Cercetarea Urmelor de Maini

CAPITOLUL I

IMPORTANȚA URMELOR ÎN CRIMINALISTICĂ

Atât în procesele civile cât și în procesele penale, în vederea stabilirii adevărului, instanța de judecată trebuie să stabilească exact situația de fapt dedusă judecății. În vederea stabilirii adevărului, organul de cercetare penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza, pe bază de probe.

Codul de procedură penală stabilește la art. 97 al.1 următoarele: “Constituie probe orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal”.

Probele obținute în cadrul cercetării locului faptei nu au o valoare dinainte stabilită, aprecierea asupra fiecărei probe fiind individualizată de către organul de urmărire penală sau de către instanța de judecată ca urmare a examinării a tuturor probelor administrate într-o cauză penală.

În marea lor majoritate, infracțiunile presupun existența subiectului la locul faptei și săvărșirea unor acțiuni ce produc modificări mediului ambient, modificări ce poartă denumirea de urme.

Noțiunea de urmă

Într-o definiție din dicționarul limbii române, urma reprezintă “un semn concret lăsat de cineva sau de ceva pe locul unde a stat, pe locul unde a trecut etc”.

După cum arătam anterior, activitatea infracțională produce modificări mediului înconjurător, vizibile sau în stare latentă. Descoperirea și interpretarea urmelor constituie activități esențiale și indubitabile pentru identificarea și demascarea infractorilor.

În literatura de specialitate, fenomenul urmelor a fost denumit “principiul schimbului sau al transferului”. Acest principiu, formulat pentru prima dată de criminalistul francez Edmond Locard și conform căruia “orice individ care se deplasează într-un mediu lasă urme”, a fost enunțat de către P. F. Ceccaldi astfel: “Criminalistica se întemeiază pe faptul că un infractor, cel mai adesea fără știrea sa, lasă întotdeauna urme la locul faptei; reciproc, el prelevă pe corpul său, pe hainele sale și pe obiectele purtate alte urme, indicii de obicei imperceptibile dar caracteristice pentru prezența sau acțiunea sa”. Potrivit acestui principiu, unanim admis în literatura de specialitate, prin urmă a infracțiunii se înțelege orice modificare intervenită în condițiile săvârșirii unei fapte penale, între faptă și reflectarea ei materială existând un raport de cauzalitate și indiferent de exprimare, sintetică sau mai largă, punctele de vedere cu privire la definirea urmei au fost relativ apropiate.

Domeniul care se ocupă cu cercetarea urmelor este cunoscut sub denumirea de traseologie. Denumirea provine din combinarea cuvintelor „trace” (de origine franceză, care se traduce prin urmă, dâră) și „logos” (de origine greacă, care se traduce prin vorbire, discurs, ordine, idee). Prin examinarea urmelor se pot stabili modul în care infractorul a pătruns în locul săvârșirii faptei, acțiunile și succesiunea acestora, se poate realiza identificarea instrumentelor, a armelor și a infractorului.

Noțiunea de identificare criminalistică

Problema identificării persoanelor s-a dovedit necesară o dată cu apariția omului, această identificare făcându-se inițial prin nume, care putea arăta apartenența la un grup, a unei familii. Un exemplu edificator îl întâlnim în cazul numelui cetățeanului roman, care era compus din cinci elemente: tria nomia (praenomen, nomen gentilicium, congnomen), indicațiunea filiațiunii și indicațiunea tribală. Praenomen era determinativul prin care cetățeanul se individualiza în cadrul societății, congnomen sau porecla servea la individulizarea cetățeanului în sânul familiei, iar nomen gentilicium indica ginta căreia îi aparținea cetățeanul. Indicațiunea filiațiunii preciza care este prenumele tatălui, iar indicațiunea tribală – tribul (cartierul) în care cetățeanul își exercita dreptul de vot. Încă de pe vremea Romei antice, încep să-și facă apariția unele elemente incipiente specifice a ceea ce numim astăzi investigația de tip criminalistic. O primă atestare a unor reguli de cercetare a falsurilor o întâlnim în „Lex Cornelia defalsis”, iar creșterea numărului de litigii privind autenticitatea actelor face să apară expertiza scrisului. Alte referiri la acest gen de expertiză se întâlnesc în timpul lui Justinian.

Identificarea persoanelor s-a impus ca o necesitate cu caracter juridic în timp ce societatea cunoștea progresul și o dată cu el efectele nocive ale armoniei sociale, care trebuiau să fie stăpânite, izolate și pedepsite în raport cu gravitatea faptelor săvârșite.

În România, primul serviciu de identificare judiciară a fost înființat în anul 1895, serviciu ale cărui rezultate au fost mai puțin notabile din cauza folosirii unui sistem relativ greoi de identificare, constând într-o fișă antropometrică, care conținea și impresiunile primelor patru degete de la mâna dreaptă, inclusiv fotografia din față și din profil a infractorului. Pentru perfecționarea procesului de identificare s-a recurs la dactiloscopie și, în anul 1909, prof.dr. Mina Minovici, pe baza cercetărilor proprii, obține primele rezultate în descoperirea infractorilor după urmele mâinii.

Din punct de vedere criminalistic, identificarea presupune individualizarea obiectului, ființei sau fenomenului, ținând cont de urmele supuse examinării, rezultatul obținut la finalul procesului de identificare fiind tocmai acele unice caracteristici ale obiectului, ființei sau fenomenului ce îl fac să fie el însuși.

Activitatea de stabilire a identității este guvernată de principii ce îi conferă acesteia un caracter științific indiscutabil, rezultatele obținute servind și conducând fără dubiu la aflarea adevărului în procesul penal. Identificarea după urmele lăsate este cea care face mai ales obiectul tehnicii criminalistice, criminalistul fiind chemat să observe, să interpreteze și să tragă concluziile care permit aducerea făptuitorului, în baza unor probe incontestabile, în fața instanțelor pentru a fi tras la răspundere.

Clasificarea urmelor

În literatura juridică de specialitate se folosesc mai multe criterii de clasificare a urmelor, criterii care au punct de plecare definiția noțiunii de urmă și care răspund necesităților de ordin teoretic și practic. Aceste clasificări au drept scop creșterea gradului de precizie și claritate a formulării concluziilor cercetărilor criminalistice în soluționarea cauzelor penale.

Un prim criteriu de clasificare sunt factorii ce determină apariția urmelor, respectiv corpul omului, obiectele sau instrumentele folosite, animalele, anumite fenomene cum sunt explozia sau incendiul. Toți acești factori poartă denumirea de factori creatori de urmă, iar alăturat acestui factor, în literatura de specialitate, întâlnim clasificarea în funcție de factorul primitor de urme.

Tipul sau natura urmei reprezintă al doilea criteriu în funcție de care clasificarea poate avea mai multe repere, cum sunt mărimea sau vizibilitatea.

urmele care reproduc suprafața de contact a obiectului creator, cum sunt urmele de mâini sau de obiecte, urmele mijloacelor de transport;

urmele sub formă de pete sau resturi de materii organice și anorganice inclusiv resturi de obiecte, cum sunt petele de sânge, firul de păr, pelicula de vopsea, cioburile ș.a., denumite generic urme materie;

urmele sonore – vocea, zgomotele obiectelor etc., și urmele olfactive respectiv mirosul specific al persoanelor și obiectelor. Acestea reprezintă o categorie aparte de urme, primele fiind condiționate de prezența la locul faptei a unor mijloace de înregistrare;

urme vizibile și urme latente, ultimele invizibile cu ochiul liber sau foarte puțin vizibile, ceea ce impune relevarea lor prin diverse metode și mijloace tehnico-științifice, cum se procedează, de pildă, în cazul urmelor de mâini.

Majoritatea urmelor fac parte din categoria macro urmelor, în timp ce urmele formate din particule, resturi foarte mici de obiecte, substanțe nevăzute cu ochiul liber, așa cum sunt praful sau scamele fac parte din categoria micro urmelor și descoperirea și examinarea lor presupune metode microanalitice.

Într-o altă clasificare urmele sunt împărțite în următoarele patru categorii:

Urme de contact sunt urmele produse de către obiectul creator, care trebuie identificat și obiectul primitor care poartă urma. Imprimarea acestor urme redă conturul și configurația suprafeței de contact ale obiectului creator, de aici și numele de urmă formă, urmă marker sau urmă de reproducere și permit identificarea persoanei sau a obiectului prin compararea caracteristicilor desenului urmei necunoscute cu cele ale urmelor de proveniență certă.

În funcție de natura obiectului creator, urmele de contact se împart în urme lăsate de persoană și urme lăsate de obiecte.

I.1. Urmele umane: Aceste urme sunt impresiuni digitale, palmare și plantare care se referă la urmele de mâini și picioare, dar și orice altă urmă creată de corpul omenesc.

Deoarece am rezervat un capitol urmelor papilare și palmare, vom trata în cele ce urmează o parte a urmelor create de om.

I.1.a) Urmele de picioare

Aceste impresiuni se clasifică în urme ale piciorului gol (urme papilare) Fig.1, urme ale piciorului cu ciorap, caz în care identificarea se realizează după urmele de contur ale tălpii și dacă este cazul după textura materialului și urme ale piciorului încălțat, situație în care se persoana este identificată indirect, încălțămintea fiind obiectul creator de urmă. Fig. 1 Urme de picioare

Urmele plantei piciorului sunt cele mai valoroase pentru identificare, deoarece particularitățile sale pot servi la o identificare certă a individului, la fel ca în cazul amprentelor digitale. Planta piciorului se împarte în patru zone distincte:

regiunea metatarsofalangiană este cea mai importantă datorită atât caracteristicilor desenului papilar, cât și a frecvenței cu care se imprimă la fața locului. Această zonă este cuprinsă între vârful degetelor și o linie imaginară, perpendiculară pe axa longitudinală a plantei, care trece prin articulația situată între falanga a doua a degetului mare și metatars;

regiunea metatarsiană cuprinsă între regiunea metatarsofalangiană și o linie imaginară, perpeniculară pe axa longitudinală a plantei, care trece prin articulația tarsului și metatarsului.

– regiunea tarsiană, imprimată parțial, cuprinsă între regiunea metatarsiană și călcâi;

Fig. 2 Regiunile plantei

regiunea călcâiului, este partea posterioară a tălpii piciorului, formată din oasele astragal și calcaneu, caracterizată îndeosebi prin alterări ale desenului papilar, ca urmare a bătăturilor sau cicatricelor.

Cu privire la urmele de încălțăminte trebuie precizat că, în opinia unor autori, acestea fac parte din categoria urmelor de obiecte, în timp ce alți autori, cărora ne alăturăm, iau în considerare factorul creator principal al urmei și anume piciorul omului.

Fig. 3 Urme de încălțăminte

Un prim argument este faptul că, la urma de încălțăminte măsurarea vizează pe lângă dimensiunile generale și particularitățile desenului tălpii, ale tocului, anumite caracteristici de uzură care pot conduce cel puțin la identificări de gen sau de grup.

Un alt argument este faptul că urmele de picioare, sub forma urmelor de încălțăminte, prezintă, în cazul cărării de urme, o serie de elemente specific mersului unei persoane, indiferent dacă este sau nu încălțată.

Fig. 4 Măsurarea urmei de încălțăminte

La locul faptei pot exista mai multe urme care indică drumul parcurs de persoanele implicate în săvârșirea infracțiunii și care ne pot arăta direcția de mișcare, care este dată de linia imaginară care trece printre urmele de picior drept și urmele de picior stâng.

Cărarea de pași ne poate indica:

linia mersului, frântă, care unește două câte două urmele consecutive,

lungimea pasului reprezintă distanța dintre două urme consecutive ale piciorului drept și stâng și se stabilește prin unirea extremităților călcâielor,

lățimea pasului este distanța dintre urmele aceluiași pas, dintre călcâie, reprezentând linia perpendiculară pe axa direcției de mers,

Fig. 5 Cărarea de pași

unghiul de mers este unghiul format de axa longitudinală a tălpii cu axa direcției de mers. Acesta diferă de la o persoană la alta și este constant.

Informațiile oferite de aspectul cărării de pași pot conduce la anumite concluzii privind numărul de persoane, greutatea, înățimea, sexul, vârsta, eventuale defecte anatomice dar și starea patologică sau psihică, beție, boală, oboseală etc..

De asemenea, cărarea de urme formată de autor în câmpul infracțional oferă elemente de individualizare. Este tipică, identificarea autorului unui omor săvârșit la începutul anilor '89, la Liceul „Mihai Viteazul” din București, a cărui victimă a fost o îngrijitoare, făptuitorul fiind un fost elev al liceului, lipsit de discernământ. Acesta a fost identificat pe baza urmelor de picior lăsate pe holul școlii.

I.1.b) Urmele de dinți

Urmele de dinți fac parte din categoria acelor urme care oferă o bază sigură de identificare, atât sub raport criminalistic, cât și medico-legal, datorită unor caracteristici ale formei, dispunerii și particularităților prezentate de fiecare dinte, îndeosebi după vârsta de 25 ani, când întreaga dantură este formată.

Aceste urme sunt de obicei urme de adâncime ce se prezintă sub formă de mușcături pe corpul uman, uneori cu perforarea pielii. Ele se întâlnesc în special la infracțiunile de viol și de omor cu mobil sexual, fiind provocate de agresor asupra victimei sau invers, atunci când victima se apără. Urme de dinți se mai pot întâlni la locul faptei, atunci când infractorul mănâncă și abandonează resturile alimentare. Fig. 6 Urmă de dinți

Nu este exclusă posibilitatea găsirii unor urme de dinți pe obiecte dintre cele mai diverse, unele dintre ele aparent inapte pentru primirea lor. Astfel, în cazul unui furt, autorul a fost identificat după o urmă de dinți descoperită pe capacul metalic cu care era capsulată o sticlă, acesta desfăcându-l cu dinții.

Urmele de dinți rămân prin mulare pe obiectul primitor. Pentru cercetările criminalistice prezintă un interes deosebit coroana, care oglindește o serie de particularități naturale de identificare respective lățimea și forma, poziția dinților și distanțelor dintre ei. De asemenea uzurile, eventualele lipsuri, diverse afecțiuni (carii), tratamente și lucrări stomatologice ș.a., oferă suficiente elemente de identificare a persoanelor.

Un domeniu de aplicare a ontologiei dentale îl reprezintă identificarea victimelor în caz de accidente de aviație, naufragii, explozii și incendii, alte calamități naturale, la stabilirea identității ajungându-se prin compararea datelor post-mortem cu cele ante-mortem deduse din fișele de tratament stomatologic, mulaje și radiografii.

I.1.c) Urme de buze

Importanța urmelor de buze în cercetările criminalistice a fost pusă în evidență prin numeroase cercetări întreprinse atât în țara noastră cât și în străinătate, cercetări prin care s-a demonstrat fundamentul științific al identificării bazat pe aceste categorii de urme. Cu tot scepticismul manifestat de o parte din autorii de specialitate, în prezent se poate susține că, prin particularitățile anatomice și prin unicitatea dispunerii și a formei papilelor sau șanțurilor coriale, este posibilă identificarea certă a unei persoane. Alte elemente de identificare privesc unghiurile comisurale, gropița mediană, tuberculul buzei superioare.

Aceste urme apar de obicei pe pahare, căni, sticle, tacâmuri fiind prezente fie sub formă latentă, fie ca impresiuni de stratificare (ruj, secreții) și se prezintă sub formă statică sau dinamică vizibilă ori latentă și în majoritatea cazurilor, numai ca urme de suprafață. Evidențierea urmelor latente se face prin fotografirea acestora, iar dacă este absolut necesar, și numai după ce au fost examinate substanțele care au participat la formarea lor, se pot folosi și metode fizice sau chimice. Identificarea se face prin compararea urmei cu amprente de buze de la persoane suspecte.

I.1.d) Urme de urechi

Urmele de acest fel se întâlnesc destul de rar, fiind lăsate mai ales pe suprafețele lucioase ale ușilor, în încercarea infractorului de a percepe zgomotele dinăuntru.

Sunt cele mai valoroase dintre urmele formate de alte părți ale corpului uman. Explicația constă în aceea că urechea este diferită de la o persoană la alta, atât prin forma generală a pavilionului, dimensiunea și modul său de dispunere, precum și prin caracteristicile proprii fiecărui element component.

Fig. 7 Forme de urechi

I.1.e) Urme de unghii

Reduse la simple echimoze și escoriații de formă semilunară, create de unghiile înfipte, de cele mai multe ori nu sunt identificabile. Unghiile servesc cu adevărat la identificare în cazul în care un fragment de unghie smuls sau tăiat găsit la locul faptei prezintă profiluri liniare ale suprafeței cornoase identice cu cele ale unghiilor persoanei acuzate, fapt posibil datorită unicității și stabilității structurii unghiilor umane.

Acest fel de urme apar uneori pe corpul victimelor în cazul unor agresiuni, în special la strangulări. Compararea imaginii de pe gâtul victimei cu datele antropometrice ale mâinilor persoanei suspecte permite ajungerea la o concuzie referitoare la posibilitatea sau probabilitatea exercitarea violențelor de către aceasta. Neconcordanțele vădite, și în special distanța dintre degetul mare și cel arătător, justifică o concluzie negativă.

I.1.f) Urmele biologice

În categoria urmelor biologice se înscrie marea masă a urmelor de material biologic uman, îndeosebi produsele de secreție, excreție și țesuturile umane. Secrețiile principale sunt: saliva, secreția nazală și laptele matern. Excrețiile includ: urina, fecalele, sperma, sputa, vomismentele, meconiul, vernix caseosa ș.a. Țesuturi moi: sânge, piele, țesut muscular, masă cerebrală. Țesuturi dure: oase și unghii. În această grupă de urme sunt incluse și firele de păr, inclusiv urmele de miros care fac obiectul odorologiei judiciare. Aceste urme sunt recoltate cu ocazia investigării infracțiunilor săvârșite prin violență, a accidentelor de trafic rutier, de muncă, în incendii și explozii.

Cercetarea urmelor biologice se situează, în mod evident, în zona de interferență a Criminalisticii cu Medicina legală. Practic nu se poate vorbi de o simplă examinare criminalistică sau medico-legală, ci de o cercetare interdisciplinară, proprie expertizei biocriminalistice sau a ceea ce este denumit în practică expertiză complexă. De modul în care organul judiciar descoperă și ridică de la fața locului urmele biologice depinde nu numai reușita expertizei biocriminalistice, dar mai ales clarificarea unor probleme esențiale referitoare la fapta penală, în special la persoanele implicate în săvârșirea acesteia (participanți sau victimă).

Procesul de identificare a unei persoane începe în momentul în care aceasta lasă în scena crimei o urmă biologică care conține, în mod necesar, material genetic (A.D.N.).

Identificarea genetică constă în determinarea genetică a fiecărui individ și prefigurează o adevărată revoluție în domeniul identificării criminalistice: amprenta genetică.

Până în 1985, studierea moleculei de A.D.N. nu a constituit o preocupare majoră pentru criminalistică. Alee Jeffreys și colegii săi de la Universitatea din Leicester (Anglia), au fost primii care au prezentat valențele infinite pe care A.D.N.-ul le are în identificarea unei persoane prin studierea urmelor biologice de orice natură lăsate de respectiva persoană la locul unei infracțiuni .

Probe cu înalt grad de precizie în identificarea profilului A.D.N.: sângele, lichidul seminal care, chiar dacă nu conține spermă, are suficient material pentru efectuarea analizelor A.D.N.; saliva (indiferent de pe ce tipuri de obiecte este recoltată: țigări fumate, periuțe de dinți, plastice ale țigărilor de foi, măști, veselă, chewing gums, timbre și plicuri poștale etc. Probe cu potențial în definirea profilului A.D.N.: fluidul vaginal (în cazurile de viol poate conține un amestec de celule, provenind de la ambele părți, care pot fi analizate separat), secrețiile nazale, părul (numai părul smuls are valoare pentru analizele nucleare A.D.N. atâta timp cât A.D.N.-ul este cuprins numai în celulele ce înconjoară rădăcina), bucăți de carne, celule ale pielii, urină, părți de corp, oase (măduva osoasă poate fi analizată chiar și în cazuri de descompunere avansată).

I.1.g) Alte urme produse de corpul uman

Alături de urmele descrise, care apar frecvent în cercetările criminalistice, marea majoritate a părților corpului uman poate să creeze urme, în contextul săvârșirii unei fapte penale. Nasul, bărbia, fruntea, fața în întregul ei, partea exterioară a mâinii și chiar întregul corp sunt în măsură să ofere unele informații referitoare la modul de formare și la vechimea urmei, la eventualele caracteristici capabile să individualizeze persoana sau grupul de persoane presupuse a fi creat urma. Totodată, este posibilă stabilirea înălțimii persoanei și, cu destulă aproximație, a sexului și a vârstei, a constituției corporale. Urmele corpului uman pot furniza date (uneori la fel de valoroase ca însăși expertiza de identificare propriu-zisă) referitoare la cele petrecute în momentul săvârșirii infracțiunii, la raportul dintre victimă -agresor, la modul în care a acționat autorul, la numărul de persoane etc..

I.2 Urmele lăsate de obiecte

I.2.a) Instrumente de spargere

Examinarea urmelor de instrumente în timpul cercetării locului infracțiunii se poate finaliza cu numeroase informații utile pentru orientarea echipei de cercetare. În multe fapte penale, infractorul este interesat să pătrundă într-o anumită încăpere, să deschidă un sertar, un fișet, o casă de bani, diverse obiecte de mobilier ș.a., desigur încuiate. Pentru aceasta el apelează la cele mai diverse metode sau instrumente, denumite generic în literatura de specialitate instrumente de spargere, o categorie importantă a corpurilor delicte. Enumerarea acestor instrumente este aproape imposibil de realizat, mai ales că, în marea lor majoritate, au o cu totul altă destinație. Acestea pot fi clasificate în obiecte contondente, tăietoare – înțepătoare, tăietoare – despicătoare, instrumente de spargere, instrumente de deschidere a încuietorilor.

Potrivit mecanismului de formare, urmele acestor instrumente sunt împărțite în următoarele categorii:

Urmele de apăsare, sau de forțare, în majoritatea lor de natură statică, prezentând importanță pentru redarea caracteristicilor de construcție, fiind, de altfel, întâlnite frecvent la forțarea ușilor, ferestrelor, sertarelor cu leviere, șurubelnițe, răngi etc.

Urmele de frecare, specifice burghielor și fierăstraielor, bomfaierelor ș.a., o identificare a instrumentului fiind greu de realizat în condițiile ștergerii detaliilor, prin însăși acțiunea de frecare a dinților fierăstrăului, pilei sau pânzei de bomfaier.

Urmele de tăiere, se prezintă tot ca urme dinamice. Acestea, dacă se formează într-un material ce poate reda caracteristicile reliefului lamei, pot prezenta o importanță deosebită la identificarea instrumentului creator.

I.2.b) Urme de îmbrăcăminte

Obiecte de îmbrăcăminte pot să formeze urme,în primul rând ca rezultat al contactului direct dintre îmbrăcămintea purtată de infractor ori de victima infracțiunii și o suprafață oarecare, reproducând caracteristicile țesăturii sau materialului din care este confecționată. În al doilea rând aceste urme se pot constitui sub formă de resturi materiale, desprinse sau rupte din obiectele de îmbrăcăminte. Urmele de îmbrăcăminte se pot găsi și pe corpul uman, ca rezultat al unei presiuni foarte puternice, al strivirii, căderii de la înălțime mare, al exploziilor, situație în care particularitățile obiectului de îmbrăcăminte se imprimă pe pielea victimei.

I.2.c) Urme de anvelope

Cercetarea urmelor mijloacelor de transport reprezintă o activitate frecventă a organelor de urmărire penală, îndeosebi în cazul accidentelor de circulație, al furtului de autoturisme, inclusiv în situațiile în care o persoană s-a folosit de un mijloc de transport în săvârșirea infracțiunii. Din această categorie fac parte atât urmele vehiculelor cu tracțiune mecanică, cât și celor cu tracțiune animală sau acționate de forța omului. Fig. 8 Urme de anvelope

Urmele de anvelope se diferențiază după profilul antiderapant, lățimea benzii de rulare și circumferință, aceste caracteristici fiind specifice fiecărui tip de autovehicul. Urmele care definesc caracterele generale ale anvelopelor sunt create de regulă de roțile din spate, urmele celor din față fiind acoperite de regulă, cu excepția virajelor, moment în care se pot reproduce distinct.

I.2 d) Urme produse de arme de foc

Legea 117/2011 privind regimul armelor și munițiilor definește arma de foc ca fiind “orice armă portabilă cu țeavă care poate arunca, este concepută să arunce sau poate fi transformată să arunce alice, un glonț ori un proiectil prin acțiunea unui combustibil de propulsive”.

Balistica judiciară este o ramură a tehnicii criminalistice, care studiază construcția și funcționarea armelor de foc, fenomenele legate de tragere și urmele rezultate, în scopul rezolvării aspectelor apărute în cursul cercetării penale.

Potrivit legii privitoare la regimul armelor și munițiilor, acestea sunt clasificate în:

Categora A – arme și muniții interzise, a căror procurare, deținere, port și folosire sunt interzise persoanelor fizice și juridice, cu excepția instituțiilor publice cu competențe în domeniul apărării, ordinii publice și securității naționale, a unităților aflate în subordonarea sau coordonarea acestora;

Categoria B – arme și muniții letale, prin a căror utilizare se poate cauza moartea sau rănirea gravă;

Categoria C – armele și munițiile neletale, destinate unui scop utilitar, pentru agrement ori autoapărare, confecționate în așa fel încât să nu producă moartea persoanelor. Acestei categorii îi sunt asimilate și armele vechi.

Din punct de vedere al destinației, legea clasifică armele în arme militare, arme de apărare și pază, arme pentru autoapărare (neletale, confecționate special pentru a împrăștia gaze sau proiectile de cauciuc, armele de tir, arme de vânătoare, arme utilitare, folosite în diverse domenii de activitate (cinematografie, protecția mediului, medicină veterinară etc.), arme și dispozitive de agrement, replici după dispozitive reale de tip airsoft, dispozitive paintball, arme tranchilizante, arme de recuzită, arme de panoplie, armele de colecție, arme vechi, letale, produse până în anul 1899, destinate colecțiilor.

Principalele părți componente ale unei arme de foc:

Țeava, formată din camera cartușului, sau camera de detonare, conul de forțare sau de racordare, care asigură pătrunderea glonțului în ultima zonă a țevii, zona ghintuită. Țevile ghintuite imprimă o mișcare de rotație proiectilului, necesară stabilității traiectoriei proiectilului.

Ele se diferențiază după calibru, după numărul, sensul de rotație al ghinturilor, lățimea și pasul acestora etc. .

Mecanismul de închidere, de dare a focului (percuție) și de scoatere a tubului tras, aceste piese lasă pe tuburile arse urme utile identificării.

Patul sau crosa armei și sistemul de ochire. Fig. 9 Părțile componente ale unui pistol

În accepțiunea balisticii judiciare, prin urmele formate prin folosirea armelor de foc se înțeleg pe de o parte urmele create de armă pe cartușul tras, iar pe de altă parte urmele împușcăturii pe corpul victimei sau pe obiectele asupra cărora și-au exercitat forța proiectilul ceilalți factori suplimentari ai tragerii.

Urmele cauzate de împușcătură sunt:

urme principale din care fac parte:

arma găsită la locul faptei;

cartușele, proiectilele, tuburile arse;

perforările (orificiile de intrare și ieșire a proiectilelor). În general, orificiul de intrare este mai mic decât calibrul glonțului, datorită retractării pielii, însă în cazul în care tragerea s-a făcut de aproape sau cu țeava lipită, orificiul de intrare este mai mare. Dimensiunile orificiului pot fi mai mici decât ale glonțului, în cazul retracției pielii, sau pot fi egale cu acesta.

canalele (urmele de pătrundere). Studiul acestora are mare importanță în aprecierea direcției de tragere, au un orificiu de intrare și un canal înfundat, mai mare sau mai mic, raportat la densitatea și grosimea materialului în care a pătruns glonțul. Spre deosebire de perforări, în alternativa canalelor oarbe, glonțul rămâne întotdeauna în corpul sau obiectul atins.

urmele de ricoșare, ipoteză care face posibilă lovirea altor obiecte ori persoane, care nu s-au aflat pe traiectoria inițială de tragere, iar glonțul se poate deforma și, la pătrunderea în corpul uman, să producă orificii sau leziuni atipice.

urmele secundare formate la tragerile cu țeava lipită de corp sau de la mica distanță:

rupturile provocate de gaze, au loc numai la tragerile de la distanțe între 3-12 metri;

arsurile sunt urme formate la tragerile apropiate;

afumarea se formează prin depunerile de funingine a pulberii cu fum;

tatuajul este format din pulberea nearsă în jurul orificiului de pătrundere a proiectilului.

La tragerile cu pistolul sau revolverul, tatuajul se formează la o distanță de până la 50cm, iar la armele cu țeava lungă la distanță chiar mai mare de 1m.

urmele de unsoare se formează în cazul tragerilor din apropriere, sub formă de stropi, în jurul orificiului de intrare.

Alte urme secundare ce se mai pot forma indiferent de distanța de tragere, sunt inelul de frecare sau gulerașul de escoriație, care este o mică lipsă de substanță la nivelul buzei orificiului de intrare, gulerașul de ștergere (mânjire) datorat ștergerii glonțului de marginile orificiului, determinând încărcarea acestora cu pulberile nearse, unsoare, fum, elemente ce se găsesc pe cămașa glonțului și inelul de metalizare, urmă datorată tot de ștergerea glonțului de marginile orificiului de intrare și depunerea unor mici particule metalice antrenate de glonț în urma frecării acestuia pe țeavă.

Asupra corpului uman, în general, glonțul poate exercita patru acțiuni:

acțiune de penetrare, glonțul formând un orificiu de intrare rotund ori ovalar, cu pierdere de substanță; substanța în minus este antrenată în canal;

o acțiune de înfundare când capacitatea de penetrare este mică, la sfârșitul traiectoriei, glonțul despică numai țesuturile, formând un orificiu de intrare în formă de fantă, corespunzător direcției fibrelor elastice din piele;

acțiunea contuzivă, atunci când forța vie este foarte mică, glonțul poate acționa ca un obiect tare, bont, neproducând orificiul de intrare, ci doar echimoze sau escoriații;

acțiunea de rupere, are loc atunci când tragerea se face de aproape, glonțul având o forță vie foarte mare, iar în acest caz, ca urmare a acțiunii gazelor, pot lua naștere orificii de intrare largi, rupte și cu fisuri.

Fig. 10 Plagă împușcată Fig. 11 Plagă împușcată,

Orificiu de intrare Orificiu de ieșire

Pe îmbrăcăminte sau pe alte obiecte din material textil, orificiul de intrare este mai mic decât cel de ieșire, de regulă constatându-se și un transport de fibre spre interior. Orificiile de ieșire de pe îmbrăcăminte prezintă deseori și rupturi în cruce, asemănătoare rupturilor provocate de gaze.

Fig. 12 Urmă de impușcătură

pe material textil

În cazul urmelor formate în obiectele lipsite de elasticitate, fragile (cărămidă, piatră, beton) orificiul de intrare este mai mare decât diametrul proiectilului, practic aflându-ne în fața unei ruperi sau sfărâmări.

La obiectele din lemn, diametrul orificiilor corespunde, în mare, cu cel al proiectilului, orificiul de intrare și cel de ieșire stabilindu-se pe baza sensului fibrelor care indică direcția de perforare.

Indiferent de tipul armei de foc, pe tubul cartușului se formează invariabil urme, în trei etape succesive: încărcarea, tragerea și extragerea tubului tras, iar în cazul armelor cu țeava ghintuită se formează pe glonț urme caracteristice reliefului țevii. Printre piesele principale sau mecanismele armei care concură la formarea urmelor se află percutorul, peretele frontal al închizătorului, gheara extractoare, pragul aruncător (ejectorul) și pereții camerei de detonare.

Urmele de substanță sunt date de materiile care rămân la fața locului, fiind vorba de substanțe sau produse (micro urme sau macro urme) care sunt desprinse dintr-un corp finit, granule, așchii, fibre, sau dintr-o masă amorfă (pulverulentă, lichidă sau gazoasă). Identificarea substanțelor se efectuează prin probe de laborator, în care se compară proprietățile fizico-chimice sau biologice ale urmei incriminate cu standarde sau cu caracteriticile probelor cunoscute. Dintre substanțele sau materiile care se cer a fi expertizate mai frecvent în practica judiciară fac parte vopselele, sticla, pământurile, fibrele, reziduurile de tragere, urmele biologice.

Urmele deprinderi derivă din manifestările cu caracter de stereotip dinamic care se exteriorizează într-o formă concretă, materială, cum sunt mersul sau scrisul.

Expertiza criminalistică a scrisului are ca obiect de examinare scrisul de mână, considerat ca un complex de mișcări și deprinderi grafice, scrisul fiind strict individual și relativ stabil, fapt care permite identificarea scriptorului prin compararea scrisului incriminat cu probele de scris care aparțin în mod cert persoanei bănuite.

Alte genuri de urme pot fi cele create de un fenomen, cum sunt urmele de incendii, explozii, electrocutare ori urmele de animale, care pot prezenta interes nu numai în legătură cu infracțiunile de furt, sau braconaj, dar și pentru elucidarea unor situații de fapt.

O altă categorie importantă de urme sunt acele urme care, deși nu furnizează elemente de identificare sau stabilire a apartenenței lor, contribuie la determinarea activităților efectuate de făptuitor, a succesiunii desfășurării faptelor, a duratei acestora, din această categorie făcând parte urmele poziționale și cele “concepționale”, de exemplu modul de operare folosit de făptuitor.

Modul de formare al urmelor

Un criteriu important de clasificare a urmelor îl reprezintă modul lor de formare, acest criteriu având în vedere raportul de mișcare în care se află la un moment dat atât obiectul creator cât și obiectul primitor de urmă, dar și locul în care se fixează urma pe obiectul primitor, adâncime sau suprafață.

Urmele statice sunt create prin atingere, apăsare sau lovire, fără ca suprafața de contact să se afle în mișcare și reprezintă o categorie prețioasă de urme deoarece redau elemente caracteristice utile identificării. Din această categorie fac parte urmele de mâini, de picioare, urmele de buze, ș.a.

Urmele dinamice sunt urmele formate ca rezultat al mișcării de alunecare a unei suprafețe peste alta. Un exemplu îl constituie urma de frânare a unui autovehicul sau urma lăsată de un clește în momentul tăierii unui belciug.

Deși aceste urme nu redau cu fidelitate, în toate cazurile, detaliile caracteristice, servind de regulă numai la identificări de gen sau grup, în ipoteza celor specifice armelor de foc, ele permit identificarea pe baza striațiilor create de proiectilul și tubul cartușului, ca și în cazul urmelor instrumentelor de spargere, în care striațiile servesc la identificarea unui levier, clește, cuțit, topor etc..

Specifice suporturilor sau obiectelor primitoare de urmă cu un anumit grad de plasticitate, în care se imprimă suprafața obiectului creator, sunt urmele de adâncime, de pildă, urma de picior lăsată în pământ sau zăpadă moale.

O altă categorie de urme sunt cele de suprafață, care la rândul lor pot fi urme de stratificare, formate prin depunerea unui strat de substanță (grăsime, transpirație, sânge, praf) pe suprafața primitoare a urmei, numite urme de stratificare și urmele formate prin ridicarea substanței aflate inițial pe suport, de exemplu, prin atingerea cu mâna a unei suprafețe prăfuite, numite urme de destratificare.

CAPITOLUL II.

URMELE DE MÂINI

Dactiloscopia. Istoric

“Asupra acestei minunate metode de identificare, nimeni nu este îndreptățit să-și atribuie vreun drept de paternitate, scria Dr. Valentin Sava, și ca mai toate invențiile mari, este opera timpului, a miilor de contribuții, modeste, necunoscute, care furnizând noțiuni disparate, au pus la dispoziția oamenilor de geniu elementele coordonării lor … Și cum la baza astronomiei a stat astrologia, precum alchimia a stat la baza chimiei, dactiloscopia are ca origine, desigur, elementele empirice ale chiromanției„.

Este cu certitudine stabilit faptul că desenele liniilor papilare fac parte din primele noțiuni pe care le-a cunoscut omenirea, nu ca elemente de identificare a persoanelor, ci ca manifestare de ordin artistic. Pe pereții grotelor preistorice s-au găsit ornamente datorate apăsării cu degetele îmbibate în culori, iar în epoca neolitică olarii își apăsau degetele pe argilă, formând urme care, uscându-se, deveneau permanente. Și descoperirile din epoca civilizațiilor greco-romane arată că oalele purtau aproape toate urmele degetelor mâinii stângi imprimate, în timp ce mâna dreaptă lucra. Însă occidentalii nu s-au preocupat de aceste urme, cu atât mai mult cu cât în Extremul Orient dactiloscopia, în formă ei rudimentară, era de mult și în mod constant întrebuințată.

Cercetătorul Minakata Kumagusu în numărul din decembrie 1894 al revistei „Nature” publică un interesant studiu asupra folosirii amprentelor digitale în China și Japonia, conform căruia, în legile chineze ale anului 700 î. Hr., când bărbatul solicita divorțul, era obligat să predea soției un act în care se menționa motivul, din cele șapte admise (nesupunerea filială, sterilitatea, perversiunea, gelozia, lepra, prefăcătoria și furtul), pentru care introducea procesul. Documentul trebuia redactat de către soț, iar atunci când nu știa să scrie, trebuia ca în loc de semnătură să apese cu degetul înmuiat în cerneală. Părerea Dr. Locard a fost că semnătura digitală întrebuințată de chinezi avea un rol mistic, un legământ față de divinitate și nicidecum nu se gândeau la identificarea pe această cale a semnatarilor. Argumentul său era faptul că impresiunile digitale aveau mai mult aspectul unor pete, în care nu se distingeau crestele papilare.

În aceeași măsură se impune aducerea în discuție și obiceiul semnăturii prin punere de deget și originea întrebuințării lui în România, întrucât metoda a început să apară și la noi începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Cele mai vechi acte se făceau și se semnau de către martorii prezenți la proces, iar părțile care știau carte iscăleau iar cele care nu, puneau degetul. Obiceiul s-a menținut și transmis prin timp ca un ritual, motiv pentru care urmele digitale de pe vechile noastre documente, cu rare excepții, sunt simple pete lipsite de elementele de identificare necesare.

Fig 13 Document din sec al XVII-lea în care părțile au semnat prin punere de deget.

Dr. Juan Vucetich de la poliția argentiniană, care în 1891 a pus bazele unui sistem de identificare, cu ocazia unei călătorii de documentare în Extremul Orient a stabilit că prima impresiune luată cu acest scop a fost la inițiativa lui William James Herschel, administratorul unui district de lângă Bengal care a avut ideea de a utiliza punerea degetului alături de iscălitură pentru autentificarea contractelor redactate în limba localnicilor și care a observat cu timpul că aceste urme de deget reprezentau un semn de identitate. Acest lucru s-a întâmplat prin anul 1858, iar 20 de ani mai târziu Herschel a înaintat un raport guvernatorului regiunii cerându-i aprobarea de a lua impresiunile digitale și arestaților.

Dr. Henry Faulds, medic de origine britanică stabilit în Tokyo, a comparat urmele de degete de pe vasele antice cu desenele papilare ale contemporanlor săi. Pe parcursul studiului, care l-a pasionat toată viața, a avut ocazia de a observa diferite tipuri de impresiuni digitale, iar într-unul din articolele publicate în revista „Nature” a arătat posibilitatea descoperirii infractorilor prin identificarea urmelor papilare. Mai mult, el publicat și observații referitoare la întrebuițarea dactiloscopiei, exemplificând cu un caz în care a identificat o urmă de deget pe o sticlă din care a băut un criminal.Acestui articol, în aceeași revistă, în data de 22 noiembrie 1880, Herschel îî răspunde lui Faulds, declarând că el folosește cu succes impresiunile digitale de 30 de ani, în India, și, făcând un pas important în domeniul dactiloscopiei, arată că desenele papilare își păstrează forma în cele mai mici detalii, pe tot cursul vieții, dovadă fiind degetul său de la mâna drepta care nu s-a modificat în 20 de ani . Fig. 14 Amprentele lui Herschel pe o perioadă de 57 de ani

Herschel și Faulds au fost inițiatorii rudimentari ai ideii de identificare dactiloscopică, marcând puntea de trecere de la empirism la faza științifică.

Dr. Francisc Galton începe în anul 1886 studiul asupra desenelor papilare, iar în anul 1890 a pus la punct o metodă de clasare a fișelor infractorilor după forma impresiunilor lor digitale, cu ajutorul căreia se putea găsi una preexistentă într-o colecție destul de mare. Având în vedere faptul că descoperirea a fost considerată de o importanță majoră, guvernul englez a instituit o comisie care să trebuia să compare antropologia cu dactiloscopia. Ca urmare s-a nominalizat un expert pentru alcătuirea unui sistem de identificare pentru uzul poliției. Garson, expertul desemnat, era un fost elev al lui Alphonse Bertillon și adept al metodei acestuia și a imaginat o metodă pur bertilloniană, cu subclasificări după policele degetului drept, metodă ce nu a dus la rezultatele dorite, fiind ulterior înlocuit cu Henry.

Sir Edward Richard Henry, coleg și successor al lui Herchel în Bengal, elaborează un sistem de clasament al fișelor în care nu mai intrau măsurătorile antropometrice. În 1900 a publicat prima ediție a lucrării sale “Clasificarea și utilizarea amprentelor digitale”.

În America de Sud, datorită unei munci stăruitoare de-a lungul a zeci de ani, Juan Vucetich publică în 1904 lucrarea sa denumită “Dactiloscopie comparată” în care este expusă în amănunt metoda sa de clasificare, care consta în înglobarea tuturor felurilor de impresiuni papilare numai în patru categorii, făcând astfel cunoașterea lor mai ușoară, iar în 1916 realizează “Registrul general de identificare” ce reprezenta o organizare dactiloscopică pentru toți cetățenii Argentinei, fără a se ține seama de situația lor morală sau socială. Deși registrul său a fost ars printr-o decizie a puterii de la acea vreme, ideea a fost preluată, extinzându-se ulterior și în Europa .

În Rusia, primul om care a apreciat importanța dactiloscopiei a fost, de asemenea, un funcționar de poliție, V. Lebedev, care în 1909 a publicat un tratat practic, în 3 volume „Arta descoperirii crimelor”: Dactiloscopia, Antropometria, Fotografia judiciară polițienească. Anterior, la 30 decembrie 1906, în Rusia fusese introdusă amprentarea deținuților în închisori, iar doi ani mai târziu, în 1908, s-a adoptat și o lege cu privire la înregistrarea dactiloscopică în secțiile de poliție judiciară ale Imperiului Rus, lege care, un timp oarecare, a funcționat în paralel cu bertillonajul, acceptat în Rusia încă din anul 1890.

În România, primii care s-au ocupat de studierea impresiunile digitale au fost profesorul Mina Minovici, părintele primului serviciu român de identificare judiciară, care a înființat, în anul 1892 prima școală de antropologie pentru ofițerii și agenții de poliție și, fratele său, profesorul Nicolae Minovici, care a făcut studii în vederea stabilirii paternității după desenele papilare.

Din 1894 criminalii condamnați erau amprentați și înregistrați, iar în 1896 Mina Minovici obține primul succes românesc în identificarea infractorilor cu ajutorul liniilor papilare. Prima expertiză dactiloscopică prezentată justiției române s-a efectuat în anul 1914, în cazul colosalului furt de bijuterii din reședința bucureșteană a d-nei Elena Cretzulescu. La locul faptei a fost ridicată de pe marginea seifului o urmă papilară palmară, pentru care Nicolae Episcopescu, șeful Serviciului de Identitate și Fotografie  din Prefectura Poliției Capitalei a întocmit o expertiză în care demonstra că urma a fost creată de regiunea hipotenară a mâinii drepte a numitului Christu Sotiriu, arhitectul d-nei Cretzulescu, care făcea parte din anturajul acesteia. Nu s-a putut însă stabili vechimea urmei și nici dacă persoana în cauză nu a avut acces la seif în ziua comiterii furtului. Cu toate dovezile științifice aduse de Poliție, acuzatul a fost achitat și abia în 1918, la rejudecarea faptei, a fost acceptată ca mijloc de probă expertiza dactiloscopică.

Din 1914, dr. Andrei Ionescu se ocupă de organizarea noului cazier dactiloscopic din Serviciu de Identificare al Poliției. „La metoda de clasificare inventată de argentinianul Vucetich (1901), dr. Andrei Ionescu introduse ideea nomenclaturii latine a tipurilor desenelor după numărul deltelor, realizată la Madrid de spaniolul Oloritz (1904), și concepția propusă de norvegianul Daac (1906), ca primul element al fracției din formula de clasificare să fie reprezentat de degetele arătătoare. La această decizie au fost luate în considerare și observațiile făcute asupra desenelor papilare de la degetele arătătoare ale românilor, unde se confirma opinia lui Daac că variabilitatea tipurilor de desene la aceste degete e mai mare decât la police sau celălalte degete”.

Din 1925, șef al Serviciului Central de Identificare a devenit dr. Valentin Sava, care a preluat în 1929 de la Direcția Generală a Penitenciarelor un nr. de 300.000 fișe dactiloscopice, recoltate timp de 20 de ani, reprezentând o importantă colecție a delicvenților recidiviști. Odată cu organizarea cazierului judiciar, în 1936, fișele dactiloscopice erau întocmite pentru toți inculpații, aflați fie în stare de libertate, fie în stare de arest preventive – încă din faza trimiterii lor în judecată.

În anul 1946 experții grafici s-au constituit într-un corp, recunoscut prin Legea 498/1946, care ulterior a fost abrogată prin Decretul nr.472/1957. În 1956 a fost înființat Institutul de Criminalistică de pe lângă Procuratura Generală a României, iar în anul 1958 a fost înființat Laboratorul Central de Expertize Criminalistice, în subordinea Ministerului Justiției. În anul 1968 Institutul de Criminalistică a fost desființat și începând cu anul 1969 modul de efectuare al expertizelor a fost reorganizat, creându-se două trepte de expertizare –prima expertiză și noua expertiză – corespunzătoare celor două categorii de laboratoare criminalistice interjudețene de la București și Cluj Napoca și Laboratorul Central de Expertiză Criminalistică, care funcționa în subordinea Ministerului Justiției (Decretul 648/ septembrie 1969).

Ca urmare a reorganizării fostului Laborator Central de Expertize Criminalistice, care s-a desființat prin H.G. nr. 368/1998, s-a înființat Institutul de Expertize Criminalistice București (I.N.E.C.) în subordinea Ministerului Justiției.

Într-o ierarhie a mijloacelor de identificare criminală, cea bazată pe urmele de mâini este situată deasupra tuturor celorlalte, deoarece:

a servit în ultimii 100 de ani la identificarea corectă a criminalilor;

nu au fost găsite niciodată două amprente asemănătoare în miliardele de comparări făcute normal sau automat de calculatoare;

urmele de mâini constituie esența bazelor de date ale poliției ce urmăresc trecutul criminal al indivizilor din întreaga lume;

a rămas de-a lungul timpului cea mai folosită dovadă criminalistică din lume – în cele mai multe jurisdicții numărul cazurilor rezolvate prin folosirea identificării pe baza urmelor de mâini depășește numărul total al cazurilor rezolvate prin toate celelalte metode de identificare;

continuă să se extindă ca lider al metodelor de identificare al persoanelor cu mii de urme de mâini introduse zilnic în bazele electronice de date pentru stocarea amprentelor;

surclasează, deocamdată, sistemul de identificare a persoanelor pe baza ADN-ului și toate celelalte sisteme de identificare prin numărul mare de criminali, violatori și alți infractori periculoși identificați (identificarea pe baza urmelor de mâini rezolvă de cel puțin zece ori mai multe cazuri cu suspect necunoscut decât metoda ADN, în cele mai multe dintre jurisdicții).

Desenele papilare

Mâinile sunt alcătuite din palmă și degete.

Fig 15 Palma, alcătuită din:

regiunea digito-palmară (f);

regiunea tenară (g);

regiunea hipo-tenară (h).

Fig. 16 Degetul este compus din trei zone despărțite prin șanțuri de flexiune d):

falangeta; a)

falangina; b)

falanga. c)

Fig. 17 Pielea, formată din trei straturi: partea exterioară, alcătuită la rândul ei din cinci straturi de celule epiteliale, denumită numele de epiderm, dermul, un țesut fibros ce conține vasele capilare arteriale și venoase și terminațiile nervilor senzitivi și stratul profund ce conține glandele sebacee, denumit hipoderm.

Specifice pielii corpului omenesc, aflate la nivelul degetelor, palmei și tălpii piciorului (plantă), cunoscute sub denumirea de dermatoglife, desenele papilare sunt formate din sistemul liniilor paralele ale crestelor papilare, separate între ele de șanțurile papilare.

Papilele sunt proeminențele de pe suprafața dermei care se află la punctual de contact cu epiderma. Papilele dermice sunt înșiruite liniar, astfel încât rândurilor de papile le corespund crestele papilare situate pe suprafața dermului. Forma crestelor papilare este redată identic de către epidermă.

Urmele se formează ca efect al depunerii de substanță de pe degete (secretate de glandele sudoripare și sebacee). Fig. 18 Degetul –

falangeta și șanțul de flexiune

Dintre desenele papilare, cele mai variate sunt ale falangetei, ale cărei urme rămân cel mai frecvent la fața locului. Datorită particularităților lor de structură, aceste desene sunt singurele folosite în înregistrările dactiloscopice.

Fig. 19 Desen papilar:

a) Creste papilare; b) Linii albe; c) Linii ale șanțurilor flexorale.

Fig. 20 Crestele papilare care alcătuiesc structura desenului falangetei formează, de regulă, trei zone:

– zona bazală, dispusă între nucleu și șanțul de flexiune, prezintă creste orizontale aproximativ paralele;

– zona centrală sau nucleul este cea mai importantă pentru identificare deoarece conține cele mai multe desene și detalii;

– zona marginală, alcătuită din crestele aflate la exteriorul desenului, înconjoară nucleul ca litera „U” întors, urmând conturul falangetei.

Partea de sus se numește zona distală, zonele laterale se numesc periferice.

Locul de întâlnire al celor trei zone poartă denumirea convențională de delta, care sugerează o formă asemănătoare.

Fig. 21 Delta poate fi albă, cînd cele Fig. 22 Când conturează o trifurcație, ca un

trei creste alcătuiesc un triunghi, „Y” cu ramurile egale sau inegale.

unghiurile care compun triunghiul

pot fi deschise, închise și mixte.

Trebuie precizat că nu toate desenele papilare conțin toate cele trei zone.

Proprietățile desenelor papilare

În literatura de specialitate există mai multe opinii cu privire la numărul proprietăților desenelor papilare, însă toți autorii sunt de acord asupra unicității și fixității. În opinia altor autori, celor două proprietăți li se adaugă și inalterabilitatea. Alți autori consideră că proprietățile desenelor papilare sunt în număr de patru, respectiv unicitatea, fixitatea, inalterabilitatea și imposibilitatea falsificării crestelor papilare pe cale grafică.

Desenele papilare se deosebesc între ele prin formă și prin detalii caracteristice, al căror număr și varietate fac practic imposibilă întâlnirea a două amprente identice. La această concluzie s-a ajuns atât prin îndelungate cercetări, cât și pe baza calculelor matematice, prin care s-a stabilit, pornindu-se de la un număr de 4 caracteristici, că posibilitatea repetării a două desene papilare cu aceleași puncte coincidente ar exista teoretic numai la 64 milioane de amprente. Dacă numărul detaliilor caracteristice se mărește, rezultatul calculului ajunge la cifre astronomice, ceea ce confirmă principiul potrivit căruia fiecare persoană este identică numai cu sine însăși și, totodată, se deosebește de toate celelalte.

Unicitatea desenelor papilare rezultă din faptul că acestea sunt proprii unui singur deget, nefiind întâlnite în lume două desene perfect identice, fapt demonstrat atât prin numeroasele calcule de probabilitate efectuate în diferite studii cât și confirmat de constatările de ordin practic.

Problema unicității amprentelor a pasionat mulți oameni de știință, care și-au îndreptat cercetările în sensul stabilirii paternității pe baza asemănărilor desenelor papilare ale părinților cu ale copiilor. Unul dintre cei mai erudiți cercetători din acest domeniu, Rodolfo Sennet, profesor de Antropologie la Universitatea din La Plata, a analizat desenele papilare ale tuturor membrilor a două familii, cu prima serie începând de la străbunic prin linie maternă până la strănepoți, a doua de la străbunic pe linie maternă până la strănepoți. Comparând impresiunile respective, nu a găsit nicio potrivire evidentă nici ca formă generală, cu atât mai puțin în ceea ce privește detaliile desenelor.

Cercetări, tot cu efect negativ, au fost întreprinse și pentru verificarea eventualelor asemănări dintre impresiunile digitale ale gemenilor, iar Dr. Locard a afirmat faptul că, în laboratorul său de poliție din Lyon, unde se eliberau cărți de identitate țiganilor nomazi, compuse din familii numerose, alcătuite din 3-4 generații, nu s-a putut găsi vreo dovadă a eredității desenelor papilare.

Fixitatea desenului papilar este o altă proprietate care constă în menținerea formei și detaliilor caracteristice ale desenului papilar de la formarea sa, în luna a 6-a de viață intrauterină, și până la moartea persoanei. Singura modificare, fără implicații în procesul identificării, o reprezintă creșterea în dimensiuni a amprentei, pe măsura dezvoltării corpului, fără influență asupra caracteristicilor crestelor papilare. Nu este exclusă posibilitatea ivirii unei anumite modificări, cum ar fi, de exemplu, apariția sau dispariția unui detaliu, fără o intervenție mecanică, chimică sau chirurgicală, modificare ce nu este de natură să determine o diferență calitativă între desenele papilare ale aceleiași persoane.

Inalterabilitatea reprezintă o altă proprietate esențială, determinată de faptul că, în mod normal, un desen papilar nu poate fi modificat sau înlăturat. Această caracteristică a fost demonstrată prin cercetările întreprinse de specialiști, dintre care unii au executat experimente pe propriile amprente digitale. Numai rănile adânci, care afectează în adâncime stratul dermic, distrugând papilele, precum și unele boli, pot duce la alterarea involuntară a desenului. Însăși existența unei cicatrice este de natură să ofere un element prețios de identificare, iar numeroasele exemple desprinse din practica judiciară au demonstrat că încercările unor infractori de a-și altera desenul papilar prin frecarea de o suprafață abrazivă sau prin folosirea unei substanțe chimice corozive au rămas fără nici un rezultat, întrucât astfel nu sunt afectate papilele dermei.

Interesul arătat față de posibilitatea sau imposibilitatea imitării desenelor papilare era în trecut o consecință a faptului că numărul celor ce nu știau să scrie era foarte mare, iar actele erau semnate prin “punerea de deget”. Literatura de specialitate menționează experimental efectuat de profesorul Nicolae Minovici, care a cerut celui mai mare falsificator cunoscut al acelor vremuri să imite o impresiune papiară. Încercarea a dat greș deoarece, dacă la o primă vedere falsul putea induce în eroare un ochi neexperimentat, acesta era descoperit imediat cu ajutorul unui instrument de mărire.

Clasificarea desenelor papilare

Desenele papilare sunt caracterizate de forme variate, fapt ce a necesitat sistematizarea amprentelor pe grupe, clase, tipuri, subtipuri, permitând clasificarea impresiunilor digitale într-o ordine definită. Primul criteriu fiind, după cum am văzut anterior, regiunea anatomică a corpului pe care se află, respectiv regiunile digitală, palmară sau plantară, al doilea criteriu este impus de forma desenului din zona central și de poziția și numărul deltelor. Asfel :

Desenele adeltice – lipsite de deltă, crestele desenează linii sub formă de arc. Arcurile pot fi simple (Fig 23) sau piniforme (Fig.24) când în mijloc prezintă o linie verticală;

Fig. 23 Arcuri simple Fig. 24 Arcuri sub formă de pin

Desenele monodeltice – evidențiază o singură deltă, care, în funcție de locul unde este situată, dă naștere la două subtipuri: subtipul dextrodeltic, cu delta în partea dreaptă (Fig. 25) și subtipul sinistrodeltic, cu delta în partea stângâ (Fig. 26).

Fig. 25 Subtipul dextrodeltic Fig. 26 Subtipul sinistrodeltic

Desenele bideltice – prezintă două delte plasate în dreapta și stânga desenului central, alcătuit din creste papilare în formă de cerc, oval (elipsoidal), spirală (vertricile), lațurile gemene sau duble, etc.

Fig. 27 Bideltic cerc Fig. 28 Bideltic spirală

Fig. 29 Bideltic oval Fig 30 Bideltic laturi gemene

Desene polideltice – au o frecvență redusă și includ trei sau mai multe delte. Desenul central este alcătuit din mai multe formațiuni de creste, circulare în centru, de obicei, iar în lateral, flancate cu lațuri.

Fig. 31 Polideltic

Desenele amorfe sau excepționale – aceste desene nu se apropie de desenele papilare obișnuite. Literatura de specialitate semnalează un tip de desen simian, asemănător maimuțelor, întâlnit la degenerați și deficienții mintali și un subtip denumit danteliform întâlnit în țara noastră, situație datorată unei malformații accidentale datorată presiunii tisulare in timpul vieții embrionare.

Fig.32 Subtipul simian Fig. 33 Subtipul danteliform

O altă situație este aceea în care desenele papilare nu se pot distinge datorită distrugerii dermului, ca urmare a unor leziuni, ori existenței unor cicatrice .

Fig. 34 Subtipul nedefinit

Pe lângă particularitățile de formă ale desenelor papilare, amprenta digitală conține și o serie de puncte caracteristice sau detalii, de natură să permită identificarea certă individului. Crestele papilare nu sunt redate numai prin linii continue, ele putând fi întrerupte, întretăiate ori divizate. Potrivit teoriei și practicii criminalistice dactiloscopice, atât din țara noastră, cât și din străinătate, au fost stabilite un număr de aproximativ 20 de tipuri de detalii, determinarea acestora făcându-se pe amprentă în sensul acelor ceasornicului, începutul fiind socotit în stânga jos. Natura fiecărui element, numărul și repartiția topografică sunt varibile și conferă amprentei individualitate.

Pentru individulizare, atunci când există, pot fi valorificate și alte caracteristici cum sunt cicatricile, liniile albe produse de cutele pielii, liniile albe produse de cutele pielii, negii ori alte malformații. În tabelul următor sunt prezentate cele mai întâlnite elemente ce se pot afla în compunerea unei impresiuni papilare:

CAPITOLUL III

CERCETAREA URMELOR DE MÂINI

Cercetarea la locul faptei

Codul de procedură penală reglementează în cuprinsul art. 192 al. 1: “Cercetarea la fața locului se dispune de către organul de urmărire penală, iar în cursul judecății de către instanțele de judecată, atunci când este necesară constatarea directă în scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanță pentru stabilirea adevărului, precum și ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane”.

Echipa de cercetare, stabilită prin lege, este compusă din procurorul criminalist, care este și coordonatorul echipei de cercetare, ofițerii și specialiștii criminaliști, medicul legist, atunci când este necesară examinarea cadavrului, a victimei în viață sau a persoanei suspecte. Acestora, în funcție de situație și atunci cănd speța impune, li se pot adăuga specialiști din alte domenii, biologi, ingineri, pirotehniști etc..

Cercetarea la locul faptei este o activitate preponderent tehnică, locul faptei este locul cel mai important pentru ancheta penală, fiind de cele mai multe ori punctul de plecare al investigației criminalistice. La fața locului se găsesc urmele infractorilor și ale victimelor, vizibile ori în stare latentă, lăsate intenționat, din neglijență ori din ignoranță. Trebuie menționat că prin locul faptei se are în vedere nu numai locul propriu-zis al infracțiunii, ci și zonele mai apropiate sau alte locuri din care pot rezulta date referitoare la pregătirile, comiterea și urmările faptei, inclusiv căile de acces și de ieșiere a autorului din câmpul infracțional.

Invesigarea locului faptei se efectuează de organele de urmărire penală sau de către instanțele de judecată, urmărirea penală având ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea persoanelor care au săvîrșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii penale a acestora.

Codul de procedură penală reglementează modul de sesizare al organelor de urmărire penală în cuprinsul art. 288 al.1, astfel că sesizarea se face prin plângere sau denunț, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu. În situația în care, potrivit legii, punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângere prealabilă a persoanei vătămate, la sesizarea formulată de o persoană prevăzută de lege, ori cu autorizarea organului prevăzut de lege, acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare în lipsa acestora (al.2).

Cercetarea la fața locului se efectuează cu maximă urgență, întrucât prin trecerea timpului există pericolul producerii unor modificări la locul fapte, în sensul dispariției sau degradării urmelor. În același timp este importantă identificarea victimei în viață și a martorilor și ascultarea acestora. Din perspectiva psihologiei judiciare, mărturia este rezultatul unui proces de observare și memorare involuntară a unui fapt juridic, urmat de reproducerea acestuia într-o formă orală sau scrisă, în fața organelor de urmărire penală sau a instanțelor de judecată. Mărturia depinde de capacitatea fiecărei persoane de a recepta faptele, de a le prelucra în funcție de subiectivismul și selectivitatea sa psihică, de a le memora, de capacitatea sa de a reține și memora doar acele elemente necesare și importante și nu în ultimul rând de aptitudinea sa de a le reda.

Locul faptei trebuie cercetat sub toate aspectele, complet și detaliat. Echipa de cercetare trebuie să-și concentreze atenția pe descoperirea și cercetarea riguroasă a urmelor, în mod deosebit a urmelor latente, a micro urmelor și trebuie să clarifice neconcordanțele dintre starea locului faptei și fapta sau împrejurările ca atare .

Din punct de vedere tactic, cercetarea la fața locului presupune o conducere unică, membrii echipei trebuie să colaboreze și să informeze permanent conducătorul cercetării, care va centraliza toate datele. De asemenea, organizarea desfășurării activității trebuie să se facă într-o ordine bine stabilită, respectiv orientarea în zona în care se află poziționat locul faptei,, determinarea și examinarea în ansamblu a locului faptei, căutarea descoperirea și ridicarea urmelor sau a probelor materiale și fixarea rezultatelor cercetării locului faptei.

Este necesară de asemenea luarea unor măsuri de ordine și de evitare a pătrunderii la locul faptei a unor persoane neautorizate. Măsurile premergătoare cercetării la fața locului sunt luate de polițiștii care ajung înaintea sosirii echipei de cercetare. Fiind obligați să efectueze actele de cercetare care nu suferă amânare și să ia măsurile necesare, chiar dacă nu sunt de competența lor.

Literatura de specialitate grupează principalele direcții tactice de acțiune prin luarea primelor măsuri în câteva categorii referitoare la :

Determinarea locului săvârșirii faptei, punerea sub pază a acestuia și protejarea urmelor.

Fixarea tuturor împrejurărilor care cu timpul se pot modifica sau pot să dispară. În acest sens trebuie reținută ora exactă a sosirii organelor de urmărire penală, poziția și starea ușilor, ferestrelor, prezența unor mirosuri deosebite etc.

Acordarea primului ajutor victimelor dacă acestea mai sunt în viață, cu reținerea stării îmbrăcămintei și a încălțămintei dar și a eventualelor urme de pe acestea.

În anumite situații se impune luarea unor măsuri pentru înăturarea unor pericole, cum sunt incendiile, exploziile sau inundațiile. În cazul accidentelor în trafic se impune degajarea imediată a victimelor și prevenirea extinderii unor pagube. Organele judiciare ajunse primele la locul faptei trebuie să rețină și să fixeze cât mai multe aspecte care să ajute la stabilirea situației inițiale, cu ajutorul fotografierii și înregistrării video.

Identificarea martorilor și reținerea autorului sau a oricăror persoane suspecte, este absolut necesară și se efectuează în condițiile legii.

Dacă cercetarea propriu zisă a fost precedată de acțiunile premergătoare enumerate, după examinarea rapidă a locului faptei, delimitarea exactă și întărirea măsurilor de pază, completarea măsurilor luate de polițiștii sosiți primii la fața locului, stabilirea precisă a sarcinilor pentru fiecare membru al echipei și stabilirea ordinii în care vor fi îndeplinite activitățile de investigare, echipa de cercetare poate trece la cercetarea propriu-zisă. Întreaga activitate se desfășoară cu respectarea regulilor de procedură penală și regulilor generale de tactică criminalistică.

În organizarea activității, conducătorul echipei va avea în vedere și alte reguli, specifice, cum sunt fixarea căilor de acces și de deplasare a membrilor echipei în perimetrul locului faptei, stabilirea locului în care urmează să fie depozitate mijloacele materiale de probă descoperite și a altor obiecte ce necesită ridicarea și transportul la laboratoarele de specialitate, purtarea echipamentelor de protecție în vederea protejării urmelor și prevenirea contaminării acestora.

Fazele și fixarea cercetării la fața locului

Literatura de specialitate distinge două faze ale cercetării, faza statică, care presupune primul contact cu locul faptei, în care cercetarea se rezumă la observarea acestuia, fără a se atinge nimic și faza dinamică, care presupune atingerea, privirea și examinarea obiectelor pe toate părțile, cu precauțiile necesare în vederea evitării contaminarii probelor.

În faza statică se procedează la fixarea locului faptei în contextual mediului înconjurător, prin fotografieri și înregistrări video din unghiuri și direcții diferite. Șeful echipei intră singur sau împreună cu alți membri ai echipei, după caz, în câmpul infracțional și marchează drumul de acces pentru ceilalți membri ai echipei, martorii asistenți etc. În cazul unor zone extinse, se recomandă împărțirea pe sectoare și cercetarea acestora ca atare .

Trebuie avut în vedere de faptul că locul faptei este tridimensional și de aceea, de obicei, căutarea probelor începe de la sol (urme de încălțaminte, urme de sânge, gloanțe etc) după care se vor căuta probe în toată zona .

În loc deschis cercetarea se realizează prin deplasare în spirală, de la obiectul principal (cadavru, focarul unui incendiu etc) spre margini. Căutarea urmelor va fi orientată în toate direcțiile, inclusiv pe acoperiș, stâlpi, copaci etc. Este important ca cercetarea să se facă pe cât posibil la lumina zilei, lumina artificială putând lăsa anumite porțiuni în umbră.

În spații închise, observarea începe dintr-un punct fix, se continua prin deplasarea de-a lungul pereților, de regulă în sensul acelor de ceasornic, și se încheie spre obiectul principal.

În faza statică, dintre cele mai importante activități desfășurate, trebuiesc amintite stabilirea stării și poziției mijloacelor materiale de probă, a urmelor, măsurarea distanței dintre obiectele principale, dintre acestea și urme sau locuri de acces, determinarea eventualelor modificări survenite anterior sosirii echipei de cercetare. De asemenea, executarea de fotografii de orientare, schița și fotografii ale obiectelor principale și fixarea prin înregistrare.

Faza dinamică este cea mai complexă și presupune examinarea amănunțită a corpului victimei și a fiecărui obiect presupus purtător de urme sau care a servit la săvârșirea infracțiunii, descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor infracțiunii, incluzând și mijloacele materale de probă.

Alegerea metodei de colectare și stabilirea ordinii colectării diferitelor tipuri de probe, se realizează ținându-se cont de relevanța acestora pentru fapta comisă, de cantitatea și importanța probelor descoperite, de riscul contaminării. În general trebuie să fie ridicate și depozitate fără întârziere probele care pot fi pierdute sau deteriorate ca rezultat al influenței mediului sau care pot fi contaminate în urma folosirii unei alte metode de colectare a unei alte probe. De exemplu, o fibră prinsă pe marginea unui ciob de sticlă se deteriorează dacă se folosește o pensulă pentru relevarea amprentelor.

În această etapă se execută fotografii și înregistrări video de detaliu, se finalizează schița locului faptei, și se începe redactarea procesului verbal. În același timp, se iau și primele declarații martorilor, victimelor și persoanelor suspecte, respectându-se regulile tactice ale ascultării specifice fazei de anchetă. Este important să se clarifice toate acele împrejurări negative legate de neconcordanțele între ceea ce ar fi trebuit să fie, dacă fapta ar fi fost săvârșită așa cum a fost dedusă la primele constatări .

Ambalarea fiecărei probe uscate se face în recipiente, colete și ambalaje și se etichetează, conform Anexei 1. Materialele în litigiu și cele model de comparație trebuie să fie păstrate separat pentru a preveni contaminarea/inter-contaminarea. Pentru a preveni orice contaminare nu se manipulează excesiv materialele cu rol de suport (de exemplu prin reambalare) iar dacă probele necesită reambalarea în scopul mai bunei protejări (de ex. resturi ale unei țigări ude, care a fost ambalată inițial în pungă de plastic) operațiunile trebuie documentate și consemnate în fișa de custodie a urmei, descrise, fotografiate, etc..

Cercetarea la fața locului se încheie prin întocmirea unui proces – verbal (Anexa 2) care trebuie să respecte prevederile art. 195 și art.199 Cod procedură penală.

Este indicat ca cercetarea locului faptei să se facă o singură dată, însă în cazuri deosebite, cum ar fi verificarea altor versiuni, ori când se consideră că cercetarea inițială este incomplete, se procedează la o nouă deplasare, de preferat cu aceeași echipă .

Descoperirea urmelor de mâini

Descoperirea urmelor unei infracțiuni presupune, în primul rând, o căutare sistematică a lor, în funcție de natura locului și de modul de săvârșire a faptei. Din cauza diversității deosebite de situații, de împrejurări privind maniera de comitere a infracțiunii, nu pot fi date rețete absolute de descoperire a urmelor. Pe baza unei bogate practici existente în materie, în literatura de specialitate s-a conturat o regulă cu caracter de generalitate, conform căreia „pentru descoperirea urmelor unei infracțiuni, în cercetarea fiecărui caz, organul de urmărire penală va căuta să reconstituie mintal fiecare fază a desfășurării infracțiunii, parcurgând cu atenție, în sens direct sau invers, drumul presupus că a fost făcut de infractor”.

Căutarea urmelor poate debuta din locul în care se presupune că a intrat infractorul, prin cercetarea clanțelor ușii, a încuietorilor, a comutatorului. Dacă s-a pătruns într-o încăpere prin spargerea geamului, cioburile acestuia păstrează în condiții bune urmele crestelor papilare. În aceleași condiții păstrează urmele obiectele de porțelan și sticlă, suprafețele metalice, mobilierul etc. Sunt situații în care cercetările preliminare pot duce la concluzia că infractorul s-a folosit de mănuși din cauza absenței urmelor papilare, cel puțin în prima fază a cercetării. Pe lângă faptul că aceste mănuși pot crea urme specifice, nu trebuie exclusă posibilitatea apariției unor amprente digitale spre sfârșitul drumului parcurs de infractor sau a ceea ce este numit în literatura juridică penală iter criminis. În practică, se întâlnesc cazuri în care infractorul, fiind nevoit să desfășoare o operație migăloasă, este incomodat de mănuși și le scoate automat. Specialiștii criminaliști cunosc foarte bine, din practică, că și cei mai abili infractori, după săvârșirea faptei, neglijează măsurile de precauție luate inițial.

Dacă s-au folosit mănuși de plastic sau de vinilin și au fost abandonate la fața locului, acestea se ridică cu ajutorul unei pensete și tăindu-se mănușa până la capătul degetelor, se caută amprentele atât pe exterior, cât și pe interior.

Chiar dacă făptuitorul a folosit mănuși, în timpul mutării mobilei, ori a diferitelor obiecte grele, acestea pot alunceca ori se pot rupe, sau pot fi largi, astfel încât prin deschizătură să rămână urme ale unei părți a palmei. Din acest motiv la examinarea mobile nu trebuie pierdute din vedere locurile pe care făptuitorul le-ar fi putut atinge, prin scoaterea sertarelor, ori prin mutarea unui dulap ș.a..

Forma și poziția urmelor papilare trebuie să fie documentate prin schițe, fotografii, descriere, etc., iar în situațiile în care este posibil, poziția mâinii, degetelor trebuie să fie indicate cu ajutorul săgeților.

Vechimea urmelor papilare

Determinarea vechimii urmelor de mâini reprezintă o problemă importantă de care se ține seama atât în procesul descoperirii, cât și în cel al relevării urmelor crestelor papilare, stabilirea vechimii făcându-se în funcție de factori variați și fiind uneori relativă. Spre exemplificare, urmele de pe porțelan, sticlă, suprafețe netede, lustruite sau lăcuite pot fi păstrate chiar ani de zile, în vreme ce hârtia le păstrează câteva ore, în funcție de calitatea ei. De asemenea, trebuie avuți în vedere diverși factori de alterare a urmelor, cum sunt, de exemplu, căldura, lumina solară, ploaia ș.a. .

Sub acțiunea apei, urmele se conservă foarte bine, iar dacă se găsesc pe sticlă, hârtie umedă de rouă, zăpadă sau ploaie, acestea se vor usca încet, după care urmele vor putea fi relevate. În schimb, curentul puternic, ori ploaia îndelungată și cu stropi mari și denși, poate șterge urmele.

Determinarea vechimii aproximative a urmelor papilare debutează din momentul descoperirii lor, dar ea continuă până în momentul expertizei dactiloscopice. În primele momente ale cercetării, stabilirea vechimii urmelor este absolut necesară pentru alegerea mijloacelor adecvate de revelare.

Spre exemplificare în tabelul următor, aspectul urmelor papilare în funcție de vechime:

Trusele și laboratoarele criminalistice mobile

În activitățile specifice desfășurate în cercetarea la locul faptei, se folosesc o serie de mijloace tehnico – științifice care alcătuiesc trusele criminalistice și laboratoarele criminalistice mobile. Trusele criminalistice conțin instrumente, obiecte, substanțe necesare în procesul cercetării la fața locului, acestea fiind transportate în genți speciale. Trusele criminalistice sunt împărțite în truse universale și truse speciale.

Trusele universale conțin materiale și instrumente pentru executarea activităților principale, cum sunt instumntele pentru căutarea, descoperirea, relevarea și transferarea urmelor papilare, instrumente pentru efectuarea mulajelor, instrumentarul pentru amprentarea persoanelor și cadavrelor, instrumente pentru marcarea locului de investigat și efectuarea de măsurători, instrumente de scris și carnețele pentru întocmirea de schițe și desene

Trusele speciale sunt trusele foto, trusele cu substanțe chimice, trusele pentru examinarea cadavrelor neidentificate, trusele pentru testarea drogurilor.

Fig. 36 Trusa de reactivi RONTEST 2004 – oferă posibilitatea identificării rapid, în teren și în timp real, a drogurilor uzuale cum sunt heroina, marijuana, cocaina sau extasy, în mediul infracțional sau în frontieră.

Trusele pentru relevarea urmelor papilare sunt truse speciale și sunt de mai multe feluri, astfel:

Fig. 36 Trusă tip Detectiv destinată căutării și relevării rapide a urmelor papilare.

Fig. 37 Trusa tip Tehnician, destinată unităților cu situații operative nu foarte încărcate și de complexitate medie.

Fig. 38 Trusa Scott este destinată unităților de poliție care se confruntă un număr mai mare de infracțiuni.

Fig. 39 Trusa Expert oferă criminaliștilor aproape toate metodele de relevare a urmelor papilare și întregul echipament pentru aplicarea acestora.

Fig. 40 Krimesite Imager utilizează tehnologia de intensificare a imaginii reflectate sub incidența radiațiilor UV (RUVIS – Reflective Ultraviolet Imaging System) pentru a localiza urmele papilare care sunt invizibile pe suprafețe netede, fără utilizarea prealabilă a tratamentelor cu pulberi, substanțe chimice sau vapori.

Fig. 41 Urmă evidențiată prin utilizarea sistemului Krimesite Imager

Laboratoarele criminalistice mobile sunt instalate pe mijloacele de transport și au în componență aparate, dispozitive, truse, echipamente de intervenție și cele de protecție, o mica bibliotecă de specialitate conținând diverse planșe fotografice, spre exemplu diferite tipuri de anvelope sau de tălpi de încălțăminte, rețetare, ghiduri ș.a.

Fig. 42 Laborator criminalistic mobil

Relevarea urmelor papilare

Relevarea este activitatea de punere în evidență a profilului papilar a unei urme latente, folosind tehnici și procedee specifice în scopul fixării, ridicării, prelucrării ulterioare. Procedura aleasă depinde de mai mulți factori, cum sunt:

natura suportului (absorbant sau neabsorbant, poros sau neporos),

forma suportului,

plasticitatea meterialului (un suport cu plasticitate ridicată cum este plastilina de exemplu, necesită o abordare diferită față de un suport ceramic sau metalic),

modul de formare al urmei (latentă, prin stratificare, prin destratificare) și natura substanței din care este constituită urma, în cazul ultimelor două.situații,

culoarea materialului,

vechimea, presiunea și dinamicitatea urmei,

condiții de mediu și ambient (umezeală, temperatură),

tipul de examinări ulterioare ce se doresc a fi intreprinse ( ex. examinări ADN),

posibilitatea de a interveni asupra materialului suport.

Dacă sunt necesare metode speciale de relevare, obiectul pe care se află urma se ridică ca atare, examinarea și relevarea efectuându-se la laborator.

În funcție de situația de la fața locului se pot folosi următoarele metode pentru relevarea urmelor papilare :

Relevarea urmelor papilare latente cu

ajutorul pulberilor și a pensulelor.

Această metodă este cea mai veche și cea mai cunoscută metodă folosită pentru evidențierea urmelor papilare. O condiție principală pentru eficiența acesteia este ca suprafața suportului să nu fie umedă sau lipicioasă. Metoda se aplică urmelor relativ recente, cu un interval scurt între momentul comiterii faptei și momentul efectuării cercetării la fața locului.

Există o mare varietate de tipuri de pulberi, care diferă din punct de vedere al culorii, granulației și compoziției.

Pulberea argintie (argentorat) este o pulbere de aluminiu cu granulație foarte fină, cu un grad ridicat de aderență. Este potrivită pentru urmele papilare mai vechi și/sau slab imprimate, având aplicabilitate pe suprafețe metalice, magnetizabile și pentru suporturi netede, în special sticlă, porțelan, și pentru toate suprafețele nonporoase, lustruite, lăcuite, etc.

Fig. 43 Urmă relevată prin prăfuire

cu pulbere argintie.

Dezavantajul folosirii acestui tip de pulbere este că poate îmbâcsi foarte ușor urma, datorită aderenței foarte puternice la suport. Din acest motiv, nu se va folosi pe suprafețe rugoase sau poroase. Argentoratul se utilizează cu o pensulă din păr de veveriță sau cămilă, pensulă zephyr ori pensulă din puf cu pulverizator.

Pentru ridicarea urmei se folosește folie de culoare contrast, folie transparentă sau scotch aplicat pe suport lucios, negru.

Pulberea neagră sau negru de fum cum mai este denumită, este potrivită în special pentru umele recente pe suprafețe de porțelan, ceramică, marmură, sticlă, suprafețe laminate, hârtie netedă etc. Ca și în cazul pulberii argintii, și negrul de fum se poate aplica cu ajutorul unei pensule, iar în cazul suporturilor de mici dimensiuni, în general hârtie, pulberea poate fi aplicată direct pe suport, împrăștiindu-se prin mișcarea suportului (metodă nedistructivă).

Pentru ridicarea urmei se folosește folie cu gelatină de culoare contrast sau transparentă ori scotch, care ulterior se fixează pe o coală albă, lucioasă.

Pulberile magnetice sunt potrivite atât pentru suprafețe pe care nu se pot folosi pulberile ne-magnetice, convenționale, cât și pentru relevarea urmelor papilare pe suprafețe relativ poroase, cum ar fi lemnul, pielea, hârtia și textile, ori pe suprafețe lucioase. Aceste pulberi nu se pot utiliza pe metale magnetizabile, suporturi de stocare digital audio-video, cărți de credit etc. Pentru ridicarea urmei se folosește folie cu gelatină de culoare contrast, folie transparentă ori scotch care se fixează pe o coală lucioasă de contrast.

Pulberile magnetice pot avea diferite culori, negru, bicromatică, argintie, ori pot fi fluorescente verde, roșie, galbenă și se aplică cu ajutorul pensulelor magnetice. Dacă se utilizează o pensulă cu păr de veveriță sau cămilă, particulele metalice vor adera la perii pensulei și vor zgâria urma. În cazul pulberilor fluorescente, în timpul relevării se utilizează o sursă cu lumină ultravioletă.

Pulberile fluorescente se folosesc la relevarea urmelor latente de pe orice suprafață, în special cele lucioase, neporoase, multicolore, în cazul cărora nu se poate realiza un contrast clar folosind celelalte pulberi, dar pot fi folosite și pentru suprafețe rugoase, metalice neșlefuie sau nevopsite, cu excepția celor fluorescente magnetice.

Fig. 44 Relevare cu pulbere magnetică fluorescentă

Aceste urme se ridică pe folie de culoare neagră, folie transparentă sau scoch care ulterior se fixează pe coală neagă, lucioasă.

În cadrul procesului de relevare a impresiunilor papilare cu ajutorul pulberilor sunt utilizate următoarele tipuri de pensule:

Fig. 45 Pensulă cu puf de Marabu – este potrivită pentru orice suprafață netedă, este foarte fină și prezintă risc redus de deterioare a urmeicând este utilizată corect. Se utilizează împreună cu pulberi nemagnetice și nemetalice, cel mai frecvent pentru relevarea urmelor papilare cu pulbere albă, neagră și fluorescentă. Nu se utilizează pe suprafețe ude, umede sau gresate, se poate deteriora și poate fi folosită împreună cu un pulverizator cu pompă, în special pentru relevarea urmelor papilare pe suprefețe verticale.

Fig 46 Pensulă din fibră de sticlă, potrivită pentru orice suprafață ce se utilizează împreună cu pulberi nemagnetice, cel mai adesea argentorat și pulbere neagră.

Fig. 47 Pensula cu păr de veveriță, potrivită utilizării pe orice suprafață, se utilizează cu pulberi nemagnetice, în special negru de fum și bicromatică.

Fig. 48 Aplicatoare magnetice folosite numai pentru pulberile magnetice și sunt potrivite pentru orice suprafețe.

Relevarea urmelor papilare latente folosind

substanțe și tehnici speciale

Aceste tehnici se utilizează în condiții de laborator întrucât relevarea se realizează cu substanțe chimice corozive, toxice, iar folosirea acestor substanțe necesită asigurarea măsurilor de protecție corespunzătoare, cum sunt ochelarii de protecție, mască pentru protecția împotriva aerosolilor, mănuși, hote de aerisire.

Există mai multe substanțe chimice care, utilizate în condiții speciale de laborator și prin procedee specifice, constituie metode ce permit relevarea urmelor papilare mai noi sau chiar foarte vechi, aflate pe suprafețe diverse (ex. leucoplast, cărămidă), aflate în diferite condiții, de exemplu ude sau umede, ori ruginite.

Un exemplu de astfel de substanță este ninhidrina, un revelator folosit în analiza cromatogafică a aminoacizilor, fiind utilizată, în descompunerea unei proteine în aminoacizii componenți. Relevarea cu această substanță se bazează pe reacția cu aminoacizii din secrețiile umane, pentru dactiloscopie prezentând interes secrețiile prezente pe crestele papilare. Această metodă, este una din rarele metode ce permit relevarea urmelor papilare foarte vechi de pe obiectele cu suprafețe poroase care au în compoziția lor hârtie, carton în diferite compoziții și cantități.

Aplicarea soluției de ninhidrină pe obiectele purtătoare se poate face prin tamponare cu vată, prin pulverizare, prin scufundarea într-o tavă sau alt recipient timp de câteva secunde. După aplicarea soluției și după scurgere, obiectele se suspendă pe un suport, într-o încăpere întunecoasă pentru un timp de 12 până la 24 de ore. Procedura se poate repeta, în caz de rezultat nesatisfăcător. Trebuie reținut faptul că soluția de ninhidrină deteriorează parțial sau total suportul, iar pentru acest motiv metoda se folosește după efectuarea tuturor examinărilor și determinărilor de interes.

Accelerarea relevării cu această substanță poate fi realizată prin uscarea suportului cu o sursă de căldură sau așezarea documentului într-o învelitoare cartonată peste care se trece cu fierul de călcat cu aburi. Documentele sau hărtiile tratate rămân sensibile mult timp, și de aceea nu trebuie să se expună la lumină timp îndelungat și nici nu trebuiesc atinse.

Urmele papilare relevate prin această metodă se ridică pe hârtie metrică.

Alte substațe folosite sunt DFO, un analog al ninhidrinei, soluția S.P.R., (Small Particle Reagent) care poate fi folosită și pentru relevarea urmelor papilare de pe suprafețe aflate sub peliculă de apă, negrul de Sudan, violetul de Gențiană, roșu Baxic 28 și multe altele.

Fixarea și prelevarea urmelor papilare

După descoperirea și relevarea urmelor de mâini, cea de-a doua etapă a cercetării a acestora, ca de altfel a tuturor categoriilor de urme descoperite la locul faptei, o reprezintă fixarea și ridicarea lor. Sub raport procedural, principalul mijloc de fixare îl reprezină procesul verbal, prin consemnarea exactă și detaliată a tuturor urmelor, a metodelor de relevare folosite, a locului în care au fost folosite și a raportului de poziție față de obiectele principale. Este necesară menționarea fotografiilor, transferarea pe pelicule adezive sau prin mulaje și ridicarea obiectelor purtătoare de urme de mâini.

Fotogramele urmelor papilare ridicate de la fața locului vor fi plasate la finalul planșei fotografice, locurile unde au fost descoperite urmele papilare vor fi indicate de săgeți, sub fiecare urmă papilară se vor face următoarele mențiuni: locul exact în care au fost descoperite, cu ce au fost relevate și ridicate, dacă acestea conțin sau nu conțin suficiente elemente de identificare a persoanei care a creat-o, dacă a fost identificată persoana care a creat-o, precizându-se degetul, mâna și persoana care le-a creat . (Anexele 2.1, 2.2 și 2.3)

Sub aspect tehnic criminalistic fixarea presupune în primul rând fotografierea urmelor, atât în cadrul ambianței generale a locului faptei, cât și în calitatea lor de obiecte principale. Potrivit codului de procedură penală, fotografiile se atașează procesului – verbal încheiat cu ocazia efectuării cercetării la fața locului. Fotografiile se execută de la o distanță de 15 cm fiind necesară o iluminare laterală sub un unghi de 45°, după relevarea urmelor latente, de obicei, prima dată efectuându-se o fotografie a grupului de urme digitale ori a întregii palme, apoi insistându-se asupra detaliilor cele mai valoroase pentru identificare.

Ridicarea urmelor de mâini, alături de fotografiere, se poate realiza prin transferarea pe peliculă adezivă specială, fie prin efectuarea unui mulaj. Transferarea pe peliculă adezivă, denumită și folio, se face după relevarea și fotografierea urmelor. Foliile pot fi transparente, albe sau negre, alegerea fiind în funcție de culoarea urmei.

Pentru ridicarea urmelor papilare relevate de pe suprafețe înghețate (condiții de iarnă), folia adezivă va fi încălzită anterior, pentru a asigura transferul urmei, iar pentru ridicarea urmelor de pe suprafețe fierbinți (în timpul verii) este necesară răcirea suprefeței prin transferul obiectului la umbră. În caz contrar, adezivul foliei care intră în contact cu suprafața încălzită de soare se va înmuia și va adera la suprafața pe care se află urma.

Ridicarea cu ajutorul mulajului se realizează, în cazul urmelor de adâncime, după fotografierea lor și, eventual, după desenarea urmei pe o coală de calc, așezată pe o bucată de geam, deasupra urmei .

Pentru urmele de mâini, caracterizate prin finețea detaliilor sunt folosite materiale precum sunt cele folosite în stomatologie, de tipul gipsului, diferite paste, alginate sau polimeri . O metodă foarte cunoscută este metoda lui Leung, care constă în turnarea peste obiect a unui lichid, amestec de collodiu, lactat de amyl, acetonă și eter, care se transformă în peliculă ce se detașează imediat .

Potrivit diverselor împrejurări întâlnite la fața locului, se impune o pregătire specială a urmei și mulajului, mai ales în condițiile formării acestora în nisip, în pământ zgrunțuros sau moale, în zăpadă etc. Spre exemplu, urmele formate în nisip necesită o întărire prin pulverizarea unui strat subțire de sarlac sau colodion, precum și pulverizarea de ulei, pentru a preveni aderarea nisipului la mulaj;

La urmele formate în pământ zgrunțuros se astupă găurile prin presărarea de parafină răzuită, care se încălzește și se întinde uniform, oprind scurgerea pastei de ghips în pământ. O altă metodă constă în pulverizarea prealabilă a unui strat de talc, întărit ulterior prin pulverizarea de colodion sau fixativ de păr, operație repetată până când se obține o peliculă a cărei consistență poate suporta un mulaj de ghips.

Această metodă este potrivită în cazul urmelor mari, în special urmelor de încălțăminte sau anvelope. Fig. 49. Prelevarea unei urme de încălțăminte cu ajutorul mulajului.

Foliile pe care au fost transferate urmele papilare se individualizează, se menționează locul de unde au fost ridicate, se ambalează în plicuri din hârtie și se sigilează. Urmele papilare trebuie protejate de căldură, umiditate, etc, iar orice suport care conține urme, ori despre care se bănuiește că ar putea conține urme, ce urmează să fie transportat, trebuie conservat și ambalat în vederea protejării zonelor în care pot exista probe.

Materialele folosite pentru ambalat trebuie să fie din hârtie și carton și trebuie să fie etichetate explicit (Anexa 3).

Fig 50 Folii pentru prelevarea urmelor papilare și pungi din hârtie pentru ambalare.

Interpretarea urmelor de mâini

Interpretarea urmelor, realizată de către organul judiciar împreună cu specialistul criminalist, este o operațiune deosebit de importantă, și se referă bineînțeles la toate tipurile de urme, întrucât are drept scop obținerea unor informații preliminare referitoare la obiectul creator de urmă, respectiv a persoanei infractorului, a activităților desfășurate de către acesta, și asupra succesiunii evenimentelor.

Interpretarea urmelor de mâini, adâncită în cadrul expertizei dactiloscopice, expertiză ce va fi abordată separat în capitolul următor, conduce la stabilirea caracteristicilor în care acestea au fost lăsate, rezultând acțiunile desfășurate de autorul faptei și succesiunea acestora. În acest sens, operațiunea vizează în primul rând stabilirea locului și obiectelor ce au făcut parte din sfera de interes a făptuitorului.

Spre exemplu, în situația în care la locul faptei se găsește un cadavru ce prezintă urme de violență, iar pe mobilier, dulapuri, sertare sunt descoperite urme, putem presupune că ne aflăm în fața unui omor ce are ca scop jaful. De asemenea, date importante se pot desprinde din analiza indiciilor oferite de locul în care au fost găsite urmele, de modul lor de grupare și dispunere, modul de operare și de întreaga ambiață a câmpului infracțional. Toate aceste informații sunt în măsură a oferi indicii despre faptă și autor. Se poate deduce dacă autorul era sau nu familiar cu locul faptei, dacă a acționat grăbit, nervos ori dimpotrivă, calm, dacă era un începător sau un individ cu experiență, iar în funcție de locul și felul în care a acționat, se pot deduce cu aproximație înălțimea și constituția sa fizică, eventual sexul, vârsta și numărul aproximativ al autorilor.

CAPITOLUL IV

EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ

A URMELOR DE MÂINI

Noțiuni generale referitoare la expertiza criminalistică

Ca mijloc de probă, expertiza criminalistică se constituie într-un procedeu probator valoros prin care, în baza unei cercetări fundamentate pe date și mijloace științifice, expertul aduce la cunoștința organului judiciar concluziile sale motivate științific cu privire la fapte pentru a căror lămuriri sunt necesare cunoștințe de specialitate .

Metodologia de efectuare a expertizei presupune parcurgerea în mod necesar a următoarelor etape:

– cunoașterea obiectului expertizei, presupune studierea actului de dispunere și a materialelor trimise.

– examinarea separată (intrinsecă) a materialelor puse la dispoziție pentru relevarea și înregistrarea caracteristicilor identificatoare generale și particulare. Această etapă include și obținerea modelelor de comparație.

– examinarea comparativă constă în cercetarea caracteristicilor ce particularizează urma în litigiu și modelele de comparație, raportându-le unele la altele.

– formularea concluziilor se fundamentează pe rezultatele constatărilor desprinse în cadrul examenului comparativ.

Concluziile pe care le poate formula un expert sunt:

– categorice sau certe – ele fiind pozitive sau negative.

– de probabilitate – sunt formulate când caracteristicile comparate sunt insuficiente din punct de vedere cantitativ și calitativ.

– de imposibilitate – au la bază fie calitatea total necorespunzătoare a elementelor caracteristice, identificatoare ale obiectelor cercetate, fie lipsa unor metode și mijloace tehnico-științifice adecvate pentru examinare.

Unii autori consideră că examinarea prealabilă nu constituie un stadiu al procesului de identificare, însă constituie o fază preliminară de care nu se poate face abstracție. Înainte de efectuarea propriu-zisă a expertizei, specialistul procedează la o serie de verificări în ceea ce privește sarcinile ce îi revin din actul prin care s-a dispus expertiza, precum și cadrul organizatoric al activităților pe care urmează să le desfășoare, ia cunoștință de întrebările organelor judiciare, constată existența și starea probelor trimise spre expertizare, apreciază suficiența materialelor de comparație, elaborează ipoteze de lucru pe baza informațiilor primite asupra împrejurărilor cauzei, planifică operațiile ce urmează a fi intreprinse .

Întrebările organului judiciar trebuie să fie clare și precis formulate, iar obiectul expertizei trebuie să se limiteze la problemele de specialitate, de ordin tehnic, pe care juristul nu este în măsură să le soluționeze singur.

Expertiza dactiloscopică

Expertiza dactiloscopică reprezintă etapa finală a clarificării aspectelor legate de formarea urmelor de mâini la fața locului, obținerea informațiilor legate de persoana care a produs urma, precum și de stabilire a raportului între urmă și activitatea infracțională.

În domeniul penal, dactiloscopia poate servi la identificarea absolută a persoanei, în sensul determinării sale în raport cu ceilalți și identificarea relativă, ce se referă la stabilirea participării unei persoane la comiterea unui fapt determinat. Identificarea absolută se referă la persoane a căror identitate civilă nu se cunoaște sau este suspectă și identificarea cadavrelor necunoscute. Identificarea relativă au în vedere stabilirea provenienței urmelor de mâini lasate la locul faptei și verificarea semnăturilor depuse prin punerea degetului de către persoane neștiutoare de carte .

Posibilitățile științifice oferite de expertizele dactiloscopice în examinarea urmelor de mâini sunt multiple. În situația în care expertului i se prezintă numai urma prelevată ori obiectul purtător de urmă ridicat la fața locului, acesta are posibilitatea să stabilească de la ce mână provine, regiunea mâinii sau degetul care a format-o, din ce tip sau varietate de desen papilar face parte, în ce mod s-a format, natura substanței de pe crestele papilare în momentul contactului cu obiectul primitor de urmă, care este vechimea urmei și dacă aceasta conține suficiente elemente de identificare. În cazul în care expertului i se prezintă și impresiunile digitale luate persoanei suspecte, ori cele existente în cartoteca dactiloscopică, se poate stabili,

pe baza punctelor coincidente, dacă urma și impresiunea sunt formate de același deget, deci de aceeași persoană .

Un aspect particular al identificării pe baza amprentelor digitale îl reprezintă posibilitatea identificării unor cadavre necunoscute. Identificarea se efectuează pe baza examenului comparativ dintre desenele papilare ale victimei și impresiunile prelevate din locurile presupuse a fi frecventate de persoana dispărută (domiciliu, reședință, loc de muncă),

respectiv de pe obiectele de uz personal.

În prezent aria posibilităților expertizei dactiloscopice s-a lărgit considerabil, conturându-se un domeniu relativ distinct și anume expertiza urmelor de mâini lăsate pe corpul uman, deosebit de utilă în clarificarea unor împrejurări privind săvârșirea infracțiunilor de violență (omor, viol, tâlhărie). Printre datele pe care le poate oferi în plus acest gen de expertiză, se găsesc cele referitoare la sex, vârstă, forță musculară și talia aproximativă a autorului.

Examinarea prealabilă

După luarea la cunoștință a întrebărilor expertul, verifică obiectele pe care urmează să le examineze. La primirea acestora se verifică ambalajele în care au fost împachetate pentru a se constata dacă acestea nu au fost desfăcute și obiectele substituie, se verifică dacă obiectele nu au suferit modificări sau deteriorări în timpul transportului, iar când există pericolul estompării în timp sau a ștergerii urmelor (ca în cazul impresiunilor latente relevate cu praf) se procedează la fotografierea lor. Se recomandă, în situația în care există mai multe urme ridicate de la locul faptei, trimiterea tuturor acelor urme, chiar dacă sunt neclare sau complete, întrucât expertul poate descoperi elemente utile și în cele fragmentare. De exemplu, numai după toate urmele digitale de pe un recipient de sticlă se poate determina modul în care a fost apucat, de câte ori, iar în ceea ce privește autorul urmelor, se poate identifica degetul creator chiar și pentru cele incomplete imprimate. Odată cu piesele de expertizat, trebuie să se înainteze și procesul-verbal de cercetare a locului faptei, fotografiile și schițele întocmite, actele medico-legale și orice alte acte utile expertizei .

Examinarea intrinsecă

Examinarea intrinsecă începe de regulă cu obiectul sau urma de origine necunoscută denumită în literatura de specialitate “în litigiu” sau “incriminată” și se continuă cu examinarea obiectului sau urmei de verificat sau “de comparație”. Această ordine este recomandată mai ales când avem un singur obiect/ urmă în litigiu și mai multe de comparație, cum este de exemplu situația în care o amprentă relevată de la locul faptei și amprentele recoltate de la un număr de persoane. Prin analiza cu prioritate a obiectului în litigiu se simplifică problema comparației, căci după câteva caracteristici ori un singur element important se pot tria rapid și elimina o parte dintre suspecți, fără a mai fi necesară cercetarea detaliată a tuturor caracteristicilor .

Cercetarea separată reprezintă faza statică a examinării spre deosebire de cercetarea comparativă care constituie faza dinamică. În această fază, metoda de bază este analiza, prin care se stabilesc caracteristicile obiectelor, urmelor expertizate, sarcina principal fiind aceea de a stabili și reda cât mai fidel diferitele caracteristici.

Examinarea comparativă

O condiție indispensabilă pentru reușita identificării o reprezintă existența modelelor de comparație. Acestea se compun din obiectele de la care se presupune că provin urmele incriminate și impresiunile acestora în cazul de față, fișele dactiloscopice.

Pentru efectuarea expertizei dactiloscopice, în primul rând a examinărilor comparative este necesară amprentarea persoanelor aflate în sfera de interes a investigațiilor. Operația de amprentare se face după mai multe metode, cea mai uzitată în prezent constând în ridicarea impresiunilor cu tuș tipografic.

Amprentarea se realizează prin rularea regiunii falangetei, în care va fi inclus și șanțul flexoral, pe placa cu tuș, după care degetul se va rula pe fișa dactiloscopică.

Fig. 51 Amprentarea cu tuș

Un alt procedeu constă în amprentarea chimică și are avantajul că este mai ușor de aplicat și nu murdărește mâinile. Pentru amprentare se folosesc o tușieră obișnuită, impregnată cu un reactiv incolor, pe care se va rula degetul și o coală specială de hârtie sau folie tratată chimic cu o substanță ce va intra în reacție cu soluția din tușieră .

La ridicarea corectă a impresiunilor digitale trebuie să se respecte următoarele reguli de amprentare:

– degetele persoanei amprentate trebuie să fie curate, iar mâna relaxată; a rularea degetului se face de la o margine a unghiei spre cealaltă, de regulă de la exterior spre interior; de exemplu, la mâna dreaptă, de la dreapta la stânga;

– atât pe placă sau tușieră, cât și pe fișă nu se execută decât o singură mișcare de rulare, fără a se reveni și fără a se apăsa .

Amprentarea cadavrelor prezintă anumite particularități, din cauza proceselor specifice putrefacției, rigidității cadaverice, mumificării și deshidratării, în situații normale, pe fiecare deget se aplică cu un rulou special cerneală de amprentare, după care pe deget se apasă hârtia susținută de o spatulă sau un suport metalic având o formă apropiată de un încălțător.

Comparația ocupă un loc central în procesul identificării, fiind realizată prin confruntarea a două sau mai multor lucruri, în vederea stabilirii asemănărilor și deosebirilor dintre ele și, pe cale de consecință, a identității sau neidentității. Atunci când compararea directă nu este posibilă (urma cu degetul) se recurge la compararea imaginilor reflectate ale obiectelor, cu condiția ca urmele să fie comparabile.

Fig. 52 Pozitivarea urmelor digitale: A) Imaginea urmei ridicate de la locul faptei, cu peliculă adezivă, inaptă pt. comparare; B) imaginea inversată a aceleiași urme, aptă pentru comparare; C) Imaginea degetului creator din fișa dactiloscopică.

Astfel, urma de adâncime nu poate fi comparată cu urma de suprafață și nici imaginile pozitive cu cele negative.

Încălcarea regulilor poate avea drept consecință erori, deoarece elementele imprimate în urmă reprezintă negativul caracteristicilor obiectului creator (șanțurile corespund proeminențelor și invers). În situația în care expertul va compara imagini diferite (spre exemplu amprente relevate cu praf alb cu amprente luate cu tuș negru) el va fi obligat “să răstoarne în gând“ una dintre imagini pentru a le aduce la un numitor comun. Acest lucru este posibil pentru urmele ce au contururi de dimensiuni apreciabile, dar aproape imposibil pentru imaginile macroscopice, cum sunt crestele papilare, și imposibil pentru imaginile microscopice.

Examinarea separată a urmelor, pe baza formulei dactiloscopice mono sau decadactilare, în vederea stabilirii tipului, subtipului și varietății desenului papilar, conduce la restrângerea numărului de impresiuni cercetate. Pentru stabilirea identității este necesar ca examenul comparativ să scoată în evidență un număr minim de detalii sau puncte caracteristice, capabil să conducă la o concluzie certă de identificare. Cu toate că nu există o

regulă generală privind numărul acestor detalii, el variind pe plan mondial între 8 și 17, la noi în țară s-a impus în practică așa-numita regulă a celor “12 puncte coincidente” .

Regula celor „12 puncte coincidente”, stabilită încă de pe timpul lui Balthazard (1911), se raporta la 12 puncte coincidente și la 4 tipuri de detalii, probabilitatea fiind de 1 la cca. 17 milioane. Dacă se au însă în vedere 6 detalii și 10 puncte caracteristice, probabilitatea este de 1 la 60 milioane (0,1/60). Atât în literatura de specialitate, cât și în practică, s-a demonstrat că identitatea dactiloscopică nu trebuie să se bazeze în exclusivitate pe determinări cantitative ci pe determinări calitative, nefiind absolut obligatorie stabilirea a 12 puncte coincidente. De exemplu, este mai valoros un detaliu de genul inelului, anastomozei, trifurcației sau cicatricei, întâlnit cu o frecvență de sub 1 % la cea. 200 de impresiuni, față de un capăt de creastă papilară (început sau sfârșit) prezent cu o frecvență de peste 25%. Dacă se au în vedere 8 puncte coincidente, dintre care unul este o cicatrice, probabilitatea de repetare a acestor puncte este de 1 la 37 de milioane. Dacă se mai adaugă încă un detaliu de genul crestelor alternative, probabilitatea este de 1 la 972 milioane.

Rapoartele de expertiză, în primul rând cele cu concluzii categorice de identificare, sunt însoțite de planșe fotografice, pentru demonstrarea rezultatului prin fotograme și diagrame, potrivit procedeelor folosite în examenul comparativ, astfel încât să se indice punctele coincidente, ori să se stabilească continuitatea prin metoda îmbucșării sau să se prezinte diagrama punctelor coincidente. Indicarea punctelor coincidente pe fotograme este, însă, procedeul cel mai semnificativ. (Anexa 4)

Examenul comparativ al urmelor și impresiunilor impune folosirea unei aparaturi diverse, de tipul lupei dactiloscopice, al lupei binoculare de cap, al aparatelor de proiecție de tip Faurot sau Zeiss. În prezent, pentru efectuarea examenelor dactiloscopice comparative se apelează la tehnica și sistemele AFRS (Automatic Fingerprint Recognition System) sau AFIS (Automatic Fingerprint Identification System) cunoscute și sub denumirea de MORPHO Systems, utilizate în Franța, Austria, Spania, SUA, Japonia, Indonezia, Hong-Kong.

Sistemul automat de identificare

pe baza impresiunilor papilare ale persoanelor AFIS

Reglementare legală

Sistemul automat de identificare a amprentelor digitale (AFIS 2000) a fost implementat de către Poliția Română încă din anul 1996 și a marcat un pas important pe linia modernizării poliției tehnico-științifice. Integrarea țării noastre în Uniunea Europeană și deschiderea spațiului de călătorie european au scos și mai mult în evidență facilitățile sistemului, care permite identificarea pe baza amprentelor papilare a persoanelor cu identitate falsă sau care au comis fapte antisociale în afara țării.

În luna august 2008 au intrat în vigoare Deciziile 615/JAI și 616/JAI, scopul acestor decizii fiind accelerarea cooperării polițienești și judiciare transfrontaliere dintre țările Uniunii Europene în materie penală. Cele două acte reglementează, printre altele, schimbul automat de date de referință între statele membre, stabilind obligativitatea implementării prevederilor acestora până la data de 26 august 2011. De asemenea, prin aceste decizii este stabilită o procedură specială de evaluare în vederea operaționalizării schimbului de date și sunt impuse o serie de notificări privind punctele naționale de contact și declarații referitoare la capacitățile maxime de căutare pe zi (de date dactiloscopice ale persoanelor identificate și de date dactiloscopice ale persoanelor încă neidentificate) ce urmează a fi prezentate Secretariatului General al Consiliului Uniunii Europene.

În sistemul AFIS se regăsesc date dactiloscopice prelevate și stocate în temeiul următoarelor acte normative:

Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar, republicată, cu completările ulterioare prin Ordonanța de urgență 216/2008

– art. 5 (1) Evidența informatizată a cazierului judiciar și evidența informatizată dactiloscopică se organizează și funcționeaza în cadrul Poliției Române, care asigură și coordonarea activităilor desfășurate în aceste domenii.

– art. 8 (2) În cazul persoanelor fizice, înregistrarea se face și dactiloscopic, în situatiile prevăzute în prezenta lege, prin luarea impresiunilor digitale și palmare, necesare pentru identificarea dactiloscopică a persoanelor înregistrate și cunoașterea exactă a situației lor juridice.
(3) În scopul înregistrării și identificării dactiloscopice, în cadrul Inspectoratului General al Poliției Române funcționează un serviciu de specialitate pe probleme de dactiloscopie, cu compartimente distincte la nivelul serviciilor județene de profil și al Direcției Generale de Poliție a Municipiului București.

– art. 16 (1) Organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate dispune efectuarea identificării dactiloscopice a unei persoane în cazurile în care aceasta nu prezintă un act de identitate sau există suspiciuni asupra autenticitătii actului prezentat, uzează de nume sau acte de identitate false ori există indicii temeinice că a săvarșit o faptă prevăzută de legea penală.
(2) Identificarea dactiloscopică decadactilară se face la cazierul judiciar central din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, precum și la cel local organizat la nivelul inspectoratelor de poliție judetene, respectiv al Direcției Generale de Poliție a Municipiului București, în a cărui raza teritorială se află locul de naștere al persoanei în cauză.

Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, cu modificările și completările ulterioare (Legea 60/2009):

art. 26 alin. (1) pct. 13 date dactiloscopice aparținând persoanelor fizice dispărute;

pct. 15 urmele ridicate cu ocazia cercetării la fața locului;

art. 31 al. 1 lit. l la cererea persoanelor interesate sau in scopul identificarii criminalistice a persoanelor care au savarsit infractiuni ori sunt suspecte de savarsirea unor infractiuni, la prelevarea sau, dupa caz, la procesarea de profile genetice, amprente papilare, imagini faciale, semnalmente, semne particulare si orice alte date biometrice, stocate in baza de date criminalistice.

Legea nr.122/2006privind azilul în România, cu modificările și completările ulterioare (art. 44) și Ordinul ministrului internelor și reformei administrative nr. 441/2008 pentru stabilirea atribuțiilor autorităților responsabile cu implementarea datelor în sistemul Eurodac și pentru stabilirea metodologiei practice de cooperare în vederea aplicării regulamentelor europene în domeniu, cu modificările ulterioare – solicitanții de azil;

– art.44. 1) Odată cu depunerea cererii de azil Oficiul Național pentru Refugiați sau celelalte autorități competente prevăzute la art. 35 vor preleva amprentele tuturor solicitanților de azil care, potrivit declarațiilor acestora, au împlinit vârsta de 14 ani, urmând ca aceste date să fie transmise și stocate pe suport hârtie în cartoteca Oficiului Național pentru Refugiați și în format electronic în baza de date națională AFIS (Sistemul automatizat de comparare a amprentelor).

(2) Transmiterea și prelevarea amprentelor solicitanților de azil se fac cu respectarea prevederilor referitoare la principiul confidențialității și protecției datelor cu caracter personal, urmând ca persoana în cauză să fie informată în scris referitor la acest fapt.

(3) Începând cu data aderării României la Uniunea Europeană, amprentele prelevate în condițiile prevăzute la alin. (1) sunt transmise și stocate și în baza de date europeană EURODAC (Sistemul european de identificare automată a amprentelor)

Legea nr.291/2008 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați și Organizația Internațională pentru Migrație privind evacuarea temporară în România a unor persoane aflate în nevoie urgentă de protecție internațională și relocarea ulterioară a acestora, semnat la București la 8 mai 2008, și pentru reglementarea unor aspecte procedurale de implementare a acestuia

– art 4. 1) Persoanele care fac obiectul Acordului și care au împlinit vârsta de 14 ani au obligația de a se supune amprentării.

(2) Datele obținute potrivit alin. (1) sunt stocate pe suport hârtie în cartoteca structurii desemnate pentru implementarea Acordului și sunt transmise în format electronic în baza de date națională AFIS – Sistemul automatizat de comparare a amprentelor.
La nivel central, Sistemul AFIS este gestionat de către Institutul Național de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, unitate ce asigură și procesarea cererilor de asistență în domeniul cooperării polițienești internaționale în ceea ce privește schimbul de date dactiloscopice.

Sistemul AFIS PRINTRAK BIS a devenit operațional la nivel național în cursul lunii iulie 2007 și în concordanță cu prevederile acordurilor internaționale a devenit Punct Național de Contact pentru schimbul de date dactiloscopice cu sistemele europene similare.

3.2 AFIS-PRINTRAK BIS – date tehnice

Sistemul AFIS PRINTRAK BIS (Printrak Biometric Identification System) este fabricat în S.U.A. de concernul Motorola – Printrak, fiind vârful de gamă în tehnologia identificării biometrice și reprezentând ultima versiune în examinarea dactiloscopică.

Asigură posibilitatea examinărilor comparative ale amprentelor degetelor și palmelor;

Oferă premisa informatizării evidenței dactiloscopice decadactilare a cazierului judiciar la nivel local și central;

Facilitează și sporește operativitatea examinării comparative a amprentelor papilare la nivelul fiecărui Inspectorat Județean de Poliție;

Contribuie la identificarea persoanelor, a dispăruților și a cadavrelor cu identitate necunoscută;

Diferențiază utilizatorul pe baza unui identificator unic (ID) și oferă conexiunea cu alte baze de date, gen evidența nominală a Sistemului Național de Evidență Informatizată a Cazierului Judiciar, Sistemul Național de Evidență Informatizată a Persoanei, INTERPOL, EURODAC;

Relaționează prin interfețe cu alte tipuri de echipamente electronice de amprentare, fixe sau mobile, amplasate inclusiv în punctele de trecere a frontierei europene de pe teritoriul României;

Oferă posibilitatea efectuării căutării rapide pentru două degete solicitate în punctele de trecere a frontierei;

Dinamizează timpul de răspuns al căutărilor și oferă posibilități multiple de analiză și de interpretare a imaginilor amprentelor (analiză 3D).

Fig. 53. Captură ecran programul AFIS – examinări comparative ale amprentelor.

CAPITOLUL V VALOAREA PROBANTĂ

Problema valorii probante a urmelor papilare în identificarea criminalistică a persoanelor comportă două aspecte, calitativ și cantitativ.

Având în vedere aspectul calitativ al unei urme, acesta face referire la valoarea fiecărui element al acesteia în parte. Unii autori consideră că o particularitate a unei urme este mai relevantă decât o serie de elemente obișnuite. În acest sens, încă din anul 1929 Edmond Locard a remarcat că o astfel de particularitate este “de 100 de ori mai semnificativă decât o serie de bifurcații din zona marginală” , iar “patru sau cinci puncte bine grupate în centrul figurii, conving mai mult decât 12 sau 15 bifucații răspândite la periferia desenului “.

Criteriul cantitativ în dactiloscopie îl reprezintă “Regula celor 12 puncte” formulată de Balthazard, menționată anterior, metodă ce este uzitată în numeroase state europene și din America de Sud, precum și în Japonia. La polul superior al numărului de puncte coincidente necesare unui concluzii de identitate se află Italia – cu 16-17 puncte, iar a cel inferior Africa de Sud – 7 puncte, zona mediană – 8-12 puncte – fiind ocupată de state precum Germania, Suedia, Olanda. Raționamentul ce a stat la baza acestei reguli, bazat pe calcule matematice, a plecat de la constatarea din practica judiciară că la locul faptei se găsesc de obicei impresiuni digitale fragmentate, astfel încât valoarea identificatoare a acestora este proporțională cu numărul de detalii pe care le conține. Ca rezultat al formulei sale, în prezența a 17 cifre – coincidențe, trebuie să se examineze circa 17 miliarde de amprente, adică 1 miliard 700 milioane de persoane, populația planetei fiind estimată la data efectuării studiului (1911) la un miliard și jumătate. În prezența celor 17 elemente identice nu exista nicio posibilitate ca două amprente asemănătoare să provină de la două persoane diferite. Balthazard a spus totuși că “în cercetările medico-legale numărul coincidențelor poate fi scăzut la 12 sau 11 dacă suntem siguri că criminalul nu este un locuitor oarecare al globului , ci un European, un francez, locuitor al unui oraș sau sat“. Făcând calcule similare, dar plecând de la criterii diferite, Galton a ajuns la concluzia că numai la un număr de 64 miliarde de impresiuni digitale s-ar putea întâlni două perfect identice.

România a adoptat în trecut regula celor 12 puncte, în practică afirmarea certă a identității putându-se face pe baza unei amprente care prezintă un număr mai mic de elemente comune decât o recomandă Balthazard.

Expertiza criminalistică reprezintă un mijloc eficace, științific, fundamentat de determinare a unor fapte ce vor intra în raționamentul organului judiciar, fără să fie unicul element pe care se întemeiază soluția judiciară. Forța probantă a unui fapt determinat pe cale de expertiză ori alt mijloc de probă, este dată numai de concordanța cu realitatea, nefiind suficientă identificarea obiectelor și ființelor după urmele lăsate, în cauză interesând și stabilirea unei legături între timpul și spațiul în care s-au format urmele cu săvârșirea faptei. Altfel spus, este necesar să se determine și posibilitatea producerii urmelor în momentul acțiunii infracționale, iar în cazul stabilirii unor împrejurări certe, care exclud această ipoteză, trebuie admis că urmele puteau fi produse cu altă ocazie. Lăsarea unei impresiuni digitale la locul săvârșirii unui furt, de către o persoană identificată prin expertiza dactiloscopică nu demonstrează prin ea însăși că acesta a săvârșit fapta, obiectul pe care a fost găsită urma putând fi dus la locul faptei din altă parte sau urma să fi fost lăsată acolo anterior sau ulterior comiterii infracțiunii. Așadar, concluziile expertizei dactiloscopice se coroboreză cu celelalte probe administrate.

CONCLUZII :

Deopotrivă știință și artă, criminalistica elaborează și folosește mijloace și metode științifice pentru descoperirea, fixarea, ridicarea și interpretarea probelor materiale, efectuarea expertizelor și constatărilor tehnico-științifice, în scopul identificării infractorilor și probării vinovăției acestora.

Metodele proprii de cercetare sunt completate cu metode împrumutate din fizică, chimie, medicină, matematică, făcând din criminalistică o știință exactă, multidisciplinară. De asemnea, criminalistica se află în strânsă legătura cu dreptul, în mod special cel penal și procesual penal, primul stabilind faptele considerate infracțiuni, criminalistica furnizând probe pentru identificarea făptuitorului și probarea vinovăției acestuia, cel de-al doilea stabilind regulile după care se ghidează criminalistica, reguli referitoare la cercetarea locului faptei, ascultarea martorilor și învinuiților, percheziția și confruntarea, constatările tehnico-științifice și expertizele.

Începuturile Criminalisticii au fost legate de Medicina legală. Există o sinergie a celor două științe în domenii cum sunt cercetarea plăgilor împușcate, a leziunilor produse prin agent vulnerant (traumatologie mecanică), identificarea persoanelor și cadavrelor.

O altă legătură importantă a criminalisticii este cea cu psihologia judiciară și psihiatriea, cele două științe oferind criminalisticii caracteristicile psiho-sociale ale participanților în procesul penal.

Folosirea observației, descrierii, experimentului, comparației, elaborarea și verificarea versiunilor pe baza unor metode și principii logice (analiză – sinteză, inducție – deducție, analogie, silogism demonstrează legătura criminalisticii cu cu logica.

“Criminalistica se întemeiază pe faptul că un infractor, cel mai adesea fără știrea sa, lasă întotdeauna urme la locul faptei; reciproc, el prelevă pe corpul său, pe hainele sale și pe obiectele purtate alte urme, indicii de obicei imperceptibile dar caracteristice pentru prezența sau acțiunea sa” enunța Ceccaldi principiul ce a fost unanim acceptat. Acest principiu, a cărei realitate este de necontestat, demonstrază importanța covârșitoare a urmelor în criminalistică,

Ca urmare a parcurgerii bibliografiei, am putut constata faptul că în materia probelor oferite de criminalistică acestea pot fi disculpante, în sensul în care suspectul este exclus din cercul de bănuiți (amprentele digitale) ori coroborative (ca și în cazul urmelor de mâini, o urmă de picior arată prezența la locul faptei a suspectului dar nu și comiterea infracțiunii.

În particular, această lucrare s-a concentrat pe valoarea pe care urmele de mâini o au în identificarea persoanelor, dovedit fiind în practica judiciară și subliniat în literatura de specialitate, faptul că evitarea în totalitate a atingerii obiectelor cu mâna este aproape imposibilă, iar urmele de mâini găsite la locul faptei sunt cele mai frecvente.

Desenele papilare se deosebesc între ele prin formă și prin detalii caracteristice, al căror număr și varietate fac practic imposibilă întâlnirea a două amprente identice. Unicitatea desenelor papilare rezultă din faptul că acestea sunt proprii unui singur deget, nefiind întâlnite în lume două desene perfect identice, fapt demonstrat atât prin numeroasele calcule de probabilitate efectuate în diferite studii căt și confirmat de constatările de ordin practic.

Fixitatea desenului papilar este o altă proprietate care constă în menținerea formei și detaliilor caracteristice ale desenului papilar de la formarea sa, în luna a 6-a de viață intrauterină, și până la moartea persoanei. Singura modificare, fără implicații în procesul identificării, o reprezintă creșterea în dimensiuni a amprentei, pe măsura dezvoltării corpului, fără influență asupra caracteristicilor crestelor papilare.

Inalterabilitatea reprezintă o altă proprietate esențială, determinată de faptul că, în mod normal, un desen papilar nu poate fi modificat sau înlăturat. Această caracteristică a fost demonstrată prin cercetările întreprinse de specialiști, dintre care unii au executat experimente pe propriile amprente digitale. Numai rănile adânci, care afectează în adâncime stratul dermic, distrugând papilele, precum și unele boli, pot duce la alterarea involuntară a desenului.

Sistemele de clasificare ale desenelor papilare sunt diverse, dar toate se inspiră din câteva forme inițiale de desene, cele cinci tipuri de bază fiind adeltic, monodeltic, bideltic, polideltic și amorf. Pe lângă particularitățile de formă ale desenelor papilare, amprenta digitală conține și o serie de puncte caracteristice, detalii de natură să permită identificarea certă individului. Potrivit teoriei și practicii criminalistice dactiloscopice, atât din țara noastră, cât și din străinătate, au fost stabilite un număr de aproximativ 20 de tipuri de detalii, determinarea acestora făcându-se pe amprentă în sensul acelor ceasornicului, începutul fiind socotit în stânga jos. Natura fiecărui element, numărul și repartiția topografică sunt varibile și conferă amprentei individualitate.

Cercetarea la locul faptei este o activitate preponderent tehnică, locul faptei fiind locul cel mai important pentru ancheta penală și de cele mai multe ori punctul de plecare al investigației criminalistice. Codul de procedură penală reglementează în cuprinsul său faptul că cercetarea la fața locului este dispusă de către organul de urmărire penală, iar în cursul judecății de către instanțele de judecată, atunci când este necesară constatarea directă în scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanță pentru stabilirea adevărului, precum și ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane.

Cercetarea la fața locului se efectuează cu maximă urgență, întrucât prin trecerea timpului există pericolul producerii unor modificări la locul fapte, în sensul dispariției sau degradării urmelor. Locul faptei trebuie cercetat sub toate aspectele, complet și detaliat. Echipa de cercetare trebuie să-și concentreze atenția pe descoperirea și cercetarea riguroasă a urmelor, în mod deosebit a urmelor latente, a micro urmelor și trebuie să clarifice neconcordanțele dintre starea locului faptei și fapta sau împrejurările ca atare.

Literatura de specialitate distinge două faze ale cercetării, faza statică, care presupune primul contact cu locul faptei, în care cercetarea se rezumă la observarea acestuia, fără a se atinge nimic și faza dinamică, care presupune atingerea, privirea și examinarea obiectelor pe toate părțile, cu precauțiile necesare în vederea evitării contaminarii probelor.

Faza dinamică este cea mai complexă și presupune examinarea amănunțită a corpului victimei și a fiecărui obiect presupus purtător de urme sau care a servit la săvârșirea infracțiunii, descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor infracțiunii, incluzând și mijloacele materale de probă.

Descoperirea urmelor unei infracțiuni presupune, în primul rând, o căutare sistematică a lor, în funcție de natura locului și de modul de săvârșire a faptei. Din cauza diversității deosebite de situații, de împrejurări privind maniera de comitere a infracțiunii, nu pot fi date rețete absolute de descoperire a urmelor. Pe baza unei bogate practici existente în materie, în literatura de specialitate s-a conturat o regulă cu caracter de generalitate, conform căreia pentru descoperirea urmelor unei infracțiuni, în cercetarea fiecărui caz, organul de urmărire penală va căuta să reconstituie mintal fiecare fază a desfășurării infracțiunii, parcurgând cu atenție, în sens direct sau invers, drumul presupus că a fost făcut de infractor.

Determinarea vechimii urmelor de mâini reprezintă o problemă importantă de care se ține seama atât în procesul descoperirii, cât și în cel al relevării urmelor crestelor papilare, stabilirea vechimii făcându-se în funcție de factori variați și fiind uneori relativă. Determinarea vechimii aproximative a urmelor papilare debutează din momentul descoperirii lor, dar ea continuă până în momentul expertizei dactiloscopice. În primele momente ale cercetării, stabilirea vechimii urmelor este absolut necesară pentru alegerea mijloacelor adecvate de relevare.

În funcție de situația de la fața locului specialiștii pot folosi pentru relevarea urmelor papilare cu ajutorul pulberilor și a pensulelor, aceasta fiind cea mai veche și cea mai cunoscută metodă folosită pentru evidențierea urmelor papilare. Metoda se aplică pentru urmele relativ recente, cu un interval scurt între momentul comiterii faptei și momentul efectuării cercetării la fața locului. Există o mare varietate de tipuri de pulberi, care diferă din punct de vedere al culorii, granulației și compoziției și o mare varietate de pensule pe care practica din teren le-a potrivit fiecărui tip de suport și fiecărui tip de pulbere.

Relevarea urmelor latente în condiții de laborator presupune folosirea unor substanțe și tehnici speciale dar și măsuri de protecție corespunzătoare, substanțele folosite fiind chimice, toxice.

În cea de-a doua etapă a cercetării fixarea și ridicarea urmelor de mâini, principalul mijloc de fixare fiind procesul verbal prin descriere detaliată și fotografierea acestora, fotogramele constituind anexă a procesului verbal. Ridicarea urmelor de mâini, alături de fotografiere, se poate realiza prin transferarea pe peliculă adezivă specială, fie prin efectuarea unui mulaj.

Interpretarea urmelor de mâini, adâncită în cadrul expertizei dactiloscopice conduce la stabilirea caracteristicilor în care acestea au fost lăsate, rezultând acțiunile desfășurate de autorul faptei și succesiunea acestora.

Expertiza dactiloscopică reprezintă etapa finală a clarificării aspectelor legate de formarea urmelor de mâini la fața locului, obținerea informațiilor legate de persoana care a produs urma, precum și de stabilire a raportului între urmă și activitatea infracțională. Din punctul de vedere al materiei penale, dactiloscopia servește la identificarea absolută a persoanei, în sensul determinării sale în raport cu ceilalți și identificarea relativă, ce se referă la stabilirea participării unei persoane la comiterea unui fapt determinat.

Examinarea intrinsecă începe de regulă cu obiectul sau urma în litigiu și se continuă cu examinarea obiectului sau urmei de comparat.

Pentru reușita identificării este necesară existența modelelor de comparație ce se compun din obiectele de la care se presupune că provin urmele incriminate și impresiunile acestora în cazul urmelor papilare fiind vorba de fișele dactiloscopice. Pentru efectuarea examinărilor comparative este necesară amprentarea persoanelor aflate în sfera de interes a investigațiilor. Operația de amprentare se face după mai multe metode, cea mai uzitată în prezent constând în ridicarea impresiunilor cu tuș tipografic.

Pentru efectuarea examenelor dactiloscopice comparative se apelează la tehnica și sistemele cunoscute și sub denumirea de MORPHO Systems din care face parte și sistemul automat de identificare a amprentelor digitale (AFIS 2000) implementat de către Poliția Română în anul 1996. În acest sistem sunt prelevate și stocate date dactiloscopice, în conformitate cu legislația în vigoare, sistemul fiind gestionat la nivel central de Institutul Național de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române.

Expertiza criminalistică reprezintă un mijloc eficace, științific, fundamentat de determinare a unor fapte ce vor intra în raționamentul organului judiciar, fără să fie unicul element pe care se întemeiază soluția judiciară.

Forța probantă a unui fapt determinat pe cale de expertiză ori alt mijloc de probă, este dată numai de concordanța cu realitatea, nefiind suficientă identificarea obiectelor și ființelor după urmele lăsate, în cauză interesând și stabilirea unei legături între timpul și spațiul în care s-au format urmele cu săvârșirea faptei.

Cu toate că diversificarea și creșterea fenomenului infracțional obligă specialiști din diverse domenii să mențină un ritm alert, să fie în permanență conectați la noile metode de fraudare a legii și să găsească noi metode de identificare a infractorilor, fără să existe niciun fel de dubiu, dactiloscopia este în cadrul cercetării judiciare, datorită proprietăților desenelor papilare, „Regina probelor”, așa cum este denumită în literatura de specialitate. Prin coroborarea rezultatului raportului de expertiză dactiloscopică cu alte mijloace de probă ridicate de la locul faptei și ca urmare a efectuării cercetării penale, se poate stabili cu certitudine dacă persoana suspectă este sau nu este autorul respectivei infracțiuni.

În prezent aria posibilităților expertizei dactiloscopice s-a lărgit considerabil, conturându-se un domeniu relativ distinct și anume expertiza urmelor de mâini lăsate pe corpul uman, deosebit de utilă în clarificarea unor împrejurări privind săvârșirea infracțiunilor de violență.

În România, domeniul criminalistic este necunoscut publicului larg, fiind rezervat în mare parte persoanelor care au avut contact cu el datorită unor rude sau cunoștințe apropiate, ori au fost influențate de diverse programe de televiziune care le-au îndemnat să se documenteze. În acest fel realizări importante din acest domeniu rămân necunoscute. O astfel de realizare, de care am aflat puține lucruri din presă, a fost aceea că în anul 2003, un criminalist român a intrat în istoria criminalisticii pentru metoda prelevării amprentelor de pe plante. Metoda a fost preluată de FBI, iar Discovery a realizat un documentar pe acest subiect.

Inventatorul este expertul criminalist Gheorghe Popa care, în paralel cu munca de polițist și cadru universitar, este autorul a patru inovații: “Relevarea urmelor papilare create în substanță de consistență mare cu ajutorul unor fluxuri luminoase interferente (1990), Relevarea seriilor pilite sau deteriorate pe piese metalice (1992), Stabilirea calibrului proiectilului retenționat în corpul uman prin supraproiecții de imagini teleradiografiate (1996) și Relevarea urmelor papilare create pe organele vegetative (fruct) ale plantei (2003).

Am avut plăcerea de a participa anul acesta la Conferința Națională de Criminalistică și Criminologie “Pe scena criminalității actuale” organizată de ASPSE, ocazie cu care am avut onoarea de a urmări prelegerea domnului Gheorghe Popa “Rolul criminalisticii în activitatea judiciară și medicală“, în cadrul căreia ne-au fost oferite informații importante referitoare la aceste inovații. Un fapt care mi-a atras atenția în mod deosebit a fost acela că baza acestor idei o constituie situațiile concrete cu care expertul s-a întâlnit la fața locului și pentru care nu existau la momentul respectiv soluții.

Făcând un mic sondaj, am întrebat câteva persoane ce știu despre criminalistică, iar răspunsul a fost invariabil greșit. Termenul „criminalistică” îi face pe oameni să asocieze profesiunea de „criminalist” cu aceea de crimă, în sensul infracțiunii de omor. De asemenea, nu se face distincția între criminologie și criminalistică. Apreciez că o mai mare deschidere, organizarea de “cercuri de criminalistică” în care copiii pot vedea utilitatea practică a unor discipline școlare, ar putea constitui o motivație pentru elevii din clasele V – VIII, care au în general dificultăți la introducerea în programă a chimiei și a fizicii, dar și pentru elevii mai mari în alegerea unui liceu cu un alt profil decât cel real sau uman sau chiar a unei instituții de învățământ superior, care să conducă la alegerea unei cariere în domeniul criminalisticii..

De asemenea, consider absolut necesară introducerea criminalisticii, ca disciplină obligatorie, în toate facultățile de drept, întrucât nu îmi pot imagina un avocat care, activând în domeniul penal și având de reprezentat o persoană într-un caz, să spunem de furt, nu știe să aprecieze probele existente la dosar.

Dotarea organelor de urmarire penală cu truse criminalistice moderne, cu laboratoare criminalistice mobile performante, astfel încât să poată răspunde oricăror solicitări ce pot interveni la fața locului, trebuie să constituie o prioritate permanentă, astfel încât echipele de cercetare ajunse la locul în care a fost săvârșită o infracțiune să fie întotdeauna, dacă nu cu un pas înaintea celui ce a încălcat legea, imediat în spatele său.

ANEXE

Anexa 1

MODEL

PROCES – VERBAL de cercetarea la fata locului

Anul …….. luna ……….ziua ………

Procuror……………………………………din cadrul Parchetului de pe lângă ……………………………..

Azi, data de mai sus, împreună cu (denumirea organului judiciar care a participat, alături de procuror la efectuarea actului),

Fiind în continuarea cercetărilor în cauza privind………………………………………………………………

Având în vedere aspectele sesizate prin (plângerea/denunțul/alt mod de sesizare) din care rezultă (prezentarea pe scurt a aspectelor sesizate), prin încheierea/ordonanța din data de ………….. s-a dispus efectuarea cercetării la fata locului faptei în scopul determinării / clarificarii împrejurarilor de fapt ce prezintă importanță pentru stabilirea adevărului.

În temeiul sesizării și în conformitate cu prevederile art. 192 Cod de procedură penală, ne-am deplasat la (se indica adresa/locul) însoțiți de:

(se vor consemna datele de identificare ale persoanelor care s-au deplasat la fața locului, cu menționarea calitatii acestora – medicul legist/specialistul criminalist etc. )

Ajunși la fata locului, în prezența martorilor asistenți:

(se va consemna numele, prenumele, codul numeric personal și adresa persoanelor ce au fost prezente la cercetarea și la întocmirea procesului-verbal, cu menționarea calitătii în care participă, precum și numele și prenumele suspectului sau inculpatului, dacă este cazul).

am constatat următoarele:

(descrierea amănunțită a situației locului) dupa caz:

(se va consemna și numele, prenumele, codul numeric personal și adresa persoanelor la care se refera procesul-verbal, obiecțiile și explicațiile acestora în măsura în care acestea au fost făcute)

La fata locului s-au descoperit, relevat, fixat, examinat, ridicat și ambalat următoarele urme/obiecte/ mijloace materiale de probă:

(se vor descrie poziția și starea lor astfel încât acestea să fie redate cu precizie și pe cât posibil cu dimensiunile respective)

(se vor descrie amănunțit activitătile efectuate cu ocazia cercetării și măsurile dispuse)

Constatările făcute la fața locului:

Medicul legist/expertul a făcut următoarele constatări:

(se vor consemna activitățile desfășurate și constatările expertului)

Cercetarea a început la ora………..și a fost terminată la ora……………

La fața locului au fost efectuate schițe/desene/fotografii judiciare cu camera foto (dacă au fost efectuate), iar principalele momente ale activității au fost filmate video cu (dacă este cazul).

Cei prezenți au făcut /nu au făcut obiecțiuni cu privire la modul în care s-a făcut constatarea / cu privire la cele consemnate mai sus.

Prezentul proces -verbal a fost întocmit la (locul) între orele …… și ……, fiind citit tuturor persoanelor.

Procuror, Martori asistenți,

Organ de Poliție, În cauză,

Anexa 2

Anexa 2.1

Anexa 2.2

Anexa 3

Anexa 4

RAPORT DE EXPERTIZĂ DACTILOSCOPICĂ

Nr. ……… din ………………

DOSAR nr. ……….

Inspectoratului General al Poliției Române, Direcția de Investigații Criminale.

EXPERT CRIMINALIST ………………………………, din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române – Institutul de Criminalistică.

OBIECTUL EXPERTIZEI

Prin rezoluția motivată numărul ……… din …………….., Direcția de Investigații Criminale din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române dispune efectuarea unei expertize dactiloscopice în cazul privind pe numitul: M. S., născut la………………….., în Brașov, cu domiciliul în București,……………………………………..prin care să se stabilească:

– dacă urma papilară pusă la dispoziție, ridicată de la fața locului de pahar , în noaptea de………………….., din locuința numitului V. I. str. ………….nr. ……. , din București, a fost creata de numitul M. S. sau de catre alta persoana ?

Cunoscând prevederile codului de procedură penală art 172 , 173 și în baza art. 26 punctul 15 din Legea 218/2002, cu modificările ulterioare, am procedat la întocmirea prezentului raport de expertiză dactiloscopică.

MATERIALELE SUPUSE EXAMINĂRII

Pentru efectuarea raportului de expertiză dactiloscopică au fost puse la dispoziție următoarele:

–        1 (una) urmă papilară ridicată de pe pahar, cu ocazia cercetării furtului din locuința numitului V.I., str. …………….nr. ………, din Bucuresti, efectuată în data de………………..;

–        1 (una) fișă dactiloscopică decadactilară cu impresiunile papilare și datele de stare civilă ale numitului M. S., născut la data de ……………., în Brașov, cu domiciliul în București, ……………………………..

Procedând la examinarea în condiții de laborator a materialelor puse la dispoziție, considerăm: – in litigiu: 1 una) urma papilară, relevată cu negru de fum și ridicată cu folie adezivă transparentă, ilustrată în foto nr. 1.

Foto nr.1:

Urma papilara in litigiu

– model de comparatie: impresiunile papilare ale numitului M. S., prelevate pe o fișa dactiloscopică decadactilară, cu tuș negru tipografic, apte examenului dactiloscopic comparativ (ilustrată în foto nr.2).

Foto nr. 2 – Fisa decadactilară

EXAMINĂRI COMPARATIVE

Comparările dactiloscopice efectuate între fragmentul de urmă papilară în litigiu și impresiunile digitale prelevate de la numitul M.S., au scos în evidența că între urma în litigiu și impresiunea model de comparație a degetului mijlociu de la mâna dreaptă, se constată asemănări ale elementelor caracteristice individuale, ce permit identificarea persoanei care le-a creat.

Procedând în continuare la verificarea coincidenței fiecarui element în parte, între fragmentul de urmă papilară în litigiu și impresiunea model de comparație se constată asemănări privind numărul, mărimea, forma și plasamentul detaliilor caracteristice.

Pentru demonstrarea coincidenței elementelor caracteristice individuale am utilizat următoarele procedee tehnice:

1. enumerarea elementelor caracteristice individuale coincidente între urma în litigiu și impresiunea model de comparație, precum și indicarea acestor elemente pe fotograme.

Litigiu Comparație

2. diagrama punctelor de coincidența ale elementelor caracteristice individuale dintre urma în litigiu și impresiunea model de comparație.

Litigiu Comparație

3. demonstrarea continuității liniare a desenului papilar al crestelor, dintre urma în litigiu și impresiunea model de comparație, prin metoda îmbucșării.

Litigiu/Comparație Comparație/Litigiu

Având în vedere cele constatate, descrise, ilustrate și demonstrate am ajuns la următoarea:

CONCLUZIE

Urma papilară în litigiu ilustrată în foto nr. 1, relevată cu negru de fum și ridicată cu folie adezivă de pe pahar, cu ocazia cercetării furtului din locuința numitului M.S., …………………..din București, efectuată în noaptea de………………………., a fost creată de degetul mijlociu de la mâna dreaptă a numitului V.I , fiul lui A. și M., născut la data de …………….., în Brașov, cu domiciliul în București, str…………………………..

Prezentul raport conține un numar de 5 file. Restituim materialele puse la dispoziție.

EXPERT CRIMINALIST

BIBLIOGRAFIE

Beliș Vladimir, Medicină legală, Ed. Juridică 2006, București

Butoi Tudorel, Psihologie Judiciară – Curs Universitar, Ed Trei, București, 2012

Buzatu Nicoleta – Elena, Criminalistică, Ed. Pro Universitaria, București, 2013

Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. I, Editat de Ministerul de Interne, Serviciul Editorial, Presă și Propagandă în rândul populației, București

Colectiv, Manual de bune practici privind procedura cercetării la fața locului, emitent Institutul de Criminalistică al Poliției Române, anexă a Ordinului privind CFL nr. 182 / 14.08.2009 (M.A.I.) și nr. 1754/C/05.08.2009 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Constantin Radu, Drăghici Pompil, Ioniță Mircea, Expertizele mijloc de probă în procesul penal, Ed. Tehnică, București, 2000

Golubenco Gheorghe, Criminalistica: obiect, sistem, istorie ,Tipografia Centrală, Chișinău, 2008

Ionescu Lucian, Sandu Dumitru, Identificarea criminalistică, Ed. Științifică, București, 1990

Labo Grigore Nicolae, Cercetarea criminalistică, Ed. Pro Universitaria, București, 2013.

Molcuț Emil, Drept privat roman-terminologie juridică romană, Ed Universul Juridic, București, 2011

Oprea Ioan, Pamfil Carmen – Gabriela, Radu Rodica, Zăstoiu Victoria, Noul dictionar universal al limbii române, Ed. Litera Internațional, București – Chișinău, 2008

Sava Valentin, Manual de dactiloscopie, Imprimeria și Legătoria Penitenciarului Văcărești, Biblioteca Institutului Medico – Legal Profesor Dr. Mina Minovici, București, 1943

Stancu Emilian, Tratat de Criminalistică, Ed. Universul Juridic, București, 2004

LEGISLAȚIE

Codul de procedură penală, Ed. Hamangiu, București, 2014.

Legea 117/2011 privind regimul armelor și munițiilor

Legea 218 /2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române

Legea 60/2009 pentru completarea art. 31 din Legea 218 /2002

Legea 291/2008, pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați și Organizația Internațională pentru Migrație privind evacuarea temporară în România a unor persoane aflate în nevoie urgentă de protecție internațională și relocarea ulterioară a acestora, semnat la București la 8 mai 2008, și pentru reglementarea unor aspecte procedurale de implementare a acestuia.

Legea 122/2006 privind azilul în România.

Notă de fundamentare a O.G. nr. 10 /2012 pentru crearea cadrului legal necesar căutării automatizate a datelor de referință în relația cu statele membre ale Uniunii Europene și asigurării recunoașterii activităților de laborator referitoare la datele dactiloscopice.

O.U.G. nr.216/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 290/2004 privind cazierul judiciar.

RESURSE INTERNET:

Guvernul României, www.gov.ro

Poliția Română, www.igpr.ro

Societatea Română de Criminologie și Criminalistică www.criminologie.ro, Ioana Ionescu în Considerații privind metodologia de efectuare a expertizei traseologice

Editura Ministerului Afacerilor Interne, www. editura.mai.gov.ro

Viorel Vasile, Investigarea și cercetarea infracțiunilor contra vieții, integrității corporale și sănătății persoanei, Colecția Repere Juridice, București, 2013

Criminalistica by Predescu Silviu, www.criminalistic.ro

Gabriel Păduraru forensic scientist, www.gpaduraru.ro

Doru Ioan Cristescu în Institutul Național de Expertize Criminalistice București din cadrul Ministerului de Justiție (I.N.E.C. ) și activitatea expertală din perspectiva prevederilor noului cod de procedură penală

Google Books, www.books.google.ro

Beșu Benoni, Clasificarea generală a urmelor, Ed. AIT Laboratoires s.r.l., București, 2000,

Emilian Stancu, Procedee tactice folosite în investigațiile penale, Ed. AIT Laboratoires s.r.l, București, 2011

Universitatea Spiru Haret, www.spiruharet.ro

Constantin Pletea în Dactiloscopia – certitudine sau incertitudine, lucrare ce face parte din seria de sesiuni de comunicări științifice Fațetele juridice ale societății românești actuale, Ed Sitech, Craiova, 2008,

Valerică Vlădoi în Expertiza criminalistică – dispunerea și efectuarea acesteia. Expertiza criminalistică grafică, lucrare ce face parte din seria de sesiuni de comunicări științifice Fațetele juridice ale societății românești actuale, Ed Sitech, Craiova, 2008

Drept Online , www.dreptonline.ro

LegeAZ, www.legeaz.net.ro

Legex, www.legex.ro

EuroAvocatura,www.euroavocatura.ro

U.S. National Library of Medicine, www.nlm.nih.gov

Discuss Japan – Japan Foreing Policy Forum, www.japanpolicyforum.jp,

Tamura Yoshiya, The English Essays of Minakata Kumagusu – Centering on his Contributions to “Nature”

Bio, www.biography.com

FOTOGRAFII:

Fig. 1 http://www.thejeffreymacdonaldcase.com/html/hall05.html, accesat on line 04.12.2014.

Fig. 2 http://bibliotekar.ru/criminalistika-1/56.htm, accesat on line 04.12.2014.

Fig. 3 http://www.forensicmag.com/articles/2011/12/crime-scene-basics, accesat on line 04.12.2014.

Fig. 4 http://bibliotekar.ru/criminalistika-1/56.htm, accesat on line 04.12.2014.

Fig. 5 http://bibliotekar.ru/criminalistika-1/56.htm, accesat on line 04.12.2014.

Fig. 6 http://dentistry.otago.ac.nz/research/oralmicro/forensic_d.html, accesat on line 04.12.2014.

Fig. 7 Ministerul Administrației și Internelor – Inspectoratul de Poliție al Județului Dolj Serviciul Criminalistic

Fig. 8 http://unipol-service.ru/poleznoe/markirovka_shin.html, accesat on line 04.12.2014.

Fig. 9 Ministerul Administrației și Internelor – Inspectoratul de Poliție al Județului Dolj Serviciul Criminalistic

Fig. 10 și 11 http://www.eticamedicala.ro/mod/folder/view.php?id=183,

accesat on line 04.12.2014.

Fig. 12 http://www.mackscriminallaw.com/the-science-firearms/, accesat on line 04.12.2014.

Fig. 13 Valentin Sava, Manual de dactiloscopie, Imprimeria și Legătoria Penitenciarului Văcărești, Biblioteca Institutului Medico-Legal Profesor Dr. Mina Minovici, București, 1943. p. 17

Fig. 14 http://onin.com/fp/fphistory.html, accesat on line 04.02.2015.

Fig. 15 -16. Ministerul Administrației și Internelor – Inspectoratul de Poliție al Județului Dolj Serviciul Criminalistic

Fig. 17 http://es.slideshare.net/nellychavezm/conservacion-6, accesat on line 04.12.2014

Fig. 18 http://www.lactualite.com/societe/biometrie-faites-voter-vos-doigts/, accesat on line 04.12.2014.

Fig. 19 Ministerul Administrației și Internelor – Inspectoratul de Poliție al Județului Dolj Serviciul Criminalistic

Fig. 20 http://www.realtypress.ru/novosti-/novosti/30-03-2009-.html, accesat on line 04.12.2014.

Fig. 21 – 34 Ministerul Administrației și Internelor – Inspectoratul de Poliție al Județului Dolj Serviciul Criminalistic

Fig. 35 http://www.newspad.ro/STIMPEX-este-recunoscuta-pentru-produsele-de-uz-criminalistic-realizate,22216.html, accesat on line 10.02 2015.

Fig. 36 – 39 Ministerul Administrației și Internelor – Inspectoratul de Poliție al Județului Dolj Serviciul Criminalistic

Fig. 40 http://www.leelofland.com/wordpress/a-detectives-third-eye-the-krimesite-imager/, accesat on line 10.02.2015

Fig. 41 http://copman.com/afis/krimesite/ accesat on line 10.02.201.

Fig. 42 http://www.ager.ro/compania/referinte/vehicule-de-interventie-si-solutii-pentru-eficienta-operativa, accesat on line 10.02. 2015,

Fig. 43 http://pila.szkolapolicji.gov.pl/joomla/slady-daktyloskopijne/czesc-3.html, accesat on line 11.02. 2015.

Fig. 44 http://www.venus2000.ro/ro/mid/Produse-cercetari-criminalistice/Pulberi-fluorescent-magnetice, accesat on line 11.02. 2015.

Fig 45 – 48 http://www.venus2000.ro/ro/mid/Produse-cercetari-criminalistice/Pensule-si-aplicatoare,

accesat on line 11.02.2015.

Fig. 49 http://youtu.be/YslgEc3t9rg, accesat on line 13.02.2015.

Fig. 50 http://www.venus2000.ro/ro/mid/Produse-cercetari-criminalistice/Folii-pentru-prelevarea-amprentelor, accesat on line 13. 02.2015.

Fig. 51 Ministerul Administrației și Internelor – Inspectoratul de Poliție al Județului Dolj Serviciul Criminalistic

Fig. 52 Lucian Ionescu, Dumitru Sandu, Identificarea criminalistică, Ed Științifică, București 1990, fig. 89, p. 164.

Fig. 53 Ministerul Administrației și Internelor – Inspectoratul de Poliție al Județului Dolj Serviciul Criminalistic.