Cercetarea Stării Psihice A Adolescenților Supuși Violenței Fizice
TEZĂ DE AN
CERCETAREA STĂRII PSIHICE A ADOLESCENȚILOR SUPUȘI VIOLENȚEI FIZICE
Autorul:
___________Rozmerița Nadea
Conducător științific:
_____________________
Chișinău 2015
CUPRINS
INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………3
I. FAMILIA – SURSĂ DE AGRESIVITATE ȘI VIOLENȚĂ……………………….6
Delimitări conceptuale………………………………………………………………………..6
1.2. Violența domestică………………………………………………………………………………8
1.3. Familia – mediu conflictual………………………………………………………………….14
II. INTITUȚIILE DE ÎNVĂȚĂMÎNT – SURSĂ DE AGRESIVITATE
ȘI VIOLENȚĂ…………………………………………………………………………………………..16
2.1. Școala ca sursă a violenței…………………………………………………………………….16
2.2. Agresivitatea –factorul violenței la adolescenți………………………………………22
III. CONSECINȚELE ABUZULUI FIZIC ASUPRA ADOLESCENȚILOR..27
3.1. Efectele violenței fizice …………………………………………………………………………27
3.2.Impactul abuzului fizic………………………………………………………………………..29
3.3. Investigații……………………………………………………………………………………………34
CONCLUZII……………………………………………………………………………………………….42
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………49
ANEXE……………………………………………………………………………………………………….51
INTRODUCERE
În contextul creșterii violenței sub toate aspectele și mai ales al violenței asupra copiilor, consider necesar elaborarea unui demers științific pentru înțelegerea fenomenului de violență fizică și impactul acesteia asupra dezvoltării armonioase a copiilor. Tuturor copiilor trebuie să li se asigure satisfacerea nevoilor de bază, prin respectarea drepturilor de dezvoltare, nu numai pentru supraviețuire și protectie, ci și pentru a-și dezvolta personalitatea, talentele, abilitățile mentale și fizice. Ei au nevoie de tot ceea ce îi poate ajuta să crească și să se dezvolte. În viziunea Uniunii Europene, punctul de vedere asupra principalelor drepturi civile ale copilului pleacă de la ideea că aceste drepturi sunt o instituție complexă, care îmbină elemente legislative realizate în dreptul internațional și în dreptul intern. Copilul are dreptul să fie informat asupra drepturilor sale precum și asupra modalităților de exercitare a acestora. Reperul fundamental al tuturor instrumentelor, al celorlalte documente pertinente precum si al oricăror reglementări interne dintr-un stat de drept european îl reprezintă interesul major al copilului. Toate normele care privesc condiția copilului (juridic vorbind a minorului) trebuie interpretate în interesul acestuia. Aceasta presupune două premise. Prima este vulnerabilitatea copilului, generată de imaturitatea fizică și intelectuală, care reclamă sprijin special de care el are nevoie pentru a se bucura de drepturile acordate prin lege. A doua constă în caracterul deplin al drepturilor copiilor – orice știrbire fiind exclusă – și în egalitatea completă a acestora, între ei sau în raporturile cu majorii .
Intr-o societate în care majoritatea oamenilor nu-și urmaresc decît propriile interese și căștiguri, într-o societate în care violența de orice tip este considerată ca ceva normal și chiar necesar, într-o societate în care aderarea la "principiile" democratiei occidentale devansează respectarea individului ca entitate umană, copilul nu-și gasește locul ce ar trebui sa-l ocupe, atât în "familie, cît și în societate.
Copilul trebuie respectat ca o persoană distinctă. Copiii trebuie recunoscuți ca cetățeni, la fel ca adulții. Ei au drepturi fundamentale, atât ca ființe omenești, cât și ca cetățeni ai unui stat: dreptul la o viață particulară, dreptul la intimitate, dreptul la o dezvoltare normală. Pe langă acestea, copiii au nevoi speciale și au dreptul ca acestea să fie îndeplinite (dreptul copilului la protecție, libertate).
Creșterea violenței îndreptată asupra copilului constituie una din problemele sociale cele mai dramatice cu care se confruntă societățile contemporane. Deși este dificil de estimat numărul copiilor care sunt maltratați chiar de către parinții lor, datorită rezervelor firești ale acestora din urmă de a raspunde la întrebările anchetelor, diferitele studii întreprinse și statistici publicate, arată că acest numar este
în creștere.
În Republica Moldova a fost acordată mai puțină atenție asupra acestui fenomen, larg constientizat în țările cu tradiție în domeniul protecției copilului.
Sub presiunea organismelor și instrumentelor juridice internaționale, la nivel național au început a fi elaborate și implementate politici publice de profil, raliate ca standardele comunitare. In consecintă, însă, există reglementări legislative care prevăd asigurarea protecției și bunăstării copilului, dar specialiști care să le pună în practică, nu prea există.
Abuzul și maltratarea în contextul socio-economic actual se caracterizează prin:
– nerespectarea drepturilor copilului;
– nerecunoasterea instituțiilor de protecție a copilului de către copil și familie;
– existența unor tabu-uri, secrete și false pudori (în special în privința abuzului sexual);
– saracia accentuată a multor familii;
– copiii sunt grupul cel mai expus sărăciei;
– situația precară locativă a multor familii din țară;
-interactiunea inadecvată dintre părinți și copii;
– persistența mentalităților și practicilor puritive, atat în familie, cît și în mediul social;
– numarul redus de consilieri (psihologi și asistenți sociali) în școli.
În prezenta lucrare mi-am propus să răspund unor întrebări referitoare la acest fenomen: "In ce fel sunt maltratați copiii?"; "cine sunt cei care abuzează și neglijează copilul?"; "ce fel de comportamente le vom defini ca abuzive?"; "care sunt consecințele acestor tratamente asupra dezvoltării copilului care va deveni adult și părinte la randul lui?"; "ce face statul pentru a stopa acest fenomen?".
Astfel, studiul de fată își propune, într-o primă fază, să contribuie la o mai bună cunoaștere a fenomenului abuzului și neglijării copilului în familie: cauze și factori de risc, formele de abuz și neglijare, consecințe, măsuri legislative în acest domeniu.
Un alt obiectiv îl reprezintă studierea fenomenului în contextul țării noastre.
In acest sens, am încercat identificarea factorilor de risc în expunerea minorilor la abuz și neglijare în familie, formele cele mai răspandite ale acestui fenomen, distribuția socio-demografică a copiilor-victime, precum și consecințele maltratării în dezvoltarea fizică și psihică a copilului.
O societate sănătoasă nu poate să existe decît dacă ea are o bază sănatoasă. Iar aceasta nu poate fi decât familia, în general, și copilul, în particular. Astfel spus, construcția unei societăți armonioase trebuie să se fundamenteze pe protecția și bunăstarea copilului. Copiii de azi sunt părinții de mîine. Un copil abuzat și neglijat va ap1ica probabil un tratament asemănător copiilor lui, generându-se astfel un cerc vicios, din care cu greu se va mai putea ieși.
În preambulul la Recomandarea nr. R (97) a Comitetului de Miniștrii al Consiliului Europei cu privire la reprezentarea violenței în mijloacele electronice de comunicare în masă, se amintește că violența sub diversele ei forme face parte din realitatea cotidiană și că publicul are dreptul să fie informat cu privire la aceasta și să-și formeze astfel propria sa opinie. Recomandarea Consiliului Europei stabilește că accentul trebuie pus pe responsabilitatea primară a profesioniștilor din mijloacele de comunicare în masă și pe importanța educației publicului. Același document vorbește și despre prejudiciile care pot fi aduse evoluției fizice, psihice și morale a publicului, în special a tinerilor, cum ar fi creșterea insensibilității la suferință, a sentimentului de insecuritate și neîncredere. Convenția cu privire la Drepturile Copilului este tratatul în domeniul drepturilor omului cu cea mai largă ratificare din istorie. Aceasta conține, în coroborare cu cele două protocoale – 14 opționale ale sale, un set complet de standarde juridice internaționale obligatorii în domeniul promovării și protecției drepturilor copiilor. Alături de alte standarde internaționale și regionale în domeniul drepturilor copilului, inclusiv cele adoptate de Consiliul Europei, aceste instrumente asigură o bază solidă exercitării drepturilor omului de către toți copiii fără niciun fel de discriminare, constituind în același timp o referință în promovarea și monitorizarea progreselor în concretizarea drepturilor copilului. Pentru a consolida drepturile copilului, Uniunea Europeană s-a angajat, de mulți ani, în acțiuni multidimensionale ce cuprind, în special, următoarele elemente: • punerea în aplicare a Orientărilor Consiliului UE din 2003 privind copiii și conflictele armate; • discutarea drepturilor copilului în relația cu țările terțe, în special în cadrul dialogului politic; • finanțarea, în special prin intermediul “Inițiativei europene pentru democrație și drepturile omului (IEDDO)”, a proiectelor de promovare și protecție a drepturilor copiilor; • pe parcursul procesului de extindere, monitorizarea progreselor înregistrate în ceea ce privește promovarea drepturilor copilului și sprijinirea reformei protecției copilului în țările candidate și potențial candidate; • în cadrul Organizației Națiunilor Unite, Uniunea Europeană, alături de statele latinoamericane, propune și susține anual o rezoluție privind „drepturile copilului” și solicită periodic statelor să semneze, să ratifice și să pună în aplicare Convenția cu privire la Drepturile Copilului și protocoalele opționale ale acesteia; • sprijin pentru activitatea actorilor internaționali și regionali relevanți în domeniul drepturilor copilului, în special Secretarul General al ONU, Consiliul de Securitate al ONU, organismele tratatelor ONU, în special Comitetul pentru drepturile copilului, procedurile speciale și mecanismele ONU precum și sprijin pentru organizațiile corespunzătoare din cadrul ONU, în special UNICEF, OHCHR, OIM, OMS și UNFPA și mecanismele regionale, în special Consiliul Europei, OSCE, rețeaua europeană de Ombudsman pentru copii și organizațiile societății civile.
I. FAMILIA – SURSĂ DE AGRESIVITATE ȘI VIOLENȚĂ
Delimitări conceptuale
Familia face deja parte din categoria instituțiilor disputate, controversate, atât în plan etic, moral, juridic, teologic, religios, cât și în plan științific. Dacă înainte de descoperirea problemelor și „disfuncționalităților” apărute în cadrul familiei în efortul ei de adaptare la societatea modernă, părerea generală era că familia este principala sursă a socialității și sociabilității umane, că modelul familial este cel care a fost și trebuie, în continuare, să fie preluat în organizarea societății ca ansamblu (vechile societăți, ca și actualele organizări sociale care se conformează încă unui model tradițional, păstrează modele de structuri inspirate de comunitatea familială), astăzi este răspândită ideea anacronismului modului de viață familial, chiar a familiei ca instituție de sine stătătoare. Ideea autonomiei familiei față de multe din programele de dezvoltare socială, capacitatea ei de a întârzia sau chiar de a se opune unora din prevederile acestor programe tinde evident să nemultumească arhitectii gestionării progresului social. Concepută ca formă de comunitate umană, familia este, poate, cea mai trainică dintre ele. Fiind caracteristică pentru toate treptele de dezvoltare istorică și având o mare stabilitate ca structură socială, ea ocupă un loc aparte în raport cu celelalte forme de comunitate. „Familia este o formă complexă de relații biologice, sociale, materiale și spirituale între oameni legați prin căsătorie, sânge sau adopție. Fiind un fenomen social, ea se dezvoltă o dată cu dezvoltarea societății și se modifică în raport cu aceasta”. Familia modernă, tot mai „privată” și, totodată, tot mai „publică”, este pusă sub urmărire de legile care, din secolul al XX-lea, urmăresc limitarea manifestării formelor de autoritate familială tradițională și substituirea lor cu forme de control public (sectorul judiciar, organizații de profil, serviciile guvernamentale sau neguvernamentale de asistare a copiilor maltratați fizic, instituțiile de socializare extrafamilială etc.). În general, interesul pentru copil, devenit slogan încă din timpul Revoluției Franceze, și noile mișcări de protecție a copilului sunt cele care servesc de justificare intervențiilor statului în familie. Indivizii iau act de capacitatea lor de autonomizare, de emancipare de structurile tradiționale și reacționează față de familia nucleară prin refuzul instituției căsătoriei și prin critica adusă diviziunii muncii între sexe. Dacă cea dintâi atitudine nu este în măsură să amenințe familia, o structură socială anterioară și superioară căsătoriei, cea de a doua, care cunoaște astăzi manifestări aberante, poate desființa nu numai bazele uniunii conjugale, dar și logica asigurării biologice a descendenței legitime prin familie. 2 Maria Voinea, Familia și evoluția sa istorică, Ed. Științifică și Enciclopedică, București,1978, p.5 3
Familia prezintă însă și o serie de particularități diferențiatoare, care își pun amprenta asupra variațiilor individualismului și colectivismului, ale autonomiei și solidarității.
Astfel, față de orice alt context social, familia are calitatea unică de a influența cele mai multe domenii ale vieții noastre, de la obiectivele noastre educaționale, la modul în care facem față conflictelor, de la filosofia religioasă sau seculară pe care o alegem, la aspectele despre care putem discuta confortabil.
Un alt aspect distinctiv este apartenența involuntară. Este adevărat faptul că membership-ul involuntar caracterizează și alte apartenențe grupale ale noastre, din moment ce nu ne putem alege etnia, categoria socială sau cea sexuală în care ne naștem. Este însă dificil, dacă nu imposibil, să abdicăm de la mediul intim, familial.
Legăturile familiale par să aibă o mai mare durată, comparativ cu cele din cadrul altor grupuri sociale. Expectanța unei mai mari permanențe este întărită de obligațiile interpersonale autoasumate, de sancțiunile sociale și aranjamentele legale care definesc parametrii relațiilor maritale și a celor părinte/copil. Familia se deosebește de alte grupuri sociale și prin raportul dintre public și privat, prin gradul mai mare în care activitatea familială poate fi ascunsă perspectivei publice. Juriștii se confruntă cu mari dificultăți în efortul lor de a preciza gradul până la care se poate vorbi despre caracterul privat al familiei și despre imunitatea acesteia la intervenția statului.
Domeniul privat include universul secretelor familiale. Astfel, familia își menține homeostazia și poate fi privită, în continuare, ca fiind normală. O altă caracteristică distinctivă a familiei este tendința membrilor săi de a elabora o mentalitate specifică, o „paradigmă familială”, o „concepție asupra lumii”. Paradigma se referă îndeosebi la regulile familiale privind relațiile interpersonale, modul în care membrii familiei trebuie să acționeze aupra mediului sau să-l interpreteze.
Familiile diferă de alte grupuri restrânse și prin intensitatea sentimentelor și emoțiilor trăite și exprimate în granițele lor. Deși emoțiile puternice pot fi exprimate și la locul de muncă sau în diverse asociații voluntare, intensitatea, varietatea și continuitatea stărilor afective familiale sunt neegalate de cele din alte tipuri de relații. Experiențele emoționale pozitive, din cadrul familial, constituie un suport psihologic pentru membrii familiei, un imbold de a-și afirma individualitatea și de a explora mediul social extern. Afectele pozitive sunt cele mai puternice și mai complicate elemente ale conexiunilor care mențin unit grupul familial. Sentimentele negative trăite în unele familii, pot cataliza procesele de separație și destrămarea legăturilor familiale, iar aceste fenomene se răsfrîng direct asupra personalității copiilor. Trebuie subliniat faptul că unele aspecte biologice, naturale, pot juca un anumit rol în modul de exprimare a autonomiei și solidarității din cadrul familiei. Comportamentele de atașament dintre părinți și copii, procesele emoționale primare care guvernează viața de familie, forțele biologice care conduc persoana atât la legături intime, cât și la dezvoltarea propriei personalități, pot constitui dovada faptului că individualitatea persoanelor și mediul familial au rădăcini biologice certe. Altfel spus, sub aspectul său de construct social, familia este punctul din ordinea simbolică a unei societăți în care se rezolvă tensiunea dintre „ordinea naturii” și „cea a legii”, dintre natură și cultură, tensiune ireconciliabilă la alte nivele sociale. Familia reușește să reunească cele două registre punând în evidență partea naturală a familiei, a legăturilor de rudenie, dar descoperind-o ca umană, diferită de natura-animalitate. Naturalitatea, așa se prezintă ea în contextul familial, este una îmblânzită, raționalizată, culturalizată.
În ceea ce privește violența asupra copiilor, de obicei, cei implicați în acte de violență nu sunt persoane indiferente, așa cum s-ar crede, ci dimpotrivă, persoane intens implicate emoțional. Violența poate fi considerată o escaladare a proceselor emoționale din nucleul familiei dar și din generațiile anterioare succesive. Dacă nimeni nu învață cum să își distrugă propriile șabloane emoționale, procesul va continua de-a lungul mai multor generații. . „Nu voința oamenilor dă naștere culturii, ci cultura îl reînvie pe om”.
Cadrul primar al socializării sau al manifestării culturale a indivizilor este familia. Sociologia familiei enumeră patru aspecte prin care familia realizează funcția de socializare:
a) educația morală, ce are la bază relațiile de autoritate prin intermediul cărora modelele și regulile culturale se impun personalității individului;
b) învățarea sau cunoașterea, adică aflarea și deprinderea reperelor necesare vieții sociale;
c) dezvoltarea capacității creatoare, a gândirii participative, pe care se pune preț mai ales în perioada modernă ș i în cadrele culturii postmoderne;
d) comprehensiunea, comunicarea afectivă, dezvoltarea afectivității specific umane. În cadrul familiei moderne se produc unele mutatii, care constau în inlocuirea familiei formată din trei generații cu familia formată din două generații. De aici putem conclude că bunicii participă din ce în ce mai puțin la educația nepoților. Alte influențe sociale pot fi considerate migrația de la sat la oraș și urbanizarea satelor. Astfel cresc posibilitățile de folosire a mijloacelor audio-vizuale, contactul cu tehnica, preocupările culturale și sportive, și rezultă o schimbare în mentalitatea familiei și a copiilor în particular. Nivelul de trai scăzut obligă ambii parinți să îți găsească cel puțin un loc de muncă pentru a putea asigura un trai decent copiilor. În asemenea condiții supravegherea copiilor este limitată, sau este încredințată altor persoane sau instituții sociale (ex: creșa, gradinița etc).
Violența domestică
Discuția referitoare la efectele violenței domestice asupra universului familiei comportă un capitol distinct când vine vorba de efectele asupra copiilor, atât din punct de vedere al implicațiilor juridice ale acestui fenomen, cât și din punct de vedere al implicațiilor psihice extrem de complexe pe care acest fenomen le poate avea asupra unor structuri în dezvoltare. Studiile din ultima perioadă se concentrează pe evidențierea diferențelor ce apar la nivel de efecte în funcție de vârsta copilului, genul acestuia, stadiul de dezvoltare, frecvența actelor de violență, măsura sprijinului oferit de adulți copiilor lor în ciuda contextului violent, dar realitatea majorității studiilor rămâne una și aceeași: majoritatea copiilor sunt profund afectați de viețuirea în contextul violenței domestice și riscurile de scurtă sau lungă durată asupra dezvoltării lor generale sunt vădite. Drepturile copiilor pot fi grupate în trei categorii • Drepturi de protecție, care se referă la protecția împotriva oricăror forme de abuz fizic sau emoțional, precum și împotriva oricăror forme de exploatare.
• Drepturi de dezvoltare, care se referă la disponibilitatea și accesul la toate tipurile de servicii de bază, precum educația și serviciile de îngrijire medicală.
• Drepturi de participare, care se referă la dreptul copilului de a fi implicat în deciziile care îl privesc. Majoritatea drepturilor copilului au un caracter protector. Copiii trebuie protejați împotriva unor situații de risc, precum transferul ilegal în străinătate, violență, abuz sau neglijare din partea părinților sau a îngrijitorilor săi, abuz sexual ori de altă natură, implicarea în traficul de substanțe ilicite și traficul de copii. În sensul dispozițiilor Convenției ONU „Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva exploatării și nu poate fi constrâns la o muncă ce comportă un risc potențial sau care este susceptibilă să îi compromită educația ori să-i dăuneze sănătății sau dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale ori sociale.”
De asemenea, în același act juridic se arată: 1) Copilul are dreptul la protecție împotriva oricărei forme de exploatare; 2) Instituțiile și autoritățile publice, potrivit atribuțiilor lor, adoptă reglementări specifice și aplică măsuri corespunzătoare pentru prevenirea, între altele: a) transferului ilicit și a nereturnării copilului; b) încheierii adopțiilor, naționale ori internaționale, în alte scopuri decât interesul superior al copilului; c) exploatării sexuale și a violenței sexuale; d) răpirii și traficarii de copii în orice scop și sub orice formă; e) implicării copiilor în conflicte armate; f) dezvoltării forțate a talentelor copiilor în dauna dezvoltării lor armonioase, fizice și mentale; g) exploatării copilului de catre mass- media; h) exploatării copilului în cadrul unor cercetări ori experimente științifice. Aceleași dispoziții rezultă și din prevederile Constituției Republicii Moldova conform cărora exploatarea minorilor, folosirea lor în activități care le-ar dăuna sănătății, moralității, sau care le-ar pune în primejdie viață ori dezvoltarea normală, sunt interzise.
Sunt acreditate științific o serie de teorii explicative care vizează dezvoltarea umană, familia, educația și fenomenul violenței: teoria psihanalistă, teoria învățării, teoria umanistă, teoria cognitivă, teoria dezvoltării (ciclurilor vieții), teoria structurală (dinamica rolurilor și a puterii), teoria funcțională (procesuală), teoria sistemică (holistă), teoria istoristă (intergenerațională), funcționalismul sistemic, constructivismul structuralist, teoria transmiterii educaționale, teoria sociolingvistică, teoria controlului social, teoria resurselor, perspectiva feminista sau modelul ecologic.
Cei mai susceptibili/vulnerabili de a fi agresați fizic sunt copiii exploatați prin muncă: • copiii străzii; • copiii comunităților de romi; • copiii din mediul rural; • copiii victime ale traficului de persoane. Cele mai grave forme de exploatare prin muncă sunt: • munca pe stradă; • cerșetoria; • prostituția; • munca în construcții; • munca în medii toxice (turnătorii); • servitudinea, îngrijirea fraților mai mici; • munca forțată. Condițiile care favorizează exploatarea prin muncă sunt: • existența unei piețe a muncii la negru; • prezența unui handicap/dizabilități; • proveniența din familii aflate în dificultate (consum de alcool, droguri, abuz asupra copilului, violență domestică, nivel de educație scăzut, șomaj); • sărăcia; • lipsa de informare, educație și sensibilizare a opiniei publice, a familiilor, comunității și chiar a copiilor. Consecințele exploatării sunt grave pentru copii și pentru societatea din care fac parte. Un copil care muncește din greu, este lipsit de multe bucurii, precum și de posibilitățile de învățare, de instruire. Mai mult decât atât acestui copil îi este furată copilăria. Copilul agresat fizic și care este supus la munci ce depășesc puterile lui se confruntă cu următoarele aspecte: • nu crește cum trebuie, așa cum este normal; • este mai scund și mai slab decât ceilalți copii de vârsta lui, are probleme de nutriție; ca adult va rămâne cu acest deficit de creștere și nutriție, marcat fiind pe toata viața; • epuizarea și malnutriția afectează grav viața copilului supus unei munci care se desfășoară în condiții greu de suportat; • supunerea copilului la munci care implică forța fizică: descărcarea, încărcarea, purtarea de greutăți și alte munci afectează dezvoltarea scheletului în perioada de creștere; • copilul care muncește în medii toxice contactează cu ușurință boli respiratorii; • obligarea copilului de a munci mult ocupă timpul acestuia, astfel, el nemaiputând acorda atenția și timpul cuvenit educației sale; • copilul obligat să muncească din greu este nemulțumit, simte puternic lipsa sprijinului afectiv al familiei care ar trebui să-l ocrotească; • are un bagaj de cunoștințe mult mai redus decât copiii de vârsta sa, ceea ce determină autoizolarea, autoexcluderea și, în final, afectează capacitatea sa de inserție socio-profesională, iar anume această categorie de copii devin agresivi și violenți.
Unii autori propun conceptualizarea abuzului comis împotriva copilului la trei nivele: societal, instituțional și familial.
Abuzul societal se referă la “suma acțiunilor, atitudinilor și valorilor societății care împiedică buna dezvoltare a copilului”. Astfel, înțelegerea caracterului societal al abuzului se refera la:
• Existența inegalității educaționale sau de formare profesională între diferitele categorii de familii și copiii acestora; • marginalizarea unor familii și împingerea lor treptată spre o zonă de risc din ce în ce mai mare; • gradul crescut de violență în societate, care favorizează climatul de abuz chiar și asupra copiilor; • neinterzicerea prin lege a unor forme de pedeapsă corporală oferă un context societal în care violența asupra copiilor este posibilă; • inegalitățile de șanse între copiii din mediul urban și cei din mediul rural.
Abuzul instituțional “Orice acțiune comisă în cadrul ori de câtre o instituție sau orice lipsă de acțiune care provoacă o suferință fizică sau psihologică inutilă și/sau care afectează evoluția ulterioara a copilului.”
• În unele școli, autoritatea operează cu modalități discriminatorii sau de nerespectare a drepturilor copiilor și ale omului, în general; • cei care abandonează școala sunt în general copiii famiilor sărace și cei care aparțin minorităților defavorizate; aceasta denotă o neglijare a lor din partea instituțiilor școlare și a cadrelor didactice; • aceeași categorie de copii ajunge cel mai des în instituțiile de ocrotire unde se pare că nici aici, nu sunt scutiți de abuzuri din partea unor persoane care le sporesc suferințele, de aceasta dată prin abuzul comis chiar în numele instituției.
Abuzul familial – este comis de membrii familiei copilului. Desemnarea unui anumit comportament din cadrul familial ca fiind abuz sau neglijare depinde de o serie de factori sociali și culturali. În România ori Republica Moldova, bătaia peste fund sau palma dată unui copil sunt încă aprioriu considerate pedepse acceptabile. Chiar dacă aceste pedepse se repetă uneori zilnic, părinții nu vor fi trași la răspundere. În Suedia sau Olanda, astfel de pedepse sunt ilegale și dacă se dovedește că un părinte le aplică frecvent, el poate fi judecat și condamnat pentru abuz împotriva propriului copil. Organizația Mondială a Sănătății face următoarea clasificare și propune următoarele definiții:
• Abuzul fizic asupra copilului reprezintă acțiunea sau lipsa de acțiune (singulară sau repetată) din partea unui părinte sau a unei persoane aflată în poziție de răspundere, putere sau încredere care are drept consecință o vătămare fizică actuală sau potențială. Abuzul fizic presupune supunerea copilului la: lovire, rănire, legare, așezare în genunchi (umilire), otrăvire, intoxicare sau arderi produse intenționat. • Abuzul emoțional reprezintă eșecul adultului de care copilul este foarte legat de a oferi un mediu de dezvoltare corespunzător sau acte comportamentale care pot dăuna dezvoltării fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale.
În cadrul acestui tip de abuz pot fi menționate: restricții de deplasare, discriminare, ridiculizare sau alte forme de tratament ostil și de respingere. • Abuzul sexual este implicarea unui copil într-o activitate sexuală pe care el nu o înțelege, pentru care nu are capacitatea de a-și da încuvințarea informată, pentru care nu este pregătit din punct de vedere al dezvoltării sau care încalcă legile sau tabuurile sociale. Neglijarea presupune privarea minorului de satisfacerea nevoilor sale biologice, emoționale și de dezvoltare psihică armonioasă. Literatura de specialitate recunoaște mai multe tipuri de neglijare a copiilor: a) Neglijarea fizică se referă la privarea de alimentație, de îmbrăcaminte, de medicamente sau de domiciliu. Uneori neglijarea fizică poate avea urmări mult mai grave decât abuzul fizic; b) Neglijarea educațională implică tot ceea ce ține de frecventarea unei forme de învățământ, prin obligarea copilului la alte activități decât cele școlare sau la vagabondaj; c) Neglijarea emoțională presupune ignorarea evenimentelor importante din viața copilului, omiterea încurajărilor așteptate de copil, modalitatea neadecvată de răspuns la nevoile sale emoționale. De cele mai multe ori părinții încearcă să substituie relația afectivă prin satisfacerea tuturor nevoilor materiale în mod excesiv. Neglijarea emoțională este foarte greu de depistat de aceea ea persistă un timp destul de mare și provoacă mari daune dezvoltării emoționale și chiar fizice a copilului. Totodată, copilul este protejat prin lege împotriva altor forme de exploatare: transferului ilicit și a nereturnării copilului;încheierii adopțiilor, naționale ori internaționale, în alte scopuri decât interesul superior al copilului; exploatării sexuale și a violenței sexuale; răpirii și traficării de copii în orice scop și sub orice formă;implicării copiilor în conflicte armate;dezvoltării forțate a talentelor copiilor în dauna dezvoltării lor armonioase, fizice și mentale; exploatării copilului în cadrul unor cercetări ori experimente științifice.
Copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice și a vieții sale intime, private și familiale. Această regulă enunțată are în vedere protecția copilului în orice calitate (victimă, făptuitor, martor), dar în interactiune cu dreptul la informare, în funcție de gravitatea faptelor prezentate se realizează și gradarea restricțiilor, astfel:
• pentru infracțiuni sexuale este interzisă difuzarea oricăror indicii care ar putea duce la identificarea copilului victimă, autor sau martor; • dacă este victima unor infracțiuni, altele decât cele privitoare la viața sexuală sau a fost supus unor abuzuri fizice ori psihice, difuzarea de imagini sau declarații este posibilă numai cu acordul scris al părinților, al persoanei în grija căreia se află copilul ori, după caz, al reprezentantului legal al copilului; • în situația în care copilul a fost supus de către părinți ori reprezentanții legali la abuzuri fizice sau psihice, difuzarea de imagini ori declarații este posibilă numai cu acordul scris al unuia dintre părinți, cel care nu este autorul abuzului, al persoanei în grija căreia se află copilul sau, dupa caz, al unei autorități responsabile cu protecția copilului; • eliminarea, la solicitarea copilului, a oricaror elemente care pot duce la identificarea lui. Difuzarea interviurilor sau declarațiilor este posibilă numai în baza consimțământului scris al copilului, al părinților sau, după caz, al altui reprezentant legal. Participarea copilului în emisiuni audiovizuale este posibilă numai cu consimțământul scris al acestuia și al părinților sau, dupa caz, al altui reprezentant legal.
În procesul dezvoltării personalității copilului, sunt multipli factori care determină caracterul violent al copilului. Astfel, copiii nu pot fi folosiți în emisiunile audiovizuale care reconstituie infracțiuni, abuzuri sau evenimente dramatice. Sunt interzise, în cadrul emisiunilor audiovizuale destinate copiilor, fumatul și consumul băuturilor alcoolice, comportamentul violent, trivial, limbajul violent, vulgar ori licențios, aluziile sexuale, ridiculizarea defectelor fizice și a handicapurilor. În intervalul orar 6,00-20,00 radiodifuzorii nu pot difuza anunțuri promoționale care includ scene de violență, sex, limbaj vulgar sau alte elemente ce pot afecta copiii. În intervalul orar 6,00-22,00 nu pot fi difuzate emisiuni care conțin: • detalii sau metode de sinucidere ori de automutilare; • demonstrații sau detalii importante privind tehnici criminale; • demonstrații sau detalii importante privind exorcismul, practici oculte, fenomene sau practici paranormale. Producțiile și videoclipurile muzicale bazate pe violență fizică, psihică ori sexuală sau care folosesc un limbaj vulgar ori licențios pot fi difuzate doar cu respectarea criteriilor de clasificare și a restricțiilor orare de difuzare. Este interzisă difuzarea producțiilor și a videoclipurilor muzicale care încurajează consumul de droguri sau care sugerează că drogurile ar constitui un mijloc de rezolvare a problemelor de viață. Publicitatea și teleshoppingul se supun cerințelor și criteriilor de protecție a copiilor.
Violența (ca exces de forță și brutalitate) se poate manifesta față de: integritatea fizică (maltratare corporală), integritatea psihică (bruscarea și alterarea sănătății psihice și intelectuale), integritatea morală (calomnie, acuze nedrepte) și față de identitatea etnică, culturală și socială. Formele pe care le îmbracă violența sunt: violența fizică (bătaia, războiul); violența materială (distrugerea unor bunuri); violența morală (nedreptatea, injuria); violența privată (făcută de o persoană particulară ); violență asupra informației (cenzura unei cărți, a unui ziar, a unei emisiuni radio și TV); violența indirectă (ordin sau manipularea cuiva pentru a comite violențe); violența publică (făcută de o instituție). Violenței i se opune rațiunea (nonviolența și toleranța). Toleranța presupune propria hotărâre de a nu interzice („tratează-i pe alții așa cum ți-ar conveni să fii tratat tu însuți”). Un studiu asupra modului în care copiii și adulții percep drepturile copilului și respectarea acestora este, in acelasi timp, un studiu despre viitorul societatii romanesti. Popularizarea si apararea drepturilor copilului nu trebuie vazute exclusiv prin prisma aspectelor umanitare, caritabile, ci mai ales, prin valoarea lor actionala, de constructie a unui viitor mai bun si mai sigur. Schimbările survenite în educația familială favorizează epidemia hipermodernă a nemulțumirii. Educația de tip tradițional și autoritar a fost înlocuită cu o educație psihologizantă, fără obligațiii și fără sancțiuni, urmărindu-se înflorirea personalității copilului, satisfacerea totală a dorințelor acestuia, fericirea lui imediată. Mai mult decât atât, familia nu- și mai îndeplinește în mod corespunzător și la standardele minime obligatorii funcția educativă, lasând-o în seama societății. În condițiile în care nici școala modernă nu mai dă randamentul care i se cere, mass-media a preluat aceste sarcini, dar modul în care și le îndeplinește rămân subordonate economicului și profitului imediat. Acest lucru cu atât mai mult cu cât statul, societatea nu consideră necesar implementarea unui set legislativ coerent și eficient, care să stopeze și să sancționeze derapajele pseudoeducaționale ale mass-mediei. Parinții, uneori, dau calculatorului și televizorului o utilizare cvasi narcotică pentru copiii lor. Este necesară, de aceea, definirea unor criterii axiologice, a unor principii etice asociate noului tip de relații specifice societății informaționale, care să ducă la o noua civilizație în care tehnologiile informaționale să contribuie la dezvoltarea personalității umane și nu la degradarea acesteia.
In familie se realizeaza socializarea de baza sau primara. Copilul invata ca indivizii au dorinte, interese si obiceiuri de care celalalt trebuie sa tina seama, invata ca trebuie sa imparta resursele limitate, (hrana, locuinte, obiecte, afectiune), invata cum asteapta societatea ca el sa se poarte, invata cum sa actioneze pentru a-si satisface un scop, o dorință.
Socializarea realizata in cadrul familiei este esentiala pentru integrarea sociala a copiilor. Esecurile socializarii in familie au consecinte negative la nivelul comunitatilor si al societatii. In mod normal, socializarea in familie este convergenta cu normele si valorile promovate de ta nivel societal. Exista insa si situatii in care socializarea in familie se face in discordanta cu normele si valorile sociale generale. "Copiii socializati in acest mod vor fi neintegrati si in conflict permanent cu societatea.
Comparativ cu familiile din societatile traditionale, functia socializatoare a familiei a inceput sa fie tot mai preluata de alte institutii sociale (scoala, institutii culturale, mijloace de comunicare in masa). Cu toate aceste transferuri de competente socializatoare, familia continua sa ramana una din principalele institutii de socializare. Avantajul socializarii in familie este ca ea se realizeaza intr-un climat de afectivitate care faciliteaza transmiterea si insusirea valorilor si normelor sociale.
In mod normal, familia trebuie sa indeplineasca toate functiile care ii sunt proprii. Disfunctiile din cadrul familiei au consecinte asupra sotilor, asupra copiilor, asupra relatiilor familiei cu exteriorul. Disfunctiile din cadrul familiei devin evidente in conditiile separarii partenerilor, abandonului familial, violentei domestice sau in conditiile delicvenței juvenile.
Violenta in familie, de natura fizica, psihologica sau sociala, este una din cele mai serioase probleme cu care se confrunta societatile moderne. Calitatea vietii multor copii poate fi inteleasa prin abuzul la care sunt supusi in mediul familial, uneori chiar de la nastere. De asemenea, nu exista indoieli ca multi adulti sunt serios afectati de propria lor nefericire, de relatiile sociale ca rezultat al relelor tratamente la care au fost supusi in propria lor copilarie.
Dar pe langa aceste calitati, familia poate reprezenta si un grup in care au loc tensiuni si conflicte, care nu vor trece fara urmari in viata copilului.
Familia – mediu conflictual
„Fara indoiala ca familia, primul mediu de viata al copilului exercita o influenta considerabila asupra dezvoltarii acestuia. Istoria fiecarei familii, cu problemele ei specifice care-i confera o nota proprie in raport cu toate celelalte, contribuie in mod hotarator la conturarea profilului personalitatii copilului, acest „candidat la umanitate”, cum il defineste Pieron”.
Din aceasta perspectiva, violenta intrafamiliala este denuntata ca fiind un efect al propagarii si mentinerii ideologiei patriarhale, conform careia cel care detine puterea, are drept absolut asupra celorlalti, drept impus si mentinut prin violenta. Conform afirmatiei facute de Gelles si Straus, este mult mai probabil ca o persoana sa fie lovita sau ucisa in propria familie, de un alt membru al familiei, decat oriunde altundeva, de oricine altcineva.
Violenta familiala este un concept relativ nou in sociologie, aparut in anii 70.
Ea a intrat in atentia strategiilor de protectie sociala cand miscarea feminista a propus un nou model de abordare teoretica. Familia a fost astfel redefinita ca fiind acel loc in care convietuiesc "oameni care au activitati diferite si interese diferite, si care in acest proces intra adesea in conflict". In definirea violentei intra-familiale trebuie luate in considerare doua dimensiuni de analiza: relatiile interumane pe care ne centram si natura violentei in discutie. Din perspectiva relatiilor interumane pe care ne centram, Buzawa defineste violenta intrafamiliaia la nivelul relatiilor dintre adultii heterosexuali, care coabiteaza, sau care au coabitat in trecut, Intr-o relatie de tip conjugal. Desi la nivelul relatiilor de cuplu putem vorbi atat despre violenta indreptata impotriva copiilor, femeilor, cat si despre violenta indreptata impotriva barbatilor, statisticile arata ca aria de manifestare a violentei impotriva barbatului este numeric mai restransa. In urma cercetarilor efectuate s-a ajuns la concluzia ca la nivelul relatiei de cuplu, victimele violentei domestice sunt, in proportie de 95%, femei și relativ identic copiii. Acest fapt se datoreaza in parte socializarii barbatului spre violenta si in parte normelor socio-culturale impregnate de concepte patriahale privind distributia rolurilor si puterii in familie.
In afara de violenta la nivelul relatiei de cuplu, dintre sot si sotie, violenta domestica mai poate produce si alte comportamente agresive, cum sunt:
abuzul copilului în familie;
– violența între frați și surori;
– abuzul si violenta asupra parintilor sau membrilor varstnici ai familiei.
In ceea ce priveste natura violentei in literatura de specialitate se face distinctie intre violenta si abuz. Oponentii criminalizarii violentei intrafamiliale tind sa foloseasca termenul de abuz al sotului/sotiei/copii pentru a minimaliza si restrange incidentul violent la nivelul relatiilor familiale. In acelasi timp, definitiile folosite in textele de lege tind sa foloseasca termenul de violenta intrafamiliala pentru a putea inscrie acest tip de comportament in randul compartimentelor cu raspundere penala.
Din perspectiva naturii violentei, M. Pagelow, realizeaza o definitie mult mai cuprinzatoare a violentei intrafamiliale.
"Violenta intrafamiliala se refera la orice act comis sau omis de catre membrii familiei si orice consecinte ale acestor actiuni sau inactiuni, prin care alti membrii ai familiei sunt deprivati de drepturi si libertati egale si/sau care impieteaza asupra dezvoltarii lor optime si asupra exercitarii libertatii la alegere".
Violenta intrafamiliala face parte si din preocuparile institutiilor de sanatate. Astfel, perspectiva clinica asupra violentei domestice, este : "violenta domestica este o amenintare sau provocare petrecuta in prezent sau in trecut, a unei raniri fizice in cadrul relatiei dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau de domiciliu".
Abordarea eficienta si profesionala a violentei intrafamiliale necesita mai departe definirea conceptelor prezentate in contextul specificului socio-cultural al spatiului comunitar. Astfel, Codul Penal cuprinde notiunea de violenta domestica, referindu-se la cazurile de violenta in general, clasificate in "Infractiuni contra persoanei" sau "Infractiuni contra vietii, integritatii corporale si sanatatii". In aceasta categorie se includ mai multe forme de violenta domestica printre care unele deosebit de grave:
– omorul calificat, această infractiune se refera printre altele, și la relatiile de rudenie dintre autor si victima (de exemplu: soț/soție, părinte/copil)
– omorul deosebit de grav;
– pruncuciderea
– vatamarea corporala, etc.
Violenta domestica include ansamblul actelor abuzive sau de natura fizica, sexuala sau psihologica intervenite in mediul familial. Violenta intrafamiliala constituie un secret de grup, bine ascuns din cauza solidaritatii in pastrarea unei imagini morale a institutiei familiale. Cu regret, numai violentele foarte grave ajung sa fie cunoscute. Atitudinea societatii cu privire la actele de violenta difera, atat din punct de vedere legislativ, cat si al opiniei publice în functie de anumiti factori socio-culturali.
Relatiile violente sunt progresive si au la baza lipsa de comunicare si intelegere reciproca, dar si traume din copilarie, multi agresori fiind martori la scene violente dintre diversii membrii ai familiei lor.
Violenta sexuala in interiorul familiei se poate manifesta in doua directii: violul marital si formele de violenta sexuala dintre parinti si copii.
Conf1ictul conjugal poate fi definit ca "o patologie de cuplu, determinata de problematica legaturii complexe conjugale, in conditii1e societatii contemporane".
Pornind de la definitia data problemei sociale si de la cele doua nivele (manifest si latent) ale unei probleme sociale, concluzionăm ca violenta intrafamiliala poate fi considerata o "problema sociala latenta in Republica Moldova, miscările internationale actuale intervenind acut în stimularea redefinirii sale ca o problemă majoră".
II. INTITUȚIILE DE ÎNVĂȚĂMÎNT – SURSĂ DE AGRESIVITATE ȘI VIOLENȚĂ
2.1. Școala ca sursă a violenței.
„Dunele de nisip se schimbă după vânt, dar deșertul rămâne.”Ce rămâne în urma violenței în școală? „Deșertul” sufletesc și regretul că există această violență, semnalată în toată presa scrisă și vorbită, de la formele cele mai agresive, cum ar fi crimele, violurile, bătăile, până la cele mai puțin șocante, cum ar fi violențele verbale, toate acestea susținute de o serie de imagini ce se perindă zilnic prin fața ochilor noștri. Ce este violența? Violența este greu de definit, este definită în raport cu agresivitatea. Agresivitatea se definește ca formă a comportamentului ofensiv care se consumă în plan verbal, constituind reacția individului la o opoziție reală ori numai imaginară a celorlalți. Termenul de agresivitate vine din latinescul agradior, care înseamnă „a merge către…” și a evoluat la agredire, care înseamnă „a merge către… cu un spirit, cu tendința de ataca”. Odată cu lucrarea lui K. Lorentz „On Agression” s-a consolidat și popularizat ideea naturii biologice a agresivității. Instinctul agresivității oferă șanse de supraviețuire și reproducere mai mari. Chiar dacă natura instinctuală a agresivității a fost criticată și respinsă, nu pot fi negați în totalitate factorii biologici în producerea agresivității.
Rădăcina latină a cuvântului violență este vis, care înseamnă „forță” și trimite la ideea de putere, de dominație, de utilizare a superiorității violenței împotriva celuilalt. Violența este o realitate schimbătoare, adesea insesizabilă. O problemă viu discutată este dacă agresivitatea constituie o trăsătură înnăscută sau una dobândită. Altfel spus, un individ este agresiv din naștere sau devine astfel prin forța împrejurărilor. Pentru Sigmund Freud, agresivitatea e o forță endogenă, pulsională, înnăscută. Agresivitatea este deci un instinct. Făcând o distincție între două categorii de instincte, instinctul vieții (Eros) și instinctul morții (Thanatos), Freud include agresivitatea în instinctul morții, care este responsabil de conduitele distructive ale individului, ale elevului. În mod tradițional, școala este locul de producere și transmitere a cunoașterii, de formare a competențelor cognitive, de înțelegere a sensului vieții și a lumii care ne înconjoară, de înțelegere a raporturilor cu ceilalți și cu noi înșine. În acest context, a vorbi despre violență acolo unde ne așteptăm să găsim cele mai bune condiții pentru formarea și dezvoltarea armonioasă a personalității poate părea un fapt cel puțin neverosimil. În ultimii ani, violența în rândul minorilor a constituit subiectul a numeroase dezbateri mediatice. Violența în rândul minorilor este în continuă creștere. Câteva întrebări se impun pe marginea acestui subiect: Putem vorbi de o creștere a violenței în rândul elevilor? Care sunt faptele ce pot fi încadrate în violența școlară? Există zone și școli care sunt mai predispuse la violență? Ce poate face școala pentru prevenirea violenței juvenile?
Cauzele creșterii violenței în rândul minorilor în școală sunt: influența mass-mediei; influența mediului în afara școlii; influența negativă datorată divorțului părinților. Ce numim violență școlară?
În primul rând, atunci când vorbim despre violență școlară nu putem să ne limităm la actele de violență care cad sub incidența legii. Violența școlară este un fenomen mult mai larg, ce trebuie evaluat și cu ajutorul altor indicatori.
Potrivit unor cercetători, sunt cunoscute două tipuri de violență în mediul școlar: violențele obiective, care sunt de ordinul penalului (crime, delicte) și asupra cărora se poate interveni frontal. Poliția și Justiția sunt obligate să colaboreze direct cu instituțiile școlare și violențele subiective, care sunt mai subtile, țin de atitudine și afectează climatul școlar. Aici se includ atitudinile ostile, disprețul, umilirea, jignirea, sfidarea, lipsa de politețe, absențele de la ore, refuzul de a răspunde la ore și de a participa la activități sau ceea ce unii autori numesc atitudini antișcolare.
O formă de violență extrem de răspândită în mediile școlare este violența verbală. Violența școlară trebuie deci determinată.
Așadar, fenomenul violenței școlare se întinde pe o scară largă, la ale cărei capete se află violența fizică (extrem de mediatizată de altfel, dar fără analize temeinice ale cauzelor ce o provoacă), respectiv incivilitățile (care sunt foarte numeroase și pot afecta grav ambianța școlară). Profesorii dintr-o școală pot propune grile de lectură a violenței în funcție de referințele lor culturale, dar și de normele interne de funcționare a instituției școlare. Violența perturbă grav mediul școlar.
Cauzele violenței în mediul școlar:
Violența școlară este asociată, în general, cu zonele urbane dificile, cu periferiile, acolo unde sărăcia este la ea acasă. De aceea, atunci când se vorbește despre violență în școală se consideră drept surse defavorizante anumiți factori exteriori ai școlii: mediul familial, mediul social, ca și unii factori ce țin de individ, de personalitatea lui. Cauze determinate de școală: dificultăți de comunicare între profesor și elevi, modalitățile prin care, uneori, cadrele didactice înțeleg să-și impună autoritatea, stiluri excesiv de autoritare de predare, coroborate cu distorsionări în evaluarea rezultatelor elevilor; alte aspecte ce pot fi menționate ca posibile motive variază de la diverse preconcepții ale profesorilor care uneori recurg la sancțiuni nejustificate și/sau curricula supra-încărcată în care caută o explicație a atitudinii excesiv de severe. De aici, rezultă că uneori profesorii tind să identifice motivele în formatul pedagogic (curriculumul încărcat, orar dificil, numărul de elevi, absența infrastructurii școlare), elevii plasează deseori sursele de conflict în sfera interacțiunii subiective, respectiv disponibilitatea scăzută a profesorilor către comunicarea deschisă în clasă și în afara clasei (activități curriculare și extra-curriculare); distanța în comunicare, metode neatractive de predare, descurajarea inițiativelor elevilor.
În apariția fenomenului violenței școlare nu sunt de neglijat managementul defectuos al clasei, deficiențele de comunicare între cadrele didactice și elevi, neadaptarea practicilor educaționale la o populație școlară în continuă schimbare.
Aflat în colectivitate, elevul își va organiza jocul și activitatea având ca suport violența văzută și va fi influențat de aceasta.
Aceste comportamente se vor manifesta în societate, cu predilecție în școală, deoarece colectivul este mai numeros (spre deosebire de grupul de joacă), vârstele sunt relativ apropiate și apare dorința copilului de a deveni (ca în familie) centrul atenției.
Sub eticheta violenței școlare se află o diversitate de forme de conduită: confruntarea verbală, poreclirea, tachinarea, ironizarea, imitarea în scop denigrator, refuzul de a colabora și de a cere ajutor, bruscarea, lovirea cu diverse obiecte, pălmuirea, împingerea, vătămarea corporală.
Astfel, pentru a rezuma, putem identifica următoarele categorii de motivații ale violenței școlare și, pe cale de consecință, ale manifestărilor ce duc, în final, la delincvența juvenilă:
Factori individuali: nivelul scăzut de toleranță împotriva frustrării; dificultăți de adaptare la disciplina școlară, percepția de sine negativă; instabilitatea emoțională; absența ori dezvoltarea redusă a mecanismelor de auto-control/cenzură; tendința către comportamentele de tip dependent; o capacitate empatică slăbită etc.
Evident, există și deosebiri între elevii dintr-o instituție școlară în ceea ce privește adoptarea, consimțirea ori tăcerea în fața comportamentelor violente.
Condițiile de viață precare în familie: climatul socio-afectiv (absența afecțiunii dintre părinți, situații tensionate, certurile dintre părinți, între părinți și copil – asociate cu manifestări violente ale părinților de la palma trasă copilului, până la bătaia copilului/mamei/uneori chiar a tatălui, înjurături etc), practic un mediu caracterizat de absența unei siguranțe afective necesare copilului în anii de formare;
tipul de familie (un exemplu fiind familiile dezorganizate);
situația economică a familiei (venituri insuficiente în gospodărie);
dimensiunea familiei (doi sau mai mulți copii în familie, ceea ce implică de cele mai multe ori un nivel mai ridicat de pauperitate);
nivelul scăzut de educație al părinților, implicit o înțelegere mai scăzută a rolului vital pe care îl joacă în devenirea și formarea propriului copil;
un fenomen de dată relativ recentă– absența unuia sau a ambilor părinți datorită migrației pentru muncă, în timp ce copilul/copiii sunt lăsați în grija familiei extinse ori a prietenilor (copiii se simt abandonați iar, deseori, supervizarea este fie superficială, fie complet absentă).
Părinții au și ei propriile opinii în privința surselor de violență, cele mai multe dintre acestea având în vedere aspectul administrativ, respectiv absența sistemelor de protecție mai sigure, controalelor și intervențiilor specializate împotriva violenței manifestate în școală și zona adiacentă acesteia.
Mediul familial reprezintă cea mai importantă sursă a agresivității elevilor. Mulți dintre copiii care prezintă un profil agresiv provin din familii dezorganizate, ei au experiența divorțului părinților și trăiesc în familii monoparentale. Echilibrul familial este perturbat și de criza locurilor de muncă, de șomajul ce-i atinge pe foarte mulți părinți. Părinții sunt confruntați cu numeroase dificultăți materiale, dar și psihologice, pentru că au sentimentul devalorizării, al eșecului. În aceste condiții, ei nu mai sunt sau sunt puțin disponibili pentru copiii lor. Pe acest fundal apar probleme familiale foarte grave, care-i afectează profund pe copii: violența intrafamilială, consumul de alcool, abuzarea copiilor, neglijența, la care se adaugă și importante carențe educaționale – lipsa de dialog, de afecțiune, inconstanța în cerințele formulate față de copil, utilizarea mijloacelor violente de sancționare a copilului.
Cauze induse de contextul social:
Mediul social conține, la rândul său, numeroase surse de influență de natură să inducă, să stimuleze și să întrețină violența școlară: situația economică, slăbiciunea mecanismelor de control social, inegalitățile sociale, criza valorilor morale, mass-media, unele disfuncționalități la nivelul factorilor responsabili cu educația tinerilor, lipsa de cooperare a instituțiilor implicate în educație. Conjunctura economică și socială provoacă anumite confuzii în rândul tinerilor, care încep să se îndoiască de eficacitatea școlii, de utilitatea științei. Și aceasta cu atât mai mult cu cât ei constată că școala nu le asigură inserția profesională. Un mediu social în criză (criza locurilor de muncă, criza familiei, criza valorilor) afectează profund dezvoltarea personalității copilului.
Expunerea mass-media este una dintre cele mai importante surse care generează factori de influențare a comportamentului elevilor, prin valorile promovate și produsele oferite pentru petrecerea timpului liber/de odihnă. Cel mai des se observă promovarea comportamentelor violente și agresive în programele tv, în filme; utilizarea computerelor personale și a internetului, dincolo de beneficiile zilnice, au și dezavantajul de a favoriza accesul la jocuri video cu un conținut agresive, astfel apărând și o nouă formă de violență hărțuirea online; tot utilizarea desktopurilor și laptopurilor, alături de telefoane mobile și alte gadgeturi moderne au facilitat elevilor noi modalități rapide și eficiente de a face public ce anume se întâmplă în școala lor – publicitatea aspectelor negative pe de o parte, iar pe de altă parte folosirea acestora pentru ”a se da mari” (bătăi între elevi, bătăi între elev și profesor, hărțuire etc.) și/sau de a prezenta elementele la care sunt expuși datorită slăbiciunilor manifestate, uneori, de cadrele didactice. Concomitent, în ziare, reviste și la buletinele de știri aceste evenimente școlare sunt amplificate prin dezbaterea repetată, epuizantă, dar fără oferirea de soluții a acestor tipuri de incidente.
Foarte des s-a putut observa că acele clipuri postate pe YouTube, sau MySpace de către elevi au fost prezentate însoțite de comentarii negative despre școală, cadre didactice, starea sistemului de educație etc., în timp ce, datorită relației precare dintre mass-media și ceilalți actori cu responsabilități în domeniu, mesajele transmise ca ”știri de șoc” nu erau acompaniate și de mesajele clare, netrunchiate, lipsite de distorsionări ale celorlalte părți implicate: Poliția națională, Ministerul Educației, direcțiile de învățămînt, autorități centrale/locale etc.;
grupul de prieteni și mediul social frecventat în afara orelor de școală (găștile de scară, de colț de stradă, etc.) joacă un rol important în ierarhia motivelor pentru care apar manifestări violente în zona adiacentă școlilor.
Date fiind aceste categorii de cauze, precum și condițiile în care acestea devin manifeste, opiniile specialiștilor converg în ceea ce privește imposibilitatea combaterii tuturor formelor de violență școlară. Cu toate acestea, există nenumărate activități concrete prin care orice instituție școlară poate ameliora frecvența și intensitatea cazurilor de violență în care sunt implicați elevi, cadre didactice, personal auxiliar și părinți. În acest sens, se disting:
1 – activitatea de prevenție, prin care înțelegem ansamblul acțiunilor care previn/împiedică producerea unor fenomene de violență;
2 – activitatea de intervenție, care reprezintă măsurile prin care se împiedică reapariția unui caz de violență ce a avut deja loc.
Ambele activități implică, din start, realizarea unui sistem integrat de cooperare între reprezentanții diverselor autorități centrale/locale, dar și între aceștia și organizații non-guvernamentale a căror misiune este de a asigura protecția drepturilor copilului. Mai mult, abordarea integrată a siguranței școlare și a combaterii delincvenței juvenile, înseamnă și implicarea activă a comunității în sens larg, precum și o schimbare a mentalității și modului de acțiune în scopul creșterii nivelului de siguranță. Elevii, profesorii, cât și poliția, alături de profesioniștii din serviciile de asistență socială pentru copii și familiile lor, dar și societatea în general, trebuie să contribuie la o nouă viziune în privința siguranței școlare și a modului de realizare a acesteia: siguranța școlară nu începe și nici nu se încheie în incinta școlii, nici în zona adiacentă acesteia, ci începe din momentul în care copilul/adolescentul își ia ghiozdanul/geanta/rucsacul în mână pentru a pleca la școală și se încheie odată cu ora la care și-a terminat temele, după ce a revenit la domiciliu.
Pentru a atinge acest deziderat de schimbare a modului de abordare și a mentalității în privința siguranței școlare, este necesară înțelegerea rolurilor, atribuțiilor, responsabilităților și posibilităților pe care le au toți partenerii implicați direct sau indirect în asigurarea condițiilor necesare pentru realizarea acestui obiectiv.
Trăsăturile de personalitate ale elevului sunt și ele într-o strânsă corelație cu comportamentele violente.
Adolescența este o perioadă de transformări profunde pe plan fizic, psihic și social. Schimbările fizice care încep la pubertate sunt adesea foarte brutale și adolescenții le trăiesc ca pe o veritabilă metamorfoză. O caracteristică importantă este relația pe care adolescentul o stabilește cu propriul corp. Corpul este suportul privilegiat al exprimării personalității și, în aceste condiții, asistăm la excese în privința vestimentației, coafurii, machiajului. Lookul este când o modalitate de afirmare, de impunere a personalității, când o carapace sub care se ascund multe neliniști și temeri. Adeseori, el oscilează între sentimentul de putere, de forță și sentimentul de îndoială, de descurajare, de scădere a stimei de sine. Pentru a se apăra de aceste emoții, adolescenții dezvoltă reacții de provocare, de agresivitate, de opoziție față de părinți și profesori.
În această perioadă atât de dificilă, dialogul părinți-copii și profesori-elevi este absolut necesar. Adolescentul dorește să fie înțeles, are nevoie de dragoste, de securitate afectivă, dar el nu recunoaște și nu exprimă acest lucru. Se poate spune că violența în școală pleacă în primul rând de la un deficit de comunicare.
Fenomenul violenței școlare este extrem de complex, iar la originea lui se află o multitudine de factori. Școala însăși poate reprezenta o sursă a unor forme de violență și acest lucru trebuie luat în considerație în conceperea diferitelor programe de prevenire și stăpânire a violenței. Școala este un loc unde elevii se instruiesc, învață, dar este și un loc unde se stabilesc relații, se promovează modele, valori, se creează condiții pentru dezvoltarea cognitivă, afectivă și morală a copilului. Clasa școlară constituie un grup ai cărui membri depind unii de alții, fiind supuși unei mișcări de influențare reciprocă ce determină echilibrul funcțional al câmpului educațional. Fiecare grup cere de la membrii săi diferite forme de comportament. Comportamentele violente ale elevului își pot avea originea și într-un management defectuos al clasei școlare, mai exact într-o lipsă de adaptare a practicilor educaționale la o populație școlară considerabil schimbată. Relația de autoritate influențează și tipul de comunicare, aceasta devenind unilaterală, adică profesorul e cel care emite și monopolizează comunicarea, iar elevul rămâne doar un receptor pasiv.
Și alte componente ale atitudinii profesorului față de elevi pot genera situații conflictuale ori comportamente violente ale elevilor: atitudinea profesorului de ignorare disprețuitoare a elevilor, corelată cu tendința de evaluare a lor în termeni constant negativi și depreciativi, atitudini care pot antrena un ansamblu de consecințe în plan comportamental: lipsa de comunicare, pasivitatea la lecție, indiferența sau, dimpotrivă, perturbarea lecțiilor, dezvoltarea unor atitudini ostile, provocatoare.
Fenomenul violenței școlare trebuie analizat în contextul apariției lui. A gândi strategii, proiecte de prevenire a violenței școlare înseamnă a lua în considerație toți factorii (sociali, familiali, școlari, de personalitate) ce pot determina comportamentul violent al elevilor. Școala poate juca un rol important în prevenirea violenței școlare. Pierre-Andre Doudin și M. Erkohen-Markus vorbesc de trei tipuri de prevenție pe care le poate asigura școala și care se completează reciproc: o prevenție primară, care se poate realiza foarte ușor de către fiecare profesor și se referă la dezvoltarea unei atitudini pozitive față de fiecare elev, exprimarea încrederii în capacitatea lui de a reuși; o prevenție secundară, ce pleacă de la faptul că școala reprezintă un post de observație privilegiat al dezvoltării intelectuale și afective a elevului, iar profesorul, printr-o observare atentă a acestuia, poate repera efectele unor violențe la care elevul a fost supus în afara mediului școlar; o prevenție terțiară, ce are în vedere sprijinul direct adus elevilor care manifestă comportamente violente; acesta urmărește prevenirea recidivei și presupune adoptarea unor măsuri după producerea comportamentului violent.
Fiecare situație cu care se confruntă dascălii este unică din punctul de vedere al cauzelor și al formelor de manifestare. Totuși, e mult mai ușor să alegi ce se potrivește mai bine dintr-o serie de posibilități decât să procedezi la întâmplare prin tatonări succesive, aplicând regulile învățării prin încercare și eroare.
Uneori clasa școlară se prezintă ca un spațiu de confruntare și de conflict profesor-elevi și elevi-elevi. Pentru a face față unei situații de conflict se recomandă următoarele strategii: strategii de evitare, prin care profesorul ignoră momentan criza creată în sala de clasă și continuă cursul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat; strategii de diminuare (moderare), care se folosesc atunci când profesorul, din dorința de a evita confruntarea, minimalizează dezacordul cu elevii; strategii de putere (de coerciție), care apar atunci când profesorul recurge la puterea sa și la diferite mijloace de constrângere pentru a regla conflictul; strategii de compromis, care se folosesc atunci când profesorul recurge la concesii, la promisiuni pentru a face față situației; strategii de rezolvare negociată a problemei. H. Tonzard spunea că negocierea este un procedeu de rezolvare a conflictelor prin intermediul discuției între părțile adverse.
Nu întotdeauna profesorul poate rezolva problemele de comportament ale elevilor prin intermediul mijloacelor prezentate.
2.2. Agresivitatea –factorul violenței la adolescenți
Agresivitatea, ca și componenta a ființei umane, a constituit și constituie preocuparea multor specialiști din cele mai diverse domenii: psihologi, sociologi, antropologi, juriști, ș.a.
Agresivitatea este "0 stare a sistemului psihofiziologic, prin care persoana raspunde printr-un ansamblu de conduite ostile în plan conștient, inconștient și fantasmatic, cu scopul distrugerii, degradării sau umilirii unei ființe sau lucru investite cu semnificație, pe care agresorul le simte ca atare și reprezintă pentru el o provocare".
Psihologia modernă consideră că "agresivitatea este o calitate a organismelor vii, care pentru supraviețuire, adaptare, dezvoltare, deci, ca o condiție a existenței, constă în acțiunea acestora asupra mediului înconjurator în scopul apărării, căutării hranei, perpetuării speciei".
Din perspectiva psihologiei sociale, se consideră
"agresivitatea ca fiind orice formă de conduită orientată cu intenție către obiecte, persoane sau catre sine, in vederea producerii unor prejudicii, a unor raniri, distrugeri
și daune.
Explicația agresivității a suscitat numeroase dispute. Dacă "agresivitatea este o trasatură înnăscută sau dobandită? "rămane o întrebare de actualitate.
Căutand cauzele principale ale agresivității, psihologia socială încearcă să pună în ordine multitudinea de teorii referitoare la acest fenomen. Astfel, principalele direcții ar fi următoarele:
-Agresivitatea este înnascută, susțin Sigmund Freud și Konrad Lorentz.
-Agresivitatea este un răspuns la o frustrare, afirmă Leonark Berkowitz și John Dollard.
– Agresivitatea este un comportament social învățat. Această poziție este legată de numele lui Albert Bandura, care formulează teoria învățaturii sociale a agresivității. El consideră că, cel mai adesea, modelele de conduită agresivă pot fi întîlnite în familie (părinții copiilor abuzați și maltratați au fost și ei la rîndul lor supuși unor tratamente asemănătoare în copilărie), în mediul social (influența subculturilor), în mass-media (în special televiziunea, care oferă aproape zilnic modele de conduită agresivă verbală, fizică sau sexuală.
Destul de frecvent, agresivitatea este asociată și chiar confundată cu violența.
Totuși, aria agresivității este mult mai extinsă decît cea a violenței, ea manifestandu-se atît la nivel atitudinal, comportamental cît și pulsional, afectogen. Agresivitatea are mai multe forme de manifestare: excitabilitate, impulsivitate, propulsivitate, violența, comportament aberant, comportament agresiv.
Violența este o formă agresivă de comportament care a existat de la începutul comunității umane, dar care azi a început să capete proporții exagerate și îngrijorătoare. De la manifestarea față de natură, concretizată prin poluare și distrugere, de la reacțiile necontrolate în relațiile interumane, care se manifestă prin molestare, schilodire, perversiuni, viol, crimă, pînă la dereglarea relațiilor interstatale care pot declanșa razboaie, violența reprezintă un factor regresiv al civilizatiei.
In sens generic, violența presupune "utilizarea forței și constrîngerii de către un individ, grup sau clasă socială în scopul impunerii voinței asupra altora".
Ea dobandeste semnificatii particulare in functie de contextul de referinta in care își fixează sensul.
Astfel, din perspectiva juridica, violenta presupune utilizarea fortei fizice sau a autoritatii personale cu scopul producerii unui prejudiciu sau vatamari integritatii unei persoane (violenta criminala, omucidere, raniri si loviri voluntare, violuri etc.). In sociologia politica, a claselor sociale, violenta reprezinta modalitatea prin care o clasa sociala isi exercita dominatia asupra altei clase. La nivelul relatiilor internationale, inter-statale, violenta se concretizeaza in razboaie de cucerire, terorism internationa1 (violenta colectiva sau institutionala).
In antropologia culturală, violența este echivalentă cu constrîngerea exercitată de o anumită comunitate culturală asupra alteia sau de un anumit sistem normativ asupra altora, prin intermediul unor agenți represivi cu caracter economic, politic sau spiritua1, in scopul adoptarii modefu1ui dominator.
La acest subiect, Constantin Paunescu propune o abordare psihologica a fenomenului: violenta este „ o manifestare comportamentala de relație interumana si exprima sub diversele sale forme, structuri sau acte ale unei stari de agresivitate”. Psihologia consideră această stare de agresivitate ca rezultat al unei frustrari.
Incercand o analiza sociologică a violenței, Ioan Mihailescu propune o definitie operationala: "actiunea coercitivă asupra unor persoane in vederea obtinerii unui raspuns conform anumitor interese". Operînd această definitie, Ioan Mihailescu considera violenta ca o "relatie sociala". Aceasta relatie presupune existenta a trei elemente: a) Cel care exercita violenta (autorul violentei). Acesta poate fi un individ sau un grup de indivizi, o organizatie sau o institutie societala. El poate actiona atat in vederea indeplinirii propriilor scopuri sau interese, cat si a intereselor si scopurilor altor indivizi sau grupuri de indivizi. b) Cel care suporta violenta (victima violentei). El poate fi un individ, un grup, o categorie sociala sau o societate in totalitatea ei. c) Actiunea coercitiva (violenta ca atare). Ea poate fi concretizata atat prin mijloace directe cat si ind1recte. Prin exercitarea ei, autorul violentei urmareste sa obtina de la victima violentei un raspuns, o atitudine, un comportament care sa-i permita sa-si realizeze scopurile si interesele proprii sau ale altora considerand violenta o "manifestare tipic umana", Ioan Mihailescu, atrage atentia ca in analiza acestui fenomen trebuie considerata intreaga relatie si nu numai situatia victimei, pentru a se putea stabili mai bine cauzele violentei, dar si pentru a aprecia natura ei.
Analizand sensurile pe care le ia violenta in domeniul sociologiei, Radulescu apreciaza ca alaturi de clasele sau grupurile privilegiate si cele defavorizate sau marginalizate, alcatuite din indivizi lipsiti de resurse, neintegrati social ori socializati in mod deficitar, recurg la violenta ca un mijloc compensator prin care pot dobandi acces la "oportunitati sociale". Violenta apare astfel ca "o consecinta a marginalizarii, a proceselor de dezorganizare sociala, a anomiei si neintegrarii sociale, manifestandu-se prin comportamente agresive care incalca legea sau codurile normative nescrise”.
In afara de sensul sugerat mai sus, violenta are si alte conotatii in sociologie (Radulescu):
– violenta maritală sau familială (ansamblul conflictelor din grupul familial care au ca efect maltratarea parteneru1ui sau a copilului);
– violența protestatara (actiunile violente intreprinse de grupurile minoritare ca raspuns la prejudicii si discriminari etnice sau rasiale);
– violenta socializata (dobandirea tehnicilor care implica violenta colectiva prin intermediul mass-mediei);
– violenta simbolica (notiune propusa de sociologul francez Pierre Bourdieu pentru a caracteriza autoritatea sau inf1uenta culturala exercitata de clasele dominante in scopul asigurării puterii);
– violenta structurala (termen utilizat de sociologul francez Madeleine Grawitz cu referire la procesul de mentinere in tarile subdezvoltate a unor structuri economice care favorizează neo-colonialismul).
In lucrarea sa, "Conditia si agresivitatea umana", Constantin Paunescu il citeaza pe Jean-Claude Chesnais,care sugereaza trei cercuri ale violentei: "Violenta fizica (cauzeaza moartea persoanei, vatamarea corporala, atenteaza la libertatea individului). Aceasta forma de violenta este brutala, cruda, salbatica.
-Violenta economica (se refera la frustrarile produse de bunurile materiale).
-Violenta morala (specifică societății moderne).
In accepțiunea lui Chesnais violența fizică este caracteristică omului din toate timpurile. Apariția claselor sociale, a stratificarii societatii a generat violenta economica. Modernitatea, prin ideile iluministe pe care le-a promovat a dus la dezvoltarea unei noi forme de violente: violenta morala.
Pornind de la schema lui Chesnais, Constantin Paunescu, propune o tipologie a violentei:
A. Violența privată
1. Violența criminală: a) mortală (omor, asasinat, otravire, executii capitale, etc.);
b) corporala (loviri si raniri voluntare); c) sexuala (violul).
2. Violența non-criminală: a) suicidul și tentativa de suicid; b) accidente (rutiere, de munca, etc.).
B. Violența colectivă
1. Violența cetatenilor contra puterii: a) terorismul; b) revoluțiile și grevele.
2. Violenta puterii contra cetatenilor: a) terorismul de stat; b) violența industrială.
3. Violența paroxistică-razboiul.
Ioan Mihailescu: propune patru criterii de clasificare a formelor de violență:
– natura intereselor afectate (fizica, biologica, psihologica, culturala);
– termenii intre care se stabileste relatia de violenta (inter-individuala, de grup, societala, inter-societala);
– modul de manifestare;
– modul de apreciere (pozitiva-negativa).
Combinînd aceste criterii, el realizează o clasificare dihotomică a fenomenului:
– violenta directa si indirecta;
– violenta ofensiva si defensiva;
– violenta personala si structurala;
– violenta materiala si violenta simbolica;
– violenta legala si nelegala;
– violenta legitima si nelegitima.
Exista controverse în ceea ce priveste etiologia violenței atat din cauza diversivitatii formelor de violente cat si din cauza multiplelor pareri ale teoreticienilor care s-au ocupat de acest fenomen. Explicatiile oferite pana acum pot fi grupate in trei mari teorii: teoria violentei innascute, teoria violentei – frustrarea si teoria violentei – invatare (teoria culturala).
Teoria violentei innascute considera ca violenta este o caracteristica de baza a fiintei umane. Tendintele agresivitatii umane sunt inerente; numai societatea prin procesul de socializare, ține violența sub control. Această teorie nu s-a putut testa prin cercetarea stiintifică. Ca o contrareplică la această teorie, cercetările biologice, psihologice, sociologice au demonstrat că violența nu este înnascută, ci apare pe parcursul socializarii indivizilor și este determinată de condițiile în care trăiesc oamenii și grupurile umane.
Explicatiile care stau la baza cercetarii știintifice sunt teoria frustrării și teoria socializării.
Teoria violență – frustrare, consideră că violența este rezultatu1 frustrării, al privarii indivizilor de placerea satisfacerii anumitor trebuinte si dorinte. Aceasta teorie sustine ca: in masura in care indivizii pot sa-si satisfaca nevoile, sunt neagresivi. Cand insa acest lucru nu se intampla, ei devin agresivi. In explicarea cauzelor frustrarii s-au luat in calcul atat factori naturali cat si sociali. Ca factor natural, a fost invocat cel mai adesea raritatea produselor. Insa aceasta explicatie este plauzibila numai la nivelul lumii arhaice, nu moderne. Pentru a explica frustrarea in lumea moderna s-a facut apel la factorii sociali. Teoria violentei – frustrare prin factori sociali prezinta mai multe variante: teoria privarii relative, elaborata de Ted Robert Gurr, teoria frustrarii sistematice, elaborata de I.K. Keieraberd si Nosvold teoria frustrarii prin modernizare a lui Samuel Huntington.
Teoria violență – învățare. Teoria culturală explica violenta prin procesele de socializare, prin influenta pe care o exercita modul de functionare si organizare al societatii, asupra socializarii si comportamentelor indivizilor. Aceasta teorie porneste de la stabilirea factorilor societali care determina, sau cel putin favorizeaza comportamentele violente: somajul, recesiunea, cresterea economica, mobilitatea geografica si sociala, scaderea functiei socializatoare a familiei, suprapopularea, discriminarea rezidentiala, marimea imobilelor, a oraselor, alcoolismul, drogurile, etc.
Tot in aceasta directie se inscriu si cercetarile lui Herbert Marcuse, care considera ca sursele agresivitatii sunt "dezumanizarea procesului de productie si a procesului de consum" si "starea de supraaglomerare, vacarm, convietuire forțată, caracteristice societății de masă.
Teoria frustrarii si teoria invatarii nu sunt incompatibile. Knud Larsen propune o explicatie sintetica a celor doua teorii. In conceptia sa violenta este in functie de nivelu1 de frustrare de riscul de represalii si de sprijinul colectiv. Ea nu se produce cand nivelul frustrarilor este scazut, cand riscul represaliilor este ridicat si cand sprijinul grupului este slab.
Cele doua teorii nu pot explica in intregime fenomenul violentei. Prima explica violenta directa, personala" motivatia violentei si impulsurile violente. Ea este considerata o teorie a violentei-raspuns. Teoria culturala explica modul in care se exercita violenta, modul in care se poate solutiona frustrarea, tehnica violentei, raspandirea ei. Este o teorie a violentei-invatare.
Limitele acestor teorii impun extinderea etiologiei vio1entei.
Teoria violentei – functionalitate. Aceasta explicatie plaseaza cauzele violentei in interiorul sistemelor si organizatiilor societale, in modu1 for de functionale. Pentru multe organizatii si sisteme, violenta este un mijloc facil direct de realizare a scopurilor si intereselor; ea asigura functionarea lor. Violenta functionala nu este o forma de patologie, sociala; ea este la fel de normala pe cat sunt normele societatilor respective.
Toate aceste trei explicatii etiologice ale violentei prin frustrare, socializare si functionalitate sunt complimentare.
Violenta in formele ei individuale sau colective, spontana sau organizata, mergand pana la actiuni teroriste – cunoaste o larga raspandire la ora actuala in lume. Trebuie mentionat, totusi, ca secolul XX a reprezentat o explozie a inventiilor, mass-media nefacand abstractie de la aceasta dezvoltare. Televizorul, internetul si in general tot ce tine de audio-vizual, au contribuit intr-o masura mai mica sau mai mare la formarea unor indivizi capabili de acte violente. Aceasta teorie sustine ca mass-media influenteaza comportamentul uman intr-un mod indirect, prin impacturile sale in invatarea valorilor si atitudinilor sau prin impresiile generale pe care le comunica despre realitatea sociala. S-a constatat ca programele in care predomina violenta au audiență mai mare la public. Violența excesivă din aceste programe conduce direct la comportament agresiv și violent in randul adolescentilor in special, afirma sustinatorii acestei teorii.
Tinerii nu devin neaparat violenti, dar pot deveni toleranti la violență.
Delicventa si infractionalitatea constituie formele de varf ale manifestarii violentei. Statisticile intocmite in diferite țări arată o crestere ingrijoratoare a ratelor acestui fenomen, la sfarsitul celui de-al doilea mileniu. Numai în SUA, de exemplu, la fiecare 6 minute se comite un viol; în fiecare minut, o alta persoana devine victima unui atac talharesc; la fiecare 22 de secunde se comite un furt de mașină; la fiecare 25 de minute se comite un omor, etc.
Republica Moldova și chiar România nu fac abstractie de la acest model.
In special, în perioada de tranzitie, tara noastra a cunoscut o amplificare fără precedent a violentei sub toate formele sale.
In legislatiile ambelor țări sunt considerate ca infractiuni de inalta violenta omorul, tentativa de omor, uciderea din culpă, lovirile cauzatoare de moarte, tîlharia cu decesul victimei, vătamarea corporală gravă, pruncuciderea, fapte pedepsite cu mare asprime de Codul Penal datorită pericolului social deosebit de ridicat al acestora.
III.CONSECINȚELE ABUZULUI FIZIC ASUPRA ADOLESCENȚILOR
3.1. Efectele violenței fizice
Violența are drept rezultat diverse grade de lezare a celuilalt, moartea, trauma psihologică, marginalizarea sau excluderea dintr-un grup social.
În mediul școlar violența se exprimă prin agresiune verbală, excludere intenționată, intimidare, bătaie, hărțuire/abuz sexual și port arme. Acest tip de violență poate fi orientat împotriva elevilor, a personalului didactic, a reprezentanților unei instituții și comunității.
Violența școlară afectează starea de sănătate mentala, cauzând frică, anxietate percepția nesiguranței.
Starea de sănătate mentală pozitivă include:
• Un sens pozitiv al stării de bune;
• Resurse individuale: stimă de sine, deprinderi sociale, optimism, încredere în sine și coerența;
• Abilitatea de a iniția, dezvolta și susține relații personale mutuale satisfăcătoare;
• Abilitatea de coping (ajustare) în fața adversarilor;
• Abilitatea de a raționaliza, înțelege și dezbate cu colegii, adulții și instituțiile sociale diversele motive care legitimează violența.
„Violența are efecte negative asupra sănătății fizice și mentale, precum și asupra dezvoltării sociale a elevilor. Atât victimele, cât si agresorii pot suferi diverse traume fizice sau chiar moartea. Violența are legătură cu o serie de probleme psihice: traume, stres, afectarea atașamentului, diminuarea stimei de sine, etc.
Tinerii supuși violenței prezintă un comportament de risc ridicat asociat cu anxietate și neputință dobândită. Aceste comportamente de risc includ: abuzul de substanțe, absenteismul școlar sau exmatricularea, relații sexuale precoce, iar în unele cazuri sentimente de autoblamare și autoculpabilizare care pot genera un comportament suicidar.
Violența poate deveni un cerc vicios: elevii care au fost agresați au tendința de a avea puțini prieteni cu care să poată comunica ușor și adesea au sentimentul izolării și al singurătății. Asemenea tineri simt incapacitatea lor de a se angaja în situații sociale, se simt neajutorați și incapabili să controleze propriul mediu. Acest fapt determină diverse grade de marginalizare, punându-l pe copil într-o ipostază de confruntare personală cu ceilalți, ceea ce împiedică formarea unor deprinderi sociale non-violente. Acești elevi, la randul lor, au tendința de a-i agresa pe ceilalți.
Violența influențeză în mod negativ educația eficientă. Elevii care sunt victime ale actelor violente absentează de la școală, prezintă probleme de concentrare, întreaga lor dezvoltare cognitivă fiind afectată. Elevii expuși violenței școlare fie refuză să frecventeze școala din cauza amenințărilor, fie poartă la ei diverse arme pentru a se apăra. În multe cazuri elevii sunt exmatriculați din școală datorită numeroaselor acte de violență pe care le comit. La nivelul corpului profesoral apare sindromul „bourn out”, stare de epuizare psihica ce apare ca rezultat al confruntării îndelungate cu probleme de disciplină, acte de violență, precum și cu amenințări de natură agresivă din partea elevilor.
Profilul psihologic al elevului violent
Comportamentele agresive au o evoluție lentă, deseori acestea se declanșează după o lungă perioadă de timp. Agresivitatea, în ceea ce îi privește pe elevi, se definește printr-o paletă largă de comportamente, cum ar fi lipsa cooperării cu profesorii precum și un nivel scăzut de autocontrol.
Comparativ cu colegii lor, elevii cu comportament agresiv prezintă următoarele caracteristici:
Se ceartă mai mult
Amenință
Îmbrâncesc alți elevi mai des
De asemenea, elevii cu acest tip de comportament se mai pot identifica și prin următoarele aspecte:
Răspund obraznic adulților când sunt mustrați
Se enervează rapid
Uneori argumentele lor sfârșesc în furie
Sunt lipsiți de autocontrol
Reacționează negativ la critică
Sunt incapabili sa accepte ideile altora
Pe lângă aceste caracteristici definitorii, acești elevi prezintă și o lipsă a controlului asupra dispozițiilor (stărilor) lor ceea ce îi aduce în conflict cu alți elevi și cu adulții. În situații de conflict ei nu sunt pregătiți să facă compromisuri și răspund necorespunzător reacțiilor egalilor lor. Lipsa lor de cooperare în clasă se transformă în imposibilitatea de a urma instrucțiunile și inabilitatea de a respecta cererile profesorilor. Acești elevi au dificultăți în realizarea corectă a temelor și continuitatea muncii în timp. Pe parcursul liceului abilitățile de cooperare ale acestor elevi scad, ei participă tot mai puțin la munca de la școală, depun din ce în ce mai puțin efort pentru activitățile școlare. Elevii cu acest tip de comportament își pierd interesul pentru școală, iar actele minore de agresivitate cresc odată cu vârsta.
Dacă inițial tinerii se angajează la agresiuni minore, în timp, acestea se transformă în violență psihică și fizică.
Deseori, în școală exista astfel de comportamente la elevi, fie față de profesori, fie față de colegi. Nu de puține ori, consecința unui astfel de comportament este etichetarea din partea profesorilor (de exemplu: ,,e obraznic,,) și marginalizarea din partea colegilor. E important să fie identificate căile care duc la agresivitate, să identificăm factorii de risc relaționați unui astfel de comportament, pentru a putea anticipa riscurile dezvoltării unui comportament agresiv.
Abordarea constructivă a comportamentului violent
Înțelegerea determinismului unui astfel de comportament facilitează identificarea modalităților optime de intervenție în astfel de cazuri. Agresivitatea se manifestă fie sub forma unor crize de furie accentuate și frecvente, fie sub forma comportamentelor agresive sau impulsivității accentuate. O intervenție optimă poate reduce agresivitatea. Pe de altă parte, tratarea cu superficialitate sau lipsa de implicare în corectarea unui astfel de comportament poate favoriza apariția comportamentului agresiv și mai târziu a comportamentului antisocial.
Copiii care denotă agresivitate se pare că au nivel scăzut de autocontrol, fapt ce îi determină să reacționeze agresiv la critică și îi face incapabili să accepte ideile celorlalți. În situații de conflict răspund necorespunzător la reacțiile celorlalți. Așa cum arată multe studii, interacțiunea cu mediu ne dă posibilitatea să ne construim prerechizitele de a gestiona anumite situații.
Astfel ,,carențele comportamentale,, pot fi explicate și prin lipsa unui input specific, pentru a învăța răspunsul la un anumit stimul.
Mediul educațional poate fi atât factor care determină acest comportament cât și ,,scena de manifestare ,, a unui astfel de comportament. Pe lângă acest mediu, un factor foarte important în dezvoltarea personalității copilului este familia, după cum e subliniat acest lucru și în literatura de specialitate. Astfel, relația cu familia poate reprezenta un factor declanșator a comportamentului agresiv. În familiile în care există copii cu probleme comportamentale, părinții au adesea sentimentul că trebuie să îi amenințe, să îi pedepsească mereu, că trăiesc evenimente predominant negative si că abia împărtășesc momente plăcute. Copiii se simt adesea la fel, au sentimentul că părinții se ceartă cu ei mereu și sunt nemulțumiți. Acest dezechilibru între experiențele pozitive si negative duce la formarea unor expectanțe negative atât în ceea ce îi privește pe părinți, cât și pe copii. Atenția părinților și a copilului se centrează asupra evenimentelor negative, deși experiențele pozitive au loc în continuare, ele abia mai sunt percepute. O intervenție optimă este aceia de a orienta, în mod conștient, atenția asupra evenimentelor pozitive, deoarece acestea trebuie evidențiate mai mult decât cele negative. Este important să se intervină cu programe de prevenție a agresivității deoarece aceasta poate degenera în comportamente antisociale sau delicvență. Aici este mai mult decât important construirea unui cadru de dezvoltare optimă din punct de vedere psihoemoțional. Agresivitatea nu e altceva decât o barieră în dezvoltarea optimă a copiilor. Diminuarea agresivității poate constitui un factor de succes personal (pentru cei în rândul cărora se intervine ) și social.
3.2. Impactul abuzului fizic
Cele mai importante consecinte pe care le are pedeapsa fizica si emotionala asupra copiilor:
•Afectează dezvoltarea emotională a copiilor
• Poate sa creeze resentimente, ostilitate, teama fata de parinti, copii devenind frustrati, existand riscul ca acestia sa se inchida in ei si sa nu mai comunice
•Slăbeste legaturile de atasament dintre copil si părinte
• Bataia are efecte negative pe termen lung si afecteaza modul de gandire a viitorului adult, care la randul sau poate deveni violent
Din pacate, se constata o crestere alarmanta a numarului de acte de violenta savarsite in scoli. Astfel, 85% dintre copii sunt certati de catre cadrele didactice atunci cand gresesc, 30% sunt ofensati si etichetati de catre profesori, in timp ce 7% dintre acestia spun ca sunt batuti de catre cadrele didactice.
Totodata se intentionează schimbarea practicilor violente cu metode educationale pozitive dar si respectarea copiilor si nu umilirea acestora.
Copiii nu au nevoie de etichete pentru a deveni mai buni, din contra, acestia au toate sansele sa devina rai, violenti si pasivi la actele de violenta din jurul lor, considerand ca asta inseamna normalitate. Etichetele puse copiilor creeaza discrepante majore intre copii, ii clasifica ca pe nsite obiecte “bun”/”rau” sau “cuminte”/“obraznic”. Dincolo de aceste cuvinte, care pot afecta foarte mult personalitatea in plina dezvoltare a copilului, se creeaza automat un tipar din care copilului ii este greu sa iasa, are nevoie de timp si multe fapte ”bune”, pentru a demonstra ca ceea ce cred parintii sau profesorii despre el, este gresit.
Alti factori care contribuie decisiv la felul in care copilul sau adolescentul traieste experienta de abuz includ frecventa si durata comportamentului abuziv. Desigur, importante sunt si varsta si gradul de dezvoltare ale celui abuzat. Cand abuzul se produce cu o frecventa ridicata pentru o perioada de timp indelungata, riscul este aparitia unei traume complexe. Aceasta afectiune reflecta multiple simptome care interactioneaza intre ele. Efectele negative se vad atat in plan cognitiv, cat si in cel afectiv si comportamental. O trauma complexa afecteaza dezvoltarea creierului si interfereaza cu capacitatea copilului de a integra informatiile senzorial, cognitiv si emotional. In relatie cu apartinatorii sau ingrijitorii copilului se observa aparitia tulburarilor de atasament. Sunt prezente, de asemenea, si tulburarile legate de invatare si de limbaj. Sunt alterate relatiile cu colegii sau prietenii, iar efectele unui abuz se vad, ulterior, la varsta adulta, in alegerea unui partener de viata.
Tulburarea de stres posttraumatic este si ea asociata experimentarii abuzului. Copiii cu tulburare de stres posttraumatic prezinta simptome din aria tulburarii hiperkinetice cu deficit de atentie, anxietate, depresie, stari dispozitionale extreme, au un comportament opozitionist si pot ajunge sa consume substante psihoactive.
Un copil abuzat poate dezvolta la adolescenta tulburari ale comportamentului alimentar precum bulimia sau anorexia. Creste riscul aparitiei ideatiei suicidare in cazul celor abuzati si tentativele de sinucidere. Comportamentul este fie unul expansiv, asociat cu agresivitate manifesta sau chiar violenta, fie unul bazat pe retragere si izolare sociala. Vedem astfel cum un abuz este asociat cu multiple simptome prezente in afectiunile psihice. Aceasta nu face doar mai greu de depistat un abuz in istoricul copilului sau adolescentului, ci arata cat de nefaste sunt consecintele unei astfel de experiente asupra victimei, pentru intreaga sa viata. Simptome: Copiii abuzati sau neglijati prezinta adesea atat simptome fizice cat si comportamentale. Copii mici nu pot vorbi despre aceste evenimente. Copii mai mari (adolescenții) pot de asemenea sa nu vorbeasca despre acest lucru deoarece le este teama de agresor sau vor sa il protejeze sau pentru ca nu cred ca vor fi luati in serios. Ocazional, copii pot relata abuzul unui adult in care au incredere. Aceste dezvaluiri trebuiesc luate in serios si actionat in consecinta.
Unele simptome sunt specifice anumitor forme de maltratare. De asemenea sunt simptome generale care apar in toate tipurile de maltratare.
Simptome generale: Anumite simptome generale pot sugera ca un copil este supus unui tip de maltratare; acestea pot fi:
– Intarzieri in dezvoltare, care inseamna ca un copil nu atinge nivelurile de dezvoltare asteptate, cum ar fi sa inceapa sa mearga sau sa se socializeze cu altii.
– Regresia, care consta in pierderea abilitatilor dupa ce acestea au fost achizitionate si revenirea la un nivel anterior de dezvoltare.
– Incetinirea/oprirea cresterii, adica patternul de crestere al copilului nu este in limitele normale pentru varsta. Atat greutatea cat si inaltimea pot fi afectate, dar cele mai frecvente simptome sunt greutatea mica pentru inaltime si circumferinta capului mica. Cele mai multe cazuri de incetinire a cresterii sunt rezultatul problemelor in ingrijirea primara a copilului, in interactiunea dintre copil si persoana de ingrijire (de obicei mama) sau in starea sociala si emotionala a persoanei de ingrijire.
– Interactiunea anormala parinte-copil. Parintele poate fi dezinteresat de copil, copiii pot fi deosebit de sensibili la starile sufletesti ale parintilor lor si incearca sa atenueze orice potential conflict. Adesea, acest lucru ia forma unei inversari de roluri, copilul fiind deosebit de atent la parinte si raspunzand starilor acestuia. Copii maltratati pot de asemenea sa se teama de parintii lor.
– Sănătate mentală afectata, cum ar fi exprimarea unei stime de sine scazute, anxietate, depresie sau tentative de suicid.
-Declin brusc in performanta scolara.
– Comportament problematic sau inadecvat. In unele cazuri, in special la copii mici, se poate observa o neliniste/agitatie neobisnuita, teama, lipsa de interes in activitati. Alte comportamente pot fi dezorganizate. Acestea sunt adeseori invatate; copiii actioneaza in functie de ceea ce au vazut sau au trait, cum ar fi violenta sau activitate sexuala. Copii mai mari pot avea un comportament promiscu sau fug de acasa.
Simptomele abuzului fizic:
Adesea abuzul fizic duce la aparitia de taieturi, vanatai, arsuri, fracturi ale oaselor, intepaturi, otravire si leziuni abdominale. Aceste tipuri de vatamari corporale pot indica un abuz fizic atunci cand:
– Este improbabil ca ele sa fi fost cauzate de un accident, mai ales in acel stadiu de dezvoltare al copilului respectiv. Leziunile care au un tipar geometric sau in oglinda (simetric) sunt suspecte, precum si cele localizate in regiuni ale corpului care in mod obisnuit sunt protejate, cum ar fi partea interioara a picioarelor si a bratelor, spatele, organele genitale si fesele.
– Modificarea explicatiilor sau explicatii care nu justifica adecvat modul in care s-a produs leziunea. Istoricul leziunii nu se potriveste cu tipul actual al leziunii, cu aspectul, cu localizarea ei si cu durata de timp scursa de la producerea ei.
– Este evident ca au mai avut loc si alte vatamari inainte.
– Este intarziata cererea de ingrijiri medicale (adresabilitatea la doctor).
Simptomele abuzului psihologic
Copilul care este supus unui abuz psihologic are un parinte sau o persoana de ingrijire care foloseste tactici de a rani copilul din punct de vedere psihologic, cum ar fi adresarea de insulte sau neasigurarea unui climat suportiv. Durerea emotionala cauzata de acest tip de abuz poate fi devastatoare pentru copil. Un copil abuzat emotional poate:
– sa aiba un interes scazut fata de ceea ce se petrece in jurul sau si sa nu fie curios sa incerce noi experiente, activitati
– sa aiba un raspuns inadecvat la durere, la alti oameni sau la modificarile din mediul inconjurator
– sa evite un parinte sau o persoana de ingrijire
– sa aiba reactii excesive de teama, manie, depresie sau anxietate
– sa aiba performante scolare scazute
– sa isi produca autovatamare sau autodistrugere.
Simptomele abuzului sexual
Un copil cu simptome de abuz sexual recent se poate impotrivi sa mearga la baie; are semne de disconfort sau durere in timp ce sta pe scaun, are secretii vaginale sau peniene sau sangereaza.
Anumite comportamente pot de asemenea indica un abuz sexual. Acestea includ:
– constientizarea si cunoasterea organelor sexuale sau comportament sexual inadecvat pentru varsta
– fuga de acasa
– tentative de suicid
– consum de droguri
-prostitutie.
Abuzul sexual este foarte diferit de jocul sexual normal intre copii. Abuzul sexual este o activitate criminala. Ea include orice activitate sexuala pe care copilul nu are capacitatea sa o inteleaga sau la care nu consimte. Aceasta poate include, dar nu este limitata doar la, acte sexuale evidente (cum ar fi contactul sexual), exhibitionismul, voyeurism si expunerea la pornografie.
Simptomele neglijarii
Un copil este neglijat atunci cand lui/ei nu i se asigura o ingrijire corespunzatoare. Aspectul general al copilului, mediul familial si comportamentul pot prezenta semne ale neglijarii.
Un copil neglijat poate:
– sa aiba o greutate sau o inaltime semnificativ sub limita normala
– intarziere in dezvoltare
– sa aiba o stare de sanatate evident precara, cum ar fi starea de boala sau de oboseală in marea majoritate a timpului
-sa fie murdar sau sa aiba o stare de igiena precara
– sa fie imbracat inadecvat (cu vremea, etc).
Factori de risc
Traiul in saracie sau la limita saraciei este un factor de risc major pentru maltratarea copiilor. Persoanele care traiesc in saracie adesea nu au resurse pentru a asigura o ingijire adecvata a copiilor lor. Persoanele de ingrijire pot avea un nivel ridicat de stres, care ii face sa fie mai putin capabili sa faca fata provocarilor zilnice. De asemenea, unii copii au nevoi fizice sau psihologice speciale, ceea ce le provoaca parintilor un stres major. Parintii fara serviciu, singuri si lipsiti de experienta, persoana de ajutor cu afectiuni psihice, abuz de substante, locuinta/adapost umil, toti sunt factori de risc.
Factori de risc pentru parinti si persoanele de ingrijire
Un istoric de control scazut al impulsurilor, violenta, violenta domestica sau de abuz al copiilor.
Un istoric de abuz de substanta, care poate include probleme cu alcoolul.
Asteptari nerealiste de la un copil si lipsa cunostintelor legate de dezvoltarea normala a copilului in general.
Un nivel crescut de stres care nu este rezolvat pe cai sanatoase. Sursele comune de stres includ faptul de a fi un parinte singur sau adolescent sau faptul de a avea cativa copii mici cu varste apropiate.
Lipsa suportului si izolarea. Parintii care duc lipsa de suport financiar, emotional sau de alte tipuri au o probabilitate mai mare sa isi abuzeze sau sa isi neglijeze copii. Un parinte sau o persoana de ingrijire care nu are acces la serviciile sociale comunitare pot fi lasati sa se descurce singuri cu o varietate de dificultati.
A fost abuzat la randul sau in trecut. Persoanele de ingrijire care au fost abuzate in copilarie la randul lor, cu o stima de sine scazuta, care sunt depresivi sau care au alte probleme mentale, au o probabilitate mai mare de a reactiona cu violenta in conditii de stres.
Un istoric de probleme mentale, cum ar fi depresia.
Factori de risc pentru copii. Riscul de a fi abuzat sau neglijat creste daca un copil are o dizabilitate sau alte probleme de sanatate, cum ar fi:
– nașterea prematura. Nou-nascutii care se nasc devreme adeseori aduc un plus de stres emotional si financiar familiei din cauza nevoii lor de a sta mai mult in spital, ceea ce implica un cost mai mare si din cauza vulnerabilitatii generale care impune o urmarire atenta din momentul in care ajung acasa. Ei pot avea probleme de dezvoltare persistente
– o dizabilitate fizica, ca de exemplu orbirea sau paralizia
– inteligența sub normal
– intarzieri in dezvoltare
– un temperament dificil
– probleme de comportament, inclusiv tulburarea hiperkinetica cu deficit de atentie O legatura nesigura intre parinte si copil este de asemenea un factor de risc pentru abuz sau neglijare. Incapacitatea de se stabili o legatura poate fi rezultatul urmatoarelor situatii:
– parintii nu isi doresc copilul
– nasterea de gemeni sau a mai multor copii
– spitalizare indelungata a nou-nascutului si separarea de parinti din cauza nașterii preamature sau a unor probleme de sanatate
-luarea in adoptie sau in asistenta maternala a unui copil
– probleme mentale ale persoanei de ingrijire. De exemplu, un parinte care are o depresie severa poate sa isi neglijeze fara intentie copilul
– copilul s-a nascut cu o afectiune severa sau o dizabilitate, cum ar fi orbire, surzenie sau autism. Aceste tipuri de probleme pot face dificila comunicarea parintelui cu copilul sau pot impiedica copilul sa ofere si sa primeasca afectiune.
Conseciinte
In anul 2002, in Statele Unite de exemplu, aproximativ 1400 copii au murit ca rezultat al maltratarii. Supravietuitorii sunt vulnerabili la afectiuni emotionale pe termen lung. Tipic, copii sunt abuzati la o varsta la care nu au experienta de viata si au o capacitate de rationare scazuta pentru a intelege ca ceea ce se intampla nu este din vina lor. Maltratarea copiilor mai mici de 7 ani poate duce la modificari permanente ale personalității si in comportament.
Copiii care sunt maltratati au un risc crescut de a abuza alti copii si, mai tarziu in viata, sa-si abuzeze proprii copii sau parintii varstnici. De asemenea ei au un risc crescut de se implica in acte criminale pe masura ce trec anii. Ca adulti, exista o mare probabilitate ca ei sa aiba probleme fizice si emotionale.
3.3. Investigații
Efecte emotionale
Toti copii care au suferit un abuz sau au fost neglijati sau au fost martori la violenta domestica au un risc crescut de a dezvolta afectiuni psihice, probleme emotionale sau abilitati sociale deficitare. Aceste probleme pot aparea singure sau in asociere. Efectele abuzului sau ale neglijarii sunt determinate de severitatea lor, de frecventa lor si de durata perioadei in care au avut loc si de relatia copilului cu abuzatorul.
Afectiunile psihice care ar putea aparea din cauza abuzului sau a neglijarii sunt:
– anxietatea
– depresiaborderline
– tulburarea de personalitate borderline . O persoana cu aceasta conditie mentala are dificultati sa isi controleze mania si impulsurile, are probleme datorate relatiilor interpersonale instabile sau intense, are un sentiment scazut al propriei valori, si are trairi innebunitoare de anxietate legate de teama de abandon
– tulburare de stres postraumatica
– suicid sau idei suicidare
– disociere. Aceasta consta in incercarea inconstienta de autoaparare impotriva unei experiente coplesitoare si traumatizante. Mintea se separa de un eveniment sau de locul/mediul care are legatura cu acel eveniment; de exemplu blocarea memoriei, astfel incat mintea sa pastreze un anumit grad de ordine si de sens
– tulburari de alimentatie, cum ar fi restrictionarea severa a caloriilor (anorexie), care duce la o scadere in greutate care nu este sanatoasa.
Alte efecte emotionale sunt:
– Scaderea stimei de sine, care este convingerea centrala a persoanei in legatura cu sine. Copii nu pot procesa sau intelege ce li s-a intamplat. Adeseori, ei se blameaza inconstient pe ei insisi si cresc cu o proasta imagine de sine, care le afecteaza relatiile cu ceilalti
– manie, ostilitate, sfidare, tendinte antisociale sau comportament criminal
– negativitate. O persoana cu un istoric de abuz sau de neglijare poate avea dificultati in adaptarea la norme
– abuz de substante, cum ar fi folosirea de droguri ilegale sau consumul excesiv de alcool
– detasare emotionala. Persoana respectiva poate avea dificultati in crearea de legaturi, in socializare si in formarea de prietenii. Acestea pot duce la izolare si la incapacitatea de a invata sa aiba si de a dezvolta simpatie, empatie si alte concepte importante bazate pe emoție
– impulsivitate. Persoana nu poate sa se gandeasca si sa prevada consecintele inainte de a actiona. Adesea, aceasta duce la activitati nesabuite, riscante sau antisociale, cum ar fi sofatul periculos
– probleme sexuale. Copii abuzati sau neglijati, in special cei care au fost abuzati sexual, adeseori au probleme in dezvoltarea unei sexualitati normale la adolescenta si la maturitate. Unii pot avea o promiscuitate sexuala; altii pot avea teama si nu sunt dispusi sa riste sa se implice in nici un fel de intimitate.
Unui copil maltratat care este dus pentru un consult medical i se va face mai intai un examen fizic general. Istoricul medical al copilului este de asemenea trecut in revista si parintii sau persoanele de ingrijire sunt intrebate in legatura cu starea de sanatate a copilului. Copilul care poate vorbi va fi separat de persoana de ingrijire ca sa i se puna intrebari.
Persoanele din domeniul medical au datoria profesionala si obligatia legala sa evalueze posibilitatea unui abuz sau a unei neglijari. Pe langa semnele evidente ale unui abuz fizic sau ale unei neglijari, profesionistii pot deveni suspiciosi atunci cand:
– leziunea este neobisnuita sau este foarte putin probabil sa fie provocata de un accident, mai ales pentru varsta acelui copil
– explicatiile date de parinti sau de persoanele de ingrijire se modifica sau nu se potrivesc cu starea copilului
– nu a existat un martor in momentul ranirii
– documente medicale care atesta ca in trecutul copilului au existat leziuni similare sau dovezi de neglijare
– parintii sau persoanele de ingrijire au amanat consultul medical si solicitarea de ajutor medical, fara sa aiba o explicatie credibila sau adecvata
– semnele abuzului sexual pot sa nu fie identificate in timpul unui examen fizic. Nu toate tipurile de abuz sexual lasa semne fizice. De asemenea, multe tipuri de leziuni datorate unui abuz sexual se vindeca repede. Totusi, daca acel copil este examinat la scurt timp dupa incident, un profesionist poate observa si inregistra mai bine simptomele si poate lua mostre pentru analizele de laborator.
Teste si examinari
Testele care sunt frecvent folosite pentru confirmarea sau pentru excluderea unei suspiciuni de abuz sau de neglijare sunt:
Teste imagistice precum radiografiile, tomografia computerizată (TC) sau rezonanța magnetică, rezonanta magnetica nucleara (RMN). Aceste tipuri de teste pot ajuta la identificarea unor fracturi osoase. Unele teste pot de asemenea se evidentieze leziuni vechi.
Teste de sange. Timpul de protrombina, timpul partial de tromboplastina si numaratoarea trombocitelor pot ajuta la gasirea unei tulburari de coagulare/sangerare. Acestea pot ajuta la excluderea diagnosticului de abuz sau neglijare. Alte teste de sînge pot fi folosite pentru identificarea semnelor unei afectari de organ.
Analiza urinei, pentru identificarea prezentei de sange in urina. In cazul in care rezultatul este pozitiv, poate fi un semn de leziune interna.
Teste de laborator speciale, pentru a se determina daca a avut loc un abuz sexual. De exemplu, fluide gasite in interiorul sau in jurul vaginului pot fi prelevate si analizate. Daca abuzul a avut loc cu maxim 72 ore inainte de examen, se pot gasi de asemenea probe medico-legale de anumite tesuturi umane, cum ar fi piele sau fire de par, care se pot preleva.
Puncția lombara poate evidentia prezenta de sange, datorita unei leziuni cerebrale. Examinare oftalmologica de catre un oftalmolog pentru a se identifica semne ale "sindromului copilului scuturat", care se mai numeste si leziune craniana intentionala.
Alte teste
Alte examene si teste efectuate cu scopul confirmarii abuzului sau neglijentei copilului variaza in functie de problema medicala specifica suspectata sau observata. De exemplu, poate fi nevoie de o testare psihologica pentru unii copii. Daca se suspecteaza ca un copil este victima unui abuz sexual, se fac teste pentru bolile cu transmitere sexuala.
Altii copii aflati in grija unei persoane suspectate de abuz pot fi examinati si li se pot face radiografii in cazul in care persoanele din justitie sau personalul medical care investigheaza cazul considera ca acest lucru este necesar.
Daca decesul unui sugar ar putea fi datorat sindromului de deces subit infantil, personalul medical si ofiterii de politie trebuie sa demareze o investigatie completa pentru a se exclude un abuz sau neglijarea. Aceste persoane sunt invatate sa fie sensibili la parintii indoliati. Nimeni nu este de vina cand copilul moare subit.
Documentatie
Leziunile copilului si informatiile suplimentare sunt inregistrate cu atentie. Aceasta documentatie asigura un bilant detaliat al leziunilor pentru inregistrarea permanenta a starii de sanatate a copilului; de obicei ea cuprinde fotografii si descrieri ale leziunilor.
Se fac de asemenea masuratorile (greutatea, inaltimea si circumferinta capului) care se inregistreaza pentru a se stabili o curba de crestere a copilului. Aceasta curba poate identifica intarzierea in crestere care uneori este legata de neglijare.
Neglijarea sau alte tipuri de abuz pot sa nu fie diagnosticate imediat.
Tratament
Prioritatea principala a tratamentului unui copil abuzat sau neglijat este asigurarea unui mediu sigur, pentru a se preveni vatamarea ulterioara.
Tratamentul instituit precoce ii da copilului cea mai buna sansa a unei vindecari fizice si emotionale. Acesta include separarea copilului, ca si a celorlalti copii din acea locuinta, de parintele sau de persoana de ingrijire suspectata de abuz.
Copii care au o inteligenta peste medie, cu anumite talente, au o probabilitate mai mare de a face fata cu succes efectelor abuzului lor, daca sunt consiliati si primesc suport din partea unui adult de incredere.
O mare varietate de terapii pot fi folosite atat pentru copii cat si pentru parinti.
Tratamentul specific depinde de tipul de abuz, de cine l-a impus (autorul) si in ce context a avut loc. Personalul medical si legal formeaza o echipa pentru a pune la punct cel mai eficient program, folosind experienta, pregatirea, ratiunea si creativitatea lor.
Tratament pentru ranile fizice
Tratamentul pentru un copil abuzat sau neglijat depinde de natura abuzului. In cazul in care leziunea sau neglijarea copilului a dus la aparitia unei conditii amenintatoare de viata, cum ar fi sindromul copilului zgaltait (denumit si leziune craniana intentionala), tratamentul va fi administrat intr-un spital.
Leziunile fizice mai putin severe, precum arsurile cu tigara de pe tegument, vor fi tratate in afara spitalului, sub urmarire periodica pana la vindecare.
Tratament pentru lezarea emotionala
Se recomanda consilierea pentru toti copii care sunt victime ale abuzului sau neglijentei. La copii foarte mici, acest tratament ar putea include terapia prin joc.
La copii de toate varstele, consilierea cuprinde de obicei discutii despre:
– ce parere au despre ei insisi
– experientele lor din trecut
– temeri sau ingrijorari pe care le-ar putea avea, legate de prezent si de viitor
– tratamentul pentru parinti si persoane de ingrijire
– parintii si persoanele de ingrijire care au abuzat sau au neglijat un copil au de asemenea nevoie de tratament.
Tipul de tratament depinde de abuzul care a avut loc.
Unele persoane pot avea nevoie de mai multa educatie in privinta tehnicilor practice ale functiei de parinte. Altii pot avea nevoie de tratament pentru alte probleme serioase, ca de exemplu:
– abuz de substante
– depresie sau alte probleme de sanatate mentala
– stima de sine scazuta
– comportament violent.
Parintii care au pierdut custodia copiilor lor o pot recastiga. Acest lucru depinde de severitatea abuzului sau a neglijarii si de evaluarea de catre profesionisti a progresului lor in reabilitare. In cazurile severe, contactele viitoare dintre parinte si copil vor fi supervizate. Uneori se pierd toate drepturile parentale.
Profilaxie
Prin urmarea unor cursuri de educatie parentala. Acestea pot fi utile pentru parinti, ajutandu-i sa invete cum sa faca fata practic cerintelor si responsabilitatilor care se cer de la un parinte. Toti parintii trebuie sa stie cum sa reactioneze in cazul unui comportament dificil al copilului in mod eficient si nonviolent. Aceste cursuri sunt in mod special folositoare daca exista un istoric de abuz. De asemenea, ii ajuta pe parinti sa se familiarizeze cu patternurile de dezvoltare ale copilului astfel incat asteptarile parintilor sa fie realiste. Se recomanda ca parintii sa intrebe profesionistii din domeniu (psihiatri, psihologi, asistenti sociali) despre astfel de cursuri.
Invatarea unor tehnici de relaxare, care sa se aplice in situatii de stres. Autoingrijirea
– prin exerciții fizice, dieta sanatoasa, odihna – poate ajuta la diminuarea stesului.
O varietate de alte strategii pot fi de asemenea de ajutor, in functie de interese si de nivelul de pregatire. De exemplu, se pot gasi carti sau grupuri de autoajutorare, asociatii religioase sau cursuri care pot fi de ajutor. De asemenea cursurile de management a mâniei sau consilierea profesionala pot fi uneori necesare.
Invatarea copilului denumirile proprii ale tuturor partilor organismului lui/ei si care parti sunt "intime", "private". Incurajarea copilului sa spuna parintilor daca se intampla ceva intr-o zona privata a corpului lui sau daca cineva ii cere copilului sa faca ceva cu o parte privata a corpului lui/ei.
Ascultarea copilului. Parintii trebuie sa invete sa recunoasca cand il deranjeaza ceva pe copilul sau. De asemenea parintii trebuie sa il faca sa inteleaga pe copilul lor ca poate vorbi in siguranta despre absolut orice cu ei.
Discutarea cu toate persoanele de ingrijire pentru a afla ce stie fiecare despre sanatatea, dezvoltarea si îngrijirea.
Acest lucru ar putea include si obtinerea unei permisiuni a politiei de a verifica trecutul acelor persoane.
Urmarirea programelor de televiziune si a filmelor pe care le vizioneaza copilul si a jocurilor pe calculator pe care el/ea le joaca. Limitarea si urmarirea accesului la site-urile de pe internet.
Interactionarea cu altii. Masurile de precautie simple, cum ar fi cunoasterea numelor vecinilor si ale copiilor acestora, poate fi importanta. Parintii coplesiti si lipsiti de experienta pot avea nevoie de sustinere. Abuzul copilului devine mai putin probabil daca parintii sau persoanele de ingrijire se simt sustinuti. Gesturi mici pot fi de ajutor, cum ar fi de exemplu oferirea unei mese parintilor epuizati atunci cand acestia au nevoie. Pe o scara mai larga, trebuie incurajata initiativa efectuarii de cursuri de consiliere educationala in acea comunitate si sustinerea persoanelor sau a organizatiilor care ajuta parintii cu risc de a-si abuza copii. De asemenea, este important ca profesionistii sa se familiarizeze cu semnele unui abuz sau ale unei neglijari, astfel incat sa le recunoasca atunci cand ar putea fi o problema.
Este important ca toti adultii sa tina minte ca raportand un abuz sau o neglijare suspectate, se poate preveni ca un copil sa sufere leziuni severe, probleme severe emotionale care pot dura toata viata si chiar sa moara.
Daca persoana care face raport isi da numele, acesta ramane confidential. De asemenea, se pot face raporturi anonime.
O persoana care face un raport cu buna intentie nu suporta nici un fel de consecinte legale.
Ricul de a cauza unui copil o vatamare prin intocmirea unui raport este mai mic decat daca acele suspiciuni sunt intemeiate si nu sunt raportate.
Uneori investigatorii pot sa nu fie capabili sa gasesca suficiente probe pentru a confirma abuzul suspectat. In acest caz, parintii sau persoanele de ingrijire pot recurge la serviciile sociale pentru a scadea riscul copilului de abuz sau neglijare.
Trebuie avut in vedere si faptul ca ceea ce se considera de specialisti a fi neglijenta variaza in functie de varsta copilului, prezenta sau absenta unor factori protectivi, frecventa, durata si severitatea neglijentei si relatia dintre copil si ingrijitor. De exemplu, a lasa un copil nesupravegheat pentru o ora e considerat a fi neglijenta, atunci cand copilul are o varsta mica, dar nu si cand este adolescent.
Descrierea diferitelor tipuri de abuz demonstreaza si seriozitatea acestei probleme, care are urmari din cele mai severe:
■ efecte fizice devastatoare ce duc cel mai frecvent la retard psihosomatic;
■ efecte emotionale: tocirea emotionala, lipsa responsabilitatilor sociale, stare depresiva, labilitate emotionala, iesiri neconlrolate, reactii anormale in momentul despartirii sau reintalnirii cu parintii;
■ efecte asupra dezvoltarii personalitatii: subapreciere, stima de sine scazuta;
■ efecte asupra dezvoltarii sociale: apare rutina, stereotipiile, atractie mai mica fata de joaca, sensibilitate scazuta fata de emotiile celorlalti;
■ efecte cognitive: limbaj slab dezvoltat, activitati scolare reduse in comparatie cu alti copii, capacitate redusa de concentrare si organizare a muncii, apatie, lipsa a motivatiei etc.
Lileratura privind domeniul psihologiei sanatatii si domeniul stiintelor sociale, nu ofera date concrete privind prevalenta si implicatiile neglijentei ca fenomen. Majoritatea studiilor continua sa se bazeze pe abuzul fizic sau sexual al copiilor, cu atat mai mult, cu cat cercetarile actuale au deficiente severe in ceea ce consta calitatea metodologiei studiului. Acest luetu se intampla poate si pentru ca neglijenta este destul de dificil de definit si de masurat si nu exista un consens in ceea ce priveste tipurile specifice ale acesteia.
Datorita efectelor negative atat pe termen scurt, cat mai ales pe termen lung, cercetatorii si-au focalizai atentia si asupra domeniului mai restrans al neglijentei.
Teorii modele explicative
În ultimele doua decenii au fost publicate o serie de studii care au ca tematica principala consilierea persoanelor abuzate in copilarie, acestea fiind influentate de mai multe paradigme teoretice.
Problematica copiilor abuzati poate fi tratata si din perspectiva abordarii sustinute de Vigotsky cu privire la dezvoltarea lor afectiva. Cadrul sau teoretic poate sprijini atat conceptualizarea metodelor folosite de acesti copii in a compensa dimensiunile afectate ale vietii lor, cat si dezvoltarea unor noi instrumente de interventie care sa ajute la asigurarea unor metode de compensare adecvate. impreuna cu teoriile constructivismului social, abordarea lui Vigotsky devine o alternativa viabila fata de terapia cognitiva si psihanalitica, dupa cum specifica.
Ce se reproseaza acestor ultime abordari de catre sustinatorii perspectivei lui Vigotsky, ar fi ca prima se centreaza excesiv asupra cauzei, iar cea de a doua asupra retrairii acelor experiente afective. În consecinta, ele sunt considerate insuficiente pentru solutionarea problemelor infruntate de copiii abuzati in varii forme.
Mai precis, unii dintre copii pot folosi disocierea si auto-hipnoza ca strategii de coping in astfel de situatii. Asumpția de la care pleaca cele doua paradigme e ca cel abuzat se va indeparta de trecut sau de personalitatea sa dezvoltata in legatura cu trecutul si ca se va adapta la un mediu lipsit de violenta. De cele mai multe ori se uita insa ca strategiile de coping, desi dezadaptative, ii ajuta sa supravietuiasca si ca ei nu pot sa renunte la ele daca nu li se ofera.
Perspectiva de fata scoate in evidenta tocmai aceasta problema. Cei abuzati traiesc intr-o lume care nu ofera o compatibilitate intre ea si strategiile de supravietuire dezvoltate de copii si mai mult, nu le ofera instrumentele necesare pentru trecerea peste aceste evenimente traumatizante. Drept urmare, se dezvolta aplicatii terapeutice ale teoriilor neovigotskiene privind invatarea mediata cultural si dezvoltarea autoreglarii afective la copiii abuzati sau neglijati. Pentru a intelege si mai bine despre ce este vorba, vom prezenta succint cateva dintre principiile lui Vigotsky, urmand ca apoi sa enumeram aplicatiile ce pot fi evidentiate de aceasta abordare.
Exista cateva principii ale lui Vigotsky care, puse in legatura cu unele teorii curente din literatura de specialitate, (vezi constructivismul social) participa la dezvoltarea efectiva a unor metode specifice de consiliere.
Un prim principiu se refera la plasticitatea oamenilor si functionalitatea comportamentelor lor deviante si specifica faptul ca persoanele au o inclinatie innascuta spre a compensa deficitele, iar aceasta compensare e vazuta ca o trasatura pozitiva ce potenteaza dezvoltarea unor strategii de supravietuire.
Un al doilea principiu ar fi acela ca miezul problemei si al solutiei ar fi tocmai dimensiunea socio-culturala. El porneste de la asumptia ca atat dezvoltarea copiilor normali, cat si a celor anormali e guvernata de aceleasi legi si principii socio-culturale. Avand in vedere acest aspect, ar fi nevoie de realizarea unor instrumente psihologice noi care sa asigure accesul copiilor abuzati la lumea sociala intr-o maniera optima, care sa tolereze strategiile de coping pe care acesti copii le aplica pentru a face fata traumei la care au fost supusi.
Al treilea principiu considera ca procesele psihologice mai avansate (elice) sunt influentate mai mult de procesul de invatare decat de procesele biologice (naturale). Vigotsky porneste de la asumptia ca procesele intelectuale si cele afective sunt interconectate, numai ca in cursul dezvoltarii, relatia dintre cele doua se modifica. Altfel spus, tranzitia de la natural la etic e legata in mod direct de modificarea relatiei dintre intelect si afect.
Un al patrulea principiu se refera la importanta crearii unor noi instrumente care sa se lege de strategiile de supravietuire create spontan de copii si sa faciliteze realizarea obiectivelor personale in situatii noi. Asumptiile lui Vigotsky conectate cu teoriile constructivismului, ofera cadrul teoretic pentru o abordare terapeutica care pune accentul pe:
1.Intarirea organismului pentru a face fata situatiei confruntate;
2. Dezvoltarea unor functii psihologice superioare, mai precis dezvoltarea abilitatilor metacognitivc de control si monitorizare a reactiilor emotionale la diferiti stimuli adversi;
3. Intarirea metodelor spontane de a reactiona ale copiilor.
Completand abordarea lui Vigotsky, constructivismul afirma ca
emotiile influenteaza functionarea individului si ca e important sa se puna accentul pe dezvoltarea metacognitiei la copiii abuzati, aceasta fiind de fapt un suport pentru dezvoltarea unor strategii de coping spontane. O posibila explicatie ar fi ca acestia se bazeaza pe abilitatile lor de invatare si ca isi dezolta capacitatea de control in mod diferit in functie de situatia specifica. Atesta idee e sustinuta de Fisher si Ayoub,care, contrar lui Vigotky pune accent pe generalizare si integrare, considera ca de fapt disocierea si detasarea afectiva sunt mecanismele folosite de copiii abuzati pentru a face fata situatiei. Pornind de la modelul propus de cei doi cercetatori, se poate extrage ideea ca problema copiilor abuzati deriva din lipsa de coordonare. Mai precis, persoanele a caror scheme cognitive sunt disociate, este foarte probabil sa functioneze la nivele diferite de dezvoltare. Este extrem de dificil sa controlezi reactiile automate emotionale care se afla la un anumit nivel al dezoltarii, care sunt incompatibile cu alte parti cognitive ale persoanei. In consecinta, acesti autori sugereaza crearea unor instrumente care sa ii ajute pe copii sa isi rezolve problema coordonarii.
Aici intervine si teoria sustinuta de Vigotsky, lucrarea lui Mitelburg si Singer oferind cateva exemple practice de aplicatii terapeutice ale diferitelor concepte vehiculate de abordarea vigotskiana. Printre ele se poate aminti:
Crearea unei atitudini terapeutice de baza, prin care zona proximei dezvoltari sa ajute la invatarea unor noi deprinderi de realizare a propriilor scopuri;
Terapia analitica cognitiva si dezvoltarea de noi instrumente care sa asiste la autoreglarea afectiva si la reprezentarea procedurilor ce afecteaza negativ persoana; Realizarea de noi metode de interactiune si de coordonare si
control a proceselor intrapsihice; S folosirea ritualului ca mijloc de comunicare si de rezolvare a contradictiilor personale si dezvoltarea unor abilitati de control a propriei functionari cognitive.
Rezumand, ideea ce ramane e ca dezvoltarea unor stategii metacognitive ajuta individul traumatizat sa devina stapan pe propria-i viata.
Consiliere și terapie în cazul copiilor abuzați
Relatarile pacientilor pot fi interpretate prin prisma a patru nivele:
• copiii in general vor vorbi in termeni de senzatii, perceptii, comportament – stadiul senzorio-motor;
• copiii de gimnaziu vor relata problemele din perspectiva lor, dar si a celorlati – stadiul formal,
• relativ putine persoane se vor raporta la un nivel complex de incadrare a experientei daca nu sunt ajutati de consilier.
• foarte multi pacienti isi vor expune problemele la doua sau mai multe dintre stadiile amintite mai sus.
CONCLUZII
Scopul principal al cercetării a constat în studiul familiei și a instituțiilor de învățămînt ca sursă de agresivitate și violență la adolescenți. M-a interesat familia, ca posibil factor generator de agresivitate și violență la copii, deoarece consider că aceasta reprezintă primul și cel mai important mediu de viață în care ființa umană apare, se dezvoltă și se formează ca viitor adult. Practica pedagogică în domeniul educativ ne oferă numeroase exemple în care eforturile școlii și a unor instituții specializate pentru ameliorarea și combaterea comportamentelor agresive și violente ale școlarilor nu s-au soldat cu succes, atâta timp cât copiii trăiau într-un mediu familial încărcat de agresivitate și violență. Nu neg importanța celorlalți factori în declanșarea și manifestarea acestor comportamente. Un program școlar încărcat, un profesor dominator sau agresiv și violent, anumite trăsături individuale de personalitate, probleme medicale ale elevului, anturajul acestuia, sunt tot atâția factori care pot duce la agresivitate și violență din partea copilului. Literatura de specialitate, prin studiile efectuate, demonstrează că agresivitatea și violența copiilor în mediul școlar au de cele mai multe ori surse multiple.
Cu toate acestea, mediul familial s-a bucurat de cea mai mare atenție din partea cercetătorilor cu privire la contribuția lui în geneza violenței copilului. În opinia unor cercetători, cei mai predictibili factori familiali ai delincvenței juvenile sau a devierilor de comportament sunt: criminalitatea parentală, maltratarea și abuzul sexual al părinților, lipsa de interes și implicare din partea părinților pentru activitățile școlare ale copilului sau pentru cele din timpul său liber. Fără a absolutiza rolul familiei, cercetarea în cauză a vizat evidențierera importanței pe care familia o are în raport cu celelalte surse. Aspectul de noutate adus de lucrare, constă în studiul agresivității și violenței la elevi. Cercetările în domeniul agresivității și violenței elevilor sunt axate în majoritate pe vârsta adolescenței. Școlarii mici sunt oarecum “excluși” dinaceastă analiză, considerându-se prea mici pentru a fi capabili de acte violente și agresive. Pe parcursul lucrării s-a făcut referință la numeroase opinii aparținând atât elevilor, cât și învățătorilor care predau la acest nivel de învățământ, ce confirmă prezența actelor agresive și violente la această vârstă.
Mai mult, părinții, fiind intervievați de către cercetătorii în materie, recunosc faptul că școlarii din clasa și școala unde învață propriul copil, sunt implicați frecvent în conflicte verbale și fizice. Studiul în cauză s-a axat pe prezentarea orientărilor teoretice cu privire la familie, a funcțiilor familiei și a caracteristicilor acesteia. Deoarece familia poate deveni factor generator de agresivitate și violență la copii, m-am oprit asupra disfuncționalităților din viața de familie, care pot afecta creșterea, educarea și comportamentul copiilor de vârstă școlară. M-am referit în mod special la violența intrafamilială, la structura familiei, stilul parental și statutul socio-economic și cultural. Aceste aspecte au stat la baza elaborării obiectivelor și ipotezelor teoretice ale lucrării noastre. Cercetările arată că, părinții care utilizează violența fizică în educarea copiilor, nu cunosc alte mijloace pentru a-și exprima autoritatea, și nu pot oferi un model educativ prin puterea propriului exemplu. Copiii devin agresivi în familiile pe care le vor avea ca adulți, pentru ei violența reprezentând singura modalitate de rezolvare a problemelor de orice natură. O altă consecință a copiilor agresați este aceea că la vârsta adultă devin persoane complexate, cu o slabă autoapreciere, lipsite de încredere în ei înșiși, incapabili de comunicare, de integrare socială și adaptare, cu convingerea că sunt inferiori tuturor semenilor și că merită să fie pedepsiți. În ultima vreme interesează mai ales consecințele ce apar pe parcursul dezvoltării copiilor, datorate supunerii sistematice la violența în familie. Stresul, traumele ce apar la vârsta copilăriei, pot deteriora structura și funcționarea creierului uman. Conform lui Schore, există dovezi care demonstrează faptul că traumele din perioada copilăriei împiedică în viața adultă formarea capacității de a întreține relații interpersonale, de a face față unor situații stresante și de a-și regla emoțiile. Pe baza acestor date, una dintre ipotezele prezentei lucrări a pornit de la presupunerea că, dacă părinții sunt agresivi și violenți cu propriii copii, aceștia vor fi agresivi și violenți la școală. Din punct de vedere statistic, această ipoteză s-a verificat în cazul părinților intervievați, dar nu s-a verificat în cazul învățătorilor. Legată de același aspect al agresivității și violenței în familie, de data aceasta însă cu referire la problemele de cuplu, o altă ipoteză a cercetării a presupus că dacă în familie există probleme de cuplu (violență intrafamilială, certuri, neînțelegeri), atunci școlarii mici vor fi violenți și agresivi în mediul școlar. Structura familiei reprezintă unul dintre factorii care își pune amprenta asupra dezvoltării și comportamentului copiilor. O familie monoparentală, constituită dintr-un singur părinte și copii, datorată divorțului, separării părinților, lipsei căsătoriei, determină frustrări afective copiilor, care se pot materializa în comportamente nedorite. Studiile de specialitate susțin că de multe ori conflictele dintre părinți dinaintea divorțului pot influența copilul în sensul apariției unui comportament agresiv și violent. Familia extinsă, în care copilul este supus unor sisteme educaționale provenite din partea unor generații diferite, poate genera un comportament agresiv la copil. Familiile dezorganizate, în care există probleme de cuplu, reprezintă un obstacol în buna formare a personalității copilului. Prezenta cercetare, a emis pe baza acestor date, ipoteza conform căreia copiii proveniți din familii monoparentale, sunt agresivi și violenți la școală, în comparație cu ceilalți copii. Ipoteza s-a verificat statistic de către cercetători, pentru populația părinților cu copii de vârstă școlară mică din care a fost extras eșntionul anchetat. Pentru populația învățătorilor, această ipoteză nu s-a verificat. Stilurile și modelele parentale au un rol important în formarea și dezvoltarea copilului, în pregătirea carierei sale, în prelucrarea tendințelor egocentrice, de competiție profesională. Literatura de specilalitate aduce diverse clasificări ale modelelor parentale. După criteriul relației părinte-copil, este vorba despre stilul și modelul autoritarist, modelul și stilul permisiv și modelul și stilul democratic-afirmativ. Alți autori vorbesc despre stilul de respingere sau neglijare, stilul autoritarist, stilul permisiv și stilul democratic sau echilibrat. Studiile efectuate în diferite familii aduc informații referitoare la influența nefavorabilă pe care stilurile parentale autoritar și permisiv le au asupra copiilor. Un copil supus unor reguli stricte, rigide, căruia i se înăbușă orice inițiativă și posibilitate de autoafirmare, devine frustrat și se manifestă problematic la școală. Deși el se supune uneori regulamentului și cerințelor școlare, de cele mai multe ori se descarcă la școală în acte agresive și violente îndreptate împotriva colegilor, a profesorului sau a procesului educativ. Pe de altă parte, un copil căruia acasă i se permite orice, care supune propriei voințe întreaga familie, se va adapta cu dificultate cerințelor școlare și școlii în general, unde el nu mai reprezintă centrul atenției tuturor, dat fiind numărul mare de elevi dintr-o clasă. De cele mai multe ori acești copii așaziși „răsfățați”, sunt agresivi și violenți la școală, spre surprinderea familiei. Referitor la aceste aspecte ale vieții de familie, prezenta lucrare a emis ipoteza conform căreia un stil parental autoritar sau permisiv practicat în familie, poate determina violență și agresivitate la copiii de vârstă școlară mică. În urma prelucrării statistice, ipoteza s-a confirmat pentru populația părinților care au copii de această vârstă. Statutul socio-economic și cultural al familiei pot determina la rândul lor, comportamente nedorite la copii. Statutul socio-economic al familiei este considerat o combinație între educația, ocupația și venitul părinților. Aceste aspecte sunt interconectate influențându-se unul pe celălalt. Nivelurile mai scăzute de educație se corelează de multe ori cu venituri diminuate. Copiii săraci se confruntă cu un risc crescut de eșec școlar, stare proastă de sănătate fizică și probleme de comportament.
Cercetările au descoperit că experiențele de învățare din copilăria mică au efecte puternice asupra rezultatelor școlare și a funcționării cognitive a copilului mai târziu. Stresul asociat cu eforturile de a asigura ziua de mâine în familiile sărace nu afectează doar mediul de învățare de acasă. Stresul psihic al părinților, combinat cu diminuarea accesului la anumite tipuri de sprijin social, poate crea un mediu familial caracterizat prin relații negative părinte-copil, și un stil parental autoritar. De cele mai multe ori, un nivel material scăzut al familiei se corelează cu un nivel cultural scăzut. Acestea se asociază și cu o responsabilitate scăzută socială. Sunt situații în care părinții practică un stil de viață dezordonat, în care nu se respectă coduri morale de conduită, în care disciplina este inconsecventă, ceea ce determină confuzie la copii și expectanța de a fi tratați inechitabil. În familiile cu nivel socio-cultural scăzut, se utilizează frecvent violența ca modalitate de educație. Frustrarea afectivă, agresarea fizică și verbală, respingerea copilului, au consecințe negative asupra formării personalității acestuia. Mai târziu, ca tineri, copiii pot căuta compensarea în comiterea actelor de violență, manifestând forme de devianță comportamentală. Deoarece am considerat subiectul statutului socio-economic al familiei ca fiind de mare amploare, ne-am reținut în a emite ipoteze pe această direcție. Considerăm că această temă necesită elaborarea unui studiu de sine-stătător. Prezenta lucrare, a mai cuprins o ipoteză teoretică ce poate fi integrată unui ansamblu împreună cu celelalte ipoteze.
Dată fiind epoca contemporană pe care o traversăm, marcată de schimbări la toate nivelele sociale, asistăm la schimbarea ritmului vieții de zi cu zi a oamenilor. În condițiile date, părinții muncesc mai mult de opt ore zilnic, desfășoară concomitent mai multe activități profesionale, unii, ce aparțin claselor sociale înalte, au activități sociale suplimentare. De cele mai multe ori, copiii sunt lăsați în grija rudelor, sau a unor persoane calificate ori nu în creșterea și educarea copiilor. Practica pedagogică ne oferă tot mai multe exemple de școlari mici, care petrec foarte puțin timp zilnic cu părinții, uneori acesta reducându-se la salutul de dimineață sau cel de “noapte bună”. Anchetele efectuate în rândul învățătorilor, relevă faptul că acești copii sunt afectați de lipsa de comunicare cu părinții și că mulți dintre ei reacționează la școală prin comportamente nedorite.
Așadar, prezenta cercetare a emis ipoteza că, dacă școlarii mici petrec puțin timp cu părinții, atunci vor fi agresivi și violenți la școală. Prelucrarea statistică a datelor nu a verificat ipoteza nici pentru populația părinților cu copii în ciclul primar de învățământ, nici pentru populația învățătorilor. Deși nu toate ipotezele teoretice emise s-au verificat, considerăm că cercetarea de față aduce un plus de informație cu privire la prezența și caracteristicile comportamentelor agresive și violente la vârsta școlară mică, dar și la influența majoră pe care familia o exercită în declanșarea și manifestarea acestora. Metodele de cercetare utilizate, au pus în evidență nu doar prezența agresivității și violenței la școlarii mici, ci și tipologia acestor manifestări. Acestea îmbracă o paletă largă de comportamente, începând cu agresivitatea latentă, manifestată prin refuzul îndeplinirii sarcinilor școlare, refuzul de a comunica cu învățătorul, ș.a., până la agresivitatea verbală și violența fizică între copii. Faptul că există un complex de factori ce declanșează și mențin agresivitatea și violența la această vârstă, este de netăgăduit. Faptul că familia este una dintre principalele surse ale agresivității și violenței școlarilor mici, este demonstrat de opiniile învățătorilor prezenți în anchetă, de opiniile părinților și nu în ultimul rând de relatările copiilor. Studiile de caz efectuate de către cercetători vin în completarea celorlalte metode și ilustrează detaliat caracteristicile unor familii cu probleme, ce se oglindesc în comportamentul copiilor la școală. Testul proiectiv Desenul familiei, aplicat școlarilor mici, este deosebit de sugestiv în ilustrarea corelației dintre relațiile problematice la nivelul familiei și comportamentul copiilor. Consider că studiul agresivității și violenței copiilor în mediul educațional trebuie să înceapă de la vârste cât mai fragede. La vârsta adolescenței, intervenția devine mai dificilă. Clasele primare reprezintă temelia formării copiilor ca viitori școlari. Este primul mediu educațional în care copilul intră, și în care el trebuie să îndeplinească anumite roluri, să-și asume anumite îndatoriri și responsabilități. Dacă la acest nivel de învățământ copilul nu se adaptează, în ciuda dezvoltării normale, dacă are un comportament nedorit, agresiv sau violent, ar trebui intervenit și căutate cauzele care pot genera astfel astfel de situații. Învățătorii împreună cu psihologii școlari ar trebui să responsabilizeze familia în situația unui școlar mic cu agresivitate și violență. Din păcate, sursele școlare ne relatează faptul că în multe situații familia nu acceptă problema comportamentală a copilului. Reprezentanții ei se revoltă și incriminează școala, motivând absența acestui comportament al copilului acasă.
Deși s-au realizat multe lucruri – în plan național, local și instituțional – accesul copiilor și tinerilor la educație non-formală de calitate, precum și oportunitățile și posibilitățile de participare la luarea deciziilor pe plan personal, social și comunitar în Republica Moldova, la ora actuală mai sunt compromise de: – reticența factorilor de decizie, neîncrederea în potențialul copiilor/tinerilor de a se implica în dezvoltarea personală, socială și comunitară; – golul informațional existent în probleme ce afectează viața copiilor și tinerilor și oportunități reduse de accesare a informației; – lipsa/insuficiența spațiilor prietenoase copiilor și tinerilor și, respectiv, acces limitat al celor din regiunile rurale și din familii cu mijloace financiare reduse la educație non-formală de calitate; – dezvoltarea insuficientă a unor servicii, care ar corespunde necesităților actuale ale copiilor și tinerilor (de informare, consiliere, instruire în probleme de dezvoltare, sănătate, protecție și participare), inclusiv adolescenților supuși unor riscuri majore și celor deosebit de vulnerabili; – lipsa/insuficiența unor forme ale educației non-formale care ar oferi copiilor/tinerilor metode de instruire relativ novatoare și ar facilita formarea cetățenilor activi; – lipsa/Iinsuficiența specialiștilor pregătiți pentru lucrul cu copii/tinerii, precum și motivarea joasă a acestora, nivelul neadecvat de salarizare; – lipsa unui sistem unic de coordonare a activității instituțiilor/organizațiilor/centrelor se realizează educația non-formală, precum și lipsa unui sistem unic de evaluare și monitorizare a activității acestor instituții.
Educația non-formală în RM continuă să fie un proces mai mult spontan, sporadic, neorganizat și nu este adaptată completamente la necesitățile și interesele copiilor/tinerilor. În același timp, ea constituie o dimensiune fundamentală a procesului de instruire continuă/de-a lungul vieții, joacă un rol extrem de important în reducerea inegalităților și excluderii sociale și în promovarea unei participări active în viața democratică. Educația non-formală, fiind organizată eficient, contribuie la trăinicia cunoștințelor și abilităților tinerilor, necesare acestora pentru a reuși în societatea contemporană, mobilizează întregul potențial de învățare al copiilor/tinerilor în vederea asimilării schimbărilor socio-culturale care se produc permanent în societatea modernă. Astfel, educația non-formală completează lacunele educației formale și extracurriculare. Programele de educație non-formală trebuie să permită fiecărui copil sau tînăr să aleagă calea prin care să-și poată atinge potențialul maxim și satisface nevoile de informare și formare.
În caelași timp, prin prezenta lucrare s-a încercat a pune în lumină o serie de particularități ale fenomenului de delincvență juvenilă atât pe palierul prevenirii acestui fenomen, cât și pe palierul identificării cauzelor de natură profundă ale acestuia și de stabilire a unor soluții (căi) de urmat. Este evident că toate aceste soluții trebuie să se regăsească fie în modificări și completări ale unor acte și dispoziții de ordin legislativ, fie în elaborarea de programe specializate oraganizate și implementate de către instituții ale statului sau de către organizații nonguvernamentale. În primul rând, plecând de la elementele de natură individualizatoare, particularizante ale delincvenței juvenile, apreciem ca fiind de maximă importanță și operativitate acțiuni concrete care să vizeze: Eficientizarea actului de control social și de supraveghere a minorului cu comportament predelincvent cu scopul de a preîntâmpina orice manifestare delictuală, precum și de a evalua constant dezvoltarea acestuia din perspectiva maturității emoționale, a autocontrolului și a încrederii în sine ; Introducerea în programa școlară a unor teme specific la orele de educație civică pentru ca minorii să fie informați corect nu numai asupra conținutului normelor sociale și valorilor umaniste, ci și pentru formarea unor deprinderi integrative pe care minorul să le asimileze interior la nivelul comportamentului social; Creșterea rolului și importanței reale a psihologului școlar pentru identificare din timp a unor posibile deraieri comportamentale ale minorului și pentru ghidarea acestuia în sensul abilităților și aptitudinilor pe care le posedă; Încurajării tuturor formelor de dialog între minori, între aceștia și membrii familiei, precum și între minori și profesori ca mijloc de detensionare a posibileleor conflicte datorate neînțelegerilor și evitare a apariției sentimentului de inutilitate și desconsiderare pe care le poate dezvolta minorul; Identificărea la timp a posibilelor situații de prezență a mediului/mediilor familial/familiale problematice, inadecvate cu referire directă la alcoolism, violență sau abuz asupra minorului; Realizarea de programe comunitare de ajutorare a familiilor cu probleme de natură socială și care nu au posibilități materiale și financiare suficiente pentru a-și îndeplini funcțiile sociale de bază; acest lucru se poate realiza prin implicarea mai activă a organizațiilor nonguvernamentale pentru a limita efectele fenomenului de sărăcie ca factor favorizant major în apariția și manifestarea comportamentelor predelincvente și delincvente la minori; Intensificarea activităților de consiliere a minorilor cu probleme de comportament și a familiilor acestora fie la nivelul școlii, fie la nivelul comunității în care aceștia trăiesc; Identificarea metodelor de îmbunătățire a capacității minorului de conștientizare a acțiunilor sale, a consecințelor și a implicațiilor socioculturale a acestora, în sensul respectului și atașamentului față de valorile sociale și cultural-democratice ale societății; Identificarea și promovarea la nivelul comunității și al întregii societăți a unor strategii și programe proactive de rezolvare a conflictelor în sens constructive și de limitare a comportamentelor deviante; Intervenția coerentă și organizată a instituțiilor statului cu atribuții în domeniu la nivelul familiei, școlii și comunităților, acțiuni în care să fie implicați direct nu numai minorii, dar și mambrii familiilor, și personalul didactic cu scopul oferirii de suport psihologic în înțelegerea urmărilor infracțiunilor atât în ceea ce-l privește pe minor, cât și în ceea ce privește victima și raportul minorului cu victima posibiliei infracțiuni; Elaborarea de strategii și programe sociale de conștientizare și responsabilizare a familiilor și comunității cu privire la importanța lor în educarea și socializarea pozitivă a minorilor; “(în acest sens, părinții ar trebui să beneficieze de consiliere pentru a deprinde strategii alternative de dezvoltare a copilului, prin descurajarea conduitelor agresive sau a pedepselor cu bătaia, o supraveghere mai riguroasă, stabilirea unui sistem constructiv de pedepsire și recompensare a copilului, îndepărtarea minorului de anturajul care-l antrenează în activități infracționale)” .
De asemenea, sunt pe deplin încredințat de necesitatea implicării statului prin instituțiile sale, dar și a societății civile în ansamblu, a mass-mediei pentru realizarea de acțiuni specific în sensul prevenirii și limitării pe cât posibil a manifestărilor infracționale la minori. De aceea, subscriu pe deplin la necesitatea urmăririi realizării următoarelor obiective: "Este imperativă continuarea descentralizării serviciilor și alocațiilor, creșterea responsabilizării comunităților locale in domeniul protecției drepturilor copilului, precum și sprijinirea consiliilor locale pentru înființarea diferitelor servicii alternative, în funcție de problemele sociale cu care se confruntă, așa cum au fost prevăzute și în Programul de Guvernare. Descentralizarea în asistența socialã permite desfășurarea activităților specifice mai aproape de mediul în care se dezvoltã fiecare copil, în cadrul familiei sale și al comunitãții de origine. În acord cu concluziile cercetării efectuate consider că autoritățile administrative trebuie să deruleze programe de conștientizare și de capacitare a tuturor resurselor comunității în rezolvarea problemelor legate de reeducarea și resocializarea minorilor care au săvârșit fapte penale, mai ales în condițiile actuale, de precaritate a resurselor umane și materiale ale sistemului de probațiune. Pe de altă parte, se simte nevoia unei implicări reale a asociațiilor și ONG-urilor în efortul de reinserție socială a minorilor infractori, prin promovarea de către stat a unor politici sociale care să permită cointeresarea acestor organizații nonprofit în aceste demersuri. Coordonată esențială a ameliorării justiției pentru minori o reprezintă coparticiparea comunității din care provine minorul în prevenirea conduitelor devinate și în îndreptarea acestuia. Este necesară continuarea și diversificarea colaborării dintre centrele de reeducare și diferite instituții publice și ONG-uri, care să faciliteze accesul minorilor internați la diferite activități în comunitate” . Totodată, pe baza cercetării realizate, dar și a evaluărilor critice ale cercetătorilor, sunt în măsură să afirm că, la nivel national, cel puțin deoacmdată, sistemul judiciar, inclusiv cel execuțional penal, nu este sufficient de bine pregătit pentru înlocuirea pedepsei privative de libertate cu pedepse alternative, așa cum se prevede în alte state.
BIBLIOGRAFIE:
1. American Psyhiatric Association – DSM IV TR – Manual de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale, Editura Asociației Psihiatrilor Liberi din România, București, 2003
2. Briere, John, Trauma Symptom Checklist for Children, Professional Manual, PAR Inc., USA
3. Colette, Jourdan-Ionescu, Lachance, Joan, Desenul familiei, Editura Profex, Timișoara, 2003
4. Dobrescu, Iuliana, Psihiatria copilului și adolescentului, Editura Medicală, București, 2005
5. Enache, Alexandra; Dressler, M. L.; Petcu Magda; Ciocani, Maria; Matei, V.; Cioban, V.
6. Ciobanu, M.; Gavriliță, M.; Belei, Veronica; Berinde, A. M.; Chatzinikolaou, F., Triada simptomatică în diagnosticul copilului maltratat, în Romanian Journal of Legal Medicine Vol. XV, nr. 2, 2007.
7. Fischer, Gottfried, Riedesser, Peter, Tratat de psihotraumatologie, Editura Trei, București, 2001
8. Friedman, Matthew J, Diagnosing Post-Traumatic Stress Disorder, în Revista Cognition, Brain, Behavior – Cogniție, Creier, Comportament, nr. 1/2001, Cluj-Napoca.
9. Kallay Eva, Trauma, trauma theories and possible post-traumatic reactions, în Revista Cognition, Brain, Behavior – Cogniție, Creier, Comportament, nr. 2/2004, Cluj-Napoca.
10. Marcelli, Daniel, Tratat de psihopatologia copilului, Editura Fundației Generația, București, 2003
11. Mitrofan, Iolanda, coord, Psihopatologia, psihoterapia și consilierea copilului, abordare experiențială, Editura SPER, 2001
12. Rozorea, Anca, Sterian, Mihaela, Testul Arborelui, Editura Paideia, București, 2000
13. Salvați Copiii, Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului, București
14. M. Petcu, Teorii psihologice referitoare la etiologia agresivității delincvente, în „Fiat Justiția”, nr. 1, 1999, Cluj-Napoca, p. 157-167.
15. M. Petcu, Sursele de influențare ale agresivității delincvente, în „Fiat Justiția”, Cluj-Napoca, nr. 2, 1999, p. 159-169.
16. M. Petcu,, Intoleranța la frustrare – Dimensiune psihologică a comportamentului delincvent, „Fiat Justiția”, Cluj-Napoca, nr. 1, 2000, p. 135-144.
17. S.M. Rădulescu, D. Banciu, Introducere în sociologia delincvenței juvenile, București, Editura Medicală, 1990.
18. Apud. S.M. Rădulescu, Teorii sociologice în domeniul devianței și al problemelor sociale, Computer Publishing Center, București, 1994.
19. E. Durkheim, Suicide, Free Press, New-York, 1951.
20. Apud. S.M. Rădulescu, Anomie, devianță și patologie socială, Edit. Hyperion, București, 1991.
21. E.H. Sutherland, D. Cressey, Principes de criminologie, Editions Cujas, Paris, 1966.
22. Apud. S.M. Rădulescu, Teorii sociologice în domeniul devianței și al problemelor sociale, Computer Publishing Center, București, 1994.
23. A. Cohen, Deviance and control, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New-Jersey, 1986.
24. Apud. S.M. Rădulescu, Teorii sociologice în domeniul devianței și al problemelor sociale, Computer Publishing Center, București, 1994.
25 M. Golu, Dinamica personalității, Edit. Geneze, București, 1993.
26. Braconnier, A. (2009). Cum să fii o mamă bună pentru fiul tău. București: Editura Trei.
27. Braconnier, A. (2008). Cum să fii un tată bun pentru fiica ta. București: Editura Trei.
28. Good, Th., Brophy, J. (1978). Looking in Classroom. Second Edition. New York: Harper and Flow. În Neacșu, I., Mareș, T., Nica, M. (2006). Copilul și violența. Comportamente și responsabilitate. București: Editura Semne.
29. Howitt, D., Cramer, D. (2010). Introducere în SPSS pentru psihologie. Iași: Editura Polirom.
30. Irimescu, G. (2004). Asistența socială a familiei și copilului. Iași: Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”.
31. Jigău, M., Liiceanu, A., Preoteasa, A. (coord). (2006). Violența în școală. Buzău: Editura Alpha MDN, p.22.
32. Jigău, M. (coord)., Balica, M., Fartușnic, C., Liiceanu, A., Măruțescu, A., Sâncan, D., Voinea, L. (2006). Prevenirea și combaterea violenței în școală. Ghid practic pentru directori și cadre didactice. Buzău: Editura Alpha MDN.
32. Jourdan-Ionescu, C., Lachance, J. (2006). Desenul familiei. București : Editura Profex. Kim, Chi, N. (1989). La personalité et l’épreuve de dessin multiple. Paris: P.U.F. În JourdanIonescu, C., Lachance, J. (2006). Desenul familiei. București : Editura Profex.
33. Klein, M. [1932] (2010). Psihanaliza copiilor. București: Editura Trei. În Zamfirescu, V.D. [2006] (2007). Introducere în psihanaliza freudiană și posfreudiană. București: Editura Trei.
34. Selma, H.F. (2009). Anii magici. Cum să înțelegem și să rezolvăm problemele copiilor. București: Editura Trei.
35. Sillamy, N. (1998). Dicționar de psihologie Larouse. București: Editura Univers Enciclopedic.
36. Câmpineanu, Intervenție și prevenție în delicvență, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1998.
37. Mitrofan Nicolae- Agresivitatea- Psihologie socială, Editura Polirom, Iași, 1996.
RUDICǍ, TIBERIU- Familia în fața conduitelor greșite ale copilului, Editura 38. Didacticǎ și Pedagogicǎ, București, 1981.
ANEXE: (STUDII DE CAZ)
Sarcina psihologului/consilierului este de a evalua nivelul de dezvoltare cognitiva si de a institui o interventie potrivita, in functie de modul in care copilul/pacientul vorbeste despre sine si ceilalti.
Se propune mai jos, cateva elemente cheie pentru evaluare nivelului de dezvoltare cognitiva si strategii de intervievare pentru a lucra cu elevii/pacientii in cadrul fiecarui stadiu:
Stadiul senzorio-motor
(Care sunt elementele experientei?)
Evaluare: Copilul prezinta ingrijorari, exprimandu-se intr-un mod aleatoriu si poate demonstra exemple de gandire magica ori irationala. Comportamentul copilului va tinde sa urmareasca acelasi paltern, cu o perioada de atentie scurta si miscari frecvente ale corpului. Importanta este experienta senzoriala – ceea ce se vede, aude, simte.
Tratament: Consilierul trebuie sa puna la dispozitie o structura ferma pentru explorare, dar in acelasi timp trebuie sa fie atent la elemente aleatorii ale conversatiei. Pe parcurs, aceasta va permite o structurare mai clara a problemei. Cand vine vorba de tehnici de intervievare, abilitatile de a asculta, intrebarile inchise care sa structureze, parafrazarile frecvente si rezumatele, sunt foarte utile. Exemple de tratament pot implica: „joaca de-a terapia", folosirea unei camere de exercitiu si a unor instructiuni de respiratie sau programe de management comportamental.
Stadiul operatiilor concrete
(Cercetari pentru descriptii situationale)
Evaluare: Majoritatea copiilor vorbesc folosind termeni foarte concreti. Acestia raspund la intrebari cu cuvinte putine (stadiul precoce al operatiilor concrete) sau pot vorbi la nesfarsit despre experienta lor (stadiul de tranzitie). Stadiul final al operatiilor concrete are loc atunci cand copiii pot performa o gandire de genul „daca atunci", adica o gandire cauzala.
Tratament: Cu copilul linistit, sunt necesare intrebari inchise, bine gandite si plasate, astfel incat sa scoata la suprafata informatiile concrete. Cu copilul mai vorbaret, formula clasica si concreta de inceput este cea de genul: „Ai putea sa-mi dai un exemplu mai concret?" Consilierul actioneaza mai mult ca un antrenor, alternand actiunea directa, structurarea (organizarea) si ascultarea atenta. Copilul are nevoie de ajutor pentru a putea organiza viitoarele pattern-uri de gandire si comportament. Tehnicile comportamentale si terapia „Realitatea lui Glasser" sunt in mod special de ajutor. Cand este vorba de probleme ce tin de gandirea cauzala, foarte utile se dovedesc a fi „Consecintele logice ale lui Alderian".
Stadiul operatiilor formale
(Examinarea naturii sinelui ti repetarea pattern-urilor de actiune si gandire)
Evaluare: in mod special, prin clasa a cincea sau a sasea, copii incep sa discute despre grijile lor intr-un cadru al operatiilor formale. Acestia pot sa vorbeasca despre sine, despre sentimentele lor si uneori chiar din perspectiva celorlalti. Copilul care observa obisnuinte in propriile ganduri sau comportamente, face pasul spre modul formal de gandire.
Tratament: Pentru a ajuta copilul sa se descrie pe sine sau situatia, putem intreba: „S-a mai intamplat asta si in alte situatii?" sau „Reprezinta asta o obisnuinta?" Cu copiii care se regasesc la acest nivel, trebuie sa actionam mai degraba in calitate de consultanti si sa plasam mai multa putere in mainile copilului.
Prea multi profesori si consilieri raman in discutia cu copiii la un nivel concret. insa, pentru a-si forma pattern-uri mai complexe de gandire formala, ei necesita incurajare si provocare si trebuie impinsi sa se autoexamineze permanent. Tipuri de programe ce pol fi adoptate in acest stadiu: workshop-uri de dezvoltare a stimei de sine, programe care sa faciliteze examinarea pattern-urilor de consistenta a sinelui.
Stadiul dialectic/ sistemic (stadiul operatiilor post-formale)
(Cum se integreaza toate acestea? sau Cum se integreaza toate aceste lucruri intr-un sistem?)
Evaluare: Majoritatea copiilor sau adultilor nu privesc realitatea de la acest nivel, insa il putem observa inca de la unii adolescenti care incep sa se problematizeze in legatura cu teme cum ar fi: rasism, feminism, conflictul minoritatilor etc. – practic, ei incadreaza discutia intr-un sistem de cunostinte si observa cum ii afecteaza personal. Apare o schimbare a locus-ului de control.
Tratament: Gandirea in cadrul unui sistem complex poate fi observata in consilierea familiei si in cadrul consultatiilor la clasa. Practic, noi utilizam acest cadru, al operatiilor post-formale atunci cand ii intrebam pe copii cum isi integreaza experientele explicate de ei in limbajul stadiilor senzorio-motor, concret si fonnal. intrebarile pe care consilierul le pune in cadrul interviului sunt utile pentru:
a. a evalua nivelul de dezvoltare cognitiva a copilului,
b. a extinde gradul de intelegere al acestuia prin elaborarea conceptelor de la nivelul la care se gaseste,
c. a determina copilul sa progreseze spre un alt nivel de gandire prin schimbarea stilului de intervievare.
Evaluare preliminara a nivelului de dezvoltare cognitiva
Scop: sa aflam „povestea" copilului cu un minim de 50 de cuvinte. Exemple de intrebari: „Poti sa-mi spui ce s-a intamplat pe terenul de
joaca/ in clasa?" sau „Despre ce ai vrea sa vorbim?". in cel mai scurt timp
putem obtine o prima informatie despre nivelul la care este relatata problema. Tabelul XII.2 va ilustra stadiul nivelului de dezvoltare cognitiva
ale copilului abuzat.
Ce trebuie facut? Planul de interventie in cazul copiilor abuzati
Interventia persupune o abordare pe un continuum de la general la specific. Majoritatea interventiilor propuse se situeaza pe acest continuum si includ variate combinatii si aplicatii unice ale celor trei tipuri: interventie primara, secundara si tertiara.Ceea ce avem in vedere pentru inceputul interventiei reprezinta:
• modul in care se prezinta problema, impactul multinivelar al acesteia asupra copilului (sunt vizate nivelurile comportamental, cognitiv, subiectiv si fiziologic);
• modul si masura in care problema afecteaza functionarea zilnica a individului.
Pornind de la modelul lui DePanfilis, (2006), interventia noastra este orientata spre preventia factorilor de risc si promovarea factorilor protectivi. in acest sens, obiectivul de lunga durata pe care dorim sa-1 atingem ar fi adaptarea copilului neglijat la diverse situatii sociale, referindu-ne aici si la dezvoltarea starii de bine a acestuia.
Grupul țintă vizeaza copiii cu varsta cuprinsa intre 10-13 ani, din mediul urban, ce fac parte din familii cu statut socio-economic mediu si frecventeaza scoli de masa.
Pentru a ne asigura succesul interventiei, aceasta trebuie sa fie multidisciplinara, proactiva si bine organizata, un factor cheie reprezentandu-1 parteneriatele colaborative intre diverse institutii.
Intervenim la nivelul proxim al copilului, incluzand familia si scoala pe de o parte, si la nivelul dezvoltarii individuale a acestuia, pe de alta parte. Luand in considerare aceste aspecte, ne-am propus urmatoarele obiective specifice:
1. Analizand situatia delicata a abuzului, am concluzionat ca un prim obiectiv specific, necesar, ar fi sa intervenim si la nivelul institutiei de invatamant in care copilul este incadrat, deoarece e important sa identificam si sa solutionam problemele emotionale, comportamentale si psihosociale datorate neglijentei si care pot sa apara ca si consecinte negative in acest context. Drept urmare, vom incerca sa asiguram facilitarea insertiei copilului neglijat in mediul scolar.
2. Suntem constienti de faptul ca unele caracteristici ale familiei pot sa participe la aparitia fenomenului de neglijenta. Parintii singuri, problemele de violenta familiala, somajul, problemele financiare, toate pot sa creasca probabilitatea de manifestare a neglijentei. Drept urmare, vom incerca sa reducem aceasta sansa si vom propune un al doilea obiectiv specific al interventiei, si anume imbunatatirea pattern-urilor de relationare intre membrii familiei, prin implementarea unor activitati tintite.
3. În majoritatea cazurilor de neglijenta, se impune adesea necesitatea antrenarii copilului intr-un repertoriu al abilitatilor acceptate social. Am ales in acest sens ca obiectiv al interventiei noastre, dezvoltarea abilitatilor de comunicare asertiva. Temele includ imbunatatirea observatiei, dezvoltarea unei judecati acurate, abilitati de comunicare verbala si nonverbala si tehnici asertive de comportament.
4. Absenta unor strategii, a unor abilitati de coping eficiente poate agrava starea copilului, cu atat mai mult cu cat acestea reprezinta unul dintre factorii protectori persistenti care joaca un rol vital in mentinerea sau agravarea situatiei acestuia. Ne-am propus ca obiectiv formarea unor strategii eficiente de coping, care sa ajute copilul sa isi gestioneze resursele emotionale in directia potrivita dezvoltarii personalitatii sale, sa ia initiativa unor actiuni constructive, sa rezolve probleme, sa se foloseasca de suportul social drept sprijin emotional in situatii stresante. in lipsa acestor abilitati, copilul poate adopta doua strategii fie: „lupta" cu ceilalti prin blamarea lor, poate deveni agresiv sau impunator sau „fuge" prin faptul ca isi neaga trairile si situatia, evita interactiunile sociale, se izoleaza nestiind cum sa faca fata situatiilor din ce in ce mai diverse.
5. Stima de sine influenteaza evaluarea stimulilor, a resurselor de coping si modereaza efectele confruntarii cu circumstantele stresante. Prin intarirea stimei de sine a copilului, vizam in primul rand corectarea gandurilor irationale, inadecvate si crearea unei imagini pozitive despre sine.
Strategii de interventie
a. Primul obiectiv specific, insertia copilului in mediul scolar, nu
poate fi realizat decat in masura in care cadrele didactice din scoala vor fi implicate in programul de reabilitare a copilului neglijat. Pentru a putea realiza o interventie eficienta trebuie sa tinem cont de problemele specifice, care pot sa apara la clasa, dintre care amintim: imposibilitatea controlului emotional, provocarea de batai, afisarea neajutoratii in situatii de stres, imposibilitatea invatarii in clasa, obtinerea de rezultate scolare nesatisfacatoare si multe altele. Pentru a contracara aceste probleme, dar nu numai, propunem aplicarea urmatoarelor activitati:
– conducerea scolii va trebui sa creeze oportunitatea de a comunica despre aceste probleme in cadrul unui forum, care sa asigure informarea- diferitilor membri ai sistemului educational despre factorii de risc in cazul neglijentei;
> realizarea de training-uri cu profesorii de la clasa, care sa ofere acestora posibilitatea achizitionarii unor tehnici de interactiune cu elevii neglijati, trebuind sa ii incurajeze pe copii sa vorbeasca si sa caute ajutor atunci cand acestia au nevoie, sa poata sa controleze clasa in situatii tensionate, sa stimuleze dezvoltarea personala a elevilor si sa organizeze diferite serbari sau mici excursii in care sa ii implice pe elevii cu probleme legale de neglijenta;
> desfasurarea de prelegeri in cadrul scolii avand drept tema de discutie problema copiilor abuzati, prelegeri care sa sensibilizeze intreaga comunitate scolara cu privire la neglijenta ca forma de abuz, evidentiind consecintele negative pe care le poate avea aceasta, nu numai la nivel de individ, dar si la nivelul intregului sistem interrelational, pe de o parte, precum si a masurilor de prevenire si de interventie eficiente, pe de alta parte. Activitatile amintite mai sus pot fi incluse in cadrul unui program
mai amplu, care sa vizeze suportul social pe care scoala o poate oferi copiilor neglijati. Prin suportul social se incearca:
• facilitarea accesului la informatie, la asistenta de specialitate, la resurse materiale; de exemplu haine si mancare pentru copiii neglijati;
• oferirea de suport emotional, evidentiat prin empatie si compasiune;
• asigurarea feedback-ului si a ghidarii in situatii de stres;
• crearea de planuri financiare care sa includa retele sociale informale, precum vecinii sau colegii;
• asistarea in procesul de achizitionare de noi competente si a abilitatilor de adaptare la situatii limita.
Tinand seama de cele specificate mai sus, putem admite ca scoala poate oferi un suport social esential in procesul de interventie, mentinand activat un factor protector persistent. in consecinta, ea va putea asigura cadrul de desfasurare a unor activitati ce vizeaza si familia elevului neglijat, ce trebuie implicata in solutionarea problemelor ce au ca nod central propriul copil.
b. in continuare, vom trece in revista strategiile de interventie pe care le propunem pentru a realiza cel de-al doilea obiectiv specific, si anume imbunatatirea pattern-urilor de relationare intre membrii familiei. Activitatile ce urmeaza sa le realizam ar fi urmatoarele:
• inainte de a aplica o terapie propriu-zisa, trebuie sa avem in minte foarte clar delimitata problema specifica a fiecarui copil, de aceea e absolut necesar sa facem o evaluare initiala a cazului, de unde trebuie sa aflam urmatoarele lucruri: sanatatea fizica si mentala a copilului, nivelul sau de dezvoltare, explicatia pe care el o da evenimentelor, atitudinea parintelui fata de situatie si explicatia sa asupra faptelor, capacitatea de control a familiei, interactiunile dintre membrii ei, calitatea relatiilor, abilitatea de rezolvare a posibilelor conflicte, starea actuala a familiei si situatia financiara de moment. Toate aceste informatii vor fi descoperite prin intermediul unor interviuri cu fiecare membru al familiei si cu familia reunita, informatii care sa ajute la creionarea unui plan de interventie, avand la indemana cunostinte cu privire la starea de fapt a situatiei familiale si identificand nevoile ei.
• inainte de a pune in aplicare diferite strategii, trebuie sa avem in vedere si relatia ce se stabileste intre noi si familie, deoarece o interactiune buna poate asigura colaborarea din partea acestora si castigarea increderii lor in reusita interventiei. Cand membrii familiei au sentimentul ca sunt ascultati cresc sansele ca acestia sa se implice in modificarea comportamentelor si a conditiilor care contribuie la fenomenul de neglijenta.
• strategie ce si-a dovedit utilitatea in interventia in cazul copiilor neglijati este terapia de familie. Aceasta ii implica pe toti membrii familiei si are drept scop dezvoltarea abilitatilor de crestere a copiilor si de solutionare a problemei, vizandu-se in special abilitatile sociale, de interactiune in cadrul familiei si comportamentale. in continuare, propunem aplicarea terapiei care include activitati atat in cadrul serviciului de consiliere, desfasurate la scoala, si alte activitati ce se vor realiza acasa
• Un alt obiectiv ar fi ca parintii si copiii sa devina mai increzatori si mai competenti in a-si exprima parerile, nevoile si expectantele in cadrul familiei. Membrii vor fi ghidati de la interpretarea proprie la o perspectiva diferita, cea a familiei, a problemelor, prin folosirea de intrebari si resemnificari ale acestora ce au la baza interactiunea interpersonala. Consilierul creeaza o atmosfera interactiva si deschisa comunicarii de-a lungul tuturor sedintelor.
Alte tehnici ce pot fi folosite aici, ar fi terapia cognitiv-comportamentala, care sa ajule la invatarea si aplicarea unor noi deprinderi de interactiune, in afara orelor de terapie. Pe langa training-urile privind competentele de comunicare, se mai pot organiza si intalniri cu profesorii de la scoala si cu persoane specializate in problematica abuzului, intalniri care sa ofere informatii despre posibilii factori de risc, ce pot produce recidiva abuzului, in functie de situatia familiei. in consecinta, obiectivul vizat e acela de a imbunatati comunicarea intre membrii familiei si de a-i ajuta sa invete diferite tehnici care sa ii ajute sa faca fata situatiilor de stres.
Pentru dezvoltarea abilitatilor de comunicare asertivă putem folosi modelul- DCT – Developmental Counselling and Therapy. Astfel, dupa ce vom stabili nivelul de dezvoltare al copilului, vom decide daca ar fi mai potrivit sa extindem dezvoltarea copilului pe plan orizontal – pentru a ajuta copilul sa aiba o descriere mai concreta si detaliata a experientei sau pe plan vertical – pentru a-1 ajuta sa surprinda relatii de tip cauza – efect. Astfel, copilul poate fi invatat efectiv tehnici de comunicare asertiva, pe care le poate exersa chiar in cadrul consilierii.
Tot in acest sens consideram absolut necesara formarea unui grup de suport – peer grup sau crearea cel putin a unui grup de studiu la initiativa profesorului, care ar putea sa ofere copilului oportunitatea sa:
isi sporeasca abilitatile de intelegere si exprimare a sentimentelor si dorintelor;
observe cum interactioneaza ceilalti copii, ce simt si cum se comporta in legatura cu anumite probleme;
achizitioneze abilitati de rezolvare de probleme, prin incercare si eroare, testare si observatie;
isi imbunatateasca convingerile de auto-eficacitate;
isi inlature teama de a li respins.
Urmarim in acest sens facilitarea dezvoltarii unor relatii pozitive cu ceilalti copii de varsta sa: manifestarea increderii, nevoia de a primi si de a da afectiune, o atitudine empatica, deschisa si calda, precum si autonomie personala (evaluarea pe sine dupa standarde personale, independenta, o preocupare moderata privind expectantele si evaluarile celorlalti).
c. Deoarece tot ce tine de dezvoltarea copilului nu poate fi abordat fragmentat, o buna interventie include strategii interdependente, in sensul ca, abordand problema dezvoltarii unor abilitati de comunicare asertiva, nu o putem separa de necesitatea existentei unei bune imagini despre sine, a unui sentiment de auto-eficacitate, a unei relationali adecvate cu ceilalti si a capacitatii de a face fata problemelor specifice varstei.
Pentru a ajuta copilul sa-si dezvolte strategii de coping eficiente, vom interveni pentru ajustarea acestuia la situatii pe care le considera amenintatoare sau in care se simte nesigur. Propunem in acest sens jocul de rol, ca metoda eficienta pentru invatarea unor noi abilitati ce presupune simularea unui rol pe o situatie-problema cu copilul (un eveniment care ii provoaca frica sau care il inhiba, o confruntare provocativa). Copilul va executa un pattern de comportament, un rol egociat (fixat, specific). Aceasta metoda ii ajuta in special pe copiii cu tima de sine scazuta, pe copiii persecutati sau izolati social. Kelly (1992), orbeste de aceasta metoda ca fiind o forma cognitiv-comportamentala ofisticata de repetare a comportamentului (Garfield, 1994). Astfel, un opil timid poale acoperi acest deficit prin training asertiv.
Ronen a propus in 1995 un model de interventie cognitiv-comportamentala cu elemente terapeutice educative pentru a consolida utocontrolul copiilor cu tulburari de externalizare sau de internalizare demersul pe care-1 consideram adecvat cuprinde urmatoarele faze:
I. Modificarea conceptiilor dezadaptative: Obiectivul primei faze este de a-1 invata pe copil ca problema lui este un comportament care depinde de el si care poate fi schimbat daca copilul invata acest lucru. Modificarea conceptiilor gresite se face prin redefinire si prin restructurare cognitiva. Se folosesc intrebari sugestive in concordanta cu nivelul de dezvoltare si personalitatea copilului pentru a-1 ajuta sa inteleaga ca problema lui nu este o chestiune de nesansa sau ca nu reprezinta o pedeapsa de care el trebuie sa se invinovateasca si ca orice lucru se poale schimba in functie de motivatia si de puterea vointei sale.
II. Cresterea perceptiei stimulilor interni. A doua faza este focalizata pe dezvoltarea sensibilitatii in general si a stimulilor interni care se refera la problema particulara. Acest lucru se poate indeplini prin „ascultarea propriului corp", incercarea de a se concentra pe ce si pe cum simte in cazul sensizivitalii generale si asupra parametrilor interni in ceea ce priveste problema specifica a copilului. Se pot utiliza modelele de relaxare, concentrare a atentiei si monitorizare.
III. Dezvoltarea autocontrolului se poate face invatandu-1 pe copil tehnicile de modificare a comportamentelor sale automate cu unele mediate. Copilul este antrenat prin exercitii fizice (de exemplu, sa continue sa fuga in ciuda oboselii) sau prin exercitii emotionale (de exemplu, sa-si amane gratificatia). Tehnicile includ auto-monitorizarea, auto-evaluarea, auto-intarirea, rezolvarea problemei si imaginatia.
IV. Eliminarea problemei. Problema se atenueaza si apoi dispare prin cresterea increderii in sine, monitorizare, evaluare, mentinere si generalizare.
Fiecare dintre faze reprezinta o combinatie a trei componente: invatare, practicare si aplicatie.
Învatarea consta in atentionarea copilului asupra conceptiilor sale gresite, a gandurilor sale mediate si nemediate (automate) si in deprinderea unor tehnici de modificare a conduitei.
Practicarea include exercitiile care sunt demarate in cadrul interventiei la care se adauga si temele de casa de indeplinit. Practica este directionata pe ajutorarea copilului sa foloseasca tehnicile de autocontrol in diferitele sfere ale vietii sale, cum ar fi invatarea de a identifica gandurile si starile sale emotionale, de a monitoriza, inregistra, evalua dimensiunile irationale si inhibitorii si il vom ajuta sa formuleze noi ganduri mult mai juste si productive, care-i vor facilita reducerea anxietatii sociale.
De asemenea, ii vom sugera sa foloseasca vorbirea cu sine si autointarirea.
Între specialiștii care lucrează în domeniul protecției copilului sunt cunoscute dificultățile de evaluare psihologică a copilului în cazul în care există suspiciunea de abuz sau neglijare. Pot apare distorsiuni ale datelor datorate fie evaluatorului și subiectivismului acestuia, fie subiectului evaluat și apropiaților acestuia, care pot modifica – intenționat sau nu – informațiile furnizate. Posibilele declarații false – în caz de conflict intrafamilial, tulburările psihice (ale copilului sau părintelui), urmărirea unor avantaje sau a răzbunării, sugestibilitatea copiilor, greutatea de a distinge între imaginar și real în cazul copiilor mici, limitele memoriei sau mecanismele de apărare ce intervin sunt tot atâtea piedici ce trebuie depășite pentru a realiza o evaluare corectă.
Evaluarea psihologică a copilului trebuie să includă neapărat un interviu cu părinții, evaluarea nivelului de dezvoltare cognitivă și a personalității, scale de măsurare ale diferitelor simptome (anxietate, depresie, stres posttraumatic), evaluarea relaționării copilului cu părinții.
Din interviul cu părinții sunt obținute date cu privire la copil și familia acestuia. Sunt notate informații privind datele de identificare ale copilului, pregătirea școlară-profesională, date despre structura familiei, dezvoltarea psihomotorie, antecedente patologice sau familiale, istoricul de abuz sau alte traume, motivul examinării.
Examenul psihic al copilului se axează în principal pe simptomele și comportamentele ce pot apare la copilul abuzat/neglijat:
acuze somatice: enurezis, encoprezis, prurit anal sau vaginal, anorexie, obezitate, cefalee, epigastralgii;
depresie: scăderea stimei de sine, sentimente de vinovăție, ideație suicidară;
comportament auto sau heteroagresiv,
simptome disociative – perioade de amnezie, neatenție, stări de transă, crize isterice;
simptome anxioase: anxietate generalizată, fobii, insomnie, coșmaruri;
comportamentul sexual: cunoștințe sexuale neadecvate vârstei, preocuparea sexuală exagerată, manifestată prin masturbare frecventă, curiozitate sexuală exagerată, imitarea actului sexual, introducerea de obiecte în vagin sau în anus, agresarea sexuală a altora sau evitarea stimulilor sexuali prin fobii sau inhibiție.
Teste de desen
Desenul este una dintre principalele metode de evaluare psihologică a copiilor. Chiar dacă nu au învățat încă să scrie, totuși se exprimă prin simboluri. Desenele sunt expresii ale stărilor emoționale, ale relațiilor cu cei din jurul său, a traumelor suferite, dar și a capacităților de a face față problemelor.
Testul Arborelui. Arborele reprezintă copilul; prin acest desen copilul se proiectează, oferindu-ne indicii ale dezvoltării sale. În interpretarea arborelui sunt privite trei elemente importante: rădăcina, trunchiul și ramurile, coroana.
În multe cazuri, forma grafică este fragilă, superficială, destinsă, vagă, traducând o slăbiciune a Eului, dificultăți de adaptare, rezervă, nesiguranță, instabilitate, anxietate, neîncredere în sine.
Rareori mărimea arborelui este echilibrată, acesta apărând ori supradimensionat (extraversie, orgoliu, nevoia de a domina, lipsă de interes pentru relațiile interpersonale), ori subdimensionat (imaturitate psihică, introversie, complexe de inferioritate).
Rădăcina foarte groasă, ascuțită, cu multe ramificații, poate semnifica agresivitate a copilului care poate să se manifeste sau poate fi inhibată.
Trunchiul este aproape întotdeauna prezent, deseori cu scorburi, cuiburi, sau ramuri tăiate, ce denotă traumatisme, șocuri afective. Un trunchi colorat cu îndârjire, apăsat, scrijelit poate fi indiciul unui abuz, a unei traume, dar și a agresivității îndreptate spre sine sau spre altcineva.
Coroana este formată din ramuri structurate, în unele cazuri necircumscrise (nonconformism, superficialitate, lipsa capacității de finalizare), în altele circumscrise (timiditate, reținere, impresionabilitate). Uneori, ramurile sunt puternic ramificate, abundente (agresivitate, închidere în sine).
Frunzele sunt absente în multe cazuri (vitalitate redusă, tendințe depresive, apatie). Fructele și florile sunt rareori prezente. Uneori apar fructe și frunze căzând (izolare, detașare, abandonare, depresie).
Aplicarea Testului Persoanei relevă următoarele:
În general desenele sunt de dimensiuni mici, ceea ce denotă anxietate, timiditate, depresie, retragere. Alte desene sunt de dimensiuni mari, exagerate (impulsivitate, scăderea toleranței la frustrare).
În multe din figurile desenate apare tendința copiilor de identificare cu persoane mult mai mici ca vârstă sau mult mai mari, ceea ce denotă nevoia puternică de afecțiune de tip parental, mai ales matern, datorita carențelor afective.
Omisiunea mâinilor sau prezența brațelor-măciucă sau a degetelor sub forma de gheare, denotă slaba capacitate de relaționare sau o relaționare defectuoasă, de pe poziții de confruntare, agresivitate.
În multe desene apare lipsa de autonomie a subiecților asociată cu dependența emoțională.
Reprezentarea constelației familiale a copilului prin intermediul desenului familiei este considerată ca unul dintre cele mai bune teste proiective. Dimensiunile personajelor familiale, poziția lor în spațiul grafic, distanța între membrii familiei și dintre aceștia și copilul investigat reprezintă elemente importante de diagnostic. Egocentrismul, autocentralitatea pot fi redate grafic prin dimensiunile exagerate, sublinieri și detalii suplimentare. De asemenea, precizia grafică a trăsăturilor unor personaje sau estomparea, absența sau imprecizia desenării altora pot fi ușor interpretate și decriptate ca semnificație.
Deoarece familiile nu le oferă securitate și afectivitate, copiii abuzați/neglijați apar uneori izolați de grupul familial, iar alteori refuză sau omit să se deseneze. Distanța față de un membru al familiei sau față de întreg grupul familial exprimă ostilitate sau apărare. Alteori desenul lasă o impresie generală de fericire irealistă, personajele având aproximativ aceeași dimensiune, aceeași aparență, același surâs nediferențiat.
Exprimarea problemelor familiale ale copiilor ce au trăit experiențe traumatizante se realizează prin omisiunea de membri ai familiei, prin separarea unuia sau a mai multor membri de restul familiei, uneori printr-un obstacol interpus între subiect și personajul respectiv, ceea ce indică un afect de respingere față de respectiva persoană.
Tehnici de completare de fraze. Copiilor li se cere să completeze un număr de fraze incomplete; modul în care sunt completate frazele dezvăluie dorințele, nevoile și sentimentele acestuia. Aceste tehnici pot facilita exprimarea și generarea de asocieri despre experiența traumatică. Interviul ulterior privind răspunsurile copilului poate aduna informații importante care nu au putut fi obținute în timpul examinării generale.
Testul de Apercepție pentru Copii – CAT ajută la înțelegerea raporturilor dintre copil, personajele și tendințele cele mai importante din viața sa. Testul permite depistarea și cercetarea amănunțita în ce privește: organizarea/dezorganizarea personalității, conflictele aferente problematicii oedipiene (rivalitate, dependență, fixații, ambivalență), maturizarea/imaturitatea afectivă și atitudinală, raportul dintre instanțele personalității (Sine-Eu-Supraeu) și mecanismele de apărare utilizate în cazul unui dezechilibru existent între acestea, eventuale puncte de fixație ale copilului, trăsăturile nevrotice: anxietate, depresie, nervozitate, agresivitate, imaturitate, aspecte regresive, problematici sexuale, tendințe obsesionale, ambivalență, tendințele psihotice și indicii de toxicomanie, tulburările de personalitate.
CDI (Child Depression Inventory) – Scala de depresie pentru copii – este un chestionar de autoevaluare ce se poate aplica copiilor și adolescenților între 7 și 17 ani, perioada vizata fiind ultimele două săptămâni. Cuprinde 27 de seturi de câte 3 enunțuri, fiecare set fiind cuantificat între 0 și 2 puncte, scorul final posibil fiind între 0 – 54 puncte. Valorile sub 9 puncte sugerează absența depresiei, scorul peste 9 puncte fiind sugestiv pentru depresia clinică. Parametrii urmăriți de CDI sunt: tulburarea de dispoziție, dificultățile în relațiile interpersonale, sentimentele de ineficiență, lipsa de plăcere, autodevalorizarea, tulburările vegetative. Pot fi identificate comportamente de izolare sau retragere, ca posibile modalități de apărare împotriva unei traume psihice, distorsiuni ale imaginii corporale, importante în cazurile de desfigurare consecutivă unui abuz fizic.
Trauma Symptom Checklist for Children – TSCC – este un raport auto-administrat ce măsoară distresul post-traumatic și simptomatologia asociată. Este destinat pentru a fi utilizat în evaluarea copiilor care au trecut prin experiențe traumatice, incluzând abuzul fizic sau sexual, victimizarea de către egali (agresiune fizică sau sexuală), pierderi majore, asistarea la acte de violență petrecute altora sau dezastre naturale.
Datorita perioadei scurte în care un copil își poate menține atenția, în special în cazul celor care au suferit un abuz emoțional, TSCC conține un număr relativ scăzut de întrebări. Diferitele scale ale TSCC evaluează o largă paletă de efecte psihologice. Versiunea completă a TSCC constă în 54 itemi care au ca rezultat 2 scale de validare (Sub-evaluarea și Supra-evaluarea simptomelor); 6 scale clinice (Anxietate, Depresie, Furie, Stres Posttraumatic, Disociere – cu două subscale – și Preocupări sexuale – cu două subscale); opt itemi critici.
Versiunea alternativă (TSCC – A) are 44 itemi și este identică cu versiunea completă, cu două excepții: nu conține itemi referitori la latura sexuală (deci nu are scala de Preocupări sexuale și subscalele acesteia) și conține șapte itemi critici.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cercetarea Stării Psihice A Adolescenților Supuși Violenței Fizice (ID: 111383)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.