațiu, direcțiile și căile prin care s-a propagat succesiv până a cuprins întreaga suprafață afectată, astfel încât, parcurgând în sens invers traseele respective, să se localizeze zona unde s-au declanșat procesele de ardere. În general, focarul inițial prezintă, urmele unei solicitări termice mai puternice decât spațiile învecinate.

Diferitele variante de dezvoltare spațială a incendiului cu modificarea corespunzătoare a amprentelor sale au fost arătate în cap.2. Așa cum s-a arătat, punctele joase de ardere constituie posibile focare de inițiere a incendiului și trebuie depistate și analizate ca atare.

În aceste sens, se desfășoară următoarele activități:

se analizează fiecare punct jos de ardere sub aspectul modului de transmitere a arderii de la acesta, prin stabilirea direcției predominante a arderii și a suprafețelor de ardere ce puteau fi aprinse din acest punct, pentru a forma un incendiu mic;

după analizarea tuturor punctelor joase de ardere, se studiază amprenta generală a incendiului, pentru a se realiza modelul după care se consideră că incendiul a evoluat ulterior; se ia în considerare și acțiunea unor factori exteriori (direcția vântului, sensul curenților de aer formați în clădire, efectul de coș) pentru determinarea efectului ce-l puteau transmite asupra dezvoltării incendiului;

concluziile rezultate din studierea fiecărui punct de ardere sunt evaluate în corelație cu amprenta generală și cu modul de evoluție a incendiului în faza dezvoltată. În general, numai unul din aceste puncte corespunde, în contextul dat, ca loc de origine a incendiului;

se caută cauzele care ar fi putut produce inițierea incendiului, în toate punctele joase de ardere ce ar putea constitui, în situația dată, loc probabil de origine a acestuia; dacă nici unul dintre punctele joase de ardere nu ar fi putut – conform analizei întreprinse –

să constituie locul de origine a incendiului, investigatorul trebuie să studieze și alte posibilități de inițiere a arderii, în puncte situate la alte niveluri ale spațiului cercetat.

Nu se exclude cerința de a se efectua investigarea atentă, în punctele respective, a unor posibile urme sau indicii:

la cercetarea punctelor joase de ardere trebuie avute în vedere și posibilitățile ca procesele de combustie să fi apărut ca urmare a unor fenomene ce au avut loc la partea superioară a spațiului, ca de exemplu:

prăbușirea unor elemente de construcții sau a altor materiale aprinse;

scurgerea pe sol a unui lichid combustibil ieșit printr-o neetanșeitate a unei conducte, rezervor etc., care s-a aprins în contact cu o sursă de inițiere.

În numeroase cazuri punctele joase de ardere sunt situate la

nivelul pardoselii, apărând sub forma carbonizării profunde. Pentru o analiză corectă a modului de formare a carbonizării, trebuie avute în vedere următoarele:

materialele solide care cad arzând la sol, precum și corpurile metalice incandescente, supraîncălzite sau alte obiecte cu emisie calorică importantă, în contact direct sau la mică distanță de pardoseala combustibilă, pot iniția arderea pe fața superioară a acesteia și produce carbonizarea ei în profunzime. Este evident că prezența obiectelor metalice sau topiturilor care au provocat arderea pardoselii permite precizarea originii carbonizării;

lichidele combustibile ce ard pe pardoseală nu pot provoca, de regulă aprinderea acesteia pe fața sa superioară, deoarece radiația calorică a flăcărilor are numai efecte foarte reduse;

pardoseala combustibilă poate fi aprinsă numai dacă lichidul combustibil pătrunde sub nivelul ei, prin găuri, interstiții sau alte neetanșeități, arzând dedesupt.

Astfel, acțiunea flăcărilor provoacă aprinderea feței inferioare

a pardoselii, carbonizarea sa de jos în sus, fiind posibilă străpungerea acesteia și trecerea arderii pe fața superioară.

Secț.4 Metode și procedee folosite în cercetarea incendiilor

Pentru examinarea situației la fața locului, pentru precizarea provenienței urmelor, a caracteristicilor și transformărilor suferite de acestea, precum și pentru reconstituirea situației inițiale sau a fenomenelor ce s-au produs în timpul incendiului se pot utiliza diverse metode, procedee, expertize și mijloace tehnice care se pot grupa astfel:

Metode logice generale:

analiza – dezmembrarea și desfacerea pe plan mental a întregului în părțile și laturile sale componente;

sinteza – reconstituirea mentală a întregului, prin asamblarea elementelor și laturilor sale constructive;

inducția – determinarea proprietăților și aspectelor unor colectivități (mulțimi) mai mari de obiecte, fenomene și procese pornind de la colectivități mai restrânse (submulțimi), adică inferența de la particular spre general;

deducția – determinarea caracteristicilor și proprietăților unor indivizi (elemente) sau colectivități mai restrânse de indivizi (submulțimi) pornind de la proprietățile și caracteristicile unor colectivități mai cuprinzătoare (mulțimi) ale acestora, adică inferența de la general la particular și individual;

comparația – studierea caracteristicilor și proprietăților a două sau mai multe elemente (fenomene) și stabilirea celor identice asemănătoare și deosebite;

presupunerea și excluderea – stabilirea (din faza inițială) a întregului pachet de ipoteze versiuni precum și eliminarea succesivă (pe parcursul cercetării) a celor care nu pot fi fundamentate (logic, tehnic și științific) ca posibile în situația reală dată.

b)Metode, procedee și mijloace operative de specialitate:

utilizarea instrumentelor de măsură (ruletă, riglă, balanță, cronometru, termometru, etc.) și optice de mărit (lupe, microscoape etc.);

folosirea aparatelor de iluminat, fotografiat, filmat și de protecție, precum și a celor de înregistrat (magnetofon, casetofon, reportofon, etc.);

studierea concluziilor rezultate în urma utilizării în activitatea de prevenire și stingere a incendiilor a unor metode și tehnicii specifice de cercetare (prelucrare statistico-matematică a datelor despre incendii, cartografierea acestora sau a altor parametri privind riscul de incendiu).

c)Metode și procedee tehnico-științifice de specialitate:

determinarea caracteristicilor de combustibilitate a materialelor și substanțelor (temperatură de aprindere, temperatură de inflamabilitate, temperatură de aprindere spontană, putere calorifică, indice de oxigen, viteză de ardere, viteză de propagare a flăcărilor, limită de rezistență la foc, limită de explozie, opacitatea fumului, energie minimă de aprindere etc.);

determinarea, prin calcul a bilanțului energetic al materialelor și substanțelor combustibile;

confruntarea duratei incendiului și a temperaturii rezultate cu durata convențională și cu temperatura produsă;

identificarea în cenușă, zgură, topituri sau materiale prelevate a prezenței unor substanțe (inițiatori sau acceleratori ai reacției de ardere) sau a unor componenți din structura lor;

determinarea modificărilor din structura metalelor și altor materiale în urma solicitărilor termice și a fenomenelor fizico-chimice la care au fost supuse în timpul incendiului;

analiza și compararea suprafețelor și contururilor obiectelor;

stabilirea compoziției chimice și precizarea unor substanțe combustibile;

evaluarea gradului de acțiune al efectelor negative ale incendiului asupra persoanelor din zona focarului sau asupra altor utilizatori;

reconstituirea la scară reală sau redusă în obiectivul în cauză, în obiective similare, în poligon sau în laborator, a aspectelor privind situația anterioară incendiului, sau a posibilităților ca unele reacții, fenomene, activități să se fi desfășurat conform declarațiilor martorilor sau ipotezelor investigatorului;

experimentări pentru determinarea modului în care ard unele materiale și a fenomenelor ce însoțesc procesul de combustie;

realizarea de capcane criminalistice – pentru identificarea făptuitorului prin utilizarea substanțelor chimice, izotopi radioactivi, dispozitive electronice, fotografiere etc.;

expertize criminalistice (dactiloscopia, traseologică, grafică etc.);

expertize psihiatrico-legale (în cazuri posibile de piromanie, alcoolism etc.).

Secț.5 Raportul de constatare tehnico-științifică a cauzei incendiului

Documentul întocmit în urma cercetării de către investigator sau comisie poate avea diferite forme, în funcție de scopurile urmărite. Pentru pompieri se recomandă următoarea structură:

componența comisiei de cercetare;

locul (obiectiv, secție, atelier, depozit, magazin, ș.a.) izbucnirii incendiului;

datele și orele inițierii, localizării și lichidării incendiului;

cine, când și cum a observat și anunțat incendiul;

desfășurarea intervenției, forțele, mijloacele și procedeele utilizate pentru stingerea incendiului;

caracteristicile constructive ale obiectivului incendiat și cele funcționale ale procesului tehnologic;

dotarea existentă cu mijloace tehnice destinate apărării împotriva incendiilor;

condiții atmosferice (vânt, temperatură, precipitații, trăsnete);

caracteristicile incendiului (modul de manifestare, direcții și viteza de propagare, suprafața incendiată ș.a.);

prezentarea cauzelor de incendiu analizate și motivul eliminării lor;

concluzia bine fundamentată și prezentată detaliat privind cauza de incendiu cu cea mai mare probabilitate.

După caz, pot fi menționate pierderile materiale provocate de

incendiu (natura, cantitatea, valoarea, amplasarea materialelor arse sau deteriorate), alte consecințe asupra desfășurării activității (durata întreruperii, efecte economice, tehnologice) propuneri de măsuri tehnice și organizatorice pentru prevenirea în viitor a unor incendii similare.

Cap. VI URMELE DE INCENDIU

A. Noțiuni generale. Incendiul este un fenomen fizico – chimic prin care se produce arderea uneia sau mai multor substanțe combustibile în prezența oxigenului din aer. De obicei, se propagă prin intermediul flăcărilor și produce fum de variate culori, în funcție de natura substanțelor aflate în procesul arderii, de gradul de umiditate, precum și de mediul ambiant.

Totdeauna în procesul incendiului se creează urme utile cercetării criminalistice în general, în funcție de cauza provocatoare, de natura substanțelor sau obiectelor arse, urmele de la locul incendiului se prezintă sub variate forme și aspecte. De obicei, ele constau din felurite obiecte ori substanțe parțial distruse, diferite reziduuri ale arderii. De reținut că aceste urme nu rămân în starea lor inițială de formare, ci parțial sunt distruse prin activitatea desfășurată pentru stingerea focului, aflându-se astfel împreună și cu urmele create în acest proces de activitate. Din aceste cauze ele singure, foarte rar, conduc la identificări criminalistice, fiind mult mai utile la stabilirea cauzelor declanșării incendiilor, procesul în care s-au desfășurat, precum și la determinarea substanțelor ori obiectelor din care anume provin.

În criminalistică incendiile sunt clasificate după cauzele care le determină și nu în funcție de substanțele sau obiectele supuse arderii, deoarece și urmele create în atare proces au trăsături mai apropiate de cauzele incendiilor decât de natura substanțelor ori obiectelor respective. Astfel, după cauzele care le determină, incendiile sunt: naturale, accidentale și cele produse intenționat de oameni.

B. Incendiile naturale. Sunt rezultate din descărcările electricității atmosferice, provocate de razele solare și autoaprinderile.

I. Electricitatea atmosferică constă din multe fenomene electrice, dintre care în criminalistică interesează trăsnetul, prin care uneori cad victime omenești, producându– se și însemnate pagube materiale, cu urmele specifice. El adesea este confundat cu fulgerul.

Fulgerul, ca fenomen atmosferic este o descărcare electrică luminoasă ce se produce între doi nori sau în interiorul unui singur nor.

Trăsnetul, însă, este o descărcare electrică, însoțită de o lumină vie și de un zgomot puternic, care are loc între nori și pământ. Durata sa de producere este foarte scurtă, între 50 și 1000/sec., având de obicei, o lungime de câteva sute de metri și 2 –3 kilometri și temperatura în canalul descărcării se ridică până la 10000 C. S-a constatat că tensiunea trăsnetului liniar atinge chiar 1000 de milioane de W, iar intensitatea sa intre 30000 A și chiar 150000 A.

În general, trăsnetul lovește clădirile înalte, rețelele electrice, construcțiile de metal, apa râurilor și a lacurilor, arborii înalți și izolați, cu trunchiuri drepte, mai ales plopul, stejarul, salcia, părul, arborii de esență rășinoasă, și mai rar, teiul, mărul, nucul . Mai favorizează lovirea trăsnetului umiditatea, înălțimea și forma obiectelor (cum sunt cele plate sau rotunde), precum și mișcarea și aglomerările de oameni sau animale.

Datorită temperaturii foarte ridicate și forței mecanice cu care acționează, urmele create de trăsnet putem spune că sunt specifice. Sub acțiunea sa, obiectele de fier se magnetizează, unele metale se topesc, se volatilizează, depunându-se sub formă de picături pe obiectele din jur, substanțele și obiectele inflamabile se aprind, solul nisipos se topește, stâncile devin lucioase și adesea se fisurează, copacii se rup în așchii, uneori chiar se aprind, pereții clădirilor crapă, se dărâmă cărămizile și țiglele de pe acoperiș se acoperă, cu o pojghiță lucioasă. Pe corpul și pe hainele victimelor omenești, trăsnetul creează, de asemenea, urme care se deosebesc cu ușurință de arsurile produse prin arderi de altă natură. Pe haine, trăsnetul produce găuri, rupturi sau arsuri, hainele din material plastic și obiectele de metal din buzunare se topesc ori se magnetizează, iar aurul poate ajunge până la volatilizare. Pe piele se creează orificii mici cu borduri carbonizate, sau alte ori, eriteme arborescente, adesea cu excoriații sub formă de ferigă, ce poartă și denumirea “Figură de trăsnet”.

II. Razele solare foarte rar se întâmplă, să provoace incendii, doar în situații când sunt concentrate prin intermediul unor obiecte într-un singur focar fixat pe substanțe sau obiecte inflamabile. Obiectele cu capacitate de concentrare a razelor solare într-un singur punct pot fi deosebit de variate ca destinație, formă sau mărime. Esențial este ca ele să fie transparente, cu rol de lentile convergente (ca cioburi de sticlă, vase de sticla pline cu apă, ochelari sau alte lentile)sau cu proprietăți de oglinzi concave.

Urmele incendiilor cauzate de razele solare sunt determinate în bună măsură de natura substanțelor sau obiectelor distruse prin ardere și de circumstanțele de loc și de timp în care sau declanșat și desfășurat arderile. În mod obișnuit, la locul incendiilor astfel cauzate pot fi descoperite urme sub forme de funingine, sedimentate pe obiectele din imediata apropiere, de cenușă rezultată din ardere, sub formă de pulbere ori de pastă datorită amestecului de substanțe lichide, așezată pe sol, dușumele, pe anumite obiecte din locul incendiat. De asemenea, urmele se mai pot prezenta sub formă de obiecte parțial arse, rupte, resturi de obiecte, ori ca piese desprinse din diferite mașini, angrenate în procesul arderii.

Prin intermediul acestor urme se pot stabili cauzele declanșării incendiului, natura substanțelor și obiectelor distruse în procesul arderii.

Prin intermediul acestor urme se pot stabilii cauzele declanșării incendiului, natura substanțelor și a obiectelor distruse in procesul arderii, iar uneori si focarul incendiului. In coroborare cu date de altă natură se apreciază dacă incendiul a fost cauzat anume de razele solare ori de activitatea nemijlocită a oamenilor.

III. Autoaprinderile sunt determinate de cauze care își au originea în însăși natura materialului respectiv. Ele pot să apară datorită unor procese chimice de descompunere a substanței și de fixare excesivă a oxigenului din aer. Așa se întâmplă în cazul depozitelor de cărbune, bumbac, făină de grâu, când nu au aerisire corespunzătoare. De asemenea, unele uleiuri vegetale ajung să se aprindă din cauza transformării, la suprafață, în rășini inflamabile, prin absorbția oxigenului din aer.

Alte substanțe se autoaprind în procesul de fermentație. Asemenea autoaprinderi se produc la locurile de păstrare a fânului și a altor substanțe care, depozitate în cantitate mare și în stare umedă, dezvoltă un proces accelerat de fermentație, și de fixare de către fauna bacteriană a oxigenului. Astfel se ajunge la temperaturi ce transformă o parte din substanță în cărbune, care la primul contact cu aerul proaspăt se autoaprinde.

Totodată nu trebuie uitat că sunt unele substanțe ce se autoaprind în contact cu aerul, cum este pulberea de aluminiu de zinc ori de magneziu, fosforul alb sau altele se aprind din cauza descompunerilor spontane, cum sunt de pildă îngrășămintele mixte din agricultură, în amestec de superfosfat cu gunoi de grajd.

În asemenea cazuri trebuie avut în vedere că focarul se găsește în interiorul materialului depozitat și că autoaprinderile au loc când există o cantitate mare de material (cel puțin o mie de kilograme), iar declanșarea incendiului se produce cam la trei – patru săptămâni, numai în situații deosebite după zece zile.

C. Incendiile accidentale sunt determinate nemijlocit de foarte variate cauze, astfel că enumerarea lor ar fi imposibilă și, de altfel, lipsită de importanță practică. Totuși ținând seama de frecvența lor întâlnită în practica cercetării criminalistice, ar putea fi amintite: mucurile de țigarete arzând sau chibriturile aprinse și aruncate neglijent în zone cu substanțe inflamabile, lămpile ori sobele cu petrol sau gaze manipulate greșit; unele rețele sau aparate electrice defecte ori suprasolicitate un timp mai îndelungat, sobele de încălzit sau radiatoarele electrice utilizate fără măsuri de prevenire a incendiilor, vaporii de benzină ori de neofalină degajați prin spălarea materialelor textile, fără a se asigura o aerisire corespunzătoare și în prezența focului, scânteile produse prin lovire ori frecare a două corpuri într-un mediu inflamabil etc.

Urmele formate în procesul incendiului, în general, constau din funingine, cenușă, obiecte din lemn sau materiale plastice semiarse sau rupte, pereții încăperilor crăpați sau chiar dărâmați, obiectele din sticlă sparte, uneori sticla din ele sub formă de masă topită. Funinginea în cantitate mai mare, este sedimentată pe tavane, pe pereți și pe diferite obiecte suspendate. Cenușa și obiectele semiarse sau rupte sunt pe sol, sub dărâmături, în amestec cu tencuiala căzută de pe pereți și cu alte urme rezultate din fenomenul respectiv. Pe corpul omului, punctele incendiilor se prezintă sub aspecte de arsuri de diferite grade, în primul rând pe părțile ne acoperite cu îmbrăcăminte. În cazul de arsuri grave, pe corpul cadavrelor, acestea pot constea sub formă carbonizată a părții din corp, sunt membrele cu mușchii contractați în poziție pugilistică.

În zilele noastre printre incendiile accidentale predomină cele cauzate nemijlocit cu curentul electric, fie datorită unor defecțiuni tehnice de rețea sau ale aparatelor ori mașinilor electrice aflate în funcțiune, fie prin comportarea neglijentă a persoanelor care le utilizează în mod direct.

Urmele create în procesul incendiilor de această natură, datorită forței mecanice și termice ce se produce in scurtcircuite, constau în spargeri ale izolatorilor; ruperi ale dispozitivelor de fixare a cablurilor conductorilor; învelișurile de izolare sunt arse, carbonizate; conductorii electrici suprasolicitați în momentul producerii socului sunt arși, cu evidente rezultate de topire a metalului, produsă fiind așa – numita “perlare” prin globule de variate dimensiuni în zona respectivă a conducătorului. Pe corpul omului de asemenea, se creează urme specifice, sub formă de arsuri, datorită trecerii curentului electric prin organism. Ele sunt frecvente la nivelul membrelor care uneori , se manifestă prin discrete depresiuni și pergamentări liniare sau rotunde, de culoare gri, precum și leziunea cunoscut ă sub denumirea de “marcă electrică”, de obicei la organismele, vii care marcă, de multe ori reproduce forma conductorului electric și se găsește pe direcția scurgerii curentului.

D. Incendiile intenționate, prin utilizarea în acest scop a unor materiale inflamabile, a energiei electrice sau a diferite mijloace de altă natură, prezintă și mai mare interes pentru cercetarea criminalistică decât cele din neglijență. În aceste situații, infractorul folosește diferite obiecte, aplică variate metode în vederea provocării incendiului, astfel ca el să nu fie descoperit.

În funcție de materialul care urmează a fi incendiat, metodele de provocare a aprinderii sunt foarte variate.

După momentul când infractorul dorește să se producă aprinderea, incendiile sunt imediate și cu întârziere.

Deoarece nu permit îndepărtarea prea mare de la locul faptei pentru a se putea ascunde, incendiile intenționate cu efect imediat nu dau posibilitatea creării de alibiuri. De aceea, ele se întâlnesc în locuri mai puțin umblate, nepăzite, unde focul se poate pune fără o pregătire amănunțită sau în locuri care, prin natura lor și a substanțelor în cauză, ar putea crea bănuiala că incendiul s-ar fi produs prin autoaprindere ori din neglijență.

Incendiul cu întârziere presupune o pregătire din timp a infracțiunii și o oarecare pricepere a făptuitorului de a provoca focul după o anumită durată de timp.

Dintre mijloacele de incendiere întârziată cunoscute amintim:

– așezarea unei lumânări pe o scândură pusă să plutească într-un vas cu un lichid inflamabil, când flacăra ajunge la lichid aceasta ia foc și se produce astfel incendiul;

– asigurarea unui contact întârziat între chibritul nears și acidul sulfuric, folosind de obicei ceasul cu pendulă;

– diferite dispozitive de cronometrare, care la timpul dorit vor declanșa incendiul prin aprinderea materialelor inflamabile din zonă;

– dispozitive de lovire a unui amestec de clorat de potasiu, fosfor roșu și sulf;

– fitile așezate de – a lungul pardoselii sau a pereților care, având un proces lent de ardere, transmit focuri la materialul inflamabil cu întârziere.

Urmele create în procesul acestor incendii, în general, sunt asemănătoare cu cele din incendiile accidentale, fiind determinate în bună măsură de natura substanțelor distruse prin ardere, condițiile în care s-a desfășurat incendiul. De multe ori, alături de urmele proprii mai multor categorii de incendii, la incendiile cu efect întârziat se mai creează și urme rezultate din arderea sau distrugerea mijloacelor materiale prin care s-a asigurat producerea întârziată a incendiului în cauză cum ar putea fi, de pildă: resturi de fitile arse, dispozitive de cronometrare, distruse ori resturi ale acestora etc.

Incendiile intenționate sunt tratate în această lucrare și în mod distinct la capitolul VII (ARSON).

E. Fixarea si examinarea urmelor de incendiu sunt activități desfășurate atât de organele de urmărire penală, cât și de experți.

La locul incendiilor se desfășoară următoarele activități:

– întâi, se stabilește locul din care s-a declanșat focul, unde de multe ori se păstrează urme caracteristice; după care locul respectiv și urmele descoperite se fixează prin metodele descrise la alte urme;

– se ridică diferite resturi carbonizate, semiarse ca: hârtie, stofe, bucăți de lemn, obiecte din metal deformate în timpul incendiului, praful sau cenușa dintre scândurile dușumelelor, resturi de cabluri sau fitile;

– se ridică și se ambalează în borcane curate cenușa și funinginea din mai multe părți ale locului incendiului;

– de asemenea se ridică urmele de pe tavan, cu aspecte de pete sau afumări. Urmele rezultate din arderea petrolului se găsesc pe tavanele încăperilor sub formă de pete mari. Ele pot fi descoperite prin tratarea lor cu rodocrit, care colorează în roșu materialele ce au chiar o cantitate foarte mică din derivații petrolului.

– când se bănuiește că incendiul s-a produs prin scurtcircuit se cercetează cablurile pe care se pot găsi locuri afumate sau resturi de metal rezultate din topirea firelor.

CAP.VII ARSON

Secț.1 Definirea noțiunii.

Incendierea este considerată, din cele mai vechi timpuri, drept o faptă foarte gravă, care provoacă distrugeri, tragedii omeneși, deseori infirmitate și moarte. Chiar dacă inițial nu a fost îndreptată împotriva unei vieți omenești, prin evoluția sa aleatorie și violență pune în pericol viața pompierilor și a persoanelor care iau parte la acțiunea de stingere sau de salvare. Vechea lege romană pentru incendium (adică aprinderea proprietății cuiva sau incendierea cetății) prevedea pedeapsa de ardere pe rug. În Evul Mediu cât și mult după aceea, atât în Europa, cât și în S.U.A. legea prevedea pedeapsa cu moartea și confiscarea averii (Legea din 1652 din Massachusetts). Din 1784 în Irlanda, S.U.A. și alte țări s-a aplicat pedeapsa cu moartea doar pentru incendierea în timpul nopții. Astăzi, pentru această faptă, cunoscută prin termenul de arson sunt prevăzute pedepse grele, circumstanțe agravante fiind moartea unei persoane ca urmare a incendierii (20 ani închisoare) și incendierea în cursul nopții.

Termenul de arson , utilizat în literatura de specialitate

anglo–saxonă și generalizat pe plan internațional, a fost preluat ca atare în limba română prin standardul SR – ISO 8421 / 1 în care este definit drept incendiu provocat cu intenții rău voitoare. Arson nu are echivalent în terminologia juridică românească. În Dicționarul enciclopedic român nu figurează nici termenul incendiere, iar în DEX figurează o definiție simplistă: “incendiere – acțiunea de a incendia și rezultatul ei”.

În literatura juridică engleză, arson este interpretat drept distrugere cu intenție, prin foc, a proprietății altei persoane. Cooke citează cazuri în care a fost pedepsită drept arson și neintervenția, când o persoană provoacă, chiar accidental un incendiu și se îndepărtează, fără a face nimic ca să împiedice propagarea lui.

Prin urmare, este absolut necesar elementul intenție, altfel

incendiul este clasificat ca accidental (în aceasta din urmă categorie pot fi incluse focuri obișnuite – gunoi, ierburi etc. – care pot scăpa de sub control).

În ultima reglementare (din 1998) a Codului Penal al României incendierea nu constituie infracțiune, ci reprezintă un mijloc prin care pot fi comise alte infracțiuni cu consecințe deosebit de grave asupra bunurilor, ce vizează, în principal, distrugerea, degradarea, aducerea în stare de ne întrebuințare a unui bun aparținând altuia sau împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a unui astfel de bun (art.217 – 219 – distrugere) sau distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de ne întrebuințare, în întregime sau în parte a uzinelor, instalațiilor industriale, mașinilor, căilor de comunicație, mijloacelor de transport, mijloacelor de telecomunicație, construcțiilor, produselor industriale sau agricole, ori a altor bunuri, dacă fapta aduce în orice mod atingerea siguranței statului (art. 163 – actele de diversiune).

În unele cazuri, incendierea poate avea ca efect producerea de infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății (omor, vătămare corporală, tortura ș.a.), iar autoincendierea poate fi mijloc de determinare sau înlesnire a sinuciderii ori de șantaj. Uneori incendiile facilitează furtul.

Tentativa se pedepsește în majoritatea acestor cazuri. Se consideră tentativă, după caz, producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum și luarea de măsuri în vederea comiterii infracțiunii (plasarea unui bidon de benzină în anumite locuri spre utilizare ulterioară, elaborarea unui plan de acțiune ș.a.). Tentativa nu se identifică pe deplin cu provocarea intenționată a unui pericol de incendiu, fiindcă persoana care provoacă un pericol direct de incendiu nu este neapărat de acord cu efectul, considerând că acesta va fi evitat.

Codul penal pedepsește atât autorul (sau autorii) – persoana care săvârșește în mod mijlocit actul de incendiere – cât și instigatorul (persoana care, cu intenție, determină pe o altă persoană – chiar minori – să săvârșească asemenea faptă) și complicii

(persoana care cu intenție, înlesnește sau ajută, în orice mod, la săvârșirea unei incendieri – prin sfaturi, informații, furnizarea de mijloace ș.a.).

Legea penală ia în considerare și concursul de infracțiuni (furt, crimă, delapidare).

Codul penal stabilește bunurile pentru a căror distrugere degradare sau aducere în stare de ne întrebuințare, făptuitorul va fi sancționat cu o pedeapsă mai aspră:

– dacă bunul are o deosebită valoare artistică, științifică, istorică, arhivistică sau o altă asemenea valoare;

– dacă bunurile constau în : conducte petroliere sau de gaze, cabluri de înaltă tensiune, echipamente și instalații de telecomunicații sau pentru difuzarea programelor și televiziune, sisteme de alimentare cu apă și conducte magistrale de alimentare cu apă.

Distrugerea prin incendiere se pedepsește chiar dacă bunul aparține făptuitorului.

Infracțiunile amintite mai sus pot fi comise cu intenție sau din culpă.

Incendiul cu intenție poate fi comis numai în urma unei acțiuni – ce poate avea diferite forme: printr-o acțiune directă autorului sau indirect, prin introducerea unor defecte în construcția sau funcționarea unor aparate ori instalații sau prin depozitarea, intenționat ne corespunzătoare, a unor substanțe și materiale (aprindere spontană, incompatibilități chimice).

Se reține o agravantă prevăzută cu o pedeapsă de 3- 15 ani închisoare – dacă prin folosirea incendiului a rezultat un pericol public. Pericolul public este definit ca o stare de primejdie iminentă ce poate periclita situația unor bunuri – altele decât cele afectate direct de incendiu – sau vieți omenești.

Pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani dacă distrugerea prin incendiu a avut consecințe deosebit de grave , definite prin pagube materiale mai mari de 50 milioane lei sau o perturbare deosebit de gravă a activității, cauzată unei autorități publice sau oricăreia dintre unitățile publice (autorități publice,

instituții sau alte persoane juridice de interes public, serviciile de interes public, bunuri de orice fel care, potrivit legii sunt de interes public), ori altei persoane juridice sau fizice.

Dispoziții sancționatorii pentru unele fapte penale ce pot provoca incendii, săvârșite în unității cu foc continuu sau care au instalații cu grad ridicat de pericol în exploatare, legate de lăsarea fără supraveghere a instalației, utilajului sau mașinii, plecarea de la locul de muncă fără aprobarea, încetarea activității înainte de predarea instalației, utilajului sau mașinii ori neasigurarea acestuia potrivit reglementărilor tehnice, precum și de fumatul și consumul de alcool în unitățile respective, sunt prevăzute la art. 18 din Decretul 400 / 1981.

În cazul infracțiunilor contra vieții integrității corporale și sănătății, nivelul pedepselor ce pot fi aplicate este foarte sever (închisoare pe viață sau până la 25 de ani, interzicerea unor drepturi).

Art. 75 din Codul Penal – referitor la circumstanțele agravante – nu prevede, ca atare, săvârșirea actului de incendiere în condiții de noapte. Constituie circumstanțe agravante, prin altele: săvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună (cazul incendierilor din vandalism); săvârșirea faptei de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor; săvârșirea infracțiunii în stare de beție anume provocată în vederea comiterii faptei (cazuri curente la piromani); săvârșirea infracțiunii de către o persoană care a profitat de situația prilejuită de o calamitate (de asemenea, cazuri întâlnite la piromani).

Infracțiunea este săvârșită din culpă când infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind, fără temei, că el nu v-a produce sau nu prevede rezultatul faptei sale deși trebuia și putea să prevadă (de exemplu: aruncarea unui muc de țigară nestins într-un loc cu materiale ușor aprinzibile, aprinderea focului lângă de pozite de furaje etc.).

Obiectul juridic îl constituie relațiile sociale care ocrotesc proprietatea, viața și integritatea persoanelor fizice sau proprietatea persoanelor juridice, iar obiectul material însăși, bunurile ori

valorile asupra cărora făptuitorul își exercită acțiunea ori inacțiunea (în acest ultim caz infractorul nu execută acțiunea sau obligația ce-i revenea din normele p.s.i. – de exemplu: înlăturarea improvizațiilor electrice, necurățirea coșurilor ș.a.).

Latura obiectivă constă, deci, în aprinderea de bunuri, ca urmare a unor acțiuni sau inacțiuni ale persoanelor fizice.

Latura subiectivă – în cazul infracțiunii cu intenție – constă în intenția directă a subiectului de a distruge ori degrada prin aprindere un bun, care, săvârșind incendierea, dorește și acceptă întru totul urmările faptei sale.

În cazul infracțiunilor din culpă ce se pot săvârși prin incendiu, și anume, distrugerea în paguba proprietății persoanelor fizice și juridice, latura subiectivă constă în însăși vina subiectului, manifestată sub forma nesocotinței, imprudenței, neprevederii ori ușurinței.

Latura obiectivă, a acestei infracțiuni o constituie acțiunile ori inacțiunile unor persoane fizice, altele decât funcționarii publici, în legătură cu îndatoririle lor de serviciu, a căror caracteristică o reprezintă imprudența, ușurința sau nesocotința, manifestate în luarea unor măsuri sau nerespectarea unor norme p.s.i.

În cazul când sunt afectate bunuri aparținând făptuitorului, existența unei infracțiuni este condiționată, la fel ca cele comise cu intenție de prezența pericolului public, ca urmare a incendierii bunurilor acestuia.

Producerea unui incendiu poate avea loc și ca urmare a neglijenței în serviciu – art. 249. În acest caz se cere calitatea specială a subiectului, care trebuie să fie funcționar public, iar fapta sa să fie în legătură cu obligațiile sale de serviciu, prin neîndeplinirea lor sau îndeplinirea lor necorespunzătoare.

Responsabilitatea penală a autorului unui incendiu (adică dacă acțiunea sau inacțiunea era sau nu condiționată de voința autorului) este dată prin lege penală, pe de o parte prin vârsta minimă de 16 ani în momentul comiterii faptei, iar pe de altă parte de starea sănătății mentale a autorului, stabilită prin expertize psihiatrice.

Instigatorii care incită, de exemplu la incendierea unui

obiectiv, precum și complicii care își dau concursul informând despre cea mai eficace metodă de incendiere, răspund penal chiar și atunci când autorul delictului stabilit nu are responsabilitatea faptei sale.

Secț.2 Clasificarea incendiilor tip arson

În literatura de specialitate nu există un punct de vedere unitar asupra clasificării incendiilor intenționate. Clasificări bine fundamentate propun A.Cote, Woodward, Rautaheimo, J.Gayet, Wiklund, Borowski, Cooke, ș.a., fiind detaliate și alte posibile motive pentru arson, neîntâlnite până în prezent în România.

Unii autori (inclusiv Conferința Europeană a Asociațiilor de Protecție la Foc include în categoria arson și incendiile datorate copiilor și anume în cazul în care aprinderea nu este accidentală, în urma jocului cu focul (sau cu chibriturile), ci este intenționată, pentru a se răzbuna pe părinți sau pe frați. Se poate aprecia că în aceste cazuri copii nu au totuși discernământul necesar, această încadrare apărând forțată.

Incendiile tip arson pot fi clasificate în următoarele categorii:

pentru obținerea unui câștig;

din răzbunare;

pentru acoperirea altor infracțiuni;

din motive social-politice;

din vanitate;

din vandalism;

înfăptuite de persoane cu tulburări mintale;

autoincendierea.

Secț.3 Metode utilizate

Incendiile tip arson pot fi clasificate după metodele utilizate în

două categorii:

incendii cu aprindere imediată;

incendii cu aprindere întârziată;

3.1 Incendii cu aprindere imediată

În urma acestor incendii, rămân mai puține urme la locul faptei, dar infractorul are puțin timp pentru a se îndepărta de la locul incendiului.

Aceste incendii sunt întâlnite fie în cazul unor acte de răzbunare – când infractorul reacționează impulsiv, fără a-și fi organizat temeinic acțiunea – fie în locuri favorabile acestei modalități de incendiere: nepăzite, puțin circulate, eventual cu mai multe ieșiri, fapt ce asigură îndepărtarea infractorului fără a fi văzut.

În cazul autoincendiilor, aprinderea este instantanee întrucât se folosesc lichide ușor inflamabile și surse cu flacără.

3.2 Incendii cu aprindere întârziată

Aceste incendii sunt mai des întâlnite, infractorul putând evita astfel identificarea sa la locul incendiului. Pentru obținerea efectului întârzietor sunt folosite mijloace speciale, cum ar fi:

mijloace artizanale:

lumânări amplasate într-un vas conținând un lichid inflamabil sau pe o grămadă de hârtie, rumeguș ș.a. îmbibată cu benzină;

jar, cărbuni incandescenți puși în cârpe;

fitil de bumbac impregnat cu materiale ce întrețin focul, care transportă focul spre punctul de concentrare al materialelor combustibile;

pozarea unei sârme de nichelină sub tensiune printre materiale ușor aprinzibile;

acoperirea unui bec incandescent cu textile sau straturi de hârtie;

reșouri electrice, fiare de călcat, lăsate în priză, defecțiuni intenționate;

instalații de încălzit (îndeosebi sobe cu combustibil lichid lăsate intenționat fără supraveghere, după deteriorarea intenționată;

baloane de plastic umplute cu lichide inflamabile prinse de o sârmă de nichelină pusă sub tensiune.

b) chimice:

fosfor dizolvat în bisulfură de carbon (când bisulfura este evaporată, fosforul începe să ardă);

acid sulfuric ce intră în contact după un timp (dop dizolvabil) cu clorat de potasiu și zahăr pudră:

substanțe piroforice: sodiu metalic, potasiu metalic, fosfură de calciu;

termit – amestec de aluminiu și oxid de fier, care aprins produce o căldură locală intensă.

dispozitive speciale:

mecanisme cronometrice acele ceasului fiind legate în conductoare electrice, circuitul închizându-se la o anumită oră și producând o scânteie suficient de puternică pentru a aprinde un amestec inflamabil (contactul fiind într-o canistră de benzină) sau un exploziv;

mecanism cu lentilă – care concentrează razele soarelui într-un anumit moment al zilei către un material ușor aprinzibil – cu o probabilitate mai scăzută pe realizare.

Cei mai mulți incendiatori aleg fie mijloace cu acțiune sigură

și care să le asigure timpul și circumstanțele pentru a se depărta de locul incendiului și nu mijloace de aprindere neobișnuite. Aceasta și datorită lipsei unei pregătiri deosebite în cazul majorității incendiatorilor.

Secț.4 Particularități în cercetarea incendiilor de tip arson

Cercetarea incendiilor presupune a avea la bază o acțiune intenționată prezintă aspecte de complexitate sporită față de

incendiile cu cauze termice impunând investigatorului o activitate mai laborioasă pentru fundamentarea științifică a concluziei de arson, concluzie cu implicații penale.

Argumentația trebuie să fie solidă, bazată pe toate problemele existente, corelate între ele. Se recomandă ca în final investigatorul să încerce să demonstreze că nu a fost arson și dacă nu găsește nici o dovadă în aceste sens, atunci concluzia inițială (arson) a fost corect.

Complexitatea cercetării incendiilor de tip arson rezultă din pregătirea minuțioasă a autorului pentru săvârșirea acestui act. Infractorul acționează cu premeditare, alege conjunctura cea mai favorabilă pentru realizarea proiectului său, unul din scopurile principale fiind și acela de a șterge urmele compromițătoare. Pentru aceasta, el va alege astfel locul și mijloacele utilizate încât să se distrugă complet în incendiu, reducând astfel posibilitatea descoperii lor în timpul cercetării locului evenimentului.

Așa cum arată P.Kirk: “Investigatorul trebuie să se plaseze în rolul criminalului pentru a avea succes”. Un incendiator recidivist are experiență vastă în privința focului și comportării lui. Poate calcula bine evoluția incendiului pe care-l inițiază. O atenție deosebită trebuie acordată deci, nu numai sursei de aprindere folosite de incendiator sau naturii combustibilului, ci și configurației încăperii, ventilației ș.a.

În cercetarea acestui tip de incendiu se va ține seama de următoarele aspecte:

I. Observarea, notarea și fixarea, de la sosirea la fața locului, a eventualelor circumstanțe care pot sugera o infracțiune în legătură cu incendiul:

fuga precipitată a unei persane;

urme de forțare la uși, ferestre (de exemplu, gratii de la ferestre tăiate sau smulse);trebuie observate, notate și recomandabil filmate, încă din primele momente ale intervenției;

evidențierea unor urme proaspete (om, mijloc de transport) în apropierea obiectivului incendiat (pe zăpadă, noroi, iarbă călcată ș.a.);

sugerarea insistentă a cauzei incendiului sau descrierea acestuia contrar evoluției obișnuite precum și încercările de a împiedica strângerea sau transmiterea de informații;

dificultăți în observarea incendiului: ferestre acoperite cu draperii, pături ș.a.;

dificultăți neobișnuite în stingerea incendiului; unii incendiatori creează obstacole în calea pompierilor pentru a împiedica acțiunea acestora, prin blocarea ușilor de acces (cu mărfuri într-un magazin, cu utilaje într-o întreprindere ș.a.); în literatura de specialitate se prezintă cazuri dese privind lăsarea deschisă a trapelor sau gurilor de canal de către incendiatori pentru ca pompierii să cadă în ele, lipsiți de vizibilitate datorită fumului;

prezența unor persoane care au fost văzute la mai multe incendii, îndeosebi dacă au un comportament ciudat (extaz în fața flăcărilor, satisfacție);

distrugere sau scoaterea din funcțiune a sistemelor , instalațiilor și dispozitivelor de detectare, semnalizare, limitare și stingere a incendiilor, astfel încât propagarea să nu fie încetinită (deschiderea ușilor antifoc, descărcarea sau îndepărtarea stingătoarelor, blocarea sau tăierea armăturilor instalației de sprinklere ș.a.).

II.Evidențierea unor particularități ale incendiilor tip arson:

viteza mare de dezvoltare și propagare a incendiului; nu întotdeauna indică arson, fiind posibile influențe ale tipului, cantității și distribuției materialelor combustibile, ale configurației incinte, ale ventilației, ale condițiilor de mediu ș.a. Se impune corelarea semnificației urmelor și probelor materiale găsite cu alte informații obținute, astfel încât să se ajungă la concluzii corecte prin clarificarea tuturor

neconcordanțelor identificate. Astfel de neconcordanțe pot apare între prezența sau aspectul unor urme și cauza care ar fi trebuit să le producă ori cu alte indicii descoperite la fața locului. De exemplu prezența unor urme care indică manifestarea unei arderi puternice într-o zonă în care nu exista conform declarațiilor, decât o cantitate mică de material combustibil, insuficientă pentru a genera o asemenea intensitate sau propagare rapidă a arderii; amprenta incendiului și urmele existente indică arderea unei cantități mici de materiale deși datele indicau prezența unor cantități mult mai mari (ceea ce ar mai putea fi rezultatul unor sustrageri de obiecte).

Propagarea rapidă a incendiului nu este considerată suspectă atunci când incendiul a fost inițiat de la surse de aprindere de energie ridicată sau cu temperatură foarte mare; dacă în zona incendiului existau materiale ușor aprinzibile (cum ar fi spuma de poliuretan) sau dacă incendiul a avut loc ca urmare a aprinderii unor lichide aflate la temperaturi superioare temperaturii de aprindere, a unor suspensii de pulberi sau ca urmare a unor explozii de gaze. În același timp trebuie cercetat dacă propagarea rapidă a fost susținută de un suport combustibil corespunzător: continuitate (punți) în masa de combustibil, prezența unor suprafețe impregnate cu lichide combustibile (prin deversări accidentale), a unor materiale preîncălzite și uscate sau o aerare forțată (vânt sau ventilație mecanică);

focare multiple simultane. Caracteristic majorității incendiilor tip arson, dar, așa cum s-a arătat în cap.2 focarele multiple pot rezulta și din dezvoltare normală a incendiului (prăbușirea unor elemente de construcție sau a unor materiale aprinse; afluxul brusc de aer proaspăt prin spargerea unor geamuri sau uși; radiația flăcărilor de dimensiuni mari; conductivitatea termică prin intermediul unor elemente din structura metalică a clădirii ș.a.). Toate aceste zone vor fi cercetate cu

atenție pentru identificarea eventualelor urme de acceleratori (lichide combustibile, hârtii ș.a.) sau mijloace de aprindere (lumânări, chibrite ș.a.);

evoluție rapidă a incendiului în prima fază sau declanșare cu întârziere. Pot apare suspiciuni de arson când incendiul izbucnește la scurt timp după ce locatarul sau salariații au părăsit clădirea neexistând căldură, fum, mirosuri sau alte aspecte neobișnuite în aceste cazuri pot fi accidente (aparate electrocasnice uitate în prize lângă materiale combustibile) dar și dispozitive incendiare care au acționat prea repede. Declarațiile martorilor trebuie analizate cu discernământ și corelate cu toate datele existente. Este posibil, de exemplu ca unii salariați să declare o oră inexactă a părăsirii clădirii pentru a ascunde nerespectarea programului de lucru și inducând astfel aprecieri greșite asupra duratei evoluției incendiului;

amplasarea neobișnuită și neuzuală a materialelor și obiectelor combustibile din încăpere – prin realizarea unor punți de foc. Se recomandă restituirea cât mai fidelă, din declarațiile martorilor, a situației existente, de obicei în zona incendiată (poziția originală a diferitelor obiecte, relațiile dintre ele, rolul pe care îl puteau avea într-un eventual incendiu) cu situația existentă înaintea izbucnirii incendiului (din urmele găsite: fragmente de mobilier, de alte obiecte, poziția avută în momentul în care au ars):

găsirea unor urme de materiale și obiecte, fără legătură cu activitatea curentă sau prezența la locul incendiului a unor produse chimice, lichide inflamabile, ce în mod normal nu se utilizau în acel loc;

existența unor urme de surse de aprindere ce nu se utilizau în obiectivul incendiat;

regizare urme pentru a sugera o neglijență sau cauză tehnică;

amplasarea focarului inițial într-un loc mai greu de observat sau în zone ce implică distrugeri esențiale;

lipsa completă a normelor vizibile din zona focarului;

alegerea momentului incendierii în lipsa altor persoane;

îndepărtarea sau mutarea chiar înaintea incendiului, a unor obiecte cu valoare materială sau sentimentală din zona distrusă (ceea ce sugerează premeditarea);

aparate, dispozitive specializate, registre și însemnări distruse selectiv (de exemplu, distrugerea dintr-un birou numai a calculatoarelor care conțineau baze de date);

imposibilitatea stabilirii unei cauze tehnice (distrugeri prea mari, neputând fi identificate urme semnificative).

În aceste cazuri trebuie evitate alegerea unei soluții comode

apreciind incendiul ca fiind arson pentru a nu mai depune eforturi prea îndelungate în căutarea urmelor sau soluții generate de orgolii, investigatorul alegând soluția arson pentru a nu-I scădea prestigiul profesional datorită neidentificării cauzei tehnice.

III. Identificarea unor urme specifice arson:

urme de acceleratori (lichide inflamabile – benzină, alcool, motorină, acetonă, diverși solvenți ș.a.; solide- fosfor, glicerină, hârtie, textile, ș.a.) pe podea, covoare, mobilier, mochete;

urme de recipienți, sticle, obiecte din cauciuc, resturi de material lemnos utilizabile pentru transportul lichidelor inflamabile;

mirosuri neobișnuite (de benzină, alcool, cauciuc ars ș.a.);

urme de dispozitive sau sisteme incendiare (becuri acoperite cu hârtie, aparate electrice în contact cu materiale combustibile ș.a.;

unelte lăsate de incendiator (ciocan, daltă, foarfece pentru cabluri, șperaclu ș.a.).

*

* *

În cercetarea incendiilor tip arson se utilizează tehnici noi, sofisticate:

modelare pe computer, pentru compararea evoluției reale a incendiului cu evoluția peliminată;

sisteme expert, pentru compararea datelor;

analize complexe de laborator: gazcromatografia, spectrometria de masă, care pot detecta urme foarte mici de lichide combustibile în orice probe;

utilizarea detectoarelor portabile de vapori inflamabili la locul incendiului;

radiografii cu raze X;

tehnici video (filmele video realizate de amatori sau automat de sistemele de protecție pot aferii indicii foarte prețioase).

Cap. VIII Concluzii

Adevărul este valoarea supremă a cunoașterii, motiv pentru care se află în centrul activității tuturor organelor judiciare și nu numai.

Revoluția poporului român din Decembrie 1989 a deschis calea unor transformări politice, sociale și economice, radicale și ca o consecință, statornicirea de noi principii și relații bazate pe adevăr și competență.

În scopul aflării adevărului organele judiciare și cele de pompier pot supune spre examinare o problemă de strictă specialitate, referitoare la urme sau alte mijloace materiale de probă, unor specialiști ori experți criminaliști, care prin activitatea de cercetare științifică și tehnică pe care o desfășoară, contribuie direct la înfăptuirea actului de justiție, adică acela de a afla adevărul.

Din acest motiv dezideratul major al întregii activități al întregii activități al expertului criminalist și al organului de pompier chemat să stabilească cauza de incendiu, îl constituie respectarea adevărului științific, garantând astfel în practică principiul prezumției de nevinovăție.

Identificarea în criminalistică, presupune mai ales acum, în condițiile perioadei de tranzit prin care trece țara noastră, o atitudine etico-ideologică față de adevăr societate și drept din partea celui chemat să o înfăptuiască.

Pericolul unei erori judiciare și rezonanța acesteia asupra expertului și a instituției din care face parte (expertiza criminalistică în România este instituționalizată).

În identificarea în criminalistică, greșeala nerecunoscută devine un act de injustiție socială prin implicațiile ei, pe când recunoașterea greșelii este o adevărată profesiune de credință care conduce la repararea conștientă a unor prejudicii incalculabile.*

Realizarea acestor obiective este posibilă numai pe baza unei creșteri calitative semnificative a pregătirii profesionale a specialiștilor și experților criminaliști și în condițiile unui profesionalism real în activitatea pe care o desfășoară.

Prezenta lucrare are la bază vastul material bibliografic consacrat controversatei probleme a “identității” și a ”identificării în criminalistică”, precum sunt unele lucrări apărute la noi mai mult de uz intern pe linia activității de cercetare a cauzelor de incendiu, emise de Comandamentul Trupelor de Pompieri, dorindu-se a fi modesta contribuție la sintetizarea acestor probleme.

___________________

* Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. IV, pag. 275.

BIBLIOGRAFIE

1. P.Bălulescu Cauzele tehnice ale incendiilor și prevenirea lor

2. I.Crăciun, S.Calotă, V.Lencu Stabilirea și prevenirea cauzelor de incedii, Ed.Tehnică București 1999

3. L.Ionescu D.Sandu Identificarea criminalistică,

Ed. Științifică București 1990

4. S.Calotă Elemente de teoria modernă a arderii, Ed.M.I., 1990

5. I.Crăciun, M. Nicolau Metodologia cercetării cauzelor de incendii Ed. M.I. 1987

6. Ion Mircea Criminalistica, Ed. Fundației “Chemarea” Iași

1996

7. C.Suciu Criminalistica, Ed. Stiințifică și pedagogică București 1992

8. F.Stancu Criminalistica, Stiința investigării infracțiunilor, București 1992

9. Colectiv Cercetarea științifică a incendiilor, Oradea, 1995

10. Colectiv Prezent și perspectivă în criminalistică, Ed.M.I., București 1979

11.Colectiv Tratat practic de criminalistică, Ed.M.I., București 1978

12.Codul Penal și Codul de procedură penală a României

13. Îndrumător pentru completarea formularelor “Raport de intervenție”, uz intern, Inspectoratul General al Corpului Pompierilor Militari.