Cercetarea Nivelului de Agresivitate a Copiilor Institutionalizati
INTRODUCERE
MOTTO
“Copilăria e o stare fără vârstă, ea ține de infinit, este singura felie care topește întregul univers în conjurător, vârstă în care nu spaimele de moarte îl macină pe om, ci spaimele de care se înfioară și gâzele, parte și ele din acest întreg fabulos numit natură. Copilăria este seismograful care anunță cutremurele intime de mai târziu; în funcție de ea, omul se comportă într-un anumit fel când e matur, și nu altfel.”
Petre Sălcudeanu
În această lucrare este prezentată o sinteză a unor investigații efectuate în literatura și studiile de specialitate, având ca temă problematica copiilor instituționalizați și a unor particularități ale personalității acestora – și rezultatele unor investigații personale, prin care mi-am propus să evaluez afectivitatea acestor copii, prin prisma agresivității– comportament ce mi-a atras atenția în mod deosebit în rândurile copiilor (aflați în dificultate), din instituția de protecție specială de tip rezidențial (în care îmi desfășor activitatea) – prin comparație cu un lot de copii proveniți din familii normale.
Viața de zi cu zi, atât individuală cât și cea socială, sunt într-o masură foarte mare influențate de societate. Individul – ca nucleu – poartă amprenta modelelor socio-culturale cărora el le aparține, cu care el vine în contact. Prin aceste modele, pe care mai mult sau mai puțin ele conștientizează și interiorizează, individul se adaptează cerințelor societății.
Modelele socio-culturale oferite de societate au o foarte mare importanță, mai ales pentru copii, a caror personalitate este în formare. Rolul cel mai important revine familiei care reprezintă pentru oricare copil primul mediu social de contact și totodată, primul model de cultură și educație. Din păcate, în societatea de astăzi a crescut mult numărul familiilor dezorganizate, al famiilor cu un nivel forte scăzut al nivelului de trai, familii cu parinți alcoolici și denaturați, pierind modelele sociale, culturale și morale pozitive, primând – ca atare – cele negative, adoptându-se, în final, agresivitatea ca formă de adaptare și reacție la frustrările acumulate.
Comportamentul copiilor, stilul lor de a reacționa în diverse situații, capacitatea lor de a se bucura sau întrista, de a se înfricoșa sau a nu le fi teamă, de a spera sau a-și pierde speranța, toate acestea sunt, în primul rând, un reflex al modurilor de comportare și gândire întâlnit în familie.
Dezvoltarea personalității copilului are loc în prezența și sub influența a trei mari grupe de factori determinanți: ereditatea, mediul și educația. Factor prioritar în “arta” de educare a copilului, este familia deoarece în ordinea firească a lucrurilor, educația începe din familie, motiv care l-a determinat pe Loisel să afirme că "în familia și pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume – omul de caracter". În familie, copilul își face pregătirea pentru viață. Familia contribuie la satisfacerea nevoilor copilului încă din primii ani de viață, oferindu-i modele de comunicare, de comportament, contribuind din plin la socializarea copilului, la dezvoltarea conștiinței și a conduitelor morale, dar mai ales , oferindu-i afectivitate.
Relațiile copilului cu familia sunt de durată, consistente, fundamentate pe legaturi afective care au la bază căldura caminului și întelegerea., toate acestea favorizând dezvoltarea pozitivă a afectivității copilului, a capacității sale de a primi și de a oferi la rându-i afectivitate.
Din păcate, există și copii pentru care cuvântul “familie” și tot ceea ce implică existența acesteia, nu are nici o semnificație, sau capată o cu totul alta. Este vorba despre copiii care, dintr-un motiv sau altul, au ajuns într-o altă mare “familie” – cea din centrele de instituționalizare.
Instituționalizarea presupune obligativitatea desfășurării existenței într-un alt mediu, defierit de cel familial.
Copilul trebuie să se adapteze la mediul în care trăiește, la evenimentele din viața sa, cu care este confruntat. Trebuie să învingă frustrări, să înfrunte tot felul de piedici, să suporte tot felul de conflicte, să depășească situații stresante.
Unii dintre copiii instituționalizați se confruntă cu etichetarea, de către membrii societății, mai ales în mediul școlar, ca fiind „din casa de copii”. Copiii interiorizează situația stresantă și uneori umilitoare și se comportă conform așteptărilor, pentru că “eticheta” găsește mediu propice, pe care se poate lipi. Adică acești copii, cu o personalitate insuficient structurată și care au nevoie de un nucleu în jurul căruia să și-o construiască, vor fi deschiși către influențele contaminatoare exterioare.
Etichetările de care se lovesc la școală, marginalizarea, discriminarea, desconsiderarea cu care, eventual, se confruntă în „lumea exterioară” poate fi un mediu propice pentru dezvoltarea neîncrederii în sine și a subaprecieri, abilități deficitare de a gestiona stările conflictuale.
Frustrarea, conflictul, stresul – factori perturbatori – se găsesc în stare de intercondiționare reciprocă, fiecare din ele putând fi o consecință a celuilalt. Frustrarea se dezvoltă din conflict, ca dezechilibru afectiv, rezultat din neputința realizării unor dorințe, generând alt conflict, mai ales atunci când starea de frustrare este rezultatul unui act de atribuire nejustificată, subiectivă, cu intenție rău voitoare.
Există în comportamentul copiilor instituționalizați atât tulburări specifice (refuzul comunicării, refuzul oricărei forme de autoritate, la unii fuga din unitate, nerecunoașterea voită a familiei de proveniență, neglijarea ținutei vestimentare, manifestări impulsive, ticuri nevrotice), cât și tulburări nespecifice (limbaj agresiv și vulgar, minciuna, autoagresivitatea,comportament agresiv, impulsivitatea, furtul, eșec școlar, consumul de alcool și fumatul, devianțe sexuale).
Pentru a „rezista" și a deprinde abilități utile pentru viața de matur, în cadrul instituției de ocrotire, copilul trebuie să dea dovadă de multă răbdare, dorința de a-și atinge scopul și de a-ș asigura un viitor.
Luând contact aproape zilnic cu acești copii, consider că persoanele care îi vor „susține, educa" în perioada de instituționalizare, trebuie să se preocupe nu doar de condițiile fizice ale copilului, dar și să-i asigure sprijin continuu și condiții optime pentru dezvoltarea personalității sale. Este necesar să fie oferite copiilor modele de comportament adecvat, pozitiv, de soluții, care să-i permită depășirea dificultăților cu care se confruntă.
Copilul, are nevoie mereu de o apreciere pozitivă și o susținere permanentă. Incurajarea copilului este extrem de importantă pentru dezvoltarea și socializarea acestuia. Pentru a-și conștientiza propria valoare, el trebuie să comunic eeficient – găsind mereu mediu propice comunicării, să gîndească critic, pentru ca în cele din urmă să fie capabil să –și soluționeze de unul singur problemele apărute.
Pentru a-l învăța pe copil responsabilitatea, valoarea personală, copilul va fi tratat ca o persoană importantă, cu drept de a avea propriile opinii, participarea la deciziile care se iau pentru el fiind o modalitate normală de relaționare. El va dobândi astfel, un sentiment al importanței, imbunatățindu-și stima de sine, observă că ideile lui sunt ascultate și că nu este oprit să și le exprime. Va învața ca unele lucruri depind doar de el, iar altele sunt dincolo de puterea lui de decizie, va învața să aprecieze corect atât propria-i persoană, cât și situațiile cu care se confruntă.
Pentru ca un copil să-și dezvolte armonios simțul responsabilității, al datoriei,al autonomiei, are nevoie să i se acorde ăn permanența încredere. Este un lucru minunat că noi (personalul centrelor) îi învățăm ce e bine și ce e rău, că le spunem ce consecințe ar putea apărea în urma deciziilor lor, că le putem arăta căi corecte și le putem deschide mai multe uși decât ar putea părinții lor să le deschidă, dar este dreptul lor să meargă pe ce drum vor dori și, orice ca le vor alege, atâta timp cât au fost instruiți și sfătuiți asupra urmărilor, responsabilitatea viețiilor, le apartine.
Să nu uităm ca fiecare persoana este demnă de a fi iubită, că iubirea necondiționată nu ține cont de performanțe, să nu uităm mai ales să fim “umani’ cu acești copii, tocmai pentru că ei, la rândul lor, să învețe să fie “umani’, să invețe să fie iubiți – pentru că uneori, sau în cele mai multe cazuri nici măcar nu știu să primească iubirea și astfel, să fie capabili să iubească, să le umplem “sufletele goale de iubire”, cu emoții placute, cu sentimente frumoase, să le dăruim mereu din căldură sufletelor noastre.
Să-i ocrotim iubindu-i!
„Copilul nu face decât să-și creeze, să-și educe și să-și perfecționeze propriul spirit. Calomniat, el nu răspunde. Persecutat, el nu rezolvă. Și continuându-și drumul său, el creează omul de mîine."
(Maria Montessori)
Capitolul I. Familia și importanța acesteia în dezvoltarea copilului
1.1. Definirea conceptului de familie
Familia este cea mai importantă instituție și totodata și cea mai veche, reprezentând baza societății noastre moderne deopotrivă.
Din perspectiva sociologică, familia este instituția fundamentală în toate societățile.
În decursul ultimelor secole domenii conexe de activitate au investigat celula familială, încercând să ordoneze și să organizeze datele pentru a crea o imagine cât mai concretă a ceea ce înseamnă grupul social de bază, pentru a determina funcțiile pe care acesta le îndeplinește în cadrul comunității umane. S-a ajuns astfel la un numitor comun: funcția principal a familiei o constituie creșterea și educarea copiilor.
„Familia este o formă complex de relații biologice, sociale, materiale și spirituale între oameni legați prin căsătorie , sânge sau adopțiune”.
Definiția „familiei”diferă de la o epocă la alta. Dacă se pornește de la origine, familiaesteo legatură de sânge, locul în care ființa umană se naște, geneza individul, unde se formează el și istoricul său personal. Astfel, familia este parte a mediului social lărgit. Indiferent de locul existenței sale, familia este o parte a societățții care include și alte instituții sociale.
Familia reprezintă cel mai important grup socialdeoarece aceasta influențeazăși modelează persoana umană.Această definiție este agreată de cercetătoriidin sfera psihanalizei, psihologiei socialeși sociologieideoarece susține ideea că familia este: adevaratul laborator de formare a persoanei. Se evidențiază astfel două variabile: coeziunea familială (legatura emoțională între membrii grupului) – și adaptibilitatea grupului (capacitatea ansamblului familial de a-și schimba structurile de putere, rolurile și regulile ca raspuns la un stres situațional sau de dezvoltare).
Conceptul abordat de către Claude Lévi- Strauss evidențiază faptul că, din punct de vedere social, familiaeste „un grup care are la baza constituirii sale actul căsătoriei; structura sa fundamentală este reprezentată de către dioda adultă: soț-soție la care se adaugă minorii născuți în acest cadru. Pe membrii acestui grup îi unesc drepturi și obligații morale, juridice, economice și sociale; cei doi adulți se ocupă de creșterea și educarea copiilor, cărora le asigură nu numai existența material ci, mai ales, le creează un climat afectiv și moral propice unei dezvoltări armonioase. Ei au aspirații dar și obligații comune, iar pe măsură ce cresc copiii învață să-și cunoască și să îșirespecte propriile obligații , în paralel construindu-și propriile aspirații”.
Familia este un ansamblu complex, complexitateaacesteiase dezvoltă pe măsură ce crește numărul membrilorce o compun. Între membrii familiei se crează un sistem derelațiice se influențează reciproc: relația mamă – copil – vizeză fiecare dintre copii și influențează celelalte relații mamă- copil; relația tată – copil sau tată – copii și mamă – tată.
Relațiadintre părinți este primul model de interacțiune socială existent pentru copil. Părinții, membrii ai „diodeiadulte”, aparțin în același timp și altor grupuri sociale (familiile în care aceștia au statutulde „copii",grupul profesional). De multe ori „stresul acumulat în contextul acțiunii în raport cu acest „alt statut" se răsfrânge asupra relațiilor din familie. Tensiuni manifeste sau „ascunse" își pun amprenta asupra relației soț-soție și radiază în forme diferite asupra relațiilor mamă-copil-copii și, respectiv, tată-copil-copii”.
Nucleulunei familieieste format din părinții și copii. Există și situații unde acestui nucleu i se adaugă și bunicii (materni și/sau paterni), rudele apropiate(unchi, mătuși) implicându-se astfel în activitatea educativă a copilului (copiilor). De obicei bunicii au tendința de a fi îngăduitori cu nepoții, dau „sfaturi reclamând îndelungata experiență" potrivită sau nu în noile contexte, fapt ce poate determina conflicte deschiseși/sau ascunse. Copiii care „îmbrațisează”atitudinea permisivă a bunicilor, sunt primii care speculează situația, din păcate nu în folos propriu real.
Tipuri de familie:
Familia nucleu (nucleară) –este formată din doi adulți împreună cu proprii lor copii sau cei adoptați. Aceasta poate fi:
-Familia nucleară de orientare: -este familia în care ne naștemși în care ocupăm statutul de copil;
-Familia nucleară de procreare:- este familia pe care o cream prin căsătorie și obținem statutul de adult;
Familia extinsă (cosangvină) –reprezentată de două sau mai multe familii unite prin legătura părinte-copil, aici sunt incluse și legăturile între frați;
Familia poligamă – acea familie compusă dintr-un număr de parteneri mai mare de doi (o soție și mai mulți soți sau un soț și mai multe soții). Aceastea se careacterizează printr-un număr foarte mare de copii.
În familiile formate din doi părinți și copii, educația copilului este realizatâ de către mamă, predominant în primul an de viață, aceasta realizându-se nu numai prin hrănirea copilului ci și prin căldura afectivă și formarea deprinderilor elementare. În măsura în care copilul înainteazâ pe treptele superioare ale ontogenezei, tatăl preia și el unele dintre atribuțiile educative. Sexul copilului este determinant în exercitarea influențelor educative, astfel fetele rămân în seama mamelor, iar băieții intră în aria de influență a taților.
1.2. Funcțiile și rolul familiei
1.2.1. Funcții și trasături
Educarea și socializarea copilului este în sarcina exclusivă a familiei, aceasta asigurând cadrul fundamental în interiorul căruia ar trebui parcurse principalele etape ale creșterii și dezvoltării, satisfăcute nevoile psihologice și sociale ale acestuia. Familia, în orice societate este cea care trebuie să asigure primul contact în relațiile cu societatea și să intermedieze integrarea socială a copilului. Întreaga personalitate a celui mic este influențată de comportamentul parinților , motiv pentru care soliditatea noii construcții depinde de calitatea temeliei. Principalul rol al familiei este acela de a forma cele mai importante practici, de a transmite principalele cunoștințe asupra realității și a forma primele principii de viață copilului, în vederea oferirii celei mai bune pregătiri pentru viața ce il așteaptă.
Dependența în primii ani de viață față de părinții săi și membrii care formează familia este principala motivație pentru care deprinderile viitorului adult își au rădăcinile în acest nucleu. Astfel, orice experiență de viață, orice reacție afectivă sau comportamentală vor fi resimțite în funcție de bazele oferite de familie, aceasta fiind principala structură protectoare pentru cei mici, în sarcina lor revenind responsabilitatea de a construi structura socio-afectivă a viitorului adult.
Mediul familial reprezintă astfel cadrul în care se desfășoară acțiunea educativă a familiei. Relaționarea în cadrul acestui mediu se dezvoltă pe patru paliere de socializare:
– socializare normativă – care vizeazăa transmiterea principalelor reguli și norme sociale copiilor;
– socializare cognitivă –atunci cand copilul capătă practicile și cunoștințele necesare formării ca adult;
– socializare creativă – are înțeles atunci când copilul învață să gândească creativ pentru a se putea adapta noilor situații și dialoghează cu familia;
-socializare psihologică – necesară relaționării cu persoanele foarte apropiate cât și cu alte persoane, fiind necesară dezvoltarea afectivității.
Familia este o unitate dependentă de lumea socială în care există. Exercitarea funcțiilor familiei este condiționată de tipul de familie, de forma de organizare a vieții în familie, de relațiile de autoritate, de diviziunea rolurilor din familie, dar și de tradiții, obiceiuri.
Celula familială este o comunitate umană întemeiată pe căsătoria care unește pe soți și pe soții, precum și pe descendenții acestora, prin relațtii strânse de ordin biologic, economic, psihologic, spiritual și juridic conform definiției lui C. Levi Strauss, cunoscut antropolog francez. Tot acesta menționeză că țelul unei familii este împlinirea reciprocă, creșterea și devenirea.
Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului, din puncte de vedere al dezvoltării fizice (ocrotire de pericole, asigurarea hranei, mențtinerea stării de sănătate deprinderi de minimă igienă), al dezvoltării intelectuale și morale (insușărea limbajului dar și a vocabularului, transmiterea cunoștintelor uzuale și de comportament în societate), și de ce nu și din punct de vedere estetic ( aspecte legate de ordine, aspect fizic).
În acest context, comunitatea umană pe care o descrie familia indeplinește mai multe funcții, între acestea, cele mai importante fiind:
Funcția economică – presupune a asigurarea resursele materiale, bănești necesare întreținerii existenței familiei (locuință, hrană, haine, etc.). Această funcție este foarte importantă. Funcția ar trebui realizată de ambii părinți. Prin practicarea unei profesii necesare câștigării veniturilor și procurării celor necesare in mediul familial, aceasta funcțtie poate căpăta si o conotație mai profundă sub aspectul transmiterii profesiei și/sau susținerea copiilor în alegerea viitoarei profesii.
Funcția de socializare – presupune a transmite cu scopul asimilării de de către toți membrii familiei, a atitudinilor, valorilor, principiilor, modelelor de comportament caracteristice unui anumit grup social. Scopul acestui model de educare este integrarea în societate a copilului, la toate nivelurile existențiale: material, fizic, psihologic, moral, spiritual. Atunci când se realizează o analiză sintetică a mediului familial trebuie evidențiate și gradele diferite de manifestare a acestor funcții pentru fiecare grup în parte, existând familii care se preocupă excesiv de educarea membrilor săi, în timp ce altele mai deloc.
Funcția de solidaritate –asigura unitatea și statornicia familiei. Ea reclamă manifestarea sentimentelor de afecțiune, de încredere in ceilalți membri ai familiei, de respect, de apartenență la grup. Susținerea reciprocă altruistă este un factor cheie în menținerea unității. Actualizând aceste informații la veacul 21, observăm că această funcție este din ce în ce mai slab satisfacută, în susținerea acestui argument venind statisticile privind creșterea ratei divorțurilor și a înmulțirii relațiilor de concubinaj, a celibatarilor și a familiilor monoparentale. În România, conform raportului anual INSSE, numărul divorțurilor a crescut de la 32.341 în 2009 la 35.780 în 2012.
Funcția sexual-reproductivă – face referire la întelegerea sexuala din cuplu și la procrearea copiilor. Componentele acestei funcții sunt îndeplinite diferit, în sensul că în unele familii accentul se pune pe împlinirea sexuală, în timp ce în alte familii, se acordă o importanță mai mare nașterii copiilor. Ponderea acestor aspecte în mediul familial diferă in funcție de cultură, de gradul și tipul de educație, de credințele religioase, de dorința și caracteristicile fizice și psihologice ale celor doi soți (parteneri). În societățile dezvoltate economic cuplurile și familiile tind să pună în prim plan împlinirea afectiv-sexuală, după care cea reproductivă.
O mențiune care necesită clarificare ar fi cea referitoarea la nivelul de implicare a celor doi soți în indeplinirea funcțiilor mai sus enumerate, și anume, în timp ce mama are datoria de a le exercita pe toate la un nivel de implicare maximă, contribuția tatălui este deseori reprezentată la o intensitate mai redusă, un argument în plus care vine să susțină tendința generală de scădere a natalității și creștere a ratei divorțurilor.
Separat de acestă scurtă catalogare a funcțiilor principale care caracterizează familiile, ținând cont de îmbunăatățtirea condițiilor de viață în societate, precum și de faptul că în prezent beneficiem de o întelgere mai amplă a procesului de dezvoltare a copilului, în sarcina părinților se pot stabili o serie de alte funcții deosebit de importante si totodata decisive pentru dezvoltarea copilului, indiferent de contextul cultural sau istoric. Astfel, în îndeplinirea funcțiilor lor, părinții trebuie să țină cont de o serie de principii ale "parintelui model":
Să dea copilului un sentiment de securitate;
Să ofere copilului sentimentul că este dorit și iubit;
Să evite amenințările, pedepsele fizice exagerate;
Să-l învețe pe copil să fie independent și să-l determine să-și asume responsabilități;
Să ramână calm și să nu fie sochat de manifestările instinctuale ale copilului;
Să fie tolerant și să evite conflictele;
Să evite să-l facă pe copil să se simtă inferior;
Să nu-l împingă pe copil dincolo de ceea ce este natural;
Să respecte sentimentele copilului;
Să răspundă cu franchețe la întrebările copilului;
Să se intereseze de activitățile copilului, chiar dacă nu consideră că sunt utile;
Să trateze dificultățile copilului fără să-l considere anormal;
Să-i favorizeze creșterea, progresul, fără să-l hiperprotejeze.
Având în vedere aceste referințe, psihologul norvegian, Kari Killen Heap stabilea urmatoarele funcții de bază ale părinților, strâns legate una de cealaltă:
1) Abilitatea de a percepe copilul în mod realist : modul în care este înțeles copilul de către părinți are impact asupra atitudinii și comportamentului față de el. Încercând să-și perceapă realist copii, părinții cresc sansele de a se apropia de acesta într-un mod adecvat nevoilor și potențialului său. Percepția realistă se referă la acordarea timpului și stăpânirii de sine necesar pentru a observa activitățile copilului și pentru a putea asimila pe parcursul creșterii acestuia nevoile specifice aparute la diferite nivele ale dezvoltării sale. Cei doi părinți trebuie să știe că propriile asteptări cu privire la copii îi vor impiedica să vadă calitățile reale ale acestora. De asmenea, aceștia trebuie să aibe grijă asupra modului în care relaționează cu copii, și asupra percepției pe care o transmit vizavi de cei mici – percepere negativă sau pozitivă, deoarece perceperea parinților asupra lor poate fi proiectată în sens invers, și pe măsura trecerii timpului copii să se perceapă pe sine "buni", "destepti", "binecuvântați" sau, din contră, "răi", "proști" ori "blamați", așa cum îl percep părinții.
2) Abilitatea de a accepta că este responsabilitatea adulților să satisfacă nevoile copilului și nu invers. Nevoile de bază pe care trebuie să le satisfacă părinții sunt nevoile emoționale, nevoile de liniște, îngrijire și apropiere ale copilului. . Exista însa situatii în care propriile nevoi ale parintilor sunt antrenate în relatiile parinti-copii, situatii ce duc la cereri nerealiste si la o lipsa de recunoastere si respect fata de nevoile copilului. Aceasta face ca parintii sa se raporteze la copil de parca el ar fi mult mai mare.
3) Abilitatea așteptărilor realiste față de colaborarea copilului. Acest tip de asteptări trebuie să aibă caracter realist, în concordanță cu abilitățtile celui mic, deoarece aceste asteptări pot stimula, provoca și confirma. Cu toate acestea, uneori, ele pot fi prea mari sau prea mici și, în consecință, pot conduce la sentimente de insatisfacție sau lipsă de stimulare. În general părinții au asteptări nerealiste, deoarece acestea depind de cunoștințele despre copii, așteptările și pretențiile pe care ei înșiși le-au trăit.
4) Abilitatea de a se angaja pozitiv în interacțiunea cu copilul. Este hotarâtor pentru copil ca parinții sa fie capabili să se angajeze pozitiv în relația cu el, în dezvoltarea, învățarea, jocul, tristețea și bucuriile lui. Maurice Debesse spunea că cea mai bună cale de a crește un copil, constă în a ști să ne bucuram de copilul nostru așa cum este el. Spre deosebire de angajamentul pozitiv, cel negativ este deosebit de îngrijorător, așa cum este și lipsa de angajament sau angajamentul puternic exagerat.
5) Abilitatea părinților de a avea o relație empatică cu coipii lor. Aceasta este o componentă deosebit de importantă a rolului de părinte, asigurând armonizarea relațiilor intrafamiliale. "Abilitatea empatica faciliteaza intercomunicarea în modelul familial, scurtcircuitând adesea canalele informationale verbale si conferind comunicarii un grad de identitate, identificare si transfer afectiv unic, autentic si original". Empatia paternală permite parinților să anticipeze și să simtă într-o manieră corespunzătoare reacțiile copiilor lor în anumite situații, precum și să interacționeze emoțional cu suferințele, eșecurile, bucuriile și succesele acestora.
Disponibilitatea empatică a unor părinți nevrozați sau imaturi poate avea însă efecte distorsionate în întelegerea, cunoașterea și evaluarea stărilor, reacțiilor și capacitășile copiilor lor, putând proiecta astfel asupra lor propriile defecte, neliniști, complexe de inferioritate sau de superioritate, anxietăți sau aspirații nerealizate, ceea ce conduce nu numai la o înrăutățire în timp a relației cu copiii, ci și la piedici și dizarmonii în maturizarea și dezvoltarea personalității acestora.
6) Abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de baza ale copilului, înaintea celor proprii. Pentru ca un copil să se poată dezvolta fizic, emoțional, intelectual și social, trebuie să-i fie satisfacute nevoile de hrană, îngrijire, stimulare, securitate și stabilitate, nevoia de a explora mediul înconjurator, nevoia de joacă și companie a altor copiii într-un cadru sigur. Dacă părinții pot satisface aceste nevoi ale copilului, se poate spune ca propriile lor nevoi se plasează într-un plan secundar și au suportat amânare.
7) Abilitatea de a-si înfrâna propria durere si agresivitate fără a o răsfrânge asupra copilului. Modul prin care părinții sunt capabili să își gestioneze sentimentele de frustrare și agresiunea, sunt foarte importante pentru a întelege modul de rasfrângere asupra copilului. Este vorba, în acelasi timp, de expresia verbală și fizică a frustrării și a agresiunii și cuprinde atât frustrarea și agresiunea provocate de copil, cât si de alți factori din viața lor.
Capacitatea de a tolera conflictele și frustrarea este decisivă în rolul parintesc. Este inevitabil ca și copiii să-i frustreze pe părinți. Totalitatea factorilor determinanți ai conflictelor și frustrărilor, atât din cadrul familiei, cât și din afara ei (de exemplu de la locul de muncă), nu fac altceva decât să se rasfrângă asupra copilului atunci când abilitatea părintilor de a prelua conflictul și frustrarea este limitată. Frustările trăite intens de către părinți, care pot căpăta și accente de patimă (alcool, droguri ș.a) sau conflictele neaplanate, au efecte devastatoare asupra copiilor, putănd genera sechele grave asupra comportamentului acestora, sau cauza instituționalizarea. Orice unidimensionare și orice exces, nu pot avea decât un efect negativ asupra desfasurarii procesului de formare a personalității copilului.
1.2.2. Rolul familiei
Relația părinți-copii are o deosebită importanță atunci când este proiectată direct asupra viitoarelor deprinderi comportamentale, aceasta fiind responsabilă de asigurarea unor condiții psihologice normale necesare creșterii. Temelia bunei desfășurări a acestei relații constă în norme precise care corespund următoarelor obiective:
– dragostea părintească care se traduce în asigurarea protecției, securității și orientării copilului, în formarea unor aptitudini și atitudini pozitive presupune încredere și siguranță din partea copilului , afecțiune și înțelegere din partea părinților;
– asigurarea unor raporturi relaționale, juste și echilibrate care se rezumă la oferirea unor modele de conduită adecvate copiilor din partea părinților, deoarece calitățile și atitudinile lor au o influență formativă decisivă;
– complementaritatea rolurilor parentale presupune ca părinții să formeze în raport cu copilul o unitate inseparabilă care-și împarte rolurile și sarcinile, care trebuie să se completeze reciproc astfel încât tatăl să reprezinte autoritatea supremă iar mama, afectivitatea căminului, și impreună să asigure un model de urmat.
Constatăm astfel cât de importantă, în relația filială, este componenta afectivă, respectiv "căldura" sau "răceala emoțională", "răutatea" sau "bunătatea", "duritatea" sau "gingășia" care îmbracă și coloreaza activitatea de îngrijire, comunicarea verbală și jocul cu copilul, raportul dintre toleranță, întelegere, blândețe și intoleranța, coerciție și severitate în procesul cotidian de educatie al copilului, precum și raportul dintre permisivitate si interdicție în reglarea tendințelor, trebuințelor și dorințelor copilului.
Pecetea pe care părinții o lasă asupra structurii și profilului spiritual-moral al personalitășii propriilor copii se menține toată viața. Datorită locului pe care-l ocupa părintele în sistemul relațional al copilului, acesta din urmă va tinde spre o anumită idealizare a celui dintâi și corespunzator, va emite exigente deosebite în ceea ce privește statutul lui social și moral.
Corelând atribuțiile pe care părinții trebuie să le manifeste față de copii, putem identifica trei stiluri parentale, des întâlnite în modul de manifestare în mediul familial. Conform lui Baumrind (1980), cele trei stiluri parentale sunt: autoritativ (un stil de a îngriji copilul cerând și dând explicații), autoritar (stil bazat numai pe cerere din partea părinților, fără a răspunde nevoilor copiilor) și permisiv (stil caracterizat prin faptul că părinții doar oferă, fără să ceară nimic în schimb). Părinții care nu se implică reprezintă alt stil parental, care a fost adăugat la celelalte trei. Aceste stiluri dau forma cogniției copilului.
Părinții neimplicați sunt necontrolați, iresponsabili. Ei își rejectează copiii sau nu au timp sau energie pentru ei, datorită propriilor lor probleme. Deoarece copiii nu beneficiază de grija părinților, ei cresc devenind ostili. Acești părinți spun: ,,Fă ceea ce vrei”, deoarece nefiind implicați în viața copiilor simt că nu au nici un drept să impună limite copiilor. Dezvoltarea cognitivă a acestor copii este afectată în mod negativ. Cresc cu mari lipsuri în domeniul social și academic, iar mulți dezvoltă un comportament delincvent.
La polul opus este stilul redirecțional, similar cu cel autoritativ . Acest stil este cel mai eficient în creșterea copiilor. Redirecționarea construiește stima de sine, automotivarea, asertivitatea, îl învață pe copil să gândească, să învețe din experiență și să ia decizii responsabile. Când redirecționează, părintele îl îndepărtează pe copil de problemă și îl implică în altă activitate. Adolescenții care provin din astfel de familii utilizează redirecționarea pentru a avea performanțe academice înalte, o înaltă stimă de sine și o înaltă încredere în sine.
Deoarece până la acest punct am menționat despre funcțiile familiei și abilitățile cu care ar trebui să fie înzestrați părinții, în loc de concluzie vom face o trecere în revistă a câtorva dintre rolurile indirecte pe care parinții, fiecare în parte, le au asupra viitorului comportamental al copilului.
În cadrul grupului familial, barbatul, în calitatea sa de tata, simbolizează interdicția și forța disciplinară, imaginea autorității , cel care permite dirijarea dorințelor și constructția psihică a ființei umane. Pentru orice tata, copilul este, în primul rând, o afirmare a virilității sale, ca prezenta în familie. Concomitent în cazul în care acesta este baiat, el va avea pentru tatăl sau semnificația simbolică a "continuității" acestuia. Ca atare, asa cum tatal reprezintă un anumit simbol pentru copil, tot așa și copilul reprezintă un simbol pentru tată.
Pentru un copil, mama reprezintă centrul experiențelor sale pe plan fiziologic, psihologic, afectiv și intelectual. Ea reprezintă sursa esențială a întregii dezvoltari mintale a copilului, precum și sursa de stimuli emoțional – afectivi orientați către copil. Mama este primul contact cu lumea, cu semenii. Relatia dintre mama si copil se realizeaza prin voce, hrana, miros, vedere, sentimentul de securitate, satisfacție, joc, etc. (C. Enăchescu).
Mama, în raport cu tatăl, are un efect mult mai direct, mai important și imediat asupra dezvoltării copilului. În timp ce efectele negative ale modelului patern se vor manifesta mai târziu în comportamentul și atitudinile copilului, în modelul personalitatii acestuia, efectele negative ale modelului matern se manifesta precoce, mai ales în sfera emotțonal-afectivă, vegetativă și somatică.
În ceea ce priveste influenta cuplului familial se consideră că atât mama, cât si tata influențează copilul nu doar prin comportamentul lor individual, ci si prin natura relatiilor lor conjugale. Copilul va percepe relațiile conflictuale dintre părinți. Tulburările din interiorul cuplului vor genera la rândul lor (secundar) turburări din partea copilului. S-a observat că aproximativ trei sferturi dintre copiii cu tulburări caracteriale si de comportament au părinții despărțiți. În cazul copiilor agresivi se constată existenta unor relații familiale marcate de violență și agresivitate a părinților, unul împotriva celuilalt.
1.3. Familia și dezvoltarea psihosocială a copilului
Dezvoltarea psihosocială a structurii personalității este un proces îndelungat ce este determinat și subordonat de rețeaua relațiilor individului cu oamenii si cu instituțiile sociale din preajma sa. Fenomenul formării personalității cuprinde și construirea unor mecanisme interne de conștientizare, evaluare și ierarhizare a semnificațiilor diferitelor categorii de relații pe care individul le dezvoltă cu mediul înconjurǎtor. Pot fi relații de filiație, profesionale și extraprofesionale, școlare și extrașcolare, relații de dragoste, prietenie (interumane) și transpersonale (culturale, cu divinitatea), toate acestea acestea întrepătrunzându – se pe parcursul existenței individului pentru a definitiva personalitatea acestuia.
Relația esențială determinată de însuși procesul genezei individului este aceea de filiație, aceasta fiind compusă din două elemente: componenta fizică și componenta funcțională ce constă în satisfacerea de către părinți a trebuințelor primare ale copilului. O altă dimensiune ce influențează dezvoltarea personalității copilului este interacțiunea și comunicarea cu proprii parinți. De aceea "în funcție de felul în care mama și tatăl îsi înțeleg și își joacă rolul în primii ani de viață ai copilului, dezvoltarea psihică a acestuia poate fi stimulată, accelerată sau dimpotrivă, întârziată, frânată, fiind desfășurată în manieră echilibrată, armonioasă ori cu producerea unor dezechilibre și dizarmonii ce-i vor periclita mai târziu modul de relaționare cu cei din jur și integrarea normală în viața socială și profesională".
Deși familia reprezintă mediul natural al copilului, influențându-i decisiv dezvoltarea ca individ, diferă foarte mult de la o unitate familială la alta, aceasta reflectând atât societatea în care își desfășoară existența dar și strucura internă proprie. Evoluția copilului depinde foarte mult de satisfacerea trebuințele elementare de către mediul familial, atât în plan afectiv dar și protector.
Fiecare familie reprezintă o mică „lume”, în care membrii maturi trebuie să-i apere, să-i ocrotească pe cei mai slabi de agresiunile exterioare, în care cea mai importantă sarcina constă în pregătirea lor pentru viață. Părinții sunt primii îndrumători reali din viața copilului, aceștia le oferă primele repere de orientare, informații și perceții despre lucrurile și fenomenele înconjurătoare (natură, societate), precum și primele sfaturi și norme de conduită.
Însă nu toate familiile percep acest rol în deplinătate sau sunt influențate de structuri externe aflate în medii apropiate. Astfel de exemple sunt influențele rudelor (bunici, unchi)."Când prea multă lume se amestecă să-și dea cu părerea asupra felului cum trebuie crescut un copil, rezultatul este și mai rău decât dacă nimeni nu s-ar îngriji de el, chiar dacă printre aceste numeroase păreri, sunt și unele întru totul raționale".
Familia ca un tot unitar nu este definită doar de compoziția sa numerică ci și de curenții afectivi ce se răsfrâng asupra membrilor săi și efectele create. Trăsătura specifică fiecărui mediu familial este impusă de calitatea legăturii dintre părinți. Întreaga structură familială depinde de comportamentul soților unul față de celălalt. Astfel familia închegată este structurată în mamă, tată și copil(ii).
Lipsa definitivă sau momentană, a unuia dintre membrii familiei este resimțită în mod obligatoriu de către copii. De exemplu, copilul băiat care nu și-a cunoscut tatăl sau a fost privat de implicarea acestuia în creșterea și dezvoltarea sa ca individ, va îndeplini foarte greu sarcinile de tata.
Conform psihanalistului Andre Berge, copilul este oglinda mediului său familial, deoarece acesta „acționează concomitent printr-un fel de osmoză și prin imaginile pe care le prezintă copilului pentru a-l ajuta să se încadreze în existență și să se dezvolte după modelul celor care-l înconjoară și cu care el este în mod firesc înclinat să se identifice. Într-un mediu dizarmonic, este evident mai dificil pentru individ să-și găsească unitatea interioară". Continuând aceeași idee, A. Berge susținea că "familia constituie un soi de personalitate colectivă, a cărei armonie generală influențează armonia fiecăreia dintre părți".
Părinții sunt principalul modelul de urmat ca și individ, pentru copii. Aceștia imită relațiile dintre părinți si comportamentul acestora."Atitudinea părinților față de copii vectorializează atitudinea copiilor față de părinți, precum și a copiilor între ei în cadrul frăției". "Copilul este ființa umană în dezvoltare spre statutul de personalitate", iar "copilăria este perioada de vârsta în interiorul căreia se realizează cele mai profunde și importante procese de dezvoltare a organizării psihocomportamentale a omului".
Procesul de creștere și educare a copiilor implică câteva responsabilități din partea părinților pe lângă sentimentul de iubire, de securitate și acceptare:
– asigurarea subzistenței și a educației;
– educarea și îndrumareanecesităților fiziologice raportate la oportunitățile familiale, standardele sociale și culturale ale vieții;
– dezvoltarea aptitudinilor, a limbajului și stimularea exersării capacitășilor practice, cognitive, tehnice și sociale care au rolul de a facilita securitatea personală, și comportamentul autonom;
– orientarea spre scoietate, spre lumea imediată a mediului familial, în așa fel încât copilul să fie pregătit să se confrunte cu o varietate de situații și poziții sociale care vor interveni în viața de adult.
1.3.1. Tipuri de familii
Autoritatea parentală trebuie să defineascășisă fixeze anumite reguli și limite aferente fiecărei etape de vârstă a copilului. Aceasta îl ajută pe copil să-și găsească rolul în familie și să distingăîntre ceea ce este permis și ce nu este permis. Astfel formele de autoritate manifestate față de copil se vor limita în jurul a două cuvinte: – teamă – acesta este inhibator pentru evoluția copilului și –respect – acesta hrănește evoluția copilului.
În componența familiei create în mod traditional există doi părinți și copiii, aceștia alcătuiesc un colectiv sănătos, unde există relații de înțelegere, respect și întrajutorare, toată lumea trăiește în deplină armonie și duc o viață cinstită și onestă.Opiniile părinților față de copii trebuie să fie convergente, aceștia trebuie să reprezinte cel mai bun exemplu pentru copiilor lor, având în vedere puternicul instinct al imitație la vârstele fragede.
Studiile afectuate asupra familiilor cu unu sau mai mulți copii au demonstrate faptul că cele din urmă reprezintă un mediu educativ mult mai bun pentru copii. Dacă copilul este singur la părinți el tinde să fie mofturos, egoist, capricios datorită părinților care doresc să-i facă toate poftele.
Climatul familial are un rol foarte important în cadrul relației părinți-copii, acesta fiind reprezentat de ansamblul stărilor emoționale, psihice, atitudini, satisfacții sau insatisfacții ce caracterizează grupul social. Având în vedere aceste caracteristici, familiile se pot grupa astfel:
· familia stabilă –acestea se bazează pe o anumită constantă a vieții de familie, pe respectarea fermă a unor principii și norme de viață, de activitate;
· familia instabilă – caracterizată prin schimbări permanente ale modului de viață.
Se poate stabili o tipologie familialăavând în vedere și libertatea de acțiune oferită copilului, astfel avem:
· familia reprimatoare – aceasta reprimă spiritul independent al copilului;
· familia liberală – aceasta dezvoltă, spirijină inițiativele copilului.
Există însă și familii care nu reprezintă un bun mediu educativ :
familia descompuă –este o familie incompletă, rămasă fară un membru al grupului social în urma unui divorț sau a unui deces. Aceasta nu reprezintă un mediu educativ ideal. În cazul copilului orfan de un părinte contează mult dragostea oferită de cel rămas, acesta putând compensadispariția dragostei celuilalt. În cazul divorțul studiile recente indică faptul că, copiii se simt mai bine dacă părinții nefericiți divorțează, aceștia preferând compania unui singur părinte decât o atmosferă de furie, amărăciune, violență și ură.
familia reconstituită –prin recăsătorirea părintelui singur se creează o nouă familie numită și combinată. Aceastaeste formată din doi părinți, din care cel puțin unul aduce în această nouă unitate familială unul sau mai mulți copii dintr-o căsătorie anterioară. În astfel de familii unde copiii provin din familii diferite, mama va proteja pe ai săi, iar tatăl pe ai lui, plângându-se fiecare împotriva copiilor celuilalt. Există în acest caz o
dilema privind rolul educativ al familiei, cine va furniza disciplina, parintele biologic sau cel „căpătat”. Rezolvările diferă de la caz la caz.
familia violentă – fenomenul violenței în familie a luat amploare în ultimele decenii. Maltratarea partenerului și a copiilor are loc în toate clasele sociale, dar posibilitatea apariției acestui fenomen crește o dată cu problemele financiare.
Cazurile de maltratare a copiilor sunt în creștere. "Ca și în cazul maltratării unuia dintre soți, sunt responsabili mai ales bărbații. În multe cazuri, cei care maltratează au fost maltratați în copilărie, astfel perpetuând un ciclu de violența". Copiii maltratați sunt frustrați de dragoste, pierd bucuria de dragoste și înțelegere a semenilor, sănătatea lor psihică fiind pusă la îndoială.
– alte cazuri de familiice nu reprezintă un bun mediu educativ:
– acele familii dominate de certuri și neînțelegeri dintre părinți au efecte traumatizante asupra copiilor;
– acolo unde există divergențe între părinți privind măsurile educative apar urmări negative asupra educației;
– cazurile de familii unde părinții mint, fură, înjură, sunt necinstiți, de cele mai multe ori copilul va imita comportamentul acestora.
1.3.2. Stadii de dezvoltare ale copiilor
Dezvoltarea și evoluția copilului depindeforte mult de educația primită inițial de la familie, de un mediu familial stabil, cald în care se simte apărat, dar în aceeași pondere depindeși de limite, de reguli și de un cadru bine stabilit în care autoritatea parentală reduce riscul instalării confuziei și a dezordinii din viața copilului.
Familia participă progresiv la dezvoltarea proceselor educative în cadrul formării copilului ca și individ. Dezvoltarea procesului intelectual le stimuleazăspiritul de observație, memoria și gândirea – acesta se realizează prin explicații privind fenomene și obiecte înconjurătoare. Procesul educării morale este de lungă durată și constă în deprinderi de comportament civilizat, atitudini ale copilului față de cei din jurul său, sfaturiși îndemnuri primite de la părinți, exemplul personal al părinților prin faptele lor, prin atitudini și conduită corectă.
„Încorporând copilul într-un anumit cadru cultural, familia îi propune și îi impune căile de realizare a materiei sale umane el va deveni uman potrivit cu formele de culturăpe care i le prezintă mediul familial”.
Procese educative stimulate de către familie:
Educația cognitivă – familia reprezintă baza educației și dezvoltării copilului, părinții fiind primii „profesori” din viața acestuia. Primul nivel al educație este constituit de primii trei ani de viață. În această perioada contează fiecare gest, sunet sau mimică adresată copilului, părinții fiind principalii decidenți în formarea acestuia ca individ. Perioadele următoare ale evoluției, atunci când copilul ajunge la grădiniță și apoi la școală, rolul părinților se va dimunua, însă va rămâne tot cel mai important deoarece de implicarea lor în acest proces depinde reușita școlară a copilului.
Perioada vârstei de 3-6 ani, este reprezentată de multitudinea întrebărilor puse părinților. Aceștia își ajută copiii să-și însușească un număr cât mare de cunoștințe, răspunzând cât mai corect și exact.
Anii de școală reprezintă pentru părinții manifestarea interesului față de activitățile cognitive ale copilului. În funcție de particularitățile individuale ale fiecărui copil, părinții îl pot sprijini în mod eficient. Îl vor ajuta la rezolvarea temelor, precum și verificarea acestora, vor încerca să îi insufle copilului atracția spre o anumită materie, vor dori să-i cunoască prietenii.În perioada școlara mică, familia va susține "gustul pentru citit" al copilului, prin stimularea curiozității acestuia. În preadolescență interesul familieiva deviade la subiectele strict legate de școală, astfel, datoria părinților este de a îndruma copilul în tainele lumii mature.
Educația morală – familia formează cele mai importante deprinderi de comportamenta copiilor precum: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de lucrurile încredințate. Modelul parental constituie baza acestor deprinderi. Familia trebuie să modeleze firea sociabilă a copilului.
Educația estetică – familia trebuie să inițieze contactul copilului cu frumusețile naturii. Privind progresul copilulului pe nivele de dezvoltare, trebuie subliniat faptul că cea mai importantă perioada din evoluția unui copil o constituie perioada școlară mică (6/7 – 10/11 ani), deoarece la această vârstă copilul întrunește toate cele trei stadii de educație:
1) stadiul dezvoltarii psihosociale – copiii dezvoltă activități constructive, încep sădistingă între cei buni și cei "rai";
2) stadiul dezvoltarii cognitive – copiii realizează operații concrete ale gândirii și încep să înțeleagă rolul operațiilor formale;
3) stadiul gândirii morale – se face tranziția de la moralitatea constrângerii la moralitatea cooperării, de la preconvențional la convențional. Copiii încep să perceapă regulile drept înțelegeri mutuale, înțeleg noțiunea de respect.
Creșterea alarmantă a numărului de familii dezorganizate a atras atenția psihologilor, deoarece s-au observat o multitudine de tulburări afective grave în dezvoltare psihică la copii. Lipsa armoniei în familie, relațiile conflictuale dese între părinți, sărăcia, lipsa atenției asupra nevoilor copilului, toate acestea acționează negativ asupra structurii psihicului său. Un alt factor psiho-social determinant la vârstă fragedă este socializarea copilului, aspect reprezentat exclusiv în sânul familiei, iar o relație familială lipsita de armonie va conduce la carențe, destabilizând ceea ce ar fi trebuit să fie un suport trainic al adaptării sociale.
Disfuncțiile familiale se reflectă negativ asupra sănătații minatele ale copilului, acestea apar în următoarele situații:
separarea copilului de unul sau ambii părinți – apar stări de privare afectivă și risc de deteriorare a stării mintale, iar în cazuri extreme se observă întârzieri psihomotorii și tulburări de personalitate (ex: spitalizări prelungite, plasarea copilului la bunici perioade îndelungate, instituționalizarea copilului în case de copii);
condiții familiale precare (economice – sărăcie; emoționale – certuri, violențe; educaționale – neșcolarizare) – apar carențe afective, lipsuri materiale și educație insuficientă.
Abuzurile asupra copiilor sunt supravegheate de instituțiile de protecție socială din România, precum Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție, IOMC și Fundația Internațională pentru Copil și Familie.
Instituția familială are rolul primordial în dezvoltarea echilibrată a tuturor aspectelor fizice, afective si mintale ale copilului, pentru a crea o personalitate cât mai complexă și stabilă. Apartenența copilului la familie determină evoluția psihică a acestuia, iar separarea de acest grup social poate crea grave perturbări în echilibrul său biopsihic.
Capitolul II. Agresivitatea
2.1. Definirea conceptului de agresivitatea
Termenul de agresivitate provine din latină, „adgradior”, „a merge către…”, și agredire, „a ataca”. În consecință, agresivitatea exprimă, în mod tradițional, un comportament caracterizat prin acțiuni de atac, de opoziție, distructive.
În Dicționarul Explicativ al Limbii Române agresivitatea este definită ca un „comportament ostil, destructiv al unui individ”, ceea ce surprinde esența conceptului: agresivitatea este o trăsătură a comportamentului destructiv, orientat fie împotriva unor persoane (inclusiv asupra sa), fie împotrva unor obiecte sau a ambelor.
Pentru o mai puternica evidențiere a elementelor definitorii ale agresivității, este oportună o poziționate în antiteză a conceptului cu cel de „comportament prosocial”, caracterizat de trăsături precum toleranța, echilibrul emoțional, cooperare, sprijit de într-ajutorare – elemente care se regăsesc doar ca antonime în paleta de caracteristici a agresivității.
Un element distinct, care a născut dezbateri, legat de agresivitate, inclusiv din punct de vedere juridic, o reprezintă intenția. Astfel, se pune problema dacă agresivitatea nu poate fi benefică, justificată din perspectiva necesităților contextuale și ale indivizilor și realizată cu intenții bune. Spre exemplu, comportamentul agresiv față de un copil – într-o formă controlată și al cărei efect este cunoscut dinainte – cu scopul de a-l educa – ceea ce, în fapt, nu produce niciun prejudiciu real individului vizat – este, cu adevărat, un act de agresiune?
Pornind de la această idee, agresivitatea este percepută de unii autori ca fiind strict legată de intenția de a aduce un prejudiciu țintei. Desigur, această abordarea conduce la necesitatea evaluării complete a intenției precum și a modului în care comportamentul respectiv are un deznodământ previzibil, cea mai dificil de apreciat fiind beneficitatea pe termen mediu și lung pentru țintă.
Dar un comportament care nu vizează provocarea de prejudicii, poate fi agresiv? Să luăm cazul în care o persoană agită o armă în aer. Se poate numi acesta comportament agresiv? Cu siguranță. Se poate constata că prin agresivitate se poate urmări și o demonstrație de putere.
Deși se poziționează în antiteză cu comportamentul prosocial, agresivitatea nu se identifică cu cel antisocial, care este îndreptat strict împotriva oamenilor; delicvența și infracționalitatea sunt distincte prin faptul că acestea sunt reflectări prin prisma unor legi ale acțiunilor unor inidivizi, care, însă, nu este neapărat să se fi manifestat cu agresivitate.
În ceea ce privește devianța, aceasta se diferențiază prin faptul că un comportament deviant se poate manfiesta și non-agresiv, el având ca fundament disfuncții în modul de percepție a realității sociale și a rolului individului în cadrul acesteia, în vreme ce un comportament agresiv poate fi perfect normal, fără a putea fi încadrat ca deviant (ex. autoapărarea față de o agresiune fizică).
În concluzie, agresivitatea este o trăsătură a comportamentului care denotă faptul că un individ dorește să submineze o realitate concretizată într-un obiect, individ, context sau un amestec al celor trei elemente. Astfel, individul resinte nevoia de a schimba starea de fapt în conformitate cu dorințele sale, comportamentul său, în fapt, constituind un răspuns la o frustrare.
În situația în care agresiunea este îndreptată asupra individului care o realizează, se diferențiază între actele autodistructive (ex. sinuciderea, auto-mutilarea) și cele care afectează doar temporar si pe termen lung individul (ex. fumatul, consumul de alcool etc.).
Având în vedere și acest ultim aspect, agresivitatea poate fi considerată „ansamblul de conduite ostile care se pot manifesta în plan conștient, inconștient sau fantasmatic în scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unei persoane, unui obiect investit cu aemnificație socială sau orientate spre propria persoană (autoagresivitate), cum sunt conduitele autodistructive întâlnite în unele tulburări psihice sau chiar în afara lor (suicidul rațional)”.
Există, însă, posibilitatea ca individul să nu poată schimba starea de fapt sau să nu se poată manifesta în mod agresiv față de o altă persoană (ex. pentru că este mai puternic, pentru că îi este șef etc.). În acest context, agresivitatea este refulată în alte moduri și asupra altor ținte, pe care știe că le poate agresa fără consecințe notabile. Pentru a justifica demersul, individul proiectează o vină mai mult sau mai puțin reală asupra noii ținte, care poate fi, de exemplu, un obiect, un copil (generic, altă persoană) sau chiar el însuși.
Desigur, nu toate frustrările produc un comportament agresiv, deși individul resimte un sentiment de nemulțumire, suparare. Persoanele pot alege să se manifeste în acest mod sau nu. Un element care constituie un indiciu de predilecție față de recurgerea la un comportament agresiv este temperamentul, înțeles ca "dimensiunea dinamico-energetică a personalității care se exprimă cel mai pregnant în conduită". Dintre toate tipurile temperamentale, se remarcă colericul, care este, prin definiție, dominator, extrovert și necontrolat. În general, luând în calcul și temperamentul, se pot gândi soluții pentru gestionarea comprotamentului agresiv al unui individ.
Alegerea unui comportament anume pentru a refula o frustrare, este, în mare măsură, învățat la vârste fragede, când individul asimilează prin imitație, iar un anumit comportament care permite reglarea frustrărilor, este acceptat în mediul său familial – putând fi manifestat de adulți sau de alți copii.
Agresivitatea poate fi învățată și conjunctural: persoana observă că acest tip de comportament îi aduce avantaje în anumite contexte, ceea ce constituie o formă de validare. În context se remarcă faptul că, spre deosebire de situația imitației, agresivitatea poate fi însușită în acest mod, practic, la orice vârstă.
Pornind de la cauzele enumerate mai sus, se poate constata că agresivitatea este întâlnită, cel mai des, la persoanele care:
Au crescut în familii unde se practicau pedepsele fizice, părinții acestora crescând în contexte similare;
Au trăit în comunități / colectivități unde agresivitatea era tolerată sau chiar încurajată;
Au avut acces la modele de manifestare agresivă a indivizilor, promovate prin mass-media (ex. știri, filme, desene animate etc.) sau prin jocuri.
Desigur, există și psihologi care argumentează că agresivitatea nu este atât învățată, cât moștenită; bagajul genetic al fiecăruia transmite o predispoziție față de anumite tipuri de manifestări comportamentale, pe care, de fapt, le manifestă din prima zi de viață – după cum se constată că agresivitatea se transmite și o majoritatea speciilor de animale. Dintre reprezentanții acestui curent îi menționăm pe Sigmund Freud și Kornrad Lorenz.
Educația, în viziunea acestora, are rolul de a controla, tempera, filtra și transforma comportamentul agresiv manifestat de individ, într-unul acceptat social. Cauzele pentru care potențialul de agresivitate este transmis din generație în generație este un alt subiect de dezbateri. În vreme ce Freud consideră că acesta are un caracter în general destructiv, Lorenz îl percepe ca pe o necesitate adaptativă pentru a asigura supraviețuirea.
Adepții teoriilor lui Sigmund Freud consideră că agresivitatea latentă evoluează și se manifestă mai clar în „stadiul oglinzii” – pubertate, când funcțiile multiple ale Eului se formează, însă aceasta există încă de la naștere. Relevant în acest sens, conform psihanaliștilor, este faptul că mulți copii au fanezii extrem de destructive, de o intensitate foarte mare, care nu pot fi explicate în alt mod.
Lorenz a evidențiat în studiul său din 1966 faptul că animalele sălbatice cunoscute ca fiind agresive, dacă nu sunt stimulate de mici să ucidă, pot conviețui cu alte specii în măsura în care conviețuiesc cu acestea de pui. În consecință, agresivitatea este rezultatul condițiilor de existență.
Miller consideră că frustrarea nu produce întotdeauna agresivitate, aceasta fiind, în mare măsură, determinată de modelele sociale învățate. Un argument în acest sens vine din analizarea conduitelor agresive promovate în diferite culturi, deși toate manifestă un grad de agresivitate urmare a competitivității. În consecință, agresivitatea necesară supraviețuirii și adaptării diferă de la o cultură al alta – în acestă situație agresivitatea are un rol benefic, adaptativ. Diferite culturi propun alternative pentru a asigura consumarea agresivității înainte de a de manifesta violent, precum activiățile sportive.
Argumente care justifică rolul benefic al agresivității se regăsesc în avantajele pe care aceasta le aduce individului în contextul social: are un rol important în situațiile cu grad ridicat de risc (reliefat de conceptul lui Jean Bergeret de „violență fundamentală” care denumește starea de violență necesară pentru a supraviețui într-un mediu străin), însă și în situații comune precum concursurile, jocurile și competițiile. Când agresiunea este realizată doar în scop destructiv, constituind un scop în sine, aceasta este „ostilă”, iar în cazul în care prin ea se urmărește un scop, este „instrumentală”.
Predispoziția genetică este un factor important care trebuie luat în considerare în situația în care se dorește identificarea surselor comportamentului agresiv. Aceasta, însă, este și parțial responsabilă pentru modul în care se manifestă indivizii, raportat la gradul de agresivitate, care fac parte din comunității / popoare diferite. Cultura grupului are, în mod evident, un important impact asupra comportamentului, impunând normele sociale, însă aceasta nu poate exclude predispoziția genetică, îndeosebi deoarece indivizii din cadrul unui grup mare, cu identitate proprie, precum un popor, tind să își găsească parteneri tot din cadrul grupului respectiv, ceea ce asigură perpetuarea trăsăturilro genetice.
Pornind de la ideea predispoziției genetice, se poate constata că, la nivelul scoarței cerebrale ale fiecărui individ, există anumite zone asociate cu comportamentul agresiv care, dacă sunt stimulate, îl dezinhibă.
Totodată, organismul produce în mod natural substanțe care generează comportament agresiv, respectiv hormoni – fiind demonstrată legătura de cauzalitate din testosteron și predilecția față de adoptarea unui comportament agresiv.
Artificial, omul a găsit și alte substanțe care facilitează dezinhibarea comprotamentului agresiv, precum alcoolul sau drogurile. Se poate conchide, astfel, că indivizii au posibiltiatea să evolueze spre agresivitate, în mod natural, ca specie, însă gradul în care această evoluție ține mai mult de bagajul genetic sau de educația primită este o dezbatere în sine.
În mod natural, comportamentul agresiv de declanșează în momentul în care un individ este nevoit să se apere de un atac (ex. de o insectă, de o amenințare reală sau imaginară, din prezent sau posibilă în viitor etc.).
Conflictele interioare pot fi cauza unui comportament agresiv, îndeosebi când acestea sunt de natură morală. Starea de inconfort fizic sau psihic pot determina predispoziții față de manifestări agresive ale indivizilor (ex. stare de rău sau invadarea de către alte persoane a spațiului personal în mijloacele de transport în comun).
2.2. Caracteristicile agresivității
Elementele care determină variațiile de cauzalitate și de manifestare ale agresivității țin de:
– apartenența la un anumit grup social (ex. femei, tineri, minorități etnice sau religioase etc.);
– raportul simetric sau asimetric față de țintă (ex. un grup de suporteri față de alt grup de suporteri – denumit de Levine și Campbell „conflict realistic de grup”, când două grupuri concurează pentru aceeași resursă de importanță majoră; un individ față de o comunitate);
– gradul de planificare al agresivității (spontan, agresivitatea apare ca o consecință a interacțiunii individului cu un context anume; planificată, agresiunea este o consecință a unei realități pe care individul nu a reușit, încă, să o accepte);
– natura acțiunii (fizică sau verbală);
– distanța până la victimă (directă sau indirectă – când agresiunea se transmite ca o consecință a unei acțiuni realizate asupra unor terți);
– scopul urmărit (obțienrea de avantaje sau provocarea de distrugeri).
Se remarcă faptul că există o multitudine de forme de manifestare a comportamentului agresiv și, în funcție de sistemul de referință ales, proiecția acestuia poate determina clase și categorii diverse. Astfel, agresivitatea se manifestă atât în concordanță cât și în conflict cu normele sociale, la persoane de ambele sexe, de toate vârstele, indiferent de pregătirea socio-profesională, indiferent de cultura căreia îi aparține individul, de statusul său social, de nivelul de trai, aptitudinile intelectuale, temperament etc.
Există, așadar, o cauzalitate multiplă, care generează efecte în mod cumulat: factori interni: biologici, psihologici, psihosociali, evaluări euristice spontane sau raționale ale urmărilor și contextuali: căldura, aglomerația, zgomotul etc., conduc la manifestări variate și vasiabile a agresivității.
Modul în care un individ decodifică realitatea este fundamental în adoptarea de către acesta a unui comportament agresiv sau nu: „orice fenomen psihic este determinat în ultimă instanță de acțiunea externă, dar orice acțiune externă determină actul psihic numai mijlocit, refractându-se prin însușirile, stările și activitatea psihică a persoanei care este supusă acestei acțiuni”.
Astfel, se demonstrează că, deși factorii externi sunt importanți, în final cauza agresivității se regăsește, în principal, în factori interni (însușiți de-a lungul evoluției individului), potențați de stări emoționale foarte puternice, necontrolate (ex. furie, frică, nesiguranță, dorințe etc.).
Emoțiile joacă un rol cu atât mai important cu cât ele alimentează comportamentul agresiv și joacă un rol decisiv atât în declanșare cât și în evoluția lui. Acestea sunt create în experiențele trăite de individ de-a lungul vieții și reprezintă o asociere cu o stare inițială apărută într-un anumit moment și context.
Justificarea agresivității este, însă, în general, realizată de indivizi prin prisma factorilor externi (ex. consumul de alcool, alte persoane etc.) și nu a celor interni. S-a pus problema, din această perspectivă, dacă victima unei agresiuni este vinovată de producerea ei sau dacă a favorizat, în vreun fel, apariția acesteia.
Alte justificări la care apelează indivizii se bazează pe principii morale interpretabile, la metafore și prejudecăți, la comparații cu situații similare în care un comportament cel puțin la fel de agresiv a fost justificat, la minimalizarea consecințelor, la negarea responsabilității (forțat de context), la transferul responsabilității asupra victimei sau dezumanizarea acesteia etc.
Aceste procedee sunt o consecință a activității eului și vizează protejarea stimei de sine. Dacă sunt acceptate / validate de societate, ele constituie un factor favorizant pentru recidivă.
2.3. Reflectarea agresivității în stilul de soluționare a conflictelor
În cadrul conflictelor, indivizii manifestă diverse forme de agresivitate, mai mult sau mai puțin spontan, însă toate acestea reflectă experiențele anterioare, iar pentru persoanele fără pregătire – fără a implica un proces conștient semnificativ de evaluare a atitudinii și comportamentului propriu. Putem spune, așadar, că, evaluând agresivitatea manifestată natural de indivizi în cadrul conflictelor, obținem un indicator relevant pentru back-ground-ul emoțional și pentru experiențele anterioare ale acestora.
Conflictul este normal și întâlnit frecvent în viața cotidiană, indiferent dacă vorbim de viața familială, profesională sau de timpul limber. Acesta implică manifestarea agresivității sub diverse forme, date fiind resursele limitate disputate. El își are originea în diferențele dintre părți și resursele limitate care sunt disputate.
Ca și agresivitatea, dacă este gestionat corespunzătoa, conflictul are potenialul de a furniza și rezultate bune, pentru ambele părți: poate reliefa alternative noi pentru problemele existente, poate ajuta la evoluția personală, poate scoate în evidență erori comise și trecute cu vederea etc.
Mergând pe paralelismul menționat, bazat pe o puternică corelație, conflictul dacă nu este gestionat corect conduce la escaladare și la grade din ce în ce mai ridicate de agresivitate, la divergențe pe termen lung, la lipsa comunicării, la oprirea colaborării etc.
În mod natural, fiecare persoană are un stil de reoluționare al conflictelor preluat ca model din mediul familial, deși, în cazul persoanelor profesioniste se pot dezvolta și altele. În mod natural, stilul natural de soluționare a conflictelor este cel care dezvăluie și trăsături de personalitate, stil comunicațional, predilecția față de agresivitate, temperamentul ș.a.
Kenneth Thomas și Ralph Kilmann au propus, în anii 1970, un model de cinci stiluri de soluționare a conflictelor, bazat pe proiectarea pe două axe a demerului: cooperarea (axarea pe nevoile celorlalți) și asertivitatea. Aceste stiluri au, fiecare, elemente care le fac potrivite în anumite situații, astfel încât nu se poate considera că un stil este cel mai bun. Însă, fiecare denotă anumite trăsături de caracter, iar ceea ce interesează în mod deosebit în lucrarea de față este gradul de agresivitate și de afectivitate manfiestate de individ.
I) Competiția:
Acest model presupune o abordare de tipul: resursele sunt limitate iar ele pot fi obținute doar de o parte; fiecare participant are doar alternativele de a câștiga sau pierde. Fiecare individ care participă în acest tip de conflict adoptă o poziție de forță, un comportament agresiv și asertiv, fără să fie interesați de interesele celorlați. Fiecare parte se bazează pe avantajele pe care le are față de concurență, respectiv surse ale puterii (prestigiu, autoritate, experiență, competențe etc.). În lipsa acestora, persoanele manifestă o agresivitate excesivă cu scopul de a intimida.
Persoanele care apelează în mod natural la acest tip de soluționare a conflictelor doresc să câștige pentru a câștiga, victoria în sine este premiul, indiferent de miza pusă în joc. Prin victorie este validată valoarea persoanei și aceasta contribuie la sporirea stimei de sine, în detrimentul percepției celorlalți. Acest stil este caracteristic persoanelor cu stimă de sine deficitară sau negativă, care simt nevoia să le fie recunoscută valoarea de către ceilalți.
Avantajul acestui model constă în potențialul rapid de soluționare, care îl face potrivit în situații în care este nevoie să se ia decizii nepopulare dar urgente și de importanță majoră (ex. concedieri). În situațiile cu mize mici și grad redus de urgență, competiția aduce doar prejudicii uneia dintre părți, alimentează trenarea conflictului și este expresia imposibilității de adaptare a indivizilor la realitate – evidențiază o lacună evolutivă în viața lor.
II) Colaborarea:
Persoanele care optează pentru acest mod de soluționare a conflictului iau în calcul ca respectarea cerințelor fiecărui participant. Ei nu renunță la propria poziție, însă au în vedere ca nimeni să nu se simtă exclusă, nedreptățită, vizând, în final, o soluție din care fiecare are ceva de câștigat.
Potrivită pentru mizele ample, complexe, în care resursele sunt suficient de ample și variate pentru a fi împărțite – deși nu toate sunt suficiente pentru toate părțile, cooperarea este cea mai potrivită metodă de soluționare a conflictului, permițând, totodată, ca persoanele implciate să rămână în relații bune ulterior.
Cooperarea necesită încredere reciprocă, o stimă de sine ridicată, respect față de opiniile și nevoile celorlalți, ea necesitând, de mutle ori, un timp semnificativ pentru soluționare.
III) Compromisul:
Nu întotdeauna este posibilă împărțirea resurselor astfel încât toată lumea să câștige, deși acestea pot fi de mai multe tipuri. În situațiile în care unele sunt insuficiente pentru toate părțile participante la conflict, conpromisul permite ca cei care au cea mai mare nevoie să le obțină, în vreme ce restul renunță la elementele care nu sunt esențiale pentru ei. Din start se evidențiază faptul că un compromis nu poate fi atins în orice conflict, deoarece există posibilitatea ca unele elemente disputate să fie indispensabile pentru mai multe părți.
Compromisul este util în situațiile cu termen limită, care nu permite o negociere prin colaborare, ori cele cu efect temporar, în care miza nu este mare, raportat la o perioadă mai mare de timp.
Compromisul este, așadar, o alternativă la colaborare, însă nu la fel de benefică deși mult mai rapidă, și este mai bun decât competiția. Ca finaliate, comprimisul crează resentimente asupra participanților, ceea ce îl plasează ca o alternativă puțin productivă pe termen lung.
IV) Acomodarea:
Acomodarea presupune renunțarea la propriile necesități și dorințe pentru a respecta nevoile celorlalți. Persoanele care manifestă acest tip de soluționare a conflictelor sunt foarte cooperante și sunt foarte ușor de influențat, fiind caracterizate fie printr-o doză ridicată de altruism fie printr-o încredere în sine foarte scăzută.
Acomodarea este o soluție atunci când adversarul are dreptate, când interesele sale sunt mai importante, când propunerile acestuia constituie o rezolvare mai bună a conflictului sau când relația cu oponentul este pur și simplu mai importantă decât miza conflictului. Dezavantajul acestei metode este că ea afectează orgoliul personal al celui care o adoptă și ea nu presupune reciprocitate în conflicte viitoare sau întoarcerea favorului.
V) Evitarea:
Această abordare presupune pur și simplu ocolirea conflictului, indiferent de interesele celorlalți și ale sale. Variante care justifică această abordare sunt incertitudinea corelată cu riscurile ridicate, evitarea responsabilității, necesitatea de a realiza alte acțiuni în timpul care ar trebui alocat conflictului, protejarea relației cu cei din jur, refuzarea de a intra într-un scenariu conflictual, când pierderile asociate cu implicarea în conflict depășesc eventualele câștiguri, amânarea conflictului pentru un moment în care circumstanțele vor fi mai avantajoase, existența unor circumstanțe / persoane care vor conduce la eliminarea cauzelor conflictului indiferent de implicarea în acesta etc.
Aceste situații sunt, însă, rare raportat la totalitatea conflictelor, iar evitarea, în general, conduce la acutizarea cauzelor care le generează și la escaladarea divergențelor, precum și scade probabilistic posibilitatea ca respectivele conflicte să se soluționeze într-un mod benefic pentru individ.
2.4. Stima de sine
Studiile au demonstrat că există o legătură între comportamentul agresiv și nivelul stimei de sine, influențat semnificativ de viața individului în familie. Aceasta se explică prin faptul că, persoanele cu stimă de sine redusă, încredere în sine și în capacitățile proprii redusă, va experimenta mai frecvent stări de frustrare pe care nu le va putea soluționa și, în consecință, va fi mai predispus să manifeste un comportament agresiv.
Stima de sine este, în esență, o oglindire a modului în care sunt percepute de individ valoarea personală și competențele sale. Ea se formează din primele faze ale vieții și evoluează pe parcursul acesteia și este influnețată în mod decisiv de mediul familial. O caracteristică a ei este rezistența ridicată la schimbare, deci crearea unei stime de sine pozitive pentru persoanele care o au negativă este un proces dificil.
Stima de sine este stimulată atunci când individul se comportă conform standardelor pe care și le impune și scade atunci când acestea nu pot fi respectate. Din acest considerent, se constată că stima de sine fluctuează de-a lungul vieții.
Optimismul joacă un rol important în stabilirea stimei de sine; persoanele optimiste sunt mai mult orientate către valorificarea oportunităților decât spre găsirea vinei pentru anumite eșecuri.
În perioada copilăriei, este important ca părinții să știe să renunțe, treptat, la controlul și autoritatea asupra copiilor pentru a le putea stimula încrederea în sine în asumarea deciziilor și, astfel, crește stima de sine.
Stima de sine se bazează pe patru elemente fundamentale:
Sentimentul de siguranță
Autocunoașterea
Sentimentul de apartenență la grup (familie, prieteni, categorie profesională etc.)
Conștientizarea competențelor personale
Pentru apariția stimei de sine este necesar ca persoana să experimenteze realitatea în baza propriilor decizii, să capete încredere în sine pentru ca, în funcție de rezultatele avute, să își conștientizeze competențele și valoarea personală.
Toate cele patru elemente menționate mai sus pot fi stimulate și dezvoltate pe tot parcursul vieții, o deosebită importanță în evoluția rapidă a stimei de sine constituind-o încrederea în sine (care crează contextul pentru apariția elementelor constituiente a acesteia) și securității (care constituie necesitatea fundamentală pentru evoluția personală).
Stima de sine este necesară pentru a menține un comportament dezirabil, benefic, pentru a nu abandona scopurile stabilite chiar și atunci când atingerea lor pare foarte dificilă sau chiar imposibilă, pentru menținerea speranței și a efortului în general. Din această perspectivă se constată o corelare între nivelul stimei de sine și capacitatea de a aboține rezultate școlare foarte bune ale elevilor; când nivelul acesteia este scăzut, rezultatele școlare sunt mult sub potențialul elevilor, întrucât aceștia vor evita să fie evaluați de frica a nu eșua, vor evita contactele sociale de frică a nu părea inferiori sau respinși, vor respinge actvitățile în grup pentru a nu depinde de ceilalți.
Din acest punct de vedere, pentru stimularea stimei de sine și a rezultatelor școlare este util ca școlarii să beneficieze de o încredere în sine nefundamentată pe rezultate concrete, inițial, pentru ca, pe măsură ce le obțin iar experiența le va arăta nivelul lor, acestea să le ridice stima de sine prin confirmarea propriei valor și competențe.
Diferențiem între stima de sine și increderea în sine prin faptul că prima este bazată de afectivitate și validare, în vreme ce a doua este bazată pe cogniție (credințe referitoare la eu-ul personal).
În consecință, stima de sine ridicată este un catalizator pentru dezvoltarea potențialului uman, o rezervă de perseverență și încredere în atingerea scopurilor propuse, indiferent de dificultățile care apar.
Stima de sine nu este influențată, însă, de orice rezultate obținute de individ, ci doar de cele care vizează domenii relevante, de interes, pentru acesta. Sima de sine poate fi considerată specifică, în momentul în care se referă la evaluări specifice anumitor domenii (persoanele tind să aibe stimă de sine ridicată în domeniile în care au competențe ridicate), sau globală, care reflectă accestarea generală de sine, evaluarea eului și a fundamentului afectiv propriu.
Această diferențiere a apărut ca o necesitate de a explica situația persoanelor care, în pofida numeroaselor succese în domenii de interes și relevante pentru autorealizarea personală, erau nemulțumite de sine.
Stima de sine apare, la oameni, odată cu conceptul de sine (bazele stimei de sine punându-se la 0-3 ani). Primele forme ale acesteia sunt preluate din evaluările părinților despre individ și asimilate ca atare, fără a fi evaluate, întrucât persoanele, la vârstele fragede la care se produce această „trezire” a sinelui, nu este capabil să se auto-evalueze.
Studiile au atătat că prima și cea mai importantă influență în crearea stimei de sine aparține părinților și este favorizată de următoarele acțiuni și atitudini manifestate de aceștia:
Interesul real față de problemele copilului, pe care le tratează cu seriozitate și înțelegere;
Au manifestat afecțiune abundentă față de copil;
Au impus cu fermitate și consecvență regulile generale de comportament;
Au încurajat comportamentul dezirabil;
Pentru corectarea comportamentului copiilor, au apelat la explicarea consecințelor negative pentru aceștia și nu la coerciție (privare de drepturi, bunuri, izolarea etc.);
Au implicat copii în luarea deciziilor care îi afectează și pe ei, precum stabilirea orei de culcare;
Alte tipuri de comportament al părinților determină alte tipuri de evoluții ale stimei de sine, precum:
InstabilItiatea stimei de sine este determinată de comportamentul taților care sunt critici în mod excesiv, nu încurajează comportamentul dezirabil, nu manifestă afectivitate și aprobare, nu au creată o legătură bazată pe experiențe realizate în comun cu copii.
O stimă de sine a tatălui îl poziționează pe acesta în postura de a fi perceput ca fiind capabil să soluționeze diferite probleme dificile.
Stima de sine nu implică aprecierea pentru orice activitate iar un nivel foarte ridicat al acesteia nu este, neapărat, un lucru benefic. Relevant din acest punct de vedere este faptul că individul nu este perfect, iar realizarea acestui adevăr fără a se auto-critica va conduce la toleranță față de greșelile celorlalți. Se constată că este nevoie și de auto-apreciere, dar și de auto-critică, într-o formă constructivă și non-judicativă, iar poziția ideală este de echilibru între cele două. De altfel, orice abatere de la echilibru conduce la efecte negative din perspectiva celorlalți: auto-aprecierea excesivă conduce la percepția unei valori personale mult peste cea reală, ceea ce generează ironii din partea anturajului, în vreme ce auto-critica excesivă generează sentimente de milă, de vină sau de superioritate.
Evaluarea stimei de sine se realizează prin prisma auto-percepției; dacă individul se percepe, în general, într-un mod negativ, autocritic, pesimist, perfecționist și plin de regrete pentru ambițiile neîmplinite, atunci este evident că stima sa de sine este negativă.
Imaginea de sine negativă inhibă sau chiar anulează motivația prin percepția eronată a unor limite a capacităților personale, mult sub cele reale. În context se poate afirma că persoana care are o stimă în sine negativă își va repeta periodic că nu poate realiza acțiunea propusă, că e greu, că indiferent ce va face nu va reuși etc., evitând, în consecință, angrenarea în activități care presupun sau ar conduce la validarea propriei valori. Aceste persoane pot fi atât de determinate în a constata că nu se înșeală, încât în situațiile în care reușesc să realizeze ceea ce și-au propus, pun succesul în seama unor factori externi și consideră, în continuare, că ei, de fapt, în mod normal, nu ar putea realiza activitatea respectivă. Totodată, evitarea implicării în activități care pot conduce la auto-validare duce la întărirea percepției eronate privind propria persoană, prin confirmarea unui eșec și o nouă autocritică. Mai mult decât atât, în situația în care un individ este criticat, acesta își însușește critica, indiferent dacă este fundamentată sau nu, doar pentru că este în concordanță cu propriile opinii față de sine.
O persoană cu stimă de sine ridicată va încerca o activitate, chiar dacă va considera că este posibil, chiar probabil, să nu reușească să o finalizeze cu succes, doar pentru a vedea dacă este în stare să realizeze respectivul obiectiv, iar în situația în care nu reușește, are o percepție corectă asupra capacităților sale și știe ce trebuie să facă pentru a deveni mai bună.
O persoană cu stimă de sine ridicată are conștiința propriei valori și a identității sale, iar opiniile celorlalți sunt mult mai strict evaluate și acceptate. O persoană cu stimă de sine scăzută nu conștientizează propria persoană, potențialul și capacitățile sale și se ghidează după opiniile formualte, în general, de cei din anturaj. Din acest motiv persoanele din ultima categorie vor resimți permanent o neliniște, nesiguranță, iar satisfacțiile provenite din succesele obținute vor dispărea curând sub imperiul aprecierilor celor din jur, percepuți ca adevărații „judecători” ai valorii personale. Tot din acest motiv, persoanele cu stimă de sine redusă vor tinde să exagereze în tot ceea ce fac pentru a fi evaluați pozitiv de cei din jur.
Din aceleași considerente, copii care nu au dezvoltat o stimă de sine pozitivă în perioada copilăriei – spre exemplu datorită criticilor frecvente din partea părinților care le-a indus ideea că „nu sunt buni”, vor căuta, ulterior, să se integreze într-un grup care să îi accepte și pe ei, care sunt atât de „defecți” (ex.: emo). Această fugă de auto-evaluare va conduce, pe termen lung, la menținerea unei stime de sine scăzută pe perioada adolescenței și a vieții de adult.
La polul opus, persoanele cărora li s-a cultivat în exces stima de sine și au o părere prea bună despre ei, se vor lovi în viață de numeroase penalizări și eșecuri rezultate din evaluările exagerate ale propriilor capacități, merite, valori.
Dincolo de evaluările și criticile aduse, părinții au rolul de a pune baza sistemului de valori pe care îl va avea copilul de-a lungul vieții. Persoanele se raportează la valori consideră că acestea sunt corecte și raportează toate experiențele vieții prin prisma lor, din această perspectivă catalogând succesele și înfrângerile. Astfel, indivizii tind să pună pe seama factorilor externi eșecurile lor, deși, în multe cazuri, sistemul de valori dobândit de la părinți este imperfect – însă ei nu îl contestă pentru că este la fundamentul existenței, personalității și gândirii proprii.
Astfel, evoluția stimei de sine este determinată și de alte elemente ulterior copilăriei, care pun în contrast valorile pe care le-a asimilat de la părinți și cele promovate de societate.
Pentru consolidarea imaginii de sine este relevantă piramida trebuințelor umane a lui Abraham Maslow (1968):
1. Nevoia de ideal, de valori inalte
2. Nevoia de implinire (autorealizare)
3. Nevoia de manifestare sociala (integrare sociala)
4. Nevoia de moralitate
5. Nevoia de utilitate sociala (prin profesie)
6. Nevoia de echilibru dinamic (echilibrul intre individ si social)
7. Nevoia de proximitate (apartenenta la un grup)
8. Nevoia de identitate (familie)
9. Nevoia de armonie interioara, siguranta de sine si siguranta in general
10. Nevoi primare (hrana, adapost, imbracaminte, igiena, sex).
Pentru stima de sine, cele mai importante nevoi sunt cele superioare, care generează beneficii stabile pe termen lung.
Capitolul III. Instituționalizarea copiilor și consecințele acesteia
3.1. Problematica instituționalizării
Instituționalizarea reprezintă soluția socială pentru copii aflați în dificultate, atât copii abandonați cât și cei cu probleme de sănătate grave. Aceștia sunt repartizați în instituții de protecție socială ce le oferă servicii educaționale, medicale, sprijin moral, reintegrare socială, încercând să creeze un mediu adecvat dezvoltării copilului.
Având în vedere problematica acestei lucrări vom aborda în continuare doar aspectul copiilor instituționalizați ce au fost „abandonați” de către părinți.
Abandonarea copilului din punct de vedere psiho-social ”este definit ca fiind absența, slăbirea sau ruperea unei legături afective de susținere care antreneazălipsa obligațiilor morale sau naturale care sunt legate de aceasta și creează condiții favorabile apariției, la victimă, a unor tulburări nevrotice sau psihotice de tip reactiv”.
Sau din punct de vedere juridic, abandonul reprezintă "fapta celui care având obligația legală de întreținere față de copil, îl părăsește, îl alungă sau îl lasă fără ajutor, expunându-l la suferințe fizice sau morale".
Astfel conform celor menționate anterior, copilul instituționalizat se definește ca fiind copilul abandonat „aflat în grija unei instituții, cu acreditare socială sau medicală, de stat sau privată sau a unei persoane fizice, ca urmare a faptului că părinții, în mod vădit s-au dezinteresat de el, pe o perioadă mai mare de șase luni” . Acest dezinteres, se manifestă prin încetarea oricăror legături între părinți și copil, legături care să dovedească existența unor raporturi afective normale.
Consecința acestui comportament deziderabil al adultului, este integrarea copilului în casele de copii sau instituții specializate cu includerea acestora din nou în societate.
Incetarea legăturilor dintre părinți și copii poate capăta două aspecte:
Qvasiabandon – părintele aflat în dificultate, financiară de cele mai multe ori, transferă temporar responsabilitatea creșterii, îngrijirii și educării copilului său catre stat sau altei forme de protecție socială – în acest caz părinții își vor vizita copii și se vor interesa de soarta lor;
Abandon definitiv – părinții își manifestă clar intențiile de a rupe orice legătură cu copii lor. In acest caz întalnim două situații – părinți ce își mențin drepturile parentale și cei care le cedează statului, în cazul celei din urmă copilul putănd fi dat spre adopție.
3.2. Cauzele instituționalizării
Cele mai importante cauze ale abandonului copiilor in instituțiile de ocrotire, țin de situatia sociala si materiala a familiilor de proveniența. O mica parte dintre acești copii sunt abandonați definitiv de catre parinți, fara a mai exista nici un fel de interes pentru copii – sau, si mai puțini dintre copiii instituționalizati sunt orfani.
Foarte multe dintre familiile care recurg la instituționalizarea copiilor, o fac ca solutie disperata a saraciei cu care se confrunta, fara însa a se gândi la consecințe.
Incapacitatea de a-și hrani copii, de a-i imbraca, de a-i trimite la școala aduc familia in pragul disperarii, recurgand la solutia instituționalizarii copiilor lor, dar continua sa-i iubeasca și sa mențina relatiile cu aceștia.
Destramarea famiilor prin desparțire sau deces al unuia dintre parinți, constituie cauze pentru care copiii ajung in instituții de ocrotire. Se ajunge din nou la incapacitatea familiei monoparentale de a asigura conditii de viata copilului, sau copiilor – problema existenței a mai multor frați, devenind deasemeni motiv de luare a deciziei de a instituționaliza unul sau mai mulți dintre aceștia, sau chiar pe toți.
Apariția unei sarcini nedorite sau neintenționate, poate fi cauza unui abandon a copilului intr-o instituție.
Una dintre cele mai frecvente cauze care duc la instituționalizarea copiilor, o constituie alcoolismul in familie, fapt ce le pune siguranta in pericol, instituționalizarea copiilor find in astfel de situații o soluție absolut necesara, pentru indepartarea acestuia din mediul nesigur, daca nu exista alta posibilitate de plasare a copilului (de exemplu, la un asistent maternal).
In general, masura de instituționalizare este luata pe fondul apariției crizei familiale. O astfel de criza, care creaza tensiuni in familie, avand ca efect destramarea ei, îi afecteaza in special pe adulți, dar, din pacate si copiii unor astfel de familii vor fi victime ale acestor perioade de maxim stres, generand dereglari de comportament, care, se vor accentua daca, in cele din urma, copiii ajung intr-un centru de ocrotire. Nici continuarea relațiilor tensionate in cuplu, pe de alta parte, nu constituie un mediu favorizator creșterii si educarii copilului.
O atmosfera terorizatoare, abuzul, violenta fizica, pot fi factori foarte daunatori pentru echilibrul afectiv al copiilor.
Decesul unui parinte poate cauza efecte devastatoare uneori, asupra copiilor. Instituționalizarea copilului dupa decesul unuia sau a ambilor parinti va cauza un șoc foarte puternic, care va ramane intiparit in mintea copilului pentru toata viața.
De obicei, mamele ramase singure dupa moartea tatilor, recurg mult mai rar la instituționalizarea copiilor, ajungand la astfel de soluții extreme doar in situații foarte grave ca somajul, lipsa unei locuinte. Tații ramasi singuri recurg la astfel de masuri cu mai multa usurința, fiind mai puțin responsabili pentru creșterea copiilor.
O situație tot mai des întâlnita este situația in care, datorita condițiilor de trai precare (lipsa unei locuințe, lipsa unui loc de munca), membrii familiilor pleaca pe termen lung departe de tara, pentru acumularea de valori care sa le asigure sau inbunatațeasca nivelul de trai, lasand copiii in centre de institușionalizare pentru perioade lungi, luând contact cu aceștia doar cand timpul si situația materiala le-o permite.
O alta cauza care are ca efect instituționalizarea copiilor o constituie abandonul acestora in spitale, dupa nastere, unii dintre aceștia fiind cu malformații congenitale. Refuzul mamelor (in special aflate in stare de saracie) de a-si lua spre creștere copiii dupa naștere și imposibilitatea de a gasi sau a convinge familia largita sa iși asume responsabilitatea creșterii acestora copii, au ca efect instituționalizarea pe termen lung si foarte lung in instituții rezidențiale.
Concluzionând, principalele cauze care pot genera instituționalizarea copiilor sunt: familii monoparentale, mame minore, venituri reduse sau lipsa totala a acestora, condiții de trai foarte precare – sarăcie, lipsa de educație, lipsa de educație sexuala, abuzul fizic si psihic, lipsa de implicație a autoritații locale, alcoolismul, plecarea in strainatate, lipsa de masuri de constrângeri asupra parintilor, starea de sanatate precara a familiei sau a copiilor.
3.3. Efectele instituționalizării
Odata ajunsi intr-o instituție de ocrotire, copii sunt obligați sa traiasca intr-un cu totul alt mediu decat cel familial, de unde au provenit.
Aceste instituții reprezinta spații sociale cu o semnificație bine definita.
Instituțiilesunt organizate dupa reguli stricte in vederea realizarii obiectivelor proprii stabilite.
Instructura acestorinstituții de protecție, exista doua categorii de persoane, fiecare avand statute si roluri bine definite: personalul specializat in vederea indeplinirii atributiilor specifice scopurilor instituției respective si beneficiarii serviciilor – copiii aflați in ingrijire, sub supraveghere, pentru educatie si instruire.Intre cele doua categorii de persoane exista relații de subordonare, sensul comunicarii fiind de la personalul de ingrijire la copiiiocrotiți.
Exista o serie deelemente importante decare depinde succesul funcționariiinstituțiilor de ocrotire a copiilor: modul de organizare si funcționare a instituțiilor, dotarea materiala a acestora, atitudinea personalului de educatie, ingrijire si supraveghere fata de copiii instituționalizați,atmosfera, climatul afectiv,relaționarea din interiorul institutiei,modalitatile de comunicare dintre personal si copii, relatiile dintre institutie si societate, familie, scoala.
Separarea copilului de familia sa – care constitutie originea acestuia și integrarea in instituțiile de ocrotire, genereaza fenomenul de stresare,copilul fiind privat de satisfacerea nevoilor primare si a nevoilor psihologice și sociale. Copilul lipsit de intimitatea si caldura relatiilor din familie, va prezenta unele dezechilibre psihiceși biologice care vor fi cu atat mai grave cu cat varsta copilului este mai mica.
Ruperea relației mama-copil determina, datorita lipsei afecțiunii materne, modificari biologice si psihice care impiedica sau care intarzie procesul de dezvoltare normala a copilului.
Consecințele abandonului copilului si instituționalizarii acestuia determina anumite efecte care sunt reprezentate de multiple deficiențe: in sfera dezvoltarii fizice, ale proceselor psihice, modul deformare a personalitatii copilului.
Institutionalizarea are efecte importante, de durata, asupra copiilor, Cele mai reprezentative efecte sunt acelea legate de lipsa unui atasament corespunzator,pe langa aceasta mai aparsi intarzieri de dezvoltare – copiii nu ajung la niveleleobisnuite de dezvoltare datorita lipsei de stimulare si afectiune.
Studiile efectuate in tara noastra privind efectele institutionalizarii au constatat existenta unui decalaj al nivelului de dezvoltare generala psiho-motrica si socio-afectiva a copilului din institutiile de ocrotire, fata de copiii crescuti in familii.
Efectele pe termen lung asupra sanatatii mentale a copilului instituționalizat, reprezinta nu numai o contrareactie la pierderea parintilor, ci și inaptitudinea copilului de a se adapta in casa de copii,realizarea unor relatii calde, apropiate, de durata,cu prieteni de aceeași varsta sau cu adulti in care sa poata avea incredere. Ca raspuns la pirderea suferita, faza de detasare prin care trece copilulin momentul pierderii, poate duce, pe termen lung, la depresie si la neputința stabilirii unor relatii apropiate si intime.
Unii dintre copiii institutionalizati manifesta comportamente inadecvate cum ar fi agresiune, autoagresiune,minciuna, furt si alte manifestari antisociale, dificultati în a se relationa cu alti copii, tendinte agresive fata de ceilalti copii de vârsta lor.
Personalitatea copiilor care traiesc in instituțiile de protecție socială trece printr-o serie de transformari progresive, copii modificandu-și atat sentimentul propriei identitati, cat si modul de a-i constientiza pe ceilalți. Copilul va simți dependența fata de locul in care traiește, se identifica cu el, cu personalul de ocrotire, cu colegii.
In unele cazuri, copii suporta din partea mediilor din afara instituției în care traiesc, mai ales in școlile in care invața alaturi de copiii proveniți din familii, etichetari de genul – esti „din casa de copii”. Copiii vor interioriza acest stigmat si se vor comporta exact cum se asteapta cei care ii denigreaza. Deasemeni, informația ca un copil provine de la „casa de copii”, atrage dupa sine discreditarea, copilului atribuindui-se unele atribute cum ar fi neputinta afectiva, lipsa de responsabilitate, slabiciune – fapt ce are drept consecințe, acumularea de negativitați, negativitatea fiind dominanta la acesti copii, care se vor autoevalua in urma nereusitelor ca fiind incapabili sa treaca peste obstacolele ivite, incompetenti, incapabili sa atinga performanțe ca a acelor copii care traiesc in familii, au parte de afetivitate si sunt protejați.
Datorita faptului ca sunt privați de mediul familial – unde primeaza dragostea, intelegerea, caldura unui camin, protectia – lipsa legaturilor stabile, permanente, lipsa unor legaturi de atașament cu adulții, duc la un nivel scazut al stimei de sine, la copii din centrele de ocrotire. O stima de sine la un nivel scazut, îi va face vulnerabili in calea obstacolelor intalnite, mai greu adaptabili in societate, nesiguri de propriile capacitați, fara curaj de a infrunta greutatile si provocarile vieții.
Factorii bilogici și sociali nefavorabili, ereditatea, sunt cauze ale diferitelor dereglari in dezvoltarea psihica a copiilor din instituțiile de ocrotire si a nivelului scazut al intelectului.
Se evidențiaza in dezvoltarea psihica a acestor copii, unele trasaturi specifice ca: pasivitatea intelectuala, volum redus de cunostinte, volum redus de reprezentari ale lumii exterioare, autocritica scazuta, predispoziție catre stari conflictuale, incapacitate de a soluționa situatii tensionate – prin alegerea unor stiluri de solutionare a conflictelor – agresive.
Exista o parere generala ca institutiile de ocrotire sunt nefavorabile copiilor, dar instituțiile sunt diferite si sunt multe cazuri de copii care au invins condițiile nefavorabile si s-au dezvoltat normal si acceptabil.
Marile problemele ale copiilor din instituții sunt adaptabilitatea redusa fata de mediul institușionalizat, apatie, indiferența, lipsa de autocontrol, slaba capacitate de a se adapta social, avand in vedere mediul inchis in care isi duc existența, rigiditate in stabilirea de relatii sociale.
Lipsa climatului de intimidate, individualitate personala, datorate numarului mare de copii din centre, limiteaza posibilitațile copiilor de a se relaxa, de a avea posibilitatea sa se angaje in activitați independente, avand sentimentul ca li se invadeaza intimitatea.
Pentru a putea depasi perioada instituționalizarii, copilul are nevoie de multa rabdare, dorinta de a-si atinge scopurile si de a-si aigura un viitor. Deși in general exista o deosebita preocupare pentru conditiile fizice ale copilului, este absolut necesar sa existe in permanența sprijin pentru dezvoltarea personalitații acestuia. Pentru a putea depasi problemele cu care se confrunta, copiii au nevoie de solutii si de comportamente adecvate din partea celor care au grija de educatia si cresterea lor.
Daca legatura cu familia exista și se pastreaza, instituționalizarea find soluția pentru incapacitatea familiei de a asigura copilului conditii de existența, atunci nu se mai pune problema intagrarii copilului in societate deoarece el continua sa fie parte a societatii in care s-a nascut. Frustrarile copilului vor fi mai nesemnificative, dându-i sentimentul de apartenența la origini, diminuând sentimentul de singuratate, trecand astfel mai usor peste rigorile instituționalizarii. Este absolut necesar sa existe o permanenta preocupare din partea instituției, de menținere a legaturilor cu familia, pentru a nu apare tendința de abandon definitiv, pentru a se pastra convingerea ca instituționalizarea este doar posibilitatea trecerii peste incapacitatea de a sustine copilul material sau/și educational, dar – locul copilului este in familie și in final, cand situația va fi propice, copilul sa se intoarca in mediul din care a venit, recuperandu-și astfel parintii, eventual frații ramași acasa – tot universal de care au atâta nevoie.
Mult mai problematică este însă situația copiilor care nu mai au suținere din partea familiei și, oricâte eforturi se fac, nu exista posibilitatea integrarii acestuia nici macar in cadrul familiei largite, deoarece nu mai exista interes, copilul fiind abandonat definitiv.
Copilul se pomenește singur, intr-un colectiv de copii cu care impartașește aceeasi soarta, alaturi de adulti care nu sunt „parinții” lor, va fi nevoit sa faca eforturi sa se adapteze la noile conditii, la persoanele care vor fi de acum încolo – „noua lui familie”.
Capitolul IV. Cercetarea nivelului de agresivitate a copiilor instituționalizați. Studiu comparativ
4.1. Metodologia cercetării
4.1.1. Scopul, obiectivele și ipotezele cercetării
Cercetarea de față vine în sprijinul ameliorării agresivității copiilor instituționalizați, furnizînd informații cu privire la situația reală analizată într-un complex de servicii în sistem rezidențial, pentru copii aflați în dificultate, prin comparație cu un eșantion de copii proveniți din familii normale, selectați dintr-o unitate de învățământ.
Metodologia cercetării reprezintă mijloacele prin care se obțin informații necesare stabilirii legăturii dintre instituționalizare și agresivitate, pe baza unor concepte, metode și tehnici științifice de investigare, prin care se realizează identificarea, măsurarea, cotarea, analiza și interpretarea informațiilor preluate de la copii. stabilind nivelul de agresivitate pe care aceștia îl au. Prin instrumentele și tehnicile folosite în cercetare se identifică nivelul stimei de sine, gradul de agresivitate, stilurile personale de soluționare a conflictelor și formele de agresivitate.
Scopul cercetării
Evaluarea afectivității copiilor instituționalizați prin stabilirea nivelului de agresivitate a acestora, din perspectiva cauzelor care o generează.
Obiectivele cercetării
identificarea instrumentelor pe care le vom folosi în cercetare pentru măsurarea stimei de sine, identificarea stilului personal de soluționare a conflictelor și determinarea nivelului de agresivitate;
administrarea instrumentelor psihologice pe două eșantioane de copii, instituționalizați, respectiv din familii normale;
stabilirea valorilor răspunsurilor conform instrucțiunilor ce însoțesc intrumentele de cercetare stabilite; întocmirea bazei de date și analiza statistică a acesteia în vederea identificării tendinței spre agresivitate la copiii institualizați în raport cu copiii proveniți din familii normale;
analiza și interpretarea rezultatelor obținute;
reliefarea lipsei afectivității prin stima de sine scăzută și stilul de soluționare a conflictelor abordat;
propunerea unor măsuri pentru stimularea afectivității și comportamentului nonagresiv a copiilor instituționalizați.
Ipotezele cercetării
Presupunem că lotul de copii instituționalizați au un nivel de agresivitate mai mare decât copiii din familii normale;
Cu cât factorii care au condus la instituționalizarea copilului sunt mai numeroși și mai traumatizanți (abuz, abandon, drame familiale, etc.), cu atât nivelul de agresivitate este mai mare;
Dacă nivelul stimei de sine este scăzut, atunci reacțiile afective negative ale copilului se reflectă printr-o agresivitate crescută.
Presupunem că, copiii instituționalizați abordează stiluri agresive de soluționare a conflictelor;
Presupunem că instituționalizarea creează mediul propice dezvoltării comportamentului agresiv;
4.1.2. Scurtă prezentare a instituțiilor implicate în cercetare
Prezenta cercetare face un studiu de determinare a nivelului agresivității copiilor instituționalizați de la Complexul de servicii ”Elena Doamna” din localitatea Piatra Neamț, prin comparație cu copii proveniți din familii normale, selecționați dintr-o unitate de învățământ de stat, respectiv Grupul Școlar Roznov, din localitatea Roznov, județul Neamț.
A. Complexul de servicii ”Elena Doamna”
Este o unitate de protecție specială a copiilor aflați în dificultate, în care sunt ocrotiți în prezent 107 copii cu vârste cuprinse între 3 și 26 de ani. Unitatea este structurată pe două subdiviziuni: ”Casa Călin” și ”Casa Smărăndița”, care cuprind 4 și respectiv 3 module cu structură autonomă de organizare în ce privește dispunerea spațiilor de locuit. În fiecare modul există bucătării în care copiii servesc masa, care se pregătește la o bucătărie comună a unității (sau ocazional își pregătesc singuri meniuri sub supravegherea personalului specializat),. În fiecare modul există dormitoare pentru copii, băi cu săli de duș și grupuri sanitare, săli pentru studiu. Unitatea a fost reabilitată în anul 2010, beneficiind în prezent de dotări moderne și oferind copiilor un ambient plăcut, la standarde superioare.
În fiecare modul locuiește câte o grupă de câte 12-14 copii, cu o structură care cuprinde toate categoriile de vârstă.
Unitatea dispune de un cabinet medical, asistența medicală fiind asigurată în permanență. Copiii sunt educați și îngrijiți de personal specializat: asistent social, psiholog, personal de educație, supraveghetori de noapte, îngrijitori.
B. Grupul Școlar Roznov
Unitatea de învățământ din care au fost selectați copiii care au participat la studiul comparativ este situată în orașul Roznov din județul Neamț.
Grupul Școlar Roznov include toate nivelele de învățământ:
preșcolari
pregătitoare
primar
gimnazial
a doua șansă primar
a doua șansă gimnazial
învățământ profesional de doi ani
liceal (zi, seral)
În anul școlar 2013 – 2014, în cadrul Liceului Teoretic Roznov sunt cuprinși un număr de 1295 elevi.
Liceul Teoretic Roznov funcționează în prezent cu 48 clase din care:
14 clase liceu tehnologic: resurse naturale, construcții, mecanică și fabricarea produselor din lemn;
2 clase învățământ profesional de doi ani;
6 clase liceu teoretic: filologie și matematică – informatică;
11 clase gimnaziu;
11 clase primar ;
2 clase pregătitoare;
2 clase a doua șansă.
4.1.3. Instrumentele cercetării
Dintre numeroasele instrumente utilizate în cercetările psihologice am ales:
– scala stimei de sine (Rosenberg) ;
– chestionarul ”Stilul personal de soluționare a conflictelor”;
– chestionarul de agresivitate (Buss și Perri);
În realizarea acestui studiu de determinare a nivelului de agresivitate, am ales o metodă directă, prin aplicarea chestionarelor autoadministrate, răspunsurile fiind înregistrate de către însuși persoanele incluse și investigate, fără intervenția operatorului.
Aplicarea chestionarelor este urmată de o interpretare a acestora, care exprimă diagnosticul agresivității în rândul copiilor instituționalizați, în raport cu copiii din familii normale, prin analiza factorilor care concură la apariția și dezvoltarea agresivității.
Chestionarele aplicate sunt instrumente de feed – beak, prin care este diagnosticată starea de fapt a agresivității copiilor instituționalizați în raport cu cei din familii normale.
Pentru eliminarea erorilor datorate particularizării, am ales un eșantion reprezentativ de copii instituționalizați din mai multe categorii de proveniență și un numar egal de copii dintr-o unitate școlară, proveniți din familii unde nu există probleme sociale și pecuniare semnificative.
Atât lotul copiilor institualizați cât și cel al copiilor din familii normale au fost alese din instituțiile de stat prezentate mai sus, care sunt reprezentative pentru cele două categorii de copii.
4.1.4. Etapele studiului realizat
Determinarea mӑrimii și structurii eșantionului:
– Mӑrimea eșantionului – pentru o bună diagnosticare a nivelului de agresivitate a copiilor instituționalizați am ales un eșantion de 32 copii de la Complexul de servicii Elena Doamna” și un eșantion de 32 copii de la Grupul Școlar Roznov.
– Structura eșantionului – Instituția de protecție a copiilor aflați în dificultate este structurată pe 7 grupe, 4 de băieți și 3 de fete, distribuția copiilor pe grupe fiind independentă de criterii de vârstă, cauze ale instituționalizării, etc. Am ales fete și băieți din toate grupele, cu vârste între 13 și 17 ani și cu o distribuție omogenă în ceea ce privește cauzele instituționalizării (orfani, abandonați, din familii defavorizate și care păstrează legătura cu familia si copii care au întâmpinat evenimente traumatizante grave ).
Punerea în aplicare a chestionarelor:
Această etapă a durat câte trei zile pentru fiecare unitate (complexul rezidențial, respectiv instituție de învățământ). În fiecare zi am administrat câte un instrument la nivelul întregului grup.
Cotarea și interpretarea rezultatelor:
Analiza și interpretarea s-a efectuat comparativ, finalizându-se într-o săptămână după colectarea chestionarelor.
Mărimea și structura eșantionului
Mărimea și structura eșantioanelor comparative sunt prezentate pe categorii reprezentative, atât tabelar cât și prin diagrame, după cum urmează:
A. Copiii instituționalizați
a) Structura eșantionului pe sexe
Tabelul 4.1. Copii chestionați, pe sexe
Figura 4.1. Copii chestionați, pe sexe
Lotul copiilor instituționalizați cuprinde un număr de 12 băieți, respectiv 38% și 20 de fete, respectiv 62%.
b) Structura eșantionului pe nivele de învățământ
Tabelul 4.2. Copii chestionați, pe nivele de învățământ
Figura 4.2. Copii chestionați, pe nivele de învățământ
Am selectat 22 de copii care sunt elevi de gimnaziu, cu vârste cuprinse între 13 și 15 ani și 10 copii, elevi la liceu, cu vârste între 15 și 17 ani.
c) Structura eșantionului pe categorii de proveniență
Tabelul 4.3. Copii chestionați, pe situații de dificultate
Figura 4.3. Copii chestionați, pe situații de dificultate
Copiii chestionați au fost aleși din mai multe situații existente: copii care păstrează legătura cu familia, din care 19% mențin frecvent contactul cu familia (naturală și/sau lărgită) și 20 de copii care merg în familii foarte rar sau păstrează legătura cu familia telefonic sau prin scrisori.
Copiii care mențin legătura frecvent cu familia au fost instituționalizați în special din cauza lipsei de posibilități materiale a părinților, numărului mare de copii și inexistenței unui spațiu adecvat de locuit. Acești copii au parte de afecțiunea și interesul părinților, fiind vizitați frecvent, petrecându-și vacanțele sau sfârșitul de săptămână în cadrul familial.
În privința copiilor care au contact cu familia rareori, lucrurile stau diferit. Contactul cu familia poate fi întâmplător (când anumite formalități o impun) sau foarte rar, observându-se lipsa de interes și atașament a părinților, copiii fiind privați de afecțiunea acestora. Sunt și situații când copiii nu pot fi lăsați în familie, deoarece cel puțin unul din părinți este alcoolic sau imoral punând în pericol integritatea fizică și morală a copilului. În alte situații unul sau ambii părinți sunt plecați în străinătate, copiii luând foarte rar contact cu membri din familia lărgită.
Deasemenea, am selectat 6 copii care nu mențin legătura cu familia (naturală și/sau lărgită) din care 2 sunt orfani, respectiv 6% din întregul lot și 4 sunt abandonați (13%). Atât în cazul orfanilor cât și a celor abandonați nici un membru din familia lărgită nu sunt interesați de acești copii.
B. Copiii din familii normale
a) Structura eșantionului pe sexe
Tabelul 4.4. Copii chestionați, pe sexe
Figura 4.4. Copii chestionați, pe sexe
Copiii care provin din familii și au luat parte la acest studiu sunt în număr de 14 băieți (38% din întreg eșantionul) și 18 fete (62%).
b) Structura eșantionului pe nivele de învățământ
Tabelul 4.5. Copii chestionați, pe nivele de învățământ
Figura 4.5. Copii chestionați, pe nivele de învățământ
În mod analog cu copiii instituționalizați, copiii aleși din unitatea școlară sunt de aceleași vârste, respectiv 13-15 ani, fiind elevi de gimnaziu (38%) și elevi de liceu, cu vârste între 15 și 17 ani (62%).
4.2. Administrarea și interpretarea chestionarelor
4.2.1. Aplicarea chestionarului ”Scala stimei de sine” (Rosenberg, 1965)
Elaborarea chestionarului “Scala stimei de sine” (vezi Anexa 1) a fost făcută în 1965 de către sociologul american Morris Rosenberg (Self-Esteem Scale) care l-a publicat ulterior în același an în revista ” Society and the adolescent self-image ”. Chestionarul are o bună consistență internă și este aplicat frecvent în diverse ramuri ale psihologiei.
”Scala stimei de sine” este o scală cumulativă tip Likert, compusă din întrebări cu răspunsurile posibile aranjate orizontal.
În multe cazuri agresivitatea poate fi o expresie a stimei de sine scăzute, motiv pentru care se justifică aplicarea acestui chestionar. O stimă de sine scăzută este o sursă de emoții negative, fiind asociată cu un nivel al agresivității ridicat, în special cea verbală, furia și ostilitatea.
Chestionarul prezintă cercetătorului o reflexie a unei expresii individuale cu privire la imaginea de sine, testată printr-o listă de 10 întrebări a căror variante de răspunsuri sunt așezate gradual, pe 4 trepte, pornind de la acord total la dezacord total, după cum urmează:
La răspunsurile întrebărilor 1, 3, 4, 7, 10 sunt atribuite în ordine crescătoare valori de la 1 la 4;
Răspunsurile întrebărilor 2, 5, 6, 8, 9 sunt cotate cu valori de la 1 la 4 în ordine inversă.
Tabelul 4.6. Valorile răspunsurilor din scala stimei de sine
Rezultatele etalon pe baza cărora se analizează nivelul stimei de sine sunt distribuite astfel:
Intervalul de valori 10 – 16 exprimă o stimă de sine scăzută;
Intervalul de valori 17 – 33 exprimă o stimă de sine medie;
Intervalul de valori 34 – 40 exprimă o stare de sine ridicată.
Rezultatele chestionarului ” Scala stimei de sine”
S-au atribuit copiilor chestionați numere de ordine de la 1 la 32 pentru fiecare lot de copii (din cămin, respectiv din familii normale). S-au înregistrat valorile atribuite fiecarui item în câte un tabel cumulativ corespunzîtor fiecărui lot și s-a calculat valoarea totală. (vezi Anexa 2, 3)
Interpretarea comparativă a rezultatelor scalei stimei de sine
În tabelul de mai jos sunt redate intervalele de referință pentru trei domenii ale stimei de sine: redusă, medie și înaltă.
Tabel 4.7. Interpretarea rezultatelor
Figura 4.6. Reprezentarea comparativă a mediei valorilor stimei de sine din cele două loturi
Analizând graficul de mai sus, observăm că media valorilor stimei de sine la copiii instituționalizați, respectiv 25, este mult mai mica decât media valorilor stimei de sine a copiiilor din familii (31) deși ambele fac parte din domeniul stimei de sine medii.
Tabelul 4.8. Rezultatele chestionarului ”Scala stimei de sine”
Figura 4.7. Stima de sine a copiilor institualizați și a celor din familii normale
Analizând rezultatele obținute în urma administrării chestionarului ”Scala stimei de sine”, observăm că cei mai mulți copii din ambele loturi au o stima de sine medie.
Deasemenea, observăm că printre copiii institualizați există un procent mic cu stimă de sine înaltă (3%), în comparație cu copiii din familii normale la care procentul este de 25%. Stima de sine mai mică, în rândul copiiilor instituționalizați este reliefată și de valorile marginale minime, care intră în categoria stimei de sine redusă, într-un procent de 3%, din totalul copiiilor chestionați, copiii din familii neatingând acest domeniu scăzut al stimei de sine.
Analiza stimei de sine a copiilor instituționalizați în funcție de situațiile de dificultate
Tabelul 4.9. Rezultatele chestionarului ”Scala stimei de sine” pe situații de dificultate
Figura 4.8. Mediile valorilor stimei de sine pe situații de dificultate raportate la media valorii stimei de sine a copiilor instituționalizați
În graficul de mai sus am reprezentat mediile rezultatelor obținute, pe cauze ce au dus la instituționalizare (situațiile de dificultate) și media valorilor stimei de sine a întregului lot, pentru a observa poziția fiecărei situații de dificultate în raport cu cea generală și cu celelalte.
Din rezultatele obținute observăm că stima de sine cea mai ridicată din întreg lotul este prezentă la copiii care comunică frecvent cu familia, fiind mai mare decât media generală. Acest lucru arată că acești copii au mai multă încredere în ei și se simt iubiți, reflectând sentimentul de siguranță pe care li-l conferă existența părinților, interesul acestora pentru ei și afecțiunea pe care o primesc.
Pe locul al locul al doilea în ceea ce privește nivelul stimei de sine sunt copiii care au uneori contacte cu familia, care nu se simt complet singuri, cunoscându-și originile și trăiesc cu speranța că vor fi acceptați într-o zi. Nivelul stimei de sine este apropiat celui al nivelului întregului lot (26 față de 25).
Copiii orfani au un nivel al stimei de sine egal cu media generală a lotului (25), iar cei abandonați sunt cei cu un nivel al stimei de sine mult mai mic (20). Aceste rezultate demonstrează că sentimentul de trădare, respingere, neputința de a înțelege de ce nu sunt acceptați și iubiți, face diferența dintre cele două categorii, fiindu-le afectată mai grav imaginea și stima de sine.
Acest fapt demonstrează că, copiii orfani, deși au același sentiment al singurătății nu simt emoții negative, precum ura și nevoia de răzbunare împotriva celor care i-au adus în această situație.
4.2.2. Aplicarea chestionarului ”Stilul personal de soluționare a conflictelor
Chestionarul a fost ales pentru a observa comportamentul copiilor instituționalizați ca efect al cauzelor care îl produc, inclusiv al mediului de viață institușionalizat. (vezi Anexa 4)
Acest instrument cuprinde 15 itemi, notați de la ”a” la ”o”, evaluați cu un punctaj de la 1 la 5, fiecare valoare corespunzând unei poziții pe care copilul o poate avea față de afirmația din item.
Valorile corespunzătoare fiecărui item se trec într-un tabel, în fiecare coloană, înscriindu-se câte 5 itemi prestabiliți. Suma valorilor pe fiecare coloană corespunde unui anumit stil de soluționare a conflictelor. Stilul personal al respondentului corespunde coloanei cu valoarea cea mai mare, respectiv stilul dominant, fiind urmat de un stil de rezervă, corespunzător valorii imediat inferioare.
Tabel 4.10. Stiluri de soluționare a conflictelor
Rezultatele chestionarului ”Stilul personal de soluționare a conflictelor”
Rezultatele s-au trecut în câte un tabel, păstrând numerele de ordine a copiilor, pentru fiecare lot de copii (instituționalizați, respectiv din familii normale) (Vezi anexa 5, 6)
Interpretarea rezultatelor
Rechinul – competiție
Este un stil agresiv, adoptat de persoanele care urmăresc să-și atingă scopul cu orice preț. Aceste persoane nu sunt interesate de păstrarea relațiilor, de aceea au un comportament agresiv, dominator, fiind orientați spre atingerea scopului propus.
Bufnița – colaborarea
Acest stil este unul conciliant, dar care alături de interesul pentru păstrarea relației cu cei cu care intră în conflict, sunt interesați și de scopuri, astfel că adoptă prin cooperare soluții care să împace ambele părți, eliminând emoțiile negative.
Țestoasa – evitarea
Este un stil pasiv, caracteristic persoanelor care evită deliberat conflictele, lăsându-le fără soluționare. Ei renunță la propriile interese din lipsa curajului de a lua poziție. Folosit frecvent duce la subminarea demnității.
Cameleonul – aplanarea
Stilul este caracteristic persoanelor care pun preț pe relațiile interumane. Este un stil de aplanare și calmare a conflictului. Ignoră scopul personal, alegând să cedeze în favoarea celuilalt.
Vulpea – Compromisul
Stil cooperant, caracterizat prin grija menținerii relațiilor și atingerii scopurilor. Sacrifică unele scopuri, convingand totodată pe ceilalți să renunțe și ei în mod egal la parte din scopurile lor.
Compararea stilului de soluționare a conflictelor copiilor institualizați cu stilul copiilor din familii normale
Tabel 4.11. Stilul de soluționare a conflictelor, comparativ între cele două loturi
Figura 4.9. Repartizarea comparativă a stilurilor dominante de soluționare a conflictelor in cadrul celor două loturi
În graficul alăturat am reprezentat stilul bazat pe competiție cu roșu, iar celelalte stiluri nonagresive, cu nuanțe de albastru. Analizând graficul, se observă că un procent mai mare de jumătate din copiii institualizați (56%), adoptă un stil de gestionare a conflictelor agresiv, bazat pe competiție., lucru care nu se observă la copiii din familie, unde stiluri precum colaborarea, evitarea, aplanarea și compromisul sunt majoritare, competiția fiind dominantă doar la un procent de 18%.
Pe locul al doilea, la ambele categorii, a fost ales stilul de colaborare, cel mai eficient și acceptat stil de gestionare al conflictelor, doar că procentul copiilor instituționalizați care folosesc acest stil este mult mai mic comparativ cu cel al copiilor din familii normale (19% față de 40%).
Procentul mult mai mare (19%) al copiilor instituționalizați care au ales evitarea drept stil dominant de soluționare a conflictelor, față de doar 6% în cazul copiilor din familii, demonstrează că mulți dintre copiii instituționalizați refuză fie să accepte o decizie impusă, fie se tem să își asume responsabilități, fie sunt nepăsători atât față de propriile interese cât și față de interesele celorlalți.
Aplanarea și compromisul au în cazul copiilor instituționalizați procente mult mai mici în raport cu cei din familii, fapt ce arată că altruismul și menținerea relațiilor cu ceilalți nu sunt prioritare la copiii instituționalizați față de cei crescuți în familii, primând egoismul.
Rezultatele chestionarului demonstrează mari diferențe între cele două categorii, în ceea ce privește stilul de soluționare a conflictelor, care indică existența unor cauze ce au dus la apariția acestei stări de fapt. Alături de instituționalizare, care induce în sine crearea unui mediu competitiv prin existența la un loc a unui număr mare de copii, situațiile de dificultate particulare, precum și factorul genetic si/sau comportamentul învățat, pot fi cauze ale utilizării cu preponderență printre copiii instituționalizați a stilului competitiv.
4.2.3. Aplicarea chestionarului de agresivitate, AQ, (Buss & Perri)
Pentru determinarea gradului de agresivitate a copiilor chestionați am folosit chestionarului de agresivitate (Buss and Perri), prin care am măsurat patru dimensiuni ale agresivității și anume: agresivitatea fizică, agresivitatea verbală, furia și ostilitatea. (Vezi Anexa 7)
Chestionarul cuprinde 29 de itemi, grupați pe cele patru categorii menționate. Fiecare item este măsurat prin valorile corespunzătoare între acord și dezacord cu afirmația itemului, prin cinci trepte, notate de la 5 la 1. Rezultatele chestionarului se obțin prin însumarea acestor valori.
Rezultatele chestionarului de agresivitate
În urma diseminării chestionarului s-au obținut rezultatele înscrise în Anexa 8, pentru copiii instituționalizați și în Anexa 9. pentru copiii din familii normale.
Interpreterea rezultatelor
Tabel 4.12. Valori și intervale de referință
Figura 4.10. Agresivitatea generală a eșantioanelor
Studiind tabelul și graficul de mai sus, observăm că pe toate domeniile de agresivitate, valorile înregistrate de copiii instituționalizați sunt mult mai mari decât cele ale copiilor din familii normale. În toate cazurile, agresivitatea copiilor institualizați depășește media, iar a copiilor din familii normale este sub medie sau egală cu aceasta.
Agresivitatea generală, are aceeași distribuție, în raport cu valorile de referință, astfel că valoarea acesteia la copiii din cămin, respectiv 86 este o valoare medie spre mare, față de valorile înregistrate de copiii din familii, respectiv 70, valoare ce este situată sub media de 76.
Cel mai mare nivel de agresivitate la copiii instituționalizați din toate domeniile aparține domeniului ostilității (24), care în combinație cu agresivitatea fizică, imediat inferioară (valoarea 23), are efectele cele mai grave, demonstrând o asociere cu furia.
Nivelul de agresivitate al copiilor instituțializați în raport cu situațiile de dificultate
Pentru a identifica cauzele care duc la valorile mari ale agresivității copiilor institualizați, am făcut legătura între valorile individuale ale agresivității pe situații de dificultate, cu scopul de a observa care dintre acestea sunt mai generatoare de emoții negative.
Tabel 4.13. Rezultatele chestionarului de agresivitate pe situații de dificultate
Figura 4.11. Media valorilor agresivității pe situații de dificultate
Analizând tabelul de mai sus putem observa cum influențează diferitele grade de dificultate în care se găsesc copiii, nivelul agresivității. Valorile obținute demonstrează cât de importantă este apartenența la o familie prin rezultatele înscrise de copiii care frecventează mai des familia (71), în raport cu cei care nu mai au legături cu familia. Situația cea mai gravă este întâlnită la copiii abandonați unde se înregistrează valori cu mult mai mari decât media și oricare altă categorie (104).
4.3. Concluzii
Prezentul studiu evidențiază o imagine de ansamblu a efectelor instituționalizării surprinsă printr-o analiză efectuată pe un eșantion de copii de la o instituție de ocrotire a copiilor aflați în dificultate, în comparație cu un eșantion de copii, selectați dintr-o instituție școlară care sunt crescuți, educați și iubiți într-un mediu cald, înconjurați de afecțiune, atmosferă care le întreține un sentiment de siguranță și stabilitate.
Spre deosebire de aceștia, copiii care din diferite cauze ajung să rupă legăturile emoționale și fizice, contra firii și independent de voința lor cu părinții biologici, modificâmdu-și complet reperele și imaginea cu privire la lumea care-i înconjoară, trăiesc în comun, formând o ”familie artificială” ce se conduce după reguli și standarde impuse prin autoritatea statului, care ocrotește copiii în dificultate. În interiorul acestor ”familii artificiale”, deși condițiile depășesc uneori cu mult pe cele din familia de proveniență, rezultatele obținute în acest studiu arată că acești copii nu au o structură afectivă dezvoltată, manifestând forme de violență ce reflectă nemulțumire și lipsa unui echilibru interior, deci un zbucium sufletesc continuu, care proiectează și amplifică emoțiile negative izvororâte pe de o parte din traumele care i-au adus în această situație și de contextul instituționalizării. Pe de altă parte acești copii frecventează școala alături de alți copii asemeni lor cu care se compară, accentuându-și în sufletul lor neîmplinirile și frustrările. De multe ori copiii sunt etichetați de colegii din școală ca fiind ”de la casa de copii”, sunt tratați diferențiat, fiind mereu răscolite tocmai emoțiile negative și dureroase care le domină existența.
Rezultatele obținute în cercetare pe segmentul stimei de sine, respectiv cota 21 față de 25, corespunzătoare copiilor din familii, face trimitere la natura acestei acestei discreditări personale, datorată situației în care se află, stare ce se amplifică prin lipsa continuă a unei afectivități firești, de care mulți dintre copii nici nu au avut parte vreodată, fiindu-le necunoscută și interpretând realitatea prin prisma acestei absențe a afectivității.
Acest fapt se demonstrează prin rezultatele obținute în studiul prin care s-a determinat stilul personal de gestionare a conflictelor, care ne arată că cel mai mare procent al alegerilor personale pe care copiii le fac în cazul întâmpinării unui conflict (56% față de 19% la copiii care beneficiază de afecțiunea părinților și mediul familial) este axat pe competiție, un stil care implică nervozitate, violență, manifestări impulsive și favorizează individualismul și retragerea în sine a acestora.
Din studiul agresivității rezultă valori foarte ridicate, în cazul acestor copii, în raport cu cei din familii normale (valoarea 86 în raport cu valoarea 70), a expresiei stării emoționale negative de care sunt dominați, fiind pusă în evidență proporționalitatea rezultatelor cu gravitatea cazurilor sociale, unde există segmente cu un nivel foarte ridicat al agresivității (valoarea 95 la copiii orfani și 104 la cei abandonați). Agresivitatea vine atât din emoțiile negative, determinate de lipsa afectivității, cu ecou în scăderea stimei de sine, cât și în unele cazuri, dintr-o componentă ereditară sau dintr-un comportament învățat, având antecedente din familia de proveniență și accentuate în cadrul instituționalizării.
O altă concluzie importantă ce reiese din prezentul studiu este aceea că situațiile de dificultate sunt diferite în cadrul acestei categorii sociale, proiectând expresia gravității acestor situații în mod diferențiat, printr-o manifestare graduală, diferită a agresivității. Copiii care păstrează legătura cu familia au înregistrat valori mai coborâte pe toate domeniile agresivității, față de cei care nu mai au legături cu originea lor. Deasemenea această diferență se observă și la studiul stimei de sine, demonstrând proporționalitatea cu gradul de afectivitate pe care îl primesc.
Cercetarea de față poate constitui un punct de pornire a unui demers metodic de radiografiere a acestui segment de populație (copiii instituționalizați), pentru a surprinde întreg complexul de factori ce participă la creșterea și dezvoltarea afectivă a acestor copii, putând constitui sursă de informație pe care se pot baza alte studii de investigare a sistemului instituționalizării. Astfel, pentru a surprinde cât mai fidel cauzele care pot conduce la efecte nedorite ale instituționalizării, concluziile acestei lucrări oferă informații ce pot fi folosite pentru cercetări cum ar fi modul de organizare a instituțiilor de acest fel, implementarea și efectele unor programe de educație diferențiate pe mai multe categorii: vârstă, nivel de dezvoltare intelectuală, aptitudini, etc.
Concluzia centrală a acestui studiu este că modul de manifestare al copiilor instituționaalizați este în stransă legătură cu afectivitatea lor, absența acesteea ducând la diminuarea stimei de sine și la promovarea unui comportament agresiv.
Această concluzie ne prezintă o imagine a unei dezvoltări afective trunchiate la copiii instituționalizați, care duce la deprecierea calității vieții acestora, în comparație cu copiii ce beneficiază de suportul și dragostea părinților, în condiții naturale de creștere și ocrotire, mediu ce duce la dezvoltarea firească a afectivității și emoțiilor, ca un temei al realizărilor personale ulterioare și a sentimentului de împăcare sufletească.
Propuneri
Dacă pentru a corecta efectele negative ale instituționalizării, nu se poate interveni asupra cauzelor care au dus la această formă de protecție socială a copiilor aflați în dificultate, la fel ca și asupra caracteristicilor biologice ale individului, nu același lucru se poate spune cu privire la cauzele de ordin intern, care de multe ori amplifică emoțiile negative ale copilului, sporindu-i agresivitatea.
De aceea, dacă instituționalizarea se dovedește a fi ultima posibilitate de ajutorare a acestor copii, atunci pentru a le asigura o dezvoltare afectivă cât mai normală, se impune adoptarea unor măsuri care să le cultive sensibilitatea și emoțiile pozitive.
Astfel, personalul care deservește aceste unități, trebuie să fie foarte bine selecționat, în special pe criterii ce țin de valorile umane, aceștia fiind cei care înlocuiesc părinții naturali ai copiilor, nu doar în ceea ce privește îngrijirea și educarea lor ci și dăruirea și transferul afecțiunii, atât de necesar acestor copii. Stă în grija personalului de îngrijire și educație să descopere căi de comunicare cu fiecare copil în parte pentru a-i ajuta să-și exprime neliniștile de zi cu zi, pentru a-i asculta și ai sprijini în găsirea soluțiilor și luarea deciziilor, să-i liniștească, să-i calmeze, la fel cum părinții naturali își apropie și își susțin copiii.
Tot pentru dezvoltarea afectivității, este recomandată implementarea unor proiecte cu accent pe activități care să schimbe sensul transferului afectiv, punându-i pe ei în situația de a oferi atenție unor persoane aflate la fel ca și ei în situații de dificultate, dar cu alt gen de probleme, cum ar fi persoane cu dizabilități, pentru a se simți favorizați de soartă comparativ cu aceștia.
Sunt recomandate activități de lucru în echipă, care să impună crearea unor legături de prietenie și întrajutorare, împlicarea în diferite activități practice, gospodărești, responsabilizarea lor, la fel ca în familiile normale. Copiii trebuiesc ajutați, încurajați, lăudați, dar și dojeniți cu blândețe atunci când greșesc.
Deasemenea, se recomandă stimularea simțului artistic, cursuri de arte, de dans, pictură, ateliere de lectură in grup și joc de rol, cercuri de creație, teatru, ieșiri în natură, având grijă să le fie captat interesul prin activități atractive, în funcție de aptitudinile și pasiunile fiecăruia.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cercetarea Nivelului de Agresivitate a Copiilor Institutionalizati (ID: 164792)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.