. Cercetarea la Fata Locului In Cazul Accidentelor de Circulatie
CAPITOLUL I.
Noțiuni generale cu privire la circulația rutieră.
1.1. Definirea noțiunilor: “accident de circulație și accident de circulație rutieră”
Pornind de la definirea accidentului ca fiind un eveniment întâmplător și neprevăzut care cauzează o avarie sau aduce rănirea, mutilarea ori moartea unei ființe, constatăm că în accidentul de trefic rutier sunt implicați în general doi factori importanți: autovehicolul și omul în multiplele sale calități; conducător auto, pasager, pieton, biciclist, etc.
Din punct de vedere juridic, termenul de accident se referă în majoritatea cazurilor la omor fără voie.
În ceea ce privește noțiunea de accident de circulație, acesta poate fi definit drept un eveniment produs pe drumurile publice, constând din coliziunea a două sau mai multe vehicule, ori a unui vehicul cu un alt obstacol, lovirea sau călcarea pietonilor s.a. având ca rezultat vătămarea integrității corporale sau moartea unei persoane, pagube materiale, precum și stânjenirea circulației.
O definire mai complexă și mai exactă consideră accidentul ca fiind un eveniment cu urmări socialmente periculoase care constau în distrugerea sau avarierea mijloacelor de transport sau a altor bunuri, moartea sau vătămarea integrității corporale a unor persoane, eveniment care apare în timpul circulației sau exploatării mijloacelor de transport ca urmare a acțiunilor sau omisiunilor conducătorilor auto, pietonilor, călătărilor sau altor persoane ori altor cauze.
Accidentul de trafic rutier este un fenomen activ, în plină desfășurare. De la o zi la alte se ivesc noi probleme în funcție de numărul de autovehicule, extinderea și dezvoltarea căilor rutiere, dezvoltarea și perfecționarea mijloacelor de fabricație a mașinilor, creșterea vitezei, probleme ce necesită un studiu continuu și aprofundat.
Circulația rutieră este un fenomen la a cărui existență concură mai multe elemente componente dintre care cele mai importante sunt: omul, vehiculul, drumul și legislația corespunzătoare domeniului sau care are influență asupra sa. Desfășurarea normală a traficului rutier presupune existența unei tipologii determinate de relații între elementele componente. Perturbările apărute în interacțiunea dintre elemente constituie efectivul sau materializarea alterării relațiilor dintre factorii care concură la realizarea circulației rutiere ca fenomen dinamic al vieții sociale.
O parte din evenimentele negative produse pe drumurile publice sunt denumite generic accidente de circulație.
În accepțiunea dicționarului limbii Române, prin accident se înțelege o întâmplare neprevăzută care poate provoca o avarie, sau rănirea ori moartea unei persoane. Interpretând din punct de vedere juridic, această definiție trebuie să acceptăm sensul corespunzător căruia întâmplarea nu a fost prevăzută deși putea și trabuia să fie, întrucât, altfel ar însemna să fim de acord cu faptul că accidentul în general, este imprevizibil și prin urmare, încă de la început nu s-ar mai pune problema tragerii la răspundere a celor care au concurat la producerea sa.
1.2.Infractiuni la regimul circulatiei rutiere.
Regimul circulației pe drumurile publice urmărește asigurarea desfășurării normale a traficului rutier, securitatea circulației rutiere, precum și prevenirea evenimentelor și accidentelor rutiere.
În prezent, regimul circulației pe drumurile publice din România este reglementat prin Decretul 328/1966 privind circulația pe drumurile publice, modificările și republicările ulterioare, Regulamentul pentru aplicarea Decretului 328 aprobat prin HCM 772/1966 , cu modificările și republicările ulterioare HG 594/1991 privind verificarea îndeplinirii condițiilor tehnice de către autovehicule și remorcile care circulă pe drumurile publice,cu modificările ulterioare, din care am reprodus mai sus acele dispoziții care au caracter penal și cele care contribuie la completarea și explicarea dispozițiilor penale. Există și alte acte normative în acest domeniu care, însă, nu vizează dispozițiile penale.
Decretul 328 este o lege specială cu dispoziții penale, aceste dispoziții fiind cuprinse în art. 35-39.
În art. 35-39 din Decretul 328 sunt înscrise 10 infracțiuni speciale, și anume:
a. Infracțiunea de punere în circulație sau de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, în art. 35 alin. 1;
b. Infracțiunea de punere în circulație sau de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, în art. 35, alin. 2;
c. Infracțiunea de conducere fără permis ori cu permis de conducere necorespunzător pe drumurile publice a unui autovehicul, art. 36 alin. 1;
d. Infracțiunea de conducere cu permis retras, anulat sau reținut în vederea anulării ori cu exercitarea dreptului de conducere suspendată, pe drumurile publice a unui autovehicul, în art. 36 alin. 2;
e. Infracțiunea de încredințare a unui autovehicul, pentru a fi condus pe drumurile publice, unei persoane fără permis, cu permis necorespunzător, retras, anulat sau reținut în vederea anulării ori cu exercitarea dreptului de conducere suspendată, în art. 36 alin. 3;
f. Infracțiunea de conducere în stare de ebrietate pe drumurile publice a unui autovehicul, în art. 37 alin. 1 și 2;
g. Infracțiunea de sustragere de la recoltarea probelor biologice, în vederea stabilirii alcoolemiei, în art. 37 alin. 3;
h. Infracțiunea de părăsire a locului accidentului, în art. 38;
i. Infracțiunea de neîndeplinire sau îndeplinire defectuoasă, cu știință, a atribuțiilor privind verificarea tehnică a autovehiculelor, în art. 39 alin. 1;
j. Infracțiunea de neîndeplinire sau îndeplinire defectuoasă, din culpă a atribuțiilor privind verificarea tehnică a autovehiculelor, art. 39, alin. 2.
În general, aceste infracțiuni constau în faptele de pericol, pericolul constând în posibilitatea producerii unor accidente cu urmări deosebit de grave (pierderi de vieți omenești, vătămări grave, distrugeri de bunuri cu valori importante, etc.) sau de împiedicare a constatării cauzelor și împrejurărilor în care s-a produs un eveniment rutier.
Obiectul juridic generic al acestor infracțiuni îl constituie relațiile sociale care se stabilesc și se dezvoltă în cadrul unor activități reglementate de lege, apărate prin sancționarea penală a celor care încalcă, cu vinovăție, regimul legal stabilit pentru desfășurarea activităților respective. Sub acest aspect, cele 10 infracțiuni speciale pot fi incluse în grupa "infracțiunilor care aduc atingere activității organizațiilor de stat, organizațiilor obștești, sau altor activități reglementate de lege" din Titlul VI al Părții speciale a Codului Penal.
Obiectul juridic special de grup al acestor infracțiuni îl formează acel fascicul al relațiilor sociale, care se formează și se dezvoltă în legătură cu asigurarea securității traficului rutier, a căror protecție penală se realizează prin sancționarea penală a unor fapte, de un anumit grad de pericol social, prin care se încalcă normele legale de circulație pe drumurile publice. Sub acest aspect, infracțiunile în discuție ar putea forma o subgrupă, a infracțiunilor la regimul stabilit, pentru circulația pe drumurile publice, alături de infracțiunile de nerespectare a regimului armelor și munițiilor, de nerespectare a regimului materiilor explozive sau radioactive și de executare fără drept a unei profesii înscrise în Capitolul VI de sub Titlul VI al Părții Speciale a Codului Penal, precum și a altor infracțiuni similare din diferite alte legi speciale cu dispoziții penale.
Cu puține excepții, aceste infracțiuni nu au un obiect material.
Infracțiunea de punere în circulație sau de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat are ca obiect material orice autovehicul pentru care există obligația înmatriculării și care nu a fost înmatriculat mai înainte de a fi pus în circulație.
Obiectul material al infracțiunii, de punere în circulație sau de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare îl constituie autovehiculele cu număr fals de înmatriculare.
Obiectul material al infracțiunii de încredințare a unui autovehicul pentru a fi condus pe drumurile publice unei persoane fără permis, cu permis necorespunzător, retras, anulat, sau reținut în vederea anulării ori cu exercitarea dreptului de conducere suspendată îl constituie orice autovehicul pentru conducerea căruia pe drumurile publice este necesar un permis de conducere.
De regulă, latura obiectivă a acestor infracțiuni constă într-o acțiune sau inacțiune de încălcare a unor reguli stabilite prin lege pentru circulația pe drumurile publice sau în legătură cu aceste căi rutiere.
Fiind infracțiune de pericol, de regulă se consumă instantaneu, în momentul săvârșirii faptei, unele dintre infracțiuni putând fi continue, acțiunea sau inacțiunea prelungindu-se, după consumare, până la întreruperea acesteia sau până la o condamnare în primă instanță, când infracțiunea se epuizează.
Latura subiectivă a acestor infracțiuni constă în vinovăție, de regulă sub forma intenției, directe sau indirecte, când fapta este comisivă, iar legea nu prevede expres sancționarea faptei săvârșite din culpă, fiind aplicabile dispozițiile art. 19 alin. 2 C. Pen.
Unele infracțiuni pot fi săvârșite și din culpă cînd fapta este omisivă iar legea nu sancționează expres doar fapta săvârșită cu intenție, fiind aplicabile dispozițiile art. 19 alin. 3 C. Pen.
Subiect activ principal (autor) al acestor infracțiuni este la cele mai multe infracțiuni, o persoană responsabilă penal, care conduce un autovehicul pe drumurile publice, fiind vorba de un subiect calificat.
Potrivit art. 6 litera f din Decretul 328 prin conducător se înțelege persoana care conduce pe drumurile publice un vehicul, animale de tracțiune, de povară, de călărie ori turme.
Cum infracțiunile nu se referă la toate variantele de conducere ci doar la conducerea unui autovehicul, în cazul acestor infracțiuni subiectul va fi cel care conduce pe drumurile publice un astfel de vehicul, indiferent dacă are sau nu permis de conducere ori dacă permisul este corespunzător tipului de vehicul condus, dacă este sau nu proprietarul autovehiculului (putând fi prepusul unei persoane juridice, deținătorul cu orice titlu sau chiar fără nici un titlu al autovehiculului).
Prin autovehicul se înțelege potrivit art. 6 litera e, alin. 1 din Decretul 328 orice vehicul prevăzut cu dispozitiv mecanic de propulsie, care se deplasează prin mijloace proprii și care circulă în mod obișnuit pe drumurile publice, servind la transportul persoanelor sau a bunurilor ori la efectuarea unor lucrări, inclusiv tramvaiul și troleibuzul. Nu este considerat autovehicul, în sensul acestei legi, doar vehiculul al cărui motor are o capacitate cilindrică până la 50 cm , inclusiv și păstrează caracteristicile generale ale bicicletei, putând fi pusă în mișcare cu ajutorul pedalelor (art. 6, lit. e, alin. 2 din D 328).
Infracțiunea de ucidere din culpă (art. 178 C.Pen.) și infracțiunea de vătămare corporală din culpă (art. 184 C.Pen.) se săvârșesc, de obicei, în concurs ideal sau real cu infracțiunile speciale, la regimul circulației pe drumurile publice, înscrise în Decretul 328.
Uciderea din culpă este incriminată în art. 178 C.Pen. și constă în fapta persoanei care, din culpă, suprimă viața alteia. Fapta este mai gravă când s-a petrecut ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anume activități, ori când uciderea este săvârșită de un conducător de vehicul cu tracțiune mecanică, având în sânge o îmbibație alcoolică care depășește limita legală sau care se afșă în stare de ebrietate, tot astfel dacă fapta este săvârșită din culpă de orice altă persoană în exercițiul profesiei sau meseriei și care se află în stare de ebrietate. Fapta este deosebit de gravă dacă s-a consumat moartea a două sau mai multe persoane.
Obiectul juridic special al infrnd fi pusă în mișcare cu ajutorul pedalelor (art. 6, lit. e, alin. 2 din D 328).
Infracțiunea de ucidere din culpă (art. 178 C.Pen.) și infracțiunea de vătămare corporală din culpă (art. 184 C.Pen.) se săvârșesc, de obicei, în concurs ideal sau real cu infracțiunile speciale, la regimul circulației pe drumurile publice, înscrise în Decretul 328.
Uciderea din culpă este incriminată în art. 178 C.Pen. și constă în fapta persoanei care, din culpă, suprimă viața alteia. Fapta este mai gravă când s-a petrecut ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anume activități, ori când uciderea este săvârșită de un conducător de vehicul cu tracțiune mecanică, având în sânge o îmbibație alcoolică care depășește limita legală sau care se afșă în stare de ebrietate, tot astfel dacă fapta este săvârșită din culpă de orice altă persoană în exercițiul profesiei sau meseriei și care se află în stare de ebrietate. Fapta este deosebit de gravă dacă s-a consumat moartea a două sau mai multe persoane.
Obiectul juridic special al infractiunii de ucidere din culpa este reprezentat de relatiile sociale referitoare la dreptul la viata asigurat fiecarei persoane prin incriminarea faptelor care aduc atingere acestei valori fundamentale.
Obiectul material este constituit din corpul fizic al omului asupra caruia se exercita actiunea sau inactiunea faptuitorului.
Subiectii infractiunii.
a) uciderea din culpa are ca subiect activ potential orice persoana care indeplineste conditiile legale pentru a raspunde penal. Uneori legea cerec sa existe o anumita calitate – conducator de vehicul cu tractiune mecanica sau orice alta persoana aflata in exercitiul profesiei sau meseriei – a subiectului activ, dar pentru existenta variantei agravante a infractiunii.
b) literatura juridica sustine ideea ca, uciderea din culpa nu exclude coautoratul. In practica s-a decis ca exista infractiunea prevazuta de art.178 alin.2 C.Pen. in sarcina ambilor inculpati, conducatori auto, daca accidentul de circulatie soldat cu moartea unei persoane s-a datorat culpei amadurora, ori daca moartea victimei s-a datorat faptului ca un conducator auto a incredintat vehiculul unei persoane care nu avea permis de conducere auto, iar aceasta conducand imprudent, a ucis o persoana. Ultima solutie a fost considerata discutabila in doctrina, exprimandu-se atat opinia ca cel care a incredintat autovehiculul este numai autor – nu coautor al infractiunii de ucidere din culpa – cat si parerea ca acesta s-ar face vinovat de infractiunea prevazuta in art.36 alin.3 din D.328/1966, uciderea din culpa fiind imputabila in mod exclusiv celui care a condus efectiv autovehiculul.
Latura subiectiva. Aceasta infractiune se savarseste din culpa, fie sub forma culpei cu prevedere, fie sub forma culpei simple.
Exista culpa cu prevedere atunci cand faptuitorul prevede rezultatul faptei sale si, in speta, moartea victimei, dar nu urmareste producerea lui, ci crede fara temei ca el nu se va produce. De exemplu: conducerea autovehiculului sub influenta alcoolului cu viteza excesiva sau in stare de boala ori oboseala; depasirea riscanta a autovehiculului din fata.
In afara de modalitatea simpla, corespunzatoare variantei tip, infractiunea poate fi savarsita si in modalitati grave.
O prima modalitate agravanta, potrivit art.178 alin.2 C.Pen., se realizeaza atunci cand uciderea din culpa a avut loc ca urmare a nerespectarii dispozitiilor legale ori a masurilor de prevenire pentru exercitiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activitati. Aceasta agravanta priveste caracterul profesional al conduitei periculoase a faptuitorului.
In domeniul circulatiei rutiere sunt instituite reguli speciale pentru protectia vietii persoanelor si, ca atare, solutiile privind culpa profesionala se desprin prin referire atat la aceste reguli, cat si la cele de drept comun.
Cand nerespectarea vreuneia dintre dispozitiile legale sau a masurilor de prevedere constituie prin ea insasi infractiune (de exemplu, contra sigurantei circulatiei rutiere), va exista un concurs de infractiuni.
A doua modalitate agravanta, corespunzatoare prevederilor art.178 alin.3 C.Pen., se realizeaza atunci cand uciderea din culpa este savarsita de conducatorul unui vehicul cu tractiune mecanica ce se afla in satre de ebrietate sau prezinta in sanga o imbibatie alcoolica peste limita legala. Prin urmare pentru existenta agravantei este necesar ca faptuitorul, pe de o parte, sa aibe calitatea (subiect cativ calificat) de conducator al unui vehicul cu tractiune mecanica – cu sau fara permia de conducere – iar, pe de alta parte, sa fi avut in sange o imbibatie alcoolica peste 1% (art.52 D.328/1966) sau sa fi fost in stare de ebrietate, indiferent de gradul alcoolemiei. Alcoolemia se stabileste prin analiza de laborator, iar starea de ebrietate poate fi dovedita prin orice mijloc de proba. Conducerea unui autovehicul in stare de ebrietate ori avand alcoolemie ce depaseste limita legala este o infractiune de pericol prevazuta separat in art.37 din D.328/1966.
In legatura cu incadrarea juridica a faptei conducatorului unui vehicul cu tractiune mecanica de a conduce pe drumurile publice un asemenea vehicul, avand o imbibatie alcoolica ce depaseste limita legala sau care se afla in satre de ebrietate si de a cauza in aceste conditii, moartea unei persoane, în literatura juridică există discuții. Unii autori influențați și de practica judiciară-inclusiv a instanței supreme-consideră că infracțiunea prevăzută de art. 178 alin. 3 are caracter complex, ea absorbind în conținutul său fapta incriminată de art. 38 din D 328/1966. Alți autori nu împărtășesc această opinie, considerând că fapta incriminată în legislația circulației rutiere nu se absoarbe în uciderea din culpă, cele două fapte putând alcătui, eventual, termenii unui concurs ideal.
Potrivit primei teze, infracțiunea prevăzută de art. 178 alin. 3 are caracter bivalent, adică o variantă simplă și o alta complexă, după cum conducerea autovehiculului nu a avut loc pe un drum public sau a avut loc pe un asemenea drum; dar nu este de presupus că legiuitorul a urmărit să creeze o asemenea construcție juridică hibridă. De aceea, credem4 că legiuitorul nu a înțeles să includă în conținutul infracțiunii fapta cu incriminare distrinctă prevăzută în Decretul 328-1966, cu atât mai mult cu cât este greu de conceput că o infracțiune din culpă să suprindă în conținutul ei, ca element constitutiv, o activitate incriminată ca infracțiune intenționată.
Constituie infracțiunea de ucidere din culpă calificată (art. 178 alin. 4 Codul Penal) și fapta oricărei alte persoane care, în exercițiul profesiei sau meseriei, aflându-se în stare de ebrietate provocată, din culpă, uciderea unei persoane.
Agravanta se referă numai la cei ce exercită o profesie sau meserie, nu și o altă activitate.
Potrivit art. 178 alin. 5 C.Pen., uciderea din culpă este mai gravă dacă prin fapta săvârșită s-a cauzat moartea a două sau mai multe persoane. În aplicarea textului sus-menționat, în practica judiciară s-a hotărât că, dacă în condițiile unui accident de circulație s-a produs moartea a două persoane, în sarcina inculpatului nu se poate reține un concurs de infracțiuni, ci o infracțiune unică, complexă.
Vătămarea corporală din culpă este incriminată în art. 184 C. Pen. Și constă în fapta de lovire sau actele de violență care au pricinuit victimei o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 10 zile, precum și fapte de vătămare corporală simplă săvârșite din culpă. Fapta este mai gravă dacă a avut vreuna din urmările prevăzute ăn art. 182 alin., de asemenea dacă săvârșirea faptei prevăzută în alin. 1 este urmarea nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru îndeplinirea unei anume activități; tot astfel, dacă fapta prevăzută în alin. 2 este urmarea nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere arătate în alineatul precedent.
În practica judiciară s-a reținut că fapta conducătorului autovehiculului de a nu respecta obligația de a reduce viteza până la limita evitării oricărui pericol, la trecerea prin intersecțiile cu circulație nedirijată, accidentând grav un pieton, întrunește elementele constritutive ale infracțiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 3, raportat la art. 182 C. pen. cu aplicarea art. 71 C. Pen. Menționăm că accidentul s-a datorat faptului că inculpatul, ajungând la intersecție (circulația nu era dirijată în intersecția respectivă), nu a redus viteza până la limita evitării oricărui pericol încălcând astfel dispozițiile art. 50 lit. a din Regulamentul pentru aplicarea Decretului 328-1966 privind circulația pe drumurile publice. În urma accidentului și a vătămării sănătății suferite, victima a avut nevoie de peste 6o zile de îngrijire medicală.
1.3. Importanța cercetării la fața locului în cazul accidentelor de circulației.
Cercetarea la fața locului în cazul accidentelor de circulație reprezintă unul din celel mai importante acte de urmărire penală, cu caracter imediat și necesar, de modul în care este efectuată aceasta depinzând direct soluționarea cauzei.
Deplasarea organului judiciar la fața locului este una din cele mai eficiente măsuri procedurale. Organul de urmărire penală, ca și instanța de judecată, au posibilitatea să investigheze direct la locul săvârșirii fapte și consecințele infracțiunii, să stabilească împrejurările în care a fost comis actul penal și să-l identifice pe autor.
Cu atât mai mult este necesar să se sublinieze importanța unei asemenea activități procedurale, cu cât există acțiuni a căror soluționare este practic de neconceput fără cercetarea la fața locului, cum este cazul accidentelor de circulație.
Importanța cercetării se explică și prin aceea că, locul săvârșirii faptei este cel mai bogat în urme sau date referitoare la infracțiune și la autorul acesteia. De modul în care se efectuează întreaga cercetare, de căutare și ridicare a urmelor sau a probelor materiale, ca și fixarea rezultatelor, va depinde într-o mare măsură soluționarea cazului, identificarea autorului, a celorlalți participanți la comiterea faptei penale.
1.4. Epidemiologia accidentelor de trafic rutier.
Influențată, fără îndoială, de evoluția economico-socială a societății românești dinamica fenomenului circulației rutiere s-a derulat potrivit așteptărilor. Dacă ne referim la anul 1996 – pentru care avem la dispoziție datele statistice necesare – constatăm că parcul național de vehicule a crescut cu 7,6 %, numărul șoferilor a sporit cu 9,6 %, iar nevoile de transport de mărfuri și persoane s-au amplificat substanțial.
Creșterile prezentate raportate la o rețea de drumuri aflată în mare parte în refacere, precum și indisciplina manifestată, încă, de toate categoriile de participanți la trafic au dus la o circulație greoaie și la producerea unui numă mare de accidente rutiere grave.
Analiza evoluției și structurii evenimentelor rutiere evidențiează, în primul rând, o creștere a gravității acestora, precum și o concentrare a producerii lor în mediul rural în comparație cu perioadele anterioare, când cele mai multe se înregistrau în zonele urbane. Apoi, atrage atenția numărul mare de accidente colective (având drept consecințe mai mult de trei victime), precum și unele modificări în distribuția zonelor cu risc sporit de concentrare a evenimentelor rutiere.
În continuare voi prezenta datele statistice care susțin afirmațiile anterioare.
a) Pentru o justă corelare voi prezenta în primul rând evoluția, pe ani, a trei indicatori – numărul de conducători auto, numărul de autovehicule și numărul accidentelor grave. Situația statistică este următoarea:
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996
Cond. Auto 3077111 3327636 3595834 3850562 4133023 4425793 4850828
Auto. 2170931 2315475 2514850 2750206 3112566 3614707
Acid. Grave 9708 8948 8181 8791 9381 9119 8931
Din aceste cifre se observă că, deși, începând cu anul 1991 numărul de conducători auto și parcul auto au crescut constant, numărul de accidente grave a scăzut, este drept puțin, sau au rămas la un nivel, sensibil, constant.
Dacă ne referim la numărul de morți în urma accidentelor de trafic rutier constatăm și aici o scădere în raport cu anul de referință – 1990 –
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996
Morți 3782 3078 2816 2826 2877 2863 2845
Răniți grav 6137 7789 6960 8302 8198 7698 7504
Este interesant de urmărit distribuția pe doi ani a accidentelor de trafic, în funcție de tipul autovehiculelor implicate în accidentele grave de trafic rutier. Situația se prezintă astfel:
anii
Tipul autovehiculului 1995 1996
Autoturisme 79,83% 80,74%
Autocamioane 13,84% 13,59%
Autobuze 2,73% 2,16%
Motociclete 1,46% 1,48%
Tractoare 1,23% 1,18%
Scutere 0,6% 0,37%
Troleibuze 0,23% 0,25%
Tramvaie 0,08% 0,23%
Se observă pe perioada celor doi ani că cifrele sunt sensibil apropiate ca valoare și în același timp redau aproape fidel proporția tipului de autovehicul din totalul parcului de mașini. Astfel în 1996 autoturismele reprezentau 68,93% din parcul existent, autocamioanele 13,54%, tramvaiele 0,07%, etc.
Din cauze tehnice în anul 1996 s-au produs 152 accidente din care 48 datorate defecțiunilor la sistemul de frânare, 26 la sistemul de direcție, 50 datorită stării pneurilor și 28 din alte defecțiuni tehnice.
După mediul în care au avut loc în 1996 au fost 4.333 accidente grave în mediul urban și 4.175 în mediul rural. În mediul urban principala cauză a fost traversarea neregulamentară a pietonilor cu o pondere de 32,5%, în timp ce în mediul rural a fost viteza neadaptată sau peste limita legală cu o pondere de 22%.
În afara localităților în același an s-au produs 577 accidente grave – în scădere față de anul anterior – cauza principală constituind-o în procent de 33,4% tot viteza neadaptată sau peste limita legală.
Nu sunt de ignorat așa numitele accidente colective, adică cele în urma cărora au rezultat cel puțin trei morți. Astfel în 1996 au fost 270 de astfel de accidente din care au rezultat 372 morți, dintre care numai în municipiul București s-au produs 30, în urma cărora au murit 30 de persoane iar 78 au fost rănite grav. Cauza principală a acestor accidente colective a fost viteza peste limita legală în 75 cazuri și depășirile neregulamentare în 48 cazuri.
Lipsa disciplinei rutiere este evidențiată și de faptul că în 1996 din totalul accidentelor grave 10,7% au fost produse de conducători auto profesioniști. Se remarcă faptul că din cele 956 accidente în care au fost implicați în 288 cazuri cauza a fost conducerea imprudentă, iar în 257 cazuri viteza neadaptată sau peste limita legală.
3600 de accidente grave s-au produs din vina conducătorilor auto amatori, iar 1292 cazuri cauza a fost viteza neadaptată sau peste limita legală, iar în 869 cazuri – conducere imprudentă. Procentual acestea reprezintă 40,3% din accidentele grave produse în anul 1996.
Ca urmare a deschiderii și lărgirii relațiilor internaționale în țară circulă un număr foarte mare de cetățeni străini, unii dintre ei fiind implicați în evenimente rutiere grave. Astfel în 1996 aceștia au fost implicați în 241 cazuri în urma cărora au decedat 114 persoane, iar 230 au fost grav rănite.
După țara de origine pe primul loc se află conducătorii auto din Turcia- 52 de cazuri, urmați de cei din Germania – 33 cazuri, Italia – 20 de cazuri, Moldova – 18 cazuri etc. Conducătorii auto străini au produs accidente grave cel mai frecvent în București – 25 și jud. Timiș – 21 de cazuri.
3,8% ceea ce reprezintă 336 cazuri din accidentele grave din anul 1996 au avut la origine conducători auto aflați sub influența alcoolului. În urma acestor accidente au decedat 116 persoane, iar 326 au fost grav rănite. Pe fondul consumului de alcool principala cauză a constituit-o conducerea imprudentă – 170 cazuri și viteza neadaptată – 92 cazuri.
După lunile anului, repartiția accidentelor grave în 1996 se prezintă astfel:
– ianuarie 486
– februarie 413
– martie 536
– aprilie 610
– mai 739
– iunie 723
– iulie 781
– august 895
– septembrie 924
– octombrie 1014
– noiembrie 929
– decembrie 881
După zilele săptămânii, accidentele grave s-au produs astfel:
– luni 1325
– marți 1168
– miercuri 1210
– joi 1277
– vineri 1443
– sâmbătă 1309
– duminică 1199
După ora de producere se observă că cele mai frecvente accidente se produc la orele 18 și 19 iar cele mai puține între orele 0 – 4.
În afara acestora în anul 1996 s-au produs 148.851 accidente ușoare din care în 92,40% de vină au fost conducătorii auto, iar 3,95% cazuri vina a aparținut pietonilor. Principalele cauze ale acestor accidente au fost: viteza neadaptată – 23,8%, nerespectarea distanței în mers – 21,6% și neasigurarea la schimbarea benzii sau direcției – 14,1%.
Pe anul 1996 indicele mediu de mortalitate – număr morți la 10.000 locuitori în România în accidentele de trafic rutier a fost de 1,26, comparabil cu cel din Germania – 1,21, situându-se pe o poziție medie între cel mai mic procent (0,65 în Anglia) și cel mai mare (2,40 în Rusia). Acest procent este inferior cu cel din unele țări cu tradiție, exemplu: Austria 1,61, Belgia 1,64, Franța 1,47, Portugalia 2,21, etc.
În finalul acestei analize voi prezenta comparativ pe doi ani situația accidentelor raportate la 1.000.000 km. parcurși:
Ac.mortale % Ac.grave % Tamponări %
1995 22 0,20 116 1,06 1995 18,19
1996 13 0,12 113 1,03 1911 17,45
CAPITOLUL II
Obiectul și sarcinile cercetării la fața locului în cazul accidentelor rutiere.
2.1. Reglementări procedurale privind cercetarea la fața locului.
Cercetarea la fața locului este o activitate desfășurată de organele de urmărire penală sau instanțele de judecată, care crează acestora posibilitatea să perceapă nemijlocit situația locului unde s-a săvârșit o infracțiune și să stabilească împrejurările în care aceasta a fost săvârșită.
Potrivit art.129 din C.p.p. al României, “cercetarea la fața locului se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situația locului săvârșirii infracțiunii, să se descopere și să se fixeze urmele infracțiunii, să se stabilească poziția și starea mijloacelor materiale de probă și împrejurările în care infracțiunea a fost săvârșită”.
Organul de urmărire penală efectuează cercetarea la fața locului în prezența martorilor asistenți, afară de cazul când acesta nu este posibil. Instanța de judecată efectuează cercetări la fața locului, cu citarea părților și în prezența procurorului, când participarea acestuia la judecată este obligatorie (art.129 alin.2 și 4 din C.p.p.).
Organele judiciare pot interzice persoanelor care se află sau vin la locul unde se efectuează cercetarea, să comunice între ele, cu alte persoane, ori să plece înainte de terminarea cercetării (art.129 alin. ultim C.p.p.).
2.2. Organizarea activității de cercetare la fața locului în domeniul circulației rutiere.
Conform regulamentului de organizare și funcționare al Inspectoratului General al Poliției, cercetarea la fața locului accidentelor de trafic rutier se efectuează de către formațiunile specializate cuprinse în structura organizatorică a Direcției Generale a Poliției Rutiere.
Se întâlnesc două situații: accidente de circulație simple soldate cu tamponări și accidente grave soldate cu moartea unor persoane și pagube materiale.
– la nivelul comunelor, cercetarea la fața locului pentru accidentele simple din categoria “Tamponări” se realizează de către șefii posturilor de poliție și subofițerii din subordinea acestora.
– la nivelul orașelor, în cazul accidentelor ușoare cercetarea la fața locului este efectuată de către agenții de circulație fie prin deplasarea acestora la locul accidentului, fie prin examinarea autovehiculelor angajate în accident după ce au fost aduse la sediul Poliției.
– la nivelul municipiilor, cercetarea la fața locului în cazul accidentelor grave (soldate cu victime omenești, pagube mari ori cu fuga de la locul faptei) se efectuează de către echipe ale poliției rutiere specializate în astfel de activități, care sunt prevăzute și dotate cu tehnica necesară.
În cadrul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București există un serviciu specializat în cercetarea la fața locului a accidentelor de circulație, prevăzute în organigrama Brigăzii de Poliție Rutieră, care funcționează în permanență. Echipajele au în componență ofițeri de circulație și criminaliști care asigură efectuarea operațiunilor tehnice. Tamponările și accidentele foarte simple sunt rezolvate la compartimentele de poliție rutieră organizate la fiecare secție de poliție.
– la nivelul județelor, accidentele grave comise pe raza județelor sunt cercetate de echipele specializate ale Inspectoratelor de Poliție Județene, compuse din ofițeri specializați în cercetarea accidentelor și tehnicieni criminaliști care examinează locul accidentelor, descoperă, fixează și ridică urmele rămase, în vederea valorificăriilor prin efectuarea de expertize.
2.3. Sercinile cercetării la fața locului în cazul accidentelor rutiere.
Cercetarea la fața locului a accidentelor de circulație este orientată în două direcții importante:
– stabilirea împrejurărilor de loc, timp și mod în care s-a produs accidentul.
– descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor formate cu ocazia producerii accidentului.
Pe baza datelor obținute prin cercetarea la locul faptei, în care se include și ascultarea persoanelor implicate în accident și a martorilor oculari, organul de cercetare penală are posibilitatea să formuleze primele versiuni referitoare la natura evenimentului. Elaborarea versiunilor reprezintă o componentă tactică importantă a cercetării unor evenimente rutiere în care autorul faptei a părăsit locul accidentului.
Sub raport tactico-metodologic, cercetarea accidentelor se poate împărți în două mari categorii:
– cercetarea accidentelor de circulație în care autorul a rămas la locul faptei, într-o situație asemănătoare aflându-se și cel care s-a reîntors la fața locului, după ce, de exemplu, a dus victima la spital.
– cercetarea accidentelor în care autorul a părăsit locul accidentului, ceea ce impune să se procedeze la identificarea autovehiculului și a conducătorului acestuia.
CAPITOLUL III
Etapele efectuării cercetării la fața locului.
3.1. Etapa pregătitoare.
Primirea sesizării de către organul de poliție.
În conformitate cu prevederile art.221 C.p.p., sesizarea organelor de urmărire penală se poate face în trei moduri:
– prin plângerea scrisă sau orală făcută de o persoană fizică sau juridică, căreia i s-a cauzat o vătămare prin accident.
– prin denunțul făcut de persoane care au luat la cunoștință despre producerea accidentului, cum ar fi conducătorii auto care au sesizat urmările evenimentului, pietoni care au trecut prin zona locului faptei, etc.
– din oficiu, atunci când aceste evenimente sunt descoperite de ofițeri sau subofițeri de poliție, în special de cei care fac parte din patrule auto sau moto, agenți de circulație sau subofițeri de la posturile de poliție.
În situația în care sesizarea se face prin intermediul plângerii orale, ofițerul sau subofițerul care o primește va redacta un proces-verbal în care pe lângă datele prevăzute de art.222 alin.2 C.p.p. va menționa cât mai multe amănunte pe care va încerca să le obțină de la persoana care face plângerea, evident, în măsura în care acesta le va putea furniza.
Cele mai multe probleme le ridică sesizarea prin intermediul denunțului întrucât aceasta poate îmbrăca diferite forme de materializare. Nu luăm în discuție denunțul scris, când organul de urmărire penală îl are în față pe denunțător, putând aprofunda subiectul denunțului și obține astfel mai multe date despre fapta sesizată.
De cele mai multe ori, denunțul este oral și efectuat prin intermediul telefonului. În astfel de situații un rol deosebit de important îl are ofițerul sau subofițerul care primește denunțul. Dacă acesta va da dovadă de lipsă de interes, aroganță, lipsă de condescendență ori de solicitudine, persoana care face denunțul va avea o reacție de adversitate și profitând de faptul că nu este față în față cu interlocutorul, fie că va refuza în mod expres să-și decline identitatea, fie că va întrerupe legătura telefonică înainte de a fi comunicat toate amănuntele de care avea cunoștință.
În schimb, dacă se adoptă o atitudine binevoitoare, folosind cuvinte de apreciere la adresa celui care face sesizarea și formându-i convingerea că aspectele prezentate prezintă importanță, interlocutorul va avea și el o atitudine pozitivă astfel încât organul de urmărire penală va obține un plus de date și de informații la care se va adăuga și posibilitatea obținerii datelor de stare civilă necesare identificării ulterioare a persoanei pentru a se putea obține alte date și informații în special când aceasta a fost martor ocular.
În situația în care mai multe persoane telefonează pentru a aduce la cunoștiință poliției producerea aceluiași accident de fiecare dată, ofițerul sau subofițerul de poliție, va trebui să manifeste același interes căutând să afle de la fiecare persoană cât mai multe date și informații.
O deosebită atenție se va acorda persoanelor care se prezintă personal la unitățile de poliție sesizând primele despre producerea unui accident de circulație. În astfel de cazuri este indispensabil necesară identificarea persoanelor respective și formularea în scris a denunțului întrucât în activitatea practică a rezultat că nu de puține ori, autori ai accidentelor de circulație s-au prezentat la organele de poliție în calitate de simpli participanți la trafic care aduc la cunoștință despre producerea unui accident ascunzând faptul că ei înșiși l-au produs, încercând astfel să se sustragă răspunderii penale, prin crearea unor alibiuri.
În cazul în care are loc sesizarea din oficiu, ofițerii sau subofițerii de poliție, au obligația, chiar în afara orelor de program să acorede primul ajutor victimelor, să asigure conservarea locului producerii accidentului, identificarea conducătorilor vehiculelor implicate în accident, identificarea martorilor oculari și să raporteze imediat dispeceratului poliției județene sau al Brigăzii Poliției Rutiere a Capitalei, pentru a fi trimisă echipa de cercetare.
Înainte de efectuarea cercetării locului accidentului este necesar a se analiza și pe această bază a se stabili cărui organ de cercetare penală îi aparține competența efectuării acestei activități precum și cele care urmează în cadrul urmăririi penale.
Astfel, ofițerii și subofiterii de poliție cu atribuții de constatare în materie de circulație sunt competenți să cerceteze orice fel de accident de circulație, indiferent de consecințele acestuia, cu excepția cazului când accidentul, soldat cu moartea uneia sau mai multor persoane este rezultatul intenției conducătorului auto, situaiție în care urmărirea penală se face de către procuror, conform dispozițiilor art.209 în referire la art.27 pct.1, lit.b din C.p.p.
În cazurile în care calitatea persoanei care a săvârșit accidentul atrage competența de cercetare a procurorului, ofițerul sau subofițerul de poliție este obligat să anunțe de îndată pe procurorul competent, iar în cazul în care constatarea nu suferă amânare, va proceda la efectuarea acesteia, urmând ca actele întocmite să fie imediat înaintate procurorului pentru urmăriri penale.
Organele de poliție sunt competente să efectueze urmărirea penală și în cazul accidentelor de circulație produse de cetățeni străini cu excepția acelora care se bucură de imunitate de jurisdicție (art.8 C.pen.) indiferent dacă victima este cetățean român sau cetățean al altui stat.
Competența teritorială este determinată, (potrivit art.30 din C.p.p.) de locul unde s-a comis accidentul de circulație în total sau în parte ori rezultatul acestuia, de locul unde a fost prins făptuitorul, de locul de domicilu al făptuitorului sau la locul de domiciliu al persoanei vătămate.
Atunci când nici unul din locurile arătate, nu este cunoscut, competețna revine organului de urmărire penală mai întâi sesizat. Dacă mai multe organe de urmărire penală au fost sesizate în același timp, competența se stabilește în ordinea criteriilor ce determină competența teritorială. În cazul când, în raport cu vreunul din criteriile arătate la literele a-d din art.30 C.p.p. sunt competente mai multe organe de urmărire penală, competent va fi organul ami întâi sesizat.
În cazul infracțiunilor rezultate din accidente de circulație săvârșite de cetățeni români pe teritoriul altor state, competența pentru efectuarea urmăririi penale revine organelor de poliție ale sectorului doi din București.
Deplasarea la locul accidentului.
Șefii unităților de poliție vor lua măsuri pentru cercetarea la fața locului în toate cazurile când sunt necesare constatări cu privire la situația locului săvârșirii infracțiunii, descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor acestuia, stabilirea poziției și stării mijloacelor materiale de probă și a împrejurărilor în care a fost săvârșită.
Se constituie în mod obligatoriu echipa de cercetare la fața locului în cazul accidentelor de circulație cu urmări mortale sau a accidentelor ai căror autori au părăsit locul faptei (Art.2).
Echipa de cercetare va avea în componență un ofițer de specialitate de la compartimentul de circulație, un ofițer de cercetare penală, un ofițer sau subofițer tehnicia criminalist, ofițerul sau subofițerul de la postul ori sectorul pe a cărui rază de competență s-a comis fapta. Dacă este cazul, vor participa și unul sau doi subofițeri conducători cu câinele de urmărire și câte un ofițer sau un ofițer sau subofițer pentru a-i însoți pe itinerarul parcurs de câine. În funcție de complexitatea faptei, în echipă vor fi incluse și alte cadre de poliție pentru a asigura o cercetare operativă și eficientă (art.3).
Cercetarea la fața locului în cazul altor accidente decât cele menționate se va efectua de către ofițeri sau subofițeri de la compartimentul de circulație.
În toate cazurile ca șef al echipei de cercetare va fi numit ofițerul de circulație care conduce și răspunde de întreaga activitate de cercetare la fața locului.
Pentru a asigura deplasarea la fața locului cu maximă urgență, șefii unităților și subunităților de poliție, vor organiza activitatea astfel încât, în orice moment atât în timpul cât și în afara programului, ofiterii sau subofiterii de politie să poată interveni promt pentru efectuarea cercetării la fața locului.
Mijloacele de transport și cele de tehnică criminalistică vor fi permanent pregătite și în stare de funcționare luându-se măsuri ca ofițerii și subofițerii desemnați pentru cercetarea la fața locului să plece de îndată la locul accidentului.
Luarea primelor măsuri la fața locului.
Acordarea primului ajutor victimelor și identificarea lor.
Acordarea primului ajutor victimelor. Agenții de circulație ajunși la locul accidentului, vor avea ca prim obiectiv al activității lor culegerea de date și informații referitoare la victimele accidentului. De regulă, acestea sunt transportate la spital de către alți conducători auto care ajung întâmplător la locul accidentului, înaintea echipei de cercetare sau a vreunui ofiter sau subofiter de poliție. Totuși, dacă victimele nu au fost transportate la o unitate sanitară pentru îngrijiri medicale organele de poliție care ajung primele la locul faptei vor lua măsuri pentru acordarea primului ajutor. Astfel, dacă la locul accidentului se află persoane cu pregătire medicală, vor fi invitate acestea pentru acordarea primului ajutor medical. În caz contrar, ofiterul sau subofiterul de politie va întreprinde el însuși măsurile necesare pentru oprirea hemoragiei, imobilizarea fracturilor, așezarea victimei într-o poziție cât mai corespunzătoare în raport cu leziunile pe care le prezintă, efectuarea respirației artificiale etc. Imediat ce s-a asigurat că victima poate fi deplasată, ofiterul sau subofiterul de politie va folosi mijlocul de transport cel mai rapid de care dispune pentru a o transporta la o unitate sanitară, în măsură să acorde ajutorul medical de specialitate în funcție de vătămările pe care le-a suferit sau pe care se presupune că le are victima. În cazul victimelor găsite la locul accidentelor, se va marca cu creta poziția acestora, după care vor fi transportate la spital.
În situația în care victimele sunt conștiente, vor putea fi chestionate în legătură cu date de stare civilă și locul de domiciliu, precum și în legătură cu modul și împrejurările producerii accidentului.
În cazul în care victimele sunt inconștiente sau au decedat, identificare se va face prin controlarea buzunarelor hainelor, a genților sau a sacoșelor, etc., pentru a se găsi actele de identitate sau orice alte înscrisuri din care ar rezulta identitatea persoanei respective sau a altor persoane care la rândul lor ar putea furniza date despre victimă. Subliniem faptul că, controlul buzunarelor hanelor victimei precum și a obiectelor ce se aflau asupra acesteia în momentul accidentului, trebuie să se facă în prezența a cel puțin un martor asistent, pentru a se preveni complicațiile ulterioare ce ar putea rezulta din eventuale reclamații ale membrilor familiei ori ale altor persoane, referitoare la bunurile sau sumele de bani aflate asupra victimelor.
Atunci când accidentele se produc pe teritoriul localităților rurale sau în cartiere ale orașelor, acolo unde, îndeobște, persoanele care locuiesc în zonă se cunosc bine între ele, identificarea victimelor se va putea face prin recunoaștere de către vecini, pietoni, cunoștințe etc., verificându-se ulterior veridicitatea acestor date.
Identificarea conducătorilor vehiculelor angajate în accident și a martorilor oculari.
Identificarea conducătorilor vehiculelor angajate în accidentele de circulație este sarcina ofițerului sau subofițerului care ajunge primul la locul evenimentului. Acesta odată cu identificarea, va reține și documentele corespunzătoare, ale conducătorilor de vehicule, pe care le va preda șefului echipei de cercetare la sosirea acestuia.
În unele cazuri conducătorul autovehiculului, transportă el însuși victima la o unitate sanitară, astfel că la sosirea echipei de cercetare, acesta nu se află la fața locului. Unul din membrii echipei va căuta să afle de la persoanele aflate la locul accidentului, numărul de înmatriculare al autovehiculului precum și alte elemente de identificare întrucât nu de puține ori, autorii accidentelor care au plecat să transporte victimele la spital le-au abandonat fie pe drum fie la unitatea sanitară, încercând astfel să se sustragă identificării.
Printre curioșii adunați la locul accidentului se pot afla și martori oculari, persoane ce au acordat primul ajutor victimei ori, chiar făptuitorul. Din aceste considerente, practica judiciară recomandă ca înainte de îndepărtarea acestora din locul de conservare a urmelor infracțiunii să se procedeze la o selecție, persoanele ce pot furniza date referitoare la accident, fiind identificate și invitate să rămână pentru a fi audiate. Dacă făptuitorul a rămas la focul faptei fie din proprie inițiativă fie pentru că a fost reținut de alte persoane, acesta trebuie identificat și izolat, luându-se măsuri de pază și asigurare a integrității sale corporale. Măsura se impune atât pentru a-l proteja de eventuale agresiuni din partea celor prezenți și indignați de fapta comisă, cât și pentru a feri martorii de “influențele” venite din partea făptuitorului.
Dacă ofițerul sau subofițerul ajuns primul la locul faptei ori echipa de cercetare constată că autorul a luat victima și a plecat către o unitate sanitară, este bine să comunice acest lucru lucrătorului de la dispecerat, pentru ca acesta la rândul său să avertizeze camerele de gardă ale unităților sanitare în vederea preântâmpinării situației când autorul ar încerca să abandoneze victima în sala de așteptare după care să dispară.
Paza locului accidentului.
Punerea sub pază se face pentru conservarea și protejarea urmelor de așa-zisul “val al curioșilor” care poate deteriora înfățișarea locului, distruge urmele faptei, schimba poziția obiectelor, etc.
Locul accidentului se marchează cu semnalizatoare, iar dacă este noapte cu triunghiuri reflectorizante. Se deviază circulația de pe artera respectivă a celorlalte autovehicule, dacă este posibil.
Se stabilește cu precizie o rută, pe ambele sensuri de circulație pentru a devia circulația. Pentru pază se poate apela și la: militari în uniformă, conducători auto care se oferă voluntari să oprească. Se cere sprijin prin stație pentru a se trimite personal superior de pază, pe timp de noapte dacă este nevoie.
Îndepărtarea curioșilor din zona producerii accidentului și devierea traficului rutier.
În general la locul producerii unui accident de circulație se concentrează un număr mare de persoane, mai ales dacă evenimentul s-a produs în zone intens circulate și la ore de vârf de trafic.
Șeful echipei de cercetare sau ofiterul sau subofiterul de politie care a ajuns primul la locul producerii accidentului rutier trebuie să procedeze la îndepărtarea curioșilor din zona evenimentului și să asigure în cât mai bune condiții fie desfășurarea traficului (dacă acest lucru este posibil), fie devierea acestuia pe alte artere sau drumuri. Îndepărtarea curioșilor trebuie să se facă cu mult tact și politețe, exlicându-se curioșilor că prezența lor împiedică efectuarea cercetării și poate fi cauza distrugerii urmelor sau obiectelor ce constituie probe în aflarea adevărului referitor la modul și împrejurările accidentului. Totodată o atitudine calmă și înțelegătoare dublată de fermitate și siguranță de sine va impune respect, astfel încât curioșii vor respecta indicațiile polițistului iar eventualii martori oculari vor colabora mai repede și mai bine cu acesta, relatându-i cât mai exact ceea ce cunosc în legătură cu accidentul. Deasemenea, nu ar fie exclus ca printre aceștia să se afle chiar autorul accidentului.
După îndepărtarea curioșilor, echipa de cercetare sau polițistul care a ajuns primul la locul accidentului va evalua situația și dacă este posibil va permite reluarea traficului pe partea de carosabil neafectată de accident sau de urmările acestuia sau dacă acest lucru nu este posibil va devia circulația vehiculelor și pietonilor pe alte străzi sau drumuri. Zona afectată de accident poate fi semnalizată până la sosirea echipei de cercetare cu orice mijloace care să facă evident sectorul unde nu trebuie să pătrundă vehiculele și pirtonii, iar după sosirea echipei, cu mijloacele de semnalizare speciale pe care orice echipaj de circulație trebuie să le aibă asupra sa. De asemenea, tot cu mijloace specifice va fi semnalizată și o eventuală deviere a traficului, pe alte străzi sau drumuri, deviere ce poate fi supavegheată cu unul sau mai mulți agenți de circulație.
Recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei conducătorilor și victimelor.
Chiar dacă în succesiunea abordării măsurilor ce trebuie luate cu prilejul producerii unui accident rutier, recoltarea probelor biologice nu a fost una dintre primele activități prezentate, totuși aceasta trebuie să fie una dintre principalele preocupări ale organelor ce efectuează cercetarea la fața locului. Recoltarea probelor biologice nu se impune a fi efectuată ori de cât ori s-a produs un accident de circulație. În numeroase cazuri este suficientă folosirea de către conducătorii de vehicole a fiolelor alcoolscop. Dacă reactivul acestora nu își va schimba culoarea, înseamnă că persoana care a folosit fiola nu a consumat alcool. Testarea cu fiola alcoolscop se va face în prezența a cel puțin unui martor, făcându-se ulterior mențiuni despre acest aspect în procesul verbal de cercetare la fața locului. În cazul accidentelor de circulație soldate cu urmări ce pot atrage răspunderea penală, practica a demonstrat că este imperios necesară recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei persoanelor implicate direct în accident, sau cel puțin conducerea acestora la o unitate sanitară în vederea recoltării probelor biologice, chiar dacă ulterior persoanele respective refuză să li se recolteze probele de sânge necesare stabilirii alcoolemiei. Cei care efectuează cercetarea la fața locului vor putea, de îndată ce au ajuns la locul faptei, să testeze cu fiola alcoolscop persoanele implicate în accident și prezente la locul acestuia. În cazul în care conținutul fiolei nu reacționează și în funcție de posibilități, recoltarea probelor biologice se poate face după cercetarea locului accidentului. În schimb dacă fiola indică consum de alcool, de îndată, se va proceda la conducerea persoanei respective la o unitate sanitară unde i se va solicita acceptarea recoltării probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei. Dacă persoana refuză, se va încheia proces verbal în condițiile în care am subliniat că trebuie procedat, cu ajutorul analizei măsurilor ce trebuie luate pentru probarea infracțiunilor. Subliniem că în cazul accidentelor de circulație în care sunt implicate mai multe vehicule sau autovehicule, este necesară testarea cu fiola alcoolascop și solicitarea recoltării probelor biologice tuturor conducătorilor.
De asemenea se vor lua măsuri, astfel încât să se recolteze probe biologice și victimelor accidentului, încât ulterior, la stabilirea cauzelor și împrejurărilor producerii acestuia, rezultatul analizei toxicologice poate avea o importanță deosebită. Uneori încă din faza cercetării la fața locului nu se cunoaște cine a condus autovehiculul datorită ascunderii acestuia fapt, de către cei care s-au aflat în mijlocul de transport. Sunt situații când deși mai multe persoane recunosc că au fost în autovehicul, nici unul dintre ei nu recunoaște că l-a condus, fiecare susținând că un altul s-a aflat la volanul mașinii.
În astfel de cazuri se impune ca recoltarea probelor biologice să se facă de la fiecare dintre cei care ar fi putut să conducă autovehiculul, chiar dacă vreunul dintre ei nu este posesor de permis de conducere. În situația în care din accident a rezultat moartea vreunei persoane, aceasta va fi transportată la cea mai apropiată unitate sanitară care dispune de condiții pentru necropsiere, iar în ordonanță, organul de cercetare penală, are obligația de a solicita și stabilirea alcoolemiei decedatului, rezultatul putând avea relevanță în soluționarea cauzei.
Subliniem că de o importanță majoră, în stabilirea alcoolemiei pe care o persoană a avut-o în momentul accidentului, este reducerea cât mai mult posibilă a timpului scurs între producerea evenimentului și cel al recoltării probelor biologice. În caz contrar se pot crea premizele interpretărilor aproximative și deci a posibilităților de eludare a prevederilor legale.
În cazul în care există dubii cu privire la corectitudinea efectuării analizei toxicologice și deci a rezultatului acestuia, se pot recolta probe biologice duble. Una dintre ele va fi trimisă spre analiză laboratorului medico-legal, pe a cărui rază de competență teritorială se află unitatea de poliție care a solicitat-o iar cea de a doua unui alt laborator medico-legal. Institutului de criminalistică din cadrul I.G.P. sau laboratorului criminalistic.
3.2. Etapa cercetării propriu-zise la locul faptei.
Cuprinde două faze principale: faza statică și faza dinamică.
Faza statică.
În această fază, urmele, obiectele, toate mijloacele materiale de probă sunt cercetate, fără a fi mișcate din locul lor, fără a se modifica poziția acestora. Această fază debutează cu observarea locului faptei prin parcurgerea acestuia organele de urmărire penală și în special, șeful echipei de cercetare, având posibilitatea să verifice în concret dacă locul de examinat a fost corect delimitat și să procedeze în consecință.
Delimitarea locului accidentului.
Prin loc al accidentului nu trebuie înțeles sensul restrictiv, adică locul unde s-a produs impactul dintre vehicule, dintre vehicul și victima pieton ori dintre vehicul și obstacol. Prin loc al accidentului se înțelege întreaga suprafață de teren, care poate cuprinde și zone din afara carosabilului, unde se găsesc urme sau obiecte ce provin sau au legătură cu accidentul. Uneori în preajma locului unde se află cele mai numeroase urme sau obiecte provenite din accident se pot găsi și obiecte sau urme care la prima vedere nu ar avea nici o legătură cu evenimentul cercetat. Locul accidentului va fi astfel considerat încât să cuprindă și aceste elemente. Delimitarea locului accidentului înseamnă marcarea marginilor suprafeței în interiorul căreia se vor afla toate obiectele sau urmele și în care accesul se va face numai în condițiile impuse de respectarea regulilor de tactică criminalistică.
Executarea fotografiilor de fixare.
În faza statică, pentru fixarea locului accidentului, se execută fotografia de orientare și fotografia schiță.
Fotografia de orientare are ca sarcină fixarea în ansamblu a locului unde a avut loc accidentul și a terenului înconjurător. Importanța unei asemenea fotografii constă în faptul că ea redă profilul, lățimea, serpentinele și amplasamentul, drumului public. Prin fixarea pe fotografie a caracteristicilor de mai sus, se crează posibilitatea lămuririi cauzelor care u contribuit la producerea accidentului de circulație. Unele fotografii de orientare se vor efectua din locurile din care conducătorii auto și martorii oculari au observat fazele producerii accidentului, aceasta sigurând verificarea exactității celor relatate.
Fotografia schiță. Acest gen de fotografie are ca sarcină fixarea locului accidentului, fără a fi incluse împrejurimile. Pe o asemenea fotografie, urmează, să se fixeze tot ce intră în noțiunea de loc al accidentului.
Pentru a se fixa cât mai bine locul accidentului se mai folosesc și filmarea sau video-filmarea.
Prin fotografierea obiectelor principale se fixează diferite componente ale locului accidentului la o scară mai mare, în așa fel încât să se redea: poziția și locul cadavrului în raport cu autovehiculul, urmele de frânare sau derapare, etc.
Fotografia de detaliu fixează la o scară mai mare, diferitele urme și probe materiale, ale accidentului cum sunt: urme de impact pe autovehicule, urmele de pe cadavru sau îmbrăcămintea acestuia, urme de sânge sau de vopsea, cioburi, etc. De câte ori dimensiunile obiectelor sau urmele fixate prin fotografie pot avea importanță, se execută fotografia la scară.
Căutarea, marcarea și fixarea urmelor accidentului.
La locul accidentului pot fi descoperite anumite categorii de urme specifice:
– urme provenite de la faruri, lanterne de poziție, semnalizatoare, geamuri și parbrize. De regulă, fragmentele de sticlă provenite de la autovehiculele angrenate în accident rămân pe partea carosabilă a drumului public, în blocurile optice sau în alte porțiuni ale acestora, pe corpul victimei etc. Numărul fragmentelor de sticlă este mai mare în locul unde s-a produs impactul.
– urme de vopsea. Pe puntea carosabilă, pe corpul victimei sau pe diferitele suporturi pot rămâne urme de vopsea desprinse de pe autovehiculul angajat în accident.
– urme biologice: sânge, păr, țesut organic. Prezența acestora la fața locului determină natura urmelor care trebuie căutate cu ocazia examinării autovehiculului bănuit că a fost implicat în accident.
– urme de fragmente de țesături. Este posibil ca în locul impactului să fie descoperite mici fragmente de țesături, fibre textile, aderate pe partea carosabilă (în urma de frânare) sau pe părțile laterale ale autovehiculului.
– urme de ulei, vaselină, benzină sau alte substanțe provenite de la autovehicul. Ca urmare a accidentului au loc deteriorări ale băilor de ulei, ale cilindrilor, rezervoarelor de benzină, urmate de pierderea lichidelor respective și depunerea lor pe diferite suporturi, inclusiv pe corpul victimei sub formă de scurgeri, pete, stropi, care pot contribui la identificarea autovehiculului cu care s-a produs accidentul.
– urme provenite de la desprinderea unor părți componente ale autovehiculelor și resturi de încărcătură. Pe partea carosabilă sau pe lateralele drumului pot rămâne bucăți din garniturile sau racordurile din cauciuc, accesorii – oglinda retrovizoare, antena radio, emblema de pe radiator, etc., precum și resturi de încărcătură, ambalaje, transportate în autovehiculul implicat în accident.
– urme de sol. Suprafața interioară a autovehiculului este îmbâcsită cu noroi iar în timpul impactului o parte din această materie cade pe carosabil.
– urmele de anvelope și de frânare. La fața locului se găsesc, de regulă, numai urmele lăsate de suprafețele de contact ale anvelopelor roților din spate, cele din față fiind acoperite total sau parțial de acestea prin mișcarea spre înaintare a vehiculului, cu excepția urmelor create în timpul virajelor. Suprafața antiderapantă a vehiculelor cu tracțiune mecanică se deosebesc foarte mult ca dese, lățime, lungime, de la un autovehicul la altul.
Executarea măsurătorilor.
Măsurătorile au un rol important și sunt executate cu ajutorul ruletei și riglei gradate. Măsurătorile propriu-zise sunt realizate de membrii echipei de cercetare și sunt consemnate în agendă și pe schița accidentului. Principalele distanțe măsurate se referă la:
– distanța dintre autovehiculele angajate în accident;
– distanța dintre victimă și autovehicul;
– lungimea urmelor de frânare;
– dimensiunile obiectelor principale și ale urmelor descoperite la fața locului;
– distanța dintre victimă și toate obiectele aflate la locul accidentului;
– lățimea șoselei și ecartamentului;
– dimensiunile urmelor de adâncime și a celorlalte urme.
Marcarea cu ajutorul benzii gradate a districtelor importante este folosită cu rezultate bune în cercetarea la fața locului. Banda este confecționată din material plastic, lată de 10 cm. și divizată în pătrate de 10 cm., colorate alternativ în negru și alb. Folosirea benzii gradate ajută la realizarea ulterioară a măsurătorilor fotografice. Măsurătorile tridimensionale se pot face prin folosirea unor planșe speciale, prin sterefotografie, cu aparate având două obiective la o distanță de 62 mm. precum și pe fotografii executate ocazional.
Fotogrammetria este singurul procedeu științific de efectuare a unor msurători fotografice tridimensionale precise, mai ales dacă împrejurările o impun.
Întocmirea schiței locului accidentului.
Schița locului accidentului, denumită și plan schiță, este destinată fixării și prezentării, în ansamblu, a locului faptei, a modului în care sunt dispuse în plan, obiectele și urmele infracțiunii precum și a distanțelor sau a raportului de poziție dintre acestea.
Din punct de vedere tehnic modalitațile de efectuare a schiței pot fi împărțite în două categorii, după cum se respectă sau nu proporțiile dintre dimensiunile reale și prezentările grafice.
Planul schiță, executat la scară, în care sunt respectate riguros proporțiile dintre dimensiunile reale ale suprafețelor, distanțelor, etc. și prezentările acestora din plan. Scara la cera se ridică planul este în funcție de suprafața și natura locului faptei.
Desenul schiță se realizează, de regulă, printr-o simplă desenare a locului faptei fără să se respecte cu rigurozitate proporțiile dintre dimensiunile reale și reprezentările grafice, însă tot pe baza măsurătorilor executate la fața locului și prezentarea în schiță.
Pentru fixarea poziției unui obiect în plan se recurge la mai multe metode, metode stabilite în funcție de întinderea și complexitatea locului faptei. Astfel sunt:
– vizarea încrucișată și metoda punctului de întretăiere, executată în două puncte diferite, denumite și puncte de stație.
– metoda triangulației, folosită în geodezie, în care punctul de dispunere a obiectelor aflate la fața locului sunt determinate pe baza distanței față de o axă de referință și a unor puncte fixe de reper, după care se formează o rețea de triunghiuri, aproximativ echilaterale, ce vor indica coordonatele punctelor din teren.
Faza dinamică.
Faza dinamică a cercetării la fața locului începe după epuizarea activităților specifice primei faze. Ordinea cercetării la fața locului în faza dinamică poate fi de la centru spre periferie (excentrică) sau de la periferie spre centru (concentrică), în funcție de dimensiunile locului accidentului, de împrejurările concrete existente, precum și de necesitatea verificării urgente a versiunilor elaborate în faza preliminară a cercetării.
Dacă unele urme ar putea să dispară cu timpul, este indicat ca cercetarea să înceapă cu acestea indiferent dacă ele se găsesc la centru sau la periferie.
Sunt situații când până la sosirea organului care efectuează cercetarea la fața locului se produc modificări în ambianța existentă, în sensul că se deplasează autovehiculul din poziția inițială, se înlătură obiectele distruse în vederea degajării și stabilirii circulației, etc.
Examinarea și interpretarea urmelor descoperite la locul accdentului.
În faza dinamică echipa are posibilitatea mișcării obiectelor purtătoare de urme în funcție de posibilitățile tehnice din dotare pentru examinarea minuțioasă a tuturor obiectelor și a mijloacelor materiale de probă aflate în câmpul infracțiunii. Aceasta nu reprezintă o reluare a cercetării locului faptei, prin metode specifice, ci este o continuare inevitabilă a fazei statice printr-un registru tactic de activități diversificate, pentru că după prima fază, cercetarea nu se întrerupe. Registrul diversificat de activități presupune examinare fiecărei urme sau obiect în mod complet sistematic și atent, dar și determinarea relațiilor logice ce există între anumite date, fapte care au legătură cu cauza.
Se va face o examinare completă și multilaterală a fiecărei urme identificate și marcate în prima fază, fixând-o topografic și criminalistic prin măsurători în raport cu alte urme, cadavru sau reperele din ambianța locului faptei. Echipa de cercetare folosește mijloace tehnice pentru a releva, fixa, ambala și ridica toate urmele existente la locul faptei.
– urme existente pe corpul și îmbrăcămintea victimei. Pe corpul și îmbrăcămintea victimei rămân multiple urme, rezultat al accidentului. Descoperirea, relevare, fixarea, ridicarea și examinarea acestora oferă posibilitatea stabilirii mecanismului producerii accidentului, autovehiculului implicat, timpul survenirii morții, etc.
Un autovehicul în mișcare poate lovi victima producându-i leziuni la cap, torace, abdomen sau membre. De obicei, lovirea capului se asociează cu tasarea victimei pe partea carosabilă sau cu izbirea corpului de obiecte învecinate. Pe corp pot exista leziuni, fără a pute fi observate la suprafață. Aceste leziuni pot fi tipice sau atipice. Cele tipice se crează ca urmare a imprimărilor diferitelor părți ale autovehiculului pe corpul victimei, pe când cele atipice sunt diferite răni, fracturi, scurgeri de sânge, etc., ce pot fi întâlnite și în alte cazuri înafară de accidentele de circulație.
Specificul leziunilor și fracturilor ce se crează cu ocazia producerii accidentelor de circulație constă în aceea că ele sunt repartizate de obicei pe o singură parte a corpului victimei, deoarece a avut un contact cu autovehiculul.
Forma leziunilor ce se găsesc pe cadavru, trebuie să corespundă cu relieful exterior al diferitelor părți ale autovehiculului sau a altor obiecte cu care s-a făcut atingerea. Dacă mijlocul de transport se găsește la fața locului este indicat să se măsoare și să se compare nivelul diferitelor părți proeminente ale sale cu nivelul leziunilor ce există pe cadavru, iar în cazul în care autovehiculul lipsește, această comparare se va face după ce acesta va fi identificat. Este necesar să se facă interpretarea acestor urme.
Leziunile de târâre sau izbire pot îmbrăca fie forme mai ușoare: echimoze, hematoame; fie forme grave, de tipul fracturilor craniene.
În cazul în care victima este târâtă pe distanțe mai lungi, pe corpul acesteia se vor găsi leziuni multiple, complexe zgârieturi sub formă de benzi pe partea târâtă, numeroase echimoze și plăgi contuse.
Bara autovehiculului va produce leziuni numai în zona membrelor inferioare, aripa poate lovi abdomenul, în timp ce parbrizul și lada autovehiculului produce leziuni în zona toracelui și a capului. De foarte multe ori lovirea este asociată cu proiecatrea victimei, așa încât cadavrul este găsit la distanțe destul de mari de autovehicul, iar leziunile – prin aspectul lor – se vor apropia de cele cauzate de căderea de la înălțime. Dacă victima a fost călcată de una sau mai multe roți, cadavrul va prezenta leziuni garve de zdrobire și strivire a țesuturilor.
După ce s-a fixat prin fotografie poziția cadavrului față de autovehicul și obiectele înconjurătoare, se trece la examinarea detaliată a tuturor leziunilor existente pe corp, insistându-se pe descrierea formei, mărimii, aspectului și amplasării lor. La examinare victimei trebuie acordată atenție “împrejurărilor negative”. De exemplu o astfel de victimă prezintă multiple leziuni, situație ce impune elaborarea versiunii omorului, disimulat în accident de circulație.
Examinarea victimei se continuă cu verificarea amănunțită a îmbrăcămintei și încălțămintei pentru descoperirea: urmelor de natură bilogică, noroi, vopsea, fragmetele anvelopei, urma de târâre sau ale diferitelor părți ale autovehiculului.
Trebuie să se acorde atenția cuvenită fixării și ridicării urmelor de târâre ce se găsesc pe încălțăminte sau urmelor de alunecare create de încălțăminte pe drumul public, deoarece prin aceasta se va ajunge la stabilirea poziției și a felului cum s-a deplasat victima și autovehiculul înainte și în timpul lovirii sau din ce direcție a fost lovită victima.
Începutul și sfârșitul urmelor de târâre vor da posibilitatea să se stabilească locul unde a fost lovită victima, locul agățării sale cu îmbrăcămintea de diferite părți proeminente ale autovehiculelor, precum și locul unde victima a fost abandonată sau a rămas după târâre.
Fixarea locului și a modului de repartizare a urmelor pe corpul și îmbrăcămintea victimei oferă date cu privire la poziția acestuia față de sensul de mers al autovehiculului care a accidentat-o. Dacă roțile au trecut peste victimă, uneori direcția de deplasare a autovehiculului poate fi stabilită după felul în care sunt șifonate, boțite, așezate cutele hainelor unele peste altele.
– urmele create de pneurile autovehiculelor pe suprafața carosabilă. Aceste urme apar în special, în timpul frânării, dar și în procesul de rulare când drumul este acoperit cu noroi, zăpadă, etc. și furnizează date potrivitoare la direcția de deplasare a autovehiculelor, încărcătura acestora, intensitatea efortului de frânare, starea tehnică a frânelor, etc. Asemenea urme nu apar în timpul rulării pe suprafețe tari și curate, ci numai în cazul frânărilor violente efectuate la derapaje și demaraje buște, precum și la viraje strânse efectuate la viteze mari.
Urmele găsite vor fi ridicate și fixate în vederea examinării lor ulterioare, acordându-se atenție deosebită determinării:
– limitelor părții carosabile în lungime și lățime, începând cu porțiunile apropiate, apoi cele îndepărtate;
– dimensiunile șanțurilor și trotoarelor;
– urmele benzilor de rulare (longitudinale, simple, în zig-zag, cu creste înguste, cu crestături de formă complicată, profil tip universale, etc.);
– urmele de vulcanizare, străpungere sau altor caracteristici individuale ale anvelopei imprimate pe șosea;
– ecartamentul autovehiculului după urmele anvelopei lăsate pe șosea de roțile de pe osia din față și de pe cea din spate;
– bazei autovehiculului;
– urmele anvelopei care indică un viraj spre dreapta sau stânga;
– lungimii totale a urmei de frânare și faptului dacă acea urmă a fost creată de roțile de pe toate osiile autovehiculului, dacă urmele sunt suprapuse sau separate;
– urmele de noroi uscat căzute de pe părțile interioare ale aripilor.
Dimensiunile urmelor vor fi folosite pentru determinarea corectă a vitezei autovehiculelor după lungimea urmei de frânare, atunci când frânele acționează doar asupra roților de pe osia din față sau din spate. Dimensiunile pneurilor vor da posibilitatea să se determine genul de autovehicul care le utilizează. Atunci când în urmă se repetă de două ori una și aceeași particularitate individuală, se poate identifica chiar roata care a lăsat urmele.
Urmele create prin startificare vor fi cele lăsate de autovehicul în cazul în care acesta a trecut anterior peste o anumită substanță de altă culoare decât suprafața drumului public și ale cărei particule au aderat pe anvelopă, fiind depuse apoi pe partea carosabilă a șoselei.
Urmele create prin destratificare vor fi cele lăsate de benzile de rulare ale anvelopei, în cazul în care acesta desprinde de pe suprafața drumului public, particulele unei substanțe colorate, umede sau noroioase, desprindere care se produce după forma reliefului de contact a desenului antiderapant.
Suprafața antiderapantă a roților se deosebește foarte mult ca desen, lățime, de la un gen de autovehicul la altul.
Caracteristicile individuale ale pneurilor pot consta din uzura partială sau totală a desenului antiderapant, uzura laterală datorată unghiului de bracaj defectuos reglat, găuri, tăieturi, petice, urme de pietricele pătrunse în șanțurile dintre desenele antiderapante, urmele folosirii lanțurilor, etc.
Uneori din cauza frânării bruște, roțile autovehiculului se blochează pe toată distanța de frânare sau pe o porțiune din ea, determinând patinarea în direcția de mers. Din această cauză, pe suprafața carosabilă se vor forma urme bine conturate și clare cu exces de particule de cauciuc pe margini. Acest lucru trebuie reținut deoarece la calcularea vitezei se va aplica conflictul de aderență, la limita inferioară valorii sale.
Pe spațiile de frânare mari, urmele nu au aspectul unor linii duble continue pe toată lungimea ci se repetă de două sau mai multe ori în funcție de numărul de acționări ale pedalei de frânare, pana de blocare pe distanța parcursă cu roțile blocate coeficientul de aderență atingând valoare maximă.
Atunci când autovehiculul se deplasează în viraj strâns cu viteză neadegvată, forța centrifugă fiind mai mare decât forța de aderență, produce derapajul lateral, urmele de derapare putând fi rectilinii, curbe, de aceeași lungime pe toate roțile sau cu lungimi diferite pentru fiecare pneu.
Urmele de demarare lăsate de pneuri la pornirea de pe loc, cu accelerații foarte mari furnizează date privitoare la poziția inițială a autovehiculului la pornire. Astfel de urme sunt în general scurte, cca. 1 – 2 m. mai pronunțate pe prima porțiune și mai estompate către final.
În cazurile în care urma creată de anvelopă pe șosea a rămas imprimată de două ori aceeași particularitate, se va fixa distanța dintre cele două urme, pentru ca ulterior pe această bază să se poată calcula perimetrul roții. Aceste particularități vor putea fi găsite în urmele lăsate de către roțile din spate sau în urmele create de roțile din față, la virajele spre dreapta sau stânga. Particularitățile existente în urma creată de roțile din față nu vor fi distruse de roțile din spate, deoarece cele două urme au trasee separate.
Este relevant faptul că, în condițiile uneia și aceleiași viteze dacă frânarea se face doar cu roțile unei singure osii, se va crea o urmă de frânare mai mare cu 50-70% față de cazul în care frânarea s-a făcut simultan pe ambele osii. Aceasta se datorește faptului că în primul caz suprafața de aderență a anvelopelor cu șoseaua este mai mică, din care cauză vehiculul parcurge un spațiu mai mare până se oprește.
– urmele de lichide provenite de la autovehiculele sau din autovehicule.
Urmele sau petele de ulei, vaselină, benzină, apă, lichid de frână și alte substanțe ce se găsesc pe suprafața șoselei pot fi folosite în scopul identificării autovehiculului angajat în accident.
Aceste urme apar fie datorită avariilor produse în momentul coliziunii la instalațiile de răcire, ungere sau frânare, fie ca rezultat al unei defecțiuni anterioare impactului. Examinând cu atenție aceste urme, organele de urmărire penală pot atrage concluzii referitoare la direcția de deplasare a autovehiculului, integritatea instalației de frânare – dacă frânele sunt acționate hidraulic – locul producerii impactului, etc. Urmele de ulei – provenite de la instalația de ungere – se păstrează un timp mai îndelungat pe suprafața părții carosabile. Uneori, la locul accidentului, lichidele se pot prezenta și sub formă de scurgeri, dând posibilitatea să se precizeze locul unde s-a oprit autovehiculul după impact și să se reconstituie parcursul acesteia.
Când apar urme de lichid de frână este important să se stabilească dacă aceasta exista și înaintea locului de impact pentru a dovedi că pierderea de lichid nu are legătură cu accidentul.
Urmele de lichide, rămase pe diferite suporturi, inclusiv pe corpul victimei – sub formă de scurgeri, pete – pot contribui la identificarea autovehiculului cu care a fost produs accidentul.
– urme produse prin lovirea sau frecarea dintre diferite părți ale autovehiculelor implicate în accident sau între autovehicule și alte obiecte.
Urmele din această categorie ar putea fi clasificate astfel:
– urme provenite de la faruri, lanterne de poziție și semnalizatoare, geamuri, parbrize;
– urme de vopsea;
– urme de sol, etc.
La fața locului pot fi descoperite fragmente din sticlă rezultate din spargerea farurilor, lanternelor, geamurilor și parbrizelor. Aceste urme pot fi găsite pe partea carosabilă, în blocurile optice ale autovehiculului, pe corpul sau îmbrăcămintea victimei.
Cioburile apar de regulă atunci când tamponarea autovehiculelor cu diferite obiecte este puternică. În acest caz, la fața locului rămân o parte din cioburi, iar în blocul optic al farului distrus sau pe alte părți ale autovehiculului, restul. Fixarea și ridicarea corespunzătoare a acestora va da posibilitatea specialistului traseolog, să ajungă la concluzia că cioburile de la fața locului și cele găsite pe autovehicul aparțin unuia și aceluiași far, lanternă, geam, sau parbriz.
Dacă se folosește examinarea traseologică a cioburilor de far după relieful exterior sau microrelieful suprafețelor de profil și aceasta nu dă rezultatul scontat se poate folosi și metoda analizei spectrale. Cu ajutorul acesteia se stabilește compoziția chimică și proveniența diferitelor elemente, se diferențiază diferitele tipuri de faruri fabricate la una și aceeași uzină sau la o uzină diferită. Cioburile găsite vor fi fotografiate separat după regulile fotografiei la scară, apoi vor fi împachetate corespunzător spre a fi transportate la organul care va efectua constatarea tehnic- științifică.
Împachetarea se face în felul următor: cioburile sunt puse la o anumită distanță unul de altul pe un start dublu de tifon, vată sau alt material moale, apoi sunt acoperite cu alt strat din același material, după care se împachetează în cutii cu pereți tari. Pe aceste cutii se fac mențiuni cu privire la data și locul unde au fost găsite, numărul de dosar, aplicându-se semnătura lucrătorului operativ.
Pentru identificarea autovehiculului angajat în accident, o deosebită importanță o are descoperirea și fixarea urmelor de vopsea care rămân imprimate cu ocazia tamponării atât pe autovehicul cât și pe alte obiecte găsite la fața locului. În vederea efectuării cu succes a constatării tehnico-științifice sau a expertizei criminalistice, se trimit atât peliculele de vopsea ridicate de la fața locului (împachetate în plic separat) cât și peliculele de vopsea ridicate de la autovehiculul bănuit, împachetate tot în plicuri distincte (cu indicarea prin desen a locului de unde au fost desprinse).
Ridicarea probelor de vopsea de pe autovehiculul bănuit se face cu ajutorul unui bisturiu din diverse părți, în special de pe cele anterioare și laterale în care există goluri de vopsea cauzate anterior sau crăpături. Necesitatea luării probelor din diverse zine ale tablei se explică prin accea că numărul straturilor de vopsea și grosimea acestora nu este aceeași pe toată suprafața, deoarece datorită vopsirilor succesive, vechile straturi se înlătură numai în cazul în care nu fac priză cu tabla. Aceasta face ca pe porțiuni de tablă acoperite să existe diferențieri, care ar putea deruta pe specialistul criminalist. Dacă aceasta este în posesia probelor care au aceeași succesiune, număr și grosime a straturilor de vopsea (găsite la fața locului și a celor luate experimental) se va putea ajunge mai ușor la o concluzie de omogenizare.
Datorită impactului cu un pieton, autovehiculul sau obiectul fix, prin infrastructura autovehiculului angajat în accident – de regulă îmbâcsită cu noroi – cad pe partea carosabilă urme de sol. Compararea compoziției chimice a acestor urme cu probe pe sol prelevate de pe autovehiculul despre care există indicii că a fost angajat în accident și a părăsit locul faptei, chiar dacă nu oferă o concluzie certă, este de natură să demonstreze că autovehiclul respectiv are legătură cu accidentul. Datele obținut în acest mod coroborate cu alte probe și mijloace materiale de probă duc la identificarea făptuitorului.
În momentul impactului se produce în majoritatea cazurilor și desprinderea unor părți ale autovehiculelor, a unor obiecte aflate la locul accidentului sau a părții carosabilului. Dacă coliziunea are loc sub un punct mic, atunci apar numai urme de frecare, nu și de deformare a caroseriei, situație în care sensul de deplasare a autovehiculelor se stabilește numai prin analiza de laborator. În cazul în care tabla caroseriei se deformază apar atât urme de frecare cât și de deformare, indicii care permit aprecieri asupra mișcării relative a autovehiculelor.
În multe accidente autovehiculele intrate în coliziune se desprind, nu rămân în contact și se opresc în locuri diferite. Mișcările suplimentare ale autovehiculelor: de balans, de rotire în jurul centrului de greutate cât și deformările suplimentare din momentul desprinderii sau revenirii la forma inițială a unor deformări, aduc dificultăți în procesul de analiză a accidentului. Rolul expertului este de a interpreta corect posibilitățile de deformare a diferitelor tipuri de materiale cu dimensiuni și forme neidentice, astfel încât deformările produse să-i permită să stabilească pozitiile reciproce ale autovehiculelor intrate în coliziune.
După producerea impactului se ivesc două situații: una în care autovehiculul se deplasează pe pneuri până la oprire, când urmele lăsate de el pe carosabil, permit stabilirea traiectoriei și deci determinarea direcției de mers, iar alta în care autovehiculul se răstoarnă efectuând mișcări complexe de rotire și translare, când reconstituirea se poate face numai în baza urmelor de deformare și de frecare dintre caroserie și suprafața drumului.
Alte categorii de urme – biologice, textile, digito-palmare, urme de sol, etc.
Urmele de sânge ce se găsesc la fața locului de cele mai multe ori pe șosea, pe autovehiculul participant la accident sau pe corpul victimei, pot fi sub formă de stropi, scurgeri, cruste, picături, etc. După formele pe care le au urmele de sânge se poate stabili care era poziția victimei în timpul lovirii, știindu-se că picăturile de sânge cauzate de la distanță lasă pe șosea urme circulare cu margini regulate și cu un diametru mai mic decât aceleași picături de sânge, în cazul în care acestea cad de la o înălțime mai mare.
Urmele de sânge iau forma semnului exclamării dacă suprafața pe care au căzut are o poziție oblică sau dacă sunt create în timp ce autovehiculul pe care se scurg astfel de urme era în mișcare.
O deosebită importanță o are fixarea culorilor diferitelor urme de sânge de la fața locului, deoarece pe baza lor se va determina timpul când a avut loc accidentul, știindu-se că modificările ce au loc în sânge se reflectă în nuanțele sale de culoare. La început petele au culoarea roșie, apoi roșu închis iar în cele din urmă culoarea maro.
Culoarea roșie a urmelor de sânge se transformă în maro în decurs de 1-2 zile, în sensul în care urmele sunt supuse influenței razelor solare. Aceeași transformare durează 5-6 zile pe timp de temperatură moderată și 12-20 de zile în timp răcoros sau dacă urmele se găsesc la întuneric. Fixarea acestor urme se face în felul următor. La început se menționează în procesul verbal de cercetare la fața locului, locul unde au fost găsite aceste pete asemănătoare sângelui, se descrie forma și culoare lor. Următorul procedeu de fixare este fotografia, de preferință color.
Când autovehiculul cu care s-a produs accidentul a fost abandonat la locul faptei trebuie să fie căutate, relevate, fixate și ridicate urmele digitale sau palmare de pe suporturile care păstrează astfel de urme: portieră sau mânerele nichelate aple acestora, geamuri, parbriza, bord, maneta schimbătorului de viteze, etc. În acest scop se folosesc cu rezultate bune: negrul de fum, roșu de sudan, oxidul de cupru, oxidul de zinc, carbinatul de plumb și alte substanțe.
În cadrul Institutului de Criminalistică a fost experimentată, cu rezultate bune, metoda relevării urmelor digitale cu ajutorul afumării create prin arderea unor așchii de poliester. Calitatea urmelor obținute prin relevarea cu această metodă este superioară tuturor celorlalte, atunci când obiectele suport sunt metale nichelate sau lucioase, geamuri, celuloid, ebonită și altele similare și când urmele nu au vechime prea mare (peste 24 ore).
În interiorul autovehiculelor trebuie căutate urme biologice. Prin valorificarea acestor urme se ajunge la identificarea persoanei care s-a aflat la volan în momentul impactului. Având în vedere faptul că forma leziunilor descoperite pe corpul victimei corespunde reliefului exterior al autovehiculului, cu ocazia cercetării la fața locului se impune examinarea detaliată a tuturor părților acestuia – bara de protecție, numărul de înmatriculare, cârligele de remorcare, roțile din față, radiatorul, farurile, capot, parbrizul, caroseria, părțile din spate și infrastructura.
De pe infrastructura autovehiculului trebuie recoltate probe de sol, pentru a fi comparate cu cele descoperite pe partea carosabilă, ridicate din zone unde s-a produs accidentul.
Fixarea în detaliu a urmelor prin fotografie și descriere.
Scopul fotografiei de detaliu este fixarea la o scară mai mare a diferitelor urme și probe materiale ale accidentului.
Asemenea obiecte pot fi: urmele de tamponare izolate pe autovehicul, urme de lovire, urme de pe cadru sau de pe alte obiecte, desenele benzilor de rulare ale anvelopelor, diferitele obiecte distruse de la autovehiculele cu care s-a produs tamponarea, urmele de sânge sau de vopsea, etc.
Aceste urme se pot fotografia metric, folosindu-se un liniar sau un metru de croitor pentru a se putea ulterior calcula exact mărimea lor naturală. Liniarul sau metrul se așează la aceeași înălțime cu suprafața deteriorată sau la nivelul obiectului ce urmează a fi fotografiat.
Această fixare în detaliu prin fotografie se execută și supra urmelor de sânge pentru a se stabili amănunțit: forma, dimensiunile, culoarea și locul în care a fost găsit. La început se menționează în procesul-verbal de cercetare la fața locului, locul unde au fost găsite aceste pete asemănătoare sângelui. Urmele de sânge se găsesc sub diferite forme: de stropi, scurgeri, cruste, picături, pete, etc. Ele mai au forma semnului exclamării dacă, suprafața pe care au căzut are o poziție oblică sau dacă mașina din care se scurg era în mișcare. Culoarea petelor de sânge reflectă timpul scurs de la săvârșirea accidentului până la găsirea acestuia. La început petele au culoarea roșie, apoi roșu închis, iar în cele din urmă culoarea maro. Pentru ca organul de urmărire penală să poată determina dacă urmele găsite sunt într-adevăr de sânge, se poate folosi apa oxigenată, luminalul sau benzidine, care produc o reacție chimică specifică, fiind vorba de urme de proveniență organică. Spre exemplu, folosind praful de benzidină dizolvat în apă și tamponând urma cu o vată îmbibată în acest reactiv, acesta se va colora în albastru.
Întreaga descriere amănunțită va fi trecută în procesul-verbal de cercetare la fața locului.
Fotografia de detaliu a cadavrului, ce reprezintă diferite răni va trebui să fie executată de două ori. Prima dată se va executa o fotografie de ansamblu a rănilor și a amplasamentului lor și apoi se va fotografia fiecare rană la o scară mai mare.
Ridicarea urmelor.
Ridicarea urmelor se face prin mai multe metode:
– prin fotografiere. Este metoda principală de ridicare a oricăror feluri de urme și în special a celor de suprafață. Prin această metodă urmele nu sunt influențate cu nimic, existând posibilitatea ca apoi să se aplice și alte metode de ridicare. În principiu, urmele cum ar fi digitale, dentare, etc., se fotografiază dacă se poate în laborator unde sunt condiții optime. Se fotografiează la fața locului numai când obiectul pe care se găsesc nu poate fi transportat la laborator.
Sunt fotografiate atât urmele de adâncime cât și cele de suprafață. Urmele invizibile cum sunt cele papilare uneori, se fotografiază numai după ce au fost relevate.
– prin transferare pe pelicula adezivă. Acest procedeu se referă în special la urmele digitale. El se aplică atunci când nu se poate face ridicarea prin fotografiere deoarece obiectul purtător de urme este: becuri electrice mici, stilouri, eprubete, etc. De aceea, după relevare, astfel de urme se pot transfera pe pelicula adezivă. La fel se procedează și cu urmele existente pe obiecte, care, din cauza poziției lor sau a spațiului strâmt nu permit întrebuințarea aparatului fotografic. Pentru ridicarea urmei cu ajutorul peliculei adezive este necesar ca urma să fie bine relevată numai cu una din pudrele colorate. După aceea se taie o peliculă de culoare contrară prafului întrebuințat la relevare. Se ia apoi pelicula și după ce se desprinde celuloidul de protecție de deasupra se aplică peste urmă, apăsându-se bine cu degetul dintr-o parte în alta, pentru a se elimina aerul.
Întocmirea procesului-verbal de constatare la fața locului.
Procesul-verbal trebuie încheiat imediat după terminarea activității la locul faptei, în nici un caz acesta nu va fi încheiat în alt loc decât acela în care s-a făcut cercetarea și la o dată ulterioară.
În procesul-verbal de cercetare la fața locului este obligatorie consemnarea tuturor constatărilor făcute, indiferent dacă se poate stabili sau nu o legătură logică între urmele, mijloacele materiale de probă ori diversele împrejurări de fapt și versiunile elaborate privitoare la modalitățile comiterii faptei sau la legătura acestora cu infracțiunea avizată. În procesul-verbal este interzis să se facă presupuneri, să se emită păreri ori să se tragă concluzii pe marginea celor constatate cu prilejul cercetării la fața locului.
3.3. Finalizarea cercetării.
În această ultimă etapă se continuă operațiunile începute la fața locului prelungindu-se prin măsuri și acte procedurale.
Pot fi materializate acum prin măsuri ca:
Scoaterea în afara carosabilului a autovehiculelor angajate în accident sau a altor obiecte care constituie obstacole pe carosabil.
Pentru desfășurarea activității de eliberare a drumului public, uneori chiar în timpul efectuării cercetării, prin intermediul dispeceratului poliției, vor fi anunțate unități economice care dispun de utilajele necesare ridicării și tarnsportării vehiculelor avariate sau organele care în mod curent desfășoară astfel de activități. Astfel, vor fi anunțate organele de administrare a drumurilor care au sarcina să curețe locul accidentulu, precum și A.C.R.-ul pentru transportul autoturismelor. În cazul necesității deplasării autovehiculelor grale, vor fi folosite automacarale, trailere, cu ajutorul cărora se va elibera carosabilul.
De asemenea, organele de administrare a drumurilor au obligația de a îndepărta stâlpii, pomii sau alte elemente căzute pe carosabil, sau care efectuează traficul precum și a înlocui semnalizarea rutieră distrusă sau defectată ca urmare a producerii accidentului.
Pe timpul efectuării lucrărilor de remendiere sau de curățire a zonei producerii evenimentului, se va asigura fie dirijarea traficului pe același sector de drum, fie devierea pe rute ocolitoare sau întreruperea circulației, în funcție de condițiile existente în zonă.
Toate aceste activități vor fi realizate de agenți de circulație dotați cu echipamentul necesar și cu mijloace de comunicare radio.
Examinarea autovehiculelor bănuite că au fost parte la accident.
Această examinare se efectuează ulterior cercetării la fața locului, de multe ori, ea constituindu-se într-o cercetare a locului faptei independentă.
Locul faptei îl constituie, de data aceasta nu locul unde s-a produs accidentul, ci locul unde făptuitorul a condus vehiculul după săvârșirea faptei și unde a încercat să șteargă urmele infarcțiunii: autobaze, garaje, locuri de parcare, curți, etc. Sarcina examinării revine și în acest caz, echipei de cercetare și îndeosebi, specialistului criminalist. Cu acest prilej trebuie acordată atenție maximă identificării, relevării, fixării și ridicării de pe autovehiculul bănuit a urmelor care ar putea avea legătură cu cauza.
La examinarea autovehiculului bănuit trebuie să se țină seama de natura urmelor descoperite cu ocazia cercetării lafața locului, precum și de celelalte constatări făcute la locul accidentului. Pe părțile proieminente ale autovehiculului examinat, trebuie căutate urme de tamponare, frecare, atingere, cum ar fi: înfundături, zgârieturi; părți de echipament sau accesorii rupte; urme de vopsea. De multe ori făptuitorii procedează la înlocuirea echipamentelor și accesoriilor distruse sau avariate în timpul accidentului.
Atunci când făptuitorul a revopsit parțial sau total autovehiculul implicat în accident, întrucât exista posibilitatea evidențierii sub stratul de vopsea aplicată stratului vechi, se vor ridica perobe din startul vechi, precizându-se culoare, porțiunile chituite, etc.
Având în vedere că după producerea accidentului făptuitorii spală autovehiculele implicate pentru a șterge urmele, este puțin probabil ca pe părțile laterale să se găsească alte categorii de urme cum ar fi urmele biologice: sânge, păr, țesut organi, fibre textile; totuși existența lor nu este exclusă, îndeosebi pe gențile și tamburii roților. Tot din acest loc se vor recolta probe de materie în vederea comparării lor cu urmele de sol ridicate de la locul accidentului.
Prin examinarea urmelor descoperite cu această ocazie și compararea lor cu cele găsite la fața locului se poate stabili cu certitudine dacă autovehiculul în cauză a fost sau nu implicat în accident.
Întocmirea planșelor fotografice de la locul accidentului.
În termen de trei zile de la încheierea cercetării la fața locului, se va întocmi, de către specialistul criminalist, planșa fotogrfică cu aspectele de la fața locului, iar în termen de cinci zile, planșa fotografică reprezentând toate urmele și celelalte mijloace materiale de probă, descoperite și ridicate de la fața locului, indiferent cui îi aparțin (cu excepția celor relevate în laborator, pentru care se va întocmi raport de constatare tehnico-științifică).
Dispunerea și efectuarea constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor necesare.
Expertiza tehnică se va limita la examinare stării mecanice a autovehiculului, a sistemului de frânare, de direcție, de semnalizare, stabilind, de pildă, dacă acesta a prezentat defecțiuni anterior producerii accidentului și dacă ele puteau fi cauza accidentului. Poate oferi date referitoare la caracteristicile tehnice ale autovehiculului sau drumului.
Expertiza criminalsitică are un raport deosebit în clarificarea unor împrejurări privind producerea accidentului și în identificarea autovehiculului, a persoanei vinovate, îndeosebi în ipoastaza părăsirii locului accidentului.
Expertiza medico-legală va viza stabilirea morții, mecanismul de formare a a leziunilor, eventualele afecțiuni preexistente care au concurat la decesul persoanei s.a. O problemă importantă rezolvată prin expertiza medico-legală este aceea a determinării alcoolemiei ori a stării conducătorului auto sau a victimei, unei boli psihice, carediovasculare, de nutriție, stând și ele la originea accidentelor de circulație.
CAPITOLUL IV
Fixarea constatărilor cercetării la fața locului.
Fixarea constatărilor făcute la fața locului se realizează prin: descrierea în procesul verbal, întocmirea schițelor, executarea fotografiilor judiciare și realizarea înregistrărilor video.
4.1. Redactarea procesului-verbal.
Procesul-verbal de cercetare la fața locului este principalul mijloc procesual de fixare a urmelor și a altor probe materiale.
Pentru a ocupa locul pe care i-l conferă legea și a avea valoare pentru cauză, la încheierea procesului-verbal trebuie respectate o serie de condiții de fond și de formă. Sub aspectul formei procesul-verbal trebuie să răspundă atât unor exigențe de stil, cât și unor cerințe, astfel:
– să prezinte situația generală de la locul săvârșirii fapte. Caracterul obiectiv al procesului-verbal de cerecetare la fața locului trebuie să se manifeste în redactarea imaginii fidele a locului unde s-a comis infracțiunea, așa cum a fost ea percepută de echipa de cercetare și lucrătorii care au ajuns primii la locului faptei;
– să fie complet, în sensul de a evidenția absolut toate constatările făcute, oglindind locul unde au fost descoperite urmele și mijloacele materiale de probă ori obiectele presupuse a avea legătură cu fapta, inclusiv poziția acestora, raportată la reperele stabile și planurile orizontale și verticale;
– să se caracterizeze prin precizie și calritate. Descrierea urmelor și mijloacelor materiale de probă, precum și a altor obiecte examinate și ridicate, trebuie făcută în mod detaliat. Astfel, urmele vor fi descrise sub aspectul naturii, mărimii, plasamentului, culorii, caracteristicilor fizico-chimice și particularităților de identificare, cu indicarea metodelor și mijloacelor folosite pentru relevare, fixare și ridicare;
– să fie concis. În cuprinsul procesului-verbal trebuie să se găsească, într-o formă concentrată toate constatările făcute cu ocazia cercetării la fața locului. Prezentarea succintă a acțiunilor desfășurate și a rezultatelor acestora nu trebuie să se facă în detrimentul celorlalte cerințe enunțate.
Din cuprinsul procesului-verbal de cercetare la fața locului care constituie principalul mijloc de fixare a rezultatelor cercetării trebuie să rezulte următoarele:
– anul, luna, ziua și locul întocmirii;
– componența echipei de cercetare, cu specificarea gradului, numelui, prenumelui și organul de urmărire penală din care provin membrii acesteia;
– numele, prenumele, calitatea și unitatea din care provin ceilalți participanți;
– temeiul de fapt al efectuării cercetării la fața locului;
– modul de așezare și conținutul pe scur al acestei;
– temeiul de drept al intervenției organului de urmărire penală;
– mențiuni referitoare la martorii existenți;
– amplasarea locului faptei;
– măsuri luate pentru paza și conservarea urmelor și mijloacelor materiale de probă;
– măsuri survenite în câmpul infracțiunii;
– poziția în care a fost găsită victima și autovehiculul implicat în accident;
– constatările făcute cu prilejul cercetării la fața locului;
– rezultatul examinării victimei și măsurilor luate pentru acordarea îngrijirilor medicale;
– mențiuni despre fotografiile judiciare efectuate și despre întocmirea schiței locului faptei;
– observațiile martorilor existenți și obiecțiile făptuitorului.
4.2. Întocmirea schiței locului accidentului.
Schița locului săvârșirii infracțiunii constituie o modalitate de reprezentare grafică a situației de la fața locului.
În literatura de specialitate, schița locului faptei mai este denumită și plan-schita, delimitarea făcându-se ținând cont de faptul dacă transpunerea în plan respectă sau nu proporțiile reale ale obiectelor sau suprafețelor reprezentate.
Oricare ar fi modalitățile de reprezentare garfică, schița locului faptei ajută la înțelegerea mai exactă a tabloului real al locului săvârșirii infarcțiunii, având menirea de a ilustra constatările din procesul-verbal și de a întregi celelalte mijloace de fixare a rezultatelor cercetării la fața locului.
Pentru ca schița locului faptei să formeze o imagine edificatoare și veridică a situației de la locului producerii unui accident de circulație, ea trebuie să îndeplinească unele condiții, cum ar fi: (Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpați, 1992, pag.52-52)
– să fie clară – claritatea schiței înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă numai acele elemente ce ilustrează constatările menționate în procesul-verbal, cum ar fi: elementele de localizre a accidentului, elementele angajate în accident, elementele care au favorizat producerea accidentului precum și oricare lemente care pot concura la soluționarea cauzei.
– să fie cotată – aceasta înseamnă notarea pe schiță a dimensiunilor obiectelor reprezentate, adică lățimea carosabilului, a benzii de rulare, a trotuarelor, a șanțurilor, lungimea urmelor de frânare, ecartamentul autovehiculelor precum și distanțele existente între diferite urme și obiecte așa cum au fost găsite de echipa de cercetare;
– să fie exactă – executarea unei schițe exacte presupune determinarea dimensiunilor obiectelor și a distanțelor cu ajutorul ruletei, cu prilejul măsurătorilor în teren, precum și utilizarea ustensilelor din trusa de desen la efectuarea schiței la masa de lucru;
– să fie realizată la scară – realizarea la scară a schiței presupune existența unui raport între dimensiunile obiectelor ori a distanțelor de pe schiță și cele reale. Spre exemplu, scara 1:100 reprezintă faptul că un cm. de pe schiță înseamnă 100 de cm. (1 m.) în realitate;
– să fie realizată cu semne convenționale – conciziunea și sugestivitatea pe care trebuie să le aibă o schiță presupune ca reprezentarea în plan a obiectelor aflate la fața locului să se facă prin anumite semne grafice cu aceeași semnificație pentru toate organele judiciare. Dacă pentru unele obiecte, elemente sau detalii nu sunt prevăzute semne convenționale criminalistice, acestea vor fi reprezentate fie prin semne convenționale topografice standardizate, fie prin semne cu simboluri utilizate în alte domenii de activitate, cu explicarea lor prin legendă;
– să fie orientată – cu ocazia întocmirii schiței locului faptei și în special a locurilor deschise, aceasta trebuie orientată după punctele cardinale, fie cu ajutorul busolei, fie a altor metode, cum ar fi: după poziția soarelui, după soare și ceas, după steaua polară s.a. Întodeauna pe schiță se va trasa o săgeată al cărei vârf va indica nordul;
– să fie individualizată – individualizarea schiței înseamnă inscrierea pe aceasta a titlului, a scării la care s-a întocmit, a numelui, prenumelui și organului din care fac parte membrii echipei de cercetare precum și a semnăturilor celor care au participat la cercetarea locului faptei. În titlu trebuie să se precizeze data, locul și cauza în care s-a procedat la cercetarea locului și întocmirea schiței.
4.3.Fixarea cu ajutorul fotografiilor judiciare și înregistrările video.
Fotografia judiciară executată la fața locului se numără prin cele mai importante mijloace de fixare a rezultatelor cercetării.
Cu ajutorul fotografiei judiciare operative se asigură exactitatea, urgența și caracterul obiectiv probator al activității de fixare și indicare a urmelor și probelor materiale de la fața locului.
Fotografia locului accidentului rutier cuprinde imagini care redau:
– aspectul general al locului accidentului;
– autovehiculul în ansamblu sau, poziția, avariile și urmele găsite pe acesta;
– cadavrul, poziția lui față de autovehicul și față de alte obiecte găsite la fața locului;
– diferite probe materiale sau urme rezultate din accident.
Conform metodologiei criminalistice, la locul accidentului se execută numeroase categorii de fotografii:
– fotografii de orientare;
– fotografii schiță;
– fotografii ale obiectelor principale;
– fotografii în detaliu;
– fotografii ale urmelor.
– fotografia de orientare – este destinată fixării întregului loc al faptei, raportat la anumite puncte de reper de natură să servească la identificarea zonei în care s-a săvârșit infracțiunea. Pentru verificarea exactității celor relatate se vor executa fotografii de orientare și din locul martorilor oculari care au observat fazale producerii accidentului. Astfel pentru fotografierea spre exemplu a unei părți, aparatul de fotografiat trebuie instalat la înălțimea corespunzătoare vizibilității conducătorului auto sau a martorului ocular, știindu-se faptul că unghiul de vizibilitate depinde și de tipul mijlocului de transport.
În anumite intersecții vizibilitatea unui conducător de autovehicul poate fi limitată de clădiri, zone verzi sau construcții, iar pentru alți șoferi, care circulau sub un unghi drept o asemenea limitare a vizibilității poate să nu existe. Acest lucru cere ca pentru fiecare dintre cei doi conducători să se efectueze fotografii separate.
Fotografiile de orientare se fac din patru părți: în lungul liniei mediane a șoselei, de o parte și de alta și din două puncte perpendiculare pe lungimea șoselei.
– fotografia schiță servește, la redarea locului faptei, cu tot ce are el mai caracteristic, redare în întregime sau în parte a locului respectiv, în funcție de varianta în care este executată. De pildă, fotografia schiță unitară, fotografia schiță panoramică, în variantele liniară sau circulară, fotografia schiță pe sectoare și fotografia schiță încrucișată.
– fotografia obiectelor principale se folosește în scopul fixării diferitelor porțiuni ale locului accidentului la o scară mai mare. Fotografiile ce se fac trebuie să ilustreze atât părțile care nu prezintă urme ale accidentului, cât și cele care redau toate deteriorările exterioare ale accidentului. Obiectele principale fotografiate sunt autovehiculele angajate, victimele și tot ce se produce de la acestea. Fiecăreia dintre acestea li se execută mai multe imagini.
Pentru fotografie izolată a urmelor de frânare apare necesară alegerea corectă a unghiului de fotografiere, astfel amplasarea reală pe teren a urmelor de mai sus va fi redată în mod eronat. În acest scop aparatul de fotografiat se fixează în așa fel încât în vizorul aparatului să fie văzute în mod distinct urmele amintite.
Cadavrul găsit la fața locului va fi fotografiat izolat de restul obiectelor sau urmelor. Fotografia se execută perpendicular pe lungimea cadavrului pentru a se evita deformările de perspectivă. Ea se execută fie de sus, fie lateral și de la o distanță de aproximativ 3 metri. În unele cazuri fotografierea cadavrului se poate face și din alte părți, dacă prin aceasta se asigură redarea cât mai exactă a amplasării unor urme.
– fotografia de detaliu. Scopul acesteia este fixarea la o scară mai mare a diferitelor urme și probe materiale al accidentului. Se pot fixa: urmele de tamponare izolate ale autovehiculului, urmele de lovire, desenele benzilor de rulare ale anvelopelor, etc. Aceste urme se pot fotografia metric folosindu-se un liniar sau un metru de croitor pentru a se putea, ulterior, calcula exact mărimea lor naturală.
Fotografia de detaliu a cadavrului, ce reprezintă diferite răni, va trebui să fie executată de două ori. Prima dată se va executa o fotografie de ansamblu a rănilor și a amplasamentului lor, iar apoi se va fotografia fiecare rană la o scară mai mare.
4.4. Înregistrarea video.
Se înscrie printre metodele moderne de fixare a rezultatelor cercetării la fața locului, metodă devenită indispensabilă mai ales în cazurile deosebite.
Sub raport tehnico-tactic criminalistic, fixarea pe bandă magnetică presupune, ca și în cazul fotografiei judicare, imagini sau secvențe de orientare, schița, în toate variantele acesteia, anume înregistrarea obiectelor principale, a urmelor și detaliilor, inclusiv înregistrări la scară. Înregistrarea video presupune respectarea unor regului tehnice specifice filmului clasic. De pildă, este necesară o iluminare adegvată prin folosirea de surse naturale sau artificiale, surse aflate în dotarea laboratorului criminalistic mobil.
Planurile și imaginile sunt cele folosite în cinematografie: planul general, prim-planul, gros-planul, etc.
Avantajele înregistrării video constau în posibilitatea înregistrării simultane a sunetului și imaginii și în realizarea unor imagini panoramice, continue și de lungă durată care redau mai bine ambianța locului unde s-a întâmplat accidentul.
De mare ajutor sunt declarațiile victimelor, conducătorilor auto și ale martorilor oculari înregistrate pe casete video, chiar la locul accidentului.
Ele reprezintă de regulă, un grad mai înalt de sinceritate, fiind luate imediat după comiterea și în prezența tuturor persoanelor aflate acolo.
Sub aspect procedural este indicată prezentarea la începutul înregistrării: a locului accidentului, a victimei și numerele de înmatriculare ale autovehiculelor angajate în accident, precum și membrii echipei de cercetare.
Bibliografie
Emilian Stancu “ Criminalistica”, vol.II, Ed. Actami, Bucuresti, 1995, pag.368 si
Camil Suciu “Criminalistica”, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972, pag.52.
G.Antoniu “Infractiuni prevazute in legile speciale”, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976
M.Zolyneac, Unele aspecte teoretice si practice ale recidivei, R.R.D. nr.6/1983, pag.10-13; G.Mateut, Uenele consideratii in legatura cu structura infractiunii prevazute de art.178, alin.3, R.R.D. nr.6/1986, pag.45
G.Antoniu, T. Vasiliu si altii, Codul penal comentat si adnotat, Partea speciala, vol.I, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1975, pag.111; O.Stoica Drept penal, Partea speciala, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1976, pag.83
C.Turianu, Discutii despre natura juridica si structura infractiunii prevazute in art.178 alin.3, C.Pen., Dreptul nr.4-5, 1991, pag.58
V.Dobrinoiu, G. Nistoreanu, Al. Boroi, I.Pascu, I.Molnar si V.Lazar, Drept penal, partea speciala, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1997, pag.120
I.Ursu si I.Cristescu “Ghidul Procurorului Criminalist”, vol.I, Ed. Helicon, Timisoara, 1994, pag.26.
E.Stancu “Criminalistica”, vol.II, Ed. Actami, Bucuresti, 1995, pag.169
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Cercetarea la Fata Locului In Cazul Accidentelor de Circulatie (ID: 125112)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.