Cercetarea Pregatirii Tehnico Tactice ALE Luptatoarelor DE Stil Sambo LA Etapa Incipienta

TEMA: CERCETAREA PREGĂTIRII TEHNICO-TACTICE ALE LUPTĂTOARELOR DE STIL SAMBO LA ETAPA

INCIPIENTĂ

Cuprins

INTRODUCERE

Actualitatea. Concurența înaltă pe arena sportivă internațională, creșterea permanentă a intensității antrenamentelor, dinamica vârstei în angajările de concurs pune în fața specialiștilor ce activează în domeniul antrenamentului sportiv o serie de probleme ce vizează perfecționarea continuă a mijloacelor și metodelor de antrenare sportivă (L.P.Matveev, 1977; Iu.V.Verhoșanskii, 1985; lu.F.Kuramșin, 1996).

Problema pregătirii incipiente a sportivelor este una dintre cele mai actuale în teoria și metodica educației fizice. Pe lângă aceasta întemeierea științifică a metodicii de pregătire incipientă este o condiție importantă în ridicarea nivelului pregătirii tehnice și evoluării rezultative a sportivelor la concursuri. (V.N.Platonov, 1980; L.P.Matveev, 1991; R.A.Piloian, E.I.Gamali, A.N.Abdulihanov, 1991; Iu.A.Șahmuradov, 1997; I.Hantău, V.G.Manolachi, 2000)

Destul de des, însă, activitatea antrenorului se desfășoară în baza unor recomandări învechite, fără criterii strict determinate de apreciere a eficienței procesului de antrenament și fără a se ține cont că realizarea reușită a antrenamentului sportiv, în mare parte, depinde de verificarea corectă a pregătirii sportivilor. Ca rezultat, calitatea rezervelor lotului național lasă mult de dorit. Prin urmare, e necesar de restructurat metodica instruirii incipiente în așa mod ca aceasta să fie îndreptată spre însușirea acțiunilor tehnico-tactice contemporane. (I.A.Șahmuradov, 1997; V.G.Manolachi 1999)

Evaluarea luptătoarelor Republicii Moldova pe arena internațională a scos la iveală un șir de probleme metodice și organizatorice în pregătirea sportivelor, probleme ce le împiedică să domine în măsură deplină la concursurile de categorie înaltă.

Baza științifică a specificului luptelor de stil sambo feminin la etapa actuală nu corespunde întru totul cerințelor sportului performant. Majoritatea cercetărilor științifice referitoare la regimul eforturilor în sporturi de lupte, la acțiunea lor asupra organismului, la metodica antrenamentelor s-au desfășurat în baza sporturilor de lupte – bărbați. Recomandările practice, în special cele ce se referă la etapa incipientă a pregătirii tehnico-tactice în sporturi de lupte, au fost elaborate într-un număr vădit insuficient. Aceasta a și întemeiat actualitatea temei alese pentru cercetare.

Ipoteza cercetării. S-a presupus că aplicarea metodicii experimentale de pregătire cu accent la studierea aprofundată a acțiunilor tehnico-tactice ne va permite ridicarea nivelului de măiestrie sportivă a luptătoarelor de stil sambo la etapa incipientă.

Obiectul cercetării: procesul de antrenament al luptătoarelor din grupele de pregătire incipientă.

Subiectul cercetării: dezvoltarea complexă abilității fizice și tehnico-tactice ale sportivelor de stil sambo.

Scopul cercetărilor: argumentarea teoretică și experimentală a metodicii de pregătire incipientă a luptătoarelor bazată pe studierea aprofundată a acțiunilor tehnico-tactice la etapa incipientă.

i

CAPITOLUL I: CERCETAREA PROBLEMEI INSTRUIRII INCIPIENTE A LUPTĂTOARELOR CONFORM SURSELOR LITERARE DE SPECIALITATE

1.1. Probleme generale de instruire incipientă în activitatea sportivă

Instruirea incipientă în proba sportivă aleasă presupune un proces instructiv-educativ cărui îi sunt caracteristice toate aspectele procesului pedagogic: rolul conducător al antrenorului specialist, elaborarea sistemului de lecții în corespundere cu principiile didactice de ordin general și specific antrenamentului sportiv etc.

Teoria contemporană a instruirii incipiente are la bază cercetările savanților I.M.Secenov (1952), care a înaintat principiul reflector al activității psihice, și I.P.Pavlov, teoriticianul reflexelor condiționate, al legităților activității nervoase superioare și al legăturii temporare a organismului cu mediul înconjurător.

Analiza minuțioasă a teoriilor de instruire existente este reflectată în lucrările savanților V.N.Platonov (1980); L.P. Matveev (1991); A.Muraru (1994), I.Hantău, V.G. Manolachi (2000); A. Dragnea (1997, 2002).

Pentru școala pedagogică autohtonă este caracteristică teoria de învățare asociativ-reflectoare (N.A.Bernștein, 1947). La baza activității umane, inclusiv a celei motrice, se află complexul de deprinderi însușite și rațional utilizate, organizarea sistematizată a activității care presupune mai multe etape:

Sinteza aferentă (include prelucrarea informației survenite);

Luarea deciziei și concretizarea programului de acțiuni;

Analiza rezultatului final și compararea cu programul de acțiuni. Referitor la antrenarea luptătorilor, un șir de autori ca: B.N.Șustin (1976);

V.Dorgan (1997); Ion-Ene Mircea (2001) propun utilizarea principiului individualizării, ținând cont de specificul activității nervoase superioare.

Soluționarea problemelor contemporane în teoria și metodica culturii fizice se caracterizează prin sistematizarea obiectului de cercetare (V.P.Kojarskii, V.Ia.Șumilin, 1975; N.I.Volcov, Iu.V.Verhoșanskii, 1985; D.F.Palețkii, 1990; K.Bor-dea, 1999; V.G.Manolachi, A.Ciobanu, 2000). Acestor probleme le poate fi atribuită și optimizarea dirijării procesului de pregătire, care poate fi înfăptuit pe contul perfecționării componentelor de planificare a procesului de antrenament și a controlului pedagogic. Cu regret, practicienii din domeniul sportului nu totdeauna sânt în stare să soluționeze corect această problemă, deseori străduințele lor având rezultate inverse. O cauză a acestui fenomen ar putea fi erorile comise la elaborarea programelor de antrenament sau lipsa totală a acestora.

Caracterul spontan al procesului de instruire la etapa incipientă pune în pericol întreaga viitoare carieră sportivă a începătorului. Etapa inițială de pregătire trebuie să fie totalmente planificată. Un astfel de proces pedagogic ce include în sine principii cibernetice poartă denumirea de instruire programată. Orientarea dată a primit o dezvoltare spectaculoasă la soluționarea problemelor de instruire în sport (V.S.Farfeli, 1975). La însușirea diferitor acțiuni s-a afirmat reușit metoda de formare pe etape a acestora, ea fiind întemeiată pe formarea bazei de orientare în activitate, deoarece greșelile comise la învățarea acțiunilor tehnice apar ca rezultat al orientării insuficiente la îndeplinirea sarcinii (V.M.Șadrin, 1978; M.M.Boghen, 1985).

Ignorarea factorului dat în procesul de instruire reține, iar uneori chiar oprește creșterea măiestriei sportive (O.A.Sirotin, S.V.Suriahin, V.M.Andreev, 1977; O.A.Sirotin, V.M.Semionov, 1995).

După A.A. Novicov (1976), sistemul de dirijare în procesul antrenamentului sportiv poate fi privit sub forma următoarelor componente:

1. Elaborarea modelelor de caracteristici a viitoarei stări a sportivului;

Elaborarea caracteristicilor pentru conținutul procesului de antrenament;

Elaborarea sistemului de control;

Asigurarea acțiunilor de corecție necesare. A.N.Vorobiev (1989) însă ne propune o altă schemă:

Colectarea informației despre starea sportivului ce se află sub acțiunea procesului de pregătire;

Stabilirea conținutului scopurilor și sarcinilor de lucru ce urmează a fi îndeplinite pentru atingerea scopului final;

3. Stabilirea termenilor de îndeplinire a sarcinilor (calendarul de dirijare);
4. Stabilirea mijloacelor și metodelor pentru îndeplinirea sarcinilor;

5. Elaborarea mijloacelor și metodelor de control asupra procesului de
pregătire;

Colectarea și aprecierea rezultatelor;

Stabilirea discordanțelor dintre planificat și obținut;

Analiza cauzelor discordanțelor, elaborarea măsurilor pentru înlăturarea lor și corecția planului de lucru pe viitor.

Pregătirea tehnică a sportivului trebuie privită ca un sistem destul de complicat, dar dirijabil. Din punct de vedere cibernetic, dirijarea poate fi înfăptuită numai prin existența sistemului. În general, procesul instructiv poate fi reprezentat ca un sistem "antrenor-sportiv" care trebuie pus în mișcare, cu scopul de a trece dintr-o stare dinamică în alta. Aceasta are loc pe calea transmiterii, primirii și prelucrării informației de către obiectul dirijat în formă de raporturi directe și inverse (Iu.P.Zamiatin, 1994; I.Hantău, 2000).

Dar deseori în acest sistem au loc abateri, în general ca o consecință a necoincidenței scopului pus și a rezultatului obținut. Aceasta se lămurește prin faptul că antrenorii nu totdeauna găsesc căile optime de soluționare a problemei privind creșterea intensivă a măiestriei sportive, nu totdeauna mijloacele și metodele alese de ei duc la rezultatele scontate (N.G.Ozolin, 1970; A.A.Novikov, 1976; B.I.Tarakanov, V.L.Kulibaba, S.A.Kudlai, 1997).

Obiectul ce dirijează și cel dirijat totdeauna se află în anumite raporturi. Prezența acestor raporturi permite sistemului de dirijare de a efectua controlul și a introduce corectivele necesare. Efectuarea controlului este una din condițiile de bază ale pregătirii sportivului și a perfecționării măiestriei acestuia (N.I.Volkov, L.P.Ghemezov, 1977; A.G.Semionov, B.I.Taracanov, 1994; B.I.Taracanov, V.I.Kulibaba, S.A.Kudlai, 1997).

Planificarea este veriga de bază în dirijarea procesului de antrenament. Planurile de pregătire întemeiate științific permit evitarea acțiunilor spontane, a pierderilor excesive de timp, forțe și mijloace materiale, precum și reducerea calității procesului de instruire. În final, aceasta ne va permite să atingem rezultate mult mai înalte (V.S.Dahnovskii, 1974).

La planificarea antrenamentului sportiv se pun scopuri și sarcini, se stabilesc mijloace și metode de realizare a lor, totodată se stabilește și mărimea efortului de antrenament (volumul și intensitatea lui), normativele de control, precum și toate măsurile de restabilire (G.S.Tumanean, 1984).

După A.N.Vorobiev (1989) pregătirea sportivului constă din două elemente corelate între ele:

Ridicarea nivelului de antrenare, realizat prin procesului multianual de pregătire;

Sporirea pregătirii de concurs, care se realizează prin pregătirea nemijlocită către start.

La etapa incipientă de pregătire predomină primul component care include procesul de antrenare, concursuri și activități de restabilire.

Făcîndu-i o întemeiere filozofică abordării speciale în antrenamentul sportiv, A.A. Novicov (1976), R.A. Piloian și Iu.A. Șahmuradov (1997) presupun că, dacă metodic este considerată corectă învățarea inițială a cauzelor primare în corelația evenimentelor ce pot apărea ulterior, atunci la analiza corelației dintre antrenamentul sportiv și concurs, urmează să ne distanțăm de concurs, deoarece antrenamentul este mijlocul de pregătire către concurs.

Reieșind din aceasta, unii antrenori, deseori neîntemeiat, măresc volumul mijloacelor cu caracter competițional în procesul pregătirii sportivilor. Practica ne demonstrează că aceasta duce la o epuizare rapidă a rezervelor fizice și psihice, în special la etapa pregătirii incipiente (N.M.Galkovskii, Iu.A.Șahmuradov, 1981; R.A.Piloian, Iu.A.Șahmuradov, 1997; M.V.Prohorova, A.G.Semionov, I.D.Posoșcov, 1998; M.Chirari, 1999).

În același timp, unii profesori-antrenori continuă să manifeste cunoștințe slabe referitor la metodica antrenamentelor cu copiii și adolescenții, privindu-i pe adolescenți ca maturi în miniatură, neglijând în mare parte faptul că organismul tânărului sportiv, personalitatea lui, calitativ se deosebește de cea a maturului (M.V.Prohorova, S.D.Neverkevici, T.D.Markina, 1994). La adolescenți e necesar de-a ține cont de excitabilitatea ridicată, ne stabilitate a sistemului nervos și de un șir de particularități ale manifestărilor psihologice provocate de nefinalizarea procesului de dezvoltare (V.A.Cernîșev, 1990; Iu.P.Zamiatin, D.F.Palețchii, 1994; Iu.P.Zamiatin, 1998).

Greșelile metodice în lucru cu începătorii au drept consecință formarea unui arsenal redus de acțiuni tehnico-tactice, pregătirea forțată, retragerea sportivilor din secții, abandonarea precoce și nejustificată a sportului. La plui. La planificarea periodicității și duratei lecțiilor de antrenament trebuie să se țină cont că, la etapa pregătirii incipiente, întreruperile în formarea acțiunilor împiedica intr-o măsură mai mare formarea lor, decât atunci când în detalii s-a format priceperea motrică sau a apărut deprinderea. Cu cât intervalele între lecțiile de formare a acțiunilor noi sânt mai mari, cu atât e mai mare probabilitatea de a uita informația obținută despre ele și de a regresa legăturile reflexelor condiționate ce începură să se stabilească și care intră în componența noilor coordonări motrice. Astfel se explică raționalitatea întoarcerii la fiecare lecție la acțiunea învățată inițial. Prin urmare, e necesar de a desfășura cât mai des și cu intervale relativ mai scurte astfel de lecții. În așa mod, organizarea învățării sistemului de exerciții la prima etapă a instruirii acțiunii se desfășoară conform regulii: mai bine mai puțin, dar mai des (A.V.Belov,1995).

Primele încercări de îndeplinire a acțiunii noi, tradițional, sânt însoțite de abateri de la modelul dat. Abaterile se manifestă prin denaturarea parametrilor spațiali și spațiali-temporali, forțări musculare excesive etc. Ele sânt mișcări neprevăzute de programul de acțiune și nu sânt necesare pentru îndeplinirea lui. La aceste abateri se manifestă legitățile firești de formare incipienta a acțiunii (excitabilitatea ridicată și dominantă a S.N.C. s.a.). Un șir de asemenea abateri pot fi condiționate de erorile în metodica învățării, acest gen de abateri face parte din categoria greșelilor care pot și trebuie evitate, excluzând cauzele apariției lor (B.I.Tarakanov, S.N.Nikitin, A.G.Levițki, V.G.Manolachi, 1990; V.L.Kulibaba, 1998; V.Șendrea, 2001).

Sportivul îndeplinește acțiunea tehnică în conformitate cu modelul ce se formează în conștiința lui ca rezultat al procesului de antrenament. Este cert faptul că gradul de formare a reprezentărilor despre acțiune poate servi ca unul din indici ai măiestriei tehnice a sportivului.

Pe măsura antrenării are loc sporirea complexității de coordonare a acțiunilor motrice și, respectiv, a complexității sarcinilor motrice. într-o "legătură" nimeresc mișcări a căror îndeplinire este efectuată după programe alternative, care au puțin comun cu cele motrice (de ex.: în sporturi de lupte combinația compusă din două și mai multe procedee orientate în diferite direcții). În cazul dat complexitatea sarcinii este condiționată de dificultatea trecerii de la o mișcare la alta. Cu cât e mai mare diferența structurală a mișcărilor cu atât e mai dificilă soluționarea sarcinii motrice legată de integritatea structurii biomecanice, ce asigură corelația conform scopului pus.

Sarcinile motrice ale programelor, conform cărora îndeplinirea este condiționată de dezvoltarea calităților motrice și perfecționarea măiestriei sportive, se numesc sarcini de complexitate progresivă.

Procesul de învățare și perfecționare a tehnicii mișcărilor sportive totdeauna se desfășoară sub conducerea antrenorului, eficiența activității date este determinată de munca creativă și experiența pedagogică. Pe lângă acesta, un rol important îl are controlul executării tehnice, care este realizat vizual și cu ajutorul utilajelor speciale (V.M.Zațiorskii, 1979; M.A.Godik, 1982; O.P.Iușkov și cu aut., 1985). Însă metoda de bază în activitatea antrenorilor rămâne totuși controlul vizual (D.F.Palețkii, 1990).

Concluzii. Instruirea incipientă în sport reprezintă una din cele mai actuale probleme la care se raportează și cea cu privire la optimizarea organizării procesului de pregătire pe contul perfecționării unor componente precum modificarea și optimizarea procesului de antrenament și a controlului pedagogic.

Caracterul spontan al procesului de instruire la etapa incipientă pune în pericol întreaga viitoare carieră sportivă a începătorului, de aceea ignorarea acestui factor reține, iar uneori chiar oprește, creșterea performanțelor sportive.

Planificarea este veriga de bază a dirijării procesului de antrenament. Planurile de pregătire întemeiate științific permit evitarea acțiunilor spontane, a pierderilor excesive de timp, forțe si mijloace materiale, precum și reducerea calității procesului de instruire.

În același timp unii profesori-antrenori continuă să manifeste cunoștințe slabe referitor la metodica antrenamentelor cu copii și adolescenți. Aceștia, privindu-i pe adolescenți ca maturi în miniatură, în mare parte nu țin cont că organismul tânărului sportiv, personalitatea lui, calitativ se deosebește de cea a maturului. La adolescenți e necesar de a ține cont de excitabilitatea ridicată, nestabilitatea sistemului nervos și de un șir de particularități ale manifestărilor psihologice provocate de nefinalizarea procesului de dezvoltare. Greșelile metodice în lucru cu începătorii au drept consecință formarea unui arsenal redus de acțiuni tehnico-tactice, pregătirea forțată, retragerea precoce nejustificată din sport.

1.2. Probleme ale pregătirii incipiente în lupta sportivă

În mare majoritate, literatura științifică și științifico-metodică din domeniul luptei tratează probleme cu privire la pregătirea fizică, funcțională, psihologică etc. O altă serie de lucrări relatează aspecte fiziologice, biochimice, biomecanice ale pregătirii. Foarte amplu sânt relatate în literatura de specialitate problemele cu privire la pregătirea fizică si tehnică. Astfel, subiectele ce se referă la măiestria tehnică sânt examinate în lucrările savanților V.S. Dahnovskii (1969, 1974, 1986); S.F. Ionov (1969); A.G.Mazur (1969); A.A.Novikov (1976, 1977); N.M.Galcovskii, A.A.Novi-cov, B.N.Șustin (1976), V.P. Moraru, V.G. Manolachi (1999), dar lucrări ce ar dezvălui amănunțit metodica antrenamentului, ar relata consecutivitatea învățării procedeelor, ar propune variante de încălzire și grafice ale eforturilor de antrenament au fost elaborate vădit insuficient.

În lucrarea de față sânt analizate materialele metodice și monografiile dedicate pregătirii incipiente a adolescenților din sambo și judo, deoarece aceste două genuri de sport fac parte din luptele cu îmbrăcăminte specială și se aseamănă în pregătirea tehnică, mai ales la etapa incipientă de instruire. Însă literatură cu privire la lupta feminină există într-o cantitate foarte mică și puțin corespunde cerințelor actuale ale antrenamentului sportiv.

L.B. Turin (1963) a propus o schemă a pregătirii incipiente cu 120 de lecții. În programul de antrenament sânt incluse multe exerciții de dezvoltare fizică generală (E.D.F.G.) și exerciții de dezvoltare fizică specială (E.D.F.S.), combinații originale. Compartimentul teoretic conține studiu istoric, materiale referitoare la planificarea și metodica instruirii, totodată este prezentă și schema repartizării pe lecții a materialului. E cazul de menționat că, deși foarte valoroasă cu circa patruzeci de ani în urma, astăzi lucrarea dată este vădit învechită .

Una din cele mai des utilizate lucrări în activitatea antrenorilor este publicația cercetătorului E.M. Ciumacov (1988). Aceasta a fost elaborată în baza programei pentru secții, este bine sistematizată și conține o sută de lecții sambo pentru primul an de instruire. În această carte sânt descrise foarte detaliat mijloacele și metodele ce permit organizarea corectă a procesului instructiv, multe E.D.F.G. și E.D.F.S., procedee de asigurare și autoasigurare, un material teoretic bogat etc. În special, trebuie menționată originalitatea și variația angajărilor instructive, care enumera aproape douăzeci de variante. Lucrarea conține, din păcate, și unele inadvertențe: lipsa dozării exercițiilor îndeplinite, consecutivitatea nu prea reușită a procedeelor propuse pentru învățare, includerea în programul de instruire a unor procedee complicate pentru etapa pregătirii incipiente și practic neutilizabile la concursuri din cauza eficienței joase a lor. Din lucrare mai lipsesc un șir de procedee frecvent utilizate (aruncarea peste umăr din picioare și genunchi cu priza de mânecă și revietă, aruncarea peste umeri din genunchi s. a.) și nu este indicată consecutivitatea perfecționării procedeelor anterior însușite.

I.A.Pisimenskii, Ia.K. Koblev și V.I.Sîtnic (1982) în lucrarea lor redau în detalii sistemul micro-, mezo- si macrociclurilor pregătirii olimpice de patru ani. De facto, aceasta este deja o programă de antrenament finalizată, înzestrată cu un bogat material informativ, fotografii, kinograme, variante ale procedurilor de restabilire și rații alimentare suplimentare. Dar, această metodică nu poate fi aplicată la etapa pregătirii incipiente, deoarece e destinată antrenamentelor cu sportivii ce au o pregătire nu mai joasă de categoria I.

A.V. Medvedi și E.I. Kociurko (1985) au editat o lucrare cu un bogat conținut ilustrativ, care include un material bine prelucrat pentru P.F.G. și P.F.S. Dar în același timp este foarte evidentă tendința "de a cuprinde necuprinsul" – s-a încercat de a include într-o carte nu prea voluminoasă toate cele patru genuri de luptă.

În publicația savanților V.N.Grișcenkov și E.I. Cociurco (1992) sunt descrise macrociclurile de antrenament, planurile grafice ale Ș.S.C.A., bazele pregătirii fizice și teoretice, normative pentru grupele de pregătire incipientă și un volum mediu de acțiuni tehnico-tactice.

LI. Tișcenkov și V.V. Izvekov (1988) au scos de sub tipar un material didactic pentru femeile ce practică sporturi de lupte. Dar, ca urmare a volumului mic și a conținutului ce nu are o legătură nemijlocită cu lupta feminină – regulile de concurs, probleme de arbitraj, aspecte fiziologice – cartea se va include în rândul celor ajutătoare.

Lucrarea relatează problemele tehnicii și tacticii sporturi de lupte, ale metodicii antrenamentului cu diferite grupe de vârstă. Este reprezentat planul în perspectivă al procesului de antrenament, planul-conspect al pregătirii incipiente la 142 de lecții, totodată este reflectată structura cantonamentului. Unele neajunsuri al ediției sânt lipsa dozării intensității antrenamentului, consecutivitatea nerațională a procedeelor propuse pentru instruire și numărul lor exagerat de mare. Se propune o culegere de indicații metodice referitoare la activitatea de concurs. O atenție deosebită s-a acordat parametrilor biomecanici de executare a procedeelor, dinamicii de lucru a mâinilor, picioarelor și corpului. Dar, în același timp, e redat un număr foarte mic de procedee, care practic și-au pierdut actualitatea și nu mai sunt utilizate în activitatea de concurs.

Printre edițiile de mai târziu se enumeră și publicația specialistului francez R. Boulat (1973). Această monografie este prezentată sub forma unui prospect de publicitate bine conceput, în care, prin comparație și analogie sânt prezentate trei tipuri de luptă sportivă: liberă, sambo și sporturi de lupte. In această ediție luptei sporturi de lupte îi este acordat locul de bază, însă prezentarea tehnicii sporturi de lupte se face puțin neobișnuit: fiecare procedeu se compară cu acțiunea tehnică analogică din alte tipuri de luptă. Credem ca acest mod de prezentare nu este rațional, pentru că 70% din acțiunile tehnico-tactice executate în picioare în sambo și sporturi de lupte practic se dublează una pe alta. Ediția începe cu un mic dicționar de termeni speciali întâlniți în text, urmează imagini grafice ale unui șir de procedee îndeplinite în picioare, de luptătorii diferitor stiluri de luptă. Cartea este bine ilustrată, conține un material informativ destul de voluminos și este evident destinată persoanelor care au doar intenția de a începe ocupațiile cu sporturi de lupte și deci corespunde în mică măsură antrenorilor experimentați.

H.Wolf (1983, 1986) propune combinații interesante de procedee, un sistem original de asigurări si autoasigurări, un curs detaliat de procedee de autoapărare. Însă materialul nu e sistematizat pe lecții și efortul nu e dozat. Dar dat fiind că lipsește traducerea utilizarea acestei lucrări este complicată.

În așa mod analiza literaturii științifico-metodice și generalizarea experienței practice a antrenorilor ne demonstrează că metodica pregătirii incipiente la momentul actual puțin corespunde cerințelor de dezvoltare a probei sportive date. Insuficient sânt cercetate problemele instruirii acțiunilor tehnico-tactice în dependență de specificul luptei și dezvoltării concomitente a calităților fizice speciale.

După cum se vede din trecerea în revistă a literaturii de specialitate problemele pregătirii incipiente în lupta sportivă sânt destul de dificile și deseori o soluționare incorectă a acestora duce la retragerea masivă a sportivilor din secții, la formarea unilaterală a arsenalului de acțiuni tehnico-tactice, la necunoașterea procedeelor de luptă elementare, o creștere lentă și neînsemnată a rezultatelor etc.

Așa că, printre cauzele de bază ale întreruperii practicării sportului în primii doi ani, după părerea unor specialiști, este selecția incorectă și greșelile comise în metodica pregătirii incipiente.

Un șir de specialiști (V.S.Dahnovschii, B.N.Rukavițîn, 1989) consideră că, pentru tinerii din sporturi de lupte, raportul mijloacelor P.F.G. și P.F.S. trebuie să constituie 3:1. După părerea acestora, există o legitate: cu cât mai repede adolescentul începe ocupațiile cu lupta, cu atât mai variată (multilaterală) trebuie să fie pregătirea lui până a trece la specializarea aprofundată.

În procesul pregătirii luptătorilor practic lipsește diferențierea intensității efortului atât la P.F.G., cât și la P.F.S. (Olzoev K.S., Gheselevici V.A., 1983).

Este necesar ca individualizarea pregătirii să fie orientată nu numai asupra dozării eforturilor, dar și asupra selectării mijloacelor pregătirii tehnico-tactice (A.A.Novicov, V.D.Mironov, V.M.Igumenov, G.M.Gruznih, 1977). Procedeele de autoasigurare trebuie să se învețe chiar la primele lecții (A.A.Harlampiev, 1957; L.B.Turin, 1963; L.I.Gulevici, G.N.Zveaghințev, 1973; V.M.Andreev, 1970; E.M.Ciumacov, S.F.Ionov, 1978; A.V.Catorcea, 1998). Observațiile efectuate ne demonstrează că acei sportivi care au însușit profund procedeele de autoasigurare se orientează mai bine și în situațiile periculoase (V.I.Sorvanov, 1974). Pe lângă aceasta, la luptători se formează o tendință stabilă de cădere pe abdomen, cea ce în sporturi de lupte, după cum se știe, nu se apreciază. Repetarea procedeelor de autoasigurare e necesară și înaintea însușirii mișcărilor complicate din punct de vedere al coordonării și tehnicii (P.A.Aigminas, 1982).

Cel mai important component al pregătirii complexe a sportivului a fost, este și va rămâne pregătirea tehnică, fără de care nici nu ne putem imagina atât atingerea rezultatelor înalte, cât și simpla activitate de concurs. Tehnica și tactica în sporturi de lupte este privită de către specialiști în același context. Aceasta se întemeiază pe faptul că orice acțiune tehnică poate fi îndreptată spre realizarea diferitor sarcini tactice. Pe lângă aceasta, nivelul înalt al concursurilor actuale nu permite îndeplinirea procedeelor fără o pregătire tactică corespunzătoare. De acea în lupta sportivă sânt utilizate așa noțiuni ca pregătirea tehnico-tactică, adică nu pur și simplu învățarea tehnicii și tacticii de luptă, ci și însușirea practică a modalităților de utilizare complexă a lor (A.A.Petrunev, 1985).

Pregătirea tehnico-tactică în toate probele sportive, inclusiv în sporturi de lupte, presupune un proces multianual, orientat spre însușirea acțiunilor motrice noi și perfecționarea celor însușite anterior.

Tehnica primitivă este principalul factor negativ ce împiedică atingerea rezultatelor înalte, de aceea evidențierea cauzelor de pregătire insuficientă a tehnicii și a căilor de înlăturare a lor este extrem de necesară (I.I.Alihanov, 1979). Pregătirea tehnică slabă necesită o compensare din contul calităților de forță, a cărei dezvoltarea este limitată (G.P.Parhomovici, 1993). Una din cauze poate fi pregătirea forțată, așa numita "forțare spre rezultate". Metodica greșită, supraaprecierea posibilităților sportivului este inadmisibilă în lucrul cu începătorii, deoarece corectarea lapsusurilor în pregătirea sportivului se dovedește a fi un proces foarte dificil și de lungă durată. Cu toate acestea, dacă luptătorul în copilărie și adolescență și-a format deprinderi tehnice greșite, atunci acest stereotip negativ trebuie distrus (R.Petrov,1976).

Planificarea performanțelor înalte e posibilă doar după 3-4 ani de pregătire. Dar chiar și în acest caz nu se recomandă de a pune drept scop atingerea rezultatelor record forțând antrenamentele, pentru că aceasta poate împiedica la formarea bazei de măiestrie sportivă. Tendința antrenorilor de a asigura evaluarea cu succes a tinerilor sportivi la concurs duce la aceea că toate rezervele de creștere a performanțelor se epuizează încă la o vârstă fragedă. Are loc adaptarea firească a sportivului la mijloacele de acțiune și, ca rezultat, practic, este imposibilă modificarea nivelului pregătirii fizice și funcționale la trecerea într-o grupă superioară de vârstă (V.S.Dahnovskii, B.N.Rukavițîn, 1989).

În afară de aceasta, antrenamentele, pe fonul nerestabilirii sau a intensității excesive a eforturilor în pregătirea pentru concursuri a tinerilor de 14-16 ani, duc la inhibarea unor sisteme hormonale. In special, scade funcția scoarței suprarenale, cea ce are drept consecință reducerea utilizării maximale a oxigenului. Disproporțiile în dezvoltarea unor organe și sisteme fac ca organismul adolescentului sa fie foarte vulnerabil în condițiile tensiunii emoționale și fizice. De acea specializarea și tendința; către rezultate înalte la vârsta de 15-17 ani nu întotdeauna este îndreptățită.

La momentul actual activitatea competițională se caracterizează prin utilizarea unui spectru larg de acțiuni tehnico-tactice, care trebuie să se bazeze pe fundamentul format la etapa pregătirii incipiente. Pregătirea unilaterală, nevariată a orientării tehnico-tactice la etapa dată duce la lipsa variației de acțiuni chiar și la sportivii de clasă înaltă. Obținerea victoriei cu ajutorul unuia sau a doua procedee, în principiu, e posibilă, numai că aceasta scade probabilitatea rezultatelor stabile, în special la angajările dintre sportivii de calificare înaltă (A.G.Stancov, V.P.Klimin, S.A.Pismen-schii, 1984).

Dacă la etapa incipientă a activității competiționale neajunsurile în pregătirea tehnică pot fi compensate din contul forței, atunci la o vârstă mai înaintată, cu atât mai mult la trecerea în altă grupă de vârstă, de regulă, nu pot obține victorii, deoarece pregătirea lor tehnică e la un nivel scăzut. Chiar și la nivelul selecționatei naționale se pot întâlni sporturi de luptecani ce desfășoară lupta numai pe contul procedeului și prizei preferate. Aceasta se poate argumenta prin faptul că perfecționării tehnicii de luptă i s-a acordat o atenție scăzută (V.I.Silin, 1979).

V.S. Danhovschii și A.V. Eganov (1986) remarcă tendința spre scăderea diversității acțiunilor tehnice utilizate – majoritatea luptătorilor au la înarmare unul-două procedee, o asemenea înzestrare tehnică se învecinează cu primitivismul. V.M. Andreev (1961) consideră că pregătirea cu unul sau două procedee degradează posibilitățile sportivului și aceștia, de regula, nu au succese la concursuri valoroase.

În ultimii ani a devenit foarte răspândit fenomenul eschivării de la lupta la sol, deseori eschivarea fiind reciprocă. H.K. Kurbanov si R.A. Piloian (1985) remarcă că luptătorul, îndeplinind efectiv aruncarea, nu continuă urmărirea adversarului la sol, deși prezența combinației acțiunii tehnice și trecerea pe neașteptate la lupta la sol se caracterizează ca un mijloc de realizare a tacticii (Iu.A.Șahmuradov, 1985). Ținând cont cât de înalt este apreciată în sporturi de lupte executarea imobilizării, în timpul lecțiilor de antrenament ar trebui să i se acorde o atenție deosebită combinației "aruncare-imobilizare" (Iu.B.Nikiforov, 1985), totodată "aruncare-acțiune articulară" și "aruncare-strangulare". Pentru a poseda tehnica de urmărire instantanee după aruncare, e necesar ca luptătorul sa fie învățat a lua o decizie corectă și foarte rapidă la alegerea procedeelor, în dependență de poziția și rezistența adversarului. Factorul determinant al succesului este tehnica bine cizelată, caracterul rapid și inopinat (V.V.Șian,1993).

Este foarte posibil ca nedorința de a întreține lupta la sol sa fie provocată de faptul că la etapa incipientă ei i s-a acordat insuficientă atenție, vădit predominând orientarea prelucrării procedeelor în picioare, de aici apare neîncrederea în sine, dorința evitării situaților-surpriză, așa numita "frica de lupta la sol", atât de răspândită în sporturi de lupte contemporane.

În procesul de instruire insuficientă atenție li se acordă angajărilor de antrenament (N.M.Galkovskii, Iu.A.Șahmuradov, 1981), adică angajărilor instructive cu sarcini.

G.S.Tumanean și Ia.K.Koblev (1985) evidențiază patru etape de pregătire a sporturi de luptekanilor:

formarea principiilor de desfășurare a luptei;

formarea bazei tehnice;

formarea unui stil de luptă cu caracter combinational;

individualizarea pregătirii.

Primele două etape formează baza viitoarei măiestrii sportive și, ca rezultat al greșelilor comise la această etapă, survine insuficiența pregătirii tehnice. Acest lucru este observabil chiar la nivelul selecționatei naționale. Un șir de specialiști străini din domeniul luptelor de stil sambo menționează că o trăsătură caracteristică a școlii sovietice de sporturi de lupte este predominarea pregătirii fizice asupra celei tehnice. Prin urmare, pentru a lichida rămânerea în urmă a pregătirii tehnice este nevoie de timp pentru reformarea instruirii tinerilor sporturi de luptecani (Ia.K.Koblev și coaut, 1985).

V.S. Danhovskii și B.N. Rucavițîn (1989) propun ca pregătirea multelaterală a

începătorilor să fie divizată în două etape de bază:

instruirea incipientă;

specializarea sportivă.

La prima etapă (până la 14 ani) are loc dezvoltarea fizică multilaterală și formarea deprinderilor activității motrice de bază, cea ce mai târziu ar permite să se treacă la specializarea sportivă aprofundată. Pe parcursul primului an de instruire nu trebuie desfășurate concursuri oficiale, cu excepția testelor de control la pregătirea fizică.

După părerea unui șir de specialiști (B.I.Tarakanov, S.N.Nikitin, 1989; A.N.Abdulihanov,1991; S.L.Busuioc, 1997; V.P.Moraru, 1999), primii patru ani de pregătire incipientă trebuie dedicați formării unei baze de dezvoltare fizică multilaterală, care ar include diverse compartimente ale gimnasticii, jocuri sportive, dinamice, atletică grea ș.a.

În anul 1990 a fost aprobat "Regulamentul cu privire la structura și conținutul pregătirii în Ș.S.C.A." (A.M.Diakin, 1990). Toată perioada de pregătire a fost divizată în cinci etape. Sarcina de bază a etapei incipiente se reduce la asigurarea specializării ulterioare. Pe parcursul a 2-3 ani ciclurile anuale nu se divizează în perioade, pentru că integral această etapă, după orientarea sa, reprezintă perioada de pregătire. Aici sânt utilizate diverse mijloace orientate spre ridicarea P.F.G. și întărirea sănătății. O atenție deosebită li se acordă jocurilor dinamice și sportive, gimnasticii, în special acrobaticii.

Conținutul mijloacelor P.F.G. în primul an de instruire alcătuiește 70%, în al doilea – 60% și 50-55% – în al treilea an. Tinerilor sportivi din lupte li se recomandă să ia parte la concursuri abia după primul an de instruire, când sânt deja formate deprinderi de îndeplinire a acțiunilor tehnice în timpul opunerii de rezistență din partea adversarului. Până la acest moment trebuie de desfășurat numai concursuri pregătitoare și de control. O pregătire specială către aceste competiții nu se desfășoară, deoarece ele sânt o parte componentă a procesului de antrenament și permit a verifica eficiența însușirii materialului programat.

Pentru ridicarea fonului emoțional al lecțiilor e necesar de organizat concursuri la P.F.G. și P.F.S., treptat complicând exercițiile incluse în aceste concursuri.

Multe neajunsuri la educarea rezervelor în etapa incipientă pot fi motivate prin: subaprecierea principiului unității pregătirii generale și speciale, a importanței mijloacelor D.F.G și prin aprofundarea timpurie în specializarea sportivă. Numai în condiția unei pregătiri fizice multilaterale bine puse la punct la o vârstă fragedă se pot obține progrese la trecerea în sportul matur. Dinamica multianuală a intensității antrenamentelor în mare parte depinde de volumul lor la etapa incipientă. De acea, dacă la 13-14 ani ea nu atinge un nivel optim, atunci chiar la următoarea etapă (de specializare sportivă aprofundată) are loc un salt brusc al ei, care coincide cu perioada de maturizare sexuală și se răsfrânge negativ asupra progreselor măiestriei sportive.

În a doua etapă a pregătirii incipiente este pusă sarcina formării unui șir de priceperi și deprinderi, totodată însușind multe mișcări complicate din punct de vedere coordonator.

Deseori față de antrenorii începători apar așa întrebări ca: în ce consecutivitate trebuie însușite procedeele, care din ele se utilizează la început, ce metodă de consolidare a materialului trecut e mai reușită, cum de organizat antrenamentul ca să fie înlăturată monotonia și instruirea unilaterală, cea ce este foarte important în lucru cu începătorii.

Unii antrenori încep instruirea cu procedee greu de îndeplinit tehnic, se străduiesc să-i învețe cât mai repede procedeul preferat, neînsușind uneori mișcările elementare necesare la îndeplinirea acestui procedeu. Deseori aceste procedee, fiind bine executate la antrenament și acțiuni demonstrative, nicidecum nu pot fi utilizate la concursuri. Rezultatul firesc al unei asemenea instruiri este neîncrederea în forțele proprii, scăderea interesului și a frecvenței antrenamentelor sau chiar întreruperea definitivă a procesului de antrenament. Este inadmisibilă forțarea antrenamentelor cu adolescenții sau aplicarea programelor pentru maturi la antrenarea adolescenților (I.D.Svișcev, 1978).

Persistă tendința unor antrenori de a organiza pregătirea îngustă a sportivelor, deseori propunându-le forme gata de acțiuni tehnico-tactice, neluând în considerație particularitățile psihologice și personale ale organismului feminin. Asemenea încercări de a-i introduce luptătoarelor forme străine stilului său de luptă, împiedică realizarea întregului potențial al sportivei. Situația se mai agravează și prin faptul că în timpul perfecționării tehnicii procedeelor mult timp se atribuie însușirii structurii cinematice a procedeului, fiind în detrimentul capacității de concentrare asupra îndeplinirii acțiunilor tehnice și soluționarea de sine stătătoare, creativă și nestereotipică a situațiilor de concurs. Prin urmare, asemenea metodici de antrenament nu corespund activității competiționale nici în plan tehnico-tactic, nici psihologic, nici bioenergetic. Antrenorii trebuie să țină cont că consecutivitatea învățării procedeelor poate avea nu numai acțiuni pozitive, dar și negative, în special asupra formării particularităților specifice de desfășurare a luptei (E.M.Ciumakov, S.F.Ionov, 1978). Unii specialiști (V.N.Grișcencov, E.I.Kociurko, 1992) consideră rațional de a începe formarea acțiunilor tehnico-tactice cu învățarea procedeelor de apucare a picioarelor. Această părere este controversată, deoarece la luptătoarele apare tendința de a desfășura lupta în poziție joasă sau medie, care este nesigură, periculoasă și în același timp pasivă. O asemenea consecutivitate de învățare a materialului nou poate duce la aceea ca procedeele cu apucarea picioarelor sa fie o acțiune de bază în atac, pe lângă aceasta trebuie de ținut cont că o asemenea manieră de desfășurare a luptei nu îi este tipică și deseori este apreciată ca ducere la sol fără acțiuni tehnice.

Deseori antrenorii acordă o atenție sporită perfecționării calităților motrice uitând de alte aspecte ale pregătirii, care de fapt contribuie la realizarea efectivă a acestor calități în condițiile de concurs. De acea în timpul dezvoltării forței și vitezei este necesar de a tinde ca aceste calități să fie dezvoltate nu numai pe contul exercițiilor de P.F.G., dar și în timpul executării acțiunilor tehnice de bază.

În procesul instruirii acțiunilor tehnico-tactice N.A. Lent (1979) evidențiază trei faze:

pregătitoare – include în sine priza, intrarea în adversar (la procedeu) și dezechilibrarea lui. Veriga de bază a acestei faze este ca atacantul să ia poziția corespunzătoare procedeului ce urmează sa fie îndeplinit;

de bază – conține smulgerea și dezbaterea celui atacat. Aici veriga de bază fiind o maximă acțiune de forță asupra adversarului;

de încheiere – include corecția deplasării adversarului în spațiu cu scopul de a primi o poziție anumită în raport cu salteaua și atacantul.

L.I. Alihanov (1979) propune patru faze de executare a acțiunii tehnice:

poziția inițială;

priza;

3) dinamica executării procedeului;

4) imobilizarea adversarului în poziție periculoasă.

Utilizarea programelor "de mijloc" a antrenamentelor, ce nu iau în considerație particularitățile individuale ale luptătorilor, inhibă și împiedică manifestarea maximă a capacităților.

Este cunoscut faptul, ca organizarea activității sportive în grup poate aduce la un nivel mediu de pregătire, care ulterior va servi doar ca fundament pentru perfecționarea de mai departe a luptătoarelor. Atingerea performanțelor sportive înalte necesită manifestarea întregului potențial al personalității sportive, dar aceasta e posibil doar în rezultatul lucrului individual.

Realizarea cu succes a procesului de antrenament în mare parte depinde în ce măsură la elaborarea lui s-a respectat principiul individualizării, adică în ce măsură s-a ținut cont de particularitățile individuale ale sportivilor (A.N.Vorobiov, 1986; E.Fierea,1995;). A.A. Harlampiev (1957) considera că pentru fiecare sportiv din tot volumul de procedee trebuie de selectat acele acțiuni tehnice care pot fi mai bine executate de el în dependență de particularitățile antropometrice și morfo-funcționale, dar aceste complexe individuale nu trebuie să fie unilaterale și lipsite de variație.

Realizarea principiului individualizării la etapa incipientă de instruire tehnică în sporturi de lupte este dificilă din cauza faptului că grupa pregătirii incipiente, conform regulamentului Ș.S.C.A., trebuie să fie compusă nu mai puțin de 18-20 de persoane. Una din variantele raționale de soluționare a problemei date este propusă de S.V. Sureahin (1978), care recomandă să fie incluse în programa de antrenament sarcini de pregătire mai voluminoase, comune pentru tot colectivul, dar la divizarea mai amănunțită capătă o orientare strict individuală. De exemplu, comună pentru toți va fi sarcina voluminoasă de perfecționare a tehnicii aruncărilor din picioare în condițiile antrenamentului instructiv, dar sarcina individuală se va concretiza prin conținutul arsenalului acțiunilor tehnice ce urmează să fie perfecționate la acest antrenament cu indicarea dozării de lucru la fiecare procedeu. În așa mod se concretizează utilizarea fiecărui mijloc de pregătire.

Pentru acesta este necesară perfecționarea în combinație a acțiunilor de atac și să fie executate sigur în condițiile de concurs. Este foarte important ca să se învețe îndeplinirea procedeelor în ambele părți identic.

Chiar și procedeele aduse până la automatism nu totdeauna devin preferate și utilizate la concurs, deoarece rezistența adversarului și diferite situații ne standarde creează anumite dificultăți.

Activitatea reușită de antrenament și concurs, după părerea unui șir de specialiști, trebuie asigurată cu un întreg complex de componente.

În artele marțiale, inclusiv lupta, persoana are contact nemijlocit cu adversarul, rezultatul întâlnirii este determinat nu numai de pregătirea fizică și tehnică, dar și de gândirea operativă a sportivului, în special de eforturile volitive manifestate de luptător (A.G.Mazur, 1969).

Viteza acțiunilor în condițiile luptei sportive cel mai des se combină cu diferite eforturi de forță și este necesar de ținut cont, că pe măsura perfecționării sportive a luptătorului tot mai mare însemnătate capătă viteza reacției motrice și viteza mișcărilor de răspuns la diferiți excitanți.

Numai corelația însușită în situații cu anumite caracteristici: spațiale (prizele, pozițiile, distanța ș.a.m.d.), de forță (tensiuni musculare) și temporale este capabilă să provoace atacul).

În timpul îndeplinirii acțiunilor tehnice luptătorul utilizează în combinațiile sale un șir de forțe – concomitent și consecutiv (I.I.Alihanov, 1997).

Pentru a învinge e necesar ca adversarul să fie depășit în ceva. Perfecționarea continuă a tehnicii, tacticii de luptă, dezvoltarea calităților motrice ale sportivilor, descoperirea noilor metode și mijloace de antrenament vor contribui la depășirea nivelului ajuns (S.F.Ionov, 1969).

În ansamblu, trebuie de tins ca luptătorul să posede procedeele de bază din toate grupele clasificaționale, să îndeplinească procedeele în ambele părți identic, să facă legătura dintre procedeele în picioare și cele la sol, să posede combinații de procedee în picioare și la sol, să întrețină la fel de sigur lupta în picioare și la sol.

Una din problemele permanent discutabile este vârsta de la care începe învățarea tehnicii în sporturi de lupte. Conform regulamentului cu privire la Ș.S.C.A. din 1982, grupele pregătirii incipiente se formează din copii cu vârsta de 8 ani.

Specialiștii japonezi propun ca lecțiile de sporturi de lupte să fie începute la vârsta de 6-7 ani, dar pentru atingerea rezultatelor sportive înalte trebuie de început antrenamentele regulate la vârsta de 14-15 ani (V.S.Dahnovskii, B.N.Rucavițîn,1989).

Apogeul măiestriei îl ating numai sportivii ce posedă cu desăvârșire toate procedeele tehnice, pregătiți multilateral, capabili să întrețină mari eforturi fizice și psihice. Toate aceste calități se acumulează pe parcursul antrenamentelor multianuale, care încep de la vârsta de 9-10 ani. Unul din criteriile obiective ce apreciază succesul în lupta sportivă este îndeplinirea normativului de maestru în sport. Puțini dintre cei ce s-au specializat la 9-12 ani au reușit obținerea acestui rezultat. Aproape toți maeștrii în sport s-au încadrat în secții la vârsta de 13-17 ani. Cu toate acestea antrenorii nu prea doresc să înscrie în secție începători de această vârsta.

S-a depistat o legitate: cu cât mai devreme adolescentul începe ocupațiile cu lupta cu atât mai variate și multilaterale trebuie să fie antrenamentele lui de până la 13 ani, adică pană a începe specializarea aprofundată.

Deoarece posibilitățile îndeplinirii intensității mari de forță sânt reduse la vârsta de 10-12 ani (cei mai ridicați indici ai forței se observă mai târziu la vârsta de 16-18 ani) dezvoltară ei la prima etapă are loc cu ajutorul măririi sarcinilor, ce vor alcătui 60-70 % din valorile maxime.

La antrenarea tinerilor luptătoare trebuie de utilizat 2-3 lecții în microciclu săptămânal, complexe de exerciții cu caracter de forța-viteza. Aceasta ne va ajuta nu numai la ridicarea vitezei și forței, dar va contribui și la însușirea efectivă a tehnicii în sporturi de lupte, care necesită eforturi considerabile în faza de bază și încheiere a procedeului. De acea la 10-12 ani trebuie de dezvoltat toate grupele de mușchi, pentru că antrenamentele de forță la această vârsta sânt o parte a P.F.G. La perfecționarea fortei-viteză, 30% din volumul lecției se recomandă de a fi destinat E.D.F.G., 40% -dezvoltării calităților de forță și viteză, 30% – jocurilor dinamice.

Ritmul dezvoltării fizice a adolescenților la vârsta de 13-15 ani depinde în mare măsura de vârsta biologica și nu a celei de pașaport. De acea o pregătire mai impunătoare se observă la sportivii ce dezvoltarea sexuală are loc mai devreme, decât la colegii de vârsta lor. In același timp acești adolescenți, după cum arată practica sportivă, foarte des se retrag din secții.

Prin urmare, specializarea timpurie trebuie să prevadă ca P.F.G. si P.F.S. sa fie multelaterală și variată și trebuie desfășurată ținând cont de particularitățile anatomo-fiziologice și psihologice ale sportivului.

Concluzii: După cum se observă din analiza literaturii speciale, problema pregătirii incipiente în lupta sportivă e destul de dificilă. Metodica pregătirii incipiente existentă în lupta sportivă nu corespunde actualelor cerințe de dezvoltare a probei date. Puțin sânt studiate problemele instruirii tehnico-tactice ținându-se cont de specificul luptei și, în același timp, de dezvoltarea calităților fizice speciale.

La momentul actual activitatea competițională se caracterizează prin utilizarea unui spectru larg de acțiuni tehnico-tactice, care trebuie să se bazeze pe fundamentul format la etapa pregătirii incipiente. Pregătirea unilaterală, nevariată a orientării tehnico-tatctice la etapa dată duce la lipsa varietății de acțiuni chiar la sportivii de clasa înaltă.

În ansamblu trebuie de tins ca luptătorul să posede procedee de bază din toate grupele clasificaționale, să îndeplinească procedeele în ambele părți identic, să facă legătură dintre procedeele din picioare și cele de la sol, să posede combinații de procedee în picioare și la sol, să întrețină la fel de sigur lupta atât în picioare cât și la sol.

1.3. Instruirea incipientă a luptătoarelor de stil sambo ținând cont de specificul organismului feminin

Printre trăsăturile caracteristice ale mișcării sportive din ultimii ani este tendința evidentă de întinerire, activismul și caracterul de masă al sportului feminin, acesta invadând probele sportive de biatlon, fotbal, lupte libere, haltere, maraton ș. a. care tradițional se considerau un privilegiu al bărbaților.

În același timp este necesar de accentuat că femeile, în special la Est, chiar din cele mai îndepărtate timpuri practicau diverse genuri de luptă.

Este cert faptul că ocupațiile cu cultura fizică influențează benefic starea funcțională a femeii contribuind și la pregătirea organismului ei pentru maternitate. Graviditatea și nașterea la aceste persoane decurge mult mai favorabil, indicii de masă și înălțime la nou-născuți, de regulă, sânt mai mari decât cei medii. Important este că acești copii au o rezistență mai înaltă la factorii negativi ai mediului, inclusiv la bolile infecțioase (B.I.Tarakanov, A.V.Belov, 1993).

A.G. Dembo (1988) consideră că ocupațiile regulate cu sportul contribuie la decurgerea mai ușoară a gravidității și nașterii, la micșorarea numărului de patologii. Dar tot el afirmă că, la momentul actual, nu avem date convingătoare ce ar confirma lipsa acțiunii negative asupra gravidității și nașterii în așa probe ca maratonul, polo pe apă, fotbal, hochei ș.a.

În același timp, trebuie de ținut cont că antrenamentul și activitatea de concurs înaintează față de organismul feminin cerințe sporite și efectul depinde nu numai de particularitățile morfo-fiziologice ale sportivei, dar și de metodica de antrenament și de competența antrenorului.

Optimizarea procesului instructiv la etapa pregătirii incipiente a luptătoarelor constituie fundamentul activității ulterioare de antrenament și evoluare la concurs. În rezultatul acestora cercetarea practică și argumentarea științifică a aspectelor de bază a pregătirii luptătoarelor începătoare constituie un garant sigur în dezvoltarea luptelor de stil sambo feminin autohton. Aceasta înseamnă că etapa pregătirii incipiente necesită o deosebită atenție și întemeiere științifico-metodică valoroasă.

Dar în teoria și metodica antrenamentului sportiv încă foarte puțin se ține cont de particularitățile anatomo-fiziologice ale organismului feminin și în legătură cu aceasta, structura procesul de antrenament puțin diferă de sportul masculin (A.R.Radzievskii ș.a., 1987). Lipsa programei unice în procesul de antrenament și a recomandărilor științific întemeiate cu privire la organizarea procesului instructiv a luptătoarelor ținând cont de specificul organismului feminin condiționează necesitatea generalizării experienței de lucru în secțiile de sporturi de lupte feminin cu scopul elaborării recomandărilor practice referitor la structura procesului de antrenament a luptătoarelor ținând cont de specificul biologic al organismului lor.

Necesitatea cercetării continue a noilor căi și rezerve de pregătire mai este condiționată și de creșterea permanentă a concurenței și complexității acțiunilor tehnico-tactice în condițiile luptei de concurs, de schimbările regulilor de concurs orientate spre ridicarea dinamicii luptei (A.A.Novicov ș.a., 1982).

Particularitățile calitative ale activității competiționale a celor mai bune sporturi de luptecane din lume, comparativ cu cele ale reprezentanților luptelor de stil sambo masculin, sânt determinate de diferențele specifice de realizare a rezervelor funcționale la nivel biochimic, fiziologic și tehnic. În legătură cu aceasta antrenorul în activitatea sa trebuie permanent să țină cont că dezvoltarea fizică ca proces de schimbare naturală a particularităților morfo-funcționale a organismului, în ontogeneză are loc conform legităților firești, pe care nimeni nu e în stare să le schimbe (L.P.Matveev, 1991). O deosebită importanță acest fapt îl are în timpul lucrului cu sportivele începătoare, atunci când specialistul trebuie să țină cont de toate particularitățile organismului feminin în dezvoltare.

Trebuie de ținut cont că întreruperile în antrenamente, intensitatea prea mică atrage după sine o mărire considerabilă a masei corpului pe contul depunerii țesutului adipos, iar, în consecință, slăbesc grupurile musculare de bază, scade capacitatea de muncă și se pierd parțial deprinderile acumulate. Îndeosebi influența negativă a întreruperilor în antrenamente se reflectă asupra nivelului de dezvoltare a forței și vitezei. Anume aceste calități motrice se educă greu din cauza particularităților anatomo-fiziologice proprii femeilor. Pregătirea succesivă, fără întreruperi îndelungate, respectarea strictă a regimului sânt factori importanți în pregătirea sportivelor.

Una din cele mai pronunțate greșeli ale antrenorilor este utilizarea fără modificări a mijloacelor și metodelor de antrenament specifice pregătirii bărbaților în antrenarea echipelor feminine. Organismul feminin se deosebește de cel al bărbaților nu numai prin caracteristicile morfo-funcționale, dar și după nivelul de dezvoltare a calităților motrice de bază – forța, viteza, rezistența. Eforturile fizice manifestate de femei în timpul aruncărilor cedează considerabil eforturilor masculine la îndeplinirea acțiunilor tehnico-tactice analogice. De exemplu, în timpul îndeplinirii răsturnării corpului peste picior eforturile fizice manifestate de femeile constituie doar 61% din eforturile maximale ale bărbaților. Prin urmare, concluzionează autorii străini, forța fizică exercită mai puțină influență asupra activității competiționale la femei decât la bărbați, deși unii specialiști din alte genuri de sport consideră că metodica perfecționării calităților motrice la femei e analogică cu cea a bărbaților.

În raport cu particularitățile biologice ale organismului feminin, capacitatea de muncă și posibilitățile funcționale la luptătoare sunt mult mai joase decât la bărbați. Femeile cedează bărbaților atât după intensitatea efortului, cât și după volumul lui. Trebuie de ținut cont că bărbații depășesc femeile atât după tempoul creșterii antrenării, cât și după mărimea absolută a dezvoltării calităților motrice de bază. De

acea sportivele trebuie să aibă și antrenamente de o intensitate mai redusă. Aceste diferențieri sânt provocate de o eficiență mai redusă a asigurării energetice a procesului de lucru la femei, respectiv fiind mai jos și randamentul de utilizare a acestei energii, care la rândul său este provocată de particularitățile frecvenței contracțiilor cardiace (F.C.C.) și a sistemului respirator (A.P.Isaev și coaut., 1979).

Totodată trebuie de ținut cont că după mulți indici ai sistemului nervos referitori la diferențierea fină a tensiunii musculare, femeile nu numai că nu cedează bărbaților, dar îi și depășesc. Specificul morfologic se evidențiază prin aceea că la femei coloana vertebrală e mai lungă pe contul discurilor și spațiilor intervertebrale, care sunt mai late, astfel scheletul feminin devenind mai puțin rezistent și mai fragil ca la bărbați, însă mai elastic și mai mobil. Țesutul lor muscular alcătuiește 32-35% din masa corpului (la bărbați – 40-44%). La femei corpul este mai lung și membrele relativ mai scurte, cutia toracică mai scurtă și relativ mai lată ca la bărbați – formă condiționată de poziționarea mai largă a diafragmei, umerii mai înguști, iar parametrii laterali bazinului, lățimea și adâncimea lui sunt mai mari comparativ cu cei ai bărbaților. Diferențierile morfologice ale organismului feminin în raport cu cel masculin generează un șir de probleme. Astfel cercetările din domeniul sportului feminin ne demonstrează că deformațiile coloanei vertebrale la fetele de vârstă școlară sunt întâlnite mai des decât la băieți (A.G.Dembo, 1988). Prin urmare, specialiștii ce activează în sporturi de lupte feminine, trebuie să acorde o atenție deosebită dezvoltării mușchilor spatelui. Pe lângă aceasta este necesar ca sistematic să se întărească mușchii peretelui abdominal și ai bazei bazinului, pentru că în cazul dezvoltării insuficiente a acestora, la îndeplinirea exercițiilor legate de ridicarea presiunii intraabdominale sau a zdruncinărilor considerabile, poate fi provocată deplasarea și poziționarea incorectă a uterului.

Masa corpului la femei e cu 10-15% mai mică decât la bărbați, iar volumul inimii cu 22-25%. Volumul sistolic și volumul minutar este mai mic cu 10-15 ml. și respectiv 0,3-0,5 1/min., iar valoarea absolută a F.C.C. la femei, în toate perioadele de vârstă, atât în stare de repaus, cât și la efort fizic (indiferent de intensitatea lui) este mai ridicată decât la bărbați. Totodată este mai pronunțată și creșterea F.C.C. la efort comparativ cu valorile inițiale. Adaptare sistemului respirator și cardiovascular la eforturile de intensitate moderată la femei este mai puțin econom. La femei este mai joasă valoarea deficitului de oxigen acesta având drept consecință o capacitate de lucru în regim anaerob mai joasă. La sportive se observă o legătură mai strânsă între valoarea volumului inimii și masa corpului, comparativ cu cea a sportivilor-bărbați.

Reacția ortostatică a tonusului arterelor membrilor inferioare este mai pronunțată ca la bărbați. Aceasta se lămurește prin faptul că la femei nivelul de participare a sistemului ergotrop este mai mic și, prin urmare, oscilațiile ortostatice a vaselor sangvine periferice sânt mai puțin pronunțate ca la bărbați. Scăderea generală a rezistenței vaselor sangvine periferice în timpul eforturilor este provocată de dilatarea arterelor mușchilor ce lucrează. La dilatarea insuficientă a arterelor, tensiunea diastolică la efort se ridică. După toate probabilitățile volumul mic al mușchilor nu permite mărirea lumenului arteriolelor la femei, fapt ce motivează ridicarea pronunțată a tensiunii diastolice și gradul jos de rezistență a vaselor sangvine periferice la efort fizic.

Mecanismele de adaptare funcțională la efort fizic sunt determinate de rezervele organismului și nu se deosebesc principial de cele ale bărbaților. Specificul adaptării femeilor la activitatea sportivă este condiționat de una din cele mai importante funcții biologice a organismului – maternitatea. Tot ea determină și semnele deformațiilor genitale, atât în plan structural, cât și funcțional. Rolul de frunte în deformațiile genitale îi aparține sistemului reproductiv.

Diferențierile în metodica de antrenament a echipelor trebuie să se evidențieze chiar la etapa incipientă. După părerea unui șir de autori, dezvoltarea calităților de forță – viteză poate fi începută la vârsta de 10-12 ani. La această vârstă viteza mișcărilor atât la băieți, cât și la fete crește practic la fel. Însă dacă la băieți acest proces se prelungește până la 18 ani, atunci la fete el se oprește la 15 ani (V.S.Dahnovskii, B.N.Rukavițîn, 1989).

Totuși la o specializare timpurie e necesar de ținut cont de specificul organismului feminin în creștere. La începerea devreme a antrenamentelor intensive (cu 5-7 ani până la primul ciclu ovaro-menstrual (C.O.M.)) dereglarea ciclicității se observă la 40% din sportive, iar în cazul începerii activității sportive la vârsta de 10-11 – numai la 20% din sportive.

Cea mai intensivă creștere a forței se observă la vârsta de 14-17 ani la băieți și 11-13 ani la fete. Cu toate acestea în antrenarea tinerilor în sporturile de lupte e necesar ca să se utilizeze în 2-3 lecții a fiecărui microciclu săptămânal complexe de exerciții cu caracter de forță-viteză. Aceasta ne va permite nu numai să ridicăm calitățile de forță și viteză, dar va contribui și la însușirea efectivă a tehnicii sporturilor de lupte, care necesită forțări considerabile în faza de bază și de încheiere a procedeelor. De aceea la vârsta de 10-12 ani e necesar de dezvoltat toate grupele de mușchi, cu atât mai mult că antrenamentul de forță constituie o parte a P.F.G. La ridicarea pregătirii de forță-viteză 30% din volumul lecției se recomandă a fi dedicat exercițiilor de P.F.G., 40% – dezvoltării calităților de forță și viteză și 30% -jocurilor dinamice (V.S.Dahnovskii, B.N.Rucavițîn, 1989).

Cea mai mare parte a masei musculare feminine este concentrată în partea inferioară a corpului, iar mușchii din partea superioară a corpului sunt mult mai puțin dezvoltați și își pierd cel mai repede nivelul de antrenare (L.Maikeli, M.Dgenkins, 1997). Acest fapt trebuie luat în considerație la planificarea antrenamentului de forță a fetelor.

Cele mai intensive restructurări morfologice și hormonale revin etapei de specializare sportivă aprofundată. La adolescenți valorile maximale de creștere (până la 10 cm pe an) revin vârstei de 12,5-15,5 ani, iar la fete acest proces se observă mai devreme – la 11-14 ani și marchează o creștere de 8-9 cm pe an. În această perioadă are loc o alungire în mai mare măsură a corpului și mai puțin a membrelor. Peste 3-4 luni după încetarea creșterii accelerate începe ridicarea bruscă a masei, în principiu pe contul mușchilor. Procesul de creștere accelerată este însoțit de restructurările în activitatea sistemului hormonal.

Îndeplinindu-și sarcina de bază, sistemul genital acționează în două direcții: prima – este limitată la sfera sexuală și se reduce la asigurarea reproducerii; a doua – se răsfrânge asupra întregului organism, acționând asupra tuturor proceselor activității vitale, asigurându-i existența și contribuind la continuitatea speciei.

Totalitatea oscilațiilor ondulatorii ce au loc în organismul feminin pe fonul ciclurilor genitale, în afara sistemului reproductiv se numește ritm extragenital sau ritm biologic specific femeii.

Este demonstrat faptul că capacitatea de muncă a mușchilor, în general, și a calităților motrice, în special, se schimbă firesc în diferite faze ale ciclului ovaro-menstrual (C.O.M.).

În cazul retardării pot fi arătate rezultate destul de înalte. Acestea se ating datorită prezenței în organismul fetei a unei cantități relativ mari de hormoni sexuali masculini, al căror efect anabolic contribuie la creșterea capacității de muncă și a masei musculare. Aceasta la rândul său duce la activitatea intensivă și în consecință la distrofia scoarței suprarenale.

În cazul începerii devreme a antrenamentelor intensive (cu 5-7 ani până la primul C.O.M.) dereglarea ciclicității se înregistrează la 40% din sportive și numai la 20% – atunci când activitatea sportivă începe la 10-11 ani (N.A.Lenț, 1979).

Este foarte important și rațional ca pe lângă observațiile medico-pedagogice să fie implementate în practică și principiile autocontrolului. Acesta presupune desfășurarea sistematică a observațiilor asupra fazelor C.O.M., duratei lor, caracterul sângerării, starea generală și acțiunea eforturilor (V.L.Marișciuc, L.K.Serova, 1983).

Sportivelor ce suportă ușor fazele menstruale, antrenamentele nu le sunt contraindicate. Totuși se recomandă de evitat exercițiile ce provoacă zdruncinări puternice ale corpului, suprarăcirea, sărituri și încordări maximale.

În sporturi de lupte nu sunt excluse stările prepatologice și patologice dacă antrenorul sau înseși sportivele vor forța sosirea picului formei sportive, în așa fel îndeplinind eforturi prea mari, care la etapa dată a ciclului de antrenament sunt supraputerii sportivelor.

Starea funcțională a ovarelor se schimbă considerabil sub acțiunea eforturilor fizice. Pe lângă aceasta o însemnătate deosebită are atât volumul și intensitatea, cât și conținutul procesului de antrenare. În cazul structurării corecte a antrenamentului, la luptătoare, peste o perioadă de timp, se formează un nou nivel de reglare hormonală a ovarelor, caracterizându-se prin sporirea funcției glandelor. Dar atunci când eforturile se aplică fără a ține cont de C.O.M., urmează schimbări patologice în ovare.

La sportivele ce practică genurile de sport pentru care sunt caracteristice eforturi fizice extrem de mari (canotaj, schi ș.a.), deseori se observă schimbări profunde a C.O.M. Dar la scăderea eforturilor se observă normalizarea C.O.M.

În cazul ignorării particularităților specifice organismului feminin la planificarea procesului de antrenament dereglările C.O.M. sporesc brusc ajungând până la 30%o din sportive (A.R.Radzievskii ș.a., 1987). Aplicarea în continuare a eforturilor fizice mari, de regulă, duce la dereglarea, apoi denaturarea complectă a ciclului menstrual.

În perioadele premenstruale și menstruale sporește pericolul supraoboselei generale și supraâncordării anumitor organe și sisteme, se evidențiază schimbări energetice negative. Anume în aceste perioade au loc majoritatea traumelor (V.F.Bașkirov, 1987; V.I.Dubrovskii, 1991).

Sambo și judo feminin este o probă sportivă atletică ce necesită un înalt nivel de dezvoltare a calităților de forță, forță-viteză, coordonare, rezistență specială ș.a. Pentru atingerea rezultatelor sportive înalte, în sporturi de lupte feminin trebuie de utilizat metodele și mijloacele orientate spre dezvoltarea acestor calități, totodată planificarea volumului și intensității eforturilor de antrenament și concurs trebuie să reiasă din particularitățile individuale ale oganismului sportivei (O.V.Koptev, 1991). O influență considerabilă asupra capacității de muncă, asupra dispoziției, asupra dirijării proceselor psihice la antrenament și concurs a sporivelor o are C.O.M.

Observațiile ne arată că la majoritatea luptătoarelor înaintea ciclului ordinar și la începutul lui sporește capacitatea de lucru, forța musculară, dar în același timp scade controlul asupra mișcărilor complicate din punct de vedere coordonator. În procesul învățării tehnicii în sporturile de lupte trebuie de ținut cont că acțiunile de atac și apărare a luptătoarelor sunt mai lente, iar aruncările au o intensitate mai mică decât la bărbați. Dozarea optimală a efortului în principiu depinde de indicii ce caracterizează nivelul de restabilire a sportivelor către următorul antrenament. Pentru pregătirea individuală a luptătoarelor o însemnătate considerabilă îl are volumul de lucru special, orientat spre învățarea și perfecționarea acțiunilor tehnico-tactice.

E necesar de ținut cont că, în unele și aceleași probe sportive volumul și intensitatea eforturilor fizice, mijloacele și metodele de antrenament trebuie de programat și de executat diferențiat pentru femei și bărbați. Femeile și bărbații nu trebuie să concureze între dânșii, deoarece aceasta va duce neapărat la supraîncărcarea organismului feminin.

La planificarea eforturilor de antrenament este necesar de a ține cont de particularitățile psihice a sportivelor, care se caracterizează printr-o mobilitate emoțională înaltă reflectată în schimbări bruște de dispoziție și instabilitate la acțiunea diferitori factori. Femeile sunt mai dispuse la îngrijorare, alarmare fapte ce contribuie la o formare mai rapidă a emoțiilor negative de start, a depresiilor. Ca rezultat al labilității emoționale ridicate, deseori apar așa numitele conflicte lăuntrice, al căror mers este imprevizibil și greu de prognozat. Factorii sus menționați complică procesele de restabilire și atrag mai repede după sine oboseala, iar mai apoi supraoboseala și diferite forme de nevroze.

În același timp V.G. Manolachi (1999, 2003) consideră că calitățile de personalitate a sportivilor-bărbați puțin se deosebesc de aceleași calități ale femeilor-sportive, cu toate că lor le este caracteristic o motivare mai joasă a activității de concurs.

Asupra stabilității psihicii feminine o influență mare o au procesele ciclice din organismul lor, deseori acestea complicând adaptarea psihică la eforturile de antrenament și concurs.

În lucru cu echipele feminine trebuie de ținut cont că majorității femeilor nu le place să se antreneze singure, de aceea prezența antrenorului la antrenament este obligatorie. Antrenamentele trebuie să aibă un conținut bogat și să fie emoționale, altfel va scădea interesul față de acestea. Pe lângă aceasta femeile mai mult decât bărbații, sunt predispuse de-a acorda atenție acelor elemente tehnice care le reușesc mai bine, astfel unele sportive repetă din an în an aceleași greșeli, neputând îmbunătăți rezultatele.

Un rol foarte important în reușita activității de concurs îl are P.F.G. și P.F.S. Așa că, antrenamentul de forță demult nu mai este un privilegiu al bărbaților. Mai mult ca atât în sportul feminin P.F.G. și specială de forță a devenit o parte integră a programei de antrenament.

Frica femeilor de a se transforma într-un ghem de mușchi este nefundamentată. Particularitățile biologice ale organismului feminin, structura hormonală a acestuia și metodele corespunzătoare de antrenament limitează creșterea mușchilor. În același timp antrenamentul de forță în sporturi de lupte formează mai bine corpul femei, țestul muscular devenind mai suplu.

Cercetările medicale în nenumărate rânduri au negat prejudecățile cu referire la antrenamentul feminin. Practica ne-a demonstrat că antrenamentul de forță, la care se ține cont de specificul genital al organismului feminin, influențează benefic asupra poziționării uterului (Iu.Hartman, H.Tiunnemai, 1988). Pentru organizarea mai eficientă a antrenamentelor cu femeile este necesar de a tine cont de rezultatele investigațiilor științifice, fapt care va contribui la sporirea nivelului calităților motrice și a sănătății în general. La antrenamentele feminine este necesar de-a evita utilizarea exercițiilor de efort mare orientat asupra coloanei vertebrale, aceste exerciții trebuie să fie îndeplinite din poziție șezândă sau culcată.

Conform cercetătorilor lui Iu. Hartman și H. Tiunnemai (1988) la desfășurarea antrenamentului de forță cu adolescentele trebuie de respectat următoarele reguli:

1. Respectarea principiilor generale de organizare optimă a antrenamentelor;

Antrenamentele trebuie să fie variate și să includă neapărat exerciții pentru dezvoltarea elasticității;

Antrenamentul special de forță se structurează pe baza dezvoltării generale, multilaterale a forței;

4. Atenție deosebită se acordă dezvoltării mușchilor spatelui și abdomenului;

5. Pentru a evita traumarea coloanei vertebrale și articulațiilor genunchilor,
trebuie ignorate exercițiile de așezare și fondare profundă cu greutăți mari;

Antrenamentul trebuie desfășurat cu greutăți nu prea mari;

La îndeplinirea exercițiilor cu haltera este necesar de urmărit ca spatele să fie

drept;

Înainte de a începe pregătirea specială de forță trebuie de consultat medicul;

La apariția senzațiilor de durere trebuie de întrerupt îndeplinirea exercițiilor;

10.În antrenament e necesar de inclus cât mai puține exerciții cu caracter excentric.

Țesuturile ligamentare și musculare la femei sunt mai puțin rezistente la eforturi mari, de acea trebuie de evitat exercițiile cu greutăți maximale. Este necesar de utilizat mai larg metode de antrenament orientate asupra dezvoltării forței-rezistență, pentru că organismul feminin suportă bine aceste eforturi.

Așadar, o trăsătură caracteristică a mișcării sportive din ultimii ani, este creșterea activismului și caracterului de masă a sportului feminin, acesta invadând probele sportive, care tradițional se considerau un privilegiu a bărbaților.

Ocupațiile cu cultura fizică influențează benefic starea funcțională a femeii, contribuind la pregătirea organismului ei pentru maternitate

Însă în teoria și metodica antrenamentului sportiv încă foarte puțin se ține cont de particularitățile anatomo-fiziologice ale organismului feminin și în legătură cu aceasta, structura procesului instructiv și eforturile de antrenament puțin diferă de sportul masculin.

Una din cele mai răspândite greșeli ale antrenorilor este utilizarea fără modificări a mijloacelor și metodelor de antrenament specifice bărbaților în antrenarea echipelor feminine.

Diferențierea metodicii de antrenament cu echipele feminine și masculine trebuie să se realizeze chiar la etapa incipientă.

Din cauza particularităților biologice specifice organismului feminin, capacitatea de muncă și funcțională este vădit mai joasă ca la bărbați. În legătură cu aceasta sportivele trebuie să aibă și eforturi de antrenament mai joase.

Trebuie de ținut cont că după mulți indici ai sistemului nervos referitori la diferențierea fină a tensiunii musculare, femeile nu numai că nu cedează bărbaților, dar îi și depășesc.

În rezultatul acestora cercetarea practică și argumentarea științifică a aspectelor de bază a pregătirii luptătoarelor începătoare constituie un garant în dezvoltarea luptelor de stil sambo feminin autohton.

CAPITOLUL II: METODELE ȘI ORGANIZAREA CERCETĂRILOR

2.1 Metodele cercetării

Pentru soluționarea sarcinilor cercetării s-au utilizat următoarele metode:

Analiza teoretică și generalizarea datelor literaturii științifico-metodice de specialitate.

Observația pedagogică.

Testarea pentru aprecierea pregătirii fizice generale, speciale și tehnico-tactice a sportivelor.

4. Experimentul pedagogic.

5. Metodele matematico-statistice.

2.1.1. Analiza teoretică și generalizarea datelor literaturii științifico-metodice
de specialitate

Pe parcursul perioadei de lucru a fost efectuată analiza teoretică a lucrărilor științifice, instructive și metodice referitoare la tema cercetată, cu scopul de a elucida pozițiile de bază ale teoriei și practicii referitoare la problemele cercetate. S-au studiat 103 izvoare, în text sunt folosite 83.

2.1.2. Observația pedagogică

Observațiile pedagogice s-au desfășurat pe parcursul lecțiilor de antrenament cu luptătoarele de pregătire incipientă din diverse instituții sportive, în paralel cu stenografierea angajărilor de control și de concurs. Scopul observațiilor pedagogice a fost studierea experienței practice a antrenorilor-profesori ce lucrează cu luptătoarele din grupele pregătirii incipiente, generalizarea și utilizarea mijloacelor și metodelor în sistemul de pregătire elaborat, precum și studierea diferențierilor în pregătirea tehnico-tactică a luptătoarelor din grupele de control și experimentală.

Rezultatele observațiilor pedagogice ne-au permis de a face concluzii despre prezența discordanțelor și contrazicerilor în conținutul programelor de antrenament,

2.1.3. Testarea pregătirii fizice

Programele de teste sunt frecvent supuse criticii din cauza că evaluarea la concursuri nu corespunde permanent rezultatelor testelor. Însă trebuie de ținut cont că testele pot da informații veridice despre starea antrenării la momentul testării și în acest fel poate fi preîntâmpinată apariția supraantrenării (H.Bubă, G.Făc, Ș.Știuler, F.Trogș, 1968; V.L.Karpman, 1987).

Testele pot ajuta la soluționarea unor probleme ca raționalizarea sistemelor de antrenament existente.

Cu ajutorul sarcinilor de control s-a determinat nivelul de dezvoltare a calităților motrice la sporturi practicate de luptătoare. În calitate de teste s-au utilizat următoarele exerciții:

Testul Kuper (modificat). Luptătoarelor li s-a propus ca în decurs de 4 minute să alerge pe pistele stadionului o distanță cât mai lungă. Timpul testului constituie durata angajării de concurs la femei. A fost introdusă o modificare în test – micșorarea timpului de alergare. Rezultatul se aprecia în metri cu precizia până la 1 m.

Step-testul lui Harvard s-a aplicat pentru aprecierea nivelului capacității de muncă fizică la sporturi practicate de luptătoare. Esența testului este suficient expusă în literatura de specialitate (I.V.Aulik, 1977, 1978, 1990; ș.a.) și de aceea nu necesită o descriere amănunțită. Menționăm numai că în conformitate cu recomandările lui V.L.Karpman, Z.B.Beloțerkovskii, I.A.Gudkov (1988) înălțime scării era de 40 cm, iar timpul de ridicare – 4 min. Nivelul capacității de muncă fizică la sportivele experimentate s-a determinat prin calcularea indicelui step-testului lui Harvard (I.S.T.H.), reieșind din valoarea frecvenței pulsului a experimentatelor în faza de recuperare după următoarea formulă:

unde:

de ridicare, s;

frecvența pulsului timp de primele 30 s. a minutului doi, trei și patru de restabilire.

Testul este recomandat pentru aplicare de către specialiștii în sporturi de lupte feminin (V.G.Manolachi, 1993), iar informativitatea înaltă a step-testului lui Harvard referitoare la sportivele ce practică lupta a fost dovedită în cadrul cercetărilor speciale (M.S.Fidarov, I.F.Burdin, 1976; O.P.Hromov, B.F.Romanov, B.I.Taracanov, 1979).

3. Alergarea 100 m pentru aprecierea calităților de forță-viteză. Rezultatul este timpul alergării cu precizia de până la 0,1 s.

Pentru aprecierea nivelului pregătirii fizice speciale și tehnico-tactice s-a utilizat următorul grup de teste:

1. 10 aruncării peste umăr. În scopul standardizării testului, toate experimentatele au îndeplinit aceleași procedee "aruncarea prin întoarcere cu priza de mâinică și revieta opusă" (A.F.Vecernicov, 1978). Procedura de testare a fost stabilită în conformitate cu recomandările specialiștilor Iu.P. Zamiatin (1985), B.I. Tarakanov (1988), V.G. Manolachi (1993).

La semnal experimentata îndeplinește aruncările în tempou maxim, timpul utilizat la îndeplinirea exercițiilor constituie rezultatul testului.

În procesul testării, grupul de experți apreciau vizual tehnica îndeplinirii procedeului. Drept criterii de bază pentru apreciere au constituit: priza luată corect, prezența fazei de zbor și păstrarea structurii de bază a procedeului.

2. 10 piruete în podeț. Poziția inițială – podețul luptătorului. La semnal experimentata îndeplinește 5 piruete în dreapta, apoi 5 în stânga, cu viteză maximă. Rezultatul 1-a constituit timpul înregistrat și calitatea îndeplinirii exercițiului.

3. Sfoara longitudinală. Aplicarea acestui test a permis determinarea nivelului mobilității în articulațiile coxo-femurale. A fost folosită o procedură simplă de testare în cadrul căreia după o încălzire preventivă experimentata primea poziția sfoarei longitudinale, după ce se măsura distanța de la punctul cel mai înalt al sfoarei până la suprafața de sprijin cu precizia până la 1 cm.

2.1.4. Experimentul pedagogic

Experimentul pedagogic a fost realizat în două etape. În prima etapă a fost realizat un experiment preliminar, iar în cea de-a doua etapă – experimentul de bază.

Experimentul preliminar a avut drept scop stabilirea relațiilor reciproce între nivelul de pregătire incipientă a luptătoarelor bazată pe utilizarea consecutivității raționale în învățarea tehnicii sambo.

Experimentul preliminar s-a desfășurat în intervalul de timp septembrie 2006 -mai 2007 în sala de sporturi de lupte a Liceului Internat cu Republican cu Profil Sportiv (L.I.R.P.S.). Grupa martor și cea experimentală a cuprins un număr de 18 persoane din cadrul L.I.R.P.S.

Experimentul pedagogic de bază a constat în aplicarea metodei experimentale pentru consecutivitatea rațională în formarea acțiunilor thenico-tactice a luptătoarelor la etapa incipientă.

Esența experimentului de bază constă în selecția adecvată a componenței grupului experimental și de control, care după gradul inițial al măiestriei, vârsta și stagiul de antrenament în sporturi de lupte erau identice. Însă, pe parcursul experimentului, grupul de control s-a pregătit după programa tradițională, iar cel experimental după metodica elaborată de noi, prezentată detaliat în capitolul 3.2. al tezei.

Rezultatul acționării mijloacelor și regimurilor de antrenament asupra nivelului de pregătire a luptătoarelor din ambele grupuri a fost evidențiat prin compararea indicilor calităților tehnico-tactice și rezultatelor sportive ale luptătoarelor supuse

cercetării. Deosebirile evidențiate constituie un argument al priorității luptătoarelor din grupa experimentală în comparație cu cealaltă, acest fapt servind, în fond, drept argument al superiorității metodicii experimentale de pregătire incipientă în formarea acțiunilor tehnico-tactice a sportivelor.

2.1.5. Metodele matematico-statistice

Analiza statistică a materialului obținut s-a efectuat după sistemul unanim acceptat în practica cercetării sportive.

2.2. Organizarea cercetărilor

Pentru procesul cercetărilor a fost necesară stabilirea unei proceduri de lucru care, de fapt, a constituit pașii prin care a fost realizată această cercetare.

1. Analiza și generalizarea literaturii de specialitate și a materialelor
documentare ce au legătură cu tema cercetată. Totodată, elaborarea principalelor
aspecte ale metodicii experimentale de pregătire incipientă (2005- septembrie 2006).

2. Desfășurarea experimentului pedagogic (septembrie 2006 – aprilie 2007).

3. Aprobarea eficienței metodicii experimentale de pregătire incipientă.
Aceasta aprobare s-a efectuat în două direcții:

după rezultatele testării inițiale, intermediare și finale a grupului experimental și de control;

după analiza și sistematizarea rezultatelor angajărilor de control și concurs cu participarea tinerilor luptătoare în experiment.

CAPITOLUL III: APLICAREA METODICII PREGĂTIRII TEHNICO-TACTICE ALE LUPTĂTOARELOR DE STIL SAMBO LA ETAPA INCIPIENTĂ

3.1. Metodica experimentală de pregătire tehnică a luptătoarelor începătoare de stil sambo

Planificând structura viitoarei cercetări, noi pe deplin conștientizam că efectul necesar în cercetarea socială a culturii fizice se obține prin experiment. Cu ajutorul lui fenomenul studiat este provocat intenționat. Această metodă asigură accelerarea și aprofundarea procesului cunoașterii. Variind condițiile experimentului, se poate studia raportul cauză-consecință, se pot stabili legături firești și acumula o cantitate necesară de date pentru generalizare (V.U.Ageeveț, V.D.Goncearov, 1979). Prin urmare, partea de bază și inseparabilă a lucrării noastre constituie experimentul pedagogic.

Destul de des în manuale și lucrări metodice se recomandă acțiuni tehnico-tactice care se utilizează foarte rar în angajările de concurs din cauza eficienței joase sau îndeplinirii foarte complicate. În legătură cu aceasta N.M. Galcovschii și Iu.A. Șahmuradov (1981) au înaintat următoarele propuneri:

În programe și manuale să nu fie incluse acțiuni tehnice neutilizate la concursurile contemporane.

Să se descrie în literatură numai acele acțiuni tehnice ce au fost experimentate la concursuri.

V.G. Manolachi (1999) la rândul său recomandă de a-i învăța pe sportivi numai acele mișcări ce dau un rezultat înalt. În baza celor expuse mai sus, în programa instructivă au fost incluse acțiunile tehnico-tactice ce sunt mai eficiente și des utilizate în activitatea de concurs. La acestea se atribuie aruncările peste umăr cu diferite prize, prin agățare, prin secerare, răsturnări pe spate și imobilizările la sol, și acțiune articulară.

Trecând nemijlocit la învățarea acțiunilor tehnico-tactice ne-am străduit să întemeiem metodica de pregătire ținând cont și utilizând la maximum particularitățile organismului feminin.

Pentru atingerea măiestriei sportive înalte luptătoarele au nevoie de o pregătire complexă a calităților fizice, o orientare bună în condițiile de concurs, precum și de o pregătire sportivă înaltă (Radzievschii A.R. ș.a., 1987).

Trecând nemijlocit la procesul de formare a acțiunilor tehnico-tactice ale sporturilor practicate de luptătoare, am structurat metodica de pregătire cu un calcul optim al particularităților organismului feminin (tabelul 1).

Tabelul 1.

Caracteristica metodicii experimentale a pregătirii incipiente a luptătoarelor de stil sambo

Deosebirile sunt semnificative pentru t>2.12 cu probabilitatea P<0.05 și pentru t>2.92 cu probabilitatea P<0.01, pentru n=9

1. Testul Cuper: Rezultatele obținute inițial pentru testul dat au fost înscrise în tabelul de mai sus (tabelul 2). Grupa de control inițial a obținut un rezultat mediu de 1014,68 m cu abaterea de 11,55 și grupa experimentală a obținut rezultatul mediu de 1024,56 m cu abaterea de 9,81 Comparând mediile celor două grupe evidențiem un rezultat mai bun obținut de către grupa experimentală. Criteriul „t" la testul dat inițial este de 1,96 cu veridicitatea (P > 0,05), fapt care denotă o omogenitate corespunzătoare cerințelor de efectuare a experimentului pedagogic.

2. Step-test Harvard: Pentru grupa de control și experimentală rezultatele
obținute la începutul experimentului ( inițiale ), sânt următoarele (tabelul 2): media
rezultatelor obținute inițial pentru grupa de control în valoare de 75,33 cu abaterea de
2,78 și pentru grupa experimentală rezultatul mediu este de 77,33 cu abaterea de
2,67, de aici observăm o pregătire inițială mai bună a grupei experimentale pentru
testul dat. Criteriul „t" pentru rezultatele inițiale a celor două grupe este în valoare de
1,30 astfel veridicitatea pentru testul dat între cele două grupe la începutul
experimentului a fost (P > 0,05). Acest fapt denotă o diferență nesemnificativă între

cele două grupe la începutul experimentului pentru testul respectiv.

Alergare 100 m: Rezultatele obținute inițial pentru testul dat au fost înscrise în tabelul de mai sus (tabelul 2). Grupa de control inițial a obținut un rezultat mediu de 16,63 s cu abaterea de 0,49 și grupa experimentală a obținut inițial rezultatul mediu de 16,55 s cu abaterea de 0,27. Comparând mediile celor două grupe evidențiem un rezultat mai bun obținut de către grupa experimentală. Criteriul „t" inițial este de 0,43 cu veridicitatea (P > 0,05), fapt care denotă o omogenitate corespunzătoare cerințelor de efectuare a experimentului pedagogic.

10 aruncări peste umăr: Conform rezultatelor din (tabela 2) unde la testul dat, grupa de control inițial a obținut valoarea de 24,78 s în mediu, iar grupa experimentală ca medie de performanță a obținut 25,44 s, deci observăm o pregătire inițială mai bună pentru testul dat la grupa experimentală. Abaterea pentru grupa de control este de 1,99 (inițial), iar la grupa experimentală este de 2,01 (inițial). În urma calculelor am stabilit că criteriul „t" pentru rezultatele testării inițiale a celor două grupe este de 0,71 respectiv veridicitatea este (P > 0,05). Astfel cele două grupe pot fi considerate inițial omogene pentru acest test. Diferența nu este suficientă.

10 piruete în podeț: De asemenea s-a constatat un grad înalt de omogenitate la testarea echilibrului static general, rezultatele fiind înscrise în (tabelul 2). La grupa de control s-a înregistrat rezultatul mediu de 35,11 s, cu abaterea de 1,96 iar rezultatul mediu al grupei experimentale de 36,44 s cu o abaterea în valoare de 1,81, observând se un rezultat mai bun pentru grupa de control. Criteriul „t" al acestor grupe, pentru testul dat este 1,50 și respectiv cu veridicitatea (P > 0,05).

6. Sfoara laterală: Examinând rezultatele de la testarea echilibrului static special, am înregistrat următoarele medii, care au fost înscrise în (tabelul 2) : 18,00 cm (inițial) cu abaterea de 2,83 la grupa de control și 16,67 cm (inițial) la grupa experimentală, cu abaterea de 1,58, analizând rezultatele obținute la testarea inițială observăm o pregătire mai bună la grupa de control pentru acest test. Deci analizând rezultatele inițiale a celor două grupe, obținem criteriul „t" de 1,23 cu veridicitatea (P > 0,05) de unde reiese omogenitatea satisfăcătoare a grupelor participante la experimentul pedagogic.

4.2. Analiza rezultatelor finale între grupa de control și grupa experimentală

Datele obținute la finele experimentului pedagogic în grupa martor și grupa experimentală noi am comparat conform metoda statistico-matematică prin criteriu t-Student. Rezultatele analizei comparative au prezentat în tabelul 3.

Tabelul 3.

Rezultatele testării finale între grupa de control și grupa experimentală.

Deosebirile sunt semnificative pentru t>2.12 cu probabilitatea P<0.05 și pentru t>2.92 cu probabilitatea P<0.01, pentru n=9

Testul Cuper: Rezultatele finale obținute pentru testul dat au fost înscrise în tabelul de mai sus (tabelul 3). Grupa de control în final a obținut un rezultat mediu de 1043,22 m cu abaterea de 11,68 m și grupa experimentală a obținut rezultatul mediu de 1078,89 cu abaterea de 21,19. Comparând mediile celor două grupe evidențiem un rezultat deloc asemănător obținut de către cele două grupe. Criteriul „t” la testul dat inițial este de 4,42 cu veridicitatea (P < 0,01), fapt care denotă diferența veridică între cele două grupe. Rezultatele nu asemănătoare între cele două grupe pot fi condiționate de faptul că sa atras atenția asupra metodică elaborată pentru grupa experimentală.

Step-test Harvard: Verificând rezultatele finale la săriturile în lungime am abținut următoarele rezultate (tabelul 3): 79,67 este media testărilor finale la grupa de control, cu abaterea de 2,50, media testării finale la grupa experimentală este de 85,11 cu o abaterea de 3,69. Criteriul „t" este de valoarea 3,66 ce reprezintă o trecere de pragul de veridicitate (P < 0,01). Analizând pragul de veridicitate se poate afirma o diferențiere medie dintre rezultatele celor două grupe, grupa experimentală dispunând la sfârșitul experimentului de o pregătire superioară, pregătirii grupei de control. Rezultată că o dezvoltare mai bună a capacităților de efort la grupa experimentală a favorizat obținerea unui rezultat mai bun și la testul săriturii în lungime.

Alergare 100 m: Rezultatele finale obținute pentru testul dat au fost înscrise în tabelul de mai sus (tabelul 3). Grupa de control în final a obținut un rezultat mediu de 16,47 s cu abaterea de 0,36 și grupa experimentală a obținut rezultatul mediu de 15,99 s cu abaterea de 0,55. Compararea rezultatelor medii ale ambelor grupe confirmă o creștere mai mare a rezultatelor la grupa experimentală. Criteriul „t” la testul dat inițial este de 2,17 cu veridicitatea (P < 0,05). Rezultatul veridic poate să se datoreze faptului că grupa experimentală, care s-a antrenat după metodica specială a arătat un rezultat mai bun.

10 aruncări peste umăr: La grupa experimentală media s-a dovedit a fi de 20,00 s (tabelul 3), comparativ cu media grupei de control care este de 22,22 s (tabelul 3). Abaterea a grupei experimentale este de 1,12, abaterea a grupei de control este mai mare, 1,99. Criteriul „t” pentru alergarea de suveică este de 2,93 sec. cu veridicitatea (P < 0,01). Rezultatele medii ne denotă o pregătire mai bună pentru testul dat la grupa experimentală. O mai bună dezvoltare a capacităților de coordonare și o bună dezvoltare a capacităților de viteză au permis grupei experimentale să obțină un rezultat mai bun la alergarea de suveică, ca cel al grupei de control.

10 piruete în podeț: Conform datelor înscrise în (tabelul 3) grupa experimentală dispune de medie a rezultatelor acestui test cu superioare rezultatului mediu a grupei de control, deci se poate vorbi despre faptul obținerii unei pregătiri mai bune pentru acest test a grupei experimentale. Rezultatul mediu al grupei experimentale 29,00 s, grupa de control a obținut în mediu 31,44 s. In schimb abaterea a grupei de control este mai mare 2,40 pe lângă cea de 1,73 a grupei experimentale. Criteriul „t" final pentru testul dat constituie 2,48 deci pragul de veridicitate (P < 0,05) a fost depășit. Avantajul în dezvoltarea capacităților motrice și acțiunilor tehnico-tactice conform metoda elaborată a permis grupei experimentale să obțină un rezultat suficient mai bun în comparație cu cel al grupei de control.

Sfoara laterală: Spre sfârșitul experimentului rezultatul mediu de performanță la grupa de control a fost la nivelul de 13,78 cm cu abaterea de 1,56 iar la grupa experimentală nivelul rezultatului mediu a fost de 10,33 cm cu abaterea de 1,41. Analiza rezultatelor obținute denotă un rezultat superior celui din grupa paralelă, pentru grupa experimentală. Criteriul „t” al rezultatelor finale a fost de 4,90 ce constituie o depășire a pragului de veridicitate (P < 0,01).

Folosirea într-un număr foarte mare a exercițiilor de dezvoltare a capacităților motrice și acțiunilor tehnico-tactice în cadrul procesului de antrenament la grupa experimentală conform programei stabilite a favorizat creșterea nivelului de dezvoltare a indici special mai mare ca la grupa experimentală, ce a permis o diferență între rezultatele medii finale suficientă pentru trecerea pragului de veridicitate în favoarea grupei experimentale.

Astfel, în rezultatul efectuării experimentului pedagogic s-a adeverit ipoteza înaintată de noi, despre aceea că aplicarea metodicii experimentale de pregătire cu accent la studierea aprofundată a acțiunilor tehnico-tactice ne va permite ridicarea nivelului de măiestrie sportivă a luptătoarelor de stil sambo la etapa incipientă. În grupa experimentală s-au utilizat pe larg informațiile despre particularitățile individuale ale sportivelor, despre posibilitățile lor, cea ce s-a reflectat asupra rezultatelor experimentului pedagogic.

CONCLUZII

1. Analiza izvoarelor literare arată că optimizarea pregătirii incipiente rămâne a
fi una din cele mai actuale teme a antrenamentului sportiv. Literatura instructiv-
metodică referitoare la pregătirea tehnico-tactică incipientă existentă în sporturile de
lupte puțin corespunde cerințelor specialiștilor practicieni. In legătură cu aceasta este
necesar de elaborat o programă suplimentară pentru pregătirea incipientă a
luptătoarelor, ce va ține cont de toate particularitățile specifice organismului feminin.

S-a stabilit că utilizarea consecutivitătii rationale în învățarea acțiunilor tehnico-tactice acționează pozitiv asupra formării deprinderilor motrice stabile, ușurează procesul de învățare și utilizarea cunoștințelor acumulate în condițiile multivariate ale angajării de concurs. S-a depistat dependența posesiei efective a acțiunilor tehnice de priză. Priza luată incorect nu numai că reține procesul de perfecționare a procedeului, dar poate duce și la schimonosirea structurii de executare a lui, ceea ce face imposibilă utilizarea lui în practică.

În rezultatul desfășurării cercetărilor s-a depistat că utilizarea programei de antrenament elaborate, ce prevede toate compartimentele tehnicii sporturilor de lupte în picioare și la sol, reglarea efortului și duratei lecției, repetarea sistematizată și consolidarea materialului trecut, acționează pozitiv asupra activității competiționale ale luptătoarelor, contribuie la sporirea rezultatelor atacurilor, siguranței acțiunilor de apărare, la îndeplinirea universală a sarcinilor angajării de concurs. Reprezentantele grupei experimentale se evidențiază prin varietatea și combinarea acțiunilor tehnico-tactice executate, prin obținerea unui număr mare de victorii curate, încrezut urmăresc adversara în lupta la sol, primesc mai puține avertismente și, ca rezultat, obțin locuri mai înalte la competiții.

4. S-a depistat o acțiune pozitivă a programei elaborate pentru pregătirea
incipientă a acțiunilor tehnico-tactice ale luptătoarelor asupra micșorării numărului de
traume. La sportivele din grupa experimentală autenticitatea numărului de traume
primite în condițiile de concurs este vădit mai joasă comparativ cu luptătoarele grupei

de control, fapt ce sporește probabilitatea succesului în ulterioara activitate competițională și contribuie la păstrarea contingentului de sportive.

Utilizarea sarcinilor instructive la soluționarea situațiilor standarde ce apar în timpul competiției contribuie la formarea priceperilor de a acționa sigur în condițiile reale ale angajării de concurs. Soluțiile tactice corect alese permit de a minimaliza avantajul adversarei, care are superioritate în pregătirea tehnică și fizică. Ținând cont de specificul regulilor de concurs, o mare însemnătate o are abilitatea de a desfășura lupta în "zona periculoasă", capacitatea de a menține avantajul acumulat, impunerea și/sau dacă e necesar – sustragerea de la lupta la sol, ceea ce foarte des se reflectă asupra rezultatului angajării.

În așa fel rezultatele cercetării desfășurate ne mărturisesc despre aceea că metodica experimentală de formare incipientă a tehnicii de luptă ale luptătoarelor de stil sambo, permite de a ridica considerabil eficiența instruirii și de a asigura o formare optimă a conținutului acțiunilor tehnico-tactice ale sportivelor în corespundere cu particularitățile organismului feminin.

BIBLIOGRAFIE

Avram L. Judo. – București, 1968. – p. 18-57.

Bordea Constantin. Pregătirea tehnică a tinerilor judokani pe baza perfecționării funcției de echilibru – Chișinău, 1999. -27 p.

Boulat R. Lunne, judo, sambo. – Paris: Education physique et sport, 1973. -p. 18-97.

Busuioc S. Combinarea mijloacelor din lupta națională moldovenească "trînta" cu mijloacele din ramurile de luptă internațională pentru ridicarea nivelului de pregătire fizică a studenților: autoreferatul tezei de doctor. – Chișinău, 1997. – 21 p.

Catorcea A. Selectarea incipientă a copiilor și adolescenților pentru școlile sportive specializate în scopul practicării luptelor sportive în baza aplicării programei informative: autoreferatul tezei de doctor. – Chișinău, 1998. – 21p.

Chirazi M. Jocuri de luptă. – Iași: Editura Fundației "Chemarea", 1999.

Dominy E. Judo. Contest, techniques and tactics. – New York, 1966. – p.

29-41.

Dorgan V. Planificarea efortului de antrenament în baza aprecierii individual-complexe a pregătirii speciale a judocanelor: autoreferatul tezei de doctor. – Chișinău, 1997. – 24 p.

Dragnea A. Antrenamentul sportiv. – București: Editura Didactică și Pedagogică, 1997.

Dragnea A. Teoria sportului.- București: Editura F.E.S.T., 2002, 610 p.

Firea E. Sportul de performanță. – București: Editura Sport Turism,

1995.

Frazzei F. învățați judo. – București, 1969. – p. 12-57.

Hantău I. Structura antrenamentului la judo. lucrare metodică. -Copyright, 2000. – 135 p.

Hantău L, Manolachi V. Pregătirea fizică a judocanelor de performanță: Manual. – Chișinău: "LYCEUM", 2000. – 200 p.

15. Ion-Ene M. Însușirea incipientă a acțiunilor tehnico-tactice cu evidența proprietăților tipologice ale sistemului nervos și ale temperamentului sportivelor judoka: autoreferatul tezei de doctor. – Chișinău, 2001. – 20 p.

Manolachi V. Structura și conținutul ciclului anual de antrenament a tinerilor luptători ținând cont de influența diverselor eforturi și intensității asupra organismului./ Conferința științifică.- Chișinău, 1999.- p.234-243.

Manolachi V., Ciobanu A. Structura și realizarea ciclului anual de pregătire a tinerilor luptători în baza alegerii optime a influenților de antrenament: lucrare metodică. – Chișinău: "LYCEUM", 2000. – 40 p. 18. Moraru V., Manolachi V. Particularitățile de structurare și verificare a pregătirii precompetiționale a luptătorilor de performanță: lucrare metodică, -Chișinău: "LYCEUM", 1999. – 47 p.

19. Muraru A. Judo, bazele performanței. – București: Editura Sport Turism,

1994.

20. Șendrea V. Optimizarea eforturilor de forță și forță-viteză la pregătirea
luptătorilor de stil greco-roman în ciclul olimpic: autoreferatul tezei de doctor. –
Chișinău, 2001. – 26 p.

21. Wolf H. Judo fur Fortgeschrittene. – Berlin: Sportverlag, 1986. – 159 p.

22. Абдульхаков M.P., Трапезников А.А. Бороться, чтобы побеждать. -М.: Просвещение, 1990. -144 с.

Агеевец В.У. Гончаров В.Д. Основные методы сбора и обработки информации в социальных исследованиях физической культуры: Учебное пособие. – Л.: ГДОИФК им. П.Ф. Лесгафта, 1979. – с. 17-19.

Алиханов И.И. Совершенствование техники в спортивной борьбе // Спортивная борьба: Ежегодник. – М.: Физкультура и спорт, 1997. – с. 38-40.

25. Андреев В.М. Самбо: Учебно-метод. пособие. – М.: Динамо, 1970. –

108 с.

26. Аралбаев А.С. Начальное обучение борцов с учетом смысловой структуры противоборства: Автореф. дис. … канд. пед. наук. – Малаховка, 1991. – 18 с.

Астахов A.M., Тищенков И.Н., Извеков B.B. Самбо для женщин: Учебное пособие. – Саранск, 1991. – с. 28-50.

Аулик И.В. Определение физической работоспособности в клинике ц спорте.- 2.е изд., перераб. и доп.- М.: Медицина, 1990.- 192 с.

Ашмарин Б.А. Теория и методика педагогических исследований в физическом воспитании.- М.Ю Физкультура и спорт, 1978.- 223 с.

Бальсевич В.К., Лубышева Л.И. Физическая культура: Молодежь и современность // Теория и практика физической культуры. – 1995, N 4. – с. 2-8.

Башкиров В.Ф. Профилактика травм у спортсменов. – М.: Физкультура и спорт, 1987.- 177 с.

Башкиров В.Ф., Чумаков Е.М., Седлов B.C. Травмоопасность падений на различные части тела от бросков из стойки и в борьбе лежа // Теория и практика физической культуры. – 1993, N 1. – с.41-42.

Белов A.B. Начальная технико-тактическая подготовка студентов занимающихся на специализации "дзюдо": Учебное пособие. – Ухта: УИИ, 1995. – 61 с.

Бернштейн H.A. О построении движений. – М.: Медгиз, 1947. –

101 с.

Боген М.М. Обучение двигательным действиям. – М.: Физкультура и спорт; 1985. – 192 с.

Бубэ X., Фэк Г., Штюлер Ш., Трогш Ф. Тесты в спортивной практике. – М.: Физкультура и спорт, 1968. – с. 40.

Бутенко Б.И. Управление спортивной тренировкой спортсменов высших разрядов // Теория и практика физической культуры. – 1972, N 8. – с. 66-67.

Вахун М. Дзюдо. – Перевод с чешского. Минск: Полымя, 1983. – 127

с.

39. Верхошанский Ю.В. Программирование и организация тренировоч-
ного процесса. – М.: Физкультура и спорт, 1985. – 129 с.

Вершинин Г.Г., Блудов Ю. М., Плахтиенко В.А. Повышение надежности выступлений в борьбе // Спортивная борьба: Ежегодник. – М: Физкультура и спорт, 1980. – с. 3-5.

Вечерников А.Ф. Техника борьбы дзюдо // Спортивная борьба: Учеб. для ин-тов физической культуры.- М.: Физкультура и спорт, 1978.- с.236-251.

Волков Н.И. Гемезов Л.П. Вопросы оптимизации тренировочного процесса // Управление процессом спортивной тренировки. – М.,1977. – с. 252-256.

Воробьев А.Н. Принцип индивидуализации – функция или закономерность в современном тренировочном процессе? // Теория и практика физической культуры. – 1986, N 6. – с. 29-31.

Гагонин С.Г. Историко-философские и теоретические основы спортивно-боевых единоборств: Учебное пособие. – СПб.: ГАФК им. П.Ф. Лесгафта, 1996. – 78 с.

Галковский Н.М., Шахмурадов Ю.А. Перестроить методику начального обучения в вольной борьбе // Спортивная борьба: Ежегодник. – М.: Физкультура и спорт, 1981.-е. 3-8.

Годик М.А. Контроль тренировочных и соревновательных нагрузок. – М.: Физкультура и спорт, 1980. – 160 с.

Грищченков В.Н., Кочурко Е.И. Поединок на татами. – Минск: Полымя, 1992.-е. 47-54.

Гулевич Л.И., Звягинцев Г.Н. Борьба самбо: Методическое пособие. – 2-е изд. испр. и доп. – М.: Воениздат, 1973. – 176 с.

Данховский B.C., Еганов A.B. Совершенствование технико-тактической подготовленности дзюдоистов // Спортивная борьба: Ежегодник. -М.: Физкультура и спорт, 1986. – с. 72-74.

Данховский B.C., Рукавицын Б.Н. Обучение и тренировка дзюдоистов. – Минск: Полымя; 1989. – с. 39-48, 66-68.

51. Дембо А.Г. Врачебный контроль в спорте. – М.: Медицина, 1988. –

288 с.

Дементьев В.Л. Роль стандартных положений в формировании комбинационной борьбы лежа в дзюдо и самбо /У Спортивная борьба: Ежегодник. – М.: Физкультура и спорт, 1986. – с. 26-29.

Дубровский В.И. Реабилитация в спорте. – М.: Физкультура и спорт; 1991. – 207 с.

Дякин A.M. Программа для детско-юношеских спортивных школ, Специализированных детско-юношеских спортивных школ, школ Олимпийского резерва и школ Высшего спортивного мастерства. – М.: Совете

Замятин Ю.П., Тараканов Б.И. Экспериментальное обоснование методики педагогического контроля физической подготовленности борцов // Пути повышения эффективности подготовки юных и взрослых спортсменов. -Л.: ГДОИФК им. П.Ф. Лесгафта, 1985. – с. 22-26.

Замятин Ю.П. Комплексный педагогический контроль в системе управления подготовки высококвалифицированных борцов // Современные проблемы подготовки высококвалифицированных спортсменов: Республиканский сборник научных трудов. – СПб.: СПбГУЭиФ, 1994. – с. 50-55.

Замятин Ю.П., Палецкий Д.Ф. Анализ технико-тактической подготовленности юных борцов по результатам их соревновательной деятельности // Современные проблемы подготовки высококвалифицированных спортсменов: Республиканский сборник научных трудов. – СПб.: СПбГУЭиФ, 1994. – с. 18-20.

Зациорский В.М. Основы спортивной метрологии. – М.: Физкультура и спорт, 1979. – 152 с.

Иваи Т., Кавимура Т., Канэко С. Дзю-до // Пер. с япон. – 2-е изд. -М.: Физкультура испорт, 1980. – 117 с.

Ионов B.C. Основы математической статистики: Учебник для институтов физкультуры. – М.: Физкультура и спорт, 1990. – с. 15.

Карпман В.Л., Белоцерковский 3.Б.,Гудков И.А. Тестирование в спортивной медицине. – М.: Физкультура и спорт, 1988. – 208 с.

Коблев Я.К., Рубанов М.Н., Чермит К.Д. Подвижные игры, как средства подготовки юных дзюдоистов // Спортивная борьба: Ежегодник. – М.: Физкультура и спорт, 1985. – с. 25-27.

Кожарский В.П., Шумилин В.Я. Технико-тактическая подготовленность советских борцов в первенстве мира по классической борьбе // Спортивная борьба: Ежегодник.- М.: Физкультура и спорт, 1975.- с.32-34.

Коптев О.В. Скоростно-силовая подготовка дзюдоисток высших разрядов: Автореф. дис. … канд. пед. наук. – М., 1991. – с. 18-22.

Копылов Ю.А. Джиу-джицу для девочек // Физкультура в школе. -1993, N5.-с. 54-58.

Коротков И.М. Подвижные игры в школе. – М: Просвещение, 1979. -190 с.

Кулик Н.Г., Шиян В.В. Особенности соревновательной деятельности самбистов: Метод, разработки для ВШТ РГАФК. – М., 1993. – 32 с.

Курамшин Ю.Ф. Высшие спортивные достижения как объект системного анализа. – СПб., 1996. – 150 с.

Ленц Н.А. Ведущие элементы сложных технико-тактических действий // Спортивная борьба: Ежегодник. – М.: Физкультура и спорт, 1979. -с. 19-20.

Мазур А.Г. К вопросу о психологической подготовке борцов // На борцовском ковре: Ежегодник. – М.: Физкультура и спорт, 1969. – с. 124-133.

Манолаки В.Г. Педагогический контроль за физической и технической подготовленностью дзюдоисток: Метод, пособие.- Кишинев, 1991.- 36 с.

Манолаки В.Г. Оптимизация воздействия силовых и скоростно-силовых нагрузок в процессе многолетней подготовки дзюдоисток: Дис. … докт. пед. наук. – СПб., 1993. – 421 с.

61

Манолаки В.Г. Методика подготовки дзюдоисток различной квалификации. – СПб. СГУ, 1993.- 180 с.

Марищук В.Л., Серова Л.К. Информационные аспекты управления спортсменом.- М.: Физкультура и спорт, 1983.- 111 с.

Матвеев Л.П. Основы спортивной тренировки. – М.: Физкультура и спорт, 1977. – 280 с.

Матвеев Л.П. Теория и методика физической культуры (общие основы теории и методики физического воспитания: теоретико-методические основы спорта и профессионально-прикладных форм физической культуры): Учебник для институтов физической культуры. – М.: Физкультура и спорт, 1991. – с. 205-270.

Махито О. Дзюдо. Основы. Методика. – Ростов-на-Дону: Феникс, 1998.-208 с.

Музыкантова С.Ф. Причины отсева юных борцов из ДЮСШ // Спортивная борьба: Ежегодник. – М.: Физкультура и спорт, 1980. – с. 31-41.

Новиков A.A. Модельные характеристики – один из факторов технико-тактической подготовки борцов // Братство богатырей. – М., 1976. – с. 59-64.

Новиков A.A., Миронов В.Д., Игуменов В.М., Грузных Г.М. Проблемы и перспективы развития спортивной борьбы // Спортивная борьба: Ежегодник. – М.: Физкультура и спорт, 1977. – с. 3-5.

Озолин Н.Г. Современная система спортивной тренировки.- М.: Физкультура и спорт, 1970.- 97 с.

Палецкий Д.Ф. Комплексный педагогический контроль и самоконтроль как факторы рационализации подготовки юных борцов: Дис. … канд. пед. наук. – Л., 1990. – с. 39-42.

Пархомович Г.П. Основы классического дзюдо: Учебно-методическое пособие. – Пермь: Урал-пресс, 1993. – 304 с.

Петров Р. Алгоритмизация технико-тактических действий в борьбе // Братство богатырей – М., 1976. – с. 46-58.

Пилоян Р.А., Гамаль Е.И. Абдульханов А.Н. Начальный этап в многолетней подготовке борцов: Учебное пособие. – Малаховка, 1991. – с. 25-63.

Пилоян Р.А., Шахмурадов Ю.А. Двигательная структура борьбы с точки зрения теории деятельности // Теория и практика физической культуры. -1997, N3.-с. 5.

Письменский И.А., Коблев Я.К., Сытник В.И. Многолетняя подготовка дзюдоистов. – М.: Физкультура и спорт, 1982. – 328 с.

Платонов В.Н. Современная спортивная тренировка. – Киев.: Здоровья, 1980. – 336 с.

' 89. Сорванов В.И. Борьба самбо. 112 уроков для начинающих: Учебно-методическое пособие. – Владивосток, 1973. -с. 14-37.

Тараканов Б.И. Педагогический контроль за физической подготовленностью борцов: Методическое пособие. -Л.: ГДОИФК им П.Ф. Лесгафта, 1988. – 25 с.

Тараканов Б.И. Оценка технико-тактического мастерства борцов: Учебное пособие. – Л.: ГДОИФК им. П.Ф. Лесгафта, 1989. – 24 с.

Тараканов Б.И., Никитин С.Н., Левицкий А.Г., Манолаки В.Г. Особености технико-тактической подготовки начинающих самбистов и Дзюдоистов: Метод, указан. -Л.: ГДОИФК им П.Ф. Лесгафта, 1990. – 44 с.

Тараканов Б.И., Кулибаба В.Л., Кудлай С.А. Динамика показателей спортивно-технического мастерства борцов высокой квалификации в зависимости от весовых категорий // Научные исследования и разработки в спорте: Вестник аспирантуры. Вып. III. – СПб.: ГАФК им П.Ф. Лесгафта, 1997. -с. 72-76.

94. Тищенков И.И., Извеков В.В. Женское дзюдо. – Саранск, 1988. – 88

с.

95. Туманян Г.С. Спортивная борьба: отбор и планирование. – М.:
Физкультура и спорт, 1984. – 144 с.

96. Турин Л.Б. Борьба самбо. – М.: Советская Россия, 1963. – с. 28-58.

Фарфель B.C. Управление движениями в спорте. – М.: Физкультура и спорт, 1975.-208 с.

Фидаров М.С., Бурдин И.Ф. Определение уровня мастества борцов. // Спортивная борьба.- М.: Физкультура и спорт, 1976.- с. 18-20.

I I 99. Харлампиев A.A. Борьба самбо. – М.-Л.: Физкультура и спорт, 1957. – 280 с.

Хартман Ю., Тюннемай X. Современная спортивная тренировка. -Пер. с немецкого. – Берлин: Шпортферлаг, 1988. – 335 с.

Чумаков Е.М. Сто уроков борьбы самбо. – 3-е изд., испр. и доп. -М.: Физкультура и спорт, 1988. – 305 с.

Шахмурадов Ю.А. Вольная борьба. Научно-методические основы многолетней подготовки борцов. – М.: Высш. шк., 1997. – 189 с.

Яковлев A.B., Герасимов Ю. Н., Корнеев A.C., Завьялов И.А. Подготовка квалифицированных дзюдоисток: Метод, рекомендации. – М.: Госкомспорт СССР, 1988. – с. 3-16.