Cercetarea Urmelor Biologice DE Natura Umana

CERCETAREA URMELOR BIOLOGICE DE NATURA UMANĂ

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE PRIVIND URMELE BIOLOGICE

Noțiunea de urmă în criminalistică

Clasificarea urmelor biologice de natură umană

1.2.1. După modul de formare

1.2.2.După natura factorului creator de urmă

1.2.3.După dimensiunea urmelor

1.2.4.După tipul sau natura urmei

CAPITOLUL II

CERCETAREA URMELOR DE SANGE

Producerea diferitelor forme ale urmelor de sânge

Cercetarea și interpretarea la fața locului a urmelor de sânge

Căutarea urmelor de sânge la fața locului

Ridicarea urmelor de sânge

Fixarea urmelor de sânge

Interpretarea urmelor de sânge la fața locului

2.3. Expertiza biocriminalistică a urmelor de sânge

CAPITOLUL III

CERCETAREA URMELOR DENATURĂ PILOASĂ

Noțiuni generale

Cercetarea la fața locului a firelor de păr

Căutarea și descoperirea firelor de păr

Ridicarea firelor de păr

Fixarea firelor de păr

Recoltarea firelor de păr pentru studiu comparativ

3.3. Expertiza criminalistica a firelor de păr

CAPITOLULIV

CERCETAREA URMELOR REZULTATE DIN PROCESELE FIZIOLOGICE ALE ORGANISMULUI

Urmele de spermă

Forme și prezentare

Etapele cercetării urmelor de spermă

Examinarea specifică acestor urme

Urmele de salivă

Caractersticile și formele de prezentare a urmelor de salivă

Etapele și mijloacele tehnice de examinare

Expertize ce se pot efectua

4.3. Alte urme organice

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Aparută și menținută de-a lungul secolelor, criminalistica și mai aproape cercetarea urmelor umane, cunoscută din antichitate șidin dreptul roman, își menține și chiar iși amplificăutilitatea practică în contextul legislațieiactuale ce îi sporește forța. Utilitatea incontestabilă este dovedită nu doar prin secole de practică ci și prin dezvoltarea intereselor prezente.

Cercetarea urmelor biologice de natură umană studiate la locul faptei de către criminaliști joacă un rol deosebit în procesul penal pentru aflarea adevărului. Cercetarea urmelor biologice de natură umană reprezintă o instituție fundamentală și importantă atât pe planul teoriei cât și pe planul practicii judiciare. Este un important mijloc de aflare a adevărului, de asigurare a respectării legii având fundament bine definit în ansamblul procesului penal.

Lucrarea de față prezintă, în cele patru capitole, cercetarea urmelor biologice de natură umană.

Primul capitol se referă la aspecte generale privind urmele biologice, clasificarea urmelor biologice după modul de formare, după natura factorului creator de urmă, după dimensiunile și tipul sau natura urmei.

Capitolul II se referă la cercetarea urmelor de sânge care sunt cele mai frecvente urme de studiat în criminalistică. Ele reprezintă producerea lor, cercetarea și interpretarea lor și deasemenea expertiza biocriminalistică a urmelor de sânge.

În capitolele III și IV sunt prezentate cercetarea urmelor de natură piloasă ce cuprind: cercetarea la fața locului a firelor de păr, căutarea, fixarea, ridicarea și recoltarea urmată de expertiza biocriminalistică a firelor de păr și cercetarea urmelor rezultate din procesele fiziologice ale organismului care cuprind: urme de spermă, de salivă și alte urme organice.

Mi-am propus să selectez și să studiez din criminalistică lucrări ce tratează cercetarea urmelor biologice de natură umană.

Am ales aceasta temă deoarece cercetarea urmelor biologice de natura umană are o legătură intredisciplinarăcu toate celelalte instituții, în special cu medicina legală, iar cunoașterea lor este deosebit de importantă pentru un viitor practician.

CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE PRIVIND URMELE BIOLOGICE

I.1. Noțiunea de urmă în criminialistică

Întrucât omul interacționează în permanență cu mediul în care trăiește, orice faptă a sa, orice activitate desfășurată determină anumite modificări, schimbări ale mediului înconjurător, modificari fie voite, fie întâmplătoare ce se încadrează în noțiunea generală de "urme”: în criminalistică această noțiune, raportatăla obiectul criminalisticii are un înțeles mai restrâns și anume prin "urme” înțelegându-se acele „modificări produse în mediul înconjurător cu ocazia săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală”. Prin urmare, oriceactivitate infracțională desfășurată de o persoana se concretizează în mod invariabil, îndiferite schimbări la locul faptei, deoarece după cum afirma și Edmond Locardan în lucrarea sa din 1942 “este imposibil ca un raufăcător să acționeze și mai ales cuintensitatea pe care o presupune acțiunea criminală, fără sălase urme ale trecerii sale”.

Așadar, “majoritatea faptelor apațiinând oamenilor se reflectă în transformările produse în mediul în care se desfășoară”. “Urmele sunt o prezență de necontestat la locul în care s-asăvârșit fapta ilicită”. Urma poate fi definită ca fiind orice modificare produsă în lumea materială prin activitatea omului sau a celorlalte ființe sau obiecte și care prezintă interes pentru activitateade cercetare a unei fapte prevăzute de legea penală având un raport de cauzalitate cu faptacomisă”.

“Urmele, ca parte componentă a probelor materiale, permit elucidarea a numeroaseprobleme interesând justiția”, precum:

Stabilirea existenței faptei și a circumstanțelor în care a fost comisă

Identificarea persoanei

Identificarea obiectelor

Individualizarea substanțelor.

Urmele se formează prin interacțiunea în mediu a diferitelor obiecte, persoane, animale, fenomene, iar prin intermediul interpretării urmelor se poate ajunge la obținerea unui tablou dinamic al desfășurării anumitor fapte, a declanșării și evoluției diferitelor procese.

La definirea noțiunii de urmă în criminalistică se poate pleca de la semnificafia data de

Dicționarul explicativ al limbii romane: ”semn concret lăsat de cineva sau de ceva pe locul unde a trecut sau unde a stat”. La rândul său semnul este definit ca „tot ceea ce arată, ce indică ceva; manifestarea exterioară a unui fenomen, care permite să se presupună sau să se precizeze natura lui”.

Urmele sunt de o importanță majoră în cercetarea criminalistică deoarece, pentru aflarea adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească pe bază de probe cauza sub toate aspectele ei.

Astfel, constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoaștereaîmprejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei.

Probele nu au valoare dinainte stabilită, caci aprecierea fiecărei probe se face în urmaexaminării tuturor probelor administrate, in scopul aflării adevărului.

“Urmele, ca parte componentă a probelor materiale, permit elucidarea anumeroase probleme interesând justiția”, precum:

Stabilirea existenfei faptei și a circumstanțelor în care a fost comisă

Identificarea persoanei

Identificarea obiectelor

Individualizarea substanțelor.

În literatura criminalistică noțiunea de urmă este prezentată în doua accepțiuni: una în sens larg și una în sens restrâns.

În sens larg, urmele sunt definite de unii autori ca:

„modificare materială sau de altă natură aparută în condițile săvârșirii unei infracțuni”,

“cele mai variate schimbari ce pot interveni in mediul inconjurator ca rezultat al acțiunii infractorului”

“totalitatea elementelor materiale a căror formare este determinată de savârșirea unei infracțuni”.

În sens restrâns, prin urmă se înțelege “reprezentarea structurii exterioare a unui obiect pe un alt obiect sau altă substanță”.

În practica criminalistica numeroasele modificări provocate în timpul săvârșirii unei infracțiuni apar sub două aspecte, ca rezultat al acțunii fie al făptuitorului și a mijloacelor utilizate de el asupra componentelor structurii locului faptei, fie a diferitelor părți componente a locului respectiv asupra făptuitorului și mijloacelor pe care le folosește.

Studiul urmelor reprezintă partea cea mai consistentă a tehnicii criminalistice. Știința care se ocupă de studiul urmelor poartă denumirea de traseologie (din limba franceză, trace = urmă).

Totodată, prin urme se înțeleg și schimbările de poziție ale unor obiecte existente la locul săvârșirii infracțiunii.

Astfel, urma poate fi definită ca fiind orice modificare produsă în lumea materială prin activitatea omului sau a celorlalte ființe sau obiecte și care prezintă interes pentru activitatea de cercetare a unei fapte prevăzute de legea penală având un raport de cauzalitate cu fapta comisă. Urmele, în accepțiunea criminalistică, prezintă următoarele trăsături generale:

apar obligatoriu în procesul săvârșirii unei fapte penale;

crearea lor este rezultatul interacțiunii dintre factorii care se manifestă peparcursul comiterii faptei;

în timp, urmele suferă o serie de transformări care pot să ducă la diminuarea valorii lor în procesul de identificare. Din aceasta cauză se impun descoperirea, fixarea, conservarea și exploatarea lor cât mai repede.

În infractiunile împotriva vietii, printre probele materiale care pot dovedi vinovatia inculpatilor se gasesc des probe de naturabiologica. În recoltarea, conservarea, transportul, analiza si prelucrarea datelor trebuie vut în vedere ca probele biologice au caracteristici particulare, de care este obligatoriu a se tine cont pentru a evita distrugerea unor dovezi pretioase.

Probele biologice prezinta caracteristici specifice, si anume: se deterioreaza rapid în timp si sub influenta factorilor de cele mai diverse naturi; de multe ori, pe corpurile delicte se întâlnesc probe biologice de natura diferita, cu caractere antigenice proprii, uneori provenind de la mai multe persoane, ceea ce creeaza mari dificultati în interpretarea datelor analitice.

Produsele biologice mai des întâlnite în cazurile de omor, vatamare corporala, viol, accidente de circulatie, accidente de munca etc, sunt: sângele, sperma, saliva si firele de par.

Dacă pe probele de sânge proaspat, recoltate de la oameni vii, se poate determina un numar foarte mare de grupe, în cazul petelor de sânge, posibilitatea de evidentiere a elementelor grupei specifice sunt mult mai reduse.

1. Petele de sânge de pe corpurile delicte reprezinta pentru expert o"terra incognita", în care toti factorii sunt necunoscuti si nesiguri si fiecare rezultat obtinut trebuie interpretat sub toate unghiurile, astfelîncât sa se excluda posibilitatea unei erori.

Dificultatile se datoresc mai multor cauze: în primul rând, prin uscare se produc modificari, care fac greu aplicabile sau practic inaplicabile o serie de tehnici utilizate curent pe probe de sânge proaspat.

În al doilea rând, substratul patat reprezinta un complex de elemente, care pot duce la nereusita determinarilor. Astfel, conservabilitatea petelor poate fi influentata de natura suportului, de ex.: fibre textile, vegetale, animale sau sintetice (îmbibate cu apret, coloranti, sapun, detergenti etc), hârtie (continând diferite tipuri de clei, coloranti, cerneala tipografica etc), zid (continând ciment, nisip, var, ipsos etc), pamânt (cu compozitii chimice si microbiologice specifice etc.

În al treilea rând, vechimea petelor este un element care limiteazaposibilitatile de determinare a elementelor grupei specifice.

În al patrulea rând, dar de mare importanta în interpretarea rezultatelor, este faptul ca unele obiecte pot fi patate sau chiarîmbibate, cu alte produse biologice, ca de exemplu transpiratia, purtatoare de caractere antigene mai puternice decât antigenele sanguine si interferând cu acestea din urma.

Nu sunt rare cazurile când obiecte de îmbracaminte au fost purtate succesiv de mai multe persoane, complicând si mai mult tabloul antigenic

În cazul petelor de pe corpurile delicte se cerceteaza în mod curent daca sunt de sânge, daca sângele este uman si grupele din sistem ABO.

Reactiile pentru determinarea prezentei sângelui si pentru evidentierea apartenentei la specie sunt mai putin limitate de vechimea petelor, în caz greu aplicabile sau practic inaplicabile o serie de tehnici utilizate curent pe probe de sânge proaspat.

În al doilea rând, substratul patat reprezinta un complex de elemente, care pot duce la nereusita determinarilor. Astfel, conservabilitatea petelor poate fi influentata de natura suportului, de ex.: fibre textile, vegetale, animale sau sintetice (îmbibate cu apret, coloranti, sapun, detergenti etc), hârtie (continând diferite tipuri de clei, coloranti, cerneala tipografica etc), zid (continând ciment, nisip, var, ipsos etc), pamânt (cu compozitii chimice si microbiologice specifice etc.

În al treilea rând, vechimea petelor este un element care limiteazaposibilitatile de determinare a elementelor grupei specifice.

În al patrulea rând, dar de mare importanta în interpretarea rezultatelor, este faptul ca unele obiecte pot fi patate sau chiarîmbibate, cu alte produse biologice, ca de exemplu transpiratia, purtatoare de caractere antigene mai puternice decât antigenele sanguine si interferând cu acestea din urma.

Nu sunt rare cazurile când obiecte de îmbracaminte au fost purtate succesiv de mai multe persoane, complicând si mai mult tabloul antigenic

În cazul petelor de pe corpurile delicte se cerceteaza în mod curent daca sunt de sânge, daca sângele este uman si grupele din sistem ABO.

Reactiile pentru determinarea prezentei sângelui si pentru evidentierea apartenentei la specie sunt mai putin limitate de vechimea petelor, în cazul materialelor bine conservate, obtinerea unor rezultate pozitive fiind conditionata de existenta unei cantitati de mateial patat pâna la o anumita limita minima.

În cazurile în care suportul patat este grav alterat prin putrefactie sau contact cu o substanta distructiva, elementele proprii sângelui si proteinele caracteristice speciei pot fi si ele degradate pâna la disparitia totala.

Cele mai sensibile la conditiile de conservare si la procesul deînvechire sunt substantele grupelor sanguine.

În sistemul ABO, fiecare individ este caracterizat printr-o grupadeterminata genetic si care nu poate fi modificata prin actiunea factorilor interni sau externi.

Prezenta concomitenta în sângele indivizilor a unor antigene si a unor anticorpi naturali regulari este o situatie care favorizeaza cercetarea grupelor ABO în petele de pe corpurile delicte, deoarece face posibila o determinare dubla, practic o proba si o contra proba, care atunci când ajung la acelasi rezultat, acesta poate li considerat ca având valoare de certitudine.

Pentru a obtine rezultate cât mai complete, în perioada cuprinsa între ridicarea obiectelor de la locul faptei si efectuarea analizelor, trebuie luate urmatoarele masuri de precautie:

Obiectele cu pete de sânge, înca ude, trebuie întâi uscate si apoi ambalate separat si etichetate.

Ambalarea în stare uda, în special în material plastic, face ca petele de sânge sa se degradeze extrem de rapid. Determinarea grupei nu mai este posibila, iar daca timpul de depozitare este mai mare, procesele de autoliza si putrefactie, precum si proliferarea saprofitilor de origine bacteriana si fungica, pot duce la o degradare atât de avansata, încât sa faca imposibila chiar determinarea vizând existenta sângelui si apartenenta sa specifica.

Petele de sânge de pe suporturi nedepiasabile nu vor fi recoltate prin stergerea cu vata sau tifon umed, mediul apos fiind impropriu conservarii substantelor grup specifice, ci vor fi ridicate cu fragmente d esuport, iar în cazul în care acest lucru este imposibil, se vor racla cu un obiect taios si crustele se vor ambala în plicuri etichetate.

Chiar în cazurile în care toate operatiunile legate de recoltare si transport decurg în conditii optime, deseori survin greutati deoarece materialul patat este într-o stare de degradare mai mult sau mai putin avansata: obiecte murdare, vechi, expuse unor factori fizici, chimici sau biologici cu actiune distructiva asupra urmelor.

Daca în pete proaspete se pot evidentia atât antigene cât si aglutininele, coroborarea rezultatelor ducând la precizarea grupei sanguine, în cele de sânge degradat, depistarea elementelor grup specifice nu mai este posibila.

Între cele doua situatii extreme se încadreaza cazuri intermediare, în care degradarea elementelor grup specifice este partiala.           

Referitor la grupele ABO mai sunt necesare unele precizari:

Este foarte important ca probele de sânge rezultate de la victima si banuit sa fie analizate la acelasi laborator unde sunt cercetate si corpurile delicte, deoarece compararea unor rezultate obtinute prin metode diferite, cu grade diferite de sensibilitate, poate conduce la concluzii gresite. De asemenea, în cazurile în care exista particularitati, ca de exemplu antigene foarte slabe sau aglutinine iregulare, rezultatele obtinute pe corpurile delicte nu vor putea fi comparate corect cu cele obtinute din probele de la victima si banuit, decât daca prelucrarea tuturor probelor se face utilizând o metodologie unica si aceleasi saruri-reactivi.

În situatiile în care  locul faptei este departe de un laborator de specialitate, pentru a preîntâmpina degradarea în timpul transportului a probelor pentru comparatie, este indicat ca în afara sângelui recoltat în flacon de sticla, sa se faca si pete pe fragmente de tifon curat, precum si pete groase pe lame de sticla, pete care dupa uscare vor fi ambalate si etichetate, deoarece probele în stare uscata se conserva un timp mult mai îndelungat.

2. în cazurile în care infractiunea comisa este de natura sexuala, o importanta deosebita o are depistarea petelor de sperma si determinarea din acestea a elementelor de grup sanguin proprii autorului.

Prezenta spermei poate fi evidentiata în pete practic de orice vechime, dacaî obiectele patate au fost uscate si pastrate în conditii adecvate.

Daca obiectele purtatoare de urme sunt extrem de murdare, ramân ude un timp îndelungat, sunt expuse la temperaturi foarte ridicate, vin în contact cu substante chimice distructive etc, se poate ca depistarea urmelor de sperma sa devina imposibila.

În multe cazuri, în ordonantele ce însotesc corpurile delicte provenind de la violuri se pune întrebarea dacasperma provine sau nu de la un individ anumit. Referitor la aceasta trebuie aduse unele precizari:

Morfologia spermatozoizilor difera de la specie la specie, iar în cadrul fiecarei specii se mentine între anumiti parametri caracteristici speciei respective.

Trebuie facuta de la început diferentierea dintre petele seminale ca atare si pete constituite din amestec de sperma cu secretie vaginala, cu saliva etc.

În primul caz, mai putin frecvent întâlnim în practica de exemplu în atentatele la pudoare, antigenele depistate în pete pot fi atribuite exclusiv agresorului.

În cel de al doilea caz, pentru deducerea antigenelor ce pot proveni de la agresor, este obligatoiru a fi cunoscut antigenele ce provin de la victima.

Pentru interpretarea rezultatelor obtinute la cercetarea antigenelor din petele ce contin sperma este obligatorie determinarea grupei sanguine si a statusului secretor al victimei. Apoi se deduc antigenele ce pot proveni de la agresor, si se verifica daca acestea exista la eventualul banuit.

Deci, se vor trimite la laborator, odata cu corpurile delicte si o proba de sânge recoltata intravenos de la victima(cea 5 ml) pentru determinarea grupei, precum si o proba de saliva (cea 2-5 ml), pentru determinarea statusuliu secretor.

Saliva trebuie fiarta, imediat dupa recoltare, 10' în baie de apa/

Dacă agresorul este cunoscut, se vor recolta si de la acesta probe de sânge si saliva, pentru determinarea grupeisi a statusului secretor.

Pentru ca determinarea grupei sanguine în sperma, exclusiv prelucrarea probelor de sânge si saliva de la victimasi banuiti necesita timp si un volum mare de munca, aceasta determinare trebuie ceruta doar în cazurile în care realmente poate fi de ajutor anchetei.

3.  Petele de saliva pot exista pe corpuri delicte ca batiste, obiecte de lenjerie, dar mai ales pe resturi de tigari.

și în aceste cazuri este important ca probele sa fie uscate dupa ridicarea de la fata locului, ambalate si etichetate corect si aduse cât mai rapid la laborator, pentru a preîntâmpina degradarea antigenelor grup specifice.

Daca pe resturile de tigari se procedeaza la cautarea antigenelor, fiind de la sine înteles ca urmele de la capatul nears nu pot fi decât de saliva, în pete ce se gasesc de exemplu pe obiecte de lenjerie este posibil de a se evidentia antigene dar nu se poate afirma cu siguranta ca petele sunt de saliva sau provin din alte secretii: nazala, vaginala etc.

Cercetarea antigenelor salivare, care se face în special pe resturile de tigari, poate aduce date asupra persoanei sau persoanelor care au fumat în câmpul infractiunii, prin precizarea grupei lor sanguine.

în cazul în care analiza nu evidentiaza antigene, este posibil ca tigara sa fi fost fumata de o persoananesecretoare din orice grupa, sau, eventualele antigene existente în urmele de saliva sa se fi distrus datoritavechimii sau conditiilor improprii, de conservare.

4. Expertiza firelor de par este de asemenea o problema spinoasa. Prima întrebarea care se pune si anume: dacafirul de par este uman sau animal, pare a fi cât se poate de simpla: firele umane sune caracterizate prin lipsa medularei, sau prin existenta unei medulare care cuprinde mai putin de o treime din grosimea firului de par, pe când cele animale au meduilara groasa, depasind 1/3 din grosimea firului.

Daca în proba corp delict exista numai un fragment de fir si anume din zona atipica, diagnosticul de specie este greu de facut. în cazurile în care caracterul esential de diferentiere a firelor umane de cele animale, si anume cel privind medulara nu prezinta un criteriu sigur, se cauta elemente relevante în rândul altor caractere: grosime, culoare, distributia pigmentilor în corti-cala, structura cuticulei.

Trebuie subliniat de la început ca nu este posibil sa se ajunga la o concluzie de certitudine privind provenienta unor fire de par de la o persoana anumita.

Aceasta imposibilitate decurge din specificul caracterelor firelor de par.

Astfel, chiar persoane care macroscopic prezinta par cu aspect omogen, uniform pigmentat, la examinare microscopica caracterele apar cu variatii între limite destul de largi, în privinta grosimii, a culorii, a structurii medulare etc.

Cercetând un mare numar de persoane, ce par net diferite în privinta aspectului parului, se constata ca examenul microscopic evidentiaza un numar însemnat de caractere comune persoanelor respective.

De cele mai multe ori, examenul comparativ în cazul probelor corp delict constituite din unul sau putine fire de par nu poate fi concludent, deoarece caracterele firului în litigiu pot fi regasite, desi în proportii diferite, la mai multe persoane implicate în cauza.

Probele corp delict constituite din multe fire de par pot întinde si ele o capcana examinatorului, daca recoltarea de la fata locului nu se face cu suficienta precautie si discernamânt. în caz contrar, o proba poate include, în amestec, fire de par provenite de la mai multe persoane, chiar si de la cei care participa la cercetarile la fata locului.

În concluzie, daca proba corp delict este considerata reprezentativa si prezinta caractere rar întâlnite în populatie, concluzia examenului comparativ fata de o persoana având de asemenea pâr cu caractere particulare, va putea ajunge pâna la aprecierea de extrem de asemanator sau, dupa caz, extrem de deosebit.

Daca proba corp delict este redusa si constituita din fire cu caractere foarte frecvent întâlnite în populatie, examenul comparativ fata de persoane lipsite de caractere particulare va fi neconcludent, neexistând elemente suficiente pentru a sustine o concluzie de asemanare sau de deosebire.

Toate cele afirmate mai sus vizeaza atât parul capilar cât si parul provenit din diverse parti ale corpului.

Atragem atentia ca în toate cazurile, firele de par pentru comparatie trebuie recoltate prin smulgere, nu prin taiere.

O alta problema care se poate pune în cazul firelor de par este grupa sanguina apersoanei de la care provin, parul fiind purtator de antigene tisulare.

Firele din toate grupele contin antigenul H. Cele din grupa 0 contin doar H. Cele din grupa A contin antigenele A si cele din grupa B – B si H, cele din grupa AB – A, B si H.

Pentru ca, daca în cazul petelor de sânge, determinarea antigenelor si aglutininelor reprezinta o proba si o contraproba care în caz de neconcordanta este un indiciu sigur ca rezultatul a fost viciat din diverse cauze, dacaîn cazul antigenelor din secretii titrul mare al acestora face ca determinarea lor sa prezinte un mare grad de siguranta, în cazul firelor depar, care poseda doar antigene, si acestea în cantitati foarte mici, iar analiza se face pe fire unice, deci fara posibilitatea unor repetari, aparitia unui rezultat fals, din motive tinând de particularitatile firului cercetat, nu poate fi detectat, neexistând practic posibilitati de verificare.

De aceea, fara a abandona încercarile de îmbunatatire a metodologiei pentru sporirea gradului de siguranta al determinarilor, în momentul de fata, cercetarea pe fire de par corp delict a antigenelor grup specifice comportadezavantaje si riscuri.

Din aceste putine considerente facute pe marginea posibilitatilor si limitelor în cercetarea celor mai frecventîntâlnite produse biologice pe corpurile delicte, reiese ca precautiile în recoltarea lor de la locul faptei, modul de ambalare, operativitatea cu care sunt aduse la laborator, concomitent cu probele de comparatie de la victima si banuiti sunt conditii esentiale pentru obtinerea, în cât mai multe cazuri, a unor rezultate sigure si în timp scurt, rezultate care constituie probe obiective, ce pot fi utilizate, fara rezerve, în stabilirea adevarului.

Clasificarea urmelor biologice de natură umană

Necesitatea realizării unei viziuni unitare asupra sistemului urmelor, a evidențieriiinterdependențelor dintre diferitele categorii, grape și subgrape ale acestora conduce la utilizareamai multor criteriii de clasificare, care să permită stabilirea sursei, formei, dimensiunilor șiconținutului urmelor, calității și posibilităților de utilizare a lor în procesul judiciar.

În literatura română de specialitate, după anul 1960, concepția majoritară a fost cea a„împărțirii urmelor în două categorii distincte și anume:

urme formate prin reproducerea construcției exterioare a obiectelor (urme ale formei obiectelor);

urme formate din resturi de materie organica sau anorganica și obiecte (ex. resturi de imbracaminte, alimente, pete organice).”

Clasificarea generală a urmelor faptelor penale se face după o serie de “criterii care diferă în funcție de factorii sau elementele de diferențiere avute în vedere de autorii de specialitate, de destinația sau de întinderea lucrării în care sunt abordate, precum și de importanța pe plan teoretic și practice”.

Urmele se pot clasifica astfel:

după tipul sau natura lor: urme formă, urme materie și urme mixte;

după plasticitatea obiectului primitor: urme de suprafață și urme de adâncime;

după starea de repaus sau relația de mișcare existentă între obiectele care concură la formarea urmelor: urme statice și urme dinamice;

după modul de percepere: vizibile, latente, microurme, urme sonore și urme olfactive;

după modul de transmitere: urme transmise unilateral și bilateral.

uUn al doilea grupaj de criterii de clasificare, extrem de util mai ales din perspectiva tehnicilor de cautare, descoperire, fixare, ridicare, consevare și examinare a urmelor, are în centrul atenției factorul creator și cel primitor de urme și posibilitățile pe care le oferă urmele înprocesul identificării.

În funcție de factorul creator, se disting urme ale omului, care cuprind toate modificările rezultate atât din simplul contact al corpului omenesc cu elementele componente ale mediului, din mișcările complexe ale acestuia inițiate, deliberate și coordonate de activitatea cerebrală.

Din aceasta categorie fac parte: toate modificarile rezultate din contactul mainilor, picioarelor, feței și altor părți ale corpului cu elementele locului în care s-a comis infracțiunea; produsele biologice de natură umană; vorbirea; scrisul; modul specific de executare a nodurilor și legăturilor, etc.

În cazul urmelor primite de om se au în vedere două situații distincte: una când corpuluman suporta contactul nemijlocit cu factorii creatori de urme (procesului de percepție – memorizare).

Urmele primite de corpul uman, ca simplu corp primitor pot fi clasificate în urme“formă” și urme “materie”, în macrourme și microurme, toate acestea având proprietăți geometrice, mecanice, fizice și chimice, susceptibile de măsurare și apreciere matematică în procesul expertizei criminalistice.

Prin procesul de percepție omul poate reține și acele urme care dispar de la locul faptei odată cu consumarea activității infracționale, așa cum ar fi: elementele dinamice caracteristice mersului făptuitorului (altele decât cele materializate în cărarea de urme); culoarea îmbrăcămintei sau instrumentelor folosite de făptuitor; temperatura și mirosurile provenite de la faptuitor sau obiecte folosite de el; succesiunea activitaților intreprinse de anumite persoane în timpul comiterii infracțiunii, etc.

În categoria urmelor biologice se înscrie marea masa a urmelor de material biologic uman, îndeosebi produsele de secreție, excreție și țesuturile umane. Printre produsele biologicefrecvent recoltate cu ocazia cercetării omorurilor, vătămărilor corporate, violurilor, se numără sângele, sperma, saliva, firele de păr, sudoarea, grăsimile, urina .

În prezent, majoritatea autorilor romani subscriu în principiu la aceeași concepție privind clasificarea urmelor infracțiunii, clasifiare realizată în funcție de mai multe criterii cum ar fi factorul creator de urmă, modul de formare, mărimea urmei etc

După modul de formare

“După acest criteriu se disting urmele de reproducere, urmele formate din obiecte sau

felurite substanțe, urmele produse prin incendii ori explozii”.

Urmele de reproducere se formează prin venirea în contact nemijlocit a două obiecte, unul dintre ele numit obiect creator de urmă, lasând pe suprafața sau în substanța celuilalt obiect, denumit obiect primitor de urmă, o parte din caracteristicile sale de contact: urmele lăsate de mâini pe diferite obiecte cu care au venit în contact, urmele de picioare, urmele roților mijloacelor de transport etc.

Urmele formate din obiecte se pot forma la fața locului prin diverse modalități de exemplu prin pierderea ori lăsarea intenționata a unor obiecte sau resturi de obiecte, prin deteriorarea sau schimbarea pozției obiectelor, prin depunerea unor substanțe în perimetrul locului faptei: instrumentele ce au servit la savârșirea infracțiunii, articolele de îmbrăcăminte sau resturile de îmbrăcăminte, fire de păr, resturi de substanțe organice sau anorganice sub formă de pete ori în stare pulverulentă, cioburi de sticlă, peliculă de vopsea, etc.

Urmele de incendii sau explozii sunt folosite în principal la stabilirea cauzelor declanșării incendiilor ori la determinarea substanțelor din care provin, întrucat ele “foarte rar conduc nemijlocit, prin ele însele, la identificări criminalistice”

După natura factorului creator de urmă

Urmele descoperite la locul faptei pot fi create de diverse obiecte sau ființe, numite generic "obiecte creatoare de urme" care pot fi încadrate în patru mari categorii și anume:

corpul omului (amprente, sânge, urină, saliv, fire de păr etc);

animale (urmele create cu ghearele, copitele sau produse biologice-sange, fire de păr etc);

obiecte sau instrumente;

fenomene (incendii, explozii etc).

După dimensiunea urmelor

În funcție de acest criteriu de clasiflcare întâlnim:

“- macrourme – pot fi percepute și examinate nemijlocit cu organele de simț aleomului și constituie majoritatea urmelor descoperite la locul faptei (de ex.urmele de picioare, urmele mijloacelor de transport, etc):

– microurme- datorită dimensiunilor foarte reduse, nu pot fi percepute cu organele de simțale omului, fiind necesare mijloace tehnice speciale (de ex.praf, particule de vopsea, pulberi de sticlă rezultate din spargerea unui geam etc) .

După tipul sau natura urmei:

“ – urme sonore (vocea, vorbirea, zgomotele obiectelor etc);

– urme olfactive (mirosul specific al persoanelor, obiectelor).

– urme vizibile- pot fi percepute cu ochiul liber (de ex: pete de sânge, resturi, diferite resturi de obiecte etc);

– urme latente- invizibile cu ochiul liber sau foarte puțin vizibile și din acest motiv prelevarea lor se face prin diverse metode și mijloace tehnico- științifice (de ex.; urme de mâini)”

Urmele olfactive, metoda și mijloacele descoperirii acestor urme,procedeele de valorificare în scopul realizării justiției for

mează odorologia judiciară. Mirosul corpului umaneste indivizibil,volatil și individual, având drept surse: respirația, transpirația,materii fecale, gaze etc. formând un așa numit buchet olfactiv al persoanei.

Urmele latente (ex.urme de mâini), acestea se creează în momentul atingerii cu suprafața palmei a obiectelor din mediul înconjurător. Pe o suprafață netedă urmele de mâini se formează prin depunerea substanței secretate de pielesubstanță formată din compuși organici și anorganici care nu se evaporă prin trecerea timpului.

CAPITOLUL II

CERCETAREA URMELOR DE SÂNGE

Urmele sau petele organice au o pondere semnificativă în cadrul investigației criminalistice. Prezența urmelor de sânge la locul faptei sau pe corpuri delicte are o importanță deosebită în procesul judiciar, întrucât li se pot stabili natura și originea.

Sângele este un țesut special sub formă lichidă care, prin intermediul aparatului circulator, alcătuit din inimă și vasele sanguine, transportă nutrienții și oxigenul la nivelul țesuturilor corpului, de unde preia bioxidul de carbon și produșii de catabolism tisular, transportându-i la nivelul organelor de eliminare. În medicină, disciplina care se ocupă cu studiul sângelui se numește hematologie. Sângele este alcătuit dintr-o parte lichidă, plasmă sanguină, în care plutesc o serie de celule specifice sângelui.Circulația sângelui este asigurată în primul rând prin contracțiile mușchiului cardiac, ajutat de valvulele venoase în combinație cu contracțiile mușchilor scheletici.

În general vasele de sânge bogate în oxigen care pornind de la inimă și irigă țesuturile se numesc artere iar cele care sosesc la inimă și transportă produsele de catabolism de la țesuturi încărcate cu bioxid de carbon se numesc vene.

Fiecare celulă pentru a supraviețui este nevoită să recurgă la o serie de schimburi de substanțe cu mediul în care se află. Prin procesele de evoluție apar organismele pluricelulare, prin această formă nu toate celulele au contact direct cu mediul înconjurător, ci indirect prin proces mai îndelungat prin procesul de difuziune dintre celule.

La nevertebratele cele mai inferioare (spongieri, unele celenterate) prevăzute cu sistem gastrovascular, o parte din mediul extern pătrunde în acest sistem și îndeplinește temporar rolul sângelui. Acest lichid care nu se deosebește prea mult de apa exterioară, mediul în care trăiește animalul, poartă denumirea de hidrolimfă. Între hidrolimfă și celulele corpului au loc schimburi de substanțe, cedarea oxigenului spre celule și preluarea CO2 și a altor produși metabolici, hidrolimfa îndeplinind în felul acesta funcția respiratorie, de hrănire și de epurare a organismului. Într-un stadiu mai evoluat, odată cu apariția cavității celomice, hidrolimfa devine hemolifă, un lichid incolor sau ușor albăstrui (la crustacee, insecte, moluște) sau roșu (unii viermi). Hemolimfa are o compoziție proprie, diferită de cea a mediului extern cu care nu mai vine în contact direct. Hemolimfa conține o cantitate mai mică de apă, iar cantitatea de substanțe minerale și organice sporește, la care se mai adaugă anumite tipuri de celule și substanțe pigmentare, cu o afinitate mai mare pentru oxigen, accentuând astfel funcția respiratorie a acestui lichid circulatoriu. Hemolimfa circulă într-un sistem circulator lacunar deschis, venind direct în contact cu celulele corpului.

Dezavantajul acestui sistem o circulație mai înceată. La insecte sângele nu are rol de transport al gazelor. Aerul atmosferic pătrunde în organism prin orificii de pe laturile abdomenului numite stigme. Stigmele se continuă cu tubușoare ce se ramifică și ajung până la ultimele celule. Tubușoarele se numesc trahee și pentru a fi mereu deschise prezintă în interior un firișor de chitină în spirală

Are loc mai apoi transformarea sistemului circulator lacunar într-un sistem circulator închis, ceea ce face ca lichidul care circulă prin el să devină cu o structură tot mai complexă, iar funcțiile și posibilitățile de menținere a compoziției sale cresc. La animalele vertebrate este un sistem circulator închis, lichidul de circulație fiind numit sânge. Deoarece sistemul circulator este închis, sângele nu mai vine în contact direct cu celulele diferitor țesuturi, așa cum are loc în cazul hemolimfei. Schimbul diferitor substanțe se face prin intermediul lichidului extracelular (plasma interstițială). Acest lichid este drenat din spațiile intercelulare de sistemul limfatic și devine limfă.

Sângele este un țesut lichid de origine mezenchimală, format dintr-o substanță fundamentală interstițială, plasma, în care se găsesc elementele figurate. Raportul dintre volumul plasmei și cel al elementelor figurate se determină cu ajutorul hematocritului.

În practică, termenul de hematocrit exprimă relația procentuală dintre volumul elementelor figurate și cel al plasmei, sau doar volumul procentual al elementelor figurate. La om, media valorilor hematocritului este de 46/54 (sau 46%). Determinarea se face cu sânge recoltat dimineața, pe nemâncate, acesta fiind centrifugat la 3000 turații pe minut. Elementele figurate, având o densitate mai mare, sedimentează în porțiunea inferioară a eprubetei gradate, hematocritul citindu-se direct.

Creșterea numărului hematiilor pe unitate de volum se numește hemoconcentrație, iar scăderea – hemodiluție. În poliglobuluii hematocritul poate ajunge și la valori de 70-75%, iar în anemii la 10-15%.

La om, volumul sanguin constituie circa 7% din greutatea corpului. La o greutate medie de 70 kg, cantitatea de sânge este de 4,9 l. La mamifere cantitatea de sânge este proporțional mai mare decât la celelalte vertebrate.

Nu tot sângele aflat în organism circulă activ în sistemul vascular, o parte găsindu-se sub formă de rezervă în organele cu structură diverticulară (splină, unele vase abdominale, plexul subpapilar tegumentar). Starea fiziologică și activitatea diferitelor sisteme funcționale modifică raportul dintre cantitatea sângelui circulant și cel stagnant. În timp de repaus la om, sângele circulant este repartizat astfel: 40% în sistemul muscular, 30% în sistemul nervos, renal suprarenal și tiroidian, 20% în organele abdominale și 10% în sistemul coronarian. În efortul fizic, debitul circulatoriu crește mult în mușchi, plămâni, rinichi, creier și în vasele coronare. În acest caz este antrenat sângele din organele de rezervă, precum și din organele care se găsesc în activitate scăzută.

Cantitatea totală de sânge scade în caz de inaniție, anemii, hemoragii.

În general, volumul sângelui se menține constant prin mecanisme compensatorii de trecere a apei din sânge în lichidul interstițial și invers. Astfel, dacă volumul de sânge crește (ingestie de lichide, formare de apă metabolică), surplusul de apă trece la țesuturi (mușchi), și apoi se elimină prin rinichi. Dacă volumul sanguin scade, apa din spațiile interstițiale trece în sânge. În urma hemoragiilor, volumul plasmatic se reface mai repede decât cel al elementelor figurate. Hemoragiile bruște sunt periculoare din cauza hipotensiunii accentuate. Boala cardiovasculara se numește cleovastita oviraptori.

Rolul sângelui este cel de a transporta substanțele nutritive prin corp, dar în el se pot transporta și trombocitele ce ajută la reparearea țesutului (plăgii).

Sângele este compus din elemente celulare (ca.44 %) și plasmă (ca. 55 %), care conține (90 % apă), proteine, sărurii minerale și substanțe cu molecule mici ca monozaharide, hormoni, gaze dizolvate, și substanțe nutritive ( glucide, lipide, vitamine), mai conțin produse de catabolism destinate excreției (rinichi) ca ureea, acid uric, hipuric.

Din punct de vedere fizico-chimic sângele este o suspensie, cu alte cuvinte un amestec de lichide, gaze,substanțe solide printre care se înțeleg și celulele.

Sângele prin conținutul său de eritrocite (globule roșii) în comparație cu plasma având o vâscozitate mai mare, creșterea hematocritului influențează pozitiv creșterea vâscozității sângelui, care determină încetinirea curentului sanguin, prin proprietatea plastică a eritrocitelor sângele nu se comportă ca o suspensie ci ca emulsie.

Valoarea pH-ului sanguin fiind 7,4 care prin diferite procese tampon va fi menținută constant, evitând fenomenele dăunătoare organismului de acidoză sau alcaloză.
Culoarea roșie a sângelui este datorată pigmentului (cu fier) hemoglobină din eritrocite care încărcate cu oxigen au o culoare mai deschisă.

Plasma sanguină reprezintă aproximativ 55–60% din sânge și este formată din aproximativ 90% apă, 1% substanțe anorganice (săruri minerale care conțin ioni dintre care mai importanți sunt cei de sodiu Na,clor Cl, potasiu K, magneziu Mg, fosfor P și calciu Ca) și aproximativ 9% substanțe organice (proteine, glucide, lipide etc). Raportul de proteine variază între 60 și 80 g/litru ca. 8 % din volumul plasmei.

Proteinele separate prin electroforeză sunt albumine ca și α1-, α2-, β- și γglobuline. Proteinele din plasmă pe lângă rolul de transport, mai joacă un rol important în apărarea organismului prin sistemul imunologic, în procesul de coagulare a sângelui rolul de tampon în menținerea unui pH constant și menținerea constantă a presiunii osmotice din sânge.

Plasma care nu mai conține factorii de coagulare este numit ser sanguin acesta se obține prin centrifugarea sângelui după coagulare.

Serul conține 91 % apă, factori de creștere care nu sunt prezenți în plasmă, 7 % proteine, restul sunt electroliți și hormoni, culoarea galbenă a serului se datorează bilirubinei.

Elementele figurate ale sângelui sunt eritrocitele, leucocitele și trombocitele. Prezintă variații de număr și formă în funcție de specie.

Eritrocitele (numite și globulele roșii sau hematii) au rolul de a transporta oxigenul și dioxidul de carbon. Sunt celule anucleate, ce conțin un pigment numit hemoglobină. Aceasta este o proteină compusă dintr-o albumină numită globină și o grupare numită hem, ce conține fier, cu rol de fixare a oxigenului. Hemoglobina este pigmentul care determină culoarea roșie a sângelui. Unele specii de animale au alt tip de pigment sanguin, care conține cupru și este de culoare albastră (Octopus). Circa 1 % din eritrocitele din sângele periferic sunt reticulocite, restul fiind eritrocite mature.

Leucocitele sau globulele albe se împart în granulocite și agranulocite. Granulocitele sunt leucocite cu nucleu granular, clasificate după culoarea protoplasmei în trei categorii: eozinofile, bazofile și neutrofile. Au rol imunologic în imunitatea nespecifică. Agranulocitele sunt leucocite cu nucleu de formă mai simplă, negranular, și se clasifică în monocite și limfocite. Au rol în imunitatea specifică.

Numărul normal de globule albe variază în funcție hemoglobinăde vârstă, fiind mai mare la copil. Poate depăși valorile normale ale vârstei, în caz de boală. În infecții, în special bacteriene, numărul de leucocite de regulă crește, dar poate să și scadă în infecții cu anumiți germeni, în special virusuri, sau la persoane cu imunodeficiențe.

Trombocitele, numite și plachete sanguine, sunt celule ale sângelui cu rol în coagulare.

Proporția elementelor figurate (celulare) din sânge se numește hematocrit. Valorile normale ale hematocritului variază în funcție de vârstă și sex. La bărbați, valoarea normală a hematocritului este între 44 – 46 %, la femei între 41 – 43 %. La copii variază în funcție de vârstă, la nou născuți fiind de 60 %, iar la copiii până la pubertate de numai de 30 %.

Fiind vorba de un material foarte complex — biologic – care chiar și în cantități mici păstrează un număr important de caracteristici un timp îndelungat după formarea urmelor, de regulă sub formă de pete, identificarea criminalistică devine realizabilă. În același timp, caracterul biologic al urmelor de sânge condiționează posibilitățile de examinare multiplă de cantitatea lor, vechimea și modul de păstrare. S-au cristalizat o metodologie și practică de expertiză – rezultat al îmbinării unor metode chimice, fizice, microbiologice, imunologice, citologice etc. – care cunosc însă mutații permanente datorită dezvoltării științelor de bază și a metodelor de investigație.

“Această categorie de urme se poate descoperi la locul faptei sub forma unor picături,mânjituri, dâre, bălți în funcție de gravitatea leziunii și de faptul că persoana se afla în mișcare sau repaus”.

Examinarea urmelor de sânge urmărește aspectul morfologic, caracteristicile fizice și chimice, cele biologice comune – de specie – precum și determinarea antigenelor și a altor factori de grupe, în scopul identificării grupei sanguine a persoanei de la care provin.

2.1 .Producerea diferitelor forme ale urmelor de sânge

Sângele reprezintă aproximativ 1/13 din greutatea corpului (circa 4-5 litri de sânge la o persoană adultă) și este alcătuit din două componente principale: plasma și elementele principale, acestea fiind formate din: globule roșii (hematii sau entrocite), globule albe (leucocite) și trombocite. În cazul petelor de sânge,“sunt relevante următoarele aspecte:

locul unde s-au găsit: pe victimă (corp sau îmbrăcăminte), pe agresor, pe obiectele din

mediul în care se aflau victima sau agresorul ori în care s-au consumat faptele (podele, ziduri, mobile, sol, arme, caroseria mașinii);

suporturile pe care cad petele de sânge condiționează aspectul și modul de conservare al

acestora, aceste suporturi putând fi conservante/neabsorbante (metale, lemn lăcuit,material plastic) sau neconservante/absorbante (textile, pământ, tencuială, cărămidă). Peprimele se formează de obicei pelicule lucioase, friabile cu forma păstrată, iar pe celelalte

apar urme difuze cu caracter neregulat”;

Sângele se poate găsi sub formă de: picături în grup sau izolate, bălți, împroșcături, cruste, mânjituri. în funcție de modul de producere: prin stropire, picurare, prelingere, țâșniresau contact direct. În unele situații, sângele este amestecat și cu alte produse biologice cum ar fi: substanță cerebrală, spermă, fire de păr, vomismente, diferite secreții.

Fig. 2.1. Diferite forme sub care se pot găsi urnele de sânge

Balta de sânge se produce atunci când s-a scurs o cantitate mai mare de sânge și poate

avea forme relativ rotunde sau fără contur în raport de natura suportului, având în vedere faptul

că pe un teren înclinat se formează șiroaie de sânge. De asemenea, dacă hemoragia este de

origine venoasă se formează bălți de sânge cu forme bine conturate, în timp ce sângele de

proveniență arterială datorită presiunii cu care este aruncat în afara corpului capătă forme de stea

cu ramificații ale căror dimensiuni diferă după înălțimea și distanța la care se află suportul.

Dârele (mânjiturile) se formează în cazul în care persoana care a suferit leziuni s-a târât în încercarea de a se salva, ori cadavrul a fost târât de făptuitori pentru a fi ascuns. De asemenea, dacă agresorul își șterge mâinile pe diverse suporturi, poate lăsa dâre de pe care se pot identifica și lua amprentele acestuia.

Picăturile au forme și dimensiuni caracteristice după natura lor (sânge arterial sau venos), poziția pe care o aveau victima și agresorul în timpul săvârșirii faptei (față în față, în picioare, unul culcat și altul în picioare etc,), poziția pe care o are victima față de suportul pe care se găsesc urmele (în picioare, culcat etc,).

Dacă sângele cade pe un plan orizontal, în direcție perpendiculară și de la mică înălțime, se va forma o pată compactă, circulară, cu contur zimțat. În căderile de la înălțime mai mari în jurul petei centrale se formează pete mai mici, satelite, cu forme diferite, punctiforme sau liniare.

Fig. 2.2. Aspectul picăturilor de sânge căzute sub un unghi drept de la diferite înălțimi (10 cm, 20 cm, 50 cm, 1 m, 1.5 m, 2 ni) pe hârtie și pe marmură.

Când sângele se prelinge pe un plan oblic, se formează pete ovale sau piriforme cu axul mare orientat în direcția de scurgere și cu extremitatea ascuțită spre direcția de deplasare

Fig. 2.3. Morfologia petelor de sânge în funcție de unghiul de cădere

În literatura de specialitate sângele care iese din artere este cunoscut sub denumirea de

“țâșnire arterială”. Forma acestor urme este ușor de deosebit după îmbinarea petelor cu stropi secundari și scurgeri verticale mai lungi sau mai scurte în raport de înclinarea suprafeței țintă.

Desigur că aceste forme se întâlnesc când obiectul primitor are o suprafață destul de netedă, întrucât pe obiectele poroase nu se vor întâlni asemenea forme.

Dimensiunile petelor pot indica cu aproximație cantitatea de sânge pierdută. Dacă cunoașterea acesteia este absolut necesară, la sfârșitul examenului la fața locului se strâng suporturile pe care se găsesc urmele de sânge; în laborator se procedează la uscarea lor perfectă, după care pulberea rezultată se cântărește, rezultatul final înmulțindu–se cu 5 pentru a obține cantitatea de sânge care s–a pierdut.

Culoarea și aspectul pot oferi indicii echimii petelor, ținând cont că urmele desânge nu au aceeași culoare pe toată durata existenței lor. Imediat după scurgerea din vaselesanguine petele de sânge au culoarea roșu – aprins și luciu specific, iar pe măsura învechirii,devin de un roșu – închis, cafenii, brune – închis, negre, cenușii, verzi datorită procesului deputrefacție. Asupra culorii urmelor de sânge, afară de factorul timp care este hotărâtor datorităoxidării treptate, mai acționează starea atmosferică, natura și culoarea obiectului pe care se află impuritățile din aer și chiar din conținutul sângelui respectiv. Vechimea acestor urme mai poate fiapreciată și după gradul de deshidratare, care se accentuează în funcție de aceiași factori, înfuncție de natura suportului urmele de sânge pot fi absorbite de acesta, cum este cazulsuporturilor din material textil, sau pot rămâne la suprafață, formând un strat sau o crustădistinctă, cum este cazul urmelor formate pe mobilă, parchet, linoleum, geamuri, arme, caroseriide mașini ,etc.

Calitatea urmelor de sânge poate fi influențată și de acțiunile exercitate de om, în încercarea de a îndepărta pata prin răzuire, spălare sau prin distrugerea suportului sau a porțiunii sale care conține urma, cum ar fi, de exemplu, arderea prosopului, decuparea unei porțiuni din material, etc. De asemenea, multe modificări pot apare datorită contactului suportului purtător de urme cu alte materiale.

Urme de sânge se pot produce și prin impacturi cu viteză medie, când o forță puternică lovește o sursă de sânge expus (sânge expus este considerat “sângele care vine în contact direct cu aerul”), sângele este spart într-o multitudine de stropi din cauza creșterii bruște de energie. Când acești stropi lovesc o suprafață țintă produc urme care pot fi ușor deosebite de cele create de picături, de stropii azvârliți sau de cei proiectați. Se consideră că “un impact este de viteză medie dacă este de aproximativ 1,5 -1,5 m/s.Un impact este considerat de mare viteză dacă este de 30 m/s sau mai mare.”

Picăturile mai mari vor parcurge desigur o distanță mai mare grație densității lor mai mari. Din cauza dimensiunilor relativ mici, observarea și măsurarea acestor urme de mare viteză pentru identificarea direcției și a unghiului de impact trebuie făcută cu atenție. Pentru aceasta ar fi foarte folositor un microscop de buzunar gradat în zecimi de milimetru.

Urmele de sânge formate prin contact sunt mânjiturile, ștersăturile și imprimările realizate ca efect al contactului dinamic între sursa de sânge și diferitele suprafețe din componența locului faptei.Ele pot să apară în urma contactului static dintre părțile corpului agresorului sau victimei ori ale obiectelor contaminate în prealabil cu sânge și apoi intrate în contact cu componentele locului faptei.

Mânjiturile sunt urme de sânge ce se creează prin contactul dinamic la surse de sânge cu o suprafață nepurtătoare de sânge. Uneori aceste urme au aspect de striații ce apar, mai ales, în zonele unde factorul de creator de urmă a alunecat.

Ștersăturile sunt urmele de sânge creat atunci când un obiect se mișcă printr-o pată de sânge încă neuscat și, prin urmare, deplasează o parte din conținutul inițial și îi alterează aspectul.

Natura obiectului care a produs ștersăturile poate fi precizată după observarea urmei de sânge produse și uneori se poate preciza dacă a fost mână, deget, țesătură, etc.

Mânjiturile și ștersăturile sunt denumite și „urme de târâre” atunci când dimensiunile lor indică mișcarea unui obiect greu (cadru) dintr-un loc în altul prin tragere pe pământ sau pe podea.

Imprimările realizate prin stratificarea sau destratificarea sângelui, cu ajutorul degetelor, palmelor, părului, încălțămintei sau a unor porțiuni din obiectele de îmbrăcăminte, constituie adevărate amprente ce pot reda conținutul întregii suprafețe de contact ori a unei porțiuni din acesta, în care se pot observa caracteristici generale sau individuale. Aceste urme pot ajuta la identificarea mâinii, piciorului sau obiectului creator fară a se utiliza analizele biologice.

În literatura străină de specialitate, asemenea urme sunt cunoscute și sub denumirea de „urme de transfer”.

2.2. Cercetarea și interpretarea la fața locului a urmelor de sânge

2.2.1. Căutarea urmelor de sânge la fața locului.

Căutarea se face după anumite procedee și prin utilizarea mijloacelor tehnice adecvate, în funcție de natura infracțiunii, particularitățile locului cercetat și de natura obiectelor din perimetrul său. În cadrul acestei etape pot apărea anumite dificultăți cu privire la acele urme care au suferit modificări prin scurgerea timpului, precum și la petele aflate în cantitate mică sau care prezintă o culoare ce se poate confunda cu aceea a suportului. La acestea se adaugă dificultățile specifice descoperirii urmelor care au fost înlăturate în parte, de autor.

De obicei, obiectele care ar putea fi purtătoare de urme de sânge sunt foarte variate ca structură, mărime, culoare și formă. Cu toată această diversitate, cercetarea va fi orientată în câteva direcții principale și anume:

a) îmbrăcămintea și corpul persoanelor implicate (victimă, făptuitor iar în unele situații chiarși martori oculari). Ținând seama de natura leziunilor descoperite, zonele corpului și organelevătămate, urmele de sânge vor fi căutate începând cu zonele respective, continuând apoi cu restul corpului. În plus, mai ales în cazul victimelor, urmele de sânge se mai caută în orificiile naturale ale corpului (nas, gură, urechi), pe cap, pe mâini, în special sub unghii.

Hainele și încălțămintea constituie întotdeauna obiectul cercetării pentru descoperirea acestor urme. Hainele se cercetează luându–se fiecare piesă în parte, în exterior și în interior, în special reverele, buzunarele, mânecile, manșetele, cusăturile, șlițurile pantalonilor, manșetele acestora, în cazul hainelor din stofa groasă sau din țesături asemănătoare de culoare închisă, cercetarea se realizează deosebit de atent, folosindu–se la nevoie și surse de lumină artificială, lămpi cu raze ultraviolete, mijloace optice de mărit, deoarece în asemenea îmbrăcăminte sângele pătrunde adânc în masa țesăturii sau a tricotajului. Încălțămintea se cercetează cu atenție în exterior pe la cusături, între talpă și față, pe suprafața tălpii, în detaliile desenului antiderapant, zonele arcadei, tocul, trecând apoi la partea interioară a încălțămintei, examinându–se căptușeala.

Pe porțiunea de teren și obiectele aflate la locul săvârșirii faptei sau în locul în care a fost descoperit cadavrul, se cercetează, mai întâi dacă în limitele respective există sau nu urme de sânge, dimensiunea, culoarea și gradul de coagulare, etc. Apoi, se examinează cu atenție, prin folosirea mijloacelor corespunzătoare de iluminat și de mărit contrastele, zonele din locul faptei și obiectele din respectivul perimetru care ar putea fi purtătoare ale urmelor de sânge. Astfel se cercetează, în încăperi covoarele, mobila tapițată, suprafețele lustruite ale mobilei de culoare închisă, dușumelele, spațiile dintre scândurile dușumelei, mozaicurile din antreuri și holuri, de pe paliere și scări, etc. Când infracțiunea se săvârșește în curți, grădini sau locuri deschise, cum ar fi pădurile, câmpiile, urmele de sânge sunt mai greu de observat, de aceea se examinează cu atenție solul, iarba, frunzele arbuștilor, florile, etc.

O atenție deosebită trebuie acordată căutării urmelor de sânge pe autovehiculele presupuse a fi implicate în producerea unor vătămări corporale sau uciderea unor persoane, după care au părăsit locul faptei, ori folosite la transportarea cadavrului, victimă a unei infracțiuni de omor. De aceea, autovehiculele vor fi cercetate atât în interior, cât și pe suprafețele mai expuse contactului cu victima (barele de protecție, roțile, portierele, capota etc.).

b) Instrumentele folosite în săvârșirea infracțiunii, cum ar fi cuțitele, topoarele, alte tipuri de arme, instrumentele chirurgicale întrebuințate la efectuarea ilegală a unei intervenții etc.

c) Instalații sanitare, vase, alte obiecte ce ar fi putut servi la înlăturarea urmelor infracțiunii.

La fața locului, petele de sânge pot fl examinate cu ochiul liber, cu lupa sau microscopul de buzunar. Depistarea urmelor suspecte a fide sânge se face de regulă cu surse de lumină dotate cu filtre de culoare roșie sau verde capabile să scoată în evidență urma, iluminarea suprafeței cercetate realizându–se sub un unghi ascuțit.

Petele de sânge pot fi confundate cu alte substanțe lichide, colorate asemănător (sucuri vegetale, rugină, coloranți, etc.), și de aceea în această fază se utilizează anumite reacții de probabilitate pentru a se stabili natura petei. O astfel de reacție este cea pe bază de luminol, o soluție fluorescentă compusă din perborat de sodiu, carbonat de sodiu anhidru și aminoftalhidrazidă, care se pulverizează pe suprafața obiectelor presupuse a fi purtătoare de urme de sânge, petele existente căpătând o fluorescență aparte sub acțiunea radiațiilor ultraviolete.

În cazul acestei reacții, sângele vechi reacționează mult mai intens, decât cel proaspăt, și de aceea când urma este recentă înainte de pulverizarea luminolului se pulverizează o soluție de 1 % acid clorhidric pentru descompunerea hemoglobinei în vederea reacției mai intense la luminol.

O altă reacție, care în prezent nu prea mai este utilizată, este cea cu “perhidrol (apă oxigenată), această substanță producând o efervescență caracteristică eliberării oxigenului din sânge” însă folosirea doar a perhidrolului prezintă un mare dezavantaj prin faptul că nu este specific pentru sânge, reacționând la fel cu peroxidoza existentă în diferite vegetale, în lapte și în alți numeroși compuși oxidanți. În caz de incertitudine, se procedează la prelevarea respectivelor urme și efectuarea examenelor de laborator necesare, care prin complexitatea lor oferă un grad mai mare de probabilitate.

1. Sânge și pete de sânge . Sânge de la o persoană trebuie recoltat de personal medical calificat. Se recoltează în două eprubete de câte 5 ml fiecare, folosind EDTA ca anticoagulant. Fiecare eprubetă trebuie etichetată în data, ora, numele persoanei, numele celui care recoltează, numărul cazului și numărul de expunere. Probele de sânge se introduc în frigider (nu înghețate) și trebuie date în lucru cât mai curând posibil. Sânge lichid de la locul faptei Sângele lichid se recoltează cu o seringă curată (de preferință sterilă) sau cu o pipetă și se transferă într-o eprubetă curată. Un cheag de sânge poate fi transferat într-o eprubetă curată cu o spatulă curată. O bucată de bumbac curată poate fi folosită pentru a absorbi sângele lichid sau cheaguri de sânge; Eșantioanele vor fi etichetate cu numărul cazului, numărul articolului, data ora și numele celui care recoltează; Dacă sunt recoltate eșantioane de sânge uscat, acestea trebuie să fie conservate pe un anticoagulant, păstrate la frigider și aduse cât mai curând posibil la laborator. 2. Examenul la locul faptei al petelor de sânge9 Conservarea și consemnarea morfologiei petelor de sânge la locul faptei prezintă un interes deosebit prin datele ce pot fi puse la dispoziția anchetei penale, prin expertiza criminalistică sau medico-legală. În cazul petelor de sânge sunt relevante următoarele aspecte: locul unde s-au găsit: pe victimă (corp sau îmbrăcăminte, pe agresor, pe obiecte din mediul în care se aflau victima sau agresorului sau în care s-au consumat faptele (podele, ziduri mobile, sol, arme, caroseria mașinii).

Pentru consemnarea riguroasă a topografiei petelor, în afara procesului verbal de constatare, se execută schițe, fotografii judiciare sau înregistrări video, care vor reda raporturile și distanțele dintre ele și cadavru sau obiectele din jur precum și detaliile morfologice; suporturile pe care cad petele de sânge condiționează aspectul și modul de conservare al acestora, aceste suporturi putând fi conservate/neabsorbante (metale, lemn lăcuit, material plastic) sau neconservante – absorbante (textile, pământ, tencuială, cărămidă), pe primele se formează de obicei pelicule lucioase, friabile, cu forma păstrată, iar pe celelalte apar urme difuze cu caracter neregulat; sângele se poate găsi sub forma de picături, bălți, împroșcări, cruste, mânjituri, toate având consecința modului de producere prin stropire, picurare, prelingere, țâșnire sau contact direct. Uneori, sângele este amestecat și cu alte produse biologice, cum ar fi: substanța cerebrală, fragmente de organe, fire de păr, spermă, vomismente etc. Dacă hemoragia este de origine venoasă, se formează lacuri, iar dacă sursa este arteriala, sângele este proiectat în jet, la înălțime și la distanțe mari. 51/64 Dacă sângele cade pe un plan orizontal, în direcție perpendiculară și de la mică înălțime, se va forma o pată compactă, circulară, cu contur zimțat. În căderile de la înălțimi mai mari, în jurul petei centrale se formează pete mai mici, satelite, cu forme diferite, punctiforme sau lineare.

Examenul medico-legal de laborator al petelor de sânge10 Acest examen constă în: a) Reacții de probabilitate: Reacția Adler folosește o soluție saturată de bezidină în acid acetic glacial, la care se adaugă în părți egale picături de apă oxigenată 10%. Reacția Guarino are o specificitate mai mare iar reactivul este format din: 0,5 ml dimetilanilina, 1 ml acid acetic glacial, 100 ml apă distilată și în părți egale apă oxigenată 10%. În prezența sângelui apare culoarea galbenă. b) Reacții de certitudine: Examen microscopic direct sau proba morfologică, când se utilizează numai pete de sânge proaspăt, fără hemoliză.

Proba cristalografică – care se bazează pe proprietatea derivațiilor hemoglobinei de a forma în anumite condiții cristale caracteristice.

Metoda spectroscopică se bazează pe proprietatea hemoglobinei și a derivațiilor acesteia de a absorbi din spectrul luminii unele zone. c) Reacții de determinare a speciei sângelui din pete (uman sau animal). Cel mai des folosită în acest scop este reacția de imuno precipitare Uhlenhut. Această reacție este completă. Pentru efectuarea ei sunt necesare seruri provenite de la om sau de la diverse animale și este realizată numai de către specialiști în laborator. d) Determinarea grupei de sânge în pata de sânge Este o activitate de laborator complexă și nu poate fi reprezentativă decât pe pete de sânge vechi, de cel mult un an.

2.2.2. Ridicarea urmelor de sânge

În vederea prelevării probelor de sânge se utilizează procedee diferite, în funcție de stadiul de coagulare a sângelui, mărimea urmei (cantitatea de sânge scursă) și suportul pe care se găsesc urmele.La ridicarea urmelor de sânge trebuie avut în vedere că acestea pot conține și alte categorii de urme biologice (fire de păr, resturi de țesut etc.), cărora trebuie să li se asigure integritatea.Obiectele purtătoare de urme care sunt ușor de transportat se ridică pentru examene de laborator, ambalându–se cu grijă, pentru a se evita degradarea urmelor de sânge.

Obiectele din materiale dure (lemn, metal, plastic) care nu pot fi pliate se ambalează în cutii de dimensiuni corespunzătoare pentru ca pereții acestora să nu vină în contact direct cu suprafețele purtătoare de urmă. Articolele de îmbrăcăminte, lenjeria de pat, covoarele, prosoapele pătate cu sânge se pliază în prealabil astfel încât să nu se deterioreze sângele din ele sub acțiuneaumezelii sau a altor factori. Însă, “indiferent de natura acestor obiecte purtătoare de urme, se ambalează numai după ce sângele este uscat”.

În cazul obiectelor netransportabile (dulapuri, mese, dușumele, asfalt etc.), urmele de sânge se ridică prin metode diferite în funcție de starea în care se află. Astfel, fie se procedează la radere, fie se aplică o hârtie de filtru sau tifon înmuiate în apă, pe care se impregnează pata (metoda Taylor). Această ultimă metodă are avantajul de a conserva unele detalii referitoare la dimensiunile, forma, distanțele și topografia petelor, dar nu permite ulterior examenul microscopic. Când sângele este încă în stare fluidă pe obiectul purtător și sub forma unor bălți se poate ridica cu o pară de cauciuc sau de mai multe ori cu pipeta, introducându–se în recipiente de sticlă care se închid ermetic. În cazul urmelor sub forma unor picături, sângele se ridică prin tamponare cu hârtie de filtru, care se introduce în eprubete.

Sângele absorbit în pământ se ridică cu pământul astfel îmbibat, iar florile, iarba, frunzele arbuștilor purtătoare ale urmelor de sânge se taie, după care se ambalează în borcane închise ermetic. Petele formate în zăpadă se ridică introducând sub stratul de zăpadă hârtie de filtru sautifon, care se pune într–un vas pentru topirea zăpezii în mod lent, pata de sânge păstrându–și astfel forma. Petele formate pe ziduri, ciment sau pietre se ridică cu o pânză de in îmbibată în rășină, care se ține presată timp de 24 de ore pe obiectul respectiv, iar în cazul zidurilor tencuite, petele de sânge se ridică prin acoperire cu o hârtie de celofan și desprinderea unui strat detencuială. Sângele coagulat sau în stare de crustă se poate ridica prin răzuirea lui de pe obiectul purtător și, în funcție de cantitate, se introduce în eprubete sau borcane curate. Pentru ridicarea petelor de sânge de mici dimensiuni ori aflate pe obiecte poroase se procedează în prealabil la dizolvarea cu o substanță potrivită (cum ar fi apă distilată), după care se absoarbe cu hârtie de filtru, care se introduce în eprubete.

“Este esențial ca ambalarea obiectelor purtătoare de urme să nu se realizeze înainte deuscarea petelor de sânge iar recipientele folosite nu trebuie să fie din material plastic întrucât potapărea dificultăți în examinarea biologică, ajungându- se chiar la imposibilitatea determinăriigrupei sanguine ori a naturii petei.”

Fiecare probă se împachetează separat în hârtie albă sau în plicuri, se leagă cu sfoară și se sigilează, specificându–se conținutul pe o etichetă. De asemenea, un colet conținând urme de sânge trebuie să fie însoțit de mențiuni precise, detaliate, cu privire la data și locul ridicării urmei, care au fost mijloacele folosite în descoperirea lor, persoana care le–a ridicat.

2.2.3. Fixarea urmelor de sânge

După descoperirea urmelor sau petelor suspecte a fi de sânge are loc fixarea lor prin descriere în procesul verbal și prin fotografiere (fotografie schiță, de detaliu, inclusiv fotografia separatoare de culori).Descrierea urmelor de sânge parcurge două faze:

• într-o primă fază are loc o descriere generală a urmelor, cu referire la aspectul lor general, locul sau obiectul pe care se află, raportul cu celelalte urme, pentru ca în cea de-a doua fază să se realizeze o descriere amănunțită a fiecărei urme începând cu aspectul și forma ei (baltă, dâră ori mânjitură), culoarea, fluiditatea, distanța la care se află față de alte urme sau de anumite obiecte fixe, dimensiunile, etc. Dacă asemenea urme se găsesc pe corpul victimei sau al persoanei bănuite se indică și regiunea anatomică sau organul unde au fost găsite, iar la îmbrăcăminte se indică și porțiunea pe care se află: rever, guler, mânecă etc., arătându–se totodată și poziția acestor urme față de leziunile de pe corpul victimei.

Fotografierea urmelor de sânge parcurge, de asemenea, două faze.

Prima fază cuprinde fotografiile pentru fixarea aspectului general al urmelor în raport cu obiectele sau cu alte urme din imediata apropiere. În măsura în care este posibil, este recomandabilă fotografierea urmelor utilizându–se lumina naturală; pentru iluminarea artificială mai potrivite sunt becurile mate decât lămpile fulger, deoarece acestea din urmă creează umbre puternice care atenuează detaliile imaginii realizate. Sursa de lumină artificială poate fi așezată în spatele aparatului de fotografiat sau lumina poate proveni din două surse laterale. În același timp aparatul de fotografiat va fi cu obiectivul orientat pependicular pe urmele de sânge.

Fotografiile de detaliu evidențiază formele petei de sânge, marginile și dimensiunile sale, folosindu-se în acest scop rigla gradată pentru fotografia la scară. Pentru fotografierea urmelor de dimensiuni mici, cum sunt picăturile de sânge, trebuie mărită în prealabil distanța focală, astfel încât să se poată fotografia de la distanțe între 5 și 10 cm, ca în cazul urmelor de mâini. În această fază, aparatul fotografic trebuie să fie așezat pe un stativ cu obiectivul orientat tot perpendicular pe urmă. Dacă se fotografiază cu iluminare artificială, este de preferat utilizarea a două surse de lumină, aflate în părțile laterale ale aparatului fotografic, cu razele orientate pe urmă sub unghi ascuțit, de aproximativ 45°. În cazul în care există mai multe urme de sânge în grup, sub formă de picături mici, fotografiile de detaliu pot să cuprindă mai multe asemenea picături, esențialul este să fie redate particularitățile de formă și mărime.

De obicei, pentru fixarea urmelor de sânge și a leziunilor de pe corpul victimei seutilizează materiale fotosensibile color, care surprind cu fidelitate nuanțele de culoare a urmelor descoperite. De asemenea, pentru surprinderea raportului dintre urmele de sânge și alte urme sau obiecte de la locul faptei se recurge la înregistrările video.

2.2.4. Interpretarea urmelor de sânge la fața locului

Examenul la locul faptei al urmelor de sânge poate oferi indicii importante asupra modului în care a fost săvârșită fapta, precum și cu privire la unele împrejurări sau particularități ale traumatismului. Studiul atent al acestor urme permite o justă încadrare juridică a faptei săvârșite în omor, sinucidere sau accident.

Astfel, direcția urmelor de sânge, modul de dispunere a acestora pe îmbrăcăminte și pe mâinile victimei constituie indicii în favoarea ipotezei de sinucidere, în timp ce prezența sângelui pe îmbrăcămintea unui presupus autor sau pe o armă aparținând acestuia precum și forma, dispunerea și suprafața de răspândire a petelor la locul faptei constituie dovezi ale săvârșirii infracțiunii de omor.

În alte cazuri, în funcție de împrejurările producerii faptei, localizarea și aspectul urmelor de sânge în raport cu felul vătămării, și în specialprezența acestor urme pe un autovehicul suspect pot duce la concluzia unui accident rutier.

O importanță deosebită pentru stabilirea împrejurărilor în care a fostsăvârșită fapta prezintă descrierea amănunțită a dispunerii și formei petelor desânge. Astfel, după forma picăturii de sânge se poate stabili înălțimea de la care a căzut, cunoscându–se faptul că marginile urmei sunt cu atât mai zimțate cu cât înălțimea este mai mare. În cazul unei vătămări urmată de o sângerare abundentă îmbrăcămintea victimei poate fi îmbibată de sânge pe suprafețe întinse.

Dacă dârele de sânge au o direcție orizontală față de axul corpului, se poate trage concluzia că victima era culcată în momentul agresiunii, în timp ce dârele de sânge orientate pe verticală de sus în jos indică faptul că în momentul rănirii victima se afla în picioare. La aceeași concluzie se poate ajunge și în cazul în care se descoperă stropi de sânge pe un suport vertical (pereți, uși mobile, etc.) la o înălțime de peste 1,50 m.

O urmă de sânge creată de o persoană în mers are o formă alungită, cu partea ascuțită în direcția deplasării. De asemenea, prezența urmelor de sânge pe tălpile pantofilor victimei demonstrează că aceasta s-a deplasat după rănire de la locul producerii leziunii. Urmele lăsate de mâinile pătate de sânge ale victimei sau agresorului pe diferite obiecte contribuie la reconstituirea acțiunilor întreprinse de victimă sau agresor după comiterea faptei permițând în același timp identificarea autorului după amprentele lăsate. Dârele de sânge servesc la stabilirea direcției în care a fost deplasat cadavrul, în timp ce prezența unui număr mare de urme, împrăștiate pe o suprafață întinsă a încăperii, sugerează faptul că victima a opus rezistență, s-a luptat cu agresorul, hainele acestuia din urmă fiind cu siguranță, pătate și ele cu sânge. Prin examinarea sângelui scurs, se pot

aprecieri asupra datei rănirii întrucât imediat după rănire sângele este lichid, de culoare deschisă, uscarea producându- se cu timpul în raport de grosimea petei și felul suportului.

În cazul în care urmele suspecte au dimensiuni mici sau au suportat modificări sub acțiunea timpului și nu permit stabilirea naturii și provenienței lor, acestea vor fi recoltate în vederea efectuării investigațiilor de laborator.

2.3. Expertiza biocriminalistică a urmelor de sânge

Expertiza urmelor de sânge sau expertiza medico–legală a produselor biologice, după cum este denumită în lucrările de medicină legală, este “o expertiză complexă, deoarece, deși este efectuată de personal medical de specialitate, uneori se solicită și participarea experților criminali ști”.

Prin examinarea urmelor ridicate de la fața locului expertul poate să stabilească:

-dacă urma este de sânge;

-dacă este de natură umană sau animală:

-grupa sangvină;

-zona sau organul din care provine;

-dacă sângele aparține unui bărbat sau unei femei;

-dacă sângele conține impurități, alcool sau elemente de natură toxică;

-vechimea aproximativă a urmei etc.

În primul rând, expertul biolog trebuie să se pronunțe cu privire la natura urmei, dacă aceasta este sau nu de sânge și în acest scop va recurge la mai multe metode, dintre care unele sunt orientative, dând rezultate probabile, în timp ce altele oferă răspunsuri certe în urma unor procedee mai complicate.

Reacțiile preliminare sau de orientare, unele dintre acestea utilizate chiar în faza cercetării la fața locului (de exemplu reacția cu formol, reacția cu perhidrol, etc.), prezintă avantajul de a fi mai simple și mult mai sensibile putând depista cantități infime de sânge, spre deosebire de metodele cu rezultate certe care, datorită lipsei unei sensibilități deosebite, nu se pot aplica în cazul unor cantități foarte mici de sânge. Pentru a se mări gradul de probabilitate se pot utiliza concomitent sau succesiv mai multe reacții de probabilitate, excluzându–se, astfel cât mai multe substanțe care se pot confunda cu sângele.

De exemplu, reacția Adler folosește o soluție saturată de benzidină în acid acetic glacial la care se adaugă câteva picături de apă oxigenată 10 %. În acest amestec se introduce o crustăsau macerat de sânge, trebuind să se obțină o culoare albastru–închis. Reacția este negativă față de salivă și transpirație, în schimb se pot obține reacții fals pozitive în prezența altor elemente decât sângele, cum ar fi; fragmente de plante, pământ, gunoi, rugină, formol.

Reacția Guarino are o specificitate mai mare, iar reactivul este format din: dimetil-anilină, acid acetic glacial, apă distilată și câteva picături de apă oxigenată %, în prezența sângelui apare culoarea galbenă.

O altă reacție de probabilitate este reacția Kastler–Mayer în care se folosește o soluțiebazică de fenolftaleină în apă distilată, reacție negativă cu compușii fierului și cu unele produse organice (spermă, salivă etc.) dar pozitivă cu sângele și compușii cuprului, nichelului, cu permanganat, bicromați, hipocloriți etc. obținându–se o culoare roșie.

Reacțiile orientative nu sunt specifice, obținându–se rezultate fals pozitive și cu alte substanțe, care conțin peroxidoză sau cu substanțe minerale. Ca un criteriu de diferențiere, se consideră că reacțiile fals pozitive apar după un interval mai lung de timp și au o intensitate mai mică decât în cazul sângelui. De aceea, în cazul unui rezultat pozitiv este necesară efectuarea ulterior a reacțiilor de certitudine. Dacă aceste reacții dau rezultate negative, cercetarea se oprește deoarece nu s-a pus în evidență peroxidoză și deci se exclude posibilitatea existenței sângelui în proba cercetată, având în vedere că aceste metode sunt extrem de sensibile, chiar dacă sângele este uscat, putrefiat sau în cantități infime.

În afara acestor reacții se mai utilizează și o serie de metode care au îmbunătățit tehnicile examenelor preliminare cum ar fi:

metoda cromatografică pe hârtie care poate indica prezența hemoglobinei, fără a putea însă preciza originea ei umană sau animală, metodă care nu este specifică, reacționând și cu alte substanțe;

metoda electroforetică care, aplicată la petele de sânge, dă rezultate pozitive și specifice, identificând hemoglobina chiar și în pete cu vechime de peste 60 de ani;

metoda fluorescentei care se bazează pe transformarea petei de sânge în hematoporfirinăsub acțiunea acidului sulfuric, dând o fluorescentă roșie – cărămizie.

Reacțiile de certitudine sunt efectuate ulterior reacțiilor de probabilitate în cazul în care acestea au fost pozitive.

Examenul microscopic direct sau proba morfologică se utilizează numai în cazul unor

pete de sânge proaspăt (fără hemoliză), punându- se în evidență elementele figurate ale sângelui

(hematiile).

Probele normocristalografice se bazează pe proprietatea derivaților hemoglobinei de aforma în anumite condiții cristale caracteristice, având avantajul de a evidenția cu certitudine sângele chiar dacă acesta provine din pete foarte vechi. În cadrul acestei categorii intră reacțiile Teichman, Takayaina, Ustinov, Bertrand, Stryzowskiek.

Reacția Teichman se bazează pe formarea cristalelor de clorhidrat de hematină, care apar în urma reacției dintre clorura de sodiu din sânge și hematii în prezența acidului acetic glacial, reacția fiind fals negativă în prezența săpunurilor, grăsimilor și ruginii.

Fig. 2.4. Cristale Teichmann

Reacția Ustinov, prin care se obțin cristale roșii – brune datorită reactivului pe bază de piridină, se aplică atunci când se bănuiește că pata este foarte veche iar reacția Takayama pe bază de glucoză, hidroxid de sodiu și piridină prezintă avantajul de a fi mai puțin influențată de impuritățile din sânge în comparație cu metoda Teichman.

Proba spectroscopică este rapidă și simplă, dând rezultate exacte și în cazul unor pete vechi și alterate. Această metodă se bazează pe proprietatea hemoglobinei și a derivaților acesteia de a absorbi razele din unele zone ale spectrului luminos, benzile spectrale de absorbție situându- se în zona galbenă, între liniile D și E, lungimile de undă variind în funcție de vechimea petei. Având în vedere că pata de sânge poate fi contaminată de diferite substanțe (detergenți, var, uleiuri ele.), rezultatele obținute în acest caz. fiind neconcludente, se recomandă purificarea în prealabil a materialuluiexaminat prin metoda cromatografică Fiori. În cazul în care produsul examinat este în cantitate foarte mică, se poate folosi microspectroscopul, care se adaptează la microscopul optic în locul ocularului acestuia.

Sângele de origine umană se deosebește de cel provenit de la animal prin dimensiunea și forma hematiilor cunoscându- se faptul că hematiile sângelui uman au un diametru mai mare în comparație cu ale celorlalte mamifere dar în același timp mai mici și de formă diferită față de hematiile păsărilor, peștilor și reptilelor.

Originea umană sau animală a petei de sânge se demonstrează prin mai multe metode, bazate

pe principiul anticorpilor, cum ar fi: precipitare, aglutinare sau disoluție.

Cea mai folosită este reacția de precipitare Cistovici – Uhlenhuth, reacție complexă pentru efectuarea căreia sunt necesare seruri provenite de la om sau de la diverse animale și carepresupune intrarea în contact direct a serului de analizat cu ser anti- specia respectivă, având loc o reacție antigen-anticorp clasică fapt ce se concretizează prin apariția unui precipitat.

Această metodă pune în evidență originea umană a proteinelor, indiferent dacă acestea provin din sânge sau nu, și de aceea, anterior acestei etape se impune efectuarea probelor de certitudine. Reacția este fals negativă în cazul în care pata supusă analizei conține alte substanțe organice de natură umană cum ar fi spermă sau transpirație și este pozitivă și pentru sângele de origine animală dacă la solvirea crustelor s-a folosit amoniac.

Cu ajutorul examenului microscopic al unei pete de sânge macerate și colorate în prealabil

cu hematină sau albastru de metilen 1 % se poate determina și regiunea anatomică din care provine sângele, studiindu-se în acest scop elementele specifice cu care este amestecat. Astfel probele de sânge prelevate în cazul unui viol conțin celule epiteliale vaginale, elemente vulvare și frecvent spermă, în sângele menstrual se găsesc celule epiteliale vaginale, basofîte de formă poligonală și uneori microbi iar probele obstetricale conțin, pe lângă sânge, și resturi placentare, peri fetali, meconiu. Sângele provenit din craniu poate conține substanță nervoasă șifire de păr, sângele nazal conține celule cilindrice, Raliate, caracteristice mucoasei căilor respiratorii superioare, mucus și floră saprofita a căilor aeriene iar cel din cavitatea bucală conține: celule epiteliale, leucocite, diverse resturi alimentare și floră microbiană specifică.

“Prin expertiza biocriminalistică se poate stabili și grupa sangvină (0, A, B, AB) căreia îi

aparține urma de sânge (metoda izohemaglutinării IHA) precum și sexul, persoanei, în funcțiede cromatina sexuală.”

Identificarea grupei de sânge se poate realiza doar în cazul unor pete de sânge cu o vechime de cel mult un an și are la bază determinarea anti genelor sau aglutinimelor corespunzătoare fiecărei grupe prin intermediul a patru reacții: reacția Beth – Vincent și reacția absorbție (pentru determinarea antigenelor) și reacțiile Lattes și Simonin (pentru determinarea aglutininelor).

Pentru efectuarea expertizei, organele de urmărire penală, cu ajutorul personalului medical specializat vor recolta probe de comparație atât de la victimă, cât și de la persoanele bănuite. Sângele astfel prelevat se introduce în eprubete sau flacoane sterilizate care vor fi transportate în condiții asemănătoare urmelor de sânge. În prezent, o atenție deosebită se acordă expertizei pentru stabilirea profilului AND, metodă care, deși reprezintă o descoperire științifică relativ recentă, oferă cele mai bune rezultate în procesul de identificare a persoanelor pe baza urmelor de sânge, dar și a celorlalte urme biologice (fire de păr, salivă, spermă etc).

CAPITOLUL III

CERCETAREA URMELOR DE NATURĂ PILOASĂ

Noțiuni generale

Denumite în literatura de specialitate și "urme de natură piloasă" sau "urme sub forma firelor de păr” – denumiri considerate improprii de unii autori "deoarece, de fapt se cercetează firele de păr și nu urmele acestora–firele de păr uman reprezintă o categorie distinctă de urme biologice având o importanță deosebită în cadrul cercetării infracțiunilor întrucât oferă posibilitatea identificării autorului, furnizând totodată informații esențiale pentru explicarea unor împrejurări legate de fapta săvârșită.

Deși sunt considerate a avea o “valoare de identificare mai redusă în comparație cu celelalte urme produse de diferite părți ale corpului”, importanța studierii firelor de păr nu trebuie deloc neglijată întrucât se pot obține date importante cu privire la sexul, vârsta aproximativă, starea de sănătate a persoanei, natura, originea și regiunea corporală dm care provin firele de păr, împrejurările în care s-au desprins de pe corpul persoanei (rupere, smulgere, tăiere sau cădere naturală etc.). Nu în ultimul rând, trebuie menționată posibilitatea care există în prezent de identificare a unei persoane pe baza profilului ADN, obținut prin analiza firului de păr, metodă care, să sperăm, va fi folosită din ce în ce mai mult și în țara noastră.

Pentru o mai bună înțelegere a subiectului abordat se impun a fi făcute câteva precizări cu privire la morfologia tirului de păr. Firele de păr sunt anexe ale pielii (fanere) având forma unor tije filiforme, flexibile, de origine ectodermică, având un diametru ce variază între 0,005 – 0,6 mm și o lungime ce poate atinge chiar un metru, în funcție de sex, obiceiuri sau regiunea anatomică.

Părul este alcătuit dintr-o structură solidă de proteină, denumită cheratină, cu lipide încorporate, care dau elasticitate firului de păr. Cheratina reprezintă același tip de proteină din care sunt compuse și unghiile. Numărul firelor de păr variază între 85 000 la persoanele cu păr roșu până la 150 000 la cele cu păr blond, ceea ce înseamnă între 300 și 900 de fire de păr pe centimetru pătrat. Firul de păr are o grosime de 0.08 mm și crește între 0.1 mm și 0.2 mm pe zi.   1. Stratul interior sau medula, prezent numai în firele groase de păr, lipsește la părul subțire.
   2. Stratul mediu, cunoscut sub numele de cortex. Acest strat asigură simultan fermitatea, culoarea și textura părului.   3. Stratul din exterior este cunoscut drept strat cuticular. Stratul cuticular este subțire și incolor și servește drept înveliș protector al cortexului.

Creșterea părului este controlată de către rădăcina firului de păr care este situată în derm și este închisă în cadrul unui folicul pilos. La baza foliculului pilos se află papila dermală. Papila dermală se hrănește din vasele de sânge fine care aduc hrană pentru producerea unui păr nou. Papila dermală reprezintă o structură foarte importantă în creșterea părului, deoarece conține receptori pentru hormonii sexuali masculini (androgeni). Androgenii reglează creșterea firelor de păr; în prezența androgenilor, în scalp se poate apărea reducerea progresivă a foliculului păros, iar ca urmarea a acestui lucru firele de păr de pe cap devin mai fine. Acest lucru este caracteristic la persoane cu predispoziție genetică la acest tip de cădere a părului. Structural, firul de păr este format din rădăcină și tulpină (tijă) (Fig. 3.1.). Rădăcina se termină printr-o porțiune dilatată numită bulb. Acesta prezentând o excavație centrală numită papilă ce conține țesut conjunctiv, cu vase și nervi. La exterior, rădăcina este învelită în trei teci (Fig. 3.2.): teaca epitelială internă formată din epidermiculă (cuticula tecii interne), stratul Huxley și stratul Henle; teaca epitelială externă, o continuare a epidermului spre papila firului de păr; teaca fibroasă provenită din derm.

Fig. 3. 1.-Firul de păr,

1. Tulpină, 2. Epiderm, 3, Derm. 5. Colul foliculului. 6. Glandă sebacee, 7. Mușchi arector.

8. Rădăcină, 9, Teacă epitelială internă, 10, Teacă epitelială externă, 11. Teacă fibroasă. 12. Bulb, 13. Papilă, 14, Vas sanguin, 15, Nerv

Fig. 3.2-Secțiune transversală prm rădăcina firului de păr.

1.Teacă fibroasă. 2. Membrană bazală. 3. Strat bazai al tecii epiteiiale externe. 4. Strat Henle.

5. Strat Huxley. 6. Măduvă (canal medular). 7. Epidermicula tecii epiteiiale interne. 8. Scoarța. 9. Epidermicula părului.

Cea de–a doua componentă a firului de păr, tija (tulpina), continuă la suprafață rădăcina,reprezentând partea vizibilă și mobilă a părului. Tulpina este formată din trei straturi concentricecare provin din epiteliul unistratificat cubic care acoperă papila:

cuticula – este stratul exterior prevăzut cu solzi omogeni, sub forma unor lamele, transparenți, foarte strâns aplicați;

corticala- reprezintă partea cea mai groasă a tulpinei, și conține pigmenți deculoare a firului de păr cu o textură fîbrilară;

medulara – situată în centrul tulpinii, este dispusă sub forma unei coloane continue sau fragmentate și se prelungește până la nivelul bulbului rădăcinii.

Medulara poate uneori lipsi, iar bulbul poate prezenta în cazul smulgerii firului de păr și teci epiteliale care îl înconjoară ca un manșon. Glandele sebacee și mușchii arectori–fibre musculare netede dispuse oblic între folicul și suprafața pielii care sub acțiunea excitanților locali sau a stresului se contractă determinând ridicarea părului–reprezintă anexele firului de păr și împreună cu rădăcina părului formează aparatul pilosebaceu.

Firele de păr diferă între ele din punct de vedere al lungimii, grosimii, pigmentației, ondulației etc. In funcție de vârsta și sexul persoanei, regiunea corpului din care provin, starea fiziopatologică, influența unor factori de mediu ș.a.m.d.

După regiunea topografică, la aceeași persoană se disting trei tipuri de păr: tip lână (fin cu lungimea de 14 mm, situat pe față, trunchi, membre), scurt sau țepos (situat la gene, sprâncene, în fosele nazale, meatul auditiv extern) și lung (localizat pe cap, în barbă, axilă, fața anterioară a toracelui și în regiunea pubiană).

Aprecierea nuanței de culoare se face pe baza utilizării unor eșantioane de comparație. Astfel, se disting culorile: blond (cu nuanțele: argintiu sau alb, deschis, mediu, închis), castaniu (cu nuanțele: deschis, mediu, închis), blond- roșu) roșu și negru) Nu se pot trage totuși concluziiabsolute asupra culorii, deoarece la aceeași persoană pot fi zone în care părul să aibă pigmentări sau culori diferite.

3.2. Cercetarea la fața locului a firelor de păr

3.2.1. Căutarea și descoperirea firelor de păr

Cu ocazia săvârșirii unor infracțiuni care presupun acte de violență cum ar fi distrugeri de bunuri, tâlhării etc, și în special în cazul faptelor împotriva vieții sau integrității corporale și a infracțiunilor privitoare la viața sexuală, la locul faptei alături de alte urme, se descoperă și fire de păr, fiind rezultatul căderii (fiziologice sau patologice), smulgerii sau tăierii.

Deși unii autori consideră că "marea lor rezistență la factorii de mediu le conferă calitățile de corp delict ideal”, descoperirea firelor de păr este o activitate dificilă cu numeroase probleme greu de rezolvat, datorită dimensiunilor reduse, formei și culorii lor, confundându-se de multe ori cu suporturile pe care se află.

După detașare, firele de păr se depun pe diferite obiecte de la locul faptei, pe corpul victimei sau al făptuitorului, găsindu-se de multe ori împreună cu alte urme.

Pentru rezultate cât mai bune, căutarea firelor de păr se face sistematic, mai întâi în mâinile și sub unghiile victimei, pe corpul și pe hainele acesteia și ale agresorului, în cheaguri de sânge, pe instrumentele corp–delict (arme de foc, cuțite, topoare, obiecte contondente), pe lenjeria de pat, canapele, fotolii, covoare și diverse obiecte de care victima sau făptuitorul au putut să se lovească în timpul săvârșirii infracțiunii: apoi în camerele de baie, chiuvete, pe obiectele de igienă personală (pieptene, prosop etc.).

În funcție de cauza care a determinat detașarea lor de pe corp, firele de păr se găsesc la locul faptei ca fire izolate căzute la întâmplare, în majoritatea cazurilor, dar uneori și sub formă de șuvițe ori smocuri de păr, atunci când au fost rupte sau smulse.

În cazul accidentelor de circulație, sau a furturilor de automobile, firele de păr se vor căuta atât în exterior cât și în interior, și anume: pe șosea, roți, bara de protecție, osii, radiatorul mașinii, în zona farurilor, pe portiere, iar în interiorul mașinii pe scaune, volan, schimbătorul de viteză etc. La persoanele suspecte, firele de păr se caută pe reverele și mânecile hainelor, pe manșetele cămășilor, pe întreaga suprafață a pantalonilor precum și pe obiectele aparținând acestora, de exemplu serviete, sacoșe, poșete, diferite instrumente despre care se presupune că au fost folosite la locul faptei.

Descoperirea firelor de păr nu impune folosirea unor anumite metode sau mijloace tehnico- științifice ca în cazul altor urme biologice, fiind destul de ușor vizibile cu ochiul liber. Însă este recomandabil a se folosi lupa sau lampa de raze ultraviolete iar în cazul unor suporturi de aceeași culoare sau a unor suprafețe păroase (de exemplu țesături de lână) este indicată iluminarea sub diferite unghiuri de incidență a luminii.

3.2.2. Fixarea firelor de păr

Regulile de examinare și de notare sunt în principiu aceleași ca și în cazul petelor, fixarea rezultatelor căutării firelor de păr realizându- se prin descriere în procesul verbal de cercetare la fața locului și fotografiere a locului în care au fost descoperite și în detaliu.

În procesul-verbal se fac mențiuni cu privire la locul în care au fost descoperite firele de păr, culoarea și aspectul suprafeței obiectului purtător, culoarea și numărul firelor de păr și dacă acestea se află sub formă de șuvițe sau smocuri de păr. De asemenea, se fac precizări referitoare la eventualele corpuri străine care se pot observa cu ochiul liber pe tijele firelor de păr, precum și culoarea și starea acestora.

După descriere, se realizează fotografii de ansamblu ale locului în care au fost descoperite firele de păr, care să surprindă obiectele pe care acestea se află și obiectele din imediata apropiere, urmate de fotografierea în detaliu, de la o distanță cât mai mică, pentru a se evidenția forma și aspectul firelor de păr. Pentru realizarea fotografiilor în detaliu, aparatul fotografic se așează pe un stativ, cu obiectivul orientat perpendicular pe firele de păr, utilizându–se și inele intermediare intercalate între obiectiv și camera obscură. Iluminarea poate fi naturală sau artificială, în acest ultim caz, razele de lumină propagate de la o sursă aflată în spatele aparatului de fotografiat trebuind să cadă sub un unghi drept pe obiectul purtător.

3.2.3.Ridicarea firelor de păr

Deoarece stabilirea naturii și originii firelor presupuse a fi de păr descoperite la locul săvârșirii faptei se poate realiza doar în condiții de laborator, toate firele suspecte vor fi ridicate după fixarea lor prin procedeele arătate mai sus, însă cu respectarea anumitor reguli pentru a se asigura menținerea intactă a firelor ridicate și, totodată, pentru a se evita amestecarea lor cu alte fire de păr, inclusiv cu fire provenite accidental de la persoanele care efectuează cercetarea.

Ridicarea firelor suspecte se face cu ajutorul unei pensete pentru a nu se șterge cu mâna eventualele aderențe, după care se introduc separat în eprubete sau în plicuri din celofan facându–se mențiuni exacte cu privire la locul unde au fost descoperite și modalitatea de descoperire. Se va evita utilizarea ca ambalaj a plicurilor de hârtie, întrucât pereții acestora ar putea să distrugă prin frecare unele microurme care au aderat la păr cum ar fi: praf specific unui anumit loc, sânge, vopsea etc. și care prin analizare ar putea oferi indicii prețioase legate de împrejurările săvârșirii faptei.

3.2.4. Recoltarea firelor de păr pentru studiu comparativ

Pe lângă firele de păr ridicate la locul faptei, organele judiciare sau persoane de specialitate procedează la recoltarea unor fire de păr de la persoanele suspecte pentru obținerea unor modele de comparație, regiunile anatomice avute în vedere stabilindu–se în funcție de natura părului descoperit (de exemplu cap, sprâncene etc,). Diferitele depozite de pe firele de păr nu se înlătură deoarece vor fi utilizate ulterior în cadrul examenului de laborator, folosindu-sc în acest scop o pensetă cu brațe plate, învelite în cauciuc. Pe lângă metoda smulgerii firului de păr, recoltarea firelor se mai poate realiza și prin pieptănare sau tăiere, acest ultim procedeu fund criticat de unii specialiști întrucât lipsește firul de păr de o importantă parte a sa – rădăcina – existând și pericolul amestecării firelor.

Firele recoltate vor fi ambalate separat, în funcție de zona din care provin. în cazul părului de pe cap, sunt recomandate recoltări din mai multe părți (creștet, ceafa, tâmple, frunte) întrucât firele de păr diferă sub aspectul culorii și grosimii de la o zonă la alta a capului; cel mai indicat procedeu constă în împărțirea suprafeței capului în mai multe zone (de regulă 8), numerotate în sensul acelor de ceasornic, începând cu partea dreaptă a frunții. Pe fiecare ambalaj se precizează zona topografică din care provine firul de păr, modul de recoltare și numele persoanei de la care s-a recoltat.

Expertiza criminalistică a firelor de păr

Când se efectuează expertiza firului de păr se are în vedere, pe de o parte, cercetareastructurii interne a acestuia, a elementelor sale caracteristice, iar pe de altă parte, analiza suprafeței firului de păr, a diverselor particule aderente.

Firele de păr pot constitui uneori indicii importante, fiind descoperite la locul faptei cel mai adesea intacte, chiar și atunci când alte elemente de identificare s-au pierdut. Astfel, în urma expertizei se pot obține informații cu privire la:

proveniența firelor de păr (umană, animală, sintetică);

zona corpului din care provin;

modul de detașare;

sexul, vârsta aproximativă și rasa persoanei:

particularități ale firelor de păr (alterări produse de diverse boli, anumite depozite pesuprafața firului de păr);

identificarea persoanei pe baza profilului.

"Pentru urgentarea investigațiilor criminalistice în direcția descoperirii autorului este importantă determinarea încă de la început a culorii și elementelor caracteristice exterioare, ca și a impurităților existente pe firul de păr, ceea ce permite restrângerea rapidă a cercului de suspecți și determinarea mediului în care persoana căutată își desfășoară activitatea.”

În principiu, examinarea de laborator a firelor de păr parcurge trei etape distincte, care reprezintă momente ale aceluiași proces unic, ce începe cu studiul aspectului general, exterior al firului de păr, continuă cu examenul exterior la microscop, după care se trece la analiza compoziției sale chimice și anume:

în prima etapă se examinează modul de detașare, substanțele aderente, dacă este decolorat sau vopsit, dacă prezintă alterații patologice sau urme ale infracțiunii;

în a doua etapă se examinează stuctura exterioară a firului de păr (forma bulbului, tija, forma cuticulei) pentru determinarea speciei, a vârstei aproximative, sexului și a regiunii corporale din care provine;

în a treia etapă se examinează structura interioară a firului de păr (forma cortexului și pigmentația, canalul medular, densitatea specifică, indici de refracție, conținutul în compuși metalici, componenții chimici minori etc.) în vederea realizării unei identificări de grup și de specie a persoanei respective.

În prima etapă se analizează firul de păr pentru a se stabili modul de detașare a acestuia de pe corp, adică dacă a fost rupt, tăiat, smuls sau a căzut datorită procesului fiziopatologic ori accidental, cum se întâmplă în cazul scoaterii pălăriei, a fularului ori prin introducerea brațului neprotejat de cămașă. Într-un loc strâmt, firele de păr desprinzându-se datorită frecării ușoare de marginile deschizăturii. Prin urmare, prezența firelor de păr la locul faptei nu este întotdeauna rezultatul unor acțiuni violente, ci se poate datora unor cauze fiziologice, cum ar fi factorii sezonieri, activitatea endocrină, vârsta înaintată etc., sau unor cauze patologice, alopecia putându–se manifesta la orice vârstă ca o consecință a factorilor ereditari, iradierii, infecțiilor locale sau intoxicațiilor cu taliu.

Dacă tija părului este detașată împreună cu bulbul se examinează forma acestuia, pentru a se stabili dacă este sănătos sau atrofiat, dacă poartă urme de sânge și celule epiteliale, pentru a se stabili dacă a fost smuls sau a căzut de la sine. Firele de păr detașate fără bulb sunt examinate pentru a stabili forma de detașare: smulgere, tăiere, ardere, zdrobire etc.

Fiecare modalitate de detașare a părului prezintă anumite caracteristici ce pot fi observate prinexaminarea la microscop a firelor de păr. Astfel părul căzut are bulbul ramificat, fără semne de activitate vitală și fără tecile de înveliș: părul smuls are bulbul cu semne de activitate vitală și dedeformare, prezentând tecile de înveliș; părul rupt are extremitatea profundă, lipsită de rădăcină,filamentoasă și despicată; părul tuns nu prezintă rădăcină și nici partea profundă a tulpinei, locul de secțiune este în primele trei zile poligonal iar după trei săptămâni suprafața de secțiune are unghiurile aproape complet rotunjite (părul netuns de mult timp are vârfurile foarte subțiri); părul căzut prin frecare are extremitatea liberă, terminată în pensulă, cu numeroase firișoare,

În această etapă se studiază și capătul (sfârșitul) firului de păr, care poate fi, după cum se poate observa și în figură: rotund, datorită creșterii sale firești într-un timp mai îndelungat; tăiat perpendicular sau oblic; rupt, fibros, când poate fi bifurcat, trifurcat sau se prezintă în mai multe fibre foarte subțiri, de multe ori ca rezultat al ondulării prin ardere, având aspectul unei pensule.

De asemenea, se poate aprecia data tăierii părului. Dacă tăierea a avut loc cu două zile înainte, planul de secțiune este net, cu unghiurile ascuțite sau obtuze, în funcție de gradul de ascuțire al instrumentului. Dacă intervalul de timp este mai mare de 48 ore, unghiurile sunt rotunjite, suprafața de secțiune este mai puțin netă, iar canalul medular este deschis. După intervale mai mari de timp unghiurile sunt tot mai rotunjite, iar canalul medulat este obliterat.

Studierea firelor de păr poate oferi indicii și cu privire la modalitatea de săvârșire a infracțiunii. Astfel, în cazul în care regiunea păroasă a suferit lovituri cu corpuri contondente, cuticula și uneori corticala prezintă deformări. La împușcături, în limita factorilor secundari, se găsesc urme de pulbere aderente la fire.

Firele de păr prezintă unele modificări și ca urmare a acțiunii unei temperaturi ridicate. Astfel între 150- 200° C părul blond devine brun sau brun–roșcat, părul brun devine negru sau roșu–brun, părul roșu își păstrează culoarea, iar părul alb devine galben și apoi roșu metalic; între 240- 300° C părul se ondulează, iar peste 300° C se carbonizează.

Prin examenul microscopic se apreciază felul impurităților, coloranților și paraziților care sunt atașați probei, aceste aderențe prezentându- sesub forma unor manșoane, atunci când au o anumită vechime, și ca particule izolate dacă sunt recente. Pentru aceasta se procedează fie la spălarea cu eter, urmată de montarea în balsam de Canada, fie în carbonat de sodiu, și apă, urmată de montarea în glicerina (de exemplu metoda Derobert- Hausser la care se utilizează printre altele carbonat de sodiu, apă distilată, apă oxigenată, acid osmic etc. cu montare în balsam de Canada). Prealabil examinării propriu-zise se fac secțiuni la nivelul rădăcinii, tulpinii și vârfului (sau extremității libere) pentru a se crea posibilitatea studierii straturilor firului de păr, cercetării prezenței pigmenților și examinării concomitente în același câmp microscopic a mai multor fire.

În cazul vopsirii părului, în cele mai multe cazuri culoarea artificială poate fi sesizată cu ochiul liber, datorită uniformității culorii și luciului metalic. La examinarea la microscop, părul vopsit se prezintă acoperit cu un manșon lăcuit ce împiedică deosebirea solzișorilor și a nuanțelor diferite de pigmentație (uniformitatea pigmentației la' culoarea naturală a părului se întâlnește doar la colorările extreme, negru- albăstrui și blond- platinat). Dacă firele detașate au și bulb, secompară partea situată sub epidermă cu partea exterioară a tijei, iar dacăvopsirea nu este recentă, lungimea porțiunii crescute ulterior vopsirii este un element important de comparare în vederea identificării părului.

Cea de-a doua etapă constă în examinarea la microscop a structurii exterioare a firului de păr, examinare care se poate efectua fie direct asupra firului de păr (deshidratat în prealabil prin introducerea în alcool concentrat timp de 24 de ore și apoi degresat în oțet fie prinanalizarea unui mulaj realizat cu ajutorul unei pelicule de gelatină.

Prin examenul de laborator se poate stabili și dacă firul cercetat este de păr sau de altă natură, respectiv de origine vegetală sau artificială, și acest lucru se poate realiza prin metoda microscopică, metoda colorării cu albastru de metilen (în acest caz firele de păr nu se colorează) și metoda reactivilor chimici (numai fibrele de viscoză se degradează). Examinarea la microscop poate indica existența cuticulei, o caracteristică esențială numai a firelor de păr, dar și anumite particularități care permit identificarea fibrelor textile. Astfel, firele de bumbac sunt translucide, netede, cu aspect de benzi răsucite, firele de pânză sunt cilindrice, translucide, cu nodozități iar cele de mătase sunt fine, cilindrice transversale și omogene.

Originea umană sau animală a firelor de păr se poate stabili pe baza trăsăturilor cuticulei, ale cortexului și pigmenților acestuia precum și ale medularei. Având în vedere faptul că examinarea microscopică a părului de animal este îngreunată dm cauza marii cantități de pigment pe care o conține, se procedează în prealabil la tratarea acestuia fie cu acid azotic timp de 10- 30 minute, fie cu soluție concentrată de perhidrol fie cu apă bromată și spălarea ulterioară cu apă pentru îndepărtarea excesului de reactiv. În principiu, părul de origine umană se caracterizează prin: diametru mic, lungime mai mare (fire foarte scurte se găsesc totuși la gene, sprâncene, mustață sau în cazul părului tuns); grosime uniformă; aspect transparent, lucios, elastic, formă cilindrică pe secțiune; cuticulă subțire, formată din solzi rotunzi, ușor crenelați; corticală groasă, nediferențiată, cu rare celule pigmentate. Pe de altă parte, părul animal prezintă de obicei: diametru mai mare, lungime mai mică (cu excepția părului de cal), grosime inegală, aspect mat, moale; formă fin unduită; pe secțiune este conic; cuticulă formată din solzi rombici sau longitudinali; corticală structurată, cu pigmentul situat spre marginea externă.

De exemplu, în cazul părului de maimuță, deși medulara are același aspect ca și la oameni, pigmentul, în schimb, este situat paracentral iar firele cozii de cal au medulara foarte subțire, dar pigmentul are aspect grosolan.

Cel mai important criteriu de diferențiere a părului uman de cel animal este indicele medular, acel raport dintre diametrul canalului medular și diametrul firului de păr. Canalul medular reprezintă la om numai 1/3 din grosimea firului de păr, este vizibil sub forma unor insule celulare iar uneori poate fi chiar absent, spre deosebire de animale, la care este prezent în mod obligatoriu, putând atinge 1/2 din grosimea firului de păr. Așadar, indicele medular este mai mic de 0,30 la om și mai mare de 0,50 la animale (cu excepția primatelor). în cazul firelor de păr de origine umană, acestea diferă între ele prin valoarea indicelui medular în funcție de regiunea topografică, de exemplu, firele din mustață prezintă indicele cel mai ridicat în timp ce părul de la axile, indicele cel mai scăzut.

Regiunea anatomică din care provine firul de păr se poate stabili pe baza mai multor criterii, cum ar fi; forma, lungimea, grosimea, existența canalului medular sau starea de macerație a cuticulei (specifică părului de la axile). De exemplu, părul capului este mai lung (depășește 10 cm), mai subțire, cilindric și cu indice medular mai mic de 0,3 în raport de regiunea topografică, la același individ, părul este progresiv mai închis la culoare, în următoarea ordine: axilă, barbă, cap, sprâncene și pubis.

Firele de păr se deosebesc și în funcție de rasă, aceste diferențe fiind cele mai evidente la părul capului. Astfel, la rasa albă părul este rectiliniu, (cu calibru diminuând spre vârf, pe secțiune este circular sau ovoid, medulara dispusă central sau absentă, pigmenții, variabili ca intensitate și cantitate, sunt situați la periferia corticalei. La asiatici, părul este pe secțiune circular sau triunghiular, cu diametrul mai mare, canalul medular dispus central, iar pigmentul se găsește în special la periferia corticalei. La rasa neagră, tulpina prezintă variații de diametru, fiind lungă, opacă sau neagră, pe secțiune ovoidă, cu cavitatea medulară ușor excentrică, iar pigmentul dispus în grămezi la periferia corticalei.

Sexul persoanei se poate stabili pe baza mai multor criterii, însă nici unul dintre acestea nu oferă rezultate precise. Astfel, s-a constatat o diferență în cantitatea de sulf, părul bărbătesc conținând mai mult sulf, iar în ce privește cromatina sexuală aceasta poate fi evidențiată la 30- 60 % din femeile examinate, față de numai 3- 5 % dintre bărbații examinați. Rezultatele cercetării sunt însă diferite și chiar contradictorii. În ce privește variațiile cromatinei în funcție de vârstă (în general scade spre bătrânețe), între persoana vie și cadavru, existând păreri contradictorii dacă la acesta părul are cromatina nemodificată, scăzută sau absentă. De asemenea, se utilizează și tehnici de fluorescentă pentru punerea în evidență a cromozomului Y (Herbieh, Kovacs, Brinkmann) precum și colorația Feulgen prin care se evidențiază corpusculii Barr ce se găsesc în peste 8 % din perii feminini, corpusculi ce se conservă pe o perioadă de 1 – 4,5 ani dacă probele de păr au fost păstrate la temperatura camerei.

Diferențe au fost observate și la nivel exterior, părul feminin din gene fiind puțin mai gros în timp ce părul pubian mai subțire decât părul de bărbat. Criterii precum lungimea firului de păr din cap sau vopsirea acestuia prin tratamente cosmetice nu pot oferi decât răspunsuri relative, datorită influenței modei asupra persoanelor de ambele sexe.

Determinarea vârstei unei persoane pe baza examinării firelor de păr se poate face numai cu aproximație și doar în cazul limitelor extreme de vârstă.Astfel, la nou- născut, firele de păr suntsubțiri, fără medulară, cu pigmentație redusă, părul de copil si de adolescent este mai subțire și maipuțin pigmentat. Pe măsura înaintării în vârstă, cuticula părului se îngroașă, devine mai puțin transparentă și cu timpul își pierde pigmentația. După vârsta de 40 de ani, părul devine cenușiu spre alb, în aceeași regiune găsindu-se peri bine pigmentați alături de peri slab pigmentați, diametral total scade, iar la bătrâni părul de pe cap are diametrul mai mic de 0,05 mm și este decolorat.

A treia etapă constă în examinarea în detaliu a părților principale din structura internă a firului de păr și anume: cuticulă, cortexul, canalul medular, dar și a pigmentației, compoziției chimice. După cum am mai arătat, tulpina firului de păr prezintă trei componente principale, dispuse concentric: cuticulă (stratul exterior format din mici celule epidermice), cortexul (format din celule cornoase și conținând pigmentația părului) și canalul medular (compus dintr-o substanță granuloasă, negricioasă), examinarea acestor straturi oferind informații prețioase în activitatea de identificare a persoanei de la. care provine firul de păr.

În ce privește pigmentația părului, studierea formei, culorii și distribuției pigmenților – granule de melanină prezentând stadii diferite de oxidare – contribuie și ea la identificarea genetică. În literatura de specialitate au existat opinii contradictorii cu privire la numărul pigmenților, unii cercetători considerând că există un singur pigment brun, a cărui concentrare diferită determină variațiile de culoare, în timp ce alții susțin că există mai multe categorii de pigmenți care corespund diferitelor nuanțe de culoare. Cert este însă faptul că părul decolorat este lipsit de pigmenți granuioși datorită distrugerii acestora cu apă oxigenată, pigmenții disociați determinând culoarea gălbuie a părului, în timp ce părul alb este complet lipsit de pigmenți.

Din punct de vedere al compoziției, firul de păr conține peste 15 elemente chimice (de exemplu: cupru, mangan, sulf, clor, zinc, aur, plumb, aluminiu, arseniu, mercur etc.) “a căror concentrație variază aproape de la o lună la alta, fund în funcție și de stările fiziopatologice, de condițiile de igienă, de alimentație, de mediu. Prin urmare, o eventuală identificare a persoanei pe baza compoziției chimice a firului de păr este încă relative."

În prezent există numeroase metode tehnico – științifice de examinare a firului de păr în vederea stabilirii apartenenței individuale, însă rezultatele obținute în majoritatea cazurilor sunt variabile și incerte. Dintre aceste metode amintim: microscopia clasică și electronică cu fascicul de baleiaj, calorimetria, spectrofotometria de absorbție atomică (în vederea stabilirii microcompoziției specifice fiecărui fir de păr), determinarea indicelui de refractivitate (o diferență mai mare de 0,007 între valorile indicelor de refracție a două fire de păr arată că firele cercetate provin de la personediferite) etc. De asemenea, este folosită și metoda aditivării cu neutroni, metodă modernă de analiză care potrivit opiniei unor autori, permite chiar identificarea certă a persoanei. Totodată, această metodă este superioară celorlalte procedee folosite datorită sensibilității și posibilității de analizare a multor elemente concomitent, asigurând și păstrarea intactă a firului de păr și a aderențelor de pe suprafața sa.

Posibilitățile de identificare a persoanelor după firele de păr au sporit în prezent prin determinarea grupei de sânge, pe baza antigenelor specifice sistemului A,B,0. Metoda utilizată este cea de absorbție – eluție pentru indivizii secretori sau nesecretori, însă citirea rezultatelor se va face cu prudență deoarece specificitatea nu este absolută, concluziile contribuind alături de alte mijloace materiale de probă doar la restrângerea cercului de bănuiți. Metoda prezintă două variante, diferite prin lungimea firului de păr necesară verificării întregului sistem A, B, 0 și anume 3 sau 9 cm, având în vedere că pentru stabilirea fiecărui antigen este necesar un segment de 1 cm. respectiv 3 cm. Principalul dezavantaj al acestei metode, îl reprezintă caracterul său distructiv și, de aceea, se impune folosirea procedeului numai după terminarea celorlalte cercetări.

Un procedeu destinat identificării de grup este și "metoda lui Gaudet care constă în efectuarea unui studiu statistic privind aproximativ 96 de caracteristici morfologice și metrice, permițând o delimitare a cercului de suspecți.

Cea mai complexă examinare a firului de păr este însă metoda amprentei genetice, respectiv punerea în evidență a ADN – ului în teaca bulbară a firului de păr. Până la descoperirea acestei metode, nu se putea da un răspuns cert pozitiv, ci doar unul cert negativ, în sensul că se putea stabili că firul de păr analizat nu aparține unei anumite persoane.

CAPITOLUL IV

CERCETAREA URMELOR REZULTATE DIN PROCESELE FIZIOLOGICE ALE ORGANISMULUI

Urmele de spermă fac parte din categoria acelor urme biologice, care aparent, au o frecvență redusă, fiind prezente în infracțiuni cu un grad de periculozitate deosebit: omorul și infracțiunile privind viața sexuală(violul, pedofilia, seducția, perversiunea și corupția sexuală, incestul).

4.1. Urmele de spermă

“Urmele de spermă constau din lichidul seminal rezultat din secreția glandelor sexuale masculine în timpul raporturilor sexuale firești sau de perversiune sexuală, al masturbării, poluției nocturne ori al ejaculării datorită unor stări patologice.”

Și în cazul sinuciderilor prin spânzurătoare se produce o evacuare de lichid seminal la fel ca in timpul actului sexual.

Urmele de spermă constau din lichidul seminal rezultat din secreția glandelor sexuale masculine în timpul raporturilor sexuale firești sau de perversiune sexuală, al masturbării, poluției nocturne ori al ejaculării datorită unor stări patologice. Ele se formează prin depunerea spermei eliminate pe diferite obiecte din imediata apropiere de locul în care se produce ejacularea, cum ar fi, de pildă, lenjeria de corp, hainele de pat, prosoapele, batistele, uneori hainele, ciorapii, dușumelele, covoarele, corpul victimei sau al infractorului, mai ales pe coapse, fese, abdomen, perii pubieni, mâini, subsuori, sub sânii victimei, în vagin, anus etc.

Aceste urme sunt valoroase pentru cercetarea criminalistică a unor infracțiuni privitoare la viața sexuală, a unor infracțiuni de omor, în cazul de sinucideri ale bărbaților prin spânzurare, precum și în unele accidente. Ele sunt valorificate în procesul identificării criminalistice după anul 1925, când omul de știință japonez K. Yamakami a stabilit că unele secreții ale corpului omenesc, ca sperma, secreția vaginală, sputa și altele, au aceleași proprietăți de grupă ca și sângele și ele corespund la om grupei sanguine.

Formele și aspectele de prezentare a urmelor de spermă depind de natura și forma suportului, modul în care lichidul seminal a venit în contact cu suportul respectiv, durata de timp scursă de la formare și până în momentul descoperirii lor, bolile de care suferă persoana în cauză, iar, în cazul când sunt lăsate de mai mulți bărbați, influențează și acest factor.

Obiectele absorbante, cum sunt țesăturile de bumbac, în zonele cu spermă încă proaspătă, sunt de culoare gri-deschis, lipicioase la pipăit, iar după uscare zona în cauză este aspră, amintind pânza scrobită. Pe obiectele neabsorbante, ca țesăturile din fibre sintetice, suprafețele netede ale obiectelor de lemn, fier, sticlă, înainte de uscare petele de spermă se prezintă sub formă de masă vâscoasă, lipicioasă, de culoare gri-deschis, uneori cu ușoare nuanțe de sânge diluat. După deshidratare, au aspectul de cruste strălucitoare, care privite sub un unghi ascuțit amintesc suprafața solzului de pește. Perii păturilor de lână sau din felurite blănuri, precum și perii pubieni, amintesc părul dat cu fixativ. Prin frecarea lor ușoară se creează o pulbere albicioasă. Indiferent de starea în care se află, semifluide sau deshidratate, sub razele ultraviolete au o fluorescență proprie, albăstruie. Însă, nu trebuie de uitat că asemenea fluorescență se întâlnește și la alte pete de natură organică, cum sunt cele de urină, mucus,[ astfel că nu-i o caracteristică individuală a urmelor de spermă.

Căutarea urmelor de spermă, de regulă, nu întâmpină greutăți. Ele se descoperă prin cercetarea obiectelor chiar cu ochiul liber la lumina naturală a zilei. În lipsa acesteia, obiectele suspecte se luminează cu o lanternă de buzunar sub diferite unghiuri de incidență a razelor de lumină. Se poate recurge, la nevoie, la utilizarea lămpii portative de ultraviolete, după ce s-a creat în prealabil o vizibilitate redusă în zona cercetată.

Ordinea cercetării obiectelor suspecte de a fi purtătoare de urme de spermă este determinată de particularitățile locului faptei. Când în locul respectiv se mai află și corpul victimei, acesta se examinează întâi, cu concursul medicului legist. Astfel, urmele de spermă se vor căuta pe coapse, fese, abdomen, sub sâni, subsuori, pe mâini, în orificiile naturale, pe perii pubieni. Continuă, apoi, cu lenjeria de corp, îmbrăcămintea exterioară a victimei. După aceea, se trece la examinarea obiectelor suspecte de a fi purtătoare ale acestor urme. În ordine, se cercetează lenjeria de pat, covoarele din apropiere, dușumelele, parchetul, prosoapele, chiuvetele, băile, precum și alte obiecte apte de a primi și păstra urmele de spermă.

În cazurile când locul faptei este un câmp deschis, urmele de spermă se mai caută pe pământ, pe iarbă, frunze, flori, precum și pe alte obiecte pe care s-ar fi putut crea ele în timpul săvârșirii infracțiunii cercetate.

Fixarea și ridicarea urmelor de spermă începe cu descrierea în procesul-verbal de cercetare la fața locului. În procesul descrierii se arată obiectele pe care au fost descoperite, starea în care ele se află, culoarea lor, specificându-se totodată și ce fel de alte urme se găsesc în imediata lor apropiere. Fotografierea, ca mijloc de fixare a acestor urme, nu se prea utilizează. Totuși, se pot fotografia obiectele pe care urmele de spermă au fost descoperite, zonele obiectelor pe care se află urmele.

Ridicarea urmelor de spermă se realizează prin aplicarea procedeelor corespunzătoare stării în care se află ele și obiectelor pe care au fost descoperite.

Obiectele de dimensiuni mici purtătoare de asemenea urme se ridică de la locul faptei și se ambalează astfel ca urmele respective să nu fie distruse. Mânuirea și ambalarea acestor obiecte se face de așa manieră încât suprafețele pe care se află urmele să nu vină în contact cu nici un obiect străin, cum sunt de pildă pereții ambalajului. Hainele de pat, îmbrăcămintea, când se pliază pentru ambalare, se ține seama ca plierile să nu se facă prin zonele cu urmele în cauză. De pe corpul omului, aceste urme se ridică cu hârtie de filtru, după ce au fost umezite cu apă distilată ori cu glicerină. Hârtiile astfel îmbibate se introduc în eprubete sterilizate. Perii pubieni îmbibați cu spermă se taie și se introduc în borcane sterilizate. Indiferent de natura obiectelor purtătoare sau de starea urmelor, ridicarea lor nu se face niciodată prin răzuire, deoarece prin atare operație s-ar distruge spermatozoizii, care sunt cei mai valoroși pentru cercetarea criminalistică.

Examinarea de laborator a urmelor de spermă cunoaște diferite procedee. Trebuie știut că, prin examinările întreprinse, expertul stabilește natura urmelor, specia căreia ele aparțin, caracterul secretor sau nesecretor al organismului individului, grupa lui sanguină, numărul de persoane de la care provin urmele respective, prezența unor eventuale boli, vechimea lor aproximativă. Pentru diferențierea urmelor de spermă de urmele de altă natură este necesar să se constate în conținutul lor existența spermatozoizilor, fiindcă alt element de certitudine nu există. In această privință, trebuie reținut că prezența spermatozoizilor confirmă că urmele de la fața locului sunt de spermă, în timp ce lipsa lor nu conduce la concluzia opusă, întrucât este posibil ca unele pete de spermă să nu aibă spermatozoizi din multiple cauze, cum ar fi vârsta, anumite boli de care suferă bărbatul, urma din care a fost recoltată sperma supusă examinării să se situeze printre ultimele dintre cele eliminate în momentul respectiv. Caracterul secretor al unor indivizi, constând în capacitatea acestora de a elimina în secrețiile organismului antigene sanguine specifice de grup – și cum aceștia sunt în proporție de 80 la sută față de cei nesecretori -, deschide posibilitatea expertizei ca și pe această cale să facă diferențiere între indivizi, când se cere mai ales în procesul cercetării infracțiunilor sexuale. Așa, de pildă, când bărbatul este secretor și victima nesecretoare, antigenele sunt numai ale victimei, iar când ambii sunt secretori, suntem în prezența amestecului de antigene, din care cauză rezultatele vor avea eficiență diferită, dependentă de grupele sanguine ale celor doi indivizi în cauză. Stabilirea grupei sanguine cu ajutorul urmelor de spermă se realizează prin punerea în evidență a factorilor ce aparțin grupelor A, B.O., sistemului MN, sistemului LEWIS și, discutabil, în privința factorului Rh (D). Mai mult decât atât, s-a exprimat părerea că expertul poate stabili dacă spermatozoizii din urmele de la locul faptei aparțin persoanei suspecte, mai ales în urma studiului comparativ a celor două categorii de spermatozoizi (din urma de la locul faptei și din sperma prelevată de la suspect), după mărimea lor, forma capului, culoarea, construcția corpului și a cozii, precum și după unele deformări.

În privința posibilităților de valorificare a urmelor de această natură, menționăm că, din 1988, în Marea Britanie, a devenit oficială o nouă metodă de identificare a persoanelor, pe baza particularităților genetice din lichidele biologice ale organismului uman, cum ar fi sângele, sperma, saliva, transpirația. Această nouă metodă, denumită identificare genetică, este elaborată și aplicată în practica cercetării criminalistice de profesorul englez dr. Alee Jeffreys, șeful Laboratorului de genetică al Universității din Leicester. Ea se bazează pe existența în segmentele repetate ale acidului dezoxiribonucleic (ADN) din cromozomii umani a anumitor porțiuni, așa-zise„tăcute”, fiindcă nu poartă nici un mesaj genetic și nu participă la codificarea ce determină sinteza specifică organismului. Aceste grupe de segmente, denumite de A. Jeffreys „mini- sateliți”, dețin 90 la sută din spațiul cromozomial și ocupă de zeci de mii de ori poziții diferite, printr-o repartiție proprie fiecărei persoane. Deci, fiecare om este posesorul unui număr propriu de „minisateliți”, cu o dispunere și compoziție ce nu se repetă la alți indivizi umani.

4.1.1. Forme și prezentare

Forma și aspectul urmelor de spermă depinde de natura suportului, de modul în care lichidul seminal a venit în contact cu acesta, durata de timp scursă de la formare și până în momentul descoperirii lor, bolile de care suferă persoana în cauză… etc

În cazul obiectelor absorbante, de tipul țesăturilor din fibre naturale, “petele proaspete de spermă au culoare gri-deschisă, sunt lipicioase la pipăit, în timp ce în stare uscată au contur neregulat, margini bine delimitate și sunt aspre la pipăit”.

Pe obiectele neabsorbante, de exemplu țesăturile din fibre sintetice, suprafețele netede ale obiectelor din lemn, fier, sticlă, petele recente de spermă sunt vâscoase, lipicioase, de culoare gri deschis, uneori cu ușoare urme de sânge diluat, iar după uscare capătă aspectul de crustă solzoasă și lucioasă sau dâră strălucitoare, care cu timpul devin pulverulente.

Studierea petelor de spermă prezintă o importanță deosebită pentru cercetarea criminalistică întrucât servesc atât la clarificarea împrejurărilor săvârșirii faptei, că și la delimitarea cercurlui de suspecți și chiar identificarea persoanei pe baza amprentei genetice. Ele au început să fie valorificate în procesul indetificării criminalistice după anul 1925, când omul de știință japonez K. Yamaki a stabilit că “unele secreții ale coprului omenesc, precum sperma, secreția vagială, au aceleași proprietăți de grupă ca și sângele și ele corespund la om grupei spermei”.

4.1.2. Etapele cercetării urmelor de spermă

La fața locului, cercetarea se desfășoară cu respectarea anumitor reguli și într-o anumită ordine determinate de particularitățile locului faptei. Mai întâi se examinează corpul victimei, dacă aceasta se mai află în locul respective, medicul legist căutând urmele seminale pe coapse, fese, abdomen, sub sâni, subsuori, pe mâini, în orificiile naturale, pe perii pubieni etc., continundu-se apoi cu lenjeria de corp și îmbrăcămintea exterioară victimei. După aceea se trece la examinarea obiectelor suspecte a fi purtătoare de astfel de urme: lenjeria de pat, covoarele, dușumelele, chiuvetele, băile, prosoapele, batistele,etc.

Atunci când fapta a fost săvârșită în câmp deschis, urmele se caută pe pământ, iarbă, frunze și flori, sau pe alte obiecte aflate în apropierea locului faptei.

Căutarea acestor urme nu întâmpină, de regulă, greutăți întrucât cercetarea obiectelor se poate efectua cu ochiul liber la lumina naturală a zilei sau, în lipsa acesteia, cu ajutorul unei surse de lumină artificială cum ar fi lantern de buzunar sub unghiuri diferite de incidență a razelor de lumină.

În cazuri incerte se poate recurge la examinarea cu lumină ultravioletă punându-se în evidență fluorescent albăstruie a spermei vizibilă în întuneric. Însă această metodănu dă rezultate certe, ci are doar un caracter de orientare, întrucât această fluroescență se întâlnește și la alte pete de natură organică cum ar fi urină, mucus.

De multe ori prin spălarea suportului testul nu atinge scopul scontat de ștergere a urmelor, ci dimpotrivă, poate fixa sperma pe fibrele textile.

Urmele de spermă pe suport textil pot pune în evidență și cu ajutorul microscopului de baleiaj. Pentru orientarea rapidă se mai poate folosi sulfatul de alizarină în apa distilată, care în prezența spermei se va colora în verde.

Examinarea la fața locului trebuie completată obligatoru cu examenele de laborator deoarece și alte lichide biologicepot da pete asemănătoare.

Urmele de spermă descoperite la fața locului se fixează prin descriere în procesul-verbal de cercetare la fața locului, prin fotografiere. În procesul verbal se va consemna locul unde au fost găsite, caracteristicile obiectelor purtătoare, forma și aspectul urmelor, culoarea lor precum și alte urme ce se găsesc în imediata lor apropiere.

Vor fi descrise de asemenea și obiectele din apropiere, dacă au legătură cu săvâșirea faptei, sau regiunile anatomice în apropierea cărora au fost găsite. Deși fotografierea ca mijloc de fixare a urmelor de spermă nu se prea folosește, se pot totuși fotografia prin procedee obișnuite sau filtre separatoare de culoare, obiectele pe care se află urmele de spermă precum și detaliile acestora.

Urmele de spermă se ridică prin procedee diferite în funcție de starea în care se află și de natura suportului pe care au fost găsite.

Astfel, obiectele de dimensiuni mici purtătoare de asemenea urme se redică de la locul fapteidacă sunt comod transportabile și se asamblează cu grijă pentru a nu se degrada urmele sau a se pierde caracteristicile de identificare. De aceea, obiectele respective se vor ambala de așa manieră încât suprafața pe care se află urmele să nu vină în contact cu obiecte străine, cum ar fi pereții ambalajului.

Atunci când se ambalează lenjeria de pat sau îmbrăcămintea, se vor plia astfel incât să nu fie atinse deranjate urmele de spermă, iar dacă este posibil se va decupa doar porțiunea pe care se află pata, fără a se îndoi.

Urmele dispuse pe o suprafață tare (dușumea, parchet)nu se ridică niciodată, pentru a nu se distruge spermatozoizii care sunt cei mai valoroși pentru cercetarea criminalistică.

O altă metodă folosită pentru ridicarea urmelor de spermă în cazul obiectelor care prin natura lor nu pot fi ridicate este cea a “cercetării directe, care constă în aplicarea colorantului pe suport și apoi îmbibarea preparatului obținut pe o hârtie de filtru, care se examinează la microscop”.

De pe corpul victimei urmele se ridică cu hărtie de filtru atunci când sunt proaspete și prin umezire prealabilă cu apă distilată sau glicerină și transferare pe hărtie de filtru în cazul petelor uscate; hârtiile astfel îmbibate se introduce în eprubete sterilizate. Perii pubieni îmbibați cu spermă se taie și se introduc în borcane sterilizate.

4.1.3. Examinarea specifică a acestor urme

Căutarea urmelor seminale impune examinarea corpului victimei, o atenție specială fiind acordată orificiilor naturale (examinare realizată de către cadre medicale), precum și a lenjeriei de corp și de pat, a îmbrăcămintei, a altor obiecte.

Ridicarea urmelor seminale necesită, poate mai mult decât în cazul altor urme biologice, precauție deosebită pentru păstrarea intactă a petei și implicit a spermatozoizilor, principalul element asupra căruia se îndreaptă examinarea.

Interpretarea la fața locului a urmelor seminale oferă date referitoare nu numai la natura, mobilul și modul de săvârșire a faptei, ci și în legătură cu anumite deprinderi și aberații sexuale. Expertiza biocriminalistică a urmelor seminale este destinată stabilirii faptului dacă urma este întradevăr de spermă și dacă aceasta este de origine umană sau animală.

4.2. Urmele de salivă

Urmele de salivă se creează la locul faptei prin depunerea lichidului secretat de glandele salivare pe cele mai variate obiecte. Depunerea se produce fie prin contact nemijlocit al buzelor sau limbii cu obiectele respective, fie prin eliminarea salivei sub formă de spută. Cea mai mare parte din compoziția sputei este apa, în proporție de 99 la sută, substanțe organice în proporție de 0,3 la sută, iar restul de 0,7 la sută este format din elemente celulare degenerate provenite din glande, mucoasa bucală și limfonoduli, floră microbiană și substanțe anorganice.

Formele sub care se prezintă urmele de salivă depind de foarte mulți factori. Dintre aceștia pot fi amintiți: natura și forma suprafeței obiectului primitor; cantitatea de salivă și conținutul său; modul în care vine în contact cu obiectul în cauză; condițiile mediului înconjurător; timpul scurs din momentul creării lor și până când sunt descoperite. Pe obiectele cu suprafețe netede, saliva nu pătrunde în masa obiectului suport. Deci, cât timp este proaspătă, urma se prezintă ca o pată umedă, lucioasă, aproape incoloră. Pe măsura învechirii, se transformă într-o peliculă foarte fină, lucioasă. Pe obiectele absorbante, imediat după depunere, saliva pătrunde în masa acestora, umezindu-le ușor.

Aceste urme se pot crea pe orice obiecte și în procesul săvârșirii oricăror infracțiuni. Fiind însă de dimensiuni mici și aproape incolore sunt foarte greu de descoperit — pe unele obiecte aproape imposibil, cum ar fi iarba, nisipul, terenul noroios etc.

Căutarea urmelor de salivă se face pe obiectele care ar fi putut veni în contact nemijlocit cu gura omului, cum sunt resturile de alimente, paharele și sticlele din care s-a băut, mucurile de țigarete, batistele descoperite la locul faptei, instrumentele muzicale de suflat, corpul omului în unele situații etc. Apoi, urmele de salivă mai pot fi, poate chiar în cantitate mai mare, datorită proiectării sputei, pe dușumele, sol, covoare, chiuvete etc.

Fiind aproape incolore, căutarea acestor urme se face cu foarte multă atenție, cercetându-se fiecare obiect suspect în parte, sub diferite unghiuri de incidență a luminii de lanternă și cu ajutorul lupelor de mărit. Aici, încă mai mult decât la urmele de spermă, se recurge la utilizarea lămpii portative de ultraviolete, sub ale cărei raze urma de salivă are o fluorescență albăstruie.[13]

Fixarea și ridicarea urmelor de salivă, odată descoperite, nu prezintă o greutate deosebită. Fixarea se realizează prin descrierea obiectelor pe care se află, forma în care se prezintă, dacă sunt încă umede ori deja sub formă de peliculă, nepierzându-se din vedere precizarea naturii obiectului purtător, aspectul și culoarea sa, locul în care a fost descoperit. Când aceste urme s-au descoperit pe corpul victimelor, împreună cu mușcăturile, bineînțeles, se vor descrie și acestea.

Ridicarea urmelor de salivă, în mod obișnuit, cunoaște două procedee, în funcție de natura obiectelor primitoare. Când obiectele respective sunt ușor de ridicat și de transportat, cum sunt batistele, îmbrăcămintea omului, resturile de alimente, sticlele sau paharele din care s-a băut, se procedează la ridicarea obiectelor în cauză și ambalarea lor astfel ca urmele să nu se distrugă. În timpul ridicării și ambalării obiectelor purtătoare ale urmelor de salivă se va avea grijă ca zonele pe care se află petele respective să nu vină în contact cu ambalajul ori cu alte obiecte, care le-ar putea deteriora. Dacă, însă, urmele de salivă se află pe obiecte greu de transportat, cum sunt dușumelele, mozaicul de bucătărie, pe mobila sau pe corpul omului, ridicarea lor se face cu hârtie de filtru, cât timp sunt încă fluide. Cele deja uscate, sub formă de ușoară peliculă, întâi se umectează cu apă distilată și după aceea se tamponează tot cu hârtie de filtru, care se introduce în eprubete sterilizate.

Expertul, examinând urmele de salivă în condiții de laborator, stabilește dacă substanța cercetată este sau nu salivă, umană ori nu, statusul secretor ori nu al persoanei de la care provine urma de la locul faptei, precum și grupa sanguină.

Urmele de salivă se creează la locul faptei prin depunerea lichidului secretat de glandele salivare pe diferite obiecte aparținând victimei și servesc la stabilirea activității infractorului, agrupei sangvine sau profilului ADN.

4.2.1. Caractersticile si formele de prezentare a urmelor de salivă

Saliva este un compus lichid, vâscos și se formează prin contactul nemijlocit al buzelor, dinților sau limbi cu diverse obiecte printr-o salivație exagerată.

Formele sub care se prezintă urmele de salivă depind de mai mulți factori, cum ar fi: natura și suprafața obiectului primitor, cantitatea de salivă și conținutul său.

Pe suprafețele netede saliva nu pătrunde în masa obiectului respectiv și se prezintă ca o pată umedă, incoloră, atât timp cât este proaspătă. Pe măsură ce trece timpul se transformă într-o peliculă foarte fină, lucioasă, de culoare galben deschis.

4.2.2. Etapele și mijloacele tehnice de examinare

Căutarea la fața locului a urmelor de salivă se realizează de către organele de urmărire

penală.

Se vor cerceta obiectele care ar fi putut veni în contact cu gura omului, cum ar fi: resturi de alimente, pahare, sticle, tacâmuri, mucuri de țigară, batiste, instrumente muzicale de suflat, obiecte de cult religios.

Descoperirea acestor urme necesită o cercetare sistematică a întregului loc al faptei și nu trebuie omise anumite obiecte sau suporturi.

Având în vedere că urmele de salivă sunt aproape incolore și că pot fi confundate cu ușurință cu alte urme biologice, cercetarea la locul faptei se va realiza cu deosebită atenție, sub diferite unghiuri de incidență a luminii utilizându-se lămpi portative cu ultraviolete.

Fixarea urmelor de salivă descoperite se realizează prin descriere în procesul verbal și prin fotografiere.

În procesul verbal se consemnează natura obiectului purtător, aspectul, culoarea sa, locul în care a fost descoperit, iar cu privire la urmele propriu-zise se menționează aspectul lor, culoarea, conturul. De asemenea, în cazul în care aceste urme au fost descoperite pe corpul victimei, se vor descrie și eventualele mușcături în urma cărora s-au format petele de salivă.

„Fotografierea se realizează prin procedee obișnuite sau utilizându-se filtre separatoare de culori, în funcție de culoarea obiectelor pe care au fost descoperite.”

În vederea ridicării urmelor presupuse a fi de salivă, ca și în cazul altor urme biologice de natură umană, se utilizează procedeee diferite, în funcție de natura obiectelor purtătoare dar și în starea în care se află urmele.

În cazul unor obiecte comod transportabile se procedează la ridicarea lor prin examenul de laborator, ambalarea și transportul efectuându-se cu grijă pentru a se evita deteriorarea urmelor de salivă ca urmare a venirii în contact cu zonele pe care se află petele respective.

Dacă obiectele se află pe obiecte greu transportabile, cum ar fi dușumele, mozaic de bucătărie, mobilă, ori pe corpul persoanei se apelează la tehnici diferite în raport cu vechimea petei.

Urmele proaspete în stare lichidă se ridică cu ajutorul pipetei și se intorduc în eprubete închise și etichetate, iar pentru cel mai puțin conturate se folosește hârtia de filtru.

Petele deja uscate sub formă de peliculă, se umezesc în prealabil cu apă distilată, după care se tamponează cu hârtie de filtru care se introduce tot în eprubete sterilizate.

Interpretând urmele de salivă, organele de cercetare penală pot trage anumite „concluzii cu privire la modalitatea de formare a urmei, mediul profesional din care provine persoana, starea sa de sănătate, unele deprinderi sau vicii, numărul de perosane care au creat urmele, eventual timpul petrecut la locul săvârșiri faptei”.

4.2.3 Expertize ce se pot efectua

În vederea efectuării examenlor de laborator se vor recolta probe de comparație de la persoanele bănuite și anume: 5 ml sânge sau 3-5 picături de sânge, 203 ml de salivă care se introduc într-o eprubetă sau 2-3 mucuri de țigări fumate de persoana respectivă.

În urma expertizei biocriminalistice se poate concluziona asupra prezenței salivei în urmele existente pe obiectele prezentate, grupa sangvină căreia îi aparține persoana de la care provine, mecanismul de formare al urmei, iar prin examenul genetic se poate identifica ADN-ul persoanei care a lăsat acest gen de urme.

Examinarea urmelor presupuse a fi de salivă se face la microscop și cu mijloace chimice,prin care se identifică proteinele cu reactiv albastru cu cu care se formează colorație albastră.

În salivă se pot depista și unele caracteristici individuale, reflectate de compoziția celulară și de flora microbiană specifică zonei bucale, o serie de particularități fiind determinate și de mediul în care își desfășoară activitatea persoana respectivă.

4.3. Alte urme organice

Folosirea urmelor de buze în procesul identificării criminalistice a suscitat interes abia în ultimul deceniu și jumătate, perioadă în care s-a pus la punct și metodologia de examinare a acestor urme1. Urmele de buze sunt reproduceri ale reliefului și formelor exterioare ale buzelor, create pe diverse suprafețe, în procesul săvârșirii unei infracțiuni.

După mecanismul de formare, după plasticitatea materiei și după celelalte criterii cunoscute, urmele de buze se clasifică în aceleași grupe ca și alte urme: dinamice și statice, de adâncime și suprafață, vizibile și latente ș.a.m.d.

Urmele de buze se găsesc relativ rar la locul săvârșirii infracțiunii și de aceea aportul lor la identificarea faptelor penale și a infractorilor este procentual mai redus decât al altor urme.

Posibilitatea identificării își are justificarea în faptul că desenele coriale sunt apreciate ca unice la o persoană, fiind, prin urmare, individuale.

În același timp valoarea de identificare rezultă și din aceea că desenul lor este relativ stabil, adică se păstrează în aceeași formă o perioadă destul de îndelungată. Se poate arăta că această particularitate face posibilă o identificare a persoanei după luni sau chiar ani de zile.

Revelarea urmelor de buze se efectuează prin următoarele metode:

Pudrarea, care constă în pulverizarea, într-un strat extrem de fin, a pudrei relevante pe suprafața presupusă că păstrează urma de buză sau așternerea ei cu o pensulă fină, după ce, în prealabil, această a fost introdusă de câteva ori în recipientul cu praf relevant.

Afumarea (după aceleași procedee ca cele folosite la relevarea urmelor de mâini) se aplică mai ales la relevarea urmelor aflate pe obiecte din metal cromat sau nichelat.

Identificarea persoanei după desenele coriale ale buzelor are la bază următoarele caracteristici prezentate anterior:

♦ unicitatea (individualitatea) categoria desenelor coriale;

♦ stabilitatea în timp a caracteristicilor individuale ale desenelor coriale.

Specialiștii criminaliști din țara noastră au efectuat în anul 1977 un studiu pe amprentele labiale prelevate de la 397 de subiecți, dintre care: 105 femei, între 17 și 22 de ani; 263 bărbați, între 17 și 58 de ani și la copii, între 8 și 9 ani. Cu această ocazie s-au desprins următoarele concluzii2:

În toate cazurile analizate s-a constatat prezența într-o formă sau alta a liniilor coriale, care după relevare apar sub formă de plinuri și goluri:

♦ în distribuirea liniilor coriale pe suprafața bazei inferioare se remarcă,

♦ într-o anume pondere, gruparea lor spre centrul buzei;

♦ liniile coriale au căpătat forme diferite, cum ar fi: transversale,

♦ longitudinale și combinate, prezentând la rândul lor o serie de

♦ caracteristici individuale.

În efectuarea examinării urmelor de buze și a metodelor de comparație se folosesc următoarele

mijloace tehnice: lupa dactiloscopia cu picior, bulele binoculare de cap, lupe care permit mărirea la scară a imaginii, aparatul de proiecție Faurot (în cazul fragmentelor de buze sau a celor slab imprimate, executate și examinate la aceeași scară cu modelele de comparație), aparate de fotografiat și reprodus imagini foto, microscopul comparator (pentru situații de excepție, când urma și impresiunea buzei sunt la aceeași scara), epidiascoapele de diferite mărimi și modele etc.

Procedeele de lucru folosite în expertiza urmelor de buze sunt cele clasice și anume:

♦ confruntarea imaginilor urmei de buze și a modelului de executare la aceeași scară;

♦ suprapunerea imaginilor urmei și modelului de comparație (imaginea superioară trebuie să fie transparentă);

♦ stabilirea continuității liniare a pupilelor coriale reflectate în urmă comparativ cu cele ce rezultă din modelele de comparație3.

Etapele examinării:

a) Examinarea separată

În această etapă, expertul procedează la fixarea caracteristicilor generale și individuale prin:

fotografierea la scară, macro-fotografierea, microfotografierea zonele care conțin caracteristici individuale și executarea mulajelor, în cazul urmelor amprentelor de adâncime.

b) Examinarea comparativă

Expertul va porni de la un element de valoare, cu poziție stabilă, existent atât în urmă, cât și în

impresiunea buzei, apoi va trece la examinarea laterală, de o parte și de alta, ascendent și descendent, a celorlalte caracteristici individuale simetrice.

c) Demonstrația. Această se realizează prin:

Planșa de comparare, în care se introduc fotografiile urmei incriminate și ale celei create

experimental, indicându-se cu săgeți numeroase caracteristicile coincidente.

Prin examinarea urmelor de buze, expertul poate efectua expertiza antropometrică și cea a liniilor coriale. Răspunsurile ce pot fi date de expert vizează următoarele:

a) Când se prezintă numai urma

♦ numărul de persoane care au creat urmele;

♦ sexul și vârsta aproximativă ale persoanei care a creat urma;

♦ tipul antropologic al persoane care a creat urma;

♦ malformațiile congenitale sau dobândite, existente pe buze;

♦ mecanismul de formare a urmei de buze;

♦ urme materiale adiacente, care au înlesnit crearea urmei (îndeosebi urmele biologice și cele lăsate de ruj).

b) Când se prezintă urma și metodele de comparație

♦ dacă urma în litigiu a fost creată de buzele de la care s-au prelevat metodele de comparație;

♦ regiunea buzei care a creat urma.

Cercetarea și expertiza urmelor de dinți. Prin urme de dinți se înțeleg acele modificări aduse elementelor componente ale locului faptei ca rezultat al conflictului dinților cu ele în procesul săvârșirii infracțiunii sau în legătură cu această.

Prin exploatarea urmelor de dinți, în țara noastră s-au descoperit autorii unor fapte penale, din care unele deosebit de grave. Astfel, în perioada 1970-1971 în București, au fost comise mai multe omoruri și tentative de omor. Una dintre caracteristicile modului de operare al făptuitorului consta în aceea că mușca victimele. Expertizele efectuate asupra urmelor de dinți comparativ cu dantura unor suspecți au contribuit la descoperirea și dovedirea vinovăției răpitorului (cazul Rîmaru).

Urmele dinților se formează ca urmare a acțiunii persoanelor asupra obiectelor primitoare, acțiuni ce pot consta în:

♦ mușcarea din diferite produse alimentare;

♦ producerea de mușcături pe corpul victimei, ca rezultat al atacatorului, sau pe corpul acestuia, create de victimă în timpul luptei;

♦ stoarcerea mierii din fagurele de ceară cu ajutorul dinților;

♦ ruperea cu dinții a sigiliilor din plumb sau alt material maleabil etc.

Urmele de dinți se găsesc la fața locului atât în formă statică (caz în care în urmă sunt redate conturul, plasamentul, distanța și lățimea dinților cât și în formă dinamică (situație în care pe obiectul primitor apar urme create de neregularitățile fețelor ocluzionate ale dinților).

Urma de dinți este în măsură a da încă de la locul faptei unele informații cu privire la tipul

constituțional al celui ce a creat-o precum și vârsta acestuia. Se iau în considerare elementele de ordin anatomic care sunt deduse din interpretarea aspectului urmei dinților, cum ar fi: mărimea și modul de dispunere a lor; lățimea arcadei alveolare; prezența malformațiilor dentare și aspectul lor cu un correspondent în starea de sănătate a persoanei.

Starea obiectului primitor manifestată prin gradul de oxidare, topire, congelare, deshidratare etc., dă posibilitatea de a se face interpretări cu privire la timpul ce s-a scurs din momentul creării urmei până în cel al descoperirii.

Pentru urmele striații, modele tip pentru comparație vor fi obținute pe obiecte asemănătoare celor purtătoare ale urmelor descoperite la fața locului. Obținerea lor pe suporturi mai puțin dure îngreunează examinarea comparativă, prin aceea că pe asemenea suporturi se imprimă toate caracteristicile dinților din zona de contact.

Se va căuta pe cât posibil ca obiectul pe care se creează modelele tip de comparație să aibă poziția ce a avut-o obiectul purtător de urme. În cazul cadavrelor, modelele pentru comparație se iau de pe fețele anterioare ale dinților incisivi și canini prin mulaje (fig.nr.54). În acest scop, pastă folosită pentru forma negativă a mulajului se apasă în zona respectivă, iar la obținerea pozitivului se folosește ipsosul dentar. Mulajul sau fotografia acestuia pot fi întrebuințate și în activitatea de identificare.

Fundamentul științific al identificării persoanei după urmele de dinți create pe corpul omenesc este prezentat de capacitatea aparatului dentoalveolar de a însuma următoarele proprietăți: unicitatea, stabilirea relativă, individualitatea și reflectivitatea, ce se conjugă cu capacitatea țesuturilor de a acționadefensiv la agresiunea mecanică și biologică.

♦ Unicitatea se dovedește prin aceea că nu este posibil să existe o perfectă corespondență a tuturor caracteristicilor morfologice și morfopatologice cu sediul dento-alveolar la doi indivizi diferiți într-un același moment de referință.

♦ Stabilirea relativă constă în aceea că, pentru o anumită perioadă de timp, dinții prezintă aceleași caracteristici.

♦ Individualitatea constă în faptul că aparatul dento-alveolar se află într-o permanentă dinamică, impusă de însăși desfășurarea proceselor vitale, de interferență a factorilor de apăsare și de adaptare la noi condiții de funcționare etc.

♦ Reflectivitatea este proprietatea țesuturilor și substraturilor cu plasticitate minimă necesară de a primi și reține caracteristicile de ordin morfologic și morfopatologic ale dinților.

În procesul efectuării acestui gen de expertiză se pot folosi următoarele mijloace tehnice:

♦ aparate de examinare radiologică (mobile și portabile); stereomicroscopul;

♦ aparate de raze ultraviolete, infraroșii și aparate de fotografiat.

a) Examinarea separată

În această etapă se examinează și consemnează caracteristicile ce reflectă aspectul morfologic

macroscopic extern, urmând ca, după caz, să fie prelevate și piese pentru examinare histopatologica.

Expertul va proceda la o analiză a caracteristicilor proprii aparatului dentoalveolar al victimei, pentru a se stabili dacă nu există o auto-participare la crearea lor (simulare).

În cursul examinării separate a urmelor de dinți și a celor prelevate pentru comparație seutilizează, în funcție de particularitățile concret întâlnite, următoarele procedee și tehnici de lucru:

♦ măsurători metrice și unghiulare;

♦ examinarea morfologică macroscopică externă a suprafeței urmei;

♦ examinarea morfologică macroscopică a produselor biologice;

♦ studiul radiologic a substratului osos;

♦ studiul morfologic macroscopic intern și suprafața de secțiune;

♦ examinarea odontostomatologică a persoanei purtătoare de urme de dinți; prelevarea de piese histopatologice;

♦ prelevarea de produse biologice normale sau patologice; – examinări microbiologice, parazitologice, virusologice;

♦ ridicarea de mulaje;

♦ desenarea conturilor;

♦ fotografierea.

b) Examinarea comparativă

În această etapă sunt examinate comparativ următoarele caracteristici generale și individuale:

♦ conformația generală a urmelor;

♦ date de ordin metric și unghiular pentru fiecare urmă în parte;

♦ variabilitatea de profunzime în cadrul aceleiași grupe dentare;

♦ modul de dispunere a urmelor în raporturi reciproce;

♦ variabilitatea numerică de urme pentru același segment de cerc; – elementele ce redau structura aparatului dento-alveolar de urme;

♦ tipul de ocluzie dentară;

♦ aspectul profunzimii urmei;

♦ mărimea intervalului de suport rămas neatins;

♦ modificări de aspect ce pot fi puse pe seama existenței malformațiilor congenitale sau dobândite, a semnelor de port al protezei și a semnelor create de intervențiile medico-chirurgicale.

c) Demonstrația

În vederea demonstrării rezultatelor întreprinse de expert se pot folosi următoarele procedee:

♦ Procedeul tabelului sinoptic, în cuprinsul căruia se vor prezenta în mod comparative caracteristicile generale și individuale proprii urmelor de dinți și modelelor de comparație.

♦ Procedeul confruntării, ce se realizează prin punerea alăturată a urmelor de dinți și a modelelor de comparație, pe care marchează caracteristicile coincidente.

♦ Procedeul stabilirii continuității liniare, care constă în secționarea în aceleași puncte a urmelor de dinți a modelelor de comparație și lipirea lor în poziții inverse, pentru a se constata dacă caracteristicile își păstrează aspectul morfologic.

♦ Procedeul suprapunerii, care se realizează prin două tehnici, și anume: o osuprapunerea imaginii transparente a urmelor de dinți peste , o imaginea modelului de comparație; osuprapunerea mulajului danturii (pozitivul) peste urmele de dinți. Procedeul chinogramei, cu ajutorul căruia se ilustrează etapele mecanismului de creare a urmelor de dinți.

Cercetarea și expertiza urmelor de urechi. Urmele de urechi au făcut obiectul unor cercetări de specialitate, ajungându-se la concluzia că „toate părțile corpului uman pot lăsa urme, prin contact sau penetrație pe alte obiecte1. Prin aceste urme se poate ajunge în unele cazuri la identificarea persoanei care a lăsat urma, iar în anumite situații, în coroborare cu alte categorii de urme găsite la fața locului etc contribuie la stabilirea apartenenței de gen ori a altor date cu privire la făptuitor sau fapta penală. Interpretarea la fața locului a urmelor urechilor, oferă anumite date cu privire la: vârsta, înălțimea, sexul, numărul persoanelor, ori despre activitățile ce au avut loc în câmpul infracțional. Astfel existența mai multor urme de ureche, provenind de pe aceeași parte a câmpului, ajută la aflarea numărului persoanelor care le-au creat, iar distanța de la sol și până la locul unde a rămas urma, în raport cu condițiile concrete, poate servi uneori la stabilirea înălțimii făptuitorilor.

Încă de la începutul secolului al XX-lea, specialiștii au încercat să găsească metode adecvate de identificare a omului, folosind în primul rând rezultatele fructuoase obținute de Alfonso Bertillom prin măsurătorile antropometrice. Cercetătorul Fritz Hirschi consideră urechea ca unul din semnalmentele cele mai edificatoare în identificarea unei persoane2, dar o expertiză a urmelor lăsate de către ea nu s-a făcut decât după cel de-al doilea război mondial. Edmond Locard semnalează atât în anul 1931, cât și ulterior, efectuarea unor experimentări prin ridicarea cu ajutorul mulajului a unei urme de față umană rămasă pe nisip și alta pe zăpadă, folosite pentru identificarea cu ajutorul martorilor. Urechea face parte dintre semnalmentele anatomice ale omului care pre zintă caracter de imuabilitate și de diversitate, ceea ce constituie temeiul științific al identificării persoanelor după urmele pe care ea le lasă.

Caracteristici generale și individuale:

a) Caracteristici generale. Urmele lăsate de urechi fac parte din categoria urmelor formă, reflectând construcția anterioară a obiectului creator. Caracteristicile urechii sunt determinate de părțile constitutive ale pavilionului extern (helix, antehelix, tragus și antetragus, lob, precum cele două fosete).

b) Caracteristici individuale. Caracteristicile individuale ale urechii se referă la forma și dimensiunea fiecăreia dintre părțile componente ale pavilionului, din punct de vedere al lungimii, lățimii și distanței dintre ele, precum și a existenței unor semne particulare, cum ar fi: negi, lob găurit, lob tăiat etc.

Etapele cercetării:

a) Examinarea separată.În cadrul etapei examinării separate se studiază și se delimitează caracteristicile generale și cele individuale atât în urma creată de urechi, cât și în metodele prelevate de la persoanele suspecte. Expertul trebuie să aibă în vedere că, în raport cu natura obiectului primitor, nu întotdeauna caracteristicile sunt reflectate în totalitatea lor.

b) Examinarea comparativă În etapa examinării comparative se analizează coincidențele de mărime și plasament ale caracteristicilor reliefate în etapa precedentă, ținându-se seama de eventualele modificări ce puteau să apară în momentul creării urmei și cel al prelevării metodelor de comparație.

c) Demonstrația. Existența unor puncte caracteristice coincidente în urmă și în modelul de comparație se demonstrează cu ajutorul confruntării, juxtapunerii sau suprapunerii.

Prin examinarea urmelor lăsate de urechi, se pot efectua expertize antropometrice și raseologice. Răspunsurile ce pot fi date de expert se referă la următoarele:

a) Când se prezintă numai urmele

♦ numărul persoanelor care au creat urmele;

♦ sexul, vârsta și înălțimea aproximativă ale persoanei care a creat urma;

♦ malformațiile prezentate de ureche;

♦ mecanismul de formare a urmei și vechimea aproximativă.

b) Când se prezintă urmele și metodele de comparație:

♦ dacă urmele de ureche au fost ori nu create de persoane de la care

♦ s-au prelevat modele de comparație.

Cercetarea urmelor de picioare.

Urmele de picioare reproduc construcția exterioară a piciorului gol sau a încălțămintei purtate, ca urme de adâncime sau de suprafață, după natura obiectului în care s-a format urma, ca urme statice sau dinamice. Urmele formate în mers sau în fugă denaturează în parte caracteristicile de structură exterioară a piciorului dar în schimb oglindesc aspectul dinamic al mersului și uneori chiar mișcările corpului întreg.

Lungimea ceva mai mare a urmei lăsate de piciorul aflat în mers față de urma creată în poziție static se datorează în parte mecanismului mersului care determină ca diferitele părți ale piciorului să ia contact pe rând cu solul, iar cele două extreme să acționeze în sensuri contrare1.

Cu cât mersul va fi mai rapid cu atât vârful piciorului se va imprima mai intens „înspre înapoi“, datorită împingerii înainte a corpului.

Regiunea calcaneană se imprimă integral, având o formă circulară alungită. Regiunea tarsiană și o parte a celei metatarsiene se subțiază în dreptul boltii planetare. Caracteristic este faptul că, cu cât bolta planetară este mai înaltă, cu atât urma regiunii tarsiene este mai îngustă2.

Urmele de picioare, indiferent de forma în care s-au creat sunt fotografiate încă din primul moment al descoperirii lor. Acestea sunt fotografiate pentru a fixa imaginea încadrării lor în locul faptei în raport cu alte obiecte înconjurătoare și pentru a reproduce și fixa detaliile caracteristice de construcție, elementele de individualizare a acesteia, detalii caracteristice, precum și pentru a se evita pierderea în totalitate a urmei în eventualitatea distrugerii acesteia.

Urmele de adâncime se ridică prin mulaj dar numai după ce au fost fotografiate, având alăturat o unitate metrică de măsurare a acesteia (rigla gradată, metru de croitorie, ruletă etc.) deoarece mulajul, de obicei, strică urma… cele de suprafață se ridică cu ajutorul peliculei folio adezive, sau prin desen, iar urmele latente de picior desculț se evidențiază prin prăfuire, vaporizare cu vapori de iod sau cu reactivi chimici. Urmele picioarelor formate în zăpadă se ridică cu ajutorul unor polimeri

cum ar fi: cauciucul sintetic, sileastul, sulful topit etc. Când stratul de zăpadă este afânat, mulajul nu se poate face decât după întărirea pereților laterali și a fundului urmei cu un strat protector de șelac și talc. Mulajele urmează a fi încălzite încet la temperatura camerei, pentru ca resturile de zăpadă aflate în relieful urmei să se topească, fără ca prin topire să se distrugă microrelieful mulajului3.

Urmele descoperite la locul faptei și urmele create experimental cu piciorul gol sau de încălțămintea celor bănuiți, se supun unui examen comparativ pentru a se stabili dacă prezintă elemente de structură coincidente sau aparțin unor obiecte diferite. Modelele experimentale pentru urmele de suprafață se iau prin acoperirea piciorului gol, a ciorapului sau a încălțămintei cu tuș tipografic sau altă substanță corespunzătoare.

În examinarea comparativă a elementelor caracteristice oglindite în urmele descoperite la locul faptei, interesează următoarele caracteristici:

♦ La urma creată de piciorul gol se va acorda o deosebită atenție formei și mărimii exacte a

piciorului, formei mărimii și poziției fiecărui deget, structurii diferitelor regiuni ale tălpii4.

♦ Se va insista asupra desenului papilar plantar, a bătăturilor și a cicatricelor;

♦ La urma creată de încălțăminte pe lângă elementele care re-prezintă

♦ forma și mărimea acesteia interesează și natura încălțămintei cum ar fi: bocanci, cizme, pantofi, sandale, papuci precum și diferite caracteristici strict individuale provenite din fabricație sau uzură. La astfel de urme se insistă asupra formelor caracteristice ale uzurii tocului, a vârfului, a

marginii exterioare ale tălpii. De-a lungul urmei lăsate de talpa de încălțăminte se vor cerceta urmele cusăturii și locurile de întrerupere ale acesteia, urmele cuielor cu care este prinsă talpa sau

peticul, urmele țintelor căzute, forma și uzura celor existente. Se va examina oglindirea în urma blacheurilor din vârful tălpii și din extremitatea exterioară a tocului. Regula de bază a acestor analize comparative constă în faptul că întotdeauna se compară obiecte de aceiași natură, adică urme cu urme, mulaje cu mulaje, fotografii cu fotografii. Nerespectând această regulă riscăm să nu identificăm detaliile caracteristice care în aceste forme de prezentare nu sunt oglindite la fel5.

Cercetarea și interpretarea la fața locului a urmelor de mâini Considerații privind formarea urmelor de mâini. Operația complexă de descoperire, revelare, fixare și ridicare a urmelor de mâini de la fața locului se realizează încă de la începutul cercetării, în funcție de modul în care s-au format aceste urme.

Urma papilară, indiferent că este a degetelor, a palmei sau a întregii mâini, se formează prin contactul direct al acesteia, fie cu o suprafață, fie cu un obiect oarecare. În funcție de modul de formare, ele se pot prezenta astfel: Urme de mâini statice sau dinamice. Valoarea cea mai mare pentru identificarea persoanei o au, bineînțeles, urmele de mâini statice, întrucât reușesc să redea cu claritate desenul papilar și detaliile sale caracteristice. Urme de suprafață sau de adâncime, în funcție de plasticitatea suportului primitor de urmă.

De exemplu, urmele formate în chit moale, în ceară, în plastilină, în vopsea neuscată ș.a. se formează în adâncime, spre deosebire de urmele lăsate pe o suprafață dură, de genul sticlei, care sunt de suprafață. Urme de mâini vizibile sau latente, întâlnite de regulă, la urmele de suprafață formate prin stratificare.

Urmele de mâini latente, contrar apa¬rențelor, sunt în marea majoritate a cazurilor de o calitate mai bună decât urmele vizibile. Descoperirea urmelor de mâini. Descoperirea urmelor unei fapte ilicite presupune, în primul rând, o căutare sistematică a lor, în funcție de natura locului și de modul de săvârșire a faptei.

Din cauza diversității deosebite de situații, de împrejurări privind maniera de comitere a faptei, nu pot fi date rețete absolute de descoperire a urmelor. Stabilirea vechimii urmelor de mâini. Determinarea vechimii urmelor de mâini reprezintă o problemă importantă de care se ține seama atât în procesul descoperirii, cât și în cel al revelării urmelor crestelor papilare.

Sub raport tehnic criminalistic, determinarea vechimii urmelor nu presupune o operație distinctă, ci o folosire selectivă a unor procedee de revelare, pe mici porțiuni, care să ofere indicii asupra acestora. Procedee de revelare a urmelor de mâini latente. Descoperirea urmelor papilare, revelarea acestora, poate fi caracterizată drept unul dintre cele mai dinamice domenii ale tehnicii criminalistice, sub raportul perfecționării științifice.

Revelarea prin metode fizice. Revelarea prin metode fizice constă în pulverizarea de prafuri sau pudre cu granulație foarte fină – de aici și denumirea de prăfuire (pudrare), pe obiectul ori suprafețele purtătoare de urme. Substanțele sau amestecul de substanțe folosite în revelare, pe lângă finețea lor, trebuie să îndeplinească următoarele condiții: – să fie în contrast de culoare cu suportul pe care s-a format urma. – să prezinte o aderență selectivă, numai la materia din urmă.

Revelarea prin metode chimice. Metodele chimice de revelare a urmelor papilare latente se bazează pe reacția dintre anumite substanțe chimice și componentele transpirației (săruri, aminoacizi etc.). În funcție de particularitățile lor, aceste metode pot fi structurate astfel: – O metodă folosită curent în practică, constă în revelarea cu vapori de iod. – Revelarea cu reactivi chimici propriu-ziși, de genul ninhidrinei, nitratului de argint ș.a. Revelarea urmelor de mâini pe pielea umană. Revelarea urmelor de mâini pe pielea umană – de neconceput până acum câțiva ani – este în prezent posibilă, tot datorită unor reacții chimice, care dau cele mai bune rezultate.

Fixarea și ridicarea urmelor de mâini. A doua etapă a cercetării urmelor de mâini, după descoperirea și revelarea lor, ca, de altfel, a întregii categorii de urme descoperite la fața locului, este destinată fixării și ridicării lor. Sub raport procedural, principalul mijloc de fixare a urmelor îl reprezintă procesul-verbal. Sub raport tehnic criminalistic, fixarea presupune, în primul rând, fotografierea urmelor atât în cadrul ambianței generale a locului faptei, cât și în calitatea lor de obiecte principale, insistându-se asupra redării cu claritate a detaliilor caracteristice.

Ridicarea urmelor de mâini, alături de fotografiere, care rămâne principalul mijloc de ridicare, se poate realiza fie prin transferarea pe peliculă adezivă specială, fie prin efectuarea unui mulaj. Transportarea obiectelor purtătoare de urme impune respectarea unor cerințe de manipulare și ambalare vizând prevenirea distrugerii sau alterării urmelor. 26 Interpretarea la fața locului a urmelor de mâini. O operație importantă, efectuată de însuși organul judiciar, este interpretarea urmelor descoperite la fața locului. Interpretarea realizată și cu concursul specialistului criminalist, are drept scop obținerea unor informații preliminare asupra obiectului creator de urmă sau a persoanei infractorului, a activităților desfășurate de acesta, ca și a succesiunii operațiilor.

Expertiza criminalistică a urmelor de mâini Posibilități oferite de expertizele dactiloscopice. Expertiza dactiloscopică reprezintă etapa finală a activității de clarificare a aspectelor legate de formarea urmelor de mâini la fața locului, de obținere de informații privind persoana, precum și de stabilire a raportului dintre urmă și activitatea infracțională.

În prezent, posibilitățile științifice oferite de expertizele dactiloscopice în examinarea urmelor de mâini sunt multiple. Dacă expertului i se prezintă numai urma (eventual obiectul purtător de urmă) ridicată la fața locului, acesta are posibilitatea să stabilească, printre altele, de la ce mână provine (dreapta sau stânga), regiunea mâinii sau degetul care a format-o, care este vechimea urmei și dacă aceasta conține suficiente elemente de identificare etc.

În cazul în care expertului i se prezintă și impresiunile digitale luate persoanei suspecte, ori cele existente în cartoteca dactiloscopică, se poate stabili, pe baza punctelor coincidente, dacă urma și impresiunea sunt formate de același deget, deci de aceeași persoană. Așa cum am menționat anterior, aria posibilităților expertizei dactiloscopice s-a lărgit considerabil, conturându-se un domeniu relativ distinct: expertiza urmelor de mâini lăsate pe corpul uman. Amprentarea cadavrelor prezintă, în mod firesc, anumite particularități, din cauza proceselor specifice putrefacției, rigidității cadaverice, mumificării și des¬hidratării. Efectuarea examenului dactiloscopic comparativ. Examenul comparativ al urmelor și impresiunilor impune folosirea unei aparaturi diverse, de tipul lupei dactiloscopice, al lupei binoculare de cap, al aparatelor de proiecție de tip Faurot sau Zeiss. În prezent, pentru efectuarea examenelor dactiloscopice comparative se apelează la tehnica și sistemele AFRS (Automatic Fingerprint 27 Recognition System) sau AFIS (Automatic Fingerprint Identification System).

Cercetarea criminalistică a urmelor de picioare. Urmele de picioare reprezintă o altă categorie importantă de urme create inevitabil la locul faptei. Cu toate acestea, ele sunt descoperite sau folosite în cercetarea de identificare relativ mai rar, considerându-se că au mai puține posibilități de individualizare, din cauza numărului relativ redus de elemente caracteristice, cu excepția celor specifice crestelor papilare de pe talpa piciorului.

Clasificarea urmelor de picioare. Din categoria urmelor de picioare, în accepțiunea sa largă, fac parte urmele plantei piciorului (ale piciorului gol), urmele piciorului semiîncălțat sau urmele de ciorapi, precum și urmele de încălțăminte. Urmele plantei piciorului, respectiv formate de piciorul descălțat, sunt cele mai valoroase pentru individualizare, întrucât amprenta plantară (amprenta tălpii piciorului) pot servi la o identificare certă a individului, echivalentă cu identificarea bazată pe amprentele digitale. Urmele piciorului semi-încălțat sau ale ciorapilor reproduc forma generală a plantei piciorului, a regiunilor sale și a țesăturii.

Urmele de încălțăminte, dacă sunt formate în condiții corespunzătoare, pot reflecta elemente caracteristice utile identificării, deși prezintă elemente particulare mai puține. Formarea urmelor de picioare. Urmele de picioare se formează în condiții relativ apropiate urmelor de mâini, în sensul că pot fi întâlnite sub forma statică sau dinamică, de suprafață sau de adâncime, vizibile sau latente. De asemenea, ele se întâlnesc fie sub formă izolată, mai ales dacă ne raportăm la calitatea lor, fie sub forma unei cărări de urme.

Cercetarea criminalistică la fața locu lui a urmelor de picioare. Descoperirea urmelor de picioare. Datorită naturii lor – avem în vedere inevitabilitatea lor și locul în care se pot forma – urmele de 28 picioare se înscriu în categoria urmelor care se caută printre primele la fața locului. Descoperirea presupune, cu prioritate, cercetarea suprafețelor pe care este posibil să se calce (parchet, linoleum, covoare, sol ș.a.), cu atât mai mult cu cât pe suprafețele menționate pot fi descoperite și alte categorii de urme.

La căutarea urmelor de picioare nu trebuie neglijat faptul că această activitate poate fi asociată cu căutarea și prelucrarea urmelor de miros de către câinele de urmărire, urmele olfactive putând suplini lipsa elementelor de identificare din urmele propriuzise de picioare. Fixarea și ridicarea urmelor de picioare. În procesul-verbal de cercetare la fața locului se procedează la o descriere detaliată a numărului și tipurilor de urme de picioare descoperite, a formei și particularităților acestora, a naturii suportului în care s-au format, precum și a elementelor cărării de urme, dacă ele există.

Fotografierea urmelor de picioare, impune, pe de o parte, fixarea imaginii de ansamblu a grupului de urme, în scopul redării elementelor mersului persoanei, iar, pe de altă parte, fixarea imaginii urmei care conține cele mai multe și mai clare elemente de individualizare a obiectului creator. Ridicarea prin mulaj a urmei formate în adâncime este o etapă importantă a cercetării, care se desfășoară imediat după fotografierea și, eventual, după desenarea urmei pe o coală de calc, așezată pe o bucată de geam, deasupra urmei.

Particularități în cercetarea cărării de urme. Cărarea de urme constituie, de asemenea, obiectul unei cercetări atente la fața locului, datorită reflectării unor caracteristici individuale ale persoanei.

Principalele elemente ce caracterizează o cărare de urme sau mersul unei persoane sunt următoarele: – direcția de mișcare sau axa cărării de urme, este linia mediană ce trece prin intervalul cuprins între două șiruri de pași, indicând direcția de deplasare; – linia mersului, reprezentată de o linie frântă, constituită din segmentele care unesc între ele părțile din spate ale fiecărei urme, respectiv călcâiul, lungimea pasului, determinată de distanța dintre două urme consecu¬tive, măsurată la partea din spate sau din față a lor; – lățimea pasului, reprezentând distanța cuprinsă între partea exterioară ori interi-oară a urmelor piciorului stâng și drept, de regulă luându-se în calcul extremita¬tea interioară a călcâiului; – unghiul de mers măsurat între axa cărării de urme și axa longitudinală a tălpii .

Interpretarea la fața locului. Interpretarea urmelor de picioare privește atât urmele luate izolat, cât și întreaga cărare de urme. Astfel, din interpretarea unor urme izolate, pot fi desprinse date privind numărul persoanelor.

Expertiza criminalistică a urmelor de picioare Problemele principale pe care le poate rezolva expertiza criminalistică a urmelor de picioare, indiferent dacă este vorba de urma piciorului gol ori de cea a încălțămintei, sunt în funcție de faptul dacă expertului i se trimite spre examinare numai urma (în sensul mulajului, fotogramei sau desenului) ridicată de la fața locului, sau și urma și modelele tip de comparație (printre care incluzând și încălțămintea ridicată de la persoanele suspecte). Astfel: Dacă expertului i se trimite numai urma, acesta poate să soluționeze următoarele probleme: determinarea sexului, vârstei, taliei și greutății aproxi¬mative a persoanei, particularitățile anatomo-patologice, mecanismul de formare și vechimea urmei, alte date rezultate din interpretarea elementelor cărării de urme. În ipoteza în care expertului i se pun la dispoziție modele de comparație, respectiv impresiunea plantei piciorului sau încălțămintea suspectă, se poate ajunge la identificarea persoanei sau obiectului creator de urmă.

Alături de urmele biologice de natură umană descoperite frecvent în cazul săvârșirii unei infracțiuni cum ar fi sânge, spermă, salivă sau fire de păr, la fața locului pot fi întâlnite și alte urme din aceeași categorie: urmele de urină, de transpirație, de materii fecale, secreții nazale, lichid amniotic.

În principiu, regulile după care se desfășoară activitatea de descoperire, fixare și ridicare a urmelor biologice sunt similare cu cele utilizate și în cazul celorlalte urme de natură umană deja abordate.

Urmele de urină, de obicei, se creează la locul faptei în cantitate destul de mare și obiectele pe care se află, cu rare excepții, în zonele îmbibate cu urină au o culoare ușor gălbuie, uneori chiar de un galben pronunțat. În cantitate mai mică, ele pot fi descoperite pe lenjeria de corp, de pat, iar în cantitate mai mare, pe solul ori pe zăpada din perimetrul locului faptei sau chiar pe drumul parcurs de infractor înainte ori după săvârșirea infracțiunii.

Descoperirea urmelor de urină nu prezintă greutate deosebită. Obiectele îmbibate cu urină, fiind ușor colorate în galben, mai rar spre brun, se observă cu ușurință.

Odată descoperite, urmele de urină se fixează prin descriere și fotografiere. În procesul descrierii se arată pe ce fel de obiecte se află, cum se prezintă, ce culoare au, urmele sau obiectele mai însemnate din imediata lor apropiere. După descriere, aceste urme se pot fixa și prin fotografiere. Pe unele obiecte ele simt bine, clar redate în imaginea fotografică, chiar pe material fotosensibil alb-negru. Primele fotografii ce se fac acestor urme sunt cele ale obiectelor principale, astfel ca în imagine să fie fixată poziția obiectului purtător de urme în raport cu alte obiecte din imediata lui apropiere. Fotografiile de detaliu vor reda forma urmei, dimensiunile ei, când, bineînțeles, există suficient contrast între urmă și obiectul purtător. De exemplu, urmele de urină de pe zăpadă se reproduc foarte clar chiar pe material fotosensibil alb-negru, în schimb urmele de urină îmbibate în țesături de culoare închisă, datorită lipsei de contrast între obiect și culoarea urinei, nu se evidențiază în imagini fotografice alb-negru.

Obiectele purtătoare ale urmelor de urină se ridică și se ambalează astfel ca ele să nu vină în contact cu substanțe străine. Când sunt îmbibate în sol ori în zăpadă, se ridică o cantitate potrivită din acestea și se ambalează în borcane curate. Când urina se găsește sub formă de bălți, ridicarea se realizează prin procedeul aplicat la ridicarea urmelor de sânge în stare fluidă și, în cantitate mai mare, cu pompa de cauciuc sau cu pipeta, introducându-se în sticle curate, cu mențiunile de rigoare.

Prin examenul de laborator, expertul poate stabili dacă suntem în prezența urmelor de urină sau de altă natură, starea de graviditate, situațiile de nașteri ori de avort, precum și prezența alcoolului în sânge, grupa sanguină a persoanei în cauză.

Urmele de urină se pot găsi la locul faptei pe lenjeria de pat și de corp, pe alte obiecte de îmbrăcăminte, iar într-o cantitate mai mare pe solul sau zăpada din perimetrul unde s-a săvârșit infracțiunea sau uneori pe drumul parcurs de făptuitor anterior sau ulterior comiterii faptei.

Descoperirea urmelor de urină nu prezintă dificultăți, ele fiind ușor de observat cu ochiul liber, datorită culorii și mirosului specific.

Fixarea urmelor descoperite se realizează prin procedeele obișnuite: descrierea în procesul verbal și fotografierea.

Obiectele purtătoare au pete bine conturate putând fi surprinse chiar pe material fotosensibil alb-negru.

În vederea analizării de laborator a urmelor descopeite, se ridică obiectul purtător atunci când este de mici dimensiuni, ambalarea facându-se cu grijă pentru a se evita deteriorarea urmelor, iar in cazul formării pe sol sau pe zăpadă se ridică o cantitate potrivită din acestea, ambalându-se în borcane curate.

Dacă la fața locului se găsește urină în cantități mari sub forma bălților se folosește pompa de cauciuc sau pipeta.

Prin examenul de laborator, expertul poate stabili în primul rând dacă pata descoperită este de urină sau de altă natură, grupa sangvină a persoanei de la care provine, prezența alcoolului în sânge. Dacă urina provine de la o femeie, analiza de laborator poate stabili starea de graviditate sau o eventuală naștere recentă sau un avort.

Urmele de vomă se formează prin expulzarea pe cale bucală a conținutului stomacal, datorită contracției spasmice a diafragmei și a mușchilor abdominali.

Voma se prezintă în general sub forma unei mase vâscoase, foarte des mutlicoloră, cu un miros caracteristic.

Fixarea acestor urme se face prin descriere și fotografiere, în procesul verbal descriindu-se obiectele purtătoare de asemenea urme, alte obiecte sau urme aflate în aproiere, aspectul general și vechimea urmelor.

Prin fotografiere se poate surprinde obiectul pe care se află urma și urmele din imediata apropiere, și fotografierea în detaliu a urmelor respective separată de restul obiectelor astfel încât imaginea să releve forma, dimensiunile urmei, precum și anumite particularități.

Ridicarea urmelor de vomă se face prin prelevarea unei cantități suficiente de substanță din masa urmei care este introdusă în borcane curate.

În urma examenului de laborator, expertul poate stabili natura alimentelor ingerate în ultimele ore, precum și grupa sangvină a persoanei respective chiar dacă a trecut mult timp.

Urmele de vomă se creează prin expulzarea pe cale bucală a conținutului stomacal, datorită contracției spastice a diafragmei și a mușchilor abdominali. Ele se compun, în esență, din alimentele ingerate de persoana în cauză și încă nedigerate. În general, se prezintă sub forma unei mase vâscoase, foarte des multicoloră, cu un miros caracteristic alimentelor intrate în fermentație.

Fixarea acestor urme se face prin descriere și fotografiere. La descriere se arată pe ce anume obiecte au fost descoperite, ce fel de obiecte sau urme se află în imediata lor apropiere, vechimea lor, culoarea, dacă sunt în cantitate mare sau mică. Dacă se află în mai multe zone ori obiecte, pentru fiecare se menționează culoarea, aspectul general al fiecărei urme în parte.

Fotografierea acestor urme, în mod obișnuit, cuprinde două faze. În prima fază, se realizează fotografia obiectelor principale, când urmele se fotografiază astfel ca alături de ele să fie reproduse și obiectele sau urmele din imediata lor apropiere. De asemenea, trebuie să fie bine redat în imagine obiectul pe care se află urma de vomă. Pentru realizarea fotografiei de detaliu, urma va fi fixată separat de restul obiectelor, astfel încât să se poată cunoaște după imagine forma, dimensiunile urmei respective, precum și anumite particularități. Este potrivit ca fotografiile de detaliu să se realizeze prin metoda fotografierii la scară.

Ridicarea urmelor de vomă se face prin introducerea din masa urmei în borcane curate a cantității necesare de substanță. Când la locul faptei sunt urme de vomă în mai multe locuri și cu aspecte, în general, diferite, se vor ridica probe de laborator din fiecare urmă în parte, ambalându-se în borcane separate.

Expertul, prin examenul vomei, stabilește natura alimentelor ingerate în ultimele ore, precum și grupa sanguină a persoanei de la care provin urmele, chiar și după trecerea unei perioade mai lungi de timp.

Urmele de excremente, uneori, sunt lăsate de infractori la locul faptei din cele mai variate motive. La unii infractori, datorită emoțiilor deosebite trăite în clipele activităților infracționale, se produc contracții spastice care comprimă tubul digestiv, grăbind astfel defecația. Alții, însă, își lasă la locul faptei produsele fecale din convingerea superstițioasă că nu vor fi prinși. Alteori, se întâmplă ca infractorii să-și lase excrementele din răzbunare ori dispreț.

Fixarea și ridicarea acestor urme se face prin procedeele aplicate la urmele de vomă.

Prin examenele de expertiză a urmelor de excremente, se stabilesc ce fel de alimente au fost ingerate, anumite boli de care suferă persoana în cauză, prezența unor microorganisme sau viermi intestinali, precum și grupa sa de sânge.

Urmele de transpirație

Transpirația reprezintă o secreție a glandelor sudoripare, eliminată prin porii pielii și care conține substanțe organice și anorganice rezultate din metabolosmul organismului.

Cu ocazia săvârșirii unei infracțiuni se pot forma pete de transpirație pe diferite obiecte de la fața locului ca urmare fie a ștergerii firești a mâinilor, frunții, obrajilor, gâtului sau a altor părți ale corpului cu batiste, prosoape, cearșafuri, fie a căderii picăturilor de transpirație direct pe diverse obiecte.

Căutarea urmelor de transpirație la fața locului se face cu mare atenție, utilizându-se mijloacele folosite și la urmele de salivă și de spermă, însă descoperirea lor este mai dificilă pentru că sunt incolore.

Obiectele suspectate a fi contaminate cu transpirație se ridică în vederea analizării mai profunde în laborator.

Descoperirea urmelor de transpirație este urmată de fixarea acestora prin descriere în procesul verbal de cercetare la fața locului, în care se menționează obiectele pe care au fost descoperite în procesul verbal de cercetare la fața locului, în care se menționează obiectele pe care au fost descoperite, sub ce formă se află, eventualele urme aflate în apropiere și prin fotografierea lor realizată în cele două faze: fotografierea obiectelor principale și a fiecărui detaliu suport.

Ridicarea, ambalarea și transportul urmelor descoperite se realizează după aceleași reguli folosite și la celelalte urme biologice, acordându-se aceeași atenție deosebită pentru a se evita deterioarea urmelor.

Analizate în condiții de laborator, urmele de transpirație oferă informații în legătură cu grupa sangvină a persoanei de la care provin iar uneori chiar date cu privire la profesia sau mediul de muncă al persoanei în cauză.

CONCLUZII

Realizând această lucrare am avut prilejul să studiez în corelație diferite instituții ale dreptului cum ar fi: dreptul penal, procesul penal, să înțeleg demersul logico-juridic cu Criminalistica.

Am înțeles că buna cunoaștere a cercetării urmelor biologice este deosebit de importantă pentru toți specialiștii și că prin mijloacele sale specifice, tehnice si tactice, cercetarea urmelor biologice asigură descoperirea autorului faptei penale și permite administrarea probatorului necesar stabilirii adevărului, în cauză, asigurând astfel în mod direct concordanța dintre starea de fapt stabilită de organul judiciar și realitatea obiectivă privind fapta și autorul.

Aflarea adevărului este deci consecința unei activități complexe de investigare a faptelor și împrejurărilor concrete, obiective privind o anumită cauză. Prin conținutul științific, urmele biologice, cercetarea lor, pun la dispoziția justiției date cu un conținut științific cu grad înalt de precizie în determinare. Deși importanța și utilitatea criminalisticii în bagajul de cunoștințe al oricărui jurist este absolut evidentă, constatăm în ultimul timp o trecere a criminalisticii în planul secund ca importanță printre materiile studiate în facultatea de drept. Pe de altă parte, chiar studiul este destul de sumar, formal, criminalistica rămânând în aparență o activitate oarecum învăluită în mister, o “supraspecialitate”, un domeniu prohibit pentru unii sau “neinteresant” în sensul nelucrativ pentru alții. Este necesar de asemenea ca abordarea acestor probleme să se facă ținându-se seama de realitățile vieții judiciare, de practica și experiența acumulată în sistemele de drept ale Statelor Uniunii Europene.

BIBLIOGRAFIE

Atasiei Daniel, Criminalistica, Suport de curs, 2009.

Cătuna, Nelu, Criminalistica, Ed. C.H.Beck, București, 2008.

Cârjan, Mihai Chiper, Criminalistica, Tradiție si modernism, Ed.Curtea Veche, București, 2009.

Ciopraga A, Criminalitatea. Elemete de tactica, Ed. Univ. Al. I. Cuza Iași, 1986.

Ciopraga, Aurel, Iacobuță loan, Criminalistica, Editura Junimea,.Iași, 2001.

Ionescu Lucian, Criminalistica, Univ. Creștina "Dimitrie Cantemir", 2007.

Ionescu, Florin, Criminalistica, Ed. Universitara, București, 2008.

Lăpăduși V., Popa Gh.-Investigarea criminalistică a locului faptei, București , Ed. Luceafărul,2005.

Mihuț Elena Ana, Criminalistica. Tehnica si tactica criminalistica, Ed. Univ din Oradea,

2006.

Mircea, Ion, Criminalistica, Editura Chemarea, Iași, 1992.

Mircea, Ion, Criminalistica, Editura Lumina Lex, București, 1998.

Pășescu, Ghe., Constantin, Ion, Secretele amprentelor papilare,Editura Național, București, 1996.

Revista de criminologie și criminalistică, Editura Universul Juridic, 2000.

Revista română de criminalistică, Editura Universul Juridic,2002.

Romică Potorac, Magdalena Potorac, Genetică Judiciară, 2005, Ed. Etea.

Stancu E. – Tratat de criminalistică, ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2004.

Stancu, Emilian, Tactica și metodologia criminalistică, vol. II,Editura Actami, București, 1995.

Stancu, Emilian, Tratat de Criminalistică, Ed.Universul Juridic.București, 2007.

Zamfirescu Neculai Spirea, Logica cercetării criminale, Ed Printeuro, 2002.

P. Ștefănescu, In slujba vieții și adevărului, vol. II, Editura Medicală, București, 1984, pag. 101-119.

Gh. Asanache, M. Dragomir, în colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. II, I.G.M., București, 1976, pag. 207-208.

P.F. Ceccaldi, La Criminalistique, Presses Universitaires de France, Paris, 1962, pag. 50.

 Gh. Scripcaru, M. Terbancea, Patologia medicală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978, pag. 253.

A. Svensson, O. Wendel, Raskrîtie prestuplenii, Izd. Inostrannoi literaturi, Moskva, 1957, pag. 138.

M. Terbancea, L. Vasiliu, K. Crainic, M. Boia, Limitele și posibilitățile examenelor serologice în infracțiunile privind viața sexuală, în „Școala românească de criminalistică”, I.G.M., București, 1975, pag. 170.

V. Molnar, în colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. II, București, 1978, pag. 258.

E. Stancu, Criminalistica, vol. I, Universitatea București, 1981, pag. 186.

BIBLIOGRAFIE

Atasiei Daniel, Criminalistica, Suport de curs, 2009.

Cătuna, Nelu, Criminalistica, Ed. C.H.Beck, București, 2008.

Cârjan, Mihai Chiper, Criminalistica, Tradiție si modernism, Ed.Curtea Veche, București, 2009.

Ciopraga A, Criminalitatea. Elemete de tactica, Ed. Univ. Al. I. Cuza Iași, 1986.

Ciopraga, Aurel, Iacobuță loan, Criminalistica, Editura Junimea,.Iași, 2001.

Ionescu Lucian, Criminalistica, Univ. Creștina "Dimitrie Cantemir", 2007.

Ionescu, Florin, Criminalistica, Ed. Universitara, București, 2008.

Lăpăduși V., Popa Gh.-Investigarea criminalistică a locului faptei, București , Ed. Luceafărul,2005.

Mihuț Elena Ana, Criminalistica. Tehnica si tactica criminalistica, Ed. Univ din Oradea,

2006.

Mircea, Ion, Criminalistica, Editura Chemarea, Iași, 1992.

Mircea, Ion, Criminalistica, Editura Lumina Lex, București, 1998.

Pășescu, Ghe., Constantin, Ion, Secretele amprentelor papilare,Editura Național, București, 1996.

Revista de criminologie și criminalistică, Editura Universul Juridic, 2000.

Revista română de criminalistică, Editura Universul Juridic,2002.

Romică Potorac, Magdalena Potorac, Genetică Judiciară, 2005, Ed. Etea.

Stancu E. – Tratat de criminalistică, ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2004.

Stancu, Emilian, Tactica și metodologia criminalistică, vol. II,Editura Actami, București, 1995.

Stancu, Emilian, Tratat de Criminalistică, Ed.Universul Juridic.București, 2007.

Zamfirescu Neculai Spirea, Logica cercetării criminale, Ed Printeuro, 2002.

P. Ștefănescu, In slujba vieții și adevărului, vol. II, Editura Medicală, București, 1984, pag. 101-119.

Gh. Asanache, M. Dragomir, în colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. II, I.G.M., București, 1976, pag. 207-208.

P.F. Ceccaldi, La Criminalistique, Presses Universitaires de France, Paris, 1962, pag. 50.

 Gh. Scripcaru, M. Terbancea, Patologia medicală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978, pag. 253.

A. Svensson, O. Wendel, Raskrîtie prestuplenii, Izd. Inostrannoi literaturi, Moskva, 1957, pag. 138.

M. Terbancea, L. Vasiliu, K. Crainic, M. Boia, Limitele și posibilitățile examenelor serologice în infracțiunile privind viața sexuală, în „Școala românească de criminalistică”, I.G.M., București, 1975, pag. 170.

V. Molnar, în colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. II, București, 1978, pag. 258.

E. Stancu, Criminalistica, vol. I, Universitatea București, 1981, pag.