Cercetarea Locului Faptei Si Reconstituirea
Introducere
1. ASPECTE GENERALE PRIVIND IMPORTANȚA MIJLOACELOR DE PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL
1.1. Noțiune
1.2. Clasificarea mijloacelor de probă
1.3. Evoluția reglementării la nivel național a mijloacelor de probă în procesul penal
2. AUDIEREA PERSOANELOR
2.1. Audierea suspectului sau a inculpatului
2.2. Procedura audierii suspectului sau inculpatului
2.3. Valoarea probatorie a declarațiilor suspectului sau inculpatului
2.4. Audierea persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente
2.5. Procedura audierii persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente
2.6. Valoarea probatorie a declarațiilor persoanei vătămate, ale părții civile sau ale părții responsabile civilmente
3. AUDIEREA MARTORILOR
3.1. Aspecte generale
3.2. Drepturile și obligațiile martorilor în procesul penal
3.3. Excepții de la regulile audierii martorilor
3.4. Reguli procedurale privind ascultarea martorilor
3.5. Valoarea probatorie a audierii martorilor
3.6. Confruntarea
3.7. Folosirea interpreților
4. METODE SPECIALE DE SUPRAVEGHERE SAU CERCETARE
5. PERCHEZIȚIA ȘI RIDICAREA DE OBIECTE ȘI ÎNSCRISURI
Dispunerea percheziției
Procedura efectuării percheziției
5.3. Efectuarea percheziției
5.4. Înscrisurile ca mijloace de probă
6. EXPERTIZA ȘI CONSTATAREA
6.1. Expertizele
6.2. Distincție între constatările tehnico-științifice, constatările medico-legale și expertize
6.3. Clasificarea expertizelor
6.4. Expertiza judiciară obligatorie
6.5. Sisteme de numire a experților
6.6. Drepturile și obligațiile asumate de expert
6.7. Raportul de expertiză
6.8. Valoarea probatorie a expertizelor
6.9. Prezentarea scriptelor în comparație
6.10. Constatările tehnico-științifice
6.11. Constatările medico-legale
CERCETAREA LOCULUI FAPTEI ȘI RECONSTITUIRE
Cercetarea locului faptei
Reconstituirea
MIJLOACELE MATERIALE DE PROBĂ
Noțiune
Valoarea probatorie a mijloacelor materiale de probă
8.3. Procedura de descoperire și ridicare a înscrisurilor și mijloacelor materiale de probă
ASPECTE DE DREPT COMPARAT PRIVIND MIJLOACELE DE PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL LA NIVELUL UNOR STATE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE
Germania
Franța
Spania
Danemarca
Introducere
Noul Cod deprocedură penală renunță la enumerarea mijloacelor de probă, astfel încât pot fi folosite în cadrul procesului penal orice mijloace de probă care nu sunt interzise de lege. O noutate în acest sens, se arată că obiectul probațiunii îl constituie: existența infracțiunii și săvârșirea ei de către inculpat; faptele privitoare la răspunderea civilă; orice împrejurare necesară pentru justa solușionare a cauzei.
Noul Cod aduce o îmbunătățire esențială a dispozițiilor referitoare la dreptul de a solicita administrarea de probe, reglementând în mod expres cazurile în care organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe: când proba nu este relevantă în raport cu obiectul probațiunii în cauză, când proba este imposibil de obținut, când cererea este contrară legii.
Acest cod reglementează în mod expres principiul loialității procedurilor în administrarea probelor, în vederea evitării utilizării oricăror mijloace care ar putea avea ca scop administrarea cu rea-credință a unui mijloc de probă, sau care ar putea avea ca efect comiterea unei infracțiuni.
În abordarea mijloacelor de probă distingem precizări privind condițiile ce trebuie îndeplinite pentru administrarea lor, precum și procedeele specifice de administrare, după cum s-a precizat anterior.
Potrivit Noului Cod de Procedură Penală, în vigoare de la 1.02.2014 („NCPP”), verificarea legalității probelor administrate în etapa urmării penale, precum și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală intră în competența exclusivă a judecătorului de cameră preliminară (art. 54 lit. b).
Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare a NCPP nu conține niciun fel de dispoziții tranzitorii cu privire la situațiile în care, la momentul intrării în vigoare a NCPP, instanța de judecată a constatat deja legalitatea sesizării în temeiul fostului art. 300 din vechiul CPP, fără a fi analizat însă legalitatea probelor și a actelor procesuale efectuate în cursul urmării penale.
Aceasta în condițiile în care, raportat la funcțiile distincte exercitate de judecătorul de cameră preliminară și judecătorul fondului cauzei, la rolul instanței de judecată astfel cum este acesta reglementat de art. 349 NCPP, instanța investită cu soluționarea fondului cauzei nu mai este competentă să se pronunțe cu privire la legalitatea probelor administrate în cadrul urmăririi penale sau cu privire la legalitatea actelor procesuale efectuate de organele de urmărire penală, competența exclusivă revenind judecătorului de cameră preliminară, care se impune a fi sesizat pentru exercitarea competențelor de la art. 54 lit. b NCPP.
Remarcăm totodată că nici proiectul de lege de modificare a NCPP, publicat de Ministerul Justiției și aflat în dezbatere publică, nu aduce niciun fel de completări sau clarificări din prisma problemei de drept expuse.
În cele ce urmează, voi face o prezentare a probelor din cadrul procesului penal potrivit dispozițiilor reglementate de Noul Cod.
1. ASPECTE GENERALE PRIVIND IMPORTANȚA MIJLOACELOR DE PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL
1.1. Noțiune
Pentru a fi utilizate informațiile oferite de probe, trebuie să fie cunoscute de către organele judiciare într-o anumită modalitate, ceea ce presupune administrarea lor sub forma mijloacelor de probă. Potrivit art. 97 C. proc. pen., mijloacele de probă sunt: declarațiile învinuitului sau ale inculpatului, declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisurile, interceptările și înregistrările audio sau video, fotografiile, procesele-verbale, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-științifice, constatările medico-legale și expertizele. Din acest enunț rezultă că împrejurările de fapt care conduc la o concluzie de vinovăție sau nevinovăție nu se pot confunda cu mijlocul prin care această vinovăție este cunoscută sau demonstrată. Neconcordanța între cele două aspecte generează de cele mai multe ori comiterea unor erori judiciare.
În teoria probelor este folosită și noțiunea de procedee probatorii, care constituie modalități concrete în care se procedează la folosirea mijloacelor de probă (modul de a proceda în folosirea mijloacelor de probă). Cele două noțiuni, „mijloacele de probă” și „procedeele probatorii”, nu se confundă, având înțelesuri diferite, existând posibilitatea ca prin același procedeu probator să fie administrate mijloace de probă diferite sau pentru același mijloc de probă să fie folosite procedee probatorii diferite.
Stabilirea regimului juridic al probelor cunoaște două modalități de regle- mentare. Potrivit primei modalități, se procedează la enumerarea mijloacelor de probă în textul de lege, așa cum se prevede în Codul de procedură penală român. Enumerarea fiind limitativă, înseamnă că administrarea probelor se poate face numai prin intermediul acestora, alte modalități de administrare nefiind permise. În celălalt sistem, mijloacele de probă indicate în lege au caracter exemplificativ, organele judiciare nefiind obligate la utilizarea numai a acestora, existând deci posibilitatea adăugării și a altor mijloace de probă.
Consideră că mijloacele de probă constituie un element de importanță deosebită în derularea procesului penal, prin care se ajunge la cunoașterea situației de fapt și, în mod implicit, la soluționarea cauzei respective. Este motivul pentru care, în ultimii ani, reglementarea mijloacelor de probă a cunoscut modificări, în sensul creșterii funcționalității acestora, corelat cu utilizarea unor metode tehnice noi, capabile să surprindă și, totodată, să certifice fapte sau împrejurări cu conotații infracționale. Sub acest aspect, includerea ca mijloc de probă a înregistrărilor audio sau video sau unele reglementări în materia declarațiilor martorului sunt aspecte care vin să concretizeze aceste tendințe.
Potrivit art. 102 C. proc. pen., mijloacele de probă obținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal. De altfel, legea penală oferă garanții în ceea ce privește sistemul mijloacelor de probă, incriminând faptele ce aduc atingere modului de administrare a probelor, interpretării acestora.
În abordarea mijloacelor de probă distingem precizări privind condițiile ce trebuie îndeplinite pentru administrarea lor, precum și procedeele specifice de administrare, după cum s-a precizat anterior. În literatura de specialitate, mijloacele de probă, în funcție de procedeele comune de administrare, se grupează în trei mari categorii: declarațiile părților și ale martorilor, înscrisuri și mijloacele materiale de probă, rapoartele de constatare ale specialiștilor și expertizele.
1.2. Clasificarea mijloacelor de probă
În codul actual, mijloacele de probă se împart în trei categorii:
declarațiile părțiilor și ale martorilor;
înscrisuri și mijloace materiale de probă;
rapoarte de constatări ale specialiștilor și de expertiză.
Declarațiile părților și ale martorilor au ca izvor comun persoanele fizice care le fac, iar ca procedeu de obținere predominant este ascultarea acestora. Înscrisurile și mijloacele materiale de probă, au ca procedee de obținere comune cercetarea la fața locului, ridicarea de obiecte și înscrisuri, percheziții. Rapoartele de constatări ale specialiștilor și de expertiză, prezintă concluziile științifice sau tehnice ale specialiștilor și experților, în urma efectuării de procedee probatorii tehnice și științifice.
Această clasificare a mijloacelor de probă se împarte în funcție de procedeele comune de administrare. De exemplu, declarațiile martorilor pot fi obținute prin ascultare, confruntare, înregistrare audio-video.
Înfăptuirea justiției penale depinde de ansamblul normelor juridice care reglementează probele și mijloacele de probă. Din momentul declanșării procesului penal și până la pronunțarea hotărârii instanței de judecată, toate problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor care sunt administrate prin mijloacele de probă prevăzute de lege.
În Codul de procedură penală, în conțintul art. 97 mijloacele de probă sunt enumerate limitativ, și anume:
declarațiile învinuitului sau ale inculpatului;
declarațiile persoanei vătămate;
declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente;
declarațiile martorilor;
înscrisurile;
procese-verbale
înregistrările audio sau video;
fotografiile;
mijloacele materiale de probă;
constatările tehnico-științifice;
constatările medico-legale;
expertizele.
Chiar dacă mijloacele de probă sunt stipulate expres de lege, există totuși libertatea mijloacelor de probă, în sensul că organul judiciar poate folosi oricare din mijloacele enumerate în art. 97 Cod procedură penală pentru soluționarea justă a cauzei. În prezent, fiecare mijloc de probă în funcție de specificul său își are procedeele sale de administrare.
Mijloacele materiale de probă pot fi cercetate prin examen direct, prin constatare tehnico-științifică sau expertiză. Mijloacele de probă nu trebuie confundate cu procedeele probatorii. Procedeele probatorii nu constituie o categorie a mijloacelor de probă, ci moduri de a proceda în folosirea mijloacelor de probă. Mijloacele de probă care pot fi folosite în procesul penal trebuie să prezinte certitudinea că reprezintă izvorul unor probe conforme cu adevărul. Folosirea mijloacelor de probă menționate mai sus, poate avea loc numai în condiții legii.
În cazul în care aceste procedee nu sunt supuse anumitor reguli, ele nu sunt considerate mijloace de probă legale.
Atât probele cât și mijloacele de probă au ca scop finalizarea corectă a cauzelor penale. Declanșarea procesului penal face ca probele să fie administrate prin mijloace de probă prevăzute de lege.
1.3. Evoluția reglementării la nivel național a mijloacelor de probă în procesul penal
Chiar dacă ascultarea persoanelor ca activitate procesuală este reglementată legal în codurile de procedură ale epocii moderne, încă din perioada formării statelor feudale românești, organele statale din acea perioadă desfășurau anumite activități care prezintă asemănări cu ascultarea persoanelor din ziua de azi.
Legea Țării sec. XIV-XV
În această perioadă cauzele se numeau pricini sau gâlcevi, reclamantul adresându-se instanței cu o plângere formulată de regulă oral. Printre probe, care erau scrise (hrisoave, cărți de judecată sau zapise) sau orale (jurătorii și jurământul cu brazda), un loc de preț îl avea proba cu martori, persoanele care declarau despre cele văzute personal de ei.
Încă din această perioadă martorii depuneau un jurământ. Ei garantau prin cuvântul lor, moralitatea și dreptatea părții pe care o reprezenta.
În ceea ce privește pârâtul, atunci când probele nu erau suficiente , pentru a se lua o decizie, se folosea ordalia , o instituție originală din India, care prezenta mai multe variante (ex.: ordalia cu apă fiartă, cel acuzat era obligat să-și introducă mâna într-un vas plin cu apă clocotită, pentru a scoate un obiect aflat pe fundul vasului, iar dacă mâna avea arsuri, însemna că acesta nu spunea adevărul ; ordalia cu fierul roșu, s-a folosit foarte des în perioada anilor 1208 – 1235, pârâtul era obligat să țină pe brațe o bucată de fier înroșit în foc, cu care trebuia să facă 10 pași ; după aceasta mâna era bandajată cu o fașă, iar dacă după 8 zile ,arsura era vizibilă, acela era socotit că a depus o mărturie falsă).
Ascultarea persoanelor în reglementarea codului de procedură penală din 1936
Codul de procedură penală din 1936 cuprinde în titlul VII intitulat « Mijloacele de probațiune » dispoziții privind ascultarea persoanelor în cadrul procesului penal .
Art. 137 al acestui cod stabilește ca fiind mijloace de probă în materie penală :
procesele verbale
înscrisurile
martorii
informatorii
expertizele
constatarea la fața locului
indicii
prezumții și orice alte mijloace neoprite de lege.
Capitolul III , Secțiunea 1. reglementează « mărturisirea inculpatului » stabilind prin art. 144 faptul ca ,, mărturisirea și arătările inculpatului făcute cu ocazia declarațiilor , interogatoriilor și confruntărilor nu pot servi ca probă decât dacă sunt coroborate cu fapte și împrejurări de natură a face convingerea că ele sunt expresiunea adevărului’’.
Începând cu art. 150 se stabilește modul de realizare a ascultării martorilor observându-se existența unor etape menținute pană astăzi și anume:
identificarea persoanei care urmează a fi ascultate
depunerea jurământului
etapa relatării libere
etapa ascultării dirijate
Un element deosebit în materia ascultării martorilor este reprezentat de faptul că « refuzul martorului de a depune mărturie este considerat ca refuz de serviciu datorit legalmente și pedepsit ca atare de instanța competentă » .
Se stabilește astfel obligația imperativă pentru toate persoanele de a depune mărturie în procesul penal , dacă au cunoștință de fapte și împrejurări care pot contribui la soluționarea cauzei.
Prevederile Codului de procedură penală din 1969 în materia ascultării persoanelor
Un element de noutate în acest cod îl reprezintă stabilirea prezumției de nevinovăție prin formularea « Învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăția sa ».
Spre deosebire de Codul de procedură penală din 1936 de această dată primul loc în enumerarea mijloacelor de probă este ocupat de « declarațiile învinuitului sau inculpatului ».
Ascultarea sa reprezintă pentru ancheta penală nu doar un mijoc de probă ci și o modalitate de exercitare a dreptului la apărare.
Se stabilește prin art. 71-74 pentru prima dată în mod sistematic modul de ascultare și consemnarea declarațiilor.
În materia ascultării martorilor o schimbare esențială a intervenit în ceea ce privește sancțiunea aplicabilă în cazul neprezentării, care, de această dată, este amenda judiciară.
Evoluția reglementării ca mijloace de probă a interceptărilor și înregistrărilor audio-video
Ca urmare a inviolabilității corespondenței și a convorbirilor telefonicce, consacrată ca drept fundamental al omului în constituțiile democratice, inițial nu era permisă folosirea în justiție a înregistrării unei convorbiri sau comunicări, ca acțiune a instanțelor judecătorești.
Amplificarea fenomenului infracțional, prin folosirea mijloacelor tehnice de comunicare, a determinat acceptatea, în anumite condiții, a folosirii unor interceptări și înregistrări a convorbirilor telefonice și a altor comunicații, mai ales în cazul acelor infracțiuni a căror probațiuni nu era posibilă altfel. Astăzi puține sunt legislațiile care nu relgementează ca mijloace de probă astfel de interceptări și înregistrări, audio și video.
În țara noastră, Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a prevăzut posibilitatea interceptării și înregistrăii convorbirilor telefonice și a altor comunicații în cazul pregătirii și săvârșirii de infracțiuni care sunt amenințări la adresa siguranței naționale.
A urmat apoi legea nr. 26/1994 privind Poliția Română a extins această posibilitate și în cazul crimei organizate și a unor infracțiuni grave, dacă era necesară pentru efectuarea urmăriir penale.Art.14 al.1, lit.a, c-f din Legeanr.191/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Protecție și Pază, adoptate în domeniul special reprezentat de siguranța națională, au premers și anticipat modificările legilor procesuale penale, survenite prin Legea nr.141/1996. Această nouă reglementare instituie regimul juridic al unor noi mijloace de probă (înregistrarea audio-video și fotografiile) aplicabile tuturor categoriilor de infracțiuni (mai puțin cele care se urmăresc penal la plângerea prealabilă) și extinde prevederile în materie din domeniul siguranței naționale,în domeniul apărării tuturor valorilor sociale ocrotite de legea penală.
Legea nr. 141/1996 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală a introdus, pentru prima dată în procedura penală română, în Codul de procedură penală român Secțiunea V1, în capitolul II, după secțiunea V (în art. a11-a15) și înregistrarile audio/video printre mijloacele de probă prevăzute de lege, stabilind statutul acestora (condiții, procedura de valorificare pe plan probator și valoarea probantă).
Anterior acestei legi, literatura de specialitate a menționat ca pot fi folosite ca procedee de probațiune licite (ca moduri de a proceda în folosirea mijloacelor de probă), „interceptarea corespondentei învinuitilor sau inculpaților, luarea de fotografii, înregistrări pe banda de magnetofon și alte asemenea, acestea constituind procedee care nu sunt interzise prin dispoziția din art. 68 vechiul Cod de procedură penală, anticipând reglementarea actuală și numind procedeele sus arătate (care sunt similare pâna la identitate cu cele introduse prin modificările aduse de Legea nr.141/1996), procedee probatorii și nu mijloacede probă.
Practica de investigare stiințifică a infracțiunilor a demonstrat, în decursul timpului, că unele elemente de fapt care pot servi la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoasterea tuturor împrejurărilor în care s-a comis (cum ar fi: informații rezultate din comunicarea unor persoane, prin diferite mijloace de comunicații–poșta, telegraf, telefon, radio, TV, cinema, publicații, fax, satelit, etc.–, din imaginile unor persoane, obiecte, locuri, referitoare la momente anterioare, concomitente sau posterioare savârșirii infracțiunii) se pot obține și prin procedee moderne, puse la dispoziție de cuceririle tehnologiei și științei: tehnica fotografică, utilizarea benzii magnetice pentru înregistrarea audio-video, alte înregistrari.
Anumite necesități imperioase (de exemplu: necesitatea documentării unor activitați infractionale îndomeniul siguranței nationale) a unor fapte ce constituie amenințări la adresa siguranței naționale – art. 3 din Legea nr. 51/1991), au impus legiuitorului să înscrie printre procedeele probatorii și înregistrarile audio-video (și fotografiile), desigur cu respectarea anumitor condiții.
2. AUDIEREA PERSOANELOR
2.1. Audierea suspectului sau a inculpatului
Dreptul de a nu face nicio declarație
Importanța acestui mijloc de probă constă în faptul că acela care cunoaște cel mai bine cum a fost săvârșită infracțiunea este făptuitorul, care în procesul penal poate avea calitatea procesuală de învinuit și apoi de inculpat. Declarația învinuitului sau inculpatului, potrivit reglementării actuale, este un drept, și nu o obligație: potrivit 108 C. proc. pen., învinuitului sau inculpatului i se aduc la cunoștință fapta care formează obiectul cauzei, dreptul de a avea un apărător, precum și dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-se totodată atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa. Dacă învinuitul sau inculpatul dă o declarație, i se pune în vedere să declare tot ce știe cu privire la faptă și la învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta.
Logica recunoașterii dreptului la tăcere constă în primul rând în necesitatea protejării persoanei acuzate de exercitarea unor presiuni din partea autorităților în faza urmăririi penale, pentru a se evita erorile judiciare și a permite atingerea scopurilor prevăzute de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, care corespund procesului echitabil. Deși nu este menționat în mod expres în acest articol, dreptul la tăcere, alături de una dintre componentele sale, și anume dreptul de a nu contribui la propria acuzare, constituie unul dintre standardele internaționale larg recunoscute care au stat la baza noțiunii de proces echitabil. Dreptul de a nu contribui la propria acuzare presupune că, într-un proces penal, acuzare va căuta să își fundamenteze dosarul fără a apela la elemente de probă obținute prin constrângere sau exercitare de presiuni asupra acuzatului. Acest drept, din această perspectivă, este legat și de respectarea principiului prezumției de nevinovăție, prevăzut în art. 6 parag. 2 din Convenția europeană a drepturilor omului.
Nuanțând aplicația acestui drept, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat în practica sa că este în mod evident incompatibil cu exigențele Convenției ca o condamnare să fie întemeiată exclusiv sau în mod esențial pe tăcerea acuzatului, însă este tot atât de evident că aceste interdicții nu ar putea împiedica să se țină seama de tăcerea lui în situații ce reclamă cu necesitate o explicație din partea sa, pentru a se putea aprecia forța de convingere a elementelor dosarului care susține acuzarea.
Constituie o încălcare a acestui drept dacă la momentul audierii ca martor sub jurământ existau împotriva persoanei respective suficiente date care să conducă la formularea unei acuzații penale în mod oficial. În acest caz, acuzațiile trebuiau formulate de autorități, acuzatul urmând să beneficieze de dreptul de a nu contribui la propria incriminare, cu atât mai mult cu cât, ulterior, și declarația dată a constituit motivul unei condamnări.
Totuși, dreptul la tăcere nu este unul absolut și nu se poate susține că această atitudine a acuzatului este lipsită total de semnificație când judecătorul care solu-ționează cauza în fond trebuie să aprecieze probele în acuzare. Faptul că pot fi reținute concluzii defavorabile acuzatului, datorate exercitării dreptului la tăcere, poate fi apreciat ca o încălcare a dispozițiilor art. 6 din Convenție numai în urma examinării întregii cauze. Această interpretare este motivată de faptul că, de regulă, cel nevinovat este dispus să coopereze cu organele judiciare pentru a-și dovedi nevinovăția, însă în situația opusă acesta ar manifesta rețineri, neavând interesul să coopereze. Însă chiar și cel nevinovat poate refuza această cooperare, de exemplu, până la consultarea uni avocat.
Întrucât exercitarea dreptului la tăcere nu are caracter absolut, nu poate fi extinsă cu privire la obținerea unor date care există independent de voința acuzatului și nu influențează poziția sa prin exercitarea acestui drept, de exemplu, recoltarea unor probe biologice, ridicarea unor înscrisuri, pentru care se poate dispune efectuarea unei percheziții etc.
Se apreciază că, în sens larg, dreptul la tăcere presupune:
– dreptul de a nu face nicio declarație cu privire la o faptă ce i se atribuie ori învinuirea ce i se aduce, fără a i se imputa ulterior nesinceritatea;
– libertatea de a răspunde sau nu în cunoștință de cauză și potrivit propriei opinii la întrebările adresate de organul judiciar;
– dreptul de a nu depune mărturie împotriva sa, adică de a nu contribui la propria incriminare.
Plecând de la acest conținut, se consideră că natura juridică a dreptului la tăcere ar corespunde exercițiului unui drept uman fundamental, cu bază constituțională și în dreptul internațional al drepturilor omului. Într-adevăr, în sens larg, dreptul la tăcere se poate înscrie în sfera drepturilor fundamentale, cu garanții constituționale, însă considerăm că aplicația lui în procesul penal ia forma exercitării dreptului la apărare.
Referitor la sancțiunea aplicabilă în cazul nerespectării dispozițiilor art. 83 C. proc. pen. care consacră dreptul la tăcere, se susține că aceasta ar echivala clar cu aplicarea dispozițiilor art. 102 C. proc. pen., în sensul că mijlocul de probă devine unul obținut în mod ilegal și nu poate fi invocat și folosit în procesul penal. Aceste susțineri trebuie nuanțate. Potrivit art. 102 C. proc. pen., mijloacele de probă obținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal, situație care nu echivalează cu aplicarea unei sancțiuni procedurale propriu-zise. Această constatare are ca efect pur și simplu înlăturarea mijlocului de probă din ansamblul acelora care constituie motivarea soluției date de procuror sau judecător, constatare care nu impune însă refacerea activității procesuale. Pe baza acestor constatări, în condițiile prevăzute de art. 102 C. proc. pen., considerăm că poate fi invocată nulitatea actului. Încălcarea dispozițiilor legale privind obținerea mijloacelor de probă este sancționată cu excluderea acestora conform aceluiasi articol, cu precizarea că, dacă neregulile influențează în mod grav soluționarea cauzei, pot fi invocate și din oficiu de instanță în orice stare a procesului.
Potrivit reglementării actuale, declarațiile învinuitului sau inculpatului sunt obținute prin intermediul a trei procedee probatorii: prezentarea unei declarații scrise personal cu privire la învinuirea ce i se aduce, ascultarea sa de către organele judiciare și confruntarea cu alte persoane. Totodată, declarația constituie pentru învinuit sau inculpat un important mijloc de apărare, cu ocazia audierii având posibilitatea invocării unor apărări sau combaterii altor declarații, date sau informații cunoscute cu privire la obiectul probațiunii, ce susțin învinuirea.
Pe parcursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul este ascultat în anu- mite momente precizate de lege ori chiar el poate avea inițiativa, solicitând audierea ori de câte ori consideră necesar. În faza urmăririi penale, învinuitul este ascultat după începerea urmării penale (art. 307 C. proc. pen.), pe parcursul urmăririi penale, dacă se pune în discuție luarea unor măsuri preventive , la sfârșitul urmăririi penale, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală (art. 94 C. proc. pen.).
În cursul judecății, legea indică, de asemenea, anumite momente când ascultarea inculpatului este obligatorie, însă, de principiu, el este ascultat ori de câte ori este necesar. De fiecare dată când învinuitul sau inculpatul se află în impo- sibilitatea de a se prezenta pentru a fi ascultat, organul de urmărire penală sau instanța de judecată procedează la ascultarea acestuia la locul unde se află, cu excepția cazului în care legea prevede altfel.
2.2. Procedura audierii suspectului sau inculpatului
Considerând audierea un drept al suspectului sau inculpatului, după ce se constată că acesta consimte să dea o declarație, organul de urmărire penală, înainte să îl asculte, îi cere să dea o declarație scrisă personal cu privire la învinuirea ce i se aduce. Declarația dată în aceste condiții, adică scrisă personal de suspect sau inculpat după ce i se aduce la cunoștință învinuirea, elimină suspiciunile cu privire la eventualele inexactități și, totodată, contestarea precizărilor chiar de către suspect sau inculpat.
Pentru soluționarea cauzei, organul judiciar este obligat să îl asculte pe suspect sau inculpat, iar legea procesual penală cuprinde reguli care se aplică în toate cazurile ascultării, atât în faza urmăririi penale, cât și în faza judecății. Din reglementarea existentă rezultă că ascultarea suspect sau inculpatului este structurată în două etape: prima etapă în care se clarifică problemele referitoare la datele personale: înainte de a fi ascultat, suspectul sau inculpatul este întrebat cu privire la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, cetățenie, studii, situație militară, loc de muncă, ocupație, adresa la care locuiește efectiv, antecedente penale și alte date pentru stabilirea situației sale personale. Totodată, i se pune în vedere să declare tot ce știe cu privire la fapta și la învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta. În ceea ce privește modul de ascultare, se prevede că fiecare suspect sau inculpat este ascultat separat [art. 107 C. proc. pen.].
A doua etapă o constituie ascultarea propriu-zisă. Suspectul sau inculpatul este lăsat să declare tot ce știe în legătură cu învinuirea ce i se aduce, fără a fi întrerupt ori a i se pune întrebări. În concret, ascultarea nu poate consta în citirea unor declarații date anterior ori reamintirea acestora, legiuitorul dorind ca suspectul sau inculpatul să relateze cât mai obiectiv, fără a fi influențat de declarațiile anterioare. Totodată, citirea unei declarații anterioare, și nu relatarea liberă, ar pune sub semnul întrebării sinceritatea suspectului sau inculpatului cu privire la cele declarate, care nu ar fi în acord cu cele relatate anterior. Urmând aceeași logică, legea prevede că suspectul sau inculpatul nu poate prezenta ori citi o declarație scrisă de mai înainte, însă se poate servi de înscrisuri cu privire la unele situații greu de reținut. Înseamnă că acesta nu poate veni „pregătit” la audiere cu o declarație deja scrisă, pe care doar să o prezinte ori să o citească organului de urmărire penală. Se are în vedere faptul că audierea suspectul sau inculpatului de către organul de urmărire are impact din punct de vedere emoțional și poate contribui la eliminarea unor tendințe de a denatura adevărul. Acest impact ar fi eliminat dacă s-ar prezenta doar și ar citi o declarație deja scrisă.
După ce suspectul sau inculpatul a făcut declarația, i se pot pune întrebări cu privire la fapta care formează obiectul cauzei și la învinuirea ce i se aduce. De asemenea, este întrebat cu privire la probele pe care înțelege să le propună. Dacă ascultarea se face în cursul judecății, întrebările i se pun de către președintele completului și în mod nemijlocit de ceilalți membri ai completului, de către procuror, de partea vătămată, de partea civilă, partea responsabilă civilmente, de ceilalți inculpați și de apărătorul inculpatului a cărui ascultare se face. Instanța poate respinge întrebările care nu sunt concludente și utile cauzei. În cursul urmăririi penale, dacă sunt mai mulți învinuiți sau inculpați, fiecare este ascultat fără să fie de față ceilalți.
Legea cuprinde precizări clare și în ceea ce privește consemnarea declarațiilor (art. 110 C. proc. pen.). Se prevede că acestea se consemnează în scris; în fiecare declarație se vor consemna, totodată, ora începerii și ora încheierii ascultării învinuitului sau inculpatului. Declarația scrisă se citește acestuia, iar dacă cere, i se dă să o citească. Când este de acord cu conținutul ei, o semnează pe fiecare pagină și la sfârșit. Când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze, se face mențiune în declarația scrisă, care este semnată și de organul de urmărire penală care a procedat la ascultarea învinuitului sau inculpatului ori de președintele completului de judecată și de grefier, precum și de interpret, când a fost luată printr-un interpret.
Pot exista situații când suspectul sau inculpatul revine asupra declarației date sau dorește să facă completări, rectificări sau precizări. Toate aceste modalități de intervenție asupra declarației deja date se consemnează și apoi se semnează potrivit procedurii consemnării declarațiilor.
Deoarece pe timpul ascultării suspectul sau inculpatul poate prezenta tulburări ale stării de sănătate, în dispozițiile art. 106 C. Proc pen. se arată că, dacă acesta acuză simptomele unei boli care i-ar putea pune viața în pericol, ascultarea se întrerupe, iar organul judiciar ia măsuri pentru ca acesta să fie consultat de un medic. Ascultarea se reia imediat ce medicul decide că viața suspectul sau inculpatului nu este în pericol. Aceste prevederi se aplică indiferent de obiectul audierii (audierea în vederea arestării preventive ori a lămuririi unei situații necesare soluționării fondului cauzei etc.) sau de situația suspectului sau inculpatului (aflat în stare de arest preventiv sau în libertate).
2.3. Valoarea probatorie a declarațiilor suspectului sau inculpatului
Potrivit art. 97 C. proc. pen., declarațiile suspectului sau inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu faptele și împrejurările ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Așadar, legiuitorul nu face excepție în cazul acestui mijloc de probă în ceea ce privește forța probatorie, nu îi acordă un rol deosebit, importanța sa la aflarea adevărului fiind, de la caz la caz în funcție de criteriul coroborării, adică al confirmării cu faptele și împrejurările ce fac obiectul probațiunii, de asemenea supuse aprecierii de către organele judiciare.
Declarația suspectului sau inculpatului nu mai este considerată „regina probelor”, întrucât, chiar în cazul recunoașterii, valoarea probatorie este numai cea prevăzută de lege. De altfel, indiferent de contextul acesteia, declarația dată de suspect sau de inculpat trebuie apreciată cu mare atenție, caracterul subiectiv fiind înțeles. Chiar în cazul unei recunoașteri cu privire la învinuirea ce i se aduce, suspectul sau inculpatul ar putea să „ascundă” cu această ocazie amănunte importante, cu relevanță în stabilirea încadrării juridice a faptei sau reținerea unor circumstanțe agravante. În aceste condiții, având în vedere recunoașterea faptelor, s-ar putea ca organele judiciare să nu mai insiste pe acele aspecte, reținând o situație de fapt inexactă.
În caz contrar, dacă suspectul sau inculpatul revine asupra declarațiilor date în faza urmăririi penale în care recunoștea săvârșirea infracțiunii, s-a apreciat că negarea realității declarației de recunoaștere nu poate fi luată în considerare dacă s-au administrat în cursul procesului alte probe, neîndoielnic de vinovăție. În acest context, revenirea asupra declarației date în faza urmăririi penale de către inculpat urmează a fi înlăturată, participarea sa ca autor la săvârșirea tâlhăriei rezultând din declarațiile date în faza urmăririi penale de toți inculpații, acestea coroborându-se cu declarațiile părții vătămate, cu cele consemnate în procesul-verbal de recunoaștere din grup și declarațiile celor doi martori.
2.4. Audierea persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente
În afara persoanelor implicate direct în săvârșirea infracțiunii, legea prevede ascultarea și a altor persoane pentru soluționarea cauzelor penale. Este situația celor care au suferit o pagubă materială sau morală sau care pot fi răspunzători, în condițiile legii, de repararea acestor pagube.
Implicarea sub diferite forme la comiterea infracțiunii face necesară audierea lor, pentru aducerea la cunoștința organelor judiciare a aspectelor concrete. Acestea sunt motivele pentru care legea prevede că organele judiciare au obligația să cheme, pentru a fi ascultată, persoana care a suferit o vătămare prin infracțiune, precum și persoana civilmente responsabilă [art. 111 C. proc. pen.].
2.5. Procedura audierii persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente
Audierea persoanei vătămate, a părții civile, a părții responsabile civilmente se face potrivit dispozițiilor referitoare la ascultarea învinuitului sau inculpatului (art.111 C. proc. pen.).
Regulile arătate anterior privind modul de ascultare, consemnarea declarațiilor, ascultarea suspectului sau inculpatului la locul unde se află, atunci când este în imposibilitate de a se prezenta pentru a fi ascultat, se aplică și în cazul ascultării părții vătămate, a părții civile sau a părții responsabile civilmente. De asemenea, sunt aplicabile dispozițiile art. 106 C. proc. pen. Privind întreruperea audierii din cauza stării de boală.
Prin Legea nr. 356/2006 au fost introduse prevederi speciale privind ascultarea persoanei vătămate și a părții civile, dacă se constată că prezența acestora la locul ascultării pune în pericol viața, integritatea corporală sau libertatea lor ori a rudelor apropiate acestora.
Potrivit art. 106 C. proc. pen., în cazul în care poate fi periclitată viața, integritatea corporală sau libertatea părții vătămate ori a părții civile sau a rudelor apropiate ale acesteia, procurorul ori, după caz, instanța de judecată poate încuviința ca aceasta să fie ascultată fără a fi prezentă fizic la locul unde se află organul care efectuează urmărirea penală sau, după caz, în locul în care se desfășoară ședința de judecată, prin intermediul unei rețele video și audio.
2.6. Valoarea probatorie a declarațiilor persoanei vătămate, ale părții civile sau ale părții responsabile civilmente
Legea procesual penală include în categoria mijloacelor de probă declarațiile persoanei vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente, considerându-se că prin declarațiile lor sunt oferite organelor judiciare elemente de fapt ce pot constitui probe pentru dovedirea aspectelor necesare soluționării cauzei penale.
Nu trebuie neglijat însă faptul că fiecare dintre aceste părți are un anumit interes în soluționarea cauzei, motiv pentru care se prevede că declarațiile acestora pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
3. AUDIEREA MARTORILOR
3.1. Aspecte generale
Din reglementarea instituției audierii martorilor în procesul penal reiese o diferență față de celelalte declarații prevăzute ca mijloace de probă în procesul penal. De aici rezultă importanța acestora, prezente aproape fără excepție în cauzele penale, spre deosebire de cauzele civile, unde declarațiile martorilor sunt prezente mai rar.
Potrivit doctrinei, martorul este persoana care are cunoștință despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal. Cu toate că legea definește martorul, nu trebuie înțeles că el ar constitui mijloc de probă, această calitate o are declarația martorului, cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege. Potrivit art. 124 C. proc. pen., și minorul poate fi ascultat ca martor. Până la vârsta de 14 ani, ascultarea lui se face în prezența unuia dintre părinți ori a tutorelui sau a persoanei căreia îi este încredințat spre creștere și educare.
Importanța declarațiilor martorilor în soluționarea cauzelor penale a făcut ca acestea să fie considerate ca probe firești, inevitabile, instrumente necesare de cunoaștere a împrejurărilor săvârșirii infracțiunii. Tratarea în mod distinct, cu o atenție deosebită a declarațiilor martorilor este justificată și de faptul că aceștia, cel puțin teoretic, sunt persoane fără un interes în soluționarea cauzei penale și care, datorită unor împrejurări, de multe ori ocazionale, au cunoștință de elemente de fapt cu caracter probator în soluționarea unei cauze penale concrete.
Legea nu instituie anumite interdicții privind calitatea de martor, în funcție de aptitudinile fizice, psihice ori alte criterii, dimpotrivă, acordă întâietate calității de martor față de alte calități procesuale în care aceeași persoană poate apărea în proces (apărător, expert etc.). Sunt însă unele situații prevăzute de lege în care calitatea de martor poate fi pusă în discuție, sub rezerva unor condiționări, la care ne referim în continuare.
3.2. Drepturile și obligațiile martorilor în procesul penal
Având în vedere importanța declarației martorului în procesul penal, care de multe ori constituie rezolvarea cauzei penale, prin lege se fixează anumite obligații pentru acesta. Din examinarea art. 114 C. proc. pen. rezultă că martorul are obligația de prezentare, constând în înfățișarea sa la locul, ziua, ora arătate în citație și obligația să declare tot ce știe cu privire la faptele cauzei. Neîndeplinirea primei obligații de către martor poate duce la sancționarea sa cu amendă judiciară potrivit art. 120 C. proc. pen. Neîndeplinirea celeilalte obligații prevăzute de lege, și anume de a declara tot ce știe cu privire la faptele cauzei, poate fi sancționată de legea penală potrivit art. 260 C. pen., pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă. În literatura de specialitate s-a avansat ideea că încălcarea acestei obligații constituie infracțiunea de mărturie mincinoasă chiar și în perioada actelor premergătoare efectuate potrivit art. 224 C. proc. pen.
Legea procesual penală acordă anumite drepturi martorilor, justificate de acti- vitățile desfășurate ori de eforturile financiare efectuate. În primul rând, martorul beneficiază de protecție pe parcursul ascultării, potrivit art. 125 C. proc. pen., fiind interzise orice violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere împotriva sa. Acesta are obligația să declare numai aspecte cu privire la obiectul cauzei, fără a se impune să se refere la alte fapte sau împrejurări.
Potrivit art. 120 C. proc. pen., martorul are dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, cazare etc. prilejuite de chemarea lui în proces, cât și la venitul de la locul de muncă pe perioada chemării lui la organele judiciare.
Având în vedere că, în unele cazuri, datorită contribuției sale la soluționarea cauzei, poate atrage nemulțumiri din partea unor persoane, chiar părții în cauza respectivă, care nu se rezumă numai la combaterea declarațiilor prin mijloace legale, s-a simțit nevoia protejării martorilor prin mijloace procesual penale. Astfel, potrivit art. 125 C. proc. pen., dacă există probe sau indicii temeinice că prin declararea identității reale a martorului sau a localității acestuia de domiciliu ori de reședință ar fi periclitată viața, integritatea corporală sau libertatea lui sau a altei persoane, martorului i se poate încuviința să nu declare aceste date, atribuindu-i-se o altă identitate sub care urmează să apară în fața organului judiciar. Măsura poate fi dispusă de procuror în faza urmăririi penale și de instanță în cazul judecății, la cererea procurorului, a martorului sau a oricărei alte persoane îndreptățite.
Datele despre identitatea reală a martorului se consemnează într-un proces- verbal, care va fi păstrat la sediul parchetului care a efectuat sau a supravegheat efectuarea urmăririi penale ori, după caz, la sediul instanței, într-un loc special, în plic sigilat, în condiții de maximă siguranță. Procesul-verbal va fi semnat de cel care a înaintat cererea, precum și de cel care a dispus măsura. Documentele privind identitatea reală a martorului vor fi prezentate procurorului sau, după caz, completului de judecată, în condiții de strictă confidențialitate. În toate cazurile, documentele privind identitatea reală a martorului vor fi introduse în dosarul penal numai după ce procurorul, prin ordonanță, sau, după caz, instanța, prin încheiere, a constatat că a dispărut pericolul care a determinat luarea măsurilor de protecție a martorului.
Declarațiile martorilor cărora li s-a atribuit o altă identitate, redate în procesul-verbal al procurorului, precum și declarația martorului consemnată în cursul judecății și semnată de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului și de președintele completului de judecată, pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. În acest caz, având în vedere modul administrării probei, diferit de reglementarea obișnuită, s-a considerat că și aprecierea acestora trebuie efectuată diferit, și anume numai în măsura în care se coroborează cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Referitor la folosirea în procesul penal a declarațiilor martorilor cărora li s-a dat o altă identitate și a investigatorilor sub acoperire, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, de principiu, că procedurile Convenției nu împiedică folosirea acestora ca surse în cadrul fazei investigațiilor, însă utilizarea ulterioară a acestor declarații (declarațiile anonime) ca probe suficiente pentru a justifica o condamnare constituie o într-o manieră determinantă la pronunțarea unei condamnări, dreptul la apărare este limitat de o manieră incompatibilă cu garanțiile art. 6 din Convenție.
Pentru aceleași argumente ca în cazul protecției datelor de identitate a martorului, s-a prevăzut posibilitatea protejării deplasărilor martorului. Potrivit acestui text, procurorul care efectuează sau supraveghează cercetarea penală ori, după caz, instanța de judecată poate dispune ca organele poliției să supravegheze domiciliul sau reședința martorului ori să îi asigure o reședință temporară supravegheată, precum și să îl însoțească la sediul parchetului sau al instanței și înapoi la domiciliu sau reședință. Aceste măsuri vor fi ridicate de procuror sau, după caz, de instanță când se constată că pericolul care a dispus luarea lor a încetat.
În ideea protecției martorului, pentru aceleași motive ca și în cazul protecției datelor de identificare ale acestuia, procurorul sau, după caz, instanța poate încuviința ca martorul să fie ascultat fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de urmărire penală sau instanță.
Pot fi audiați ca martori cărora li s-a atribuit o altă identitate și investigatorii sub acoperire.
3.3. Excepții de la regulile audierii martorilor
Din reglementarea actuală rezultă că, de principiu, nu există incompatibilitate privind calitatea de martor. Având în vedere anumite împrejurări ori stări de fapt cu privire la persoana care poate fi audiată ca martor, precum și anumite date, împrejurări din proces, legiuitorul a instituit unele excepții. Este cazul persoanelor care nu pot fi ascultate ca martor și al persoanelor care nu sunt obligate să depună ca martor.
a) Prima categorie este constituită din persoanele prevăzute la art. 124 C. proc. pen., adică persoanele care sunt obligate să păstreze secretul profesional. Acestea sunt obligate să păstreze secretul profesional, neputând declara date cu privire la faptele și împrejurările de care au luat cunoștință în exercitarea profesiei; în această categorie sunt incluse persoanele care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, iau cunoștință de date, informații care, potrivit reglementărilor în materie, constituie secret profesional și care, dacă ar fi divulgate, ar prejudicia anumite persoane, instituții etc. Este cazul avocaților, medicilor, notarilor, precum și al persoanelor care dețin informații secrete de stat sau secrete de serviciu. Legea instituie totuși excepții în aceste cazuri, și anume aceste persoane pot fi audiate ca martor dacă există încuviințarea persoanei sau organizației față de care sunt obligate să păstreze secretul.
De asemenea, nu poate fi ascultată ca martor partea vătămată sau partea civilă. Potrivit aceluiași articol, persoana vătămată poate fi ascultată ca martor dacă nu este constituită parte civilă sau nu participă în proces ca parte vătămată. Interdicția prevăzută de lege este justificată de interesul pe care îl are în soluționarea cauzei partea civilă sau partea vătămată, interes ce ar influența declarația acesteia ca martor.
b) Persoanele care nu pot fi obligate să depună ca martor. Potrivit art. 117 C. proc. pen., soțul și rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martori în procesul penal. Organele judiciare au obligația să aducă la cunoștință aceste dispoziții după ce martorul este întrebat dacă este soț sau rudă a vreuneia dintre părți și în ce raporturi se află cu acestea, precum și dacă a suferit vreo pagubă de pe urma infracțiunii. Reglementarea care dă dreptul soțului sau rudelor apropiate să nu depună mărturie se justifică prin legătura cu caracter sentimental cu învinuitul sau inculpatul. Se poate renunța la acest drept, aceste persoane putând fi audiate ca martori, chiar dacă sunt soț sau rude apropiate cu învinuitul sau inculpatul.
O problemă supusă discuției cu privire la aplicarea acestor dispoziții legale a constat în reținerea sau nu a infracțiunii de mărturie mincinoasă în cazul în care soțul sau ruda apropiată depune ca martor într-o cauză penală. S-a considerat că, dacă există acceptul persoanei aflate într-o asemenea situație de a face declarație ca martor, dacă se constată comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă, aceasta poate fi subiect activ al infracțiunii, cu posibilitatea aplicării sancțiunii prevăzute de lege.
3.4. Reguli procedurale privind ascultarea martorilor
Regulile procedurale privind ascultarea participanților în procesul penal influențează în mod deosebit aprecierea declarațiilor acestora. Regulile trebuie să conțină prevederi care să ofere garanții serioase privind respectarea principiilor aplicabile în materia probelor, încât soluția instanței să nu fie discutabilă din acest punct de vedere. Astfel, în cursul judecății, probele trebuie să fie administrate în ședință publică, în prezența acuzatului, care are posibilitatea să le conteste. Dacă totuși există excepții de la acest principiu, acceptate și de practica Curții Europene a Drepturilor Omului, acestea nu trebuie să încalce dreptul la apărare. Ca regulă generală, celui cercetat sau judecat trebuie să i se ofere oportunități adecvate pentru a putea contesta și contracara mărturiile depuse împotriva sa fie la momentul când acestea sunt depuse, fie ulterior.
În această problemă, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că dreptul unei persoane acuzate de săvârșirea unei infracțiuni de a interoga martorii care o acuză și de a obține convocarea martorilor în apărarea sa în aceleași condiții în care au fost audiați martorii acuzării nu poate merge, pe de o parte, dincolo de orice limite materiale într-o situație dată, iar, pe de altă parte, prin invocarea acestui drept nu se poate ajunge la blocarea procesului, mai ales când în cauză există alte elemente concludente pentru soluționarea ei.
În anumite cauze, dacă se constată că acuzatul nu a avut posibilitatea examinării martorilor anonimi în niciun stadiu al procedurii și că niciunul dintre martorii anonimi nu a fost niciodată examinat de instanță, se apreciază că dreptul la apărare a fost încălcat într-un mod incompatibil cu garanțiile cuprinse de art. 6 din Convenție. Dacă este cazul, folosirea martorilor în aceste condiții trebuie să fie echilibrată prin proceduri speciale impuse autorităților judiciare, care să asigu- re posibilitatea analizării credibilității martorului. În orice caz, o soluție de condamnare nu se poate baza numai pe acest gen de mărturii.
Potrivit reglementării ascultării martorului, etapa de început este consacrată cunoașterii martorului: mai întâi martorul este întrebat cu privire la datele de identificare: nume, prenume, etate, adresă și ocupație (art. 107 C. proc. pen.). Dacă organul judiciar are dubii cu privire la cele declarate, acestea se elimină prin orice mijloc de probă, înțelegând înscrisuri, declarații ale altor persoane etc. Apoi, martorul este întrebat dacă este soț sau rudă apropiată cu învinuitul sau cu inculpatul și în ce raporturi se află cu acesta, precum și dacă a suferit vreo pagubă de pe urma infracțiunii.
Înainte de a fi ascultat, martorul depune următorul jurământ: „Jur că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”. În timpul depunerii jurământului, martorul ține mâna pe cruce sau pe Biblie, însă martorului de altă religie decât cea creștină nu îi sunt aplicabile aceste prevederi. Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă potrivit credinței religioase a martorului. Martorul fără confesiune va depune următorul jurământ: „Jur pe onoare și conștiință că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce spun”. Martorii care, din motive de conștiință sau confesiune, nu depun jurământul vor rosti în fața instanței următoarea formulă:
„Mă oblig că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea e știu”. După depunerea jurământului sau după rostirea formulei arătate, se va putea pune în vedere martorului că, dacă nu va spune adevărul, săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă. Despre toate acestea se face mențiune în declarația scrisă. Minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurământ, însă i se atrage atenția să spună adevărul.
Martorului i se face cunoscut obiectul cauzei și i se arată care sunt faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, cerându-i-se să declare tot ce știe cu privire la acestea. După ce martorul a făcut declarații, i se pot pune întrebări cu privire la faptele sau împrejurările care trebuie constatate în cauză, cu privire la persoana părților, precum și în ce mod a luat cunoștință despre cele declarat. Dispozițiile privind modul de ascultare a învinuitului sau inculpatului, întrebările cu privire la fapte, consemnarea declarațiilor învinuitului sau inculpatului, precum și ascultarea acestuia la locul unde se află se aplică în mod corespunzător și martorilor (art. 122 C. proc. pen.).
În cazul martorului căruia i se încuviințează să nu declare datele de identitate, atribuindu-i-se o altă identitate sub care urmează să apară în fața organului judiciar, legea prevede modalități speciale de ascultare. Astfel, dacă există mijloace tehnice corespunzătoare, procurorul sau, după caz, instanța poate admite ca martorul să fie ascultat fără a fi prezent fizic la locul unde se afla organul de urmărire penală sau în sala în care se desfășoară ședința de judecată, prin intermediul mijloacelor tehnice prevăzute de lege. Luarea declarației martorului în aceste condiții se face în prezența pro- curorului. La solicitarea organului judiciar sau a martorului ascultat, la luarea declarației poate participa un consilier de probațiune, care are obligația de a păstra secretul profesional cu privire la datele de care a luat cunoștință în timpul audierii. Organul judiciar are obligația să aducă la cunoștința martorului dreptul de a solicita audierea în prezența unui astfel de consilier. Martorul poate fi ascultat prin intermediul unei rețele de televiziune cu imaginea și vocea distorsionate, astfel încât să nu poată fi recunoscut.
În cursul judecății, părțile și apărătorii acestora pot adresa întrebări în mod nemijlocit martorului ascultat. Președintele completului respinge întrebările care nu sunt utile și concludente judecării cauzei sau pot conduce la identificarea martorului. Declarația martorului astfel dată se înregistrează prin mijloace tehnice video și audio și se redă integral în formă scrisă. În cursul urmăririi penale, se întocmește un proces-verbal în care se redă cu exactitate declarația martorului și aceasta este semnată de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului și de organul de urmărire penală și se depune la dosarul cauzei. Declarația martorului, transcrisă, va fi semnată și de acesta și va fi păstrată în dosarul depus la parchet, într-un loc special, în plic sigilat, în condiții de maximă siguranță. În cursul judecății, declarația martorului va fi semnată de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului și de președintele completului de judecată. Declarația martorului, transcrisă, va fi semnată și de martor, fiind păstrată în dosarul depus la instanță, în condițiile arătate anterior. Casetele video și audio pe care a fost înregistrată declarația martorului, în original, sigilate cu sigiliul parchetului sau, după caz, al instanței de judecată în fața căreia s-a făcut declarația, se păstrează de asemenea în condiții speciale. Casetele video și audio înregistrate în cursul urmăririi penale vor fi înaintate la terminarea urmăririi penale instanței competente, împreună cu dosarul cauzei, și vor fi păstrate în aceleași condiții. Suportul pe care a fost înregistrată declarația martorului, în original, sigilat cu sigiliul parchetului sau, după caz, al instanței de judecată în fața căreia s-a făcut declarația, se păstrează în condițiile prevăzute anterior. Suportul care conține înregistrările efectuate în cursul urmăririi penale va fi înaintat la terminarea urmăririi penale instanței competente, împreună cu dosarul cauzei, și va fi păstrat în aceleași condiții.
Dispozițiile privind jurământul martorului, modul și limitele ascultării martorului se aplică în mod corespunzător. Instanța poate admite, la cererea procurorului, a părților sau din oficiu, efectuarea unei expertize tehnice privind mijlocul prin care au fost audiați martorii sub o altă identitate.
3.5. Valoarea probatorie a audierii martorilor
Abordând problema în funcție de reglementarea dată acestui mijloc de probă, se constată că, spre deosebire de declarațiile învinuitului, inculpatului și ale celorlalte părți, pentru care legea cerea coroborarea cu alte probe, în cazul declarațiilor martorilor valoarea probatorie nu este apreciată funcție de acest criteriu. Pentru acest motiv, se consideră că, în cauzele penale, declarațiile martorilor pot servi la aflarea adevărului în mod necondiționat. Însă, potrivit modificărilor și completărilor Codului de procedură penală, în unele cazuri, declarațiile martorilor pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care se coroborează cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Valoarea probatorie a declarațiilor martorilor este apreciată însă funcție de elemente, împrejurări ce fac să crească sau să scadă credibilitatea acestora. De exemplu, relațiile martorilor nu numai cu suspectul sau inculpatul, dar și cu celelalte părți din proces, reaua sau buna-credință a acestora, vârsta, starea fizico-psihică fac ca declarațiile acestora să fie luate în considerare în mod serios, apreciate ca neserioase ori cu un grad mare de suspiciune.
Organele judiciare, pentru a concluziona cu privire la sinceritatea martorilor, trebuie să facă o analiză a declarațiilor acestor în complexul materialului probator, iar dacă, în raport cu acesta, există îndoieli cu privire la veridicitatea probelor administrate, să dispună administrarea unor noi probe, reaudierea martorilor, confruntarea lor.
3.6. Confruntarea
Pe parcursul procesului penal, în materia declarațiilor se pot constata contraziceri în declarațiile celor audiați. Bineînțeles, organele judiciare, cu respectarea principiului aflării adevărului și a rolului activ pe care trebuie să îl manifeste, trebuie să lămurească aceste contradicții. Mijlocul legal prin care se lămuresc aceste aspecte este confruntarea: potrivit art. 131 C. proc. pen., când se constată că există contraziceri între declarațiile persoanelor ascultate în aceeași cauză, se procedează la confruntarea acestora, dacă este necesară pentru lămurirea cauzei.
Având în vedere modalitatea efectuării, cu respectarea anumitor reguli procedurale diferite de cele ale audierii în mod obișnuit, cât și finalitatea acestei proceduri, confruntarea este definită ca mijloc tactic de verificare a declarațiilor și de precizare a pozițiilor învinuiților sau inculpaților față de faptele ce li se impută.
Cu ocazia confruntării, organele judiciare au posibilitatea observării celor confruntați care, aflându-se „față în față”, pot avea reacții care demască reaua lor credință. Pe lângă datele furnizate de constatare, care pot înlătura contrazicerile dintre declarații, organul de urmărire penală sau judecătorul poate profita de acest moment, observând comportamentul celor confruntați, aspect ce poate fi folosit în formularea întrebărilor.
Potrivit legii, confruntarea se efectuează dacă există contraziceri și este necesară pentru lămurirea cauzei. Oportunitatea confruntării este apreciată pe perioada soluționării cauzei în funcție de datele concrete și, bineînțeles, de clarificările ce se impun pentru rezolvarea cauzei.
Din examinarea dispozițiilor art. 131 C. proc. pen. rezultă că instituția confrun- tării nu este mijloc de probă, nefiind prezentă în enumerarea acestora; totuși, constituie un procedeu probator complementar, folosirea ei fiind condiționată de existența unor declarații obținute prin ascultarea unor subiecți procesuali în mod separat. Din acest punct de vedere, confruntarea poate fi privită ca un mijloc ce duce la completarea altor mijloace de probă, respectiv a declarațiilor.
Potrivit art. 131 C. proc. pen., persoanele confruntate sunt ascultate cu privire la datele și împrejurările cu privire la care există contraziceri, declarațiile date fiind consemnate într-un proces-verbal. Organele judiciare întreabă persoanele confruntate cu privire la aceste probleme, fără a mai aplica procedura unei ascultări obișnuite.
Organul de urmărire penală sau instanța poate încuviința ca persoanele con- fruntate să își pună reciproc întrebări. Trebuie precizat că aceste activități se desfășoară prin intermediul organului judiciar, lui adresându-i-se întrebarea, pe care organul judiciar o aduce la cunoștință celeilalte persoane confruntate.
3.7. Folosirea interpreților
Potrivit dispozițiilor art. 107 C. proc. pen., când una dintre părți sau o altă per- soană care urmează să fie ascultată nu cunoaște limba română ori nu se poate exprima, organul de urmărire penală sau instanța de judecată îi asigură în mod gratuit folosirea unui interpret. Interpretul poate fi desemnat sau ales și de părți, dar în acest caz el trebuie să fie un interpret autorizat potrivit legii. Aceste dispoziții se aplică și când unele dintre înscrisurile aflate în dosarul cauzei sau pre- zentate în instanță sunt redactate într-o altă limbă decât cea română.
În ultimul alineat al art. 107 se precizează că obligațiile martorului se aplică în mod corespunzător, adică interpretul are obligația de a se prezenta la locul, ziua, ora arătate în citație și de a realiza o interpretare cât mai reală.
Înainte de audiere, interpretul este întrebat, ca și în cazul martorului, despre datele de identificare, după care depune jurământul prevăzut de art. 107 C. proc. pen.
4. METODE SPECIALE DE SUPRAVEGHERE SAU CERCETARE
Posibilitatea interceptării și înregistrării audio-video de către autoritățile statale este prevăzută în majoritatea legislațiilor, fiind legată, de cele mai multe ori, de combaterea criminalității organizate sau de cea obișnuită, cadrul legislativ intern fiind apreciat în funcție de respectarea dispozițiilor art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului, prin care se garantează oricărei persoane dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. În opinia Curții Europene a Drepturilor Omului, există corespondență în toate situațiile în care două sau mai multe persoane schimbă, pe orice cale ar fi, pe orice suport, un mesaj sau o idee. Noțiunea de comunicare cuprinde comunicarea scrisă, telefonică sau pe cale radio-telefonică, cât și cea prin mijloace electronice.
De principiu, o reglementare corespunde prevederilor Convenției dacă, oricare ar fi sistemul de interceptare și înregistrare, există un sistem de garanții adecvate și suficiente contra posibilelor abuzuri. Bineînțeles, o asemenea apreciere are un caracter relativ, în funcție de circumstanțele cauzei, cum ar fi durata acestor măsuri, rațiunile pentru care au fost dispuse, executarea și controlul executării lor, posibilitatea contestării, cât și efectele lor. Numai dacă se constată garanții solide împotriva folosirii acestor mijloace de probă în mod abuziv, poate fi eliminat riscul ingerinței în dreptul la corespondență. De exemplu, interceptarea convorbirilor telefonice este o interferență serioasă în viața privată și în corespondența unei persoane, motiv pentru care aceasta trebuie să fie bazată pe un temei legal care să cuprindă un anumit grad de precizie în reglementare. Este esențial să existe reglementări clare și detaliate în acest domeniu, tocmai pentru eliminarea abuzurilor.
Având în vedere că, în prezent, în multe cazuri, modul comiterii infracțiunilor pune serioase probleme în ceea ce privește posibilitatea probațiunii, a fost necesar ca în materia mijloacelor de probă să se înregistreze modificări, în sensul îmbunătățirii posibilităților tehnice de administrare. Astfel, prin Legea nr. 141/1996 a fost introdusă secțiunea privind „înregistrările audio sau video”, lărgind sfera mijloacelor de probă cu înregistrările audio și înregistrările de imagini video sau foto. La scurt timp, în anul 2003, prin Legea nr. 281/2003, a fost lărgită posibilitatea administrării unor asemenea probe, titlul secțiunii fiind „Interceptările și înre- gistrările audio sau video”. Prin Legea nr. 356/2006, dispozițiile acestei secțiuni au fost modificate, titlul marginal al art. 911 fiind intitulat „condițiile și cazurile de interceptare și înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare”.
Articolul 138 C. proc. pen. precizează condițiile și cazurile de interceptare și înregistrare a convorbirilor sau comunicațiilor: interceptarea și înregistrarea convorbirilor ori comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru stabilirea situației de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.
Interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau orice alt mijloc electronic de comunicare pot fi autorizate în cazul infracțiunilor contra siguranței naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, în cazul unor alte infrac- țiuni grave ori al infracțiunilor care se săvârșesc prin mijloace de comunicare electronică.
Autorizarea se dă pentru durata necesară înregistrării, dar nu pentru mai mult
30 zile, în camera de consiliu, de judecătorul de drepturi și libertăți căruia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. Legiuitorul stabilește o competență teritorială alternativă, autorizarea putând fi dispusă, potrivit acestei reglementări, de către președintele instanței căreia i-ar reveni competența să soluționeze cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
Autorizația poate fi reînnoită, înainte sau după expirarea celei anterioare, în aceleași condiții, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile. Durata totală a interceptărilor și înregistrărilor autorizate, cu privire la aceeași faptă, nu poate depăși 120 de zile.
Înregistrarea convorbirilor dintre avocat și partea pe care o reprezintă sau o asistă în proces nu poate fi folosită ca mijloc de probă decât dacă din cuprinsul acesteia rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea sau săvârșirea de către avocat a unei infracțiuni dintre cele arătate mai sus. Și în acest caz condițiile care trebuie îndeplinite pentru interceptare și înregistrare sunt aceleași ca și în cazul celorlalte interceptări și înregistrări, în plus fiind precizat faptul că din cuprinsul acestora trebuie să rezulte date sau informații concludente și utile cu privire la pregătirea sau săvârșirea de către avocat a unei infracțiuni dintre cele considerate ca infracțiuni grave. Includerea acestei condiții, ulterioare efectuării înregistrării, face ca textul de lege să fie greu de interpretat, generând astfel dificultăți în aprecierea finală a procedeului probator.
Procurorul dispune încetarea imediată a interceptărilor și înregistrărilor înainte de expirarea duratei autorizației dacă nu mai există motivele care le-au justificat, informând despre aceasta instanța care a emis autorizația.
La cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solicita jude- cătorului autorizarea interceptării și înregistrării convorbirilor ori comunicărilor efectuate de aceasta prin telefon sau orice mijloc electronic de comunicare, indiferent de natura infracțiunii ce formează obiectul cercetării. În acest caz, cererea este adresată procurorului, acesta urmând să solicite judecătorului, în condițiile legii, realizarea probațiunii. Din formularea textului nu rezultă însă cu claritate dacă procurorul poate cenzura cererea motivată a părții vătămate, iar în caz afirmativ, care ar fi aceste criterii. De asemenea, diferența față de regimul administrării acestui mijloc de probă indicat anterior constă și în faptul că solicitarea se poate face indiferent de natura infracțiunii care face obiectul cercetării.
Autorizarea interceptării și a înregistrării convorbirilor sau comunicărilor se face prin încheiere motivată, care va cuprinde: indiciile concrete și faptele care justifică măsura; motivele pentru care stabilirea situației de fapt sau identificarea ori localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată; persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus suprave- gherii; perioada pentru care sunt autorizate interceptarea și înregistrarea.
Procurorul procedează personal la interceptările și înregistrările prevăzute în art. 142 sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operațiunii efectuate, încălcarea acestei obligații fiind pedepsită potrivit Codului penal.
În caz de urgență, când întârzierea obținerii autorizării în condițiile legii de la președintele instanței competente ar aduce un grav prejudiciu activității de urmă- rire penală, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune, cu titlu provizoriu, prin ordonanță motivată, interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicațiilor pe o durată de cel mult 48 de ore. Precizarea din text cu privire la efectuarea interceptării și înregistrării în caz de urgență și dacă s-ar aduce grave prejudicii activității de urmărire penală impune concluzia că în cauză se efectuează urmărirea penală, anterior fiind deja dispusă, în condițiile legii, începerea urmăririi penale. În acest caz, procurorul are obligația ca, în termen de 48 de ore de la expirarea termenului de 48 de ore să pre- zinte ordonanța, împreună cu suportul pe care sunt fixate interceptările și înregistrările efectuate și un proces-verbal de redare rezumativă a convorbirilor, judecătorului de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei cir- cumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în vederea confirmării. Judecătorul se pronunță asupra legalității și temeiniciei ordonanței în cel mult 24 de ore, prin încheiere motivată dată în camera de consiliu. În cazul în care ordonanța este confirmată, iar procurorul a solicitat prelungirea autorizării, judecătorul va dispune autorizarea pe mai departe a interceptării și înregistrării, în condițiile art. 140. Dacă judecătorul nu confirmă ordonanța procurorului, va dispune încetarea de îndată a interceptărilor și înregistrărilor, iar cele efectuate vor fi șterse sau, după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces-verbal care se comunică în copie instanței [art. 142 C.proc.pen.].
Convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau nu contribuie la identificarea ori localizarea participanților se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidențialității, și pot fi transmise judecătorului sau completului învestit cu soluționarea cauzei, la solicitarea acestuia. La soluționarea definitivă a cauzei, acestea vor fi șterse sau, după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate pot fi folosite și în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea sau săvârșirea unei alte infracțiuni dintre cele prevăzute la art.142 C.proc.pen.
O activitate procesuală importantă este aceea a certificării înregistrărilor după efectuarea interceptărilor și înregistrărilor menționate în art. 1421; procurorul sau lucrătorul din cadrul poliției judiciare delegat de procuror întocmește un proces-verbal în care se menționează autorizația dată de instanță pentru efectuarea acestora, numărul sau numerele posturilor telefonice între care s-au purtat convorbirile, numele persoanelor care le-au purtat, dacă sunt cunoscute, data și ora fiecărei convorbiri în parte și numărul de ordine al benzii magnetice sau al oricărui alt tip de suport pe care se face imprimarea. Procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză. Dacă săvârșirea unor infracțiuni are loc prin convorbiri sau comunicări care conțin informații secrete de stat, consemnarea se face în procese-verbale separate.
Corespondențele în altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret. La procesul-verbal se atașează, în plic sigilat, o copie a suportului care conține înregistrarea convorbirii. Suportul original se păstrează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat și va fi pus la dispoziția instanței la solicitarea acesteia. După sesizarea instanței, copia suportului care conține înregistrarea convorbirii și copii de pe procesele-verbale se păstrează la grefa instanței, în locuri speciale, în plic sigilat, la dispoziția exclusivă a judecătorului sau completului învestit cu soluționarea cauzei.
La prezentarea materialului de urmărire penală, procurorul este obligat să prezinte învinuitului sau inculpatului procesele-verbale în care sunt redate convorbirile înregistrate și să asigure, la cerere, ascultarea acestora. Dacă în cauză s-a dispus o soluție de netrimitere în judecată, procurorul este obligat să înștiințeze despre aceasta persoana ale cărei convorbiri sau comunicări au fost interceptate și înregistrate. Suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidențialității și se păstrează până la împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale pentru fapta ce a format obiectul cauzei, când se distrug, încheindu-se proces-verbal în acest sens. După arhivare, suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate poate fi consultat sau copiat în cazul reluării cercetărilor numai de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, iar în alte cazuri, numai cu autorizarea judecătorului. Dacă în cauză instanța a pronunțat o hotărâre de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, rămasă definitivă, suportul original și copia acestuia se arhivează odată cu dosarul cauzei la sediul instanței, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidențialității. După arhivare, suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate poate fi consultat sau copiat numai în condițiile prevăzute în art. 143 C.proc.pen., cu încuviințarea prealabilă a judecătorului sau completului învestit.
Se prevede posibilitatea și a altor înregistrări: se aplică în mod corespunzător și în cazul înregistrărilor în mediul ambiental, locali- zării sau urmăririi prin GPS ori prin alte mijloace electronice de supraveghere. În cazul înregistrărilor de imagini, legea prevede că dispozițiile interceptării și înregistrării convorbirilor sau comunicațiilor, precum și dispozițiile privind organele care efectuează interceptarea și înregistrarea se aplică în mod corespunzător. Având în vedere riscul prelucrării acestor mijloace de probă, se prevede posibilitatea expertizei, la cererea procurorului, a părților sau din oficiu.
Înregistrările efectuate de părți sau de alte persoane constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Ca o condiție a admisibilității acestor mijloace de probă se prevede că orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.
5. PERCHEZIȚIA ȘI RIDICAREA DE OBIECTE ȘI ÎNSCRISURI
Dispunerea percheziției
La fel ca și în cazul corespondenței, legea fundamentală ocrotește și inviolabilitatea domiciliului. Potrivit art. 27 alin. (1) din Constituție, domiciliul și reședința sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reședința unei persoane fără învoirea acesteia. Justificarea acestui drept fundamental constă în respectul personalității umane, ceea ce implică și respectul domiciliului său. Inviolabilitatea domiciliului exprimă juridic interdicția pătrunderii în domiciliul unei persoane.
Totuși, acest drept nu este tratat ca unul absolut, existând cazuri prevăzute chiar în Constituție în care se poate deroga de la prevederile art. 27 alin. (1), și anume:
– executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești;
– înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;
– apărarea securității naționale sau a ordinii publice;
– prevenirea răspândirii unei epidemii.
Percheziția se dispune de către judecător și se efectuează în condițiile și în formele prevăzute de lege. Perchezițiile în timpul nopții sunt interzise, în afară de cazul infracțiunilor flagrante.
Protecția în aceste condiții a domiciliului constituie și obiectul reglementării art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului, ca și în cazul corespon- denței, nefiind admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națio nală, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și preve- nirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei ori protejarea drepturilor și libertăților altora (art. 8 parag. 2 din Convenție).
Unele drepturi garantate de Convenție sunt considerate intangibile, deoarece nu comportă nicio derogare (dreptul la viață, de a nu fi supus la tortură), pe când altele pot avea anumite limitări. Articolul 8 din Convenție protejează viața privată și de familie și în aceeași manieră domiciliul și corespondența, fiind parte din regle- mentarea europeană care protejează drepturi ce semnifică respectul social datorat individului. Această protecție este justificată de importanța spațiilor în care se desfă- șoară viața privată, în condițiile în care nu sunt neglijate nici imperativele publice.
Drepturile reglementate de art. 8 din Convenție sunt considerate drepturi condiționale, deoarece, potrivit textului Convenției (art. 8 parag. 2), este permisă ingerința unei autorități publice în exercitarea acestora.
În legislația noastră, prevederile constituționale privind aceste ingerințe, derogări de la inviolabilitatea domiciliului sunt precizate în Codul de procedură penală. Potrivit art. 157 C. proc. pen., când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris tăgăduiește existența sau deținerea acestora, precum și ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea unei percheziții este necesară pentru descoperirea și strângerea probelor, se poate dispune efectuarea acesteia.
De regulă, prin percheziție se urmărește descoperirea unor obiecte sau înscri- suri care au fost ascunse și care, fiind identificate, sunt de natură să constituie elemente de informare în vederea aflării adevărului, în scopul unei corecte soluționări a cauzei. Cu toate că legea nu prevede expres această condiție, este evident că percheziția se autorizează și se efectuează numai dacă există motive serioase că în acest fel vor fi descoperite probe.
În funcție de locul și modalitatea efectuării, percheziția poate fi domiciliară, corporală, a unui vehicul sau informatică.
Deși titlul art. 27 din Constituție vizează numai inviolabilitatea domiciliului, conținutul alin. (1) precizează atât domiciliul, cât și reședința. Referitor la noțiunea de domiciliu, accepțiunile pot fi diferite. De exemplu, în dreptul civil, domiciliul unei persoane fizice coincide cu locul unde își are locuința statornică și principală. În dreptul constituțional, noțiunea este mai largă, cuprinzând atât domiciliul în sens civil, cât și reședința unei persoane fizice.
Domiciliul în sensul art. 8 din Convenție este o noțiune autonomă, care vizează nu doar spațiul legal ocupat sau dobândit, dar și orice alt spațiu de locuit, dacă există legături suficiente și continue. Această interpretare extensivă a noțiunii de către Curtea Europeană a fost justificată de existența unor legături puternice față de un anumit bun, adăugându-se astfel reședința noțiunii largi de domiciliu. Totodată, instanța europeană nu a ezitat să extindă protecția prevăzută de art. 8 din Convenție la spațiile profesionale, în dorința de a proteja eficient drepturile fundamentale.
Potrivit art. 158 C. porc. Pen., percheziția domiciliară poate fi dispusă numai de judecătorul de drepturi și libertăți, prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, sau în cursul judecății; în cursul urmăririi penale, percheziția domiciliară se dispune de judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
În baza încheierii, judecătorul emite de îndată autorizația de percheziție, care trebuie să cuprindă:
– denumirea instanței;
– data, ora și locul emiterii;
– numele, prenumele și calitatea persoanei care a emis-o;
– perioada pentru care s-a emis;
– locul unde urmează a se efectua percheziția;
– numele persoanei la domiciliul sau reședința căreia se efectuează per- cheziția;
– numele învinuitului sau inculpatului.
Autorizația poate fi folosită o singură dată.
Dacă percheziția domiciliară se dispune în cursul urmăririi penale, hotărârea se ia în camera de consiliu, fără citarea părților, cu participarea obligatorie a procurorului.
În schimb, percheziția corporală sau asupra vehiculelor poate fi dispusă, după caz, de organul de cercetare penală, de procuror sau de judecător.
O precizare importantă este cuprinsă în art.157: percheziția domiciliară nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale, fiind exclusă efectuarea ei în perioada actelor premergătoare. Față de aceste prevederi, care sunt de strictă interpretare, considerăm că efectuarea unor activități care privesc inviolabilitatea domiciliului trebuie să respecte dispozițiile procedurale referitoare la percheziție. Considerăm discutabilă soluția conform căreia, invocându-se aplicarea dispozițiilor art. 213 C. proc. pen., s-a apreciat ca legală ridicarea de obiecte conținând droguri, descoperite de lucrătorii de poliție într-o locuință în urma unei sesizări pentru tulburarea liniștii publice, înainte de începerea urmăririi penale.
Procedura efectuării percheziției
Deoarece percheziția domiciliară poate fi efectuată atât în faza de urmărire penală, cât și în faza judecății, se fac precizări cu privire la organele judiciare care o efectuează, în cele două faze. Potrivit art. 158 C. proc. pen., percheziția domiciliară dispusă în cursul urmăririi penale se efectuează de procuror sau de organul de cercetare penală, însoțit, după caz, de lucrători operativi. Dacă percheziția domiciliară a fost dispusă în cursul judecății, instanța poate proceda la efectuarea acesteia, dar numai cu ocazia unei cercetări la fața locului. În celelalte cazuri, instanța comunică procurorului dispoziția de a efectua percheziția, în vederea efectuării acesteia.
Potrivit art. 27 alin. (4) din Constituție, perchezițiile în timpul nopții sunt interzise, în afară de cazul infracțiunii flagrante. Deoarece textul din Constituție nu definește expresia „în timpul nopții”, în legea procesual penală se arată că ridicarea de obiecte și înscrisuri, precum și percheziția domiciliară se pot face între orele 6.00-20.00, iar în celelalte ore numai în caz de infracțiune flagrantă sau când percheziția urmează să se efectueze într-un local public. Percheziția începută între orele 6.00-20.00 poate continua și în timpul nopții.
Considerăm că interdicția efectuării percheziției în timpul nopții este motivată de faptul că o acțiune a autorității publice, efectuată în condiții de legalitate, nu trebuie să producă efecte nedorite cât privește nu numai persoana celui vizat, dar și a membrilor familiei sale. Totodată, o percheziție efectuată pe timpul zilei oferă mai multe garanții în ceea ce privește corectitudinea, dar și posibilitatea de depistare, găsire a bunurilor căutate.
Dispozițiile legale care permit continuarea percheziției și în timpul nopții, dacă a fost începută între orele 6.00-20.00, sunt justificate, pentru că întreruperea acesteia nu ar avea drept rezultat atingerea scopului propus, și anume găsirea obiectelor sau înscrisurilor căutate.
În ceea ce privește procedura propriu-zisă a efectuării percheziției, se prevede că aceasta debutează cu legitimarea organului judiciar care urmează să o efectueze ori, în cazurile prevăzute de lege, prin prezentarea autorizației de percheziție date de judecător . Așadar, în afara cazurilor în care instanța procedează la efectuarea percheziției, organul judiciar ce urmează să o efectueze prezintă autorizația dată de judecător.
Efectuarea percheziției domiciliare și, dacă este cazul, ridicarea de obiecte și înscrisuri se fac în prezența persoanei de la care se ridică obiectele și înscrisurile sau la care se efectuează percheziția, iar în lipsa acesteia, în prezența unui reprezentant, a unui membru al familiei sau a unui vecin, având capacitate de exercițiu.
Cu scopul de a da credibilitate acestei activități ulterior consemnate într-un proces-verbal, în lege se prevede că se efectuează în prezența unor martori asistenți.
Pentru a da posibilitatea celui la care se efectuează percheziția să fie prezent și să observe în mod nemijlocit activitățile efectuate, se prevede că este interzisă efectuarea în același timp cu percheziția a oricăror acte procedurale în aceeași cauză, care prin natura lor împiedică persoana să participe la percheziție.
Efectuarea percheziției
Cu ocazia efectuării percheziției domiciliare, organul judiciar are dreptul să deschidă încăperile sau alte mijloace de păstrare în care s-ar putea găsi obiectele sau înscrisurile căutate, dacă cel în măsură să le deschidă refuză aceasta [art. 159 C. proc. pen.]. Organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor și înscrisurilor care au legătură cu fapta săvârșită. Totuși, dacă se găsesc obiecte ori înscrisuri a căror deținere ori circulație este interzisă, se procedează la ridicarea lor.
Organul judiciar are obligația de a lua măsuri ca faptele și împrejurările din viața personală a celui la care se efectuează percheziția și care nu au legătură cu cauza să nu devină publice.
Cu privire la obiectele sau înscrisurile găsite care au legătură cu fapta săvâr- șită, se prevede că acestea se prezintă persoanei de la care sunt ridicate și celor care asistă, pentru a fi recunoscute și a fi însemnate de către aceasta spre neschimbare, după care se etichetează și se sigilează. Obiectele care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplica etichetele și sigiliile se împachetează sau se închid, pe cât posibil laolaltă, după care se aplică sigiliul. În cazul în care sunt obiecte care nu pot fi ridicate, acestea se sechestrează și se lasă spre păstrare fie celor la care se află, fie unui custode.
Probele pentru analiză se iau cel puțin în dublu exemplar și se sigilează. Una dintre probe se lasă celui de la care se ridică, iar în lipsa acestuia, reprezentatului său sau unui membru al familiei, iar în lipsă, celor cu care locuiește sau unui vecin și, dacă este cazul, custodelui. Aceste măsuri sunt necesare pentru eventualele contestații privind natura sau calitatea bunurilor ridicate.
Cu privire la cele constatate de organul judiciar care efectuează percheziția se încheie un proces-verbal de percheziție și ridicare a obiectelor și înscrisurilor găsite. Procesul-verbal cuprinde, pe lângă mențiunile obligatorii privind data, locul, ora, numele, prenumele celui ce l-a încheiat, locul, timpul și condițiile în care înscrisurile și obiectele au fost găsite și ridicate, enumerarea și descrierea lor amănunțită, pentru a putea fi recunoscute. În procesul-verbal se face mențiune și despre obiectele care nu au fost ridicate, precum și despre acelea care au fost lăsate în păstrare.
Copie de pe procesul-verbal se lasă persoanei la care s-a făcut percheziția sau de la care s-au ridicat obiectele și înscrisurile ori reprezentantului acesteia sau unui membru al familiei, iar în lipsă, celor cu care locuiește sau unui vecin și, dacă este cazul, custodelui.
Organul de urmărire penală sau instanța de judecată dispune ca obiectele ori înscrisurile ridicate care constituie mijloace de probă să fie, după caz, atașate la dosar sau păstrate în alt mod. Obiectele și înscrisurile ridicate care nu sunt atașate la dosar pot fi fotografiate; în acest caz, fotografiile se vizează și se atașează la dosar.
Până la soluționarea definitivă a cauzei, mijloacele materiale de probă se păs- trează de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată la care se găsește dosarul. Toate aceste dispoziții sunt necesare pentru a elimina suspiciunile cu privire la înlocuirea sau dispariția obiectelor sau înscrisurilor ridicate cu ocazia efectuării percheziției.
Obiectele și înscrisurile predate sau ridicate în urma percheziției și care nu au legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparțin. Obiectele supuse con- fiscării nu se restituie. Obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă nu sunt supuse confiscării, pot fi restituite persoanei căreia îi aparțin chiar înainte de soluționarea definitivă a procesului, afară de cazul când prin această restituire s-ar putea stânjeni aflarea adevărului. Organul de urmărire penală sau instanța de judecată pune în vedere persoanei căreia i-au fost restituite obiectele că este obligată să le păstreze până la soluționarea definitivă a cauzei.
Dacă obiectele ridicate, ce servesc ca mijloc de probă, sunt bunuri perisabile, obiecte din metal sau pietre prețioase, mijloace de plată străine, titluri de valoare internă, obiecte de artă și de muzeu, colecții de valoare, sume de bani, dacă nu este cazul a fi restituite.
Percheziția corporală, potrivit art. 166 C. proc. pen., se efectuează de organul judiciar care a dispus-o, adică de organul de cercetare penală, procuror sau judecător sau de o persoană desemnată de acest organ. Ca și în cazul percheziției domiciliare, cel ce efectuează percheziția este mai întâi obligat să se legitimeze. Percheziția corporală se face numai de o persoană de același sex cu cea percheziționată.
Percheziția corporală este dată în competența și a altor organe prevăzute expres de lege, efectuarea ei realizându-se în alte condiții decât cele arătate. Astfel, potrivit art. 166 C. proc. pen., comandanții de nave și aeronave, pentru infracțiunile săvârșite pe acestea, pe timpul cât navele și aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor, precum și agenții de poliție de frontieră, pentru infracțiunile de frontieră, pot efectua percheziție corporală asupra făptuitorului și pot verifica lucrurile pe care acesta le are cu sine. Totodată, procesele-verbale încheiate de aceste organe, inclusiv cu privire la cele constatate la percheziția corporală, constituie mijloace de probă.
Dispozițiile privind ridicarea de obiecte și înscrisuri și efectuarea perchiziției se aplică și în cazul în care aceste activități se efectuează la o unitate dintre cele la care se referă Codul de procedură penală sau la o altă persoană juridică, la care se adaugă următoarele precizări:
– organul judiciar se legitimează și, după caz, înfățișează reprezentantului unității publice sau al altei persoane juridice autorizația dată;
– ridicarea de obiecte și înscrisuri, precum și percheziția se efectuează în prezența reprezentantului unității;
– atunci când este obligatorie prezența martorilor asistenți, aceștia pot face parte din personalul unității;
– copie de pe procesul-verbal se lasă reprezentantului unității.
În ceea ce privește posibilitatea efectuării percheziției la sediul unităților publice sau al altor persoane juridice, controverse au existat și în practica Curții Euro- pene a Drepturilor Omului privind sfera noțiunii de domiciliu, protejat potrivit dispozițiilor art. 8 din Convenție. Stabilindu-se că prin domiciliu se înțelege în mod clasic locul unde o persoană trăiește în mod permanent, s-a acceptat ideea că locul profesional, de exercitare a profesiei, de asemenea intră în noțiunea de domiciliu în sensul art. 8 din Convenție.
5.4. Înscrisurile ca mijloace de probă
Prin înscris se înțelege orice declarație despre un act sau fapt juridic, făcută prin scriere cu mâna sau prin dactilografiere, litografiere ori imprimare, pe hârtie sau pe orice alt material (pânză, lemn, metal etc.).
Potrivit art. 198 C. proc. pen., înscrisurile pot servi ca mijloace de probă dacă în conținutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului. Faptele și împrejurările cuprinse în aceste înscrisuri constituie probe, iar înscrisurile care le conțin sunt mijloace de probă. De exemplu, un jurnal personal, scrisori de amenințare etc. pot constitui înscrisuri ca mijloc de probă în sensul legii procesual penale.
Plecând de la aceste precizări, rezultă că nu constituie mijloc de probă scrisă în sensul legii procesual penale înscrisurile care, prin aspectul lor exterior saudatorită locului unde au fost folosite, ajută la aflarea adevărului. În astfel de cazuri, aceste înscrisuri constituie mijloace materiale de probă, de exemplu, un înscris pe care se găsesc amprente digitale sau urme de diferite substanțe, de diferite proveniențe. Rezultă, așadar, că intră în sfera înscrisurilor ca mijloace de probă numai acele obiecte pe care sunt marcate semnele înscrierii fonetice.
Prin înscris nu se înțelege orice exprimare a gândirii într-un obiect material, ci numai exprimarea prin scris. Nu sunt cuprinse în cadrul noțiunii de înscris, potrivit acestui punct de vedere, schițele, schemele, planșele, fotografiile. Practic, se constată că în procesele penale înscrisurile ca mijloc de probă au o pondere mult mai scăzută decât în procesele civile. În materie civilă, proba scrisă are caracter preconstituit, fiind o probă constituită anterior în scris, cu scopul de a se dovedi existența și condițiile unui act sau suport juridic, dacă este necesară dovedirea lui.
În materie procesual penală, noțiunea de înscris are două sensuri: prin înscris în sens larg se înțelege orice act scris, fiind incluse aici și formele scrise în care se consemnează celelalte mijloace de probă (declarațiile părților, declarațiile martorului, rapoartele de expertiză etc.). Potrivit acestei clasificări, declarațiile date de părți sunt înscrisuri în sens larg. În sens restrâns, se înțeleg prin înscris numai acele acte care, prin conținutul lor, contribuie la aflarea adevărului, fără să reprezinte forma scrisă de manifestare a celorlalte mijloace de probă. De exemplu, acte ce provin de la diferite instituții, chitanțe, registre etc.
În cadrul secțiunii din Codul de procedură penală ce reglementează înscrisurile este reglementat și procesul-verbal, ca mijloc de probă, recunoscut ca cel mai important înscris. Din conținutul art. 199 C. proc. pen. rezultă că procesele-verbale sunt încheiate de organul de urmărire penală sau instanța de judecată ori de alte organe, dacă legea prevede aceasta. În ceea ce privește valoarea probatorie, procesele-verbale pot fi grupate în două categorii:
– procese-verbale cu funcțiune probatorie pe fondul cauzei (de exemplu, procesul-verbal de constatare a infracțiunii);
– procese-verbale prin care se dovedește efectuarea unor acte procedurale (procesul-verbal de efectuare a percheziției).
Dispozițiile art. 199 C. proc. pen. prevăd condițiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească un proces-verbal. Acesta trebuie să cuprindă:
– data și locul unde este încheiat, ora la care a început și ora la care s-a terminat încheierea procesului-verbal;
– numele, prenumele și calitatea celui care îl încheie;
– numele, prenumele, ocupația și adresa martorilor asistenți, când există;
– descrierea amănunțită a celor constatate, precum și a măsurilor luate;
– numele, prenumele, ocupația și adresa persoanelor la care se referă
procesul-verbal, obiecțiile și explicațiile acestora;
– mențiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.
Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit de cel care îl încheie, precum și de martorii asistenți și de persoanele la care se referă. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se face mențiune despre aceasta.
Dacă se constată încălcarea dispozițiilor legale privind încheierea procesului- verbal, în funcție de prevederea nerespectată, poate fi aplicată nulitatea absolută sau nulitatea relativă. De exemplu, în cazul încălcării dispozițiilor privind compentența organelor judiciare de a încheia aceste procese-verbale, sancțiunea aplicată este nulitatea absolută.
Valoarea probatorie a înscrisului ca mijloc de probă
Din redactarea prevederilor legale referitoare la mijloacele de probă, în special cele privind înscrisurile, nu rezultă că acestea au o altă valoare probatorie la soluționarea cauzei decât celelalte mijloace de probă.
În ceea ce privește procesele-verbale, având în vedere statutul și calificarea celor care le întocmesc, oferă totuși un grad mai mare de încredere, fără a avea însă, din punct de vedere legal, un regim diferențiat față de celelalte înscrisuri și, implicit, față de celelalte mijloace de probă.
6. EXPERTIZA ȘI CONSTATAREA
6.1. Expertizele
Deoarece în unele cauze penale organele judiciare sunt puse în fața unor pro- bleme pe care nu le pot rezolva, iar instanța judecătorească este obligată să stăruie prin toate mijloace legale să cunoască adevărul, a fost consacrată calea solicitării opiniei unor specialiști în diferite domenii ale științei, tehnicii, finanțelor etc., mijlocul juridic al realizării acestei posibilități fiind expertiza.
Expertiza contribuie la realizarea finalității regulii de bază a procesului penal, aflarea adevărului cu privire la existența sau inexistența infracțiunii, la persoana care a săvârșit-o, precum și la alte împrejurări necesare pentru justa soluționare a cauzei. Elemente de probă îndoielnice sau simple indicii pot, în urma expertizei, să fie reținute ca probe temeinice sau să fie înlăturate ca fără valoare.
Autorul expertizei își limitează activitatea la analiza științifică a problemelor din perimetrul ce i-a fost prestabilit, concluziile sale nefiind obligatorii pentru organul judiciar, care le apreciază funcție de modul în care se coroborează cu celelalte probe. Respingerea concluziilor expertizei, avându-se în vedere argu- mentele științifice pe care se întemeiază, trebuie să fie temeinic motivată. În acest sens, în literatura juridică s-a afirmat că judecătorul este peritus peritorum (expertul experților).
6.2. Distincție între constatările tehnico-științifice, constatările medico-legale și expertize
În ceea ce privește asemănările dintre cele două mijloace de probă, men- ționăm că ambele sunt efectuate de către specialiști din diverse ramuri de acti- vitate, obiectul constatărilor și expertizelor fiind fixate de organele judiciare, iar concluziile specialiștilor sunt cuprinse, în ambele situații, în rapoarte specifice.
Efectuarea expertizei, deosebit de constatări, nu este supusă imperativului
urgenței, asigurându-se astfel posibilitatea unei cercetări mai aprofundate și com- plete asupra mijloacelor de probă.
Constatările tehnico-științifice și cele medico-legale, de regulă, poartă asupra unor situații de fapt sau unor mijloace de probă prin intermediul cărora se dovedesc anumite împrejurări; din acest punct de vedere, obiectul expertizei este în general mai amplu. De asemenea, conținutul expertizei este de regulă mai larg, nereducându-se la o constatare, ci la exprimarea de către specialist a unui punct de vedere privitor la o problemă de specialitate. Prin expertiză pot fi interpretate chiar constatările tehnico-științifice și medico-legale anterioare.
Prin natura sa, indiferent de categorie, constatarea este un mijloc de probă ce intervine, de regulă, în cadrul urmăririi penale. Expertiza, în schimb, se poate efectua oricând în cadrul procesului penal, mai ales în faza de judecată. Efectuarea expertizei necesită cunoașterea și citarea părților, prezența acestora la efectuarea expertizei, desemnarea specialiștilor din alt sistem decât cel al orga- nului de urmărire penală.
6.3. Clasificarea expertizelor
Complexitatea problemelor care apar într-o cauză penală, pentru a căror rezolvare se poate dispune efectuarea expertizei, se referă la cele mai variate domenii. Expertiza este ordonată pentru a ajuta la soluționarea completă a cauze- lor penale, domeniile de efectuare fiind diverse, determinate de natura comiterii infracțiunii.
a) O primă distincție este determinată de criteriul scopului pentru care au fost solicitate expertizele, în funcție de care acestea sunt de natură judiciară și extraju- diciară. Cele judiciare sunt reglementate de Codul de procedură penală și alte legi speciale, iar cele extrajudiciare sunt efectuate în afara procedurilor regle- mentate privind rezolvarea unor cauze supuse verdictului justiției.
b) Cel mai potrivit criteriu de clasificare a expertizelor îl constituie domeniul de aplicare, natura problemelor ce urmează a fi lămurite prin expertiză. Potrivit acestui criteriu, putem distinge:
– expertiza criminalistică, ce constă în identificarea sau stabilirea apartenenței de grup a persoanelor ori a obiectelor ce au lăsat urme la fața locului sau a urmelor de materiale ce pot duce la identificare. Aceasta se poate clasifica, la rândul ei, în expertiză dactiloscopică, traseologică, balistică, tehnică a actelor, grafică, bio-criminalistică etc.;
– expertiza medico-legală, ce constă în stabilirea cauzelor morții în cazul infracțiunilor contra vieții, a vătămărilor în cazul infracțiunilor împotriva integri- tății corporale sau a sănătății, precum și a problemelor specifice în cazul infrac- țiunilor privitoare la viața sexuală ori la starea psihică a unor persoane;
– expertiza contabilă, prin care se pot lămuri unele aspecte privind situația financiar-fiscală (de pildă, existența și întinderea prejudiciului, legalitatea actelor de justificare a unor cheltuieli etc.);
– expertiza psihiatrică, ce poate fi folosită în procesul penal pentru stabilirea nivelului de dezvoltare intelectuală a unui minor între 14 și 16 ani, capacitatea psihică a unei persoane de a depune o mărturie, pot fi lămurite probleme privind tulburările psihice etc.;
– expertiza tehnică, ce poate ajuta la elucidarea unor probleme legate de producerea unor accidente de circulație, de muncă, de cale ferată etc.
c) După modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei, aceasta poate fi facultativă și obligatorie. Expertizele facultative sunt cele mai frecvente în practica judiciară, ele fiind dispuse fie la cererea părților interesate, fie atunci când organele judiciare socotesc că sunt necesare cunoștințele unui expert pentru lămurirea anumitor aspecte ale cauzei penale.
d) Un alt criteriu de clasificare a expertizelor este cel al modului de desemnare a expertului:
– expertiza simplă sau oficială, în care organul penal îl numește pe expert și controlează activitatea de expertizare făcută de acesta;
– expertiza contradictorie, în care experții sunt aleși și numiți de către organele judiciare penale și de către părți; părților le este permis să solicite ca un expert recomandat de ele să participe la efectuarea expertizei.
e) Un alt criteriu este cel al modului de organizare a expertizei, în funcție de care expertizele se împart în:
– expertiza simplă, efectuată de către un specialist dintr-un singur domeniu de activitate;
– expertiza complexă sau mixtă, în care, pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei, sunt necesare cunoștințe din mai multe ramuri ale științei și tehnicii.
6.4. Expertiza judiciară obligatorie
Legea instituie expertiza cu caracter obligatoriu . În aceste situații, organele de urmărire sau instanța de judecată sunt obligate să dispună efectuarea fie la cererea părților, fie din oficiu, dacă părțile nu au formulat cereri în acest sens. Organul de urmărire penală sau instanța de judecată trebuie să recurgă la acest procedeu, neavând posibilitatea de a aprecia necesitatea efectuării expertizei.
Expertiza este obligatorie în cazul omorului deosebit de grav, chiar dacă infrac- țiunea a rămas în faza tentativei. Omisiunea efectuării unei expertize psihiatrice constituie motiv de casare. De asemenea, efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie ori de câte ori organul de urmărire penală sau instanța de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului; această expertiză poate fi dispusă numai dacă în dosarul cauzei sunt elemente care să determine o îndoială cu privire la starea psihică a învinuitului sau inculpatului. Asemenea elemente pot rezulta din comportarea anterioară a acestuia, modul de comportare în cadrul procesului, din incoerența răspunsurilor date, din antecedentele medicale etc.
Expertiza este obligatorie, de asemenea, în cazul în care, întrucât nu s-a întocmit un raport medico-legal, este necesară stabilirea cauzelor morții.
6.5. Sisteme de numire a experților
În actul prin care se dispune efectuarea expertizei, organul judiciar trebuie să numească expertul sau instituția care va avea sarcina să lămurească organul de urmărire penală sau instanța de judecată asupra problemelor de strictă speciali- tate semnalate în cauza penală.
Pentru desemnarea expertului, Codul de procedură penală utilizează două sisteme de numire:
– sistemul necontradictoriu, care este folosit în cazul expertizelor ce se efec- tuează la serviciile medico-legale, la laboratoarele de expertiză criminalistică sau la alte instituții specializate; organul judiciar penal care dispune realizarea lucrărilor de specialitate se adresează, instituției specializate pentru efectuarea acestora. Expertul care va efectua expertiza este desemnat de conducerea instituției respective;
– sistemul contradictoriu, care se utilizează în cazul celorlalte expertize: contabile, tehnice, psihologice etc. În vederea efectuării acestor expertize, organul judiciar se adresează birourilor locale de expertize, solicitând recomandarea experților care să execute lucrarea și care sunt înscriși în tabelul nominal al experților din specialitatea respectivă. Organul judiciar numește numai dintre aceștia expertul care va efectua lucrarea de specialitate.
6.6. Drepturile și obligațiile asumate de expert
Odată cu numirea de către organul judiciar, expertul are drepturi și obligații care garantează buna desfășurare a activității acestuia, dar și a întregii activități de probațiune în cadrul procesului penal. Astfel, din momentul desemnării, expertul are obligația de a efectua expertiza în bune condiții, folosindu-se de toate cunoștințele și experiența sa pentru clarificarea completă a chestiunilor supuse expertizării, dar în limitele obiectului fixat și răspunzând la toate întrebările care i s-au pus.
Experții trebuie să se prezinte la solicitarea organelor judiciare și să se documenteze prin studierea dosarului, precum și prin solicitarea de lămuriri organelor judiciare, cât și părților. Expertul nu poate refuza primirea însărcinării de efectuare a expertizei decât pentru motive bine întemeiate, anunțând despre acestea organul care a dispus executarea expertizei.
O altă obligație este aceea de a depune lucrarea efectuată la data stabilită de organele judiciare. Expertul este dator să păstreze secretul profesional al lucrărilor efectuate și al materialelor de care a luat cunoștință în această calitate.
În ceea ce privește drepturile expertului, el poate face propuneri ori ridica obiecții în legătură cu obiectul expertizei și cu privire la întrebările la care urmează să răspundă și poate să solicite completarea sau modificarea acestora. Expertul își poate alege în mod liber metoda de lucru specifică pregătirii sale.
Expertul are dreptul să ia cunoștință de materialul dosarului necesar efectuării expertizei. În cursul urmăririi penale, cercetarea dosarului se face cu încuviințarea organului de urmărire penală. Considerăm că această încuviințare este formală, deoarece un eventual refuz influențează în mod negativ calitatea expertizei. El poate cere chiar lămuriri organelor judiciare cu privire la anumite fapte sau împrejurări necesare întocmirii expertizei. De asemenea, părțile, cu încuviințarea și în condițiile stabilite de organele judiciare, pot da expertului explicațiile necesare.
6.7. Raportul de expertiză
Potrivit art. 178 C. proc. pen., după efectuarea expertizei, expertul întocmește un raport de expertiză. Dacă sunt mai mulți experți, se întocmește un singur raport de expertiză, iar dacă sunt opinii divergente, se consemnează în cuprinsul raportului sau într-o anexă. Codul de procedură penală a adoptat atât sistemul expertizei unice (un singur expert), cât și al expertizei în colegiu (mai mulți experți examinează concomitent aceeași chestiune prezentând un raport unic). Nu a fost adoptat sistemul expertizei plurale (mai mulți experți examinează separat aceeași chestiune, urmând ca organul care a dispus expertiza să desprindă concluziile necesare din cercetarea acestor rapoarte). De regulă, organele judiciare desemnează unul sau mai mulți experți în funcție de complexitatea dosa- rului, de varietatea problemelor care se ridică.
Conform art. 178 C. proc. pen., raportul de expertiză se depune la organul de urmărire penală sau la instanța de judecată care a dispus efectuarea expertizei.
Raportul de expertiză conține, o parte introductivă (un preambul), unde se indică organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei, data dispunerii expertizei, numele și prenumele expertului, data și locul unde a fost efectuată, data întocmirii raportului de expertiză, obiectul acesteia și întrebările la care expertul urma să răspundă, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată și dacă părțile care au participat la aceasta au dat explicații în cursul expertizei. A doua parte, cea descriptivă, a raportului trebuie să conțină o descriere clară, precisă, completă și în amănunt a operațiilor de efectuare a expertizei, obiecțiile sau explicațiile părților, precum și analiza acestor obiecții potrivit celor constatate de expert. În sfârșit, ultima parte cuprinde concluziile expertului, care prezintă răspunsurile la întrebările puse și opinia asupra obiectului expertizei. Constatările de orice natură ale expertului trebuie bine sistematizate și coordonate, spre a facilita înțelegerea corelației dintre datele expertizei și concluziile sale.
Raportul de expertiză trebuie redactat în mod clar, evitându-se expresiile excesiv de tehnice, deoarece raportul nu se adresează numai unor specialiști; când termenii tehnici nu pot fi evitați, se va arăta într-o notă care este înțelesul lor. Raportul trebuie să fie obiectiv, adică să cuprindă o analiză amănunțită a faptelor, fără să omită nicio circumstanță necesară lămuririi cauzei, indiferent dacă aceasta este în favoarea sau în defavoarea învinuitului sau inculpatului. Concluzia raportului poate să reprezinte un răspuns pozitiv la întrebările formulate sau un răspuns negativ, dar poate să se înfățișeze și ca un răspuns incert, dacă din materialele examinate nu s-ar putea desprinde o concluzie sigură nici într-un sens, nici în altul.
Când organul de urmărire penală sau instanța de judecată constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este completă, dispune efectuarea unui supliment de expertiză fie de către același expert, fie de către altul. De asemenea, când se socotește necesar, se cer expertului lămuriri suplimentare în scris ori se dispune chemarea lui spre a da explicații verbale asupra raportului de expertiză. În acest caz, ascultarea expertului se face potrivit dispozițiilor privitoare la ascultarea martorilor. Lămuririle suplimentare în scris pot fi cerute și serviciului medico-legal, laboratorului de expertiză criminalistică ori institutului de specialitate care a efectuat expertiza.
Dacă organul de urmărire penală sau instanța de judecată are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză, dispune efectuarea unei noi expertize. De exemplu, în cazul expertizei psihiatrice, în cuprinsul raportului trebuie să se concluzioneze fără echivoc dacă făptuitorul a săvârșit infracțiunea cu discernământ. Dacă în concluzii se menționează că discernământul inculpa- tului este mult diminuat și că nu a putut aprecia consecințele decurgând din fapta săvârșită, instanța trebuie să dispună efectuarea unei noi expertize, deoarece o astfel de concluzie este contradictorie, lipsită de exactitate.
Potrivit Capitolul IV din O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală, în acest domeniu funcționează Comisia superioară medico-legală și comisiile de avizare și control al actelor medico-legale. Potrivit art. 24 din acest act normativ, Comisia superioară medico-legală verifică și avizează, din punct de vedere științific, la cererea organelor în drept, concluziile diverselor acte medico-legale și se pronunță asupra eventualelor concluzii contradictorii ale expertizei cu cele ale noii expertize medico-legale sau ale altor acte medico-legale. În cazul în care concluziile actelor medico-legale nu pot fi avizate, Comisia superioară medico-legală reco- mandă refacerea totală sau parțială a lucrărilor la care se referă actele primite pentru verificare și avizare, formulând propuneri în acest sens sau concluzii proprii. Avizele Comisiei superioare medico-legale se trimit solicitanților în cel mult 40 de zile de la data cererii și se comunică unităților de medicină legală care s-au pronunțat în cauza respectivă. În acest context, s-a hotărât că omisiunea instanței de a trimite Comisiei superioare medico-legale rapoartele de expertiză cu concluzii contradictorii constituie motiv de casare, chiar dacă concluziile uneia dintre expertize au fost avizate de Comisia de avizare și control al actelor medico-legale.
În cazurile privitoare la infracțiunea de falsifi- care de monedă sau de alte valori, organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate cere lămuriri institutului de emisiune.
În vederea întocmirii expertizei psihiatrice a minorului, autoritatea tutelară în a cărei rază teritorială domiciliază minorul are obligația să efectueze o anchetă socială la cererea unității sanitare de specialitate care efectuează expertiza.
Potrivit art. 172 C. proc. pen., expertizele constituie un mijloc de probă prin care se constată elemente de fapt ce pot servi ca probă, iar aprecierea probelor se face de instanță în urma examinării tuturor probelor administrate, expertizeleurmând a fi apreciate în raport cu celelalte mijloace de probă. Deosebit de importantă este coroborarea lor cu celelalte probe administrate în cauză.
6.8. Valoarea probatorie a expertizelor
Concluziile experților sunt luate în considerare la adoptarea hotărârii numai în măsura în care au format convingerea organelor judiciare că sunt conforme cu adevărul, neavând o valoare prioritară față de probele rezultate din celelalte mijloace de probă. Este unanim acceptat că expertizele reprezintă mijlocul de probă în care, cu privire la anumite aspecte de care depinde rezolvarea cauzelor penale sau civile, sunt expuse opiniile unor specialiști care dovedesc respect față de adevăr și obiectivitate științifică și de aceea ele produc, de regulă, încredere în exactitatea concluziilor pe care le conțin. Este posibil însă ca, uneori, aceste mijloace de probă să nu reflecte realitatea; în consecință, valoarea lor probatorie este validată prin aprecierea în întreg ansamblul probelor existente în cauză.
Când s-au administrat două expertize contradictorii, organul judiciar nu poate să procedeze la efectuarea unei medii aritmetice, ci trebuie, în condițiile legii, să accepte motivat una dintre expertize, pe care o consideră mai fundamentată din punct de vedere științific, mai concordantă cu realitatea și care se coroborează cu probele din dosar.
6.9. Prezentarea scriptelor în comparație
În cauzele privind infracțiuni de fals în înscri- suri, organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate ordona să fie pre- zentate scripte de comparație. Cu privire la această posibilitate, care poate fi valorificată de organele judiciare, s-a afirmat în literatura de specialitate că o verificare directă de scripte de către organul judiciar nu mai este posibilă, măsura fiind instituită exclusiv pentru efectuarea expertizei criminalistice a scrisului.
O altă opinie, pe care o considerăm îndreptățită, consideră nerealist un aseme- nea punct de vedere, deoarece un organ judiciar care poate aprecia concluziile raportului de expertiză cu atât mai mult are dreptul să aprecieze materialul expertizat. Se motivează că, atunci când consideră necesar, scriptele sunt expertizate, ceea ce nu împiedică organele judiciare de a le examina și concluziona.
Dacă scriptele se găsesc în instituții publice, autoritățile în drept sunt obligate a le elibera. Dacă scriptele se găsesc la un particular care nu este soț sau rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul, organul de urmărire penală ori instanța de judecată îi pune în vedere să le prezinte.
Scriptele de comparație trebuie vizate de organul de urmărire penală sau de președintele completului de judecată și semnate de acela care le prezintă.
Organul de urmărire penală ori instanța de judecată poate dispune ca învi- nuitul sau inculpatul să prezinte o piesă scrisă cu mâna sa ori să scrie după dic- tarea ce i s-ar face. Dacă învinuitul sau inculpatul refuză, se face mențiune în procesul-verbal.
6.10. Constatările tehnico-științifice
Având în vedere domeniul și modalitatea săvârșirii infracțiunilor, în unele cazuri numai cunoștințele juridice nu sunt suficiente pentru lămurirea tuturor aspectelor. În aceste cazuri, legea permite implicarea specialiștilor din diferite domenii de activitate în rezolvarea cauzelor penale, între anumite limite. În multe situații, prezența acestor specialiști necesită urgență, existând pericolul dispariției unor date necesare soluționării cauzei. Pentru aceste motive, atunci când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt și este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate folosi cunoștințele unui specialist sau tehnician, dispunând, din oficiu sau la cerere, efectuarea unei constatări tehnico-științifice.
De regulă, constatarea tehnico-științifică se efectuează de către specialiști sau tehnicieni care funcționează în cadrul ori pe lângă instituția de care aparține organul de urmărire penală. Ea poate fi efectuată și de specialiști sau tehnicieni care funcționează în cadrul altor organe.
Trebuie precizat că cel care efectuează constatarea tehnico-științifică trebuie să se limiteze numai la aprecieri din acest domeniu, fără comentarii sau propuneri de ordin juridic.
Procedura efectuării constatărilor tehnico-științifice
Constatările tehnico-științifice, de regulă, reclamă urgență, fiind efectuate cât mai aproape de momentul comiterii infracțiunii. De aceea, și regulile procedurale sunt cât mai sumare, scopul fiind, în principal, surprinderea cât mai detaliată a efectelor imediate ale infracțiunii.
Organul de urmărire penală care dispune efectuarea constatării stabilește obiectivul acesteia, formulează întrebările la care trebuie să se răspundă și temeiul în care urmează a se efectua lucrarea. Constatările tehnico-științifice se efectuează asupra materialelor și datelor puse la dispoziția sau ridicate de către organul de urmărire penală.
Celui delegat cu efectuarea constatării nu i se pot delega și nici acesta nu își poate însuși atribuțiuni de organ de urmărire penală sau de organ de control. După cum am mai subliniat, nu este permisă substituirea organului de specialitate în rolul și competențele organului de control. Acestea trebuie să contribuie numai din punct de vedere tehnic, interpretarea din punct de vedere juridic urmând să o facă organul judiciar.
Specialistul sau tehnicianul însărcinat cu efectuarea lucrării, dacă socotește că materialele puse la dispoziție ori datele indicate sunt insuficiente, comunică aceasta organului de urmărire penală, în vederea completării lor.
6.11. Constatările medico-legale
Soluționarea legală și temeinică a unei cauze penale depinde, în primul rând, de clarificarea împrejurărilor de fapt, operație caracterizată deseori printr-un grad sporit de dificultate și de complexitate ce necesită cunoștințe și din alte domenii decât cele juridice. Unul dintre domeniile în care este necesară contribuția specialiștilor din alt domeniu este cel al infracțiunilor contra persoanei.
În caz de moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaște ori este suspectă sau când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului ori persoanei vătămate pentru a constata pe corpul acestora existența urmelor infrac- țiunii, organul de urmărire penală dispune efectuarea unei constatări medico- legale și cere organului medico-legal, căruia îi revine competența potrivit legii, să efectueze această constatare.
În procesul penal, exhumarea în vederea constatării cauzelor morții se face numai cu încuviințarea procurorului.
Datorită urgenței cu care trebuie efectuate constatările medico-legale, acestea sunt plasate cât mai aproape de momentul comiterii infracțiunii, pentru a surprinde în detaliu și complet vătămările produse, ceea ce face posibilă plasarea constatării în faza urmăririi penale.
Sunt cazuri când constatările medico-legale pot fi efectuate și în faza judecății, și anume când instanța consideră necesară refacerea sau completarea constatării medico-legale. În aceste cazuri, instanța dispune refacerea sau completarea și trimite raportul de constatare procurorului, pentru ca acesta să ia măsuri în vederea completării sau refacerii lui.
Raportul de constatare tehnico-științifică sau medico-legală
Activitățile efectuate de specialiști și tehnici, precum și concluziile constatărilor se consemnează într-un raport. Organul de urmărire penală sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părți, dacă apreciază că raportul tehnico-științific ori medico-legal nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise, dispune refacerea sau completarea constatării tehnico-științifice ori medico-legale sau efectuarea unei expertize.
În cazul acestor mijloace de probă nu există un regim privilegiat, fiind luate în considerare la soluționarea cauzelor penale în măsura în care se coroborează cu celelalte probe din dosar. Cu toate acestea, cel puțin teoretic, se poate afirma că aceste mijloace de probă efectuate de specialiști oferă un grad de credibilitate ridicat, concluziile de ordin tehnic fiind mai aproape de adevăr.
Pe de altă parte, organele judiciare, la aprecierea constatărilor tehnico-știin- țifice, trebuie să țină cont de toate datele și împrejurările, luând în calcul inclusiv nivelul pregătirii profesionale a celui care face constatarea, buna sa credință etc.
CERCETAREA LOCULUI FAPTEI ȘI RECONSTITUIRE
Cercetarea locului faptei
Potrivit art. 192 C. proc. pen., cercetarea locului faptei se efectuează când este necesar să se facă constatări cu privire la situația locului săvârșirii infracțiunii, să se descopere și să se fixeze urmele infracțiunii, să se stabilească poziția și starea mijloacelor materiale de probă și împrejurările în care infracțiunea a fost săvârșită. Așadar, cercetarea, în aceste condiții, se efectuează la locul săvârșirii infracțiunii, definit ca fiind locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, în total sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia.
Este o activitate importantă pentru organele judiciare, deoarece oferă prilejul clarificării unor aspecte ce țin de lămurirea cauzei și poate constitui prilejul ridicării de obiecte, înscrisuri ori constatării unor indicii pentru efectuarea unor percheziții.
Plecând de la constatările în urma cercetării la fața locului, se pot formula ipoteze, variante cu privire la modul săvârșirii infracțiunii, contribuția autorului sau autorilor, a altor persoane etc.
Cercetarea la fața locului se poate efectua atât de organele de urmărire penală, cât și de instanța de judecată. Dacă este efectuată de organul de urmărire penală, cercetarea la fața locului are loc în prezența martorilor asistenți, afară de cazul când aceasta nu este posibilă. Cercetarea la fața locului se face în prezența părților, atunci când este necesar. Neprezentarea părților încunoștințate nu împie- dică însă efectuarea cercetării. Dacă învinuitul sau inculpatul este reținut sau arestat și nu poate fi adus la cercetare, organul de urmărire penală îi pune în vedere că are dreptul să fie reprezentat și îi asigură, la cerere, reprezentarea.
Când cercetarea la fața locului este efectuată de instanță, aceasta se face cu citarea părților și în prezența procurorului, când participarea acestuia la judecată este obligatorie. Așadar, în cazul cercetării la fața locului efectuate de organul de urmărire penală, părțile se încunoștințează, iar dacă este efectuată de instanță, acestea se citează. Procurorul este prezent la cercetarea la fața locului, dacă paticiparea acestuia la judecata cauzei respective este obligatorie.
Constatările organelor judiciare care efectuează cercetarea la fața locului se consemnează într-un proces-verbal care cuprinde, pe lângă mențiunile obligatorii prezentate la art. 195 C. proc. pen., descrierea amănunțită a situației locului, a urmelor folosite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu poziția și pe cât posibil cu dimensiunile respective.
Cu această ocazie, se pot face schițe, desene sau fotografii ori alte asemenea lucrări, care se vizează și se anexează la procesul-verbal.
Reconstituirea
Organul de urmărire penală sau instanța de judecată, atunci când consideră necesar pentru verificarea și prezentarea unor date, poate să procedeze la reconstituirea la fața locului, în întregime sau în parte, a modului și a condițiilor în care a fost săvârșită fapta. Așadar, legea permite verificarea unor date, existente la un moment dat în cursul procesului penal, cu privire la care nu există un grad ridicat de siguranță. Cu privire la aceste verificări ori pentru completarea sau descoperirea altor date privind săvârșirea infracțiunii, se poate recurge la reconstituire, ocazie cu care pot fi verificate și diferite variante și ipoteze supuse inițial atenției.
Deoarece reconstituirea se face în prezența învinuitului sau inculpatului, acesta poate da explicații referitoare la modul de operare, poate justifica decla- rațiile date anterior.
Deosebit de cercetarea la fața locului, care se poate face și în absența învi- nuitului sau inculpatului, acesta având posibilitatea să fie reprezentat, reconstituirea impune cu necesitate prezența acestuia, deoarece el este cel care indică, pentru a fi confirmat, modul în care a procedat la săvârșirea infracțiunii.
La efectuarea reconstituirii se aplică dispozițiile art. 193 C. proc. pen., care prevăd prezența martorilor asistenți, afară de cazul când nu este posibil. De asemenea, reconstituirea se face în prezența părților, când este necesar. Neprezentarea părților încunoștințate nu împiedică efectuarea reconstituirii.
Toate activitățile efectuate la reconstituire se consemnează într-un proces-verbal, act procedural ce confirmă sau infirmă realitatea datelor supuse verificării. De ase- menea, cu ocazia reconstituirii, dacă se impune, se pot efectua schițe, desene, fotografii ori alte asemenea lucruri, care se vizează și se anexează procesului-verbal.
MIJLOACELE MATERIALE DE PROBĂ
8.1. Noțiune
Potrivit art. 197 C. proc. pen., obiectele care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite, precum și orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului sunt mijloace materiale de probă. Se are în vedere faptul că, cu ocazia comiterii infrac- țiunii, pot interveni modificări la anumite obiecte, care, examinate ulterior, pot furniza informații importante organelor judiciare. Mai mult, în unele cazuri, aceste mijloace de probă au un grad mai mare de credibilitate, neexistând suspiciuni de rea-credință, cum ar fi cazul părților audiate, inclusiv al martorilor.
O altă categorie de mijloace materiale de probă o constituie corpurile delicte, care sunt obiectele ce au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârșirea unei infracțiuni, precum și obiectele care constituie produsul infracțiunii.
Având în vedere existența unor distincții în cadrul mijloacelor materiale de probă, în literatura de specialitate acestea sunt clasificate în patru grupe:
– obiectele care au fost folosite sau au fost destinate să servească la comiterea
infracțiunii;
– obiectele care sunt produsul infracțiunii;
– obiectele care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite;
– orice alte obiecte care servesc la aflarea adevărului.
8.2. Valoarea probatorie a mijloacelor materiale de probă
Organele judiciare iau în considerare mijloacele materiale de probă în urma aprecierii ca orice alt mijloc de probă, fără o anume preferință.
În cazul infracțiunilor ce incriminează deținerea unor obiecte interzise de lege, constatarea mijlocului material de probă, în variantele prevăzute de lege, poate duce în mod substanțial la soluționarea cauzei. În acest caz, obiectul a cărui deținere este interzisă constituie o probă directă.
8.3. Procedura de descoperire și ridicare a înscrisurilor și mijloacelor materiale de probă
Pentru a fi posibilă examinarea înscrisurilor și a mijloacelor materiale de probă, organele judiciare trebuie să se afle în posesia lor. Pentru aceste motive, potrivit art. 96 C. proc. pen., organul de urmărire penală sau instanța de judecată are obligația să ridice obiectele și înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal. Pentru a nu exista opoziție la realizarea acestei obligații a organelor judiciare, se prevede și obligația predării obiectelor și înscrisurilor care nu sunt, după comiterea infracțiunii, la aceste organe: orice persoană fizică sau juri- dică în posesia căreia se află un obiect sau un înscris ce poate servi ca mijloc de probă este obligată să îl prezinte și să îl predea, sub luare de dovadă, organului de urmărire penală sau instanței de judecată, la cererea acestora.
După examinarea mijlocului de probă, dacă organele judiciare apreciază că și o copie de pe un înscris poate servi ca mijloc de probă, rețin numai copia. Dacă obiectul sau înscrisul are caracter secret sau confidențial, prezentarea sau predarea se face în condiții care să asigure păstrarea secretului profesional sau a confidențialității.
Deoarece, în unele situații, lămuriri importante pot aduce înscrisurile sub forma corespondenței ori a obiectelor expediate prin unități poștale sau de transport, care au regim special de expediere, primire, cu garantarea secretului corespondenței, se impune accesul organelor judiciare la aceste înscrisuri sau obiecte sub forma corespondenței. Pe lângă alte drepturi și libertăți fundamentale prevăzute de Constituție, art. 28 prevede secretul corespondenței, care este inviolabil. Acesta este un principiu fundamental care urmărește să protejeze posibilitatea persoanei fizice de a-și comunica prin scris, telefonic sau prin alte mijloace de comunicare gândurile și opiniile sale, fără a-i fi cunoscute de alții, cenzurate sau făcute publice. Având în vedere unele neclarități care pot fi rezolvate prin accesul la aceste date, chiar Constituția prevede posibilitatea limitării acestui drept, el nefiind un drept absolut, ci acționează între anumite limite. Potrivit art. 53 din Constituție, exercitarea unor drepturi sau a unor libertăți poate fi restrânsă numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea securității națio- nale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea acestui drept poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate demo- cratică. Măsura trebuie să fie însă proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății. Totodată, chiar dacă există legislație care reglementează aseme- nea măsuri, absența unor norme privind modul de aplicare a acestora, în care să se detalieze cu o anumită precizie circumstanțele în care corespondența unei persoane poate fi redirecționată și deschisă, îl poate lipsi pe acuzat de un minim nivel de protecție la care este îndreptățit potrivit principiilor statului de drept, constatându-se o încălcare a dispozițiilor art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului.
Cu această justificare, instanța de judecată, la propunerea procurorului, în cursul urmăririi penale, sau din oficiu, în cursul judecății, poate dispune ca orice unitate poștală sau de transport să rețină și să predea scrisorile, telegramele și oricare altă corespondență ori obiectele trimise de învinuit sau inculpat sau adresate acestuia, fie direct, fie indirect. Această măsură se dispune dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicațiilor, aplicându-se totodată și procedura prevăzută pentru luarea acestor măsuri.
9.ASPECTE DE DREPT COMPARAT PRIVIND MIJLOACELE DE PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL LA NIVELUL UNOR STATE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE
În majoritatea țărilor lumii, reglementările juridice privind efectuarea interceptărilor și utilizarea informațiilor astfel obținute reprezintă un mijloc legal folosit, în general, pentru realizarea siguranței naționale. Această activitate se derulează în interesul valorilor ocrotite de lege și se conformează legii și numai ei.
Într-un stat de drept, ce se întemeiază pe respect față de legi și respectul față de drepturile și libertățile fundamentale ale omului, sunt stabilite proceduri adecvate și modalități de control pentru executarea legală a interceptării comunicațiilor, în scopul prevenirii utilizării abuzive a acestui mijloc și a informațiilor obținute.
Complxitatea din ce în ce mai mare, dar și amploarea fenomenului infracțional au determinat forurile legiuitoare din tot mai multe țări să introducă „mijloacele audio- video” în rândul mijloacelor de probă.
9.1. Germania
Interceptările și înregistrările audio și video sunt statuate în Legea nr. 57/1968 privind îngradiea drepturilor la secretul corespondenței și al comunicațiilor, dar și în dispozițiile Codului penal german sau în Legea privind regimul străinilor etc.
Sfera infracțiunilor pentru care poate fi dispusă interceptarea și înregistrarea convorbirilor este destul de largă. În cazul în care există indicii temeinice că o persoană ar fi comis în calitate de autor sau participant infracțiuni contra siguranței statului, de înaltă trădare sau care pun în pericol siguranța națională, pot fi autorizate aceste măsuri.
De asemenea, aceste măsuri pot fi utilizate și în cazul comiterii unor fapte de instigare sau complicitate la dezertare ori de instigare la insubordonare, săvârșite de către o persoană care nu are calitatea de militar [ art. 16, art. 19 raportate la art. 1 alin. (3) din Legea penală a militarilor]. Tot în aceeași lege sunt cuprinse și infracțiunile contra siguranței trupelor NATO staționate pe teritoriul Germaniei și pentru care se pot, de asemenea, dispune acest tip de măsuri.
Autorizarea interceptărilor și înregistrărilor se pot face și pentru infracțiuni de drept comun, cum ar fi:
o falsificarea la monedă;
o trafic de persoane;
o omor simplu;
o omor calificat sau genocid;
o furt comis în bandă;
o tâlhărie;
o șantaj;
o tăinuire;
o încălcarea Legii privind regimul special al armelor și munițiilor, precum și a Legii referitoare la regimul special al stupefiantelor și al altor substanțe interzise.
Ordonarea acestei măsuri nu poate viza decât pe învinuit sau inculpat ori persoanele despre care există indicii că ar primi sau transmite anumite informații provenind de la inculpat ori adresate acestuia.
Conform legii germane, interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice poate fi dispusă doar de către judecător și, în caz de urgență, măsura poate fi dispusă și de către procuror, urmând ca ulterior, în termen de trei zile, să fie confirmată de către judecător sub sancțiunea nulității.
Durata maximă a supravegherii este de trei luni, iar în caz de necesitate mai poate fi prelungită pentru încã trei luni.
Ministrul federal abilitat pentru dispunerea măsurilor de îngrădire la intervale de cel mult șase luni o comisie a Bundestag-ului, compusă din cinci membri, în legătura cu activitățile de interceptare a comunicațiilor. Comisia decide, din oficiu sau pe baza unor plângeri, asupra oportunității și necesității măsurilor de îngrãdire. Dispozițiile declarate de Comisie ca fiind inoportune sau nenecesare vor fi anulate imediat de ministrul federal sau de resort.
9.2. Franța
În Franța sediul materiei este reglementat prin Legea nr 91- 646/1991 cu privire la secretul corespondenței transmise pe calea telecomunicațiilor, dar și în prevederile Codului de procedură penală ce guvernează materia probelor. Astfel, la art. 427 C. proc. pen. Se prevede că, în afara cazurilor când legea dispune altfel, infracțiunea poate fi stabilită prin orice mijloc de probă.
Aceasta vizează, în principal, securitatea națională, apărarea elementelor esențiale ale potențialului științific și economic al Franței, precum și prevenirea terorismului, criminalității și delicvenței organizate.
Instrumentul juridic prin care se autorizează interceptarea comunicațiilor este „autorizația” emisă, în cazul situațiilor ce vizează siguranța statului, de primul ministru sau una din cele două persoane special delegate de acesta.
Durata aplicării măsurilor de interceptare a comunicațiilor este de patru luni, iar măsura poate fi reînnoită în aceleași condiții de formã și durată.
Controlul măsurii de interceptare a comunicațiilor se face, în cazul interceptărilor de securitate, de Comisia națională de control a interceptărilor de securitate. Comisia poate, din proprie inițiativă sau la cererea oricărei persoane care are un interes direct și personal, să controleze orice interceptare de securitate pentru verificarea legalității acesteia.
Legislația franceză interzice „interceptarea comunicațiilor unui avocat fără avizul decanului baroului din care face parte”.
9.3. Spania
În Spania interceptarea comunicațiilor se face protrivit Legii de procedură penală ( Ley de enjuiciamento criminal).
Conform art. 579 „judecătorul poate autoriza reținerea corespondenței private, poștale și telegrafice pe care persoana anchetată o trimite sau o primește, precum și deschiderea și verificarea acesteia, dacă sunt indicii că prin aceste măsuri s-ar descoperi sau s-ar dovedi vreun fapt sau circumsanțe importante pentru ancheta respectivã”. În caz de urgență, când este vorba de infracțiuni legate de bande armate sau grupări teroriste, măsura interceptării poate fi dispusă și de către ministrul de interne sau, în lipsa acestuia, de către Directorul pentru Siguranța Statului. Această dispoziție este obligatoriu a fi comunicată judecătorului competent care, în termen de cel mult 72 de ore, poate confirma sau revoca această rezoluție – art. 579 alin. (4).
9.4. Danemarca
În Danemarca secretul corespondenței și al comunicațiilor poate fi încălcat dacă sunt motive să se banuiască că acea corespondență provine sau este destinată unei persoane bănuite că ar comite fapte de natură penală. În același timp, încălcarea acestui drept fundamental este prezumată a fi de o importanță esențială pentru desfășurarea anchetei și ca ancheta sã aibă ca obiect o infracțiune care se pedepsește cu închisoare de cel puțin șase ani și este săvârșită cu intenție.
Dacă aceste condiții de mai sus sunt îndeplinite, interceptarea convorbirilor poate fi autorizată și pentru încălcări repetate ale anumitori drepturi ale individului, precum și pentru infracțiuni ce ar pune în pericol viața persoanei ori valori sociale importante.
Codul de procedura penală danez mai stipulează, de asemenea, necesitatea ca măsura interceptării să fie proporționatã cu importanța cazului – art. 782 alin. (1).
Aceste măsuri pot fi dispuse doar prin ordin judecătoresc ce va conține numărul de telefon, adresele și circumstanțele specifice cazului – art. 783 alin. (1).
Durata aplicării măsurii trebuie să fie cât mai scurtă cu putință și trebuie să nu depășească patru săptămâni. Durata interceptării poate fi extinsă cu încă patru săptămâni de fiecare dată. Prelungirea îmbracă de asemenea forma unui ordin judecătoresc.
Dacă există situații de urgență, măsura poate fi dispusă de către poliție, urmând ca în termen de 24 de ore de la luarea măsurii să fie încunoștințată instanța competentă, care va decide menținerea măsurii sau anularea ei.
În cazul în care instanța consideră măsura ca fiind necesară va înstiința despre aceasta Ministerul Justiției.
CONCLUZII
Evoluția dreptului procesual este marcată de o continuă preocupare pentru descoperirea și perfecționarea mijloacelor de probă. Toate civilizațiile au cunos- cut negațiile învinuiților sau inculpaților și au depus un mare efort pentru a ieși din dilema eventualei erori judiciare sau neputinței justiției.
Aprecieri cu privire la abordarea probelor se pot face în directă legătură cu sistemele procesuale existente în evoluția lor, după cum urmează:
– procesul de tip acuzatorial, în cadrul căruia regimul probator avea un carac- ter religios; mijloacele de probă erau jurământul, duelul judiciar și ordaliile („judecata divină”). Partea vătămată avea o largă inițiativă în declanșarea și desfășurarea procesului penal; procesul putea fi declanșat și de altă persoană, fără a avea calitate oficială, ceea ce i-a atras și denumirea de proces acuzatorial. Cauza începea direct cu judecata, care era orală și publică;
– procesul de tip inchizitoria, în cadrul căruia puterea centralizată a monarhului absolut, a marii nobilimi și a vârfului clerului reprezentau pârghiile cele mai de seamă ale puterii de stat, în cadrul căruia concepțiile juridice despre probe erau în concordanță cu concepțiile politice și sociale.
Caracteristic orânduirii sclavagiste a fost sistemul probator primitiv, empiric sau barbar, care a apărut în momentul în care victima unei infracțiuni nu și-a mai putut face dreptate singură, fiind nevoită să apeleze la judecata altora. În orânduirea feudală timpurie, sistemul empiric este înlocuit cu cel religios sau teist, în care datele cu privire la rezolvarea cauzei erau „transmise” de divinitate, întrucât ceea ce se lezează prin infracțiune este însăși divinitatea, iar judecata se face în numele acesteia. Mijloacele de probă prin care se încerca aflarea adevărului puteau fi:
– ordaliile (probele de încercare), precum încercarea focului, a fierului roșu, a apei etc.; cine rezista acestor probe era nevinovat;
– duelul judiciar sau proba prin luptă, dreptatea aparținând celui mai tare în luptă;
– jurământul religios al celui învinuit, precum și al celor ce îl susțineau (conju- ratores).
Statul feudal centralizat a introdus sistemul probelor formale, legale sau privilegiate – sistem propriu sistemului probator inchizitorial, fiind aplicat în Evul Mediu atât în procedura laică, dar și în cea canonică, până la jumătatea secolului al XIX-lea. Justiția inchizitorială nu permitea apărării să discute sau să răstoarne probele aduse de acuzare, iar procedura trebuia să fie secretă, necontradictorie și scrisă, iar probele erau anume arătate de lege și ierarhizate de aceasta. Mărturisirea învinuitului era considerată ca cel mai bun mijloc de probă (regina probationum, proba probatissima); găsirea corpului delict era și ea considerată o probă de prim ordin; depozițiile martorilor se numărau, nu se apreciau, astfel încât cine avea mai mulți martori câștiga. Existau reguli care susțineau lipsa de temei a declarațiilor unui singur martor (testis unus testis nullus) sau a necesității dublării numărului de martori față de cei anterior ascultați, pentru a se dovedi contrariul (cum prevedeau pravilele românești din secolul al XVII-lea). În acest sistem s-a căutat mereu obținerea mărturisirii (în limba franceză de specialitate: „enquete à charge”), iar acest scop era atins prin recurgerea la torturi sălbatice.
De asemenea, o forță probantă deosebită era acordată înscrisurilor, acestea având prioritate față de martori. Celelalte mijloace de probă erau legal ierarhizate: bărbatul era crezut înaintea femeii (inegalitatea sexelor fiind una dintre manifestările inegalității sociale), mărturia nobilului înlătura mărturia iobagului, iar mărturia clericului pe a laicului; cu alte cuvinte, situația socială a martorului determina forța mijlocului de probă. Activitatea procesuală nu mai era la dispoziția părților, ci se desfășura din oficiu, procedura fiind scrisă și secretă.
În 1791 a fost adoptată în Franța o lege care a introdus sistemul liberal, sentimental sau al probelor libere. Acest sistem a fost consacrat în Codul francez de instrucțiune criminală din anul 1808, care a stabilit ca principii fundamentale liber- tatea probei, libera apreciere a probelor și soluționarea litigiilor după „l'intime conviction” a judecătorului. În cadrul acestui sistem probator modern este per- misă orice dovadă care poate clarifica cauza cercetată, iar probele sunt lăsate la aprecierea judecătorilor, care vor putea lua în considerare acele dovezi care le-au inspirat certitudinea asupra adevărului.
Sistemul probator actual este unu mixt, în care se regăsesc atât principii ale sistemului liberal, cât și ale sistemului științific. Consacrat în majoritatea legisla- țiilor procesual penale moderne, fiind adoptat și de Codul român de procedură penală, acest sistem stabilește care sunt mijloacele de probă. Acestea nu au însă o valoare dinainte stabilită și sunt guvernate de principiul liberei aprecieri a probelor.
Scurta analiză a sistemelor probatorii relevă faptul că și concepțiile juridice referitoare la finalitatea și modul de folosire a probelor în procedura judiciară au evoluat mult, manifestându-se variat în istoria procesului penal.
Epoca modernă introduce și un sistem specific epocii tehnice, denumit sistemul pozitivist sau științific, potrivit căruia descoperirea adevărului trebuie să fie făcută cu ajutorul metodelor științifice de investigare recomandate de ancheta tehnică sau poliția științifică1. Dezvoltarea științifică și posibilitatea de a exploata urmele lăsate după infracțiune și indiciile descoperite au dat speranța că infractorii pot fi descoperiți în cauzele cele mai complexe.
Întrucât dreptul este un produs firesc al vieții sociale și, totodată, o necesitate ce își are temeiul în firea sau structura psihică a omului, numeroase instituții ale sale au putut fi consolidate prin întrepătrunderea studiilor și cunoștințelor intrate de-a lungul timpului în patrimoniul științelor juridice.
Bibliografie
C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I. Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, București, 2005.
A. Buș, P. Ionescu, Valorificarea scriptelor în comparație în expertiza criminalisticăasupra scrisului, în R.R.D. nr. 10/1972.
A. Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Ed. Junimea, Iași, 1979.
D.I. Cristescu, Înregistrările audio-video, filmările și fotografiile. Investigatorii sub acoperire, Editura Tim Express, Timișoara, 2002.
I. Doltu, Probele și mijloacele de probă, cu privire specială la declarațiile învinuitului sau ale inculpatului ca mijloace de probă și apărare în procesul penal, Ed. Dobrogea, Constanța, 1997.
V. Dongoroz S. Kahane. G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală. Partea generală, vol. V, Ed. Academiei, București, 1975.
M. Duțu, Semnificații procedural penale ale dreptului la tăcere, în Dreptul nr. 12/2004.
I. Enescu, M. Terbancea, Bazele juridice și genetice ale expertizei medico-legale a filiației, Ed. Medicală, București, 1990.
Theodoru Grigore, “Drept procesual penal. Partea generală“, Editura Cugetarea, Iași, 2007.
Gheorghe Mateuț, Procedura penală, Parte generală, vol. II, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1997.
I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Ed. Global Lex, București, 2002.
Neagu Ion, “Drept procesual penal. Partea Generală”, Editura Global Lex, București, 2007.
V. Papadopol, Notă la C.A. București, Secția penală, decizia nr. 100/1996, în C.P.J. 1996.
Paraschiv Carmen Silvia, „Drept procesual penal”, Editura Lumina Lex, București, 2004.
Adrian Petre, Cătălin Grigoraș, Înterceptãrile audio și audio-video, mijloace de probã în procesul penal. Expertiza judiciarã a înregistrãrilor audio, fotografiilor și înregistrãrilor video, Editura C. H. Beck, București 2010.
A. Pintea, Urmărirea penală, fază a procesului penal, Ed. Ministerului Administrației și Internelor, București, 2004.
V. Popescu, Considerații în legătură cu posibilitatea săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă, în timpul actelor premergătoare, în R.R.D. nr. 2/1987.
E. Stancu, Criminalistică, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1994.
Gh. Scripcaru, T. Pirozynski, Utilizarea unor tehnologii noi în procesul juridic, în R.D.P. nr. 2/1996.
Grigore Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual, Editura Hamangiu, București, 2007.
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, vol. I-II, Ed. Paideia, București, 1994.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cercetarea Locului Faptei Si Reconstituirea (ID: 111414)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.