Cercetarea la Fata Locului In Cazul Cadavrelor Dezmembrate

Capitolul I

Aspecte introductive privind investigarea infractiunii de omor

Competența de cercetare

1.1.1. Notiunea de competență

În cadrul procesului penal, fiecare dintre organele judiciare are stabilite, prin lege, limitele în care poate efectual în mod valabil, actele procesuale sau procedurale necesare într-o anumită cauză penală.

Așadar, putem defini competența ca fiind abilitarea legală dată unui organ de a îndeplini anumite acte. În literatura juridică, competența a fost definită în mod diferit. Într-o primă accepțiune, s-a definit competența ca fiind împărțirea, delimitarea, repartizarea jurisdicției, aceasta fiind conținutul puterii judecătorești, adică puterea – Îndatorirea de a judeca.

Noțiunea de competență fost definită ca fiind Împuternicirea (capacitatea, aptitudinea)

Recunoscută de lege unui anumit organ judiciar de a urmări, de a judeca și soluționa o anumită cauză penală, cu excluderea de la această activitate judiciară a celorlalte organe judiciare. Competența a mai fost definită ca fiind capacitatea obiectivă a unui organ judiciar de a efectua valabil acte cu eficiența legală în desfășurarea procesului penal sau ca fiind sfera atribuțiilor pe care le are de îndeplinit, potrivit legii, fiecare categorie de organe judiciare în cadrul procesului penal.

Această capacitate acordată de lege unui anumit organ judiciar poate fi privită în sens pozitiv, ca un drept și, în același timp, o obligație pentru organele judiciare de a desfășura anumite activități sau în sens negativ, ca o limitare numai la anumite acte procesuale sau procedurale și excludere de la efectuarea acestora, a oricărui alt organ judiciar.

Per a contrario, necompetența reprezintă efectuarea de către un organ judiciar a unui act procesual sau procedural pentru care era, abilitat prin lege, un alt organ judiciar.

În doctrină, s-a exprimat opinia conform căreia necompetența nu trebuie să se confunde cu excesul de putere. Astfel, excesul de putere, este faptul organului judiciar, care în limitele competenței sale, face ceea ce legea nu-i permite a face".

1.1.2. Felurile competenței penale:

În literatura de specialitate s-a apreciat că în funcție de anumite criterii, se disting următoarele forme fundamentale ale competenței: competența materială, personală, teritorială și funcțională.

Alți autori au exprimat opinia conform căreia formele fundamentale ale competenței sunt doar trei: materială, teritorială și funcțională, apreciindu-se ca în mod excepțional, există și competența personală.

În literatura juridică s-a făcut distincția și între următoarele forme ale competenței: ordinare: specială și extraordinară.

Competența ordinară are în vedere cauzele date în mod obișnuit spre soluționare instanțelor judecătorești de drept comun, în timp ce competența specială se referă la derogarea de la regulile competenței ordinare (de exemplu, urmare modificărilor intervenite prin dispozițiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, funcționează secții maritime și fluviale, în raport de natură și numărul cauzelor, doar la anumite tribunale și curți de apel).

Competența este extraordinară atunci când, ca urmare a unor împrejurări excepționale (război, stare de necesitate) judecarea unor cauze penale este dată, pe o perioadă limitată, în competența unor organe judiciare anume înființate în acest scop.

În lumina dispozițiilor constituționale, această formă de competența este nelegală, fiind interzisă înființarea de instanțe extraordinare (art. 126 alin. 5 din Constitute).

A) Competența materială (ratione materiae):

Competența materială este formă de competență prin care se stabilește capacitatea organelor judiciare de a instrumenta anumite cauze penale.

Determinarea competenței materiale în raport de natura infracțiunii (criteriul calitativ) are în vedere valoarea socială ocrotită prin incriminarea faptei respective. Determinarea competenței materiale în raport de gravitatea infracțiunii (criteriul cantitativ) are în vedere gradul de pericol social ridicat al infracțiunii, reflectat în severitatea pedepsei prevăzută de lege.

În literatura de specialitate, s-a considerat că această determinare a competenței făcută de legiuitor, prin precizarea în lege, a infracțiunilor ce intră în atribuțiile organelor judiciare de grad diferit, constituie o determinare abstractă (în abstracto) sau legală, în timp ce determinarea efectuată de instanța care verifică dacă faptă cu care a fost sesizată intră în sfera infracțiunilor date de lege în competența sa, constituie o determinare concretă (în concreto) sau judiciară.

Codul nostru stabilește, în mod abstract, competența materială a judecătoriei, care, potrivit art. 25 C.proc. Pen., judecă în prima instanța toate infracțiunile cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe. În același sens, art. 207 C.proc. Pen. prevede o competență generală pentru organele de cercetare ale poliției judiciare, care efectuează cercetarea penală pentru orice infracțiune care nu este dată, în mod obligatoriu, în competența altor organe de cercetare.

În ce privește determinarea concretă, un exemplu îl constituie dispozițiile art. 27 C.proc. Pen. care enumeră, în mod expres, infracțiunile de competența tribunalului.

Un alt aspect al determinării competenței materiale îl reprezintă repartizarea cauzelor pe linie verticală, în raport de natură sau gravitatea infracțiunii, între organe judiciare de aceeași categorie (civile sau militare), dar de grad ierarhic diferit.

Astfel, în cadrul instanțelor judecătorești civile și militare, competența materială stabilește care infracțiuni vor fi judecate în prima instanța de judecătorii, tribunale, tribunale specializate, curți de apel și, respectiv, de tribunalul militar, tribunalul militar teritorial, Curtea

Militară de Apel.

În concluzie, organele judiciare sunt competente să instrumenteze o cauză penală, dacă fapta care face obiectul acesteia este enumerată sau nu între infracțiunile care i-au fost atribuite. Nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la competența materială este sancționată cu nulitatea absolută a actelor îndeplinite, inclusiv a hotărârii pronunțate în cauză (art. 197 alin. 2 C.proc. Pen.). Această nulitate nu poate fi înlăturată în nici un mod și poate fi invocată, prin excepția de necompetența materială, de oricare parte, de procuror sau din oficiu, pe tot parcursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești. De la regulă nulității absolute a actelor îndeplinite de o instanța necompetentă după materie, există și o excepție: actele utile, din punctul de vedere al interesului judiciar, pot fi menținute de instanța competentă (art. 42 alin. 2 C.proc. Pen.).

B) Competența teritorială:

Competența teritorială este dată de repartizarea cauzelor penale în raport de criteriul teritorial, între organe judiciare având aceeași competența materială.

În determinarea acestei competențe se au în vedere mai multe criterii, cum ar fi: locul săvârșirii infracțiunii, locul unde a fost prins făptuitorul, locul unde locuiește făptuitorul, locul unde locuiește persoana vătămată, dar și circumscripția teritorială în care organele judiciare își exercită atribuțiile.

Sub acest aspect, dispozițiile Legii nr. 304/2004 reglementează circumscripțiile teritoriale corespunzătoare fiecărei instanțe.

Competența teritorială se determină diferit pentru infracțiunile săvârșite în tară și infracțiunile săvârșite în străinătate.

• Pentru infracțiunile săvârșite în tară, art. 30 alin. 1 C.proc. Pen. stabilește următoarele criterii pentru determinarea competenței teritoriale:

A) locul unde a fost săvârșită infracțiunea;

B) locul unde a fost prins făptuitorul;

C) locul unde locuiește făptuitorul;

D) locul unde locuiește persoana vătămată.

Legiuitorul a instituit această ordine de preferință din rațiuni de ordin organizatoric, dar și pentru o mai bună desfășurare a procesului penal. Astfel, locul săvârșirii infracțiunii oferă organelor judiciare posibilitatea de a acționa în condiții de rapiditate și eficiență la locul unde pot fi descoperite și strânse majoritatea mijloacelor de probă. O altă justificare a priorității acestui criteriu este aceea că în acest loc fapta a avut un maximum de rezonanța socială și judecata își produce cu maximă eficacitate efectele sale preventive și educative.

Prin «locul săvârșirii infracțiunii» se înțelege locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia (art. 30 alin. 4 C.proc. Pen.).

Al doilea criteriu prevăzut în art. 30 alin. 1 lit. b C.proc. Pen., locul unde a fost prins făptuitorul, se justifică prin necesitatea de ordin practic ca primele măsuri privind persoana făptuitorului și elementele de probă ce s-ar putea găsi asupra acestuia să fie luate imediat de organele judiciare de la locul prinderii.

Trebuie făcută însă distincția cu situația în care locul unde a fost prins făptuitorul nu are nici o relevanță juridică în ce privește determinarea competenței teritoriale, cum este prinderea făptuitorului într-un anumit loc, în vederea arestării sau executării unui mandat de aducere, cel prins având calitatea de învinuit sau inculpat.

Locul unde locuiește făptuitorul are în vedere locul unde o persoană locuiește efectiv, la data începerii urmăririi penale. Acest criteriu se justifică prin posibilitatea lămuririi cauzei sub toate aspectele, asigurându-se mai ușor și prezentarea lui în fața organelor judiciare.

Ultimul criteriu se justifică prin înlesnirea exercitării de către persoana vătămată a dreptului de a face plângere și a participării la lucrările organelor judiciare, mai ales în cazul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Funcție de aceste criterii mai sus menționate, competența teritorială va fi determinată astfel:

– Dacă a fost sesizat un singur organ judiciar, în a cărui circumscripție teritorială este cuprins vreunul din locurile prevăzute în art. 30 alin. 1 C.proc. Pen., acesta va fi competent să rezolve cauza;

– Dacă au fost sesizate mai multe organe judiciare, competența se stabilește în funcție de momentul sesizării organelor judiciare (art. 45 C.proc. Pen.). Astfel, dacă au fost sesizate simultan, mai multe organe judiciare, operează așa numită preferința legală, prioritatea stabilindu-se în ordinea enumerării criteriilor art. 30 alin. 1 C.proc. Pen. Dacă mai multe organe judiciare au fost sesizate în momente diferite, operează o preferința cronologică, competența revenind organului care a fost mai întâi sesizat;

– Dacă nici unul din locurile indicate în art. 30 alin. 1 C.pr. pen. nu este cunoscut, competența va reveni organului care a fost mai întâi sesizat.

Judecarea cauzei revine instanței în a cărei circumscripție s-a efectuat urmărirea penală.

Când urmărirea penală se efectuează de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție sau de către parchetele de pe lângă curțile de apel ori de pe lângă tribunale sau de către un organ de cercetare central ori județean, procurorul, prin rechizitoriu, stabilește căreia dintre instanțele prevăzute în alin. 1 îi revine competența de a judeca, ținând seama că, în raport cu împrejurările cauzei, să fie asigurată bună desfășurare a procesului penal.

• Pentru infracțiunile săvârșite în străinătate, și care intră sub incidența legii penale române, Codul nostru a adoptat sistemul competenței unitare spre deosebire de sistemul competenței teritoriale plurale prevăzut în art. 30 C.proc. Pen. În conformitate cu acest sistem, competența va reveni unui anumit organ judiciar, după cum urmează:

– Instanțelor civile sau militare în a căror circumscripție își are domiciliul său locuiește făptuitorul;

– Dacă infracțiunea a fost săvârșită pe o navă, în afara teritoriului tării, competența revine instanței în a cărei circumscripție se află primul port român în care ancorează nava, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel; dacompetența de a judeca, ținând seama că, în raport cu împrejurările cauzei, să fie asigurată bună desfășurare a procesului penal.

• Pentru infracțiunile săvârșite în străinătate, și care intră sub incidența legii penale române, Codul nostru a adoptat sistemul competenței unitare spre deosebire de sistemul competenței teritoriale plurale prevăzut în art. 30 C.proc. Pen. În conformitate cu acest sistem, competența va reveni unui anumit organ judiciar, după cum urmează:

– Instanțelor civile sau militare în a căror circumscripție își are domiciliul său locuiește făptuitorul;

– Dacă infracțiunea a fost săvârșită pe o navă, în afara teritoriului tării, competența revine instanței în a cărei circumscripție se află primul port român în care ancorează nava, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel; dacă infracțiunea a fost săvârșită pe o aeronavă, competența aparține instanței în a cărei circumscripție se află primul loc de aterizare pe teritoriul român;

Încălcarea dispozițiilor referitoare la competența teritorială se sancționează cu nulitatea reactivă. Excepția de necompetență teritorială poate fi invocată numai până la citirea actului de sesizare în fața primei instanțe de judecată.

C) Competența personală:

Această competență este determinată de unele calități pe care le pot avea făptuitorul în momentul săvârșirii infracțiunilor.

Așa cum s-a afirmat, pe bună dreptate, în literatura de specialitate, competența după calitatea persoanei reprezintă o derogare de la principiul egalității în fața legii, conform căruia instanțele judecă sfera de infracțiuni ce le este dată în competența lor materială, indiferent de calitatea personală a făptuitorilor.

Pentru anumite rațiuni însă, ce țin de bună înfăptuire a justiției, competența poate fi determinată de calitatea persoanei care a săvârșit infracțiunea. Calitățile care atrag competența după calitatea persoanei pot fi: militar, magistrat, notar public, deputat, senator etc.

În principiu, pentru determinarea competenței personale se are în vedere calitatea făptuitorului din momentul săvârșirii infracțiunii, iar nu din momentul începerii urmăririi penale, al punerii în mișcare a acțiunii penale sau al sesizării instanței.

De aici rezultă două consecințe:

– Dobândirea calității după săvârșirea infracțiunii nu determină schimbarea competenței; instanța competentă după calitatea făptuitorului la data sesizării cu judecarea cauzei, rămâne competentă să judece chiar dacă acesta, după săvârșirea infracțiunii, a pierdut calitatea inițială (care determinase competența). De la această regulă sunt admise două excepții:

A) când fapta nu are legătură cu atribuțiile de serviciu ale făptuitorului (în acest caz singura rațiune rămasă pentru justificarea competenței personale – calitatea făptuitorului – își pierde din importanță);

B) când în cauză nu s-a pronunțat o hotărâre în prima instanță. Această excepție se explică prin faptul că nesocotirea unei hotărâri pronunțate în cauză ar aduce nu numai o atingere a prestigiului justiției, dar și o perturbare în mersul acesteia.

Calitatea persoanei pe care o evaluează instanță de judecata atunci când stabilește competență în raport de calitatea persoanei (cum este calitatea făptuitorului de funcționar, militar etc. la data săvârșirii faptei) are în vedere specificul atribuțiilor pe care le exercită făptuitorul, în raport cu alte persoane. Aceste atribuții pot fi exercitate într-o instituție cu un anumit caracter, sau în alta cu un specific modificat. Modificarea acestor atribuții duce la schimbarea calității persoanei, în raport cu noile atribuții pe care le exercită. Cu alte cuvinte, calitatea persoanei în momentul săvârșirii faptei, ca și criteriu în raport de care se stabilește competența, depinde în mod direct de atribuțiile pe care le are și le exercită în acel moment persoana.

Modificarea statutului instituției din care face parte persoana respectivă, atrage numai în mod indirect schimbarea statutului personal al fiecărui funcționar din cadrul instituției (aceasta devine, de pildă, dintr-o persoană care exercită atribuții într-o instituție militară, o persoană care exercită aceleași atribuții într-o instituție civilă, cum a fost cazul polițistului care și-a schimbat statutul, din militar în funcționar civil, rămânând, însă, cu aceleași atribuții).

În concluzie, modificarea statutului unei instituții atâta timp cât persoana din cadrul ei continuă să-și exercite aceleași atribuții, nu poate fi considerate drept o schimbare a calității persoanei și, ca atare, nu se poate susține că ar fi operante prevederile art. 40 C.pr. pen. În asemenea situații, sunt aplicabile regulile generate, potrivit cărora, legea de procedură este de imediată aplicare, așa cum a decis instanța supremă atunci când a avut de soluționat cauze în care au fost întâmpinate asemenea schimbări. Nesocotirea dispozițiilor relative ia competența personală atrage sancțiunea nulității absolute.

D) Competența funcțională (ratione officii):

Competența funcțională este cunoscută în doctrină, dar și în jurisprudența, sub denumirea de competență după atribuțiile organului judiciar. Această denumire explică conținutul acestei forme de competență care este determinată de atribuțiile funcționale pe care un anumit organ de urmărire penală sau o instanță de judecată le are de îndeplinit în cursul procesului penal.

De pildă, pentru infracțiunea de omor, sunt competente după materie atât organele de urmărire penală (procurorul), cât și instanțele de judecată, în prima instanță și în căile de atac. Fiecare organ și fiecare instanța îndeplinește însă un anumit segment de atribuții procesuale, distincte. Acest segment sau fascicol distinct de atribuții constituie conținutul competenței funcționale.

Conținutul competenței funcționale proprie fiecărui organ este prevăzut în dispozițiile Codului de procedură penală care a adoptat, ca și în alte legislații, un sistem mixt, potrivit căruia aceeași atribuție este încredințată mai multor instanțe (de exemplu, tribunalele, curțile de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în prima instanță). Există, însă, și situații în care o anumită activitate este dată exclusiv în competența unui organ judiciar (de exemplu, competența de a soluționa cererile de strămutare sau recursul în interesul legii aparține numai Înaltei Curți de Casație) sau în care o instanța are o singură atribuție (judecătoria poate judeca numai în prima instanța).

Omorul simplu

1.2.1. Conținutul legal

Omorul, așa cum apare definit în art. 174 C. pen., constă în uciderea unei persoane. Acest mod de exprimare nu reprezintă altceva decât o explicare mai precisă a denumirii marginale a infracțiunii (omorul), fără a reprezenta o descriere explicită a tuturor elementelor constitutive ale infracțiunii.

Nici chiar formularea, în sensul că omorul ar reprezenta "fapta persoanei care, cu intenție, ucide o altă persoană", sub un anumit aspect nu ar fi completă, deoarece nu ar scoate în evidență toate elementele conținutului juridic al infracțiunii de omor (de pildă, ar evidenția numai actul de violență asupra altei persoane, dar nu și rezultatul constând în moartea acelei persoane, precum și raportul de cauzalitate între act și rezultat).

În definirea omorului, legiuitorul se folosește de însușirea obiectivă a substantivului provenit dintr-un verb (uciderea) de a comprima în el descrierea acțiunii (manifestarea de violentă față de victimă), rezultatul imediat (moartea victimei), cât și legătura de cauzalitate dintre faptă și rezultat și de a exprima concludent aceste realități.

Omorul a fost incriminat în toate legislațiile, deoarece asemenea fapte au adus dintotdeauna atingere celui mai important atribut al persoanei, viața; punerea în pericol sau suprimarea vieții persoanei au fost combătute nu numai din punctul de vedere al intereselor victimei, dar mai ales pentru ca asemenea fapte prezentau un pericol pentru întreaga societate; fără respectarea vieții persoanei nu poate fi concepută existența însăși a colectivității și conviețuirea pașnică a membrilor acesteia.

1.2.2. Condiții preexistente

A. Obiectul juridic special al infracțiunii de omor îl constituie relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare normală implică respectul acelei valori sociale, care este viața omului. Prin incriminarea omorului este ocrotită această valoare socială esențială și prin mijlocirea acesteia sunt apărate relațiile sociale care se nasc și se dezvoltă în jurul valorii sociale menționate.

B. Obiectul material al omorului constă în corpul unui om în viață, indiferent de vârsta (copil sau nou-născut, tânăr, adult, bătrân), sex (bărbat sau femeie), starea sănătății (sănătos, bolnav, muribund) sau a normalității bio-antropologice (normal, anormal, viabil sau neviabil, cu malformații sau monstruozități anatomice sau antropologice etc.).

Ceea ce este obiect material (corpul uman) nu se confundă cu subiectul pasiv care este persoana în viață căreia i s-a suprimat ori s-a încercat să i se suprime viața. După consumarea omorului, persoana pierde calitatea de subiect pasiv și devine o victimă; din subiect pasiv devine obiect material al infracțiunii. În acest caz, obiect material este corpul lipsit de viața al persoanei ucise. În caz de tentativă însa, persoana continuând să trăiască, trăsăturile sale, ca subiect pasiv, se confundă în totul cu cele ale obiectului material.

În analiza valorii concrete protejate de legiuitor (obiectul material al infracțiunii de omor) s-a ridicat chestiunea dacă reprezintă sau nu o condiție sine qua non faptul ca subiectul pasiv să fi fost în viața în momentul în care s-a comis asupra lui elementul material al faptei.

C. Subiect activ al infracțiunii poate fi orice persoana, deoarece existența infracțiunii nu este condiționată de vreo calitate specială a subiectului. În consecință, infracțiunea poate fi săvârșită de orice persoana care îndeplinește condițiile generale psihofizice ale răspunderii penale.

Participația penală în cazul omorului este posibilă sub toate formele: coautorat, instigare și complicitate.

Astfel, în practica judiciară s-a decis ca există coautorat dacă mai multe persoane au lovit victima cu un instrument apt de a ucide (cuțit, topor, briceag, ciomag etc.), chiar dacă numai lovitura unuia dintre participanți a fost mortală; acționând simultan, cu aceeași intenție de a ucide și completându-se unul pe altul, inculpații sunt coautori .

D. Subiect pasiv al omorului este persoana ucisă ca urmare a activității făptuitorului, deci cea care suferă răul cauzat prin comiterea infracțiunii. Pentru existența subiectului pasiv al infracțiunii de omor este suficient să se constate ca persoana titulară a valorii ocrotite penal a suferit răul produs prin săvârșirea infracțiunii, adică moartea sau punerea în pericol a vieții.

După consumarea omorului, subiectul pasiv nu mai este o persoana, ci o victimă.

În literatura de specialitate s-a subliniat, pe drept cuvânt, ca nu trebuie confundat subiectul pasiv al infracțiunii, adică persoana vătămată, cu subiectul pasiv de drept civil al infracțiunii, respectiv persoana care a suferit pagubă în infracțiune. Distincția este importantă fiindcă, dacă de cele mai multe ori, persoana vătămată este în același timp și persoana păgubită prin infracțiune, există și cazuri în care cineva poate fi subiect pasiv, deci persoana vătămată, fără să fie însa și persoana păgubită (de exemplu, copiii victimei unei infracțiuni de omor au calitatea de persoane care au suferit o pagubă prin infracțiune, însa nu au calitatea de persoane vătămate, această calitate având-o victima).

1.2.3. Conținutul constitutiv

A. Latura obiectivă.

A) Elementul material se realizează, din punct de vedere obiectiv, prin uciderea unei persoane, adică prin orice activitate materială care are ca rezultat moartea unui om. Elementul material poate consta într-o acțiune (comisiune) sau într-o inacțiune (omisiune); în oricare din ipotezele menționate, aceasta se referă la incriminare, nu la fapta concretă, fiind vorba de un act care să posede o anume forță distructivă, adică, să fie apt obiectiv să provoace moartea persoanei în condițiile date. Acțiunea ucigătoare poate fi săvârșită în mod direct sau nemijlocit asupra victimei, sau în mod indirect, mijlocit: prin folosirea sau antrenarea unor forțe sau energii neanimate sau animate (de exemplu, asmuțirea unui câine, folosirea unui animal sălbatic, a unei reptile veninoase etc.), sau chiar prin folosirea energiei fizice a victimei, constrânsa fizic sau moral la aceasta (să se împuște, să se înjunghie, să se arunce de la înălțime etc.).

Fapta ucigătoare poate fi săvârșită prin orice mijloace sau instrumente. Acestea pot fi clasificate în: mijloace fizice (corpuri contondente, arme albe, arme de foc, explozibile, instrumente tăietoare, înțepătoare etc.), mijloace chimice (substanțe chimice care exercită o acțiune toxică sau corozivă cauzatoare de moarte asupra organismului uman), precum și mijloace psihice (prin care se provoacă un șoc psihic sau stări emotive intense care produc moartea victimei, ca de exemplu, amenințarea gravă, surpriza, sperierea, intimidarea, durerea psihică profundă, stresul psihic etc.).

B) Urmarea imediată. Se știe ca descrierea faptei incriminate mai poate cuprinde pe lângă descrierea acțiunii (inacțiunii) incriminate și arătarea rezultatului acolo unde legiuitorul condiționează existența faptei incriminate de producerea unui rezultat material, conceput ca o entitate exterioară conduitei, diferită, cronologic și logic, de acțiune și cauzată de aceasta.

În acest caz, rezultatul face parte din descrierea acțiunii (din elementul material al laturii obiective) și constituie consecință, urmarea acesteia; rezultatul face parte, împreuna cu acțiunea (inacțiunea) din descrierea faptei incriminate și se înfățișează în cazul infracțiunii de omor, sub forma unei modificări a substanței obiectului material, de exemplu, uciderea unei persoane.

În cuprinsul descrierii faptei incriminate, rezultatul, de care legiuitorul condiționează existența incriminării, este arătat, de regulă, în mod explicit, prin anumite expresii. În mod excepțional însa, rezultatul poate să nu fie descris explicit, ci să apară ca o consecință a modului cum este descrisă acțiunea; aceasta sugerează, prin ea însăși, necesitatea unui rezultat diferit de acțiune în timp și spațiu; în acest mod se înfățișează rezultatul material la infracțiunea de omor. În acest caz, substantivul folosit nu redă numai acțiunea, ci și rezultatul, uciderea victimei, consecință a acțiunii (incriminarea cu rezultat comprimat).

Actul de violență devine relevant, sub aspectul infracțiunii de omor, în momentul în care se produce rezultatul, constând în moartea victimei. În lipsa lui, actul de violență poate fi luat în considerare ca element al tentativei de omor sau al altei infracțiuni de violență, dar nu ca element constitutiv al infracțiunii de omor. Infracțiunea de omor fiind o infracțiune de rezultat, se cere deci producerea unui rezultat determinat, indiferent dacă moartea s-a produs chiar în timpul efectuării activității de ucidere, imediat după aceasta sau mai târziu.

C) Legătură de cauzalitate. Între activitatea desfășurată de făptuitor și moartea victimei trebuie să existe un raport de cauzalitate. În descrierea faptei de omor nu apare o expresie anume care să sugereze legătură cauzală, însa aceasta rezultă, implicit, din descrierea acțiunii (fiind o acțiune cu rezultat comprimat), de exemplu, substantivul derivat dintr-un verb – uciderea – folosit în descrierea faptei de omor, arată nu numai în ce constă acțiunea incriminata, dar și rezultatul și, implicit, potențele cauzale ale acțiunii.

Teoria dominantă consideră ca, de regulă, este cauza a rezultatului orice acțiune care a constituit condiția necesară producerii rezultatului (condițio sine qua non).

B. Latura subiectivă. Omorul se săvârșește cu intenția de a suprima viața unei persoane, adică, fie cu intenție directă, atunci când făptuitorul a prevăzut rezultatul acțiunii sale (moartea victimei) și a urmărit producerea acestuia, fie cu intenție indirectă, când făptuitorul a prevăzut rezultatul acțiunii sale și fără a-l urmări, a acceptat totuși posibilitatea survenirii acestuia.

În practica judiciară, intenția de ucidere se deduce din materialitatea actului (dolus ex re) care, în cele mai multe cazuri, relevă poziția infractorului față de rezultat. Demonstrează astfel intenția de ucidere: perseverența cu care inculpatul a aplicat victimei numeroase lovituri cu piciorul și cu un lemn care au cauzat leziuni osoase grave și ruperi pulmonare; multitudinea loviturilor și locul aplicării lor, unele interesând regiuni vitale ale corpului (cord, rinichi, ficat); aplicarea unei singure lovituri în regiunea gâtului, în profunzime; intensitatea cu care loviturile au fost aplicate și repetarea lor pe tot corpul victimei, folosindu-se un obiect dur.

Atât în literatura de specialitate, cât și în practica judiciară, s-a arătat ca poziția psihică a făptuitorului trebuie stabilită în fiecare caz, în raport cu împrejurările concrete și îndeosebi, în raport cu instrumentul folosit de făptuitor (instrument apt sau nu de a produce moartea), cu regiunea corpului lovită (o zonă vitală sau nu), cu numărul și intensitatea loviturilor (o singură lovitură sau mai multe lovituri, aplicate cu mare intensitate), raporturile dintre infractor și victimă anterioare săvârșirii faptei (raporturi de dușmănie sau raporturi de prietenie), atitudinea infractorului după săvârșirea faptei (a încercat să dea un prim ajutor victimei sau a lăsat-o în starea în care a adus-o). De asemenea, s-a subliniat ca este necesară luarea în considerare a tuturor acestor împrejurări și nu numai a unora, deoarece, chiar dacă unele împrejurări par concludente, privite în mod izolat, pot duce totuși la o încadrare juridică greșită a faptei.

Latura subiectivă a omorului nu include cerința săvârșirii faptei dintr-un anumit mobil. Aceasta înseamnă ca infracțiunea există, chiar dacă nu s-a stabilit mobilul săvârșirii faptei. Cu toate acestea, instanță de judecată va fi preocupată să stabilească, în fiecare caz, mobilul faptei, deoarece acesta influențează gravitatea faptei și prin urmare, poate contribui la realizarea unei juste individualizări judiciare a pedepsei.

Omorul nu este condiționat, în forma sa simplă, nici de săvârșirea faptei într-un anumit scop. Întrucât scopul, ca și mobilul, influențează periculozitatea socială a faptei și a făptuitorului, instanță de judecată va fi preocupată să-l stabilească în fiecare caz, tot în vederea unei juste individualizări judiciare a pedepsei. Un anumit scop care, potrivit aprecierii legiuitorului, conferă un grad de pericol social mai ridicat omorului, este prevăzut ca circumstanță agravantă [art. 175 lit. g) și h) C. pen.].

După unii autori, eroarea asupra persoanei victimei nu are nici o influență asupra vinovăției făptuitorului și nu înlătură răspunderea sa penală, deoarece aceasta eroare nu are caracter esențial, adică nu se referă la o împrejurare de care depinde caracterul penal al faptei. Se susține ca legea penală apără viața oricărei persoane, în genere, astfel ca eroarea agentului asupra identității victimei nu are relevanță penală.

Într-o altă viziune, se susține ca eroarea asupra subiectului pasiv n-are relevantă decât atunci când agentul acționează cu voință de a ucide orice persoana pe care ar întâlni-o. În acest caz, nu va interesa persoana victimei asupra căreia s-a manifestat voința generică de a ucide a subiectului; tot astfel, dacă agentul a acționat cu intenție indirectă, acceptând riscul să ucidă orice altă persoana în locul aceleia pe care, nemijlocit, urmărea să o ucidă. În aceste cazuri, se poate vorbi despre existența unui dol impersonal.

1.2.4. Forme. Modalități. Sancțiuni

A. Forme. Infracțiunea de omor, fiind o infracțiune comisiva (care poate fi realizată atât prin acțiune, cât și prin inacțiune) și o infracțiune materială condiționată de producerea unui rezultat distinct de acțiune în timp și spațiu și determinat de aceasta, este susceptibilă de desfășurare în timp, și deci, de forme imperfecte, cum ar fi actele preparatorii sau tentativă.

Actele preparatorii nu se pedepsesc, în schimb, tentativa se pedepsește potrivit art. 174 alin. (2) C. pen., fiind posibilă în toate formele sale.

Tentativa la infracțiunea de omor poate fi întrerupta atunci când activitatea autorului a fost oprită și împiedicata să se desfășoare din cauze exterioare voinței făptuitorului. Spre exemplu, în practica judiciară s-a reținut tentativa întrerupta la infracțiunea de omor în sarcina unei persoane care a aplicat victimei două lovituri de cuțit în zona toracelui, după care a fost imobilizat de către cei prezenți.

Infracțiunea de omor poate îmbrăca și forma tentativei perfecte, care se realizează atunci când acțiunea tipică fost executată în întregime, dar rezultatul – moartea victimei – nu s-a produs. De asemenea, s-a reținut frecvent tentativa perfectă la infracțiunea de omor în cazurile în care, prin modul în care a acționat asupra victimei, infractorul a pus intenționat în pericol viața acesteia, dar rezultatul socialmente periculos, respectiv moartea, nu s-a produs datorită intervențiilor medicale prompte și calificate.

Tentativa la infracțiunea de omor poate îmbrăca și modalitatea tentativei relativ improprie, care se caracterizează prin caracterul impropriu sau inapt al mijloacelor folosite, precum și prin lipsa obiectului de la locul unde făptuitorul credea ca se află.

Tentativa de omor poate fi comisă și cu intenție indirectă, dacă inculpatul a aplicat victimei mai multe lovituri, cu obiecte grele, din care unele asupra capului, și cu intensitate, prevăzând posibilitatea morții victimei, rezultat pe care, deși nu l-a dorit, l-a acceptat; ori dacă inculpata a lovit victima cu cuțitul în abdomen provocându-i leziuni interne

Este discutabil dacă tentativa se poate comite și cu intenție indirectă. Într-o opinie, s-a motivat ca, în cazul tentativei, există același conținut subiectiv ca și în cazul infracțiunii consumate, deoarece tentativă nu este decât un fragment dinamic din acțiunea tipică susceptibilă să conducă la consumarea infracțiunii; ca atare, tocmai ca infracțiunea consumată, tentativa poate fi comisă și cu intenție indirectă.

Infracțiunea de omor se consumă în momentul în care activitatea de ucidere a produs urmarea imediată, adică moartea victimei.

Până la producerea acestui rezultat, care poate surveni la un oarecare interval de timp după efectuarea activității de ucidere, fapta constituie o tentativă de omor și va fi urmărită ca atare, sub rezerva schimbării încadrării în cazul când, ulterior, se va produce consumarea.

B. Modalități. Infracțiunea de omor prevăzută în art. 174 C. pen. constituie forma tipică, modalitatea simplă a acțiunii de ucidere. Infracțiunea de omor, în forma sa tipică, poate prezenta numeroase și variate modalități faptice, determinate de împrejurările concrete în care aceasta a fost săvârșită (mijloace folosite, locul și timpul săvârșirii, relațiile dintre făptuitor și victimă, mobilul faptei). Sunt anumite împrejurări în care omorul săvârșit capătă totdeauna un grad de pericol social sporit. În Codul penal aceste împrejurări sunt prevăzute prin dispoziții care privesc modalitățile normative ale infracțiunii de omor. Aceste modalități au fost incriminate în texte separate ca variante agravate, devenind astfel, infracțiuni de sine stătătoare (art. 175 și 176 C. pen.).

C. Sancțiuni. Infracțiunea de omor în formă sau varianta sa tipică se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi din cele prevăzute în art. 64 C pen. Tentativa se pedepsește, potrivit cu regulile arătate în art. 21 alin. (2), cu închisoare de la 5 la 10 ani.

Omorul calificat

Conținutul legal

Deși infracțiunea de omor prezintă întotdeauna aceleași caracteristici – acțiunea de a ucide cu intenție o ființă omenească, acțiune ce are ca rezultat moartea victimei – în realizarea concretă poate prezenta diverse particularități după cum în jurul faptei tipice (omorul simplu) se grupează, se alătură diferite elemente care, fără a schimba substanța faptei , îi dau acesteia o coloratură diferită sporindu-i gradul de pericol social.

Omorul calificat reprezintă fapta persoanei care săvârșește un omor în anumite împrejurări, anume prevăzute de lege. Omorul calificat, infracțiune prevăzută în art. 179 C. pen., reprezintă o modalitate agravată a infracțiunii de omor.

Această faptă prezintă un grad de pericol social mai ridicat față de infracțiunea de omor simplu, ceea ce explică incriminarea sa, prin dispoziții separate și sancțiunea mai severă.

1.3.2. Obiectul ocrotirii penale

a) Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale privind dreptul fundamental la viață.

b) Obiectul material este corpul persoanei aflată în viață asupra căreia se îndreaptă acțiunea ucigătoare. Nu interesează dacă victima era sănătoasă ori se afla într-o stare avansată de boală și nu ar mai fi trăit mult dacă ar fi fost ucisă.

1.3.3. Circumstanțele judiciare în prezența cărora există omor calificat

a) Omorul săvârșit cu premeditare (art.179 lit.a C.pen.).

Premeditarea, ca element circumstanțial al infracțiunii de omor calificat, presupune nu numai trecerea unui interval oarecare de timp de la luarea hotărârii (rezoluției) până la exteriorizarea ei, dar și o chibzuire anticipată asupra faptei, o deliberare anterioară, persistare asupra hotărârii, cât și exteriorizarea ei, concretizarea ei prin acte de pregătire a săvârșirii faptei, cum ar fi: obținerea de informații, procurarea de mijloace, pândirea victimei, atragerea ei într-o cursă, căutarea de complici etc.

Considerarea premeditării ca o împrejurare care califică omorul se explică prin aceea că o faptă săvârșită în mod spontan este socotită ca mai puțin gravă decât fapta comisă în urma unei reflexii, unei deliberări prin care făptuitorul a elaborat un plan de executare și a organizat aducerea acestuia la îndeplinire.

Cu alte cuvinte, premeditarea reprezintă o chibzuință în comiterea infracțiunii. Premeditarea ține de perioada internă (gândul criminal din mintea făptuitorului). Pentru a se putea considera infracțiune, cel care comite fapta trebuie , să treacă la actele din perioada externă (actele pregătitoare, tentativa, faptul consumat, faptul epuizat). Infracțiunea de omor calificat, fiind comisă în formă continuată necesită și trecerea la actele din perioada esternă. În cazul în care gândul criminal nu s-a exteriorizat prin acte de executare (prin trecerea la act), rămânând doar în mintea omului, infracțiunea nu există deoarece nuda cogitatio, nemo partitur, adică gândul criminal nu se pedepsește. Când se efectuează urmărirea penală, organele de urmărire penală trebuie să strângă toate probele necesare pentru a-i putea dovedi vinovăția învinuitului, deoarece, dacă există cea mai mică îndoială asupra vinovăției sale, în faza de judecată, va exista posibilitatea să fie achitat de instanța de judecată care se pronunță asupra vinovăției sale, căciin dubio pro reo, adică orice îndioală profită autorului și actori incumbit probatio adică sarcina probei revine celui care acuză, acuzator fiind organul de urmărire penală.

Dacă făptuitorul nu a avut posibilitatea să mediteze, să cântărească șansele de realizare a rezoluției, fiind într-o activitate continuă, circumstanța agravantă nu poate fi reținută. Nu se extind efectele premeditării atunci când făptuitorul care luase hotărârea de a ucide o persoană întâlnește din întâmplare altă persoană și în urma unei dispute o omoară, fiindcă hotărârea de a săvârși acest omor este distinctă și spontană.

Subiect activ al infracțiunii de omor calificat săvârșit cu premeditare este necalificat de text, putând fi orice persoană care răspunde penal. Conform art. 113 C. pen., minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ. Proba săvârșirii sau nu cu discernământ a faptei poate fi făcută prin expertiză medico-legală psihiatrică (pentru stabilirea stării de discernământ în cazul oricărui făptuitor, indiferent de vârsta sa, nu numai la minorii cu vârsta între 14 și 16 ani). În cazul în care, prin expertiză medico-legală psihiatrică se stabilește că făptuitorul a avut discernământ la data comiterii faptei prevăzute de legea penală (în acest caz omor calificat) el va putea fi tras la răspundere penală, conform legii. În caz contrar, nu răspunde penal. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal, potrivit legii.

Subiectul pasiv nu este, în acest caz calificat de text, fiind persoana căreia i s-a suprimat viața ca urmare a premeditării subiectului activ.

Participația este posibilă sub toate formele ei: coautorat, instigare sau complicitate. Există coautorat, de exemplu, dacă făptuitorii au luat împreună hotărârea în seara precedentă săvârșirii omorului, urmată de înarmarea lor cu un topor și un ciomag, pândirea victimei în apropierea locuinței sale și uciderea acesteia după ce a ieșit din casă. Participația la infracțiunea de omor calificat în forma complicității se poate face sub forma complicității materiale sau a complicității morale.

Complicitatea poate fi materială atunci când autorului îi sunt procurate mijloace apte pentru a ucide victima, când sunt obținute informații despre victimă (de exemplu, adresa victimei, ora la care aceasta sosește acasă).

Complicitatea poate fi morală, ca de pildă, prin întărirea intenției autorului de a săvârși omorul calificat. În situația instigatorului, răspunderea penală a acestuia va fi angajată numai în măsura în care acesta, prin activitatea sa, a determinat pe autor să comită sau să încerce a săvârși omorul. Simplele îndemnuri, care prin ele însele, nu au fost de natură să determine în persoana autorului voința de a ucide, sau care au fost atât de slabe, încât și-au pierdut influența până la comiterea faptei, nu vor putea fi considerate instigare. Conform art. 39 C. pen., instigatorul este persoana care, cu intenție, determină o altă persoană să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală. Prin urmare, dacă actele de instigare nu au dus la comiterea infracțiunii de omor calificat, acestea nu vor putea fi considerate instigare.

Forma de vinovăție în cazul săvârșirii infracțiunii de omor calificat este intenția directă, deoarece infractorul prevede rezultatul acțiunii sale ucigătoare (decesul victimei), urmărind producerea lui (prin procurarea de mijloace, obținerea de informații în vederea comiterii infracțiunii), urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte (autorul trece la actul criminal ucigând victima).

Premeditarea infracțiunii de omor calificat constituie, în general, o circumstanță personală care nu se răsfrânge asupra celorlalți participanți, fiind o activitate psihică, dar, când cel care a premeditat săvârșirea faptei efectuează acte de pregătire împreună cu alte persoane care cunosc scopul pregătirii, circumstanța personală devine o circumstanță reală care se răsfrânge asupra participanților.

b) Omorul săvârșit asupra soțului sau unei rude apropiate (art. 179 lit.b C. pen.)

Omorul săvârșit asupra soțului (uxoricid) constă în uciderea persoanei cu care autorul era căsătorit. În cazul acestei circumstanțe a infracțiunii de omor calificat, atât subiectul activ, cât și subiectul pasiv sunt calificați. Subiectul activ, adică cel care comite o infracțiune de omor calificat este soțul sau ruda apropiată a persoanei căreia i s-a suprimat viața.

Subiectul pasiv al infracțiunii, adică persoana ucisă ca urmare a activității subiectului activ, este soț sau rudă apropiată cu subiectul activ.

Calitatea de soț atât a subiectului activ, cât și a subiectului pasiv, trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei. Dacă această calitate a încetat ca urmare a pronunțării unei sentințe definitive de desfacere a căsătoriei, fapta constituie omor simplu, prevăzut la art. 178 C. pen. Încercarea de a ucide pe soț, după pronunțarea hotărârii de desfacere a căsătoriei dar înainte de rămânerea definitivă a hotărârii, constituie tentativă de omor calificat, părțile având la data săvârșirii faptei calitatea de soți.

Infracțiunea de omor calificat poate fi săvârșită și asupra unei rude apropiate. Omorul săvârșit asupra unei rude apropiate constă în uciderea unei persoane care este rudă apropiată a autorului. Omorul poate fi comis: asupra descendenților sau ascendenților (patricid) ori asupra fraților (fratricid). Potrivit art. 164 C. pen., ,,rude apropiate” sunt ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude. Dispozițiile privitoare la rude apropiate se aplică, în caz de adopție, atât persoanei adoptate, cât și descendenților acesteia și în raport cu rudele firești. Astfel, inculpatul, care l-a ucis pe fiul său, care fusese adoptat cu efecte depline de bunicii materni ai acestuia, a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat.

Săvârșirea omorului asupra unei rude apropiate există și atunci când fapta a fost comisă de nepot asupra unchiului, deoarece unchii și mătușile, care sunt rude în linie colaterală de gradul III, sunt considerați, în înțelesul legii penale, rude apropiate.

Dacă făptuitorul nu a cunoscut că între el și victimă există o relație de rudenie, precum și în caz de error in persona sau de aberratio ictus circumstanța agravată menționată nu va opera, fiind aplicabile regulile privitoare la eroarea de fapt (art. 33 alin. 2 C. pen.). De asemenea, nu va opera agravanta în cazul în care inculpatul, deși luase hotărârea să omoare pe soț sau pe ruda apropiată, în fapt, datorită erorii asupra persoanei sau, ca urmare a devierii acțiunii, a ucis o altă persoană. În acest caz, răspunderea sa penală se stabilește pentru omor simplu. Calitatea de soț sau de rudă apropiată a autorului, fiind o circumstanță personală, nu se răsfrânge asupra participanților.

c) Omorul săvârșit asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani (art. 179 lit. c C. pen.)

Fapta este mai gravă în această modalitate datorită calității speciale a subiectului pasiv – un minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani. Prin urmare, subiectul pasiv este circumstanțiat de text, și anume un minor care, la data comiterii faptei să nu fi împlinit vârsta de 15 ani. Prin instituirea acestei agravante se dorește protejarea vieții minorilor, avându-se în vedere că fapta se poate săvârși mai ușor asupra acestor categorii de persoane, opoziția acestora fiind minimă, chiar inexistentă. De asemenea, impactul asupra societății a unei astfel de fapte este mare, generând sentimente de revoltă, indignare, teamă.

Pentru a putea fi încadrată infracțiunea de omor calificat la modalitatea prevăzută de art. 179 lit. c C. pen. este necesar ca făptuitorul să fi cunoscut vârsta subiectului pasiv al infracțiunii. Cunoașterea vârstei subiectului pasiv de către făptuitor înainte de comiterea omorului trebuie dovedită de organele de urmărire penală prin administrarea unor probe concludente. Făptuitorul putea să cunoască vârsta victimei ca urmare a unor informații obținute de făptuitor anterior comiterii omorului. Condiția cunoașterii vârstei victimei se consideră îndeplinită și atunci când vârsta este evidentă ca urmare a trăsăturilor fizico-somatice ale acesteia, a insuficientei sale dezvoltări fizice sau a categoriei de unitate de învățământ pe care o urmează victima (de exemplu, omorârea unui minor într-o unitate de învățământ primar ori dintr-o unitate preșcolară etc.). Dacă făptuitorul nu cunoștea vârsta subiectului activ și nu o putea deduce (de exemplu, deși vârsta victimei era sub 15 ani, acesta avea o înălțime de 1,90 m, suferind de gigantism), sunt incidente dispozițiile art. 33 alin. 2 C. pen. privind eroarea de fapt. În acest caz, făptuitorul va răspunde pentru infracțiunea de omor în formă simplă, eventual cu aplicarea altor circumstanțe agravante, în funcție de specificul faptei. Dovada împrejurărilor concrete care au determinat eroarea de fapt incumbă inculpatului.

Circumstanța prevăzută la art. 179 lit. c C. pen. este o circumstanță reală care, conform art. 42 alin. 2 C. pen., se răsfrânge asupra tuturor participanților numai în măsura în care aceștia au cunoscut-o sau au prevăzut-o. Astfel, instigatorul la un omor calificat va răspunde pentru această modalitate agravată a infracțiunii de omor calificat dacă acesta cunoștea anterior comiterii faptei vârsta victimei.

d) Omorul săvârșit profitând de starea de neputință a victimei de a se apăra (art. 179 lit. d C. pen.)

Această formă de omor calificat constă în săvârșirea faptei profitând de starea de neputință a victimei de a se apăra, datorită căreia victima nu are posibilitatea de a se împotrivi acțiunii de ucidere care se săvârșește asupra sa ori nu are posibilitatea de a o evita. Starea de neputință a victimei de a se apăra se poate datora unor incapacități fizice (de exemplu: stare de somn, intoxicații cu alcool ori cu diferite substanțe stupefiante). Pentru existența acestei circumstanțe a infracțiunii de omor calificat se cer îndeplinite cumulativ două condiții:

1.făptuitorul trebuie să fi cunoscut starea incapacitate a victimei de a se apăra datorată stării fizice sau psihice ori unor alte cauze, victima infracțiunii neputând reacționa împotriva agresorului. Această stare de neputință a victimei trebuie să fie preexistentă acțiunii subiectului activ, nu să fie consecința atacului subiectului activ.

2. făptuitorul să profite de această stare a victimei.

O persoană aflată în stare de somn este în neputință a se apăra împotriva agresiunii, atacul exercitându-se în momentul în care cel atacat, neputându-l percepe, nu poate lua hotărârea de a se apăra impusă de instinctul de conservare. Dacă făptuitorul a fost în eroare cu privire la starea victimei, atunci făptuitorul va răspunde pentru comiterea infracțiunii de omor, infracțiune prevăzută în art. 178 C. pen. Circumstanța din art. 179 lit. d C. pen. este o circumstanță reală, răsfrângându-se asupra tuturor participanților.

e) Omorul săvârșit asupra unei femei gravide (art. 179 lit. e C. pen.)

În acest caz, subiectul pasiv este calificat (o femeie gravidă).Legiuitorul a înțeles să agraveze această formă de omor din trei considerente:

1. uciderea femeii gravide implică și uciderea fructului concepțiunii (fetusului) care, fără a echivala cu o pluralitate de victime, înseamnă totuși o dublă atingere adusă vieții umane

2. o femeie gravidă, în general, nu se poate apăra

3. o asemenea faptă are un ecou extrem de negativ în opinia publică.

Nu are relevanță stadiul în care se află sarcina. Pentru a i se putea aplica această modalitate făptuitorul trebuie să fi știur că victima este însărcinată sau să fi foat atât de evidentă sarcina, încât putea să-și dea seama de existența acesteia. Altfel, va exista o eroare de fapt în raport cu circumstanța de agravare, iar autorul va răspunde numai pentru săvârșirea infracțiunii de omor simplu.

Pentru existența circumstanței prevăzute de art. 179 lit. e C. pen. este necesar ca starea de graviditate să fie reală. În cazul în care făptuitorul a crezut că femeia este gravidă dar în realitate sarcina era inexistentă, circumstanța agravantă nu se va aplica, subiectul activ răspunzând penal pentru comiterea infracțiunii de omor simplu. f) Omorul săvârșit prin cruzimi (art. 179 lit. f C. pen.)

Caracteristică pentru infracțiunea de omor săvârșit prin cruzimi este atitudinea aberantă a făptuitorului. Omorul se consideră săvârșit prin cruzimi atunci când făptuitorul a conceput și executat fapta în așa fel încât a produs victimei suferințe mult sporite față de cele inerente acțiunii de ucidere.

Suferințele inerente oricărei acțiuni de ucidere pot fi, de exemplu, durerile provocate de un glonte tras sau de otrava absorbită, astfel de suferințe producându-se în majoritatea cazurilor de omor, fără ca prin aceasta omorul să capete caracterul de calificat.

Suferințele mult sporite pot fi produse prin: flagelări, loviri repetate, secționarea unor zone nevitale (gât, torace, abdomen), smulgerea părului sau a unghiilor, bătaia cu biciul, lipsirea de hrană sau băutură, provocarea de arsuri prelungite, zdrobirea oaselor, jupuirea pielii. Prin urmare există omor săvârșit prin cruzimi atunci când făptuitorul a conceput și executat fapta în așa fel încât a produs victimei suferințe mult mai mari decât cele pe care le implică în mod firesc suprimarea violentă a vieții. Autorul provoacă conștient victimei suferințe, spre a-i mări chinurile și a face ca acțiunea de ucidere să fie mai crudă. Cu alte cuvinte, caracteristica acestei circumstanțe de agravare constă în aceea că făptuitorul întrebuințează în mod voit anumite metode de chinuire a victimei. Omorul este cauzat prin cruzimi atunci când făptuitorul a provocat victimei, prin modul în care este realizată acțiunea de ucidere, suferințe grele, prelungite. Fapta inculpaților de a lovi victima cu toporul și parul, cu o deosebită intensitate, pe o durată mare în timp și pe aproape toată suprafața corpului, inclusiv la cap, lovituri care au produs tumefacții, fracturarea a 8 coaste, a ambelor gambe, rupturi de plămâni, splină și ficat, iar, după aceea, de a o lăsa noaptea în zăpadă, ceea ce i-a cauzat și degerături de gradul II și III, victima încetând din viață după circa 8 ore, prezintă toate trăsăturile infracțiunii de omor calificat prevăzută la art. 179 lit. f C. pen. Circumstanța are un caracter real, răsfrânfându-se asupra tuturor paricipanților. g) Omorul săvârșit asupra a două sau mai multe persoane (art. 179 lit. g C. pen.)

Există această circumstanță ori de câte ori activitatea de ucidere săvârșită cu intenție a avut ca rezultat – urmărit sau acceptat conștient – moartea a cel puțin două persoane (subiecți pasivi multipli). Pericolul social foarte ridicat derivă în acest caz din numărul persoanelor ucise și din temerea pe care o inspiră persoana făptuitorului. Această pluralitate de victime conferă omorului o gravitate deosebită și îl caracterizează pe autor ca deosebit de periculos.

Omorul săvârșit asupra a două sau mai multe persoane poate fi rezultatul unei acțiuni unice sau a unei acțiuni săvârșite în aceeași împrejurare, la intervale scurte de timp, chiar prin acțiuni diferite.

În categoria acțiunilor unice se încadrează, de exemplu, detonarea unui explozibil într-un mijloc de transport în comun, punerea de otravă în mâncareadestinată mai multor persoane.

În categoria acțiunilor săvârșite în aceeași împrejurare, dar la intervale scurte de timp intră , de pildă, acțiunea făptuitorului care, prin mai multe focuri de armă, ucide două sau mai multe persoane aflate într-un anumit loc. Omorul săvârșit asupra a două sau mai multor persoane este o infracțiune complexă, care implică, în conținutul său, cel puțin două fapte de omor. Fiind vorba deci de o infracțiune unică, în cazul în care prin fapta săvârșită s-a urmărit uciderea a două persoane, a căror viață a fost însă salvată inculpatului urmează a i se aplica o singură pedeapsă, în baza art. 55 C. pen., raportat la art. 179 C. pen..

Infracțiunea se consumă dacă se produce moartea a cel puțin două persoane; dacă activitatea de ucidere îndreptată împotriva a două sau mai multor persoane rămâne fără rezultatul cerut de lege, în sensul că nu se produce moartea nici uneia dintre acele persoane, va exista tentativă la această infracțiune. În cazul în care, în urma unei agresiuni săvârșite cu intenția de a ucide două persoane, una dintre victime moare, iar viața celeilalte este salvată, există concurs între infracțiunea consumată de omor și tentativa la infracțiunea de omor. Fapta constituie infracțiune unică de omor calificat săvârșită asupra a două sau mai multor persoane numai dacă toate victimele decedează, și tentativă la infracțiunea de omor calificat asupra a două sau mai multor persoane numai dacă infracțiunea a rămas în fază de tentativă în raport cu toate victimele. Încercarea de a ucide două persoane, în aceeași împrejurare, constituie o singură tentativă la infracțiunea de omor calificat prevăzută la art. 179 lit. g C. pen., iar nu două tentative la această infracțiune, indiferent dacă a fost săvârșită printr-o singură acțiune sau prin acțiuni diferite și dacă rezoluția a fost unică ori, sub aspect subiectiv, făptuitorul a acționat pe baza unei rezoluții distincte. Conform art. 183 C. pen. tentativa la omor calificat, indiferent de modalitatea săvârșirii, se sancționează cu pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea consumată sau cu o pedeapsă în cadrul limitelor imediat inferioare pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată.

Săvârșirea omorului calificat în modalitatea prevăzută la art. 179 lit. g C. pen. poate avea loc atât cu intenție directă, cât și cu intenție indirectă. Dacă cerința intenției este îndeplinită în raport cu una dintre victime, iar uciderea celeilalte/celorlalte persoane s-a produs datorită culpei autorului infracțiunii, va exista concurs de infracțiuni, și nu o infracțiune unică prevăzută în art. 179 lit. g C.pen..

h) Omorul comis pentru a săvârși sau a ascunde săvârșirea unei tâlhării sau piraterii (art. 179 lit. h C. pen.)

Infracțiunea prevăzută la art. 179 lit. h C. pen. constituie o modalitate agravată a omorului, caracterizată prin scop, acela de a săvârși sau a ascunde săvârșirea unei tâlhării sau piraterii, această infracțiune subzistând chiar și în cazul în care făptuitorul nu a comis acea tâlhărie sau piraterie. Dacă făptuitorul a săvârșit atât omorul, cât și infracțiunea a cărei săvârșire sau ascundere a urmărit-o prin comiterea omorului, trebuie reținute ambele infracțiuni, cea de omor calificat și cea de tâlhărie sau, după caz, piraterie. În art. 252 C. pen. tâlhăria este definită ca furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări, ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii. Conform art. 254 alin. 1 C. pen., pirateria reprezintă jefuirea prin acte de violență, săvârșite în scopuri personale, de echipajul sau pasagerii unei nave împotriva persoanelor sau bunurilor care se găsesc pe acea navă ori împotriva altei nave, dacă navele se află în marea liberă sau într-un loc care nu este supus jurisdicției nici unui stat. În art. 254 alin. 2 C. pen. se precizează că există piraterie și dacă fapta s-a comis pe o aeronavă sau între aeronave și nave. Justificarea acestei agravante constă în aceea că tâlhăria și pirateria sunt infracțiuni de o maximă gravitate. Totodată este de remarcat și periculozitatea deosebită a infractorului cu predispoziție spre fapte de mare violență.

Omorul săvârșit în condițiile art. 179 lit. h C. pen se deosebește de tâlhăria care a avut ca rezultat moartea victimei (art. 253 alin. 2 C. pen.), infracțiune ce presupune ca făptuitorul să fi fost în culpă cu privire la rezultatul mai grav, moartea victimei (infracțiune praeterintentionată). La omorul săvârșit în condițiile art. 179 lit. h C. pen., făptuitorul a urmărit de la început producerea rezultatului sau a acceptat posibilitatea morții victimei, neavând relevanță pentru existența omorului dacă scopul s-a realizat sau nu.Dacă omorul s-a săvărșit cu scopul comiterii unei tâlhării sau piraterii, dar nu s-a săvârșit niciuna din aceste din urmă fapte, se va reține numai omorul calificat, deoarece autorul a urmărit scopul cerut de lege, chiar dacă nu l-a realizat.

i) Omorul săvârșit în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei (art. 179 lit. i C. pen.)

Această împrejurare agravantă constituie un element circumstanțial în conținutul omorului calificat. Modalitatea agravantă prevăzută în art. 179 lit. i C. pen are în vedere acele fapte de omor care se comit din sentimentul răzbunării sau al nemulțumirii făptuitorului cu privire la modul în care victima și-a îndeplinit față de el îndatoririle publice. Este necesar, așadar, ca mobilul agresiunii să fie în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu de către victimă, nefiind suficient ca omorul să se fi comis în timpul când victima își exercita atribuțiile de serviciu, ci să fie în legătură cu modul în care victima își exercită atribuțiile de serviciu (de exemplu, uciderea paznicului în momentul în care inculpatul este surprins sustrăgând de pe terenul proprietate publică). iar nu cu o stare conflictuală survenită din alte motive, străine de îndeplinirea îndatoririlor victimei.

Omorul se comite prin două acțiuni alternative:

1. în timpul îndeplinirii atribuțiilor de serviciu

2. în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu

Subiectul pasiv este calificat, acesta putând fi: magistrat, polițist, funcționar public. În situația în care victima este magistrat, polițist, funcționar public care exercită o autoritate publică, omorul poate implica și un act de ultraj (ultrajul fiind, însă,absorbit în infracțiunea de omor calificat, iar făptuitorul va răspunde numai pentru infracțiunea prevăzută în art. 179 lit. i C. pen.).

Circumstanța are, în general, caracter personal, nerăsfrângându-se asupra celorlalți participanți, dar, dacă participanții acționează în comun din același mobil ca și autorul, atunci va deveni o circumstanță reală, răsfrângându-se asupra tuturor participanților.

1.3.4. Sancțiuni

Omorul calificat se pedepsește cu detențiunea pe viață sau detențiune severă de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi. Tentativa la această infracțiune se pedepsește, în condițiile prevăzute în art. 183 C. pen., cu pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea consumată sau cu o pedeapsă în cadrul limitelor imediat inferioare pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată (în cazul de față, conform art. 58 alin. 4 lit. a C. pen., închisoare strictă de la un an la 15 ani).

1.3.5. Aspecte procesuale

Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

Capitolul II

Investigarea criminalistică a omorului prin segmentarea cadavrului

1.1 Depesajul criminal

Depesajul criminal este realizat prin ciopârțirea corpului omenesc în mai multe bucăți – folosindu-se cel mai ades toporul în secționarea articulațiilor – pentru a ușura ascunderea sau distrugerea prin alte mijloace a cadavrului. În analiza acestor răni trebuie să se țină seama de sediul lor, de amprentele lăsate pe os de către instrument, informații despre instrumentul folosit (topor, satâr), de cunoștințele profesionale ale autorului (măcelar), dacă este dreptaci sau stângaci. Sunt binecunoscute cazurile în care răfuielile dintre bandele mafiei chineze s-au soldat cu cadavre ciopârțite și transportate în valize.

Practica judiciară și literatura de specialitate scot în evidență faptul că autori ai unor astfel de fapte sunt, de regulă, fie soțul sau rudele victimei, fie alte persoane cu care acesta a avut anumite legături – concubini, vecini, relații de afaceri, anturaj, etc. .În marea majoritate a cazurilor, omorul cu dezmembrarea cadavrului se săvârșește în mediul urban, fapt explicabil prin aceea că în aceste localități este mult mai ușoară transportarea unui cadavru fără ca acest lucru să fie sesizat de vreo persoană.

Cercetarea locului faptei presupune tot atâtea activități de acest fel – distincte – câte părți din cadavru au fost descoperite, astfel încât, la final, să se contureze locul săvârșirii infracțiunii în toată accepțiunea sa. Specifice în astfel de cazuri sunt urmele : piese sau părți de îmbrăcăminte, sfori rămase pe părțile cadavrului sau care au servit la ambalarea lor – cu diferite legături sau noduri, ambalaje – hârtie, material plastic, cârpe, saci etc., urme ale mijloacelor de transport folosite la transportarea părților din cadavru etc. Examenul părții de cadavru poate pune în evidență atât leziuni, cât și anumite semne particulare – cicatrici, negi, tatuaje, malformații congenitale – cu valoare deosebită pentru identificarea victimei.

În cazul găsirii de resturi și fragmente de țesuturi osoase, se va răspunde din punct de vedere medico legal la probleme ca : natura umană sau animală a oaselor; sexul, talia și vârsta aproximative ale victimei; semnele de violență, caracterul vital al leziunilor și instrumentul cu care au fost create, inclusiv dacă acestea au fost create post mortem sau în timpul vieții; succesiunea creării leziunilor, direcția și poziția agresorului în raport cu victima în momentul producerii lor; malformațiile osului, factorii de floră, faună etc care au acționat asupra lui etc.

1.2 Probleme pe carea trebuie sa le lamurească cercetarea

Cercetarea omorului se individualizează, față de investigarea altor categorii de infracțiuni prin problematica sa specifică ce poate fi concentrată în câteva direcții principale, respectiv: stabilirea naturii și cauzei morții, a circumstanțelor de mod și de timp în care a fost săvârșită fapta, descoperirea mijloacelor sau instrumentelor folosite la suprimarea vieții victimei, identificarea autorului, a eventualilor participanți la comiterea omorului, precizarea scopului sau a mobilului infracțiunii.

Enumerarea de mai sus are un caracter general, problemele ce se cer soluționate intr-un caz concret fiind mult mai numeroase, dar indiferent de particularitățile omorului, organul judiciar va trebui sa-și orienteze cercetările potrivit formulei „celor șapte întrebări”, amintită: ce faptă s-a comis și care este natura ei?; unde s-a comis fapta?; când a fost săvârșită?; cine este autorul?; cum și în ce mod a săvârșit-o?; cu ajutorul cui?; în ce scop?. La aceste întrebări, adăugând încă una extrem de importantă: cine este victima?

Doar pe baza unui răspuns la aceste întrebări e posibil să se alcătuiască un probatoriu care să reflecte realitatea și, astfel, să permită stabilirea adevărului.

Altfel spus, problemele ce se cer rezolvate prin investigarea omorului vor constitui, fiecare în parte, obiect al probațiunii.

1.3 Activitatile care se întreprind pentru administrarea probelor

După cum s-a arătat, cu toate că urmărirea se efectuează în mod obliga-toriu de procuror, organele de cercetare penală ale poliției au obligația de a efectua acte de urmărire ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care este de competența de cercetare a altor organe, conform codului de procedură penală, art.213.

Urmărirea penală în caz de omor poate fi determinată de descoperirea unui cadavru purtând urme de moarte violentă și de dispariția unei persoane, dacă există bănuiala că a fost omorâtă.

Între activitățile de urmărire penală urgente la care organele de cerce-tare penală participă, amintim:

Cercetarea la fața locului;

Dispunerea constatării ori a expertizei medico – legale;

Dispunerea expertizelor criminalistice;

Stabilirea identității victimei;

Identificarea și ascultarea martorilor;

Efectuarea perchezițiilor;

Identificarea, urmărirea și prinderea făptuitorilor.

1.3.1. Cercetarea la fața locului este o activitate procedurală penală al cărei temei juridic este art. 129 CPP. Aceasta constă în deplasarea la locul găsirii unui cadavru a unei echipe alcătuite din procuror, ofițer criminalist și medic legist și efectuarea unui examen amănunțit al cadavrului, al corpurilor delicte, al locului unde a fost găsit cadavrul, precum și al altor locuri care pot da indicii despre cauza morții și circumstanțele în care aceasta a survenit (așa-numitul „perimetru”).

Cercetarea la fața locului cuprinde două etape: una statică (derulată fără modificarea poziției cadavrului sau a urmelor din jur și fără deplasarea obiectelor din perimetru) și alta dinamică (menită să examineze cadavrul și obiectele din perimetru, precum și să ridice, să ambaleze și să transporte urmele și corpurile delicte găsite la fața locului).

În faza statică se procedează la:

luarea de măsuri de salvare a victimelor în viață, de acordare a primului ajutor și transportarea acestora la unitățile sanitare

delimitare a perimetrului câmpului infracțional și îndepărtarea curioșilor din zonă

identificarea potențialilor martori sau chiar prinderea și reținerea făptuitorului

fixarea locului infracțiunii așa cum a fost găsit de organele de anchetă și stabilirea eventualelor modificări intervenite de la comiterea faptei până la sosirea echipei complexe de cercetare

În faza dinamică principalele momente ale cercetării vizează:

examinarea obiectelor principale din câmpul infracțional, fotografierea acestora, surprinderea urmelor infracțiunii

examinarea cadavrului – atât a corpului, a urmelor prezente (răni, leziuni, pete de sânge șa.) cât și îmbrăcămintea și obiecte aflate asupra acestuia. Operațiunea este derulată cu concursul medicului legist care poate formula concluzii preliminare cu privire la cauza și momentul morții

examinarea celorlalte obiecte din câmpul infracțiunii

ridicarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă

fixarea rezultatelor cercetării la fața locului

Rolul legistului este de consilier medical al procurorului, furnizându-i acestuia toate informațiile care țin de specialitatea sa.

În cuprinsul procesului-verbal de constatare la fața locului, alături de date cu caracter judiciar (prezența martorilor, efectuarea de fotografii judiciare, prelevarea de amprente, condițiile meteorologice de desfășurare a cercetării etc.), vor fi înserate și date cu caracter medico-legal:

– descrierea poziției în care a fost găsit cadavrul;

– descrierea îmbrăcămintei și încălțămintei acestuia;

– semnele morții reale;

– leziunile pe care le prezintă cadavrul;

– eventualele semne particulare ale acestuia;

– urmele biologice prezente la fața locului și modul lor de dispunere pe corpul cadavrului, pe îmbrăcăminte, pe încălțămintea sa, în perimetru și pe corpurile delicte.

O atenție deosebită se va acorda corpurilor delicte (obiecte găsite la fața locului cu rol potențial în tanatogeneză). Acestea vor fi examinate de către medicul legist în strânsă colaborare cu ofițerul criminalist, consemnându-se în procesul-verbal: poziția și caracteristicile lor, raporturile în care se află cu cadavrul, prezența de urme biologice (sânge, fire de păr, secreții) și a altor urme (materiale textile). În cazul suspicionării unei intoxicații, corpurile delicte (sticle, seringi, ambalaje de medicamente etc.) vor fi descrise și sub aspectul conținutului lor. După ridicarea și ambalarea corpurilor delicte (de către criminalist), ele vor fi transportate la unitățile medico-legale, în vederea efectuării de examinări complementare (serologice, toxicologice etc.).

Cercetarea efectuată la fața locului este un element important al examinării cadavrului, lămurind aspecte medico-legale legate de felul morții, cauza medicală a morții, modul de producere a leziunilor etc. Cu toate acestea, medicului legist nu îi este permis cu această ocazie să formuleze concluzii în acest sens; doar după efectuarea autopsiei complete (și uneori numai după efectuarea examinărilor complementare) se poate ajunge la concluzii valide, obiectivate științific.

Examenul la fața locului are următoarele obiective principale:

Căutarea, descoperirea, cercetarea, păstrarea și prelevarea urmelor prezente pe diferite obiecte sau victimă. Important este să se evite distrugerea, modificarea sau alterarea urmelor, precum și formarea unor urme false.

Stabilirea drumului parcurs de făptaș până la comiterea infracțiunii și apoi a traseului urmat pentru a părăsi locul faptei.

Stabilirea împrejurărilor în care s-a comis infracțiunea, a deplasărilor agresorului și victimei.

Stabilirea intervalului de timp care a trecut de la comiterea infracțiunii.

Orice element capabil să contribuie la identificarea agresorului și a agentului vulnerant.

Un examen competent al locului faptei va da posibilitatea obținerii unor indicații importante cu privire la felul, cauza și împrejurările de producere a morții, la descoperirea autorului.

Cercetarea omorurilor este apreciată ca fiind una dintre activitățile dificile ale organelor judiciare, cerând pregătirea speciala, perseverență si pasiune din partea acestora pentru descoperirea autorului. Aceasta activitate devine, insă, si mai dificilă dacă nici autorul, nici cadavrul nu sunt identificate.

Problema identificării cadavrului poate sa se ivească atât in cazuri de sinucidere, accident sau moarte subită, însă dificultățile maxime apar la victimele infracțiunilor de omor.

De cele mai multe ori, autorii se vor folosi de toate mijloacele pentru a induce in eroare organele de urmărire penală, acestea din urmă trebuind să acorde o atenție deosebită principalei urme a infracțiunii – cadavrul – deoarece numai cunoscându-se victima și relațiile sale se poate determina cercul de bănuiți și, în final, ajunge la soluționarea cazului.

În cazul descoperirii cadavrelor dezmembrate, sarcina organelor de cercetare penală se completează cu aceea a medicilor legiști și a experților care, împreună, trebuie să răspundă la un set de întrebări suplimentare:

părțile de cadavru descoperit aparțin unuia și aceluiași cadavru?

de ce sex este cadavrul?

cu ce fel de instrument a fost săvârșită dezmembrarea?

după felul dezmembrării poate fi vorba de o practică profesională oarecare sau de calitățile fizice ale autorului faptei?

la cât timp după moarte a fost săvârșită dezmembrarea?

care dintre leziunile aflate pe cadavru au fost cauzate in timpul vieții și care după moarte?

Părțile cadavrelor dezmembrate sunt găsite aproape în toate cazurile departe de locul omorului. Acest lucru este pe deplin explicabil prin însuși motivul dezmembrării – îndepărtarea principalului mijloc de probă reprezentând cadavrul. În astfel de cazuri, locul omorului ca și locul dezmembrării cadavrului (care, de obicei, coincid) îl reprezintă, aproape întotdeauna, locuința autorului faptei.

Practica judiciară și literatura de specialitate evidențiază faptul că autorii unor asemenea omoruri cu dezmembrări de cadavre, sunt, de regulă, fie soțul sau rudele victimei, fie alte persoane cu care acestea au avut relații de afaceri, anturaj. În majoritatea cazurilor omorul se săvârșește în mediul urban, fapt explicabil prin aceea că în toate aceste localități este mult mai facilă transportarea unui cadavru fără ca acest lucru să fie sesizat de vreo persoană.

Mai întâi de toate, trebuie avut în vedere faptul că părți ale cadavrelor dezmembrate se descoperă mult mai des în acele puncte care sunt populate si unde pot fi aduse nu doar cu trenul sau cu automobilul, ci sunt expediate prin poștă sau ca bagaje. În astfel de cazuri nu trebuie contat pe recunoașterea celui omorât de către localnici, pentru că în regiunea unde sau descoperit părțile din cadavru, nimeni nu cunoștea victima.

A doua particularitate constă în aceea că dezmembrarea cadavrului de către autorul faptei e legată de multe ori de intenția de a împiedica stabilirea identității persoanei ucise. În acest scop, autorul faptei nu se limitează doar la dezmembrarea cadavrului în părți, ci recurge la distrugerea (de exemplu prin combustionare) a capului victimei sau îl ascunde cu grijă deosebită departe de alte părți, străduindu-se să îl facă de nerecunoscut – taie de pe corpul celui ucis porțiuni de piele cu semnalmentele individuale (alunițe, cicatrice, tatuaje), îi taie degetele pentru a împiedica identificarea după amprente, îndepărtează toată îmbrăcămintea de pe cadavru.

În condițiile locale autorii omorurilor recurg rareori la dezmembrarea cadavrelor, întrucât condițiile de locuit (casă separată, parcelă de teren lângă casă, populație rară) îi permit să ascundă cadavrul întreg fără un risc deosebit – de exemplu să-l îngroape în grădină, în grădina de zarzavat, în grajd sau pur și simplu sub casă.

Dacă legătura dintre autorul omorului și victimă era doar aparentă, avea doar caracter întâmplător, sau lipsea în general, dezmembrarea cadavrului nu este făcută decât cu un singur scop: să scape autorul faptei de un corp delict periculos. Așa se întâmplă, de exemplu, când victima a fost atrasă sau a ajuns întâmplător în locuința unui necunoscut, sau a unui om mai puțin cunoscut și acolo a fost ucisă. În asemenea condiții, autorul omorului nu se străduiește să împiedice stabilirea identității persoanei celui ucis și pentru acest motiv nu ia nici o măsură în această direcție. Cu toate acestea, el dorește neapărat să se descotorosească de cadavru, ceea ce și face, fie ascunzându-l în întregime, fie, dacă se poate, dezmembrându-l și scoțând părțile sale într-un loc îndepărtat de domiciliul său și necirculat. Ca o particularitate, reținem că dezmembrarea cadavrului în asemenea cazuri nu este însoțită de distrugerea capului și a semnelor individuale de pe corpul victimei.

Astfel, cercetarea la fața locului impune o activitate deosebită din partea celor îndrituiți cu soluționarea cazului, îndeosebi a criminaliștilor și a medicilor legiști.

Fragmentele provenite de la cadavru (țesuturi, oase, cartilagii, diferite organe) sunt examinate cu multa atenție pentru a se stabili semnele de violență, după care se reconstituie corpul victimei, urmând ca, ulterior, aceasta să fie identificată.

Cadavrele dezmembrate se fotografiază atât separat, fiecare în parte, cât și asamblate. Fotografierea fiecărei părți izolate se face împreună cu urmele de sânge și de alte resturi organice și, dacă este posibil, împreună cu materialul (hârtie, țesătură) în care au fost găsite.

Alte metode de distrugere a identității unui cadavru sunt cele chimice – precum “baia de acid sulfuric”, în care mai rămân puține elemente utile reconstituirii figurii persoanei decedate.

Unii autori amplasează “corpul delict” pe șinele căii ferate, de cele mai multe ori intenția lor fiind încununată de succes, datorită vitezei trenului care efectiv spulberă și împrăștie rămășițele umane pe câțiva metri, făcând aproape de nerecunoscut persoana respectivă.

În cercetarea omorurilor în cazul în care cadavrele au fost găsite dezmembrate, sau nu au fost descoperite decât parțial, deși exista indicii despre dispariția lor, organul de urmărire penală se va conduce după aceleași reguli generale, raportându-se însă la particularitățile acestor cazuri. Scena omuciderii reprezintă fără nici un dubiu, cea mai importantă acțiune la care un polițist criminalist sau un medic legist va fi chemat. Clarificarea circumstanțelor se va face doar după un surplus de tehnici de investigare, obligatoriu făcute de o echipă complexă, în componența căreia locul criminalistului și al medicului legist au o valoare deosebita.

Investigarea criminalistică este o procedură de înalt profesionalism și de muncă în echipă, în care rezolvarea cazului, de multe ori, nu ține doar de gradul de inteligență a investigatorilor în raport cu făptașii, ci și de răbdare, antrenament și experiență în interpretarea indiciilor.

În interpretarea tabloului unei omucideri ar trebui să ținem cont de trei mari adevăruri esențiale: rapiditatea de răspuns este imperativă, orice obiect și oricine se află în câmp este considerat un indiciu, securizarea zonei este esențială.

Ținând cont de aceste lucruri trebuie reamintit și faptul că o dată ce corpul a fost mutat de la locul inițial sau celelalte indicii au fost recoltate, reconstituirea locului faptei nu va mai fi deloc fidelă, indiferent de câte eforturi ulterioare și cât timp va fi consumat.

Problema centrală în omorul cu depesarea cadavrului rămâne identificarea victimei la care o contribuție majoră o aduce expertiza medico-legală. Din punct de vedere criminalistic, vor fi cercetate ambalajele în care au fost găsite fragmentele respective, interesând eventuale urme sau caracteristici care să le ateste proveniența. Se va stabili, de asemenea, modul în care au fost aduse, camuflate sau îngropate, distanța și locurile în care au fost împrăștiate.

Nu trebuie omisă ascultarea persoanelor care locuiesc sau muncesc în apropierea locului faptei, acestea oferind relații cu privire la prezența unor persoane străine in zonă, eventual cu un comportament nefiresc.

În investigarea părților îngropate, echipa multidisciplinară va fi singura capabilă să aducă lumină în investigație. Vor participa medicul legist, antropologul, odontostomatologul, entomologul, botanistul și, nu de puține ori, un numismat, un istoric, un arheolog. Corpul nu se va extrage rapid din mormânt, inițial efectuându-se o suită de fotografii alb-negru și color, de la nivelul solului dar și de la înălțime, dacă se poate, aria de investigare se cartografiază, solul se investighează sistematic și, mai ales, se preferă lucrul la lumina zilei. Pentru a se descoperii și eventualele alte părți îngropate în zonă (dacă sunt indicii) se poate apela și la detectarea acestora cu dozatoare de metan sau folosind probe luate de la adâncimi de sol diferite. Ambele metode ajută și la descoperirea victimelor acoperite de ciment sau de asfalt.

Examinarea din punct de vedere criminalistic a cercetării locului unde s-au găsit părți din cadavru presupune, tot atatea activități – distincte intre ele – cate părți din cadavru au fost descoperite, pentru a se contura locul săvarșirii infracțiunii in toată accepțiunea sa.

Următoarele categorii de urme sunt specifice in asemenea cazuri: piese sau părți de imbrăcăminte, sfori rămase pe părțile cadavrului sau care au folosit la ambalarea lor, hartie material, plastic, saci, carpe, etc – urme ale mijloacelor de transport folosite, ș.a. In vederea identificării va trebui examinat cu mare atenție fiecare fragment de cadavru , pentru descoperirea unor eventuale semne particulare (cicatrice, negi, tatuaje, malformații).Estimarea timpului trecut de la deces se face prin metode criminalistice sau medico-legale, obținându-se însă doar valori orientative care trebuie coroborate cu declarațiile martorilor. Acțiunea insectelor în situația în care există dubii privind timpul trecut de la moarte se coroborează cu aceea a plantelor sau a animalelor care pot fi descoperite pe cadavru. Identificarea decedatului reprezintă una dintre cele mai interesante și mai tehnice aspecte ale investigației criminalistice, respectând criterii criminalistice esențiale: haine, bijuterii, acte, amprente digitale, labiale, rugale și folosind fotografii personale, tatuaje, semne particulare.

1.3.2.Dispunerea constatării ori a expertizei medico-legale

După cercetarea la fața locului, efectuarea expertizei medico-legale reprezintă un alt moment important al elucidării unor probleme privind moartea violentă la care, din motive obiective, nu s-a putut răspunde din primul moment. De altfel, în aceste condiții, potrivit prevederilor procesual penale, constatarea medico-legală trebuie dispusă de organul de urmărire penală, după cum expertiza medico-legală devine obligatorie pentru a stabili cauzele morții dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal.

Conform art. 114 C. Pr. Pen., în caz de moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaște, ori este suspectă, sau când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului sau persoanei vătămate pentru a se constata pe corpul acestora existența urmelor infracțiunii, organul de urmărire penală dispune efectuarea unei constatări medico-legale și cere organului medico-legal, căruia îi revine competența potrivit legii, să efectueze această constatare.

În soluționarea cauzei cercetate, față de semnificația acestui act medico-legal, se recomandă ca necropsia să fie efectuată, în limita posibilităților, de către medicul anatomopatolog care a participat la cercetarea la fața locului ori să se pună la dispoziție procesul verbal al cercetării locului faptei și fotografiile, înregistrările video executate cu acest prilej.

Problemele la a căror rezolvare expertiza medico-legală are un aport substanțial sunt, în principal următoarele:

-Stabilirea cauzei și naturii morții, precum și a datei la care a survenit aceasta;

-Diferențierea leziunilor vitale de cele survenite după moarte și explicarea mecanismelor de producere a lor;

-Determinarea agentului vulnerant, a direcției, intensității și succesiunii loviturilor;

-Descoperirea eventualelor urme de substanțe toxice sau a stupefiantelor;

-Stabilirea sexului, vârstei, grupei sanguine, a taliei, în cazul cadavrelor dezmembrate, cât și a unor particularități ce pot ajuta la identificarea victimei.

În același timp se va proceda la recoltarea diverselor urme existente pe corpul și pe îmbrăcămintea cadavrului, cum ar fi, spre exemplu, urmele biologice, firele de păr, depozitul subunghiular, etc. Ridicarea urmelor de pe cadavru se face , uneori, chiar de la fața locului. Prevalările se efectuează mult mai bine în condițiile sălii de autopsie, de aceea se impune transportarea cadavrului la morgă cu foarte mare atenție, luându-se măsuri de prevenire a distrugerii urmelor și, în special, a microurmelor, măsuri printre care se numără și introducerea corpului, a mâinilor, sau a picioarelor în saci de plastic.

Datorită inexistenței unor condiții propice de ordin obiectiv și subiectiv, efectuarea acestei operații la fața locului este dificilă. Din această cauză, cadavrul se transportă urgent la morgă, mai ales dacă este protejat în saci de plastic în care urmele biologice, în special sângele, diversele excreții și secreții, țesuturile, etc., se degradează foarte repede.

Examinarea necropică, ridicarea urmelor de pe cadavru, a măștii mortuare și eventual amprentarea sa, dacă nu s-a făcut la fața locului faptei, se realizează de medicul legist împreună cu procurorul criminalist, care, în calitate de conducător al echipei de cercetare, are o viziune de ansamblu asupra cazului cercetat, știe ce probleme trebuie clarificate și, prin urmare, ce să solicite în plus de la expertiza medico-legală. Participarea procurorului criminalist la efectuarea necropsiei se impune cu atât mai mult cu cât, uneori, apar dificultăți în stabilirea diagnosticului etiologic-juridic al decesului, respectiv determinarea cauzei și naturii morții.

Referitor la expertiza medico legală efectuată în infracțiunile contra vieții, precizăm că ea însăși este guvernată de reguli metodologice generale și speciale, puse în evidență în literatura de specialitate. Aceasta vizează, spre exemplu, identificarea cadavrului, stabilirea naturii morții, cercetarea cauzelor, modului și condițiilor în care s-a produs, etc.

Stabilirea cauzei morții se face cu ajutorul datelor puse la dispoziție de medicina legală, constarea făcută de către medicul anatomopatolog fiind hotărâtoare pentru clarificarea „diagnosticului juridic” al decesului; moartea violentă sau moartea patologică.

Dacă datele obținute indică o moarte violentă, care poate fi consecința unei omucideri, a unei sinucideri sau a unui accident, va fi necesară lămurirea tuturor împrejurărilor capabile să servească la încadrarea juridică a faptei în mod corect.

Stabilirea acestor elemente se face, în mod firesc, prin coroborarea tuturor datelor obținute pe baza expertizelor medico-legale, a celor criminalistice, cât și a actelor de urmărire penală efectuate în cauză. Această cerință este mai mult decât evidentă, mai ales în condițiile insuficienței datelor necesare stabilirii cauzei reale a morții. În același timp, se evită posibilitatea apariției unei erori de ordin subiectiv în aprecierea situației de fapt.

Trebuie atrasă atenția asupra unei probleme extrem de importante, frecvent subliniată în literatura de specialitate, și anume determinarea legăturii de cauzalitate dintre actele de agresiune și decesul victimei, mai ales în împrejurarea în care acestea pot fi asociate cu o serie de afecțiuni preexistente ale victimei. Determinarea acestei legături de cauzalitate în asemenea împrejurări este necesară pentru corecta încadrare juridică a faptei în categoria omorului, a loviturilor cauzatoare de moarte sau a vătămărilor corporale.

Această încadrare este făcută în mod evident de către magistrat, însă, în bună parte, pe baza concluziilor expertizei medico-legale chemată să pună în lumină elementele nexumului cauzal dintre faptă și urmările sale. În consecință, se impune delimitarea, mai întâi pe teren medico-legal, a cauzelor morții, de condițiile de ordin predispozant sau de ordin favorizant, operație ce a avut uneori un caracter arbitrar.

Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, pentru delimitarea corectă a legăturii de cauzalitate, este necesar să se ia în calcul patru categorii de factori: victima, substanța sau instrumentul vulnerant, circumstanțele în care a fost săvârșită fapta și autorul faptei. În privința autorului faptei, se va ține seama de modul în care acesta a conceput și pregătit actul, i-a prevăzut și acceptat urmările, precum și de scopul urmărit. În stabilirea cauzei morții apar destul de des dificultăți datorită caracterului contradictoriu al leziunilor, a stării avansate de putrefacție a cadavrului, ca și a unor deficiențe în efectuarea necropsiilor.

1.3.3. Dispunerea constatărilor tehnico-științifice sau a expertizelor criminalistice

Lămurirea problemelor multiple și diverse pe care le ridică soluționarea legală și temeinică a cauzelor privind infracțiunea de omor, în toate formele sale, impune valorificare științifică a urmelor și mijloacelor materiale de probă, descoperite și ridicate de la fața locului, prin intermediul constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor criminalistice.

Urgența dispunerii constatărilor tehnico-științifice criminalistice este dată, fie de pericolul dispariției unor mijloace de probă ori de schimbarea unor situații de fapt, fie de necesitatea lămuririi fără întârziere a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.

În raport cu modalitățile concrete în care s-a săvârșit infracțiunea, la fața locului pot fi găsite-așa cum s-a precizat-o mulțime de urme:

– urme ale omorului-atât urme formă, cât și urme materiale;

– urme ale animalelor;

– urme ale vegetalelor;

– urme ale obiectelor-îmbrăcăminte, încălțăminte, mijloace de transport, substanțe pulverulente.

Ne propunem exemplificarea problemelor de ordin general, considerându-le strict necesare pentru formularea corectă a întrebărilor ce se adresează specialiștilor.

Urmele de mâini

În cazul urmelor de mâini, când se prezintă urma și modul de comparație, specialistului i se solicită să stabilească dacă urma ridicată cu ocazia cercetării locului faptei și amprenta, sunt sau nu create de aceeași persoană. În opinia unor autori, constatarea tehnico-științifică sau expertiza dactiloscopică poate avea ca obiect, și stabilirea faptului dacă amprentele de la cadavru și amprentele presupuselor rude ale acestuia conțin dermatoglife caracteristice care să confirme rudenia.

În situația în care specialistului i se prezintă doar urma în litigiu ori obiectul purtător de urme, constatarea tehnico-științifică sau expertiza dactiloscopică va avea posibilitatea să lămurească probleme de genul:

– dacă obiectul ridicat din câmpul infracțiunii prezintă sau nu urme și, în caz afirmativ, numărul și natura acestora-digitale sau palmare;

– tipul, subtipul și varietatea urmelor respective;

– dacă urmele în cauză reprezintă suficiente elemente individuale pentru identificare;

– mecanismul de formare a urmelor;

– dacă desenul papilar a fost impregnat cu vreo substanță în momentul creării urmelor, precum și natura acelei substanțe;

– vechimea urmelor.

Urmele de picioare

Expertiza urmelor de picioare-urme plantare și de încălțăminte-permite identificarea creatorului urmei pe baza detaliilor prezentate fie de crestele papilare ale plantei piciorului, fie ale ciorapului sau încălțămintei, după cum urma a fost formată de piciorul gol sau încălțat. Firește că identificarea se realizează, ca și în cazul urmelor de mâini, printr-un examen comparativ cu impresiunile luate persoanelor suspecte.

Nu se ridică nici un fel de probleme atunci când se prezintă și persoana bănuită de comitere a omorului, sarcina constatării ori expertizei fiind aceea de a stabili dacă urma descoperită la fața locului și modelele pentru comparație au fost create sau nu de aceeași persoană.

De cele mai multe ori, în faza inițială a cercetărilor, nu poate fi prezentată și persoana care se presupune că a creat urma, iar specialiștii vor fi solicitați în acest caz să răspundă la o serie de întrebări, de genul:

– natura urmei prezentate spre examinare;

– dacă urma plantară prezintă suficiente elemente individuale de identificare;

– piciorul de la care provine urma;

– mecanismul de formare;

– substanța cu care a fost creată și vechimea aproximativă a urmei;

-direcția de mers a persoanei care a creat urma;

– sexul, greutatea aproximativă și vârsta persoanei care a creat urma plantară;

– eventualele particularități anatomo-patologice ale persoanei respective.

Elementele prețioase de individualizare oferă, de asemenea, cărarea de urme, formată de autor în câmpul infracțiunii. Este tipică, în acest sens, identificarea autorului unui omor săvârșit la începutul anilor′89, la un liceu din București, a cărui victimă a fost o îngrijitoare, făptuitorul, un fost elev al liceului, lipsit de discernământ. Acesta a fost identificat pe baza urmelor de picioare lăsate pe holul școlii.

Urmele de buze

Țara noastră se situează printre primele țări din lume privind identificarea persoanelor după urmele de buze. Acest fel de urme se găsesc destul de rar la locul săvârșirii infracțiunii, totuși, nu este exclus ca urmele de buze să fie descoperite pe alimente, pe obiecte de sticlă-pahare, căni, sticle, etc-, porțelan, lut ars smălțuit, etc.

Pornind de la faptul că desenele coriale sunt unice la o persoană, în prezent, în unanimitate s-a acceptat ideea potrivit căreia urmele de buze pot duce cu certitudine la identificarea unei persoane în aceeași măsură ca și urmele desenului papilar.

Între problemele la care se pot da răspunsuri prin expertiza urmelor de buze, amintim:

-dacă obiectul ridicat de la fața locului prezintă sau nu urme de buze și natura acestora;

-dacă urmele de buze au fost lăsate de una sau mai multe persoane și dacă prezintă suficiente elemente caracteristice de identificare;

-dacă urmele au fost create de buza superioară sau inferioară;

-dacă urmele prezintă eventuale malformații congenitale – „buza de iepure”, „gura de lup” și macrostonia – sau malformații patologice pe care le prezintă persoana care a creat urmele;

-sexul, vârsta aproximativă și tipul antropologic al persoanei;

-mecanismul de formare al urmelor;

– particule adiacente ce se găsesc în urmele de buze, și, eventual, vechimea lor;

– grupa sanguină a persoanei care a creat urmele de buze și dacă aceasta coincide cu modelul de comparație, etc.

Urmele de dinți, urechi, nas sau alte părți ale feței și corpul uman

Expertiza urmelor de dinți și de buze face parte din examinările care, prin natura împrejurărilor se conjugă cu expertizele serologice, ultima destinată eventualei reconstituiri a fizionomiei după urma de mușcătură

Urma de dinți formată în condiții bune permite identificarea persoanei prin compararea modelelor obținute experimental, iar, în lipsa acestora, servește la stabilirea sexului și vârstei aproximative, a tipului antropologic, a mecanismului de formare, etc..

În ipoteza urmelor de dinți, care se prezintă sub forma mușcăturilor, descoperite pe corpul victimei sau al agresorului, este necesar să fie examinate imediat, datorită deformării lor rapide prin procesele lor patologice ce au loc la nivelul tegumentului.

În scopul identificării persoanelor care au creat urme de dinți, urechi, nas sau ale altor părți ale feței și corpului uman, organele de urmărire penală pot solicita concursul specialiștilor pentru a elucida numeroase probleme, cum ar fi:

– dacă urmele descoperite la fața locului au fost create de un corp uman și, în caz afirmativ, de care parte a acestuia;

– dacă urma de dinți a fost creată de dantura umană și care sunt caracteristicile danturii persoanei, dacă a suferit vreun tratament stomatologic;

– dacă urmele au fost create de una sau mai multe persoane și dacă prezintă sau nu elemente de identificare.

Urmele biologice

Urmele materie de natură umană, denumite fie urme biologice, fie urme biocriminalistice se întâlnesc după cum s-a mai precizat, în locul unde s-a săvârșit infracțiunea de omor. Indiferent de faptul că urmele sunt de sânge, de salivă, de spermă, de natură piloasă, osteologică, etc, examinarea acestora-în condiții de laborator-poate oferi indicii prețioase necesare desfășurării unor activități operative, de natură să conducă la identificarea și prinderea făptuitorului.

În funcție de natura urmelor descoperite la fața locului, constatarea tehnico-științifică sau expertiza biologică poate lămuri o serie de probleme extrem de variate.

În cazul urmelor de sânge se pot lămuri următoarele probleme:

– natura urmei-dacă este sânge uman sau animal;

– stabilirea grupei sanguine;

– vechimea aproximativă a urmei de sânge;

– poziția corpului victimei în momentul sângerării;

– regiunea anatomică de unde provine sângele-în cazul sângelui proaspăt și lichid.

În ceea ce privește urmele de salivă, specialistul sau expertul se poate pronunța cu privire la următoarele aspecte:

– dacă pe obiectul ridicat de la locul faptei se găsesc sau nu urme de salivă;

– dacă saliva este de natură umană, și în caz afirmativ, caracterul secretor sau nesecretor al persoanei de la care provine;

– grupa sanguină de la care provine urma și indiciile ce atestă starea de sănătate a persoanei, mediul profesional al acesteia, tratamente medicamentoase urmate, inclusiv unele vicii .

La urmele de spermă se ridică, de obicei, aceleași probleme:

– natura urmelor;

– grupa sanguină a persoanei de la care provin;

– vechimea aproximativă a urmelor;

– dacă persoana care a creat urmele suferă de vreo boală venerică ori altă afecțiune patologică.

În cazul examinării firului de păr se pot elucida anumite aspecte, care, coroborate cu alte probe, pot conduce la identificarea autorului, și implicit la dovedirea vinovăției:

– natura firului de păr-dacă este de natură umană sau animală;

– partea din corp sau zona de unde provin firele de păr, modul de detașare, existența urmelor de distrugere, sânge, paraziți ori a unor alterații patologice;

– culoarea naturală-în cazul în care părul prezintă urme de vopsire;

– sexul și vârsta probabilă a persoanei.

După lămurirea acestor probleme, prin prezentarea firelor de păr pentru comparație, specialistul se poate pronunța dacă urma are sau nu aceleași caracteristici generale sau individuale cu probele prelevate de la persoana suspectă.

În cadrul urmelor de natură animală și de natură vegetală problemele se pun în mod asemănător, totuși întâlnindu-se unele particularități.

Astfel, dacă în cazul urmelor formă se va cere specialistului sau expertului să se precizeze dacă urma a fost creată cu cea de la care provine modelul de comparație, în cazul urmelor biologice de natură vegetală interesează, printre altele, următoarele:

– zona de proveniență a plantei, stadiul de vegetație și anotimpul căreia îi corespunde;

– eventualele prelucrări și modalitățile ori particularitățile cauzate de detașare -, cu evidențierea legăturilor ce există cu activitatea desfășurată de către făptuitor;

– dacă există corespondență de gen și specie între urma în litigiu și modelul prelevat prin comparație.

Capitolul III

Examinarea criminalistică a locului unde au fost descoperite fragmentele cadaverice. Elaborarea versiunilor de anchetă privind:

În ancheta omorului, primele date concrete sunt desprinse de procuror pe baza cercetării la fața locului, a examinării cadavrului și efectuarea obiectivă a datelor obținute, prin activitățile procedurale menționate permite, în majoritatea cazurilor, elaborarea de versiuni plauzibile cu privire la natura morții. În descoperirii de schelete și fragmente de cadavre la care nu sunt evidente urmele unei infracțiuni de omor, problemele devin mult mai complexe, deoarece, pe lângă versiunile privind o moarte violentă sau patologică, mai pot fi emise versiuni referitoare la părăsirea domiciliului, la răpire și sechestrare, etc.

După cum se subliniază în literatura de specialitate, o importanță deosebită pentru orientarea cercetării o au versiunile referitoare la autorul omorului și la mobilul sau scopul infracțiunii.

Punctul de plecare al anchetei și, în consecință, de elaborare a versiunilor îl va constitui întotdeauna victima, deoarece ea furnizează cele mai prețioase elemente pentru elucidarea cazului. Prin aceasta, organul judiciar se conformează unei reguli metodologice importante, conform căreia, în investigarea omuciderilor, mai ales în cazurile complexe, trebuie întotdeauna să se pornească de la faptă la făptuitor. În elaborarea versiunilor cu privire la persoana autorului, și la mobilul sau scopul omorului, considerăm că procurorul trebuie să se raporteze la două mari categorii de date:

a) Date obținute din cercetarea la fața locului și din examinarea cadavrului, pe baza cărora pot fi desprinse concluzii referitoare la persoana autorului, la faptul că acesta cunoaște topografia locului sau era o cunoștință apropiată a victimei, la mobilul faptei, la modul de apărare ca și la mijloacele vulnerante utilizate.

Cunoașterea victimei, sub multiple aspecte reprezintă pentru organul judiciar o sursă importantă de date utile identificării ucigașului. Spre exemplu, se poate stabili ce activitate desfășura victima în momentele premergătoare agresiunii, după cum era îmbrăcată și după starea unor obiecte casnice. Sau, ne putem da seama de raportul victimă-agresor, după cum s-a comportat victima la apariția ucigașului: îl cunoștea și i-a permis accesul, s-a opus intrării în locuință, a încercat să se apere, etc. Alte date pot fi desprinse din modul în care a fost suprimată viața victimei din interesul acordat anumitor obiecte, luate sau cercetate de autor, etc.

b) Date rezultate din ascultarea martorilor, a rudelor ori din investigațiile privitoare la victimă. În acest fel pot fi cunoscute obiceiurile, pasiunile, viciile, natura relațiilor întreținute cu membrii familiei, cu colegii de serviciu sau cu alte persoane, mediile frecventate, starea sănătății, activitatea profesională, etc. În mod evident, trebuie să se stabilească cât mai exact, unde, când, cu cine, și în ce mod și-a petrecut timpul victima înaintea survenirii decesului sau a dispariției, dacă a fost văzută în compania unei persoane străine sau cunoștințe întâmplătoare, dacă cineva a căutat-o sau s-a interesat de ea, dacă i-a lăsat vreun mesaj, ș.a. În practică, elaborarea versiunilor, devine câteodată, deosebit de dificilă în omoruri cu mobil bizar, marea majoritate săvârșite, după cum se afirmă de autorii de specialitate, de bolnavii psihici, sau de elementele huligane aflate sub influența băuturilor alcoolice.

Verificarea versiunilor este o activitate obligatorie care ține de esența cercetării omorului, ca de altfel, a oricărei infracțiuni. În cadrul fiecărei versiuni, se procedează la clarificarea problemelor sale specifice, prin efectuarea activităților de urmărire penală prevăzută în ipoteza respectivă, potrivit termenelor stabilite în planul de urmărire penală. Versiunile sunt verificate concomitent, indiferent de gradul lor de verosimilitate, până la eliminarea celor neconforme cu realitatea. Firește că o anumită prioritate va fi dată martorilor care prezintă o credibilitate mai mare sau în legătură cu care există mai multe date.

1.1 Locul săvârsirii infacțiunii

Identificarea locului unde a fost săvârșit omorul este o problemă importantă pentru soluționarea cazului, acesta fiind, de regulă, cel mai bogat în urme și date cu privire la împrejurările în care s-a comis fapta. De multe ori, pentru a îngreuna activitatea de cercetare a organelor de urmărire penală, făptuitorii transportă cadavrul victimei de la locul săvârșirii infracțiunii, pentru a face mai dificilă descoperirea acestuia, sau pentru a disimula omorul într-o alta parte – accident de circulație, sinucidere, moarte accidentală datorată atacului unor animale sălbatice, etc. Din acest punct de vedere, locul în care a fost săvârșită infracțiunea prezintă o deosebită importanță prin posibilitatea descoperirii, fixării, tuturor categoriilor de urme și mijloacelor materiale de probă, care, prin interpretare și valorificare științifică, vor duce la identificarea făptuitorului. Astfel, in funcție de urmele și modul lor de amplasare în câmpul comiterii infracțiunii se poate prefigura desfășurarea acțiunii înainte de săvârșirea infracțiunii, în timpul și după comiterea agresiunii, reacția victimei, modul de operare folosit de făptuitor, mobilul și scopul urmărit, etc, toate acestea ducând la elaborarea celor mai plauzibile versiuni și desfășurarea celor mai eficiente măsuri de verificare a lor.

Pe timpul desfășurării cercetării, dar mai ales cu ocazia cercetării locului faptei, trebuie să se lămurească dacă locul unde a fost descoperit cadavrul coincide sau nu cu cel în care făptuitorul a desfășurat activitatea ilicită. La lămurirea acestui aspect contribuie, deopotrivă, natura leziunilor existente pe corpul victimei, modul lor de amplasare, forma – în raport cu obiectele folosite – ,lipsa unor urme ce trebuiau să existe în contextul dat, existența unor urme care nu se justifică, etc.

1.2 Timpul săvârșirii infracțiunii

Stabilirea certă a momentului în care a fost săvârșită infracțiunea ajută organele de urmărire penală să stabilească activitățile și traseul înaintea comiterii faptei desfășurate de victimă, persoanele care au văzut-o ultima dată, bunurile și valorile pe care le avea în momentul atacului, eventualele incidente avute, starea în care se afla, ș.a.

O problemă deosebit de importantă o constituie stabilirea momentului su-primarii vieții victimei. Rezultatele cercetărilor trebuie sa ducă pe de o parte la stabilirea datei exacte la care moartea a survenit iar pe de altă parte, la încadra-rea în timp a activității infracționale desfășurată de autor. Astfel, o serie de date pot conduce la delimitarea unei perioade (de timp ) în care autorul a efectuat di-verse acte de pregătire, acestea fiind de natură să permită încadrarea faptei în categoria omorului cu premeditare.

De asemenea, cunoscând timpul comiterii faptei se vor putea face verificări în ceea ce privește modul cum și-au petrecut timpul în perioada critică persoanele bănuite, dacă au fost văzute la locul faptei ori în împrejurimile acestuia, posibilitatea ajungerii în acel loc – în raport cu alibiurile invocate – interesul imediat pe care l-ar fi avut la descoperirea cadavrului, și altele.

Cu ocazia investigării locului faptei și, în principal, a cadavrului, între multele probleme avute în vedere, o menționăm și pe aceea a stabilirii datei la care a survenit moartea, dar și a eventualelor modificări apărute în poziția cadavrului. Cu siguranță că aceste date se vor determina mult mai precis în urma necropsiei, însă chiar din momentul examinării victimei la fața locului, se pot obține o serie de informații, care pot servi la orientarea operativă a cercetărilor în scopul descoperirii autorului omorului.

Pentru aceasta, se procedează la studierea semnelor specifice morții, în special a celor precoce și semitardive. Precizăm, însă, că siguranța în stabilirea datei morții scade pe măsura creșterii intervalului de timp scurs între momentul decesului și cel al descoperirii cadavrului. Cu cât acest interval este mai scurt, cu atât determinarea datei morții este mai exactă. De exemplu:

-La semnele precoce, semnificative sunt reacțiile pupile la unele substanțe chimice, care se produc în limita a 4 ore de la deces, în cazul atropinei, ori a 6 ore în cazul piliocarpinei. Contractarea locală a vaselor de adrenalină se produce în cel mult 24 de ore de la deces.

Celelalte semne precoce ale morții, pe care le-am menționat anterior (încetarea activității cardiace, absența respirației ), nu vor fi luate în calcul pentru a determina momentul morții, decât în cazul sesizării lor de către o persoană avizată și care să se afle lângă victimă chiar în momentul în care moartea a survenit.

-În cazul semnelor semitardive, problemele sunt mai complicate, în funcție de semnul clinic și de condițiile în care a fost găsit cadavrul și astfel:

a) pierderea de căldură în general se face cu un grad pe oră, cadavrul ajungând la căldura mediului ambiant în aproximativ 20 ore la care mai contribuie și alți factori cum ar fi temperatura mediului înconjurător, condițiile de loc și timp, vârsta și constituția fizică a victimei, îmbrăcămintea;

b) rigiditatea cadaverică începe să se instaleze de la mușchii maxilarului inferior și coboară treptat spre membrele inferioare, după care cunoaște o rezoluție în acest sens, tot ciclul fiind cuprins între 2 și 36 de ore de la deces, rigiditatea maximă fiind aproximativ de 10 ore, dar și aici putem vorbi doar în funcție de cauza morții, deoarece în cazul traumatismelor cerebrale masive se întâlnește și rigiditatea cataleptică ( împușcare în cap, electrocutare );

c) după circa 5 ore se instalează lividitățile cadaverice, fiind maxime după aproximativ 10-15 ore și nu se mai modifică prin schimbarea poziției cadavrului după circa 12 ore din momentul morții.

Lividitățile cadaverice își au importanța lor în lămurirea unor eventuale modificări survenite în poziția cadavrului. Dacă la fața locului, spre exemplu, cadavrul este descoperit în poziție de decubit ventral, adică cu fața în jos, iar lividitățile cadaverice se găsesc pe partea dorsală, este mai mult decât evident faptul că ne aflăm în fața unei schimbări de poziție a cadavru-lui la aproximativ 12 ore după deces.

Cu privire la semnele precoce și semitardive, în literatura occidentală se indică următoarele aspecte:

-corpul cald și suplu, având corneea umedă și transparentă, fără lividități, arată că moartea s-a produs de 1-2 ore;

-apariția lividităților cadaverice la nivelul gâtului, răcirea și rigiditatea articulației maxilarului se face la 3-4 ore de la intervenirea decesului;

-apariția petei negre scleroticale arată aproximativ 6 ore;

-confluența lividităților pe suprafață mare și rigiditatea întregii muscu-laturi scheletice alături de pierderea transparenței corneei este tipică orelor 8 – 10 de la instalarea morții;

-persistența la presiune a lividităților și nemodificarea poziției lor e specifică morții instalată de aproximativ 12 ore.

La calculul datei la care decesul s-a instalat, sunt luați mult mai mulți factori, cum ar fi, de pildă, starea digestiei alimentelor din stomac, prezența faunei cadaverice, rezultatele unor examene histochimice sau biochimice, aceasta, însă, numai în condiții de laborator, iar nu în cele ale cercetării la fața locului.

1.3 Făptuitorul

Autor al faptei – indiferent de modalitățile concrete de săvârșire ori de elementele de circumstanțiere ce duc la agravarea faptei – poate fi orice persoană, responsabilă penal, care săvârșește o acțiune sau inacțiune ce are drept urmare imediată suprimarea vieții unei persoane. Agravanta constând în omorul săvârșit asupra soțului sau unei rude apropiate, când autor nu poate fi decât o persoană care are o astfel de calitate constituie excepția de la regula de mai sus. La săvârșirea faptei pot contribui și alți subiecți activi – în calitate de instigatori, coautori, complici -, cercetării, în special, revenindu-i sarcina de a stabili calitatea și gradul de participație al fiecăruia. În ceea ce privește participația penală, practica judiciară este constantă în a considera că există coautorat în situația în care mai multe persoane au lovit victima cu un instrument apt pentru a ucide – cuțit, topor, briceag, ciomag, etc – chiar dacă lovirea unuia dintre participanți a fost mortală, acționând simultan, cu aceeași intenție de a ucide și completându-se unul pe altul, inculpații sunt coautori . Sunt coautori la omor și acela care lovește mortal victima, cât și acela care o imobilizează ori în-cearcă să o dezarmeze sau împiedică pe altul să intervină în apărarea victimei ( Trib Suprem, dec. 71/1979 și dec. 1278/1976). Din contră, nu putem spune că există coautorat dacă fiecare inculpat acționează independent și în momente di-ferite, lovind mortal victima ( Trib. Suprem, dec. 2133/1968 ).

Pe lângă gradul de participație al fiecărui făptuitor, care se stabilește în funcție de împrejurările cauzei, organul de urmărire penală trebuie să acorde atenție și aspectelor referitoare la conduita acestuia înainte de săvârșirea infracțiunii și, în principal, antecedentelor penele în materie, cunoscându-se faptul că pentru reținerea agravantei de către o persoană care a mai săvârșit un omor – fapta care constituie „alt omor” trebuie să fi fost comisă înainte, să fie infracțiune consemnată și realizată printr-o acțiune separată.

1.4 Existența complicilor

Pe parcursul cercetării trebuie să se lămurească dacă victima a fost urmărită, atrasă in cursă, atacată prin surprindere, etc, toate acestea sunt de natură a demonstra premeditarea. Premeditarea există atunci cand intre rezoluțiunea infracțională și executarea infracțiunii se interpune un interval de timp in care făptuitorul a desfășurat, pe langă actele premergătoare menționate și alte activități: culegerea de informații, confecționarea sau procurarea mijloacelor necesare scopului propus, inclusiv căutarea complicilor.

Date despre existentența complicilor se pot descoperi atat cu ocazia cercetării la fața locului , cât și cu interpretarea rezultatelor expertizelor.

Capitolul IV

Dispunerea expertizelor criminalistice

1.1 Genuri de expertize

Expertiza este importantă deoarece contribuie la aflarea adevărului, cu privire la existența sau inexistența infracțiunii, la persoana care a săvârșit-o, precum și la alte împrejurări necesare pentru corecta soluționare a cauzei. Elemente de probă îndoielnice ori simple indicii pot, prin efectuarea expertizei, să fie reținute ca probe temeinice ori înlăturate ca fiind, fără valoare.

Felurile expertizei

Dispunerea efectuării unei expertize de către organul de urmărire penală sau instanța de judecată se face ori de câte ori sunt necesare cunoștințele unui specialist, în funcție de problemele care urmează a fi lămurite, expertiza va fi diferită, clasificarea acestora făcându-se după mai multe criterii: natura probelor ce urmează a fi lămurite prin expertiză; modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei; modul de desemnare a expertului; modul de organizare a expertizei.

Astfel deosebim

autopsii, în situațiile prevăzute de lege, inclusiv autopsierea sau reautopsierea cadavrelor exhumate,

identificarea pe material fotografic,

expertiza antropologică pe elemente de cadavru sau de schelet;

constatări și expertize medico-legale, în cazurile care depășesc nivelul de competența al serviciilor de medicină legală județene sau când acestea își declină competența, din motive temeinice, în efectuarea acestora;

nouă expertiză medico-legală, în cadrul unei comisii de expertiză, astfel: expertize medico-legale traumatologice în cazuri de omor, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, vătămări corporale grave, expertize medico-legale psihiatrice în materie penală și civilă,

expertize în vederea amânării sau întreruperii executării pedepsei pe motive medicale,

expertize în cazuri de acordare necorespunzătoare a asistenței medicale,

expertiza medico-legală pentru evaluarea infirmității sau a incapacității de muncă determinate de afecțiuni traumatice,

expertiza medico-legală a persoanelor în vederea autorizării deținerii și folosirii armelor și munițiilor,

expertiza medico-legală a persoanelor pentru evaluarea capacității de conducere auto;

expertize biocriminalistice pe corpurile delicte, precum expertiza petelor de sânge, de spermă și a firului de păr;

expertiza criminalistică traseologica, cum ar fi factorii suplimentari ai împușcării;

expertiza filiației: expertiza perioadei de concepție, a potentei și a capacității de procreare,

expertiza comparativă antropometrică în diagnosticul filiației,

expertiza filiației prin metode serologice, HLA sau ADN;

expertize toxicologice

Expertiza sau constatarea tehnico-științifică balistică.

Expertiza sau constatarea tehnico-științifică balistică are ca scop principal identificarea armei de foc – pe baza examinării împușcăturii – , precum și stabilirea vechimii, direcției, distanței, a unghiului de tragere și a altor împrejurări legate de împușcătură.

De asemenea, prin constatările și expertizele efectuate se oferă date privind starea de funcționare a armelor și munițiilor, urmelor de intrare și ieșire a gloanțelor, urmele de ricoșeu, urmele suplimentare ale împușcăturii, ale celor create de armă pe gloanțe și pe tubul cartușului, distanța și direcția de tragere la pistoalele cu bolțuri și armele atipice. Prin examinarea în raza gama la nivelul Institutului de Criminalistică există posibilitatea efectuării unei radiografii perfecte a oricărei arme care nu poate fi desfăcută, pentru a stabili starea mecanismelor interioare, precum și dacă este sau nu încărcată.

Dispunerea expertizei psihiatrice

După ce are loc identificarea autorului infracțiunii de omor, în fața organelor de urmărire penală se pune și problema de a stabili dacă cel în cauză suferă sau nu de vreo tulburare psihică, care îi afectează capacitatea normală de a înțelege și de a-și dirija voința potrivit scopului propus . Aceasta se realizează prin dispunerea expertizei psihiatrice, ramură a expertizei medico-legale și care are ca obiect determinarea stării sănătății psihice a unei persoane. Efectuarea acestui gen de expertiză este necesară pentru determinarea discernământului și, prin urmare, a vinovăției.

Dispunerea expertizei psihiatrice poate fi determinată de conduita normală a unei persoane – în fața organelor de urmărire penală – de declarațiile martorilor sau rudele cu privire la faptul că persoana în cauză suferă de o boală psihică, precum și în toate cazurile când există suspiciuni asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului. În acest ultim caz, cât și în cazul omorului deosebit de grav, expertiza psihiatrică este obligatorie, conform art.117, alin.1, C.pr.pen.

Practica judiciară recomandă dispunerea acestei expertize în toate cazurile de omor, în primul rând pentru a cunoaște starea psihică a făptuitorului, iar, în al doilea rând, pentru a evita simularea unei boli psihice, fie pe parcursul urmăririi penale, fie în faza de judecată .

Pentru a se pronunța cu privire la vinovăția sau nevinovăția unei persoane organul de urmărire penală – ca organ judiciar trebuie să țină seama nu numai de expertizele psihiatrice, ci de întregul material probator administrat în cauză. Ca atare, este total contraindicat să se ceară expertului să răspundă dacă infractorul este responsabil sau nu pentru fapta ce i se pune în sarcină.

Constatarea medico-legală trebuie să răspundă unei problematici diverse cum ar fi sexul, vârsta, talia aproximativă a victimei, culoarea părului și ochilor, instrumentul folosit pentru secționare, procedeul folosit pentru secționare, prezența semnelor de violență și mecanismul lor de producere, grupa sanguină a victimei, prezența spermei și grupa sanguină a persoanei de la care provine, existența semnelor de graviditate, apartenența tuturor părților de la un singur cadavru, eventual mecanismul producerii morții și data instalării ei.

Identificarea victimei, precum și a obiectelor găsite cu ocazia cercetării la fața locului se realizează – atunci când este posibil – prin prezentarea părților din cadavru pentru recunoaștere , în primul rând celor ce au sesizat dispariția unor persoane (soț, rude apropiate, vecini, colegi de serviciu).

Se întâmplă ca uneori să se descopere doar oase disparate sau fragmente de os ori cartilagii, resturi de țesut osos provenite din incinerări – amestecate cu cenușă de proveniență umană, resturi de combustie sau alte corpuri străine – de o mare diversitate sub aspectul formei, coloritului, ș.a.. Dacă sub acțiunea factorilor chimici – sodă caustică, acid clorhidric, var nestins – osul uman suferă profunde degradări morfo-fiziologice, factorii de mediu nu afectează osul, putându-se determina mecanismul de producere a acțiunilor ce au provocat lezarea integrității sale și natura acesteia – mecanică, termică, etc.

Plecând de la aceste considerente, expertiza urmelor oseologice poate da răspuns, printre altele, la o serie de întrebări și avem spre exemplu: natura umană sau animală a oaselor ori a resturilor de oase; sexul, vârsta, talia aproximativă a victimei; semnele de violență, caracterul vital al leziunilor și instrumentelor cu care au fost create; dacă leziunile au fost create post-mortem sau în timpul vieții; succesiunea creării leziunilor, direcția și poziția agresorului în raport cu victima în momentul producerii lor; malformațiile (dobândite sau congenitale) ale osului examinat și factorii de floră, faună, care au acționat asupra cadavrului.

De asemenea, tot în scopul stabilirii identității victimei se impune identificarea și ascultarea tuturor persoanelor ce domiciliază sau lucrează în apropierea locurilor unde au fost găsite părți din cadavru ori pe căile de acces spre acestea. Cât privește ascultarea martorilor din rândul membrilor familiei, a vecinilor ori a colegilor de serviciu trebuie să se insiste pe stabilirea împrejurărilor în care a dispărut victima, explicațiile date cu privire la lipsa acesteia, cine le-a făcut, comportarea unor persoane ulterior dispariției, etc.

Dacă se găsește un craniu, în funcție de starea lui se poate proceda la identificare prin efectuarea toaletei acestuia pentru fotografiere, ipoteză rar întâlnită în practică, fie la o reconstituire a fizionomiei după craniu, sau la o identificare prin supra proiecția craniului peste fotografia persoanei dispărute. Nu trebuie exclusă nici alternativa identificării pe baza desenelor papilare, numai dacă starea de putrefacție mai permite această operație, ori dacă infractorul nu a distrus amprentele, pentru a face imposibilă identificarea.

Practica judiciară recentă a demonstrat valabilitatea unor procedee criminalistice și medico-legale de identificare a cadavrului după unele particularități ale scheletului ori după intervenții ortopedice.

Din punct de vedre criminalistic, vor fi cercetate ambalajele în care au fost găsite fragmentele, interesând eventualele urme sau caracteristici care să le ateste proveniența. De asemenea, se va stabili, modul în care au fost aduse, camuflate sau îngropate, distanța și locurile în care au fost împrăștiate. Nu vor fi neglijate nici urmele pe care acestea le pot conține. Pentru obținerea de informații privitoare la identitatea cadavrului, este foarte importantă ascultarea persoanelor care locuiesc sau muncesc în apropierea locului faptei, acestea putând oferi relații cu privire la prezența unor persoane străine în zonă, a comportării lor nefirești, și alte aspecte.

Cadavrele neidentificate vor fi luate în evidență pe baza fișelor speciale, denumite fișele „C”, care conțin date amănunțite obținute prin examene medico-legale, antropologice, din investigații. În continuare, pentru a exemplifica cele prezentate, vom prezenta un caz preluat din practica judiciară:

1.2 Folosirea rezultatelor expertizelor în activitatea de urmărire penală

Evaluarea rezultatelor obținute în urma examinării comparative și, bineînțeles, interpretarea acestora, constituie, fără îndoială, faza de cea mai mare răspundere a întregii examinări. Este și normal să fie așa, atâta timp cât în această fază specialistul ori expertul criminalist decide dacă obiectul poate să fie identificat sau nu pe baza caracteristicilor evidențiate. De asemenea, așa cum subliniază literatura de specialitate, în această fază se apreciază și dacă suma caracteristicilor constante este unică și ireparabilă. Concluzia reprezintă răspunsul expertului la întrebările organului judiciar, opinia sa cu privire la problema identității, bazată pe evaluarea personală a constatărilor făcute. Pentru a fi admisă ca mijloc de probă concluzia trebuie să fie concisă și precisă chiar și atunci când nu se poate răspunde categoric la întrebările organului de urmărire penală. Sunt inadmisibile concluziile confuze, susceptibile de diferite interpretări. Concluzia expertului trebuie să fie cât mai explicită, astfel încât să reflecte clar gradul decertitudine atins.

În raport cu gradul de certitudine atins, concluziile expertului sau specialistului criminalist pot fi clasificate în:

1. Concluzii categorice

Acest gen de concluzii constau în răspunsuri pozitive sau negative fără echivoc. Cu alte cuvinte, aceste concluzii trebuie să exprime certitudinea că suma caracteristicilor asemănătoare ale obiectivului examinat și ale urmei în litigiu este unică, ireparabilă la alte obiecte. Dacă acesta este situația în cazul concluziilor categorice pozitive, în cazul concluziilor categorice negative trebuie să existe certitudinea că deosebirile dintre obiectele comparate sunt fundamentale și exclud identitatea.

2. Concluzii de probabilitate

Concluziile de probabilitate trebuie să fie, în exclusivitate, rezultatul unor factori ce limitează posibilitatea unei identificări certe, deci a unei concluzii categorice, fie pozitivă, fie negativă. Așa cum remarcă literatura de specialitate, o concluzie de probabilitate nu trebuie pusă pe seama nesiguranței specialistului sau expertului criminalist. Din contră, o astfel de concluzie trebuie considerată mai degrabă o dovadă de probitate științifică. Expresie a acestui adevăr stau afirmațiile unui reputat specialist în domeniu.

Astfel, E Locard făcea următoarea remarcă: „Nu vă considerați niciodată obligați să ajungeți la concluzii mai ferme decât cele furnizate de cercetările tehnice… Dacă avem cea mai mică îndoială s-o exprimăm“.

3. Concluzii de imposibilitate

Concluziile de imposibilitate a rezolvării problemei se impun în situația în care stabilirea sau infirmarea identității nu este posibilă nici măcar cu probabilitate. Dintre cauzele care generează o concluzie de imposibilitate, menționăm următoarele:

■ calitatea necorespunzătoare a materialelor supuse examinării;

■ imposibilitatea procurării materialelor de comparație adecvate;

■ cantitatea infimă a probei de analizat;

■ limitele cunoașterii și lipsa unor metode științifice adecvate;

■ inexistența particularităților sau elementelor identificatoare în urmele ridicate din câmpul infracțiunii ș.a.

Concluzii

Cercetarea omorului este una din cele mai importante atribuții care intră in sarcina criminaliștilor dintr-o serie de motive bine intemeiate. In primul rand, această infracțiune este cea mai gravă cu putință deoarece prin ea se ajunge la răpirea bunului cel mai de preț al omului, respectiv viața. Ceea ce este și mai grav este că prin această „răpire” se petrece un act ireversibil, victima numai poate fi readusă la viață. Omorul nu atinge insă doar pe victima propriu-zisă a lui, respectiv persoana decedată in urma infracțiunii, ci, un pe un cerc mai mare de persoane, care suferă traume morale și chiar fizice la aflarea producerii infracțiunii. Astfel, victima putea să aibă in ingrijire alte persoane, copii, alienați mintali, bolnavi gravi, care astfel sunt lipsiți de sprijin in viața de zi cu zi, printre persoanele legate afectiv de victimă se pot afla și unele care pot reacționa printr-un șoc la nivel psihic dar care are de multe ori efecte și la nivelul sănătății fizice ale acestora.

După cum s-a observat și in lucrarea aceasta, specialiștii au o mare responsabilitate visa- vis de investigarea omorului. Prin probele pe care le aduc in fața instanței ei trebuie să găsească pe adevăratul vinovat și să evite petrecerea unei alte nedreptăți prin acuzarea unui nevinovat. Această responsabilitate a fost subliniată de numeroși autori care, in consecință, și-au concentrat munca de o viață pentru crearea unor metode eficiente și sigure de aflare a vinovatului de omor.

Se poate observa că tehnica de studiere a omorului s-a dezvoltat in pas cu apariția unor noi tehnologii are iși găsesc aplicare in acest domeniu. De aceea se poate presupune că in viitor această dezvoltare nu va fi stopată ci va ingloba noi tehnici și tehnologi, ceea ce va avea ca rezultat o mai bună și rapidă rezolvare a cazurilor de omor. In sprijinul acestei afirmații se pot aduce unele tehnici deja existente, ca de exemplu cele prin care se studiază ADN-ul uman, tehnici erau doar de domeniul utopic nu cu mult timp in urmă. Din păcate și vinovații pentru infracțiunile de omor, chiar dacă o mică parte din ei, „beneficiază” la randul lor de aceste noi descoperiri ale tehnicii, de aceea, de multe ori, munca depusă de criminaliști devenind foarte complexă.

Bibliografie

1. ACHIM Gheorghe – Criminalistica – Editura Z, 1996

2. ANGHELESCU Ion și colectiv – Dicționar de criminalistică –Editura Științifică și Enciclopedică, București – 1984;

3. ARGEȘANU Ion – Criminalistica și criminologia în acțiune –Editura Lumina Lex, București – 2001;

4. BELIȘ Vladimir – Medicină legală – Editura Juridică, ediția a IV-a, București;

5. BERCHEȘAN Vasile – Cercetarea penală – îndrumar complet de cercetare penală – Editura și tipografia ICAR – București-2002;

6. BRĂDET Gheorghiu-Ion – Drept penal român-partea specială – Editura Europa Nova, București – 1993;

7. BULAI C-tin, FILIPAȘ A. și MITRACHE C-tin – Instituții de drept penal – Editura Trei, București – 2001;

8. Codul de procedură penală al României;

9. Codul penal al României:

10. Criminalistica – Revista de informare, documentare și opinii, Anul I,nr.2 – mai 1999, Editura și tipografia ICAR, București – 1999;

11. Criminalistica – Revista de informare, documentare și opinii, Anul I, nr.2 – mai 1999, Editura și tipografia ICAR, București – 1999;

12. DONGOROZ Vintilă și colectiv – Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. II, Partea specială, Editura Academiei Române, București – 1967;

13. DONGOROZ Vintilă și colectiv – Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. II, Partea soecială, Editura Academiei Române, București – 1976;

14.MEDEANU Tiberiu Constantin – Crima și criminalul – geneza crimelor și descoperirea criminalilor , Editura Lumina Lex, București;

15.MIRCEA Ion – Criminalistica – Editura Didactică și Pedagogică, București – 1978;

16.MIRCEA Ion – Criminalistica – Editura Lumina Lex, București – 2001;

17.MORARU Ion – Medicină legală – Editura medicală, București – 2001;

18. NISTOREANU Gheorghe ș.a. – Drept procesual penal – Editura Europa Nova, București – 1996;

19. NISTOREANU Gheorghe și colectiv – Drept penal – partea specială, Editura Continent XXI, București- 1996;

20. SCRIPCARU Gheorghe – Medicină legală, Editura Didactică și Pedagogică, București – 1993;

21. STANCU Emilian – Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, București – 2002;

22. SUCIU Camil – criminalistica – Editura Didactică și Pedagogică, București – 1963;

23. VOLONCIU Nicolae – Tratat de procedură penală. Partea generală, Vol. I, Editura Paideia, București – 1996.