Cercetarea la Fata Locului

Capitolul I. Cercetarea la fața locului

Considerații generale

Un act de justiție modern și eficient impune folosirea pe scară largă, a celor mai avansate metode și mijloace tehnico-științifice, în activitatea de prevenire și combatere a infracțiunilor, precum și lărgirea posibilităților de cercetare ale laboratoarelor criminalistice care influențează pozitiv finalitatea procesului penal.

În virtutea obligațiilor profesionale, fiecare organ de înfăptuire a justiției, fie el jurist, magistrat sau apărător, trebuie sa fie bine informat despre aceste mijloace de cercetare, mai cu seamă atunci când este pusă în discuție corectitudinea sau legalitatea cu care au fost folosite aceste mijloace de investigare a faptelor penale sau aprecierea în deplină cunoștință de cauză a rezultatelor expertizelor criminalistice.

Aceste mijloace se împart în două mari categorii: cele folosite în cercetarea la fața locului și cele folosite în examinările criminalistice de laborator.

Cercetarea la fața locului reprezintă una dintre activitățile de mare importanță desfășurate de către organele judiciare în scopul atingerii demersului penal.

În cadrul cercetării efectuate la fața locului, trebuie avute în vedere următoarele aspecte:

Se fac demersuri cu privire la situația teritorială a săvârșirii infracțiunii;

Se stabilesc atât poziția cât și starea în care se găsesc mijloacele materiale de probă;

Se stabilesc (în funcție de posibilități) circumstanțele în care a avut loc fapta penală.

Potrivit legiuitorului român, ”Cercetarea locului faptei se dispune în cursul urmăririi penale de către organul de urmărire penală, iar în cursul judecății de către instanța de judecată, atunci când este necesară constatarea directă în scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanță în cadrul procesului penal, precum și ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei personae”.

Cateva definiții relevante ale unor autori:

“Cercetarea la fața locului presupune perceperea nemijlocită, de către organele de urmărire penală sau instanțe de judecată, a locului unde s-a săvârșit fapta, a urmelor și a altor mijloace de probă, spre a fi în măsură să desprindă o concluzie justă, cu privire la modul în care infracțiunea a fost comisă și la identificarea făptuitorului.”

“Cercetarea la fața locului reprezintă o activitate procedurală și de tactică criminalistică, ce are ca și obiect perceperea nemijlocită a locului fizic în care s-a săvârșit infracțiunea respectivă, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea și examinarea mijloacelor materiale de probă descoperite, precizarea poziției și a stării în care se află acestea, având drept scop stabilirea naturii și a împrejurărilor în care a fost comisă fapta, precum și a tuturor datelor necesare identificării făptuitorului.”

Cercetarea la fața locului reprezintă o activitate procedurală și de practică criminalistică ce se desfășoară la începutul urmăririi penale, în scopul cunoașterii nemijlocite a locului faptei, pentru a putea descoperi, fixa și ridica urmele create cu ocazia săvârșirii infracțiunii, precum și pentru ascultarea martorilor, a victimelor, sau chiar a făptuitorilor; astfel, organul de urmărire penală stabilește circumstanțele în care s-a comis fapta, îl identifică pe făptuitor, sau limitează sfera persoanelor ce pot fi bănuite, colectează, conservă și supune examinării probele materiale descoperite.”

Conform acestor definiții, se poate constata că cercetarea la locul faptei poate fi definită ca o activitate complexă, o îmbinare de tactici procesuale și criminalistice, ce poate fi atât dispusă cât și efectuată de către organele de anchetă și de către instanțele de judecată, și constă în relevarea tuturor probelor găsite la locul faptei, precum și adunarea tuturor dovezilor necesare pentru identificarea făptuitorilor, dar și natura și circumstanțele săvârșirii infracțiunii.

Cercetarea la fața locului este definită ca un proces complex, ce trebuie desfășurat cu un profesionalism extrem, ce ține cont de două planuri:

Planul tehnic, în care tehnicianul criminalist și medicul legist (atunci când este cazul) desfășoară activități specifice în scopul fixării, prin diverse metode și procedee tehnice, a schimbărilor cauzate de săvârșirea infracțiunii respective în sistemul de referință fixat;

Planul secund, în care sunt identificate și intervievate persoanele vătămate, martorii oculari, făptuitorii, sau alte persoane care dețin date referitoare la împrejurările săvârșirii infracțiunii; efectuarea perchezițiilor corporale persoanelor ce se aflau la locul faptei, ridicarea diferitelor obiecte sau înscrisuri depistate în incinta locului faptei, considerate importante în demersul cercetării; reconstituirea situației de fapt existente atât în timpul cât și după săvârșirea faptei infracționale.

Organele de cercetare penală

Atât Codul de procedură penală cât și Noul Cod de procedură penală, prevăd aceleași organele de urmările penală: procurorul și organele de cercetare penală. Acestea din urmă pot fi de două tipuri: cele ale poliției judiciare și cele speciale.

Ca organe de cercetare ale poliție judiciare funcționează lucrători specializați din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, numiti de ministru afacerilor interne, cu avizul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Ca organe de cercetare penală speciale funcționează ofițeri anume desemnați în condițiile legii, numai dacă au primit avizul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Cu titlu de exemplu, acestea sunt constituite din: ofițerii anume desemnați de către comandanții unităților militare, ofițerii desemnați de către șefii comenduirilor de garnizoană, căpitanii porturilor și alte persoane prevazute de cod și de legile speciale.

Potrivit legii procesuale penale, competența revine organului de urmarire penală și instanței de judecată, dar, din motive practice, cele mai numeroase cauze sunt investigate de catre organul de cercetare penală din cadrul poliției juduciare. Există însă și infracțiuni la care prezența procurorului este obligatorie așa cum există și proceduri de investigare pe care trebuie sa le exercite personal. Dacă situația este de așa natură încât nu poate suferi vreo amânare, mai ales în ceea ce privește conservarea probelor, și dacă din motive obiective procurorul nu poate ajunge în timp util la locul faptei, competența efectuării tuturor actelor revine organelor de cercetare ale poliției, chiar dacă ele nu ar fi competente din punct de vedere legal să le îndeplinească.

În anuminte cazuri, de o complexitate ridicată, la efectuarea actelor de investigare a locului infracțiunii, echipa de cercetare poate fi alcătuită și din medici legiști, pirotehniști, ingineri, biologi, tehnicienii conductori ai câinilor de urmărire, și alte persoane ale căror cunoștințe de specialitate le sunt necesare echipei de cercetare.

Scopul organelor de urmărire penală este să-și mențină în mod constant un rol activ, acestea având obligația de a strânge toate probele necesare în scopul aflării adevărului, și al lămuririi cauzei infracționale sub toate aspectele ei, în vederea unei soluționări juste a cauzei, asumându-și în același timp obligația de a aduna toate probele posibile, atât în favoarea cât și în defavoarea suspectului/inculpatului.

În ceea ce privește actele de dispoziție, noul cod de procedură penală permite organelor de cercetare penală să dispună asupra actelor și măsurilor procesuale, prin ordonanță.

Aceastea trebuie să cuprindă:

a) denumirea instituției și data emiterii;

b) numele, prenumele și calitatea celui care o întocmește;

c) fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia și, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului;

d) obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluției, precum și motivele de fapt și de drept ale acestora;

e) date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranță cu caracter medical și măsurile preventive luate în cursul urmăririi;

f) alte mențiuni prevăzute de lege;

g) semnătura celui care a întocmit-o.

Locul faptei

Deși codurile de procedură penală nu definesc în mod expres sintagma ”locul faptei”, în literatura de specialitate se apreciază în mod corect, că ”locul săvârșirii infracțiunii” înglobează sensul primei expresii.

Locul săvârșirii infracțiunii este definit de art.40 alin(2) din Noul cod de procedură penală și art.30 alin. ultim. din Codul de procedură penală, ca fiind acel ”loc unde s-a desfășurat activitatea infracțională, în totul sau în parte, sau locul unde s-a produs urmarea acesteia”.

Dezvoltată de teoreticieni, definiția dată de Coduri include și următoarele locuri:

locul în care se află obiectele care au servit la comiterea infracțiunii sau obiectul care constituie rezultatul infracțiunii;

caile de acces sau de retragere a făptuitorului ori a părții vătămate;

zonele apropiate sau alte zone unde s-a pregatit, comis sau produs unele rezultate;

traseul parcurs de victimă după producerea agresiunii asupra sa, până la locul unde a fost descoperit cadavrul acesteia;

locul unde au fost găsite armele sau obiectele folosite la comiterea omorului, precum și locul unde au fost identificate alte urme materiale;

traseul parcurs de făptuitor după ieșirea din câmpul infracțiunii, pe direcția în care s-a deplasat.

În ceea ce privește întinderea perimetrului care trebuie investigat din punct de vedere criminalistic, trebuie arătat că indiferent de terminologia folosită de legiuitor cu privire la locul faptei, criteriile de delimitare a locului sunt întotdeauna aceleași. Dimensiunile acestui perimetru variază de la caz la caz, în raport cu natura faptei și urmările care s-au produs, în raport cu particularitățile topografice etc.

În delimitarea perimetrului se au în vedere atât suprafața de teren pe orizontală cât și pe verticală, în adâncime, întinderea de apă, cât și locurile în care pot fi descoperite urmările evenimentelor sau faptelor ilicite.

Dintr-un alt punct de vedere abordat în literatura de specialitate, loc al faptei este considerat inclusiv suspectul și locuința sa de reședință ori domiciliu: „…alte zone legate de scena crimei care trebuie luate în considerare sunt punctul prin care s-a forțat intrarea, calea de scăpare, locul unde au fost găsite arma sau alte urme materiale, autoturismul folosit, suspectul (hainele acestuia, mâinile, corpul etc.) și reședința suspectului”.

Caracteristicile cercetării locului faptei

Cercetarea la fața locului are o serie de particularități care o diferențiază de restul activităților desfășurate de organele de urmărire penală.

Activitate inițială și urgentă

Este o activitate inițială în procesul de investigare a unei infracțiunii. Atunci cand situația o impune a fi efectuată, ea reprezintă prima activitate pe care organul de urmările penală o desfășoară, constituind punctul de plecare în efectuarea investigațiilor.

Cercetarea la fața locului este o activitate urgentă, deoarece odată cu scurgerea timpului locul faptei poate suferi modificări sau urmele pot dispărea sau altera. În principiu, cercetarea locului faptei se realizează de fiecare dată imediat după sezizare, rare fiind cazurile în care aceasta se efectuează mult mai târziu de la săvârșirea faptei. Aceste cazuri de obicei apar atunci când fapta s-a descoperit cu întârziere sau nu s-a putut stabili de la început locul în care a fost săvârșită partea importantă a faptei ilicite. În aceste situații, organele de investigare vor constata modificările survenite iar probele sau urmele produse de activitatea infracțională vor fi interpretate prim prisma acestor schimbări.

Obligatorie

Este obligatorie în cazul infracțiunilor care au avut ca urmare moartea victimei, vătamarea corporală a acesteia, în cazul infractiunilor de furt și tâlharie, în cazul accidentelor rutiere care au avut ca urmare moartea victimei, și oricând natura sau rezultatul infracțiunii o impune pentru o mai bună îndeplinire a actului de justiție. Obligativitatea efectuării cercetării este dată de faptul că locul săvârșirii infracțiunii conține cele mai fidele informații despre faptă și făptuitor. Prin cercetarea criminalistică de laborator a urmelor și obiectelor corp delict descoperite în acest loc se obțin probe imediate cu un suport științific de necontestat, care servesc la dovedirea existenței sau inexistenței infracțiunii, la identificare infractorilor, precum și dovedirea vinovăției sau nevinovăției persoanelor față de care s-a început urmărirea penală. Pe de altă parte, organul de cercetarea fiind prezent la fața locului are posibilitatea să obțină informații ,,calde” de la martorii prezenți sau de la victimă, care cel putin teoretic relevă în mod obiectiv cele petrecute, decât dacă acei martori ar fi întrebați despre cele întâmplate după scurgerea unei perioade de timp.

Este o activitate imediată care trebuie să se efectueze într-un termen cat mai apropiat de cel al comiterii infracțiunii.

Irepetabilă

Constituie, de regulă, o activitare irepetabilă, datorită modificărilor fizice pe care le suferă în timp locul săvârșirii faptei. Așadar, în cazul unor proceduri greșit îndeplinite rezultatele vor fi și ele în mod greșit fixate, direcționând întreaga anchetă pe o pistă greșită. Probele sau urmele care au fost analizate și prelucrate de membrii echipei, de cele mai multe ori suferă modificări materiale, de formă sau de conținut, ceea ce în mod obiectiv face imposibilă o reluare a metodelor de investigare, imposibil fiind de redat obiectelor purtătoare de urme forma, substanța și evident urmele pe care le-au purtat.

Mai mult, dacă locul faptei nu a fost sigilat sau dacă nu s-au luat măsuri de pază și de conservare a aspectului inițial, valoarea probatorie a eventualelor urme și mijloace materiale de probă care ar putea fi descoperite la repetarea cercetării, va fi îndoielnică, existând întotdeauna suspiciuni privind proveniența lor.

În literatura de specialitate se discută de posibilitatea repetării în mod excepțional a aceste proceduri, în următoarele cazuri:

când cercetarea inițială s-a făcut în condiții meteorologice și de lumină improprii;

când perimetrul investigat din punct de vedere criminalistic nu a fost corect delimitat, scăpând din vedere suprafețe de teren, încăperi sau căi de acces importante care conțin urme și mijloace materiale de probă.

În primul caz nu este vorba de o repetare propriu-zisă și în totalitate, ci de o continuare

a unei cercetări întrerupte din cauza condițiilor atmosferice sau de lumina. Astfel, locul cercetării este pus pază, luându-se masări de conservare. De îndată ce cauzele pentru care s-au dispus aceste măsuri au dispărut, spunem că cercetarea este reluată, mai exact continuă de la etapa de unde s-a întrerupt.

Același raționament îl putem avea analizând și cel de-al doilea caz. În fapt este reluată cercetarea dar, sub aspect criminalistic, întreaga procedură vizează noi locuri, noi porțiuni, ceea ce implică noi acte, noi urme și noi concluzii. Din motivul că a doua cercetare este strâns legată de prima, care de regulă este cea principală, importantă, cercetarea noilor suprafețe tinde să ne creeze impresia că procedura privită în ansamblu ei, este reluată.

Indiferent dacă cercetarea continuă sau este extinsă, este important de menționat că în aceste cazuri este obligatoriu ca activitatea să fie desfășurată de aceeași echipă , asigurându-se continuitatea întregii proceduri, precum și o viziune de ansamblu și unitară.

Caracter organizat

Procedura de cercetare a locului faptei se desfăsoară după anumite reguli atât procesual-penale cât și tactico-criminalistice, care asigură o investigare minuțioasă, sistematică și completă, conducând la un rezultat cât mai util pentru aflarea adevărului.

Procedurile de ordin criminalistic se desfășoară în paralel cu cele de ordin procesual-penal. O parte din membrii echipei de cercetare efectuează investigații pentru identificarea și ascultarea martorilor oculari, părții vătămate și făptuitorului, atunci când este posibil. O altă parte a echipei continuă să descopere cât mai multe urme, să le ridice și să asigure conservarea lor. Alți membri investighează zonele vecine locului faptei, pentru a verifica dacă nu mai sunt și alte mijloace materiale de probă sau dacă nu sunt ascunse obiectele produs ale infracțiunii, sau chiar corpul victimei, în cazul unei infracțiuni de omor.

Datele astfel obținute, coroborate cu constatările specialiștilor criminaliști servesc la elaborarea operativă a unei versiuni privind făptuitorul, victima și modul în care s-a comis fapta, obiectele folosite etc.

Astfel, este extrem de important ca fiecare membru să își cunoască atribuțiile odată ajuns la locul faptei. Pentru a asigura caracterul organizat al activității, este necesar să se respecte următoarele reguli:

cercetarea nu trebuie limitată în timp și spațiu. Limitarea sub aceste aspecte crează pericolul ca unele urme să nu fie descoperite sau să se greșească în privința ridicării și conservării probelor din cauza presiunilor exercitate de insuficiența de timp. Totodată, cercetarea trebuie efectuată dinamic, adică o bună organizare a timpului destinat fiecărei etape și fiecărei sarcini, conlucrarea și schimbul permanent de informații dintre membrii echipei jucând un rol extrem de important;

în efectuarea cercetării la fața locului trebuie eliminate ideile preconcepute cu privire la faptă, făptuitor, vinovăția lui, valoarea probelor etc. Aceasta presupune ca cercetarea locului să se desfășoare după anumite reguli, detaliat și în mod complet, iar starea de fapt și împrejurările în care se găsesc membrii echipei să se interpreteze prin prisma probelor obținute și nu prin presupoziții bazate pe experiente personale sau profesionale.

Din locul săvârșirii infracțiune trebuie ridicate toate probele care pot avea legătură cu cauza, chiar și atunci când doar cateva probe ar fi suficient ca să se poată identifica făptuitorul și stabili vinovăția sa. Sentimentul prematur de satisfacție poate genera erori ireparabile și pot pierde ireversibil unele urme care, de exemplu, ar putea demonstra existența altor împrejurări în care s-a comis fapta sau existența mai multor făptuitori.

metodele de cercetare se stabilesc în funcție de natura infracțiunii și de complexitatea ei, de locul cercetat și de metoda folosită de făptuitor.

În procedura de investigare a locului faptei, se folosesc metode obiective, subiective și combinate.

Metoda obiectivă constă în marcarea sectorului și cercetarea lui sistematică. Ea asigură descoperirea tuturor probelor și mijloacelor materiale.

Metoda subiectivă presupune efectuarea unor cercetări în funcție de iter criminis, adică prin prisma traseului parcurs de făptuitor și acțiunile sale. Specific acestei metode este capacitatea de inducție și deducție a procurorului și/sau a organelor de cercetare.

Metoda combinată presupune alternarea elementelor caracteristice fiecărei metode, în mod continuu și echilibrat. De exemplu, dacă se cercetează un spațiu deschis, se poate începe de la centru spre exterior sau invers, dacă se cercetează un spațiu închis, de regulă se începe de la exterior în interior, sau de la căile de acces până la corpul victimei, sau se poate investiga de-a lungul pereților în sensul acelor de ceasornic, sau când locul faptei are o suprafață mare, se poate dispune sectorizarea lui.

notarea constatărilor și a datelor în vederea consemnării ulterioare în procesul verbal. Prin această regulă se urmărește evitarea omiterii unor elemente importante în momentul întocmirii procesului verbal.

studierea reacțiilor pe care făptuitorul le are la fața locului. În funcție de atitudinea și reacțiile lui se pot stabili dacă mai sunt și alte obiecte folosite în activitatea infracțională, dacă au mai participat și alte persoane, dacă există victimă sau dacă aceasta e singura, etc. Din acest punct de vedere se recomandă ca reacțiile să fie înregistrate pe bandă videomagnetică.

Aspecte de ordin procedural

Noul cod de procedură penală reglementează aspectele de ordin procedural cu privire la cercetarea locului, în Capitolul VIII.

În faza de urmărire penală cercetarea la fața locului se efectuează după începerea urmăririi penale, care se poate dispune imediat sau pe parcursul investigării criminalistice.

Cercetarea se poate efectua în prezența parților, dar neprezentarea lor după ce au fost înștiințate, nu poate împiedica efectuarea cercetării. De regulă se efectuează în prezența martorilor asistenți, afară de cazul în care acest lucru nu este posibil.

Persoanelor care vin la locul faptei sau care se află acolo, le poate fi interzis să comunice între ele sau cu alte persoane, sau să plece mai înainte de terminarea cercetării.

Atunci când organul care a dispus măsura cercetării locului faptei consideră necesar, poate cere asistența unui expert. În acest caz, și părtile au dreptul să propună cate un expert.

Cercetarea locului faptei se consemnează, de către organul judiciar, într-un proces verbal. Acesta trebuie întocmit într-un stil clar, precis și concis și să prezinte în mod obiectiv situația constatată la locul faptei. Atunci când este necesar, procesul verbal va fi semnat și de către martorii asistenți, sau alte persoane, pe fiecare pagină, iar spațiile rămase goale se vor bara.

În procesul verbal nu se consemnează opiniile experților sau ale altor persoane cu privire la modul în care s-a comis fapta sau cele ce țin de persoana infractorului.

Suspectul sau inculpatul, reținut sau arestat, poate fi adus la cercetare, sau poate fi reprezentat, acest drept fiindu-i asigurat, la cerere, de către organul de cercetare penală. De asemenea, suspectul sau inculpatul putând fi asistat de către apărător pe tot parcusul procesului penal, poate fi asistat și pe parcursul cercetării locului faptei.

În faza de judecată, cercetarea poate fi dispusă de instanța de judecată. Aceasta se desfășoară în condiții de contradictorialitate, cu citarea partilor și în prezenta procurorului atunci când prezența lui la judecată este obligatorie.

Prin prisma dispozițiilor NCPP, cercetarea poate avea caracter inițial, cand se efectuează imediat după săvârșirea infracțiunii sau caracter complementar, cand se solicită ulterior de către instanța de judecată. În acest ultim caz, scopul și rațiunea cercetării constă în posibilitatea judecătorului de a percepe în mod nemijlocit modalitatea comiterii faptei, împrejurările, particularitățile topografice cat și orice aspect ce contribuie la o formare corectă a concluziilor ulterioare. Totuși, în acest caz, șansele de a descoperi noi probe relevante pentru aflarea adevărului sunt mici, ținând cont că locul și obiectele suferă modificări de substanță sau de formă o dată cu tercerea timpului, iar urmele se pot degrada.

Deși din redactarea textului de lege care reglementează cercetarea locului faptei s-ar putea înțelege că aceasta trebuie desfășurată doar în cazul săvârșirii unei infracțiuni, în practică cercetarea se efectuează și în calitatea de act premergător, deoarece un număr însemnat de fapte sau evenimente aduse la cunoștința organelor judiciare nu cad sub incidența legii penale. Pentru a constata existența unor astfel de situații, datele cuprinse în actul de sesizare fiind, de obicei, insuficiente, organele de cercetare penală sunt nevoite să efectueze o serie de acte premergătoare la fața locului, acolo unde se găsesc cele mai multe probe concludente. În categoria acestor situații se includ, cu titlu de exemplu, catastrofele, inundațiile, sinuciderile, disparițiile misterioase și orice alte fapte care prin prisma rezultatului (negativ) ar crea aparența unei activități infracționale. Asfel, în funcție de prevederile legale în vigoare și de concluziile la care ajung organele de cercetare se poate dispune începerea sau neînceperea urmăririi penale.

Obiectivele cercetării locului faptei

Potrivit unei bogate experiențe practice în această materie, reluată și în literatura de specialitate atât din țara noastră cât și din străinătate, pot fi scoase în evidență principalele sarcini ce revin cercetării la fața locului:

Cunoașterea și investigarea directă de către organul de urmărire penală sau de către instanța de judecată a scenei infracțiunii sau a locurilor incluse în categoria locului faptei. Contactul direct, nemijlocit, al organului judiciar cu ceea ce este denumită ”scena” infracțiunii, servește la formarea unei imagini exacte asupra cadrului în care s-a comis fapta, la determinarea poziției și distanței dintre obiectele principale etc;

Determinarea locurilor de unde se puteau percepe anumite faze ale săvârșirii infracțiunii;

Descoperirea, fixarea, și ridicarea urmelor infractiunii, a mijloacelor de probă este de natură să ofere indicii despre persoana infractorului și natura faptei;

Obținerea de date cu privire la modul de operare al faptuitorului, la numărul de persoane și la modul de acționare al acestora;

Identificarea eventulilor martori, întrucât în funcție de condițiile concrete ale locului se poate stabili dacă și în ce măsură ar fi putut cineva să perceapă acțiunile făptuitorului;

Elaborarea unor versiuni generale privind fapta penală și participanții la săvârșirea acesteia, cel puțin cu caracter provizoriu;

Stabilirea modului de operare al făptuitorului;

Luarea unor măsuri de limitare a pagubelor și de prevenire a unor urmări dăunătoare.

Importanța cercetării locului faptei

Importanța cercetării la fața locului este subliniată în literatura de specialitate, atât procesual penală, cât și criminalistică, marea majoritate a autorilor fiind de acord că acest procedeu probator are o incontestabilă relevanță în aflarea adevărului, constituind, de cele mai multe ori, singura modalitate de obținere a obținerii probelor în faza inițială.

În cele mai mai multe cazuri, locul comiterii infracțiunii conține cele mai multe mijloace de probă și cele mai multe urme lăsate de făptuitor care ulterior vor constitui indicii folosite la reconstituirea pașilor comiterii infracțiunii, adică a modului în care a fost transpusă în fapt rezoluția infractională, și desigur, vor servi și la stabilirea numarului de făptuitori sau participanți.

Posibilitatea organelor de cercetare penală de a investiga personal locul faptei, percepând în mod nemijlocit împrejurările și modul în care a fost comisă fapta, colectând acele mijloace materiale de probă, este de natură sa contribuie nemijlocit și efectiv la realizarea scopului procesului penal. În consecință, putem susține că cercetarea la fața locului nu este doar acel act inițial de urmărire penală, ci și o activitate de neînlocuit și cu o rezonanță ridicată pe tot parcursul procesului penal.

Necesitatea și importanța investigării locului se poate observa și în cazul unor evenimente care nu constituie infracțiuni, cum ar fi calamitățile naturale, caz în care activitatea de cercetare stabilește cauzele care au determinat evenimentul, întinderea pagubelor materiale etc. Aceste asptecte interesand îndeosebi dreptul civil, în materia asigurărilor bunurilor mobile și imobile.

Capitolul II. Pregătirea cercetării

„Cercetarea la fața locului se înscrie printre activitățile de baza ce contribuie în mod substanțial la aflarea adevărului în cauză, de ea depinzând în mod substanțial lămurirea problemelor referitoare la faptele și împrejurările acesteia, inclusiv cu privire la persoana făptuitorului”. Cu ocazia cercetării la fața locului, organele judiciare trebuie să se convingă dacă urmele, obiectele, modificările aduse configurației locului faptei sunt consecința unei fapte real săvârșite sau dimpotrivă, constituie rezultatul unei încercări de inducere în eroare a organelor judiciare. „Oriunde ar călca, (infractorul) orice ar atinge, tot ceea ce lasă în mod inconștient, va servi drept martor tăcut împotriva sa. Nu numai urmele digitale sau cele create de picioare, dar chiar și părul său, fibre din hainele sale, sticla pe care o sparge, urmele de unelte pe care le-a lăsat, și multe altele vor fi mărturie tăcută împotriva lui. Acestea sunt probe ce nu uită. Ele nu se tulbură de emoția clipei. Ele nu lipsesc pentru că lipsesc martorii umani. Ele nu pot depune mărturii mincinoase. Ele nu pot lipsi total. Numai interpretarea lor poate fi greșită. Numai eroarea factorului uman în descoperire, studiere și înțelegere poate să-i diminueze valoarea ”.

Pregatirea echipei de cercetare

Cercetarea în echipa a infracțiunii a devenit de mult timp în practică, un principiu de investigație unanim acceptat în lumea specialiștilor, iar în literatură de specialitate se revine mereu asupra ei, fiind considerată o necesitate metodologică, un adevăr evident. Constituirea echipei de cercetare se face, de obicei, la sediul organului judiciar imediat după ce a fost sesizată fapta, funcție de natura infracțiunii ce urmează a fi cercetată și competență materială, sau după calitatea făptuitorului a organului care urmează să efectueze cercetarea la fața locului. În practică pentru infracțiunile pentru care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror conform art. 55 NCPP, sau în cauzele complexe, cu urmări foarte grave, de regulă echipa este constituită și condusă de către procuror. Există însă situații, când este necesară cercetarea la fața locului, însă aceasta, în condiții legale este efectuată de o echipă condusă de către organele de poliție competente material și teritorial.

În literatură de specialitate, majoritatea teoreticienilor în materie de criminalistică au preocupări în ceea ce privește componenta echipei de cercetare, stabilirea și repartizarea sarcinilor, în funcție de membrii care o compun, neexistând păreri diferite în acest sens.Există însă puncte de vedere diferite, în ceea ce privește plasarea momentului repartizării sarcinilor în etapele cercetării la fața locului. Unii autori plasează acest moment între măsurile luate în cadrul echipei de cercetare imediat după ce a ajuns la locul faptei . Alți autori consideră momentul repartizării sarcinilor că făcând parte din faza statică a cercetării la fața locului, întrucât această activitate are loc numai după ce echipa de cercetare a ajuns la locul faptei, percepând aspectul de ansamblu al zonei. La fața locului, de fapt, este vorba de o conlucrare între membrii echipei, de o păstrare permanentă a eticii și a bunei colaborări, chiar dacă în final, toate datele se adună la conducătorul echipei. Este adevărat că uneori, după ce echipa de cercetare ajunge la fața locului și observă că este nevoie și de un alt specialist, care prin natura infracțiunii ar fi necesar (medic, inginer-la accidente miniere), echipa va fi completată și cu acesta, dar și în aceste cazuri activitatea sa va fi bine determinată și singuri își vor formula concluziile la problemele pe care trebuie să le elucideze.

De obicei, conducătorul echipei de cercetare este procurorul, care în majoritatea cazurilor este și titularul acțiunii penale. Indiferent însă, dacă echipa este condusă de procurori sau de către unul din organele de poliție competente, șeful echipei de cercetare colaborează cu medicul legist, cu ofițerul judiciarist și cu expertul criminalist, în vederea luării cu operativitate și opurtunitate a măsurilor în ceea ce privește: starea victimei; intangibilitatea locului faptei; descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea și conservarea urmelor; identificarea obiectelor corp delict; urmărirea, prinderea și reținerea infractorului; încheierea procesului verbal de cerecetare la fața locului.

Ofițerul de formațiune judiciară colaborează cu ceilalți membri în special în ceea ce privește:

–  identificarea martorilor oculari, a victimei, a infractorului, a urmelor și a corpurilor delicte,

–   împreună cu ofițerul sau subofițerul de la organul de poliție pe raza căruia s-a comis infracțiunea, efectuează acțiuni de investigare, obținând date despre victima, anturajul acesteia sau alte actrivitati care interesează ancheta.

Expertul medico-legist face parte din echipa de cercetare, în toate cauzele în care părțile vătămate a unei infracțiuni au suferit leziuni sau la fața locului există victime. El este cel care stabilește dacă moartea victimei este reală sau aparenta sau poate face distincție dacă moartea este naturală, patologică sau violentă. În situația în care este necesară, medicul legist face toaleta cadavrului, recoltează și conserva probe bilogice, examinează corpul făptuitorului și după caz îmbrăcămintea acestuia. Încă de la fața locului medicul legist își poate formula o convingere cu privire la natura leziunilor și obiectele care ar fi putut să le producă, astfel încât după informarea procurorului, direcția cercetărilor poate fi orientată spre căutarea acelui obiect.

Împreună cu șeful echipei, în zona în care urmează a fi efectuată cercetarea intra și expertul criminalist, ale cărui cunoștințe sunt deosebit de importante și utile în vederea soluționării cauzei. El este cel care are menirea de a descoperi și proteja urmele în condițiile intangibilității lor, filmează și fotografiază locul faptei în ansamblu, obiectele care interesează cercetarea, adaptând aparatele funcție de necesități în realizarea fotografiilor de orientare, schița sau de detaliu. Atunci când cunoștințele sale de expert criminalist sunt necesare iar unele urme sunt în pericol de distrugere sau alterare, expertul criminalist poate proceda la efectuarea pe loc a unor constatări tehnico-stiintifice.

Tot în calitate de specialist ofițerul de poliție criminalist:

–   folosește aparatura de specialitate din dotare la cercetarea microurmelor și depistarea compoziției aerului;

–   recoltează probe suspecte din alimente sau băuturi, sau din alte substanțe suspectate a fi interzise în vederea examinării lor în laborator;

–   interpretează urmele descoperite, pentru stabilirea modului săvârșirii faptei și obținerea unor date despre făptuitor.

De foarte multe ori din echipa de cercetare la fața locului face parte și un agent de poliție conducător al câinelui de urmărire, mai ales atunci când sunt cercetate crime și furturi în care autorii nu au fost descoperiți sau în cercetarea traficului și consumului de droguri. Câinii de urmărire sunt folosiți atât pentru urmărirea infractorului cât și pentru descoperirea unor obiecte ascunse sau îngropate. Având o mare selectivitate a mirosurilor, câinii pot lua urma infractorului pe traseul în care s-a îndepărtat de la locul faptei. În ultima perioadă odată cu înmulțirea infracțiunilor de consum și trafic de droguri, în vămi sau în locurile unde se efectuează cercetarea la fața locului sunt prezenți câinii, care identifică prezența substanțelor interzise. Conducătorul câinelui, la finalul activității, întocmește schița traseului parcurs, precum și procesul verbal, predându-l șefului de echipă. La fața locului, din echipă mai pot face parte și experți din alte domenii de activitate, aceștia ajutând prin cunoștințele și explicațiile lor, la finalitatea activității desfășurate, iar constatările făcute se consemnează în procesul verbal de cercetare la fața locului.

Luarea măsurilor de protecție a membrilor echipei

În funcție de informațiile obținute în urma sesizări primite, organul de urmărire penală trebuie să ia măsurile corespunzătoare pentru asigurarea sănătății și intergrității corporale a membrilor echipei de cercetare care urmează să se deplaseze la locul faptei. Deseori, pericolul se poate prezenta prin existența unor elemente materiale care prin poziția lor la locul faptei pun în pericol viața persoanelor aflate în preajmă, cum ar fi grinzile suprasolicitate, podul fisurat, conductoarele de curent electric etc, sau, se poate prezenta prin existența elementelor chimice, atât cele lichide cât mai ales cele volatile, acestea din urmă intrând cel mai usor în contact cu corpul uman prin inhalare. În cazuri mai rare, riscul poate fi și de ordin radioactiv, caz în care masurile de protecție sunt deosebit de stricte.

Cu titlu de exemplu, putem aminti câteva metode prin care membrii echipei vin în contact cu substantele periculoase:

Inhalarea – aerul de la fața locului poate fi contaminat cu gaze, praf, vapori, fum etc., care intrând în corpul uman poate deregla funcțiile organelor interne. Cea mai simpla soluție este ventilarea încăperii, iar în cazuri complexe ce prezintă pericol ridicat, membrii echipei vor purta maști antigaze, antipraf etc.

Contactul cu epiderma – consecințele negative apar și în situațiile în care pielea intră în contact cu substanțele chimice, sau când suferă modificări fizice în urma unor presiuni mecanice dintre piele și alte obiecte materiale, fie ascuțite sau nu. În funcție de factorul chimic sau fizic, la nivelul pielii pot apărea arsuri, tăieturi, zgârieturi, etc. Cea mai simplă și totodată obligatorie soluție constă în purtarea echipamentului de protectie.

Expunerea la factori radioactivi – situații mai rar întâlnite dar care reclamă o atenție deosebită. Riscul expunerii unor doze de radiații dăunătoare organismului uman poate exista atât în momentul cercetării unor locuri în care există sau au existat activități specifice domeniului atomic sau nuclear, cât și, în mod ciudat, și în orice alte locuri, unde sunt folosite anuminte truse speciale. Cu alte cuvinte, atunci când se lucrează cu raze ultra-violete, lasere, surse de lumina speciala, se impune o atenție sporită, tinând cont de faptul că acestea deseori nu pot fi detectate cu ochiul liber.

Protecția persoanelor aflate în echipa de cercetare, în special criminalistul, se realizează după norme și standarde internaționale.

Membrele superioare trebuie protejate cu manuși confecționate din material având la bază compoziție de Na, Neopren, sau policlorură de vinil – materiale chimice ce sunt rezistente în special la petrol, acizi, substanțe alcaline, solvenți. Un alt tip de mănuși folosite destul de des sunt cele confecționate din Latex, însă acestea nu sunt rezistente la benzină sau solvenți, substanțe care le degradează prin dizolvare. Un alt dezavantaj al manușilor din Latex îl constituie faptul ca pot fi alergenice. Integritatea mănușilor trebuie verificată la sediul organului de poliție, în caz că prezintă defecte, vor fi schimbate. În cazuri de mare risc se vor folosi două perechi de mănuși. După utilizare mănușile se vor arunca într-un container special, cu mențiunea ca acestea nu pot fi reciclate și nici refolosite.

În mediile contaminate sau periculoase pentru integritatea fizică a membrilor echipei, membrele inferioare se protejează cu încălțăminte specială. Aceasta are talpa groasă, din cauciuc special, impermeabil, rezistent la acizi, petrol, șocuri electrice sau obiecte ce pot perfora talpa, conținând și o protecție dintr-un aliaj feros pentru degetele membrelor.

Pentru protejarea capului se va apela la coifurile de protecție, pentru aparatul respirator la măștile antipraf sau antigaze. După cum am menționat, protecția ochilor se realizează prin purtarea ochelarilor care pot fi simpli, în cazul în care se urmărește evitarea contactului cu substanțe cu un grad de periculozitate scăzut, cum ar fi sângele, sau ochelari speciali, cu densitate optică ridicată, asigurând protecție împotriva razelor UV sau laserelor.

Reguli generale de cercetare la fața locului

Cercetarea la fața locului este necesară pentru descoperirea, fixarea urmelor biologice și a împrejurărilor în care sa săvârșit fapta. Cercetarea la fața locului constituie o activitate complexă care solicită exactitate și calm, perseverență și prudență, eforturi și chiar și sacrificii din partea echipei care o efectuează. Prin cercetare la fața locului organul de urmărire penală stabilește fapta, identifică făptuitorul sau delimitează sfera persoanelor bănuite, adună conservă și examinează probele materiale descoperite.

În cazul infracțiunilor comise prin acțiuni fizice, cu urmări concretizate obiectiv în mediul ambiant, cercetarea la fața locului este deschizătoare de drumuri pentru activitățile tactice de cercetare criminalistică. De aceea în procesul cercetării la fața locului, se impune necesitatea efectuării unei examinări minuțioase, porțiune cu porțiune, a locului respectiv, astfel încât nici o zonă să nu rămână necercetată. Dacă una dintre zone ar fi omisă cu ocazia cercetării, ar putea rămâne nevalorificate diferite urme prețioase pentru stabilirea modului de comitere a faptei și de identificare a autorului ei, ceea ce ar fi de natură să ducă, în cele din urmă, chiar la imposibiliatatea stabilirii adevărului în cauza respectivă. Având în vedere prevederile legale și practica judiciară se poate concluziona că, locul săvârșirii faptei diferă de la caz la caz, este în raport cu natura infracțiunii săvârșite, cu metodele și mijloacele folosite în acest scop, cu urmările activității ilicite desfășurate de autor.

Măsurile ce se impun să fie luate de către organele judiciare care ajung primele la fața locului se analizează diferențiat, în funcție de competența acestora. De regulă, sunt anunțați și sosesc primii la fața locului polițiștii postului situat în zona locului unde s-a comis fapta. Aceștia trebuie să-și verifice competența teritorială și după calitatea persoanei, după care procedează la următoarele activități:

– când sunt competenți procedural pot începe efectuarea cercetării la fața locului, cu mențiunea că trebuie să respecte atât regulile de procedură cât și cele de tactică criminalistică;

– când nu sunt competenți din punct de vedere procedural, se aplică dispozițiile art.59 ale Noului Cod de Procedură Penală, în sensul că organul abilitat prin lege, este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză ce nu le este în competență, intrând în această categorie și actele de terorism. Toate activitățile și lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, procurorului care exercită supravegherea activității de cercetare penală.

– toate măsurile se execută (indiferent că au sau nu competență), întocmai cu dispozițiile pe care le primesc de la organul competent să efectueze urmărirea penală, pe care trebuie să-l informeze de îndată despre evenimentul survenit.

3.1. Regulile tactice ale cercetării la fața locului

Cercetarea propriu-zisă la fața locului presupune respectarea unor reguli tactice cu caracter general, aplicabile în întreaga cercetare, astfel încât să se ajungă la scopul propus. În acest sens, este remarcabilă preocuparea autorilor de specialitate de a desprinde și sintetiza, pe baza practicii judiciare, cele mai importante reguli care trebuie respectate în efectuarea acestui act procedural. În lucrările de specialitate, enunțarea regulilor generale ale cercetării la fața locului diferă, desigur firesc, de la un autor la altul, fără a se omite, însă, aspectele esențiale.

Principalele elemente tactice, de natură să orienteze activitatea echipei de cercetare la fața locului sunt, în esență, următoarele:

Cercetarea la fața locului se efectuează cu maximă urgență. Este de la
sine înțeles că cercetarea la fața locului trebuie să fie făcută cu maximă urgență, practic imediat după ce organul de urmărire penală a fost sesizat despre săvârșirea unei infracțiuni. Această cerință, de o importanță deosebită, este obligatorie cel puțin sub două aspecte:

– Prin scurgerea timpului, există pericolul producerii unor modificări la local faptei și al dispariției sau degraddrii urmelor.

– Prin prezența imediată a organului de urmărire penală la fața locului se
creează posibilitatea identificării unor martori, fără a se exclude chiar surprin-
derea autorului la locul infracțiunii.

După cum bine accentua I.R. Constantinescu, ,,timpul lucrează în favoarea infractorului”.

Cercetarea la fața locului se efectuează complet și detaliat. Aceasta
cerința trebuie dublată de obiectivitate și conștiinciozitate, astfel încât locul faptei
să fie cercetat sub toate aspectele, indiferent de versiunea pe care echipa de
cercetare este tentată să o atribuie evenimentului cercetat. Această regulă, vizează minuțiozitatea investigațiilor, impuse echipei de cercetare să-și focalizeze atenția în două direcții principale:

– Descoperirea și cercetarea riguroasă a urmelor, îndeosebi a urmelor latente,
a celor biologice precum și a microurmelor care sunt, de regulă, imposibil de evitat de către infractor.

– Clarificarea împrejurărilor negative, respectiv a "neconcordanței" dintre starea locului faptei și fapta ori împrejurările ca atare este mai mult decât importantă, deseori acestea reprezentând încercări de simulare sau disimulare a unor fapte penale.

Organizarea și conducerea eficientă a activității echipei de cercetare la fața locului constituie o condiție esențială pentru realizarea sarcinilor specifice actului procedural analizat. Tactic, această cerință se materializează prin: cercetarea în echipei care presupune, în primul rând, o conducere unică. De exemplu, în ipoteza cercetării la fața locului a unei omucideri, echipa de cercetare este alcătuită din procuror, inspectori și agenți de polilie din formațiile de criminalistică și judiciare, precum și din medicul legist. Potrivit prevederilor legii, conducerea echipei revine procurorului. Conducerea unitară este determinată de importanța pe care o reprezintă, în general, cercetarea la fața locului, în special, de caracterul particular, propriu cercetării în echipă. De aceea această fază se supune următoarelor cerințe:

Conlucrarea fără rezerve, pe toate planurile, între membrii echipei de cercetate sau de investigație; 

Informarea permanentă a conducătorului cercetării, care va centraliza toate datele obținute.

Organizarea activității este privită sub dublu aspect:

1) fiecare dintre membrii echipei de cercetare va avea de îndeplinit sarcini concrete și precise, potrivit atribuțiilor sale în cadrul echipei;

2) organizarea desfășurării activităților de investigare trebuie să se facă într-o ordine bine stabilită, într-o succesiune firească (orientarea în zonă, determinarea și examinarea în ansamblu, căutarea și ridicarea probelor, fixarea rezultatelor cercetării).

Orice cercetare la fața locului trebuie să înceapă cu luarea unor măsuri de ordine la fața locului pentru reușita acțiunii și este deosebit de important ca echipa de cercetare, conducătorul acesteia, să fie lăsați să acționeze în liniște, fără a se interveni din afară, decât dacă este absolut necesar și, mai ales, oportun.

Măsurile luate de organul judiciar la sediul său

Pregătirea cercetării la fața locului presupune inițierea unei serii de măsuri specifice, de către organul judiciar chemat să investigheze, măsuri cunoscute în literatura de specialitate și sub denumirea de acțiuni pregătitoare, pentru organizarea promptă și eficientă, sub raport tehnico-tactic, a cercetării. Sub raport tactic criminalistic, pregătirea se desfăsoară în două direcții: pregătirea echipei și luare primelor măsuri în momentul ajungerii la fața locului.

Cercetarea presupune mai întâi ca organul de urmărire să fie sesizat cu privire la săvârșirea unei fapte penale, prin una din formele prevăzute la art. 288 din NCPP.

La primirea sesizării, organul de urmărire penală, indiferent dacă este sau nu competent, va interprinde următoarele acțiuni:

a) Va identifica persoana care a facut plangerea sau denunțul. În cazul unei sesizări scrise se va stabili identitatea prin adresarea de întrebări și verificarea răspunsurilor prin comparare lor cu datele din actul de identitate a celui care a înaintat plângerea. În ipoteza unei sesizări telefonice, se impune, îndată după solicitarea datelor de stare civilă, verificarea celor relatate. Verificarea sesizării se impune în primul rând pentru a constata existența celor relatate sau pentru a preveni cazurile de dezinformare. În al doilea rând, aceasta este prima condiție pentru a putea fi luate măsuri adecvate de asigurare materială și tehnică și de a coopta pentru specialiști cu pregătire în domeniu. Propriu-zis, persoanei care face denunțul sau plângerea i se solicită următoarele date: ora la care a luat aceasta la cunoștință despre faptă, locul unde s-a produs, natura și urmările, numărul și starea victimei/victimelor. În caz de necesitate, se va dirija un echipaj de poliție aflat în apropiere pentru constatarea celor denunțate, pentru a lua primele măsuri de salvare a victimelor, și pentru a conserva locul faptei. În cazul în care organul care a fost sesizat nu este competent, va informa de îndată organul de urmările penală competent.

Un alt aspect important în cazul în care sesizarea s-a efectuat telefonic, este faptul că polițistul care o primește va instrui persoana care anunță să rămână la fața locului până la sosirea autorităților, să nu permită accesul nimănui și să nu atingă nimic din câmpul infracțional cu excepția cazurilor în care se impune acordarea primului ajutor victimei.

Măsurile care trebuie să fie luate de către ofițerul ori dispecerul de serviciu sesizat cu privire la săvârșirea unei infracțiuni sunt enumerate, dar nu limitativ, și în ordine interne care reglementează activitatea desfășurată de poliție:

consemnează în registrul de evenimente toate datele privind fapta respectiv: natura, timpul și locul săvârșirii, victime, participanți, urmări, pericole potențiale și identitatea persoanei care a sesizat;

verifică prin orice mijloace veridicitatea celor sesizate;

dirijează forțele din teren către locul producerii evenimentului pentru ca acestea să întreprindă primele măsuri până la sosirea echipei de cercetare;

informează și solicită, după caz, sprijinul serviciilor de ambulanță, pirotehnice, inspectoratelor pentru situații de urgență și altele;

raportează imediat șefului unității de poliție sau înlocuitorului la conducere conținutul sesizării și măsurile luate și execută

dispozițiile acestuia privind constituirea echipei de cercetare; în cazul infracțiunilor în care competența de urmărire penală revine procurorului, anunță și procurorul de serviciu, furnizându-i datele din conținutul sesizării;

pe durata cercetării la fața locului, ține legătura cu echipa deplasată la locul faptei și răspunde la solicitările acesteia cu privire la verificarea de persoane sau obiecte: de asemenea, cooperează cu alte unități de poliție sau organe cu atribuții de cercetare penală, în funcție de natura evenimentului;

în situația în care persoana care sesizează evenimentul se prezintă personal la unitatea de poliție, ofițerul de serviciu procedează la legitimarea ei și, după ce ia cunoștință de conținutul relatării, îi primește sesizarea scrisă sau întocmește proces-verbal de consemnare a sesizării, pe care le înaintează de îndată șefului unității sau înlocuitorului la conducere.

b) Va întocmi un proces-verbal, care constituie mijlocul procesual ce atestă temeiul legal și de fapt al activității de cercetare la fața locului.

c) Va asigura mijloacele tehnico-criminalistice în funcție de situația reclamată. De obicei, formațiunile criminalistice sunt dotate cu laboratore mobile, truse criminalistice universală, detectoare de metale, gaze, cadavre, surse de iluminare etc.

Așadar, pentru cercetările care nu presupun o utilizare de mijloace deosebite se vor alege:

Trusa criminalistică universală, care va trebui să aibă instrumentarul complet din compartimentele pentru executarea măsurilor și marcajelor, pentru descoperirea și fixarea urmelor, pentru executarea desenelor și schițelor.

Trusa foto, care conține aparate, obiective și materiale fotosensibile, inclusiv materiale de iluminare.

Sunt însă situații ce reclamă o dotare complexă, cum ar fi cercetarea incendiilor, interiorul minelor, accidentele de muncă, infracțiunea de trafic de droguri s.a., situații în care sunt necesare truse pentru testarea stupefiantelor, truse pentru amprentarea cadavrelor, surse de radiații gamma etc.

d) Cooptarea pentru specialiștii din alte domenii, în funcție de natura faptei, urmările ei sau particularitățile locului în care a fost săvârșită. Cu titlu de exemplu, aceștia pot fi medicul legist, scafandru, electricieni, specialiști din domeniu feroviar, maritim etc. lui de suspecți, desfășurarea operativă a activităților de verificare ș.a.

Conform legislației medico-legale în vigoare în cazurile de omucidere sau de moarte suspectă, expertul medico-legal trebuie informat fără întârziere, și trebuie să se deplaseze la locul unde a fost descoperit cadavrul, având acces imediat la locul faptei. Astfel, trebuie să existe o coordonare perfecta între persoanele implicate și în particular între organele judiciare, experții medico-legali și poliție.

e) Va asigura prezența interpretului, dacă partea vătămată sau făptuitorul prezent la fața locului este mut, surd sau nu cunoaște limba română, și/sau a apărătorului, chiar în mod obligatoriu, dacă făptuitorul este prezent sau identificat printre persoanele aflate la fața locului. Se va asigura, la cerere, și reprezentarea lui, dacă acesta se află în arest și nu poate participa la procedura de cercetare a locului faptei. În acest caz, făptuitorul va informa pe reprezentant despre locul, data și ora cercetării, iar neprezentarea acestuia nu poate împiedica efectuarea cercatării.

f) Această procedură se va desfășura la sediul organului de cercetare, în scopul evitării folosirii unor martori oculari în calitate de martori asistenți, sau în scopul evitării unor situații când eventualii martori ar avea un interes ascuns, obstrucționând buna desfășurare a cercetării.

g) Va determina locul, natura, gravitatea sau orice alt element care să servească la prefigurarea unui prim tablou asupra scenei infracțiunii.

h) Organul de urmărire penală trebuie să își verifice competența, iar în cazul constatării necompetenței, va informa de urgență organul de urmărire competent. În tot acest timp, se vor efectua acte ce nu suferă amânare, obligație prevăzută de art.59 din NCPP. Reamintim că, în cazurile prevăzute de art.55, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror.

Măsurile luate de către organul judiciar ajuns primul la fața locului

De la momentul sesizării la cel al sosirii la fața locului trebuie să treacă un timp cât mai scurt posibil, pentru a spori eficienta celorlalte măsuri pe care le vom lua acolo. Pentru a realiza o deplasare rapidă, se pot utiliza, în condițiile legii, mijloace de transport proprietate publică ori privată (cu excepția celor aparținând corpului diplomatic). Pentru folosirea mijloacelor de transport și odată ajuns la fața locului, în exercitarea atribuțiilor, polițistul este obligat să se prezinte, să își facă cunoscută calitatea , unitatea de poliție din care face parte și să încunoștințeze persoanele prezente despre ceea ce urmează să întreprindă. Ulterior, dacă situația impune, va prezenta legitimația de serviciu, aceasta însă numai în situații excepționale.

Salvarea victimelor și acordarea primului ajutor.

Practica și literatura de specialitate recomandă ca, ori de câte ori există cel mai mic indiciu că victima ar putea fi în viață, să se treacă de urgență la acordarea primului ajutor, mai ales în cazurile în care este vorba de sugrumare, șoc electric, înec sau intoxicări cu diferite substanțe. În raport cu natura și gravitatea leziunilor, primul ajutor poate fi dat chiar la fața locului, solicitându-se sprijinul persoanelor calificate în domeniul medical aflate acolo.

Înainte de ridicarea victimei și de transportarea ei la unitatea sanitară pentru acordarea îngrijirilor medicale calificate, polițistul respectiv trebuie să noteze și să marcheze locul și poziția în care se afla victima în momentul sosirii sale. Omiterea acestei operațiuni poate avea implicații nedorite, ulterior echipa de cercetare fiind pusă în situația de a nu putea interpreta corect nici mecanismul de formare a urmelor descoperite în câmpul infracțiunii și nici raportul dinamic agresor-victimă, posibilele erori de interpretare conducând, uneori, la erori judiciare.

„Reconstituirea” ulterioară a locului și poziției inițiale a victimei, prin declarațiile martorilor, făptuitorilor etc., va repara întrucâtva situația, dar nu va înlătura cu totul erorile generate de o asemenea neglijență, care vor fi folosite în avantajele autorului.

Salvarea victimelor și acordarea ajutorului medical trebuie făcute chiar cu riscul distrugerii unor urme, viața persoanei și integritatea sa corporală neputând veni niciodată în concurs cu alte interese.

O problemă aparte se ridică în cazul victimelor care încă mai trăiesc și sunt conștiente, dar, din cauza leziunilor suferite, există puține șanse de supraviețuire. Fără a neglija măsurile de salvare a acestora, ele trebuie ascultate cu privire la împrejurările în care s-a comis fapta și la persoana făptuitorului. Desigur, o astfel de ascultare, în condițiile date, nu poate îmbrăca aspectul unei ascultări după toate regulile procedurale. Ascultarea se numește „interogatoriu formal”, se înregistrează pe cât posibil digital, ocazie cu care pot fi obținute informații esențiale pentru cauză.

Un aspect important care trebuie avut în vedere apare în cazul în care, pentru salvarea victimei aceasta este transportată la cea mai apropiată unitate spitalicească, situație în care unul din polițiștii prezenți la locul săvârșirii infracțiunii o va însoți în ambulanță pentru a se încerca obținerea acestui „interogatoriu formal”.

Prevenirea sau înlăturarea unor pericole iminente.

În cazul în care, după comiterea faptei, autorii au încercat prin diverse mijloace să distrugă eventualele urme lăsate ca urmare a săvârșirii infracțiunii prin provocarea de explozii, incendii sau inundații, se va acționa în raport cu situația concretă existentă. De asemenea, în cazul unor accidente grave de muncă, accidente de trafic, feroviare, navale, aeriene se impune eliberarea urgentă a victimelor și prevenirea extinderii pagubelor.

În cazul în care în incinta unde se află persoana decedată se simte miros de gaze, de produse petroliere ori se observă instalații electrice improvizate sau alte categorii de amenajări posibil periculoase, se va apela la specialiști în domeniu în vederea evitării oricăror stări de pericol asupra membrilor echipei de cercetare, cât și asupra martorilor, victimelor și curioșilor.

Delimitarea locului săvârșirii faptei și îndepărtarea curioșilor.

În cele mai multe cazuri, la locul comiterii unor infracțiuni se adună persoane curioase (așa numitul val de curioși), amatori de senzații tari care, numai în câteva momente, pot schimba înfățișarea locului faptei sau distruge urmele infracțiunii prin prezenta, staționarea și deplasarea acestora în câmpul infracțional. De aceea, curioșii trebuie îndepărtați din câmpul infracțional delimitat printr-o linie imaginară, de regulă de forma circulară în interiorul căreia se observa urmele și obiectele corp -delict. Aceasta îndepărtare trebuie realizată politicos și cu tact polițienesc. Se va manifesta atenție, pentru a nu îndepărta și eventualii martori oculari ori chiar autorii faptei sau complici ai lor reveniți (uneori) la fața locului pentru a observa cum decurg cercetările. Totodată, curioșii vor fi atenționați să nu atingă eventualele urme sau obiecte care au legătură cu cauza și să anunțe imediat polițistul despre găsirea lor.

S-a constatat uneori în practică, mai ales în cazurile deosebite, cum sunt de exemplu: omuciderile, distrugerile cu consecințe grave etc. că, la fața locului, pe lângă polițiști, sunt tot mai frecvent prezenți ziariștii, reporterii, etc.

În cazul în care la fața locului, se găsesc deja reprezentanți ai mass-media, polițistul va fi receptiv, respectuos, amabil dar și ferm față de aceștia și nu va furniza în nici un caz date și informații de natură să prejudicieze mersul cercetărilor în cauză respectivă, el fiind cel care strânge informații și deci cel care pune și nu cel care răspunde la întrebări. Va fi cât mai scurt în discuțiile cu persoanele prezente, iar în situația în care aceștia insistă , polițistul va evita pe cât posibil comentariile folosind eventual formula „ nu comentez”, sau faptul că mai multe date și informații vor fi oferite imediat după soluționarea cauzei de către purtătorul de cuvânt al unității de poliție. Sub nici un motiv, nu li se va permite intrarea în câmpul infracțional, în schimb vor fi lăsați să ia interviuri, declarații, să facă fotografii, dar din afara locului săvârșirii infracțiunii delimitat anterior, unde se presupune că s-a consumat episodul principal al infracțiunii și deci că există urme sau obiecte corp delict. Sunt situații în care reprezentanții mijloacelor de informare în masă dețin cel puțin la un moment dat mai multe informații decât organele judiciare. De aceea trebuie să le acordăm multă atenție, să le putem câștiga simpatia în cel mai scurt timp și să obținem de la ei, rapid, toate informațiile deținute. Nu trebuie manifestat un comportament arogant, de superioritate ori nechibzuit, ci unul convingător, argumentat, apropiat dar ferm, pe scurt, polițistul să fie cel care coordonează activitatea și discuțiile, culegând calificat informațiile despre eveniment, efectele și implicațiile sale.

Asigurarea pazei locului faptei.

Polițistul ajuns la fața locului trebuie să urmărească menținerea situației de fapt în perimetrul câmpului infracțiunii așa cum a fost ea lăsată de infractor, până la sosirea echipei de cercetare la fața locului, prin o serie de măsuri și activități, dintre care arătăm:

– semnalizarea locului săvârșirii infracțiunii și avertizarea persoanelor din apropiere despre existența acestuia prin orice mijloace;

– interzicerea accesului în zona a oricărei persoane, indiferent de funcție sau calitate, dacă nu are atribuții de cercetare la fața locului sau de salvare a victimei în cazul evenimentelor cu victime;

– prevenirea distrugerii sau sustragerii unor mijloace de probă din câmpul infracțional;

– atragerea spre colaborare și instruirea unor persoane de încredere, de ex. polițiști comunitari , personal de pază, militari rezerviști în sprijinirea asigurării pazei locului faptei, de a nu efectua nici un fel de modificări și de a nu permite efectuarea lor de către alte persoane;

– folosirea câinelui de serviciu (dacă îl are în dotare) pentru a asigura paza unor intrări (ieșiri) din imobile sau încăperi, a unor suspecți ori a unor bunuri care au legătură cu evenimentul.

Pentru asigurarea pazei locului faptei, îndeosebi atunci când suprafața acestuia este mai mare ori când polițistul trebuie să-1 părăsească pentru a lua alte măsuri, de exemplu urmărirea făptuitorilor, se pot folosi (angrena) și unele persoane de încredere existente în apropiere (militari, gardieni publici, personal de pază etc.) instruite temeinic în prealabil.

Conservarea urmelor și a celorlalte mijloace de probă.

Traficul auto sau pietonal, ploaia, ninsoarea, vântul, animalele etc. pot aduce modificări ale locului faptei, ajungându-se uneori la distrugerea mijloacelor materiale de probă și a urmelor, cu consecințele negative asupra desfășurării ulterioare a cercetărilor. De aceea, polițistul trebuie să acționeze pentru păstrarea și protejarea lor, menținându-le așa cum le-a găsit.

Ca procedee și modalități de conservare prezentăm:

– marcarea prin încercuire cu cretă sau alte obiecte ori jaloane a locului unde se găsesc urmele sau obiectele corp delict;

– acoperirea urmelor sau obiectelor corp delict cu diverse obiecte mai mari, fără mirosuri puternice (prelate, cutii, polietilena, lighene etc.)

– ridicarea obiectelor purtătoare de urme din locul unde au fost descoperite și așezarea lor la adăpost, după marcarea prealabilă a locului unde s-au găsit. La sosirea echipei de cercetare la fața locului, polițistul va comunica șefului acesteia toate aceste modificări survenite.

Identificarea martorilor oculari și obținerea primelor date și informații de la aceștia despre eveniment.

Polițistul ajuns la fața locului identifica martorii oculari și procedează la investigarea sumară a acestora cu privire la date despre făptuitori, să le noteze sau rețină datele lor de identificare și să obțină de la aceștia și alte date și informații ca de exemplu:

– dată, oră și locul comiterii faptei;

– căile de acces și părăsire a câmpului infracțional și mijloacele folosite pentru aceasta de către autori, instrumentele folosite;

– modul de operare folosit;

– modificările survenite în câmpul infracțional;

– împrejurările și condițiile concrete în care s-a comis fapta;

– autorii infracțiunii; număr, semnalmente, bagaje etc.;

– intervalul de timp scurs de la plecarea lor, direcția de deplasare a infractorilor.

În situația în care pentru săvârșirea infracțiunii a fost folosit și un autovehicul, se pot cere și alte informații cum ar fi: marca, culoarea, numărul de înmatriculare, încărcătură, direcția de deplasare sau orice caracteristici individuale ale acestuia.

Urmărirea și prinderea făptuitorilor.

Când din datele culese la fața locului rezultă că făptuitorii se află în apropiere și li se cunosc semnalmentele, polițistul sesizat va trece la urmărirea, prinderea și identificarea lor, asigurând în prealabil paza locului faptei cu persoane de încredere pe intervalul de timp cât va lipsi. În cazul prinderii, făptuitorii vor fi conduși fie la locul faptei, fie la sediul poliției sau alt loc, unde în prezența unor martori asistenți, se va efectua o percheziție corporală sumară și după caz, vor fi sau nu încătușați, asigurandu-li-se în același timp securitatea personală. Făptuitorii vor fi căutați în cel mai scurt timp, de regulă în stațiile CFR, autogări, piețe, târguri, bazaruri, alte locuri aglomerate, manifestându-se o atenție deosebită la comportamentul, gesticulația și chiar mimica acestora în momentul observării polițistului. Va fi foarte atent la reacțiile lor, care pot fi de conservare (teamă, frică, sentimentul vinovăției, etc.), ori de încercarea de dispariție cât mai rapidă din fața privirilor organelor de poliție. În cazul infracțiunilor flagrante pedepsite prin lege cu închisoare mai mare de 3 luni și cel mult 5 ani, precum și formele agravate ale acestor infracțiuni, polițistul sesizat, dacă se găsește în serviciu, după executarea celorlalte activități, trebuie să întocmească actele procedurale ce nu suferă amânare (procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, etc.).

Sesizarea unității de poliție competente să efectueze cercetarea la fața locului, precum și a altor organe abilitate.

După ce a întreprins măsurile de mai sus, polițistul trebuie să raporteze evenimentul unității de poliție pe teritoriul căreia s-a comis infracțiunea (telefonic, prin stație de emisie-recepție). Apoi, cel ce a luat primele măsuri va aștepta sosirea echipei de cercetare la fața locului, iar când aceasta va sosi, se va prezenta conducătorului acesteia constatările, modificările survenite în câmpul infracțional din momentul sosirii lui și măsurile pe care le-a întreprins. Atunci când sesizarea se referă la săvârșirea unei infracțiuni a cărei urmărire penală este de competenta obligatorie a procurorului, iar acesta nu se poate deplasa la locul săvârșirii faptei, polițistul sesizat va acționa în consecință (adică va lua măsurile enunțate mai sus), în special atunci când există pericol de dispariție, degradare sau modificare a urmelor sau este necesar să se efectueze acte de cercetare care nu suferă amânare.

Execută sarcini și măsuri ce le sunt transmise de conducerea unității competente teritorial, conducătorul echipei de cercetare la fața locului desemnat ori de către ofițerul de serviciu.

Sunt situații în care unitățile de poliție sunt sesizate deja prin alte mijloace despre săvârșirea infracțiunii la care polițistul ia primele măsuri și sunt sarcini ori măsuri ce se transmit de către conducerea unității de poliție, conducătorul echipei ce urmează să sosească la fața locului, ori de către ofițerul de serviciu al unității de poliție competente teritorial. Aceste sarcini și măsuri se referă în special la întocmirea rapidă a portretului robot al făptuitorului, darea în urmărire a anumitor bunuri, obiecte sustrase de la locul faptei, instrumente folosite, mijloace utilizate la săvârșirea infracțiunii, moduri de operare asemănătoare, sau orice alte schimburi de date și informații utile.

În final, precizăm că ordinea și succesiunea primelor măsuri diferă de la caz la caz, în funcție de situația concretă existenta la fața locului.

Sintetizând activitățile ce se desfășoară prin luarea primelor măsuri, constatăm că, acestea sunt la fel de importante ca și cercetarea propriu-zisă a locului faptei. Pentru a obține rezultate bune în activitatea de cercetare la fața locului în cazul săvârșirii infracțiunilor, este important ca polițistul care a sosit primul la locul faptei să nu săvârșească vreo greșeală sau să ia vreo măsură care să compromită rezultatele anchetei. Locul săvârșirii infracțiunii este cea mai bogată sursă de informații și în majoritatea cazurilor, descoperirea infractorilor depinde, în întregime de faptul dacă această sursă a fost conservată și folosită pe deplin. Ea oferă cercetării probe și indicii importante. Polițistul care sosește primul la locul este obligat să aibă grijă că nici o probă sau urma să nu fie omisă din neglijență, ușurință sau incapacitate. Dacă acestea au avut loc – ceea ce a fost omis nu se mai poate reconstitui – reconstituirea mijloacelor de probă și a urmelor distruse este imposibilă. Descoperirea urmelor la fața locului depinde în majoritatea cazurilor, de felul măsurilor pe care le va lua polițistul sosit primul la fața locului. Nici un fel de reguli prestabilite nu există, dar dacă polițistul pleacă la locul faptei și se gândește dinainte la toate obligațiile sale, va putea mai ușor să-și îndeplinească misiunea. Astfel el va constata că trebuie să acționeze cu rapiditate și pricepere în condiții grele, iar în cazul încetinirii se pot limita posibilitățile sale de acțiune la fața locului. De exemplu, oamenii străini, amatorii de senzații etc. (care abundă în orice loc) îl pot incomoda, îi pot deturna atenția, ceea ce conduce la deteriorarea locului faptei.

Pentru a îndeplini această muncă corespunzător, polițistul trebuie să acționeze metodic, organizat, să fixeze circumstanțele locului faptei, care cu timpul dispar sau se schimbă (ex: mirosul, starea timpului, temperatura etc.). El nu trebuie să tragă concluzii finale despre caracterul infracțiunii comise pe baza presupunerilor personale sau a ceea ce a auzit. El nu trebuie să aibă nici o părere preconcepută, ci trebuie să se limiteze la observații minuțioase și însemnări exacte, la locul infracțiunii el trebuie să presupună situația cea mai gravă și ca atare să ia toate măsurile de prevedere.

Măsurile luate de către șeful echipei de cercetare.

După sosirea la locul faptei și înainte de începerea examinării propriu-zise, șeful echipei trebuie să ia o serie de măsuri urgente. În raport cu particularitățile fiecărui caz în parte, cu urmările activității desfășurate de făptuitor, natura și configurația terenului ce urmează a fi cercetat, aceste măsuri pot fi diferențiate. De asemenea, aceste măsuri sunt diferite și în funcție de activitățile desfășurate de primii polițiști sosiți la fața locului, o parte din ele constând în completarea acestora. Dacă echipa de cercetare este cea care ajunge prima la fața locului, șeful echipei va dispune efectuarea tuturor măsurilor în sarcina polițistului sosit primul la fața locului și care au fost menționate anterior.

Înainte de începerea activităților specifice de cercetare la fața locului, șeful echipei va constitui mai multe echipe de cercetare care vor desfășura următoarele activități:

− efectuarea cercetării la fața locului;

− audierea martorilor, autorilor, suspecților și a altor persoane ce pot furniza date utile cauzei;

− efectuarea de investigații și activități de prindere a autorilor.

În ceea ce privește atribuțiile membrilor echipei de cercetare la fața locului, trebuie menționat că șeful echipei este „procurorul, atunci când participă la cercetare și consideră că este necesar sau când urmărirea penală este de competența sa, ori un polițist din cadrul structurilor de poliție judiciară”.

De asemenea, un rol important revine specialistului criminalist – „responsabilul cu activități criminalistice – ofițerul sau agentul de poliție din cadrul structurilor de profil care au atribuții de cercetare la fața locului”.

Așa cum am arătat, șeful echipei de cercetare va răspunde de întreaga activitate desfășurată și, conform ordinului comun privind cercetarea la fața locului, are următoarele atribuții:

conduce și coordonează activitatea de cercetare la fața locului;

stabilește momentul începerii și cel al finalizării activităților specifice cercetării la fața locului, după consultarea cu ceilalți membri ai echipei; de asemenea, decide amânarea/întreruperea/reluarea cercetării la fața locului;

verifică dacă au fost luate primele măsuri conform art. 12 din prezentul ordin, corectitudinea/oportunitatea acestora și, după caz, dispune completarea acestora;

organizează împreună cu medicul legist verificarea stării victimelor, iar în caz de necesitate acordă acestora primul ajutor medical și ia măsuri pentru transportarea la cea mai apropiată unitate medicală, dacă măsurile de salvare nu au fost luate anterior;

solicită prezența la fața locului a unor specialiști/experți din alte domenii ori a unui personal suplimentar din cadrul forțelor de ordine publică pentru protejarea locului faptei și a membrilor echipei sau pentru activități extinse și conexe cercetării la fața locului;

primește de la responsabilul cu activități criminalistice probele și mijloacele materiale de probă colectate cu ocazia cercetării de la fața locului, atât la finalizarea cercetării, cât și după încheierea examinărilor suplimentare în laborator;

întocmește și redactează procesul-verbal de cercetare la fața locului, în urma consultării cu membrii echipei;

este managerul de caz și gestionarul probelor.

Astfel, măsurile care pregătesc cercetarea efectivă în cazurile în care aceasta a fost precedată de acțiuni premergătoare sunt:

− informarea operativă asupra evenimentului care a avut loc;

− completarea măsurilor privind salvarea victimelor, înlăturarea pericolelor și conservarea urmelor;

− verificarea modului în care cel venit primul la fața locului a acționat până la sosirea echipei, a rezultatelor pe care le-a obținut, dispunând după caz, fie continuarea măsurilor deja întreprinse ori completarea lor cu alte activități de maximă urgență, fie reluarea acestora, ținând cont de toate elementele oferite de aspectul câmpului infracțiunii;

− stabilirea în cele mai mici detalii, a modificărilor survenite în aspectul inițial al locului faptei;

− delimitarea corectă a locului de cercetat;

− identificarea martorilor oculari și a persoanelor care nu-și justifică

prezența în zonă ori nu pot da o explicație plauzibilă în legătură cu acțiunile întreprinse;

− organizarea sau, după caz, suplimentarea măsurilor de pază a locului faptei, inclusiv a celor menite să ducă la înlăturarea pericolelor iminente, ca: incendii, explozii, surpări;

− înlăturarea tuturor persoanelor inutile și limitarea numărului de persoane care pătrund în zona câmpului infracțional;

− stabilirea metodelor concrete de examinare și a sarcinilor ce revin fiecărui membru al echipei.

Membrii echipei de cercetare trebuie să dea dovadă de mult tact pentru a gestiona situația de la locul săvârșirii infracțiunii, în special pentru a înlătura toate persoanele inutile care pot aduce grave prejudicii activității în sine. În principal factorii care pot crea modificări sau distrugeri ale câmpului infracțional sunt:

− condițiile atmosferice – ploaie, vânt, zăpadă, temperaturi extreme, lumina puternică directă;

− rudele sau prietenii victimei – vor încerca să pună lucrurile la locul lor sau chiar sunt situații când distrug sau ascund anumite note sau probe;

− suspecții sau complicii – vor încerca să distrugă sau să modifice probe evidente;

− curioșii, hoții ordinari – pot introduce amprente la locul faptei, pot altera scena crimei, pot chiar sustrage bunuri de la fața locului;

− alți polițiști sau șefi din poliție care nu au competențe în efectuarea cercetării la fața locului, dar pot interveni pentru „a ajuta investigația”.

Delimitarea corectă a locului de cercetat.

Fixarea limitelor locului de cercetat are drept scop să pună în centrul atenției organului de urmărire penală spațiul, locul, încăperea care reprezintă câmpul infracțiunii pentru a se asigura descoperirea tuturor urmelor și mijloacelor materiale de probă care au legătură cu cauza. De aceea, șeful echipei de cercetare, înainte de a proceda la începerea oricăror examinări, trebuie să fixeze, în mod logic, limitele exterioare ale locului de cercetat.

Delimitarea locului de cercetat se înscrie printre primele activități pe care trebuie să le întreprindă echipa de cercetare la fața locului, pentru că, în raport cu aceste limite, se iau măsurile corespunzătoare de pază, înlăturarea curioșilor, în general de protecție a acestui perimetru.

Pentru o corectă delimitare a locului în care trebuie să se desfășoare cercetarea, trebuie avute în vedere împrejurările de fapt cunoscute despre cauză, natura infracțiunii și a urmărilor acesteia, experiența pozitivă generalizată a organelor de urmărire penală, precum și propria sa experiență.

Extinderea perimetrului de cercetat în afara locului unde s-a comis episodul principal al faptei și se constată urmările acesteia se impune, pentru a nu se omite acele locuri în care făptuitorul s-a pregătit pentru a acționa și pe care le-a folosit pentru a dispărea, unde a putut abandona obiectele inutile ori incomode. Practica organelor de urmărire penală oferă numeroase exemple în care urme și mijloace materiale de probă cu valoare pentru cauză au fost descoperite în asemenea locuri, dat fiind că, de regulă, infractorii acordă mai puțină atenție acțiunilor pe care le întreprind înainte și după părăsirea locului în care își desfășoară activitatea ilicită.

În literatura de specialitate se subliniază constant că locul de cercetat trebuie să fie mai întins decât cel în care făptuitorul și-a desfășurat activitatea infracțională, pentru că numai în acest mod se poate forma o imagine fidelă a tot ceea ce s-a întreprins acolo și se pot obține probe în acest sens. Atunci când cercetarea se desfășoară într-un apartament, spațiul de examinat trebuie să includă toate camerele acestuia, precum și debaraua, bucătăria, pivnița, podul, scara și sub-scara, balcoanele, coridoarele, baia.

Dacă cercetarea se desfășoară într-o hală, laborator, atelier, pe lângă acestea vor fi examinate și încăperile alăturate, stația de comandă, locul de parcare a autovehiculelor, rampa de încărcare, punctele obligatorii de trecere, curtea fabricii etc. În cazul exploziilor, cercetarea trebuie extinsă până la nivelul maxim de acțiune a suflului produs de explozie, pe orizontală.

Dacă moartea s-a produs prin înec nu trebuie omise malurile apei, căile de acces spre aceasta și de la ea spre periferie, imobilele sau amenajările existente în imediata vecinătate – colibe, case, moteluri, campinguri, cherhanale etc.

Stabilirea metodelor concrete de examinare a locului faptei.

O activitate deosebită ce revine șefului echipei de cercetare se referă la stabilirea metodelor de examinare criminalistică a locului faptei.

Practica pozitivă a organelor de urmărire penală demonstrează că metoda concretă de cercetare trebuie să fie stabilită în raport cu natura faptei și a locului de cercetat, urmările produse, dispunerea urmelor și mijloacelor materiale de probă.

În raport de elementele menționate, cercetarea la fața locului poate începe de la centru (locul unde se află cadavrul) spre periferie sau se poate efectua începând din exterior, desfășurându-se prin apropierea treptată de locul unde s-a consumat episodul principal al faptei sau unde s-a produs rezultatul activității infracționale întreprinse.

Atunci când urmele sunt concentrate într-un singur loc, de exemplu, locul descoperirii cadavrului, se recomandă ca cercetarea să înceapă din centru și să se extindă spre periferie, în cercuri concentrice.

Atunci când este important să se stabilească căile de acces sau să se caute cadavrul ori obiectul-corp delict, cercetarea se va efectua de la periferie spre centru, în spirală.

În încăperile relativ mici, cercetarea se va desfășura de-a lungul pereților, de preferință în sensul acelor de ceasornic.

O metodă recomandată pentru încăperile mari și înguste este cercetarea pe întregul front al camerei, limitat de cei doi pereți laterali, plecând din punctul de acces și înaintând, progresiv, spre cealaltă extremitate.

În teren deschis cercetarea se poate desfășura:

− pe sectoare dreptunghiulare – împărțirea pe fâșii dreptunghiulare își găsește câmp de aplicare în special atunci când terenul de cercetat, deși întins, poate fi ușor delimitat prin punctele de reper existente;

− de-a lungul itinerarului parcurs de infractor din locul unde s-a consumat episodul principal ori se observă rezultatele infracțiunii, spre exterior;

− din centrul locului faptei spre periferie, lărgindu-se din ce în ce mai mult zona examinată.

Desfășurarea cercetării în sensul unei spirale, plecând din centrul suprafeței de cercetat, își are rațiunea mai ales în cazurile când nu se poate delimita de la început teritoriul care urmează a fi examinat.

Din practica organelor de urmărire penală rezultă că în anumite împrejurări se pot folosi metode combinate. Spre exemplu, în zona centrală se poate recurge la împărțirea pe sectoare, iar spre periferie cercetarea se poate executa în spirală sau cercuri concentrice.

Capitolul III. Cercetarea propriu-zisă

„Cercetarea la fața locului este o activitate complexă, de durată, care solicita exactitate, calm, perseverență, prudenta, eforturi și, uneori, chiar sacrificii, pentru realizarea scopului pe care îl urmărește”. Ca metodică tactică generală, cercetarea la fața locului parcurge două etape (faze): faza statică și faza dinamică. Această distincție între cele două faze ale cercetării are un caracter convențional, în sensul că nu trebuie privită ca ceva rigid. În raport cu multitudinea și diversitatea situațiilor legate de împrejurările comiterii faptei pot apărea cazuri când unele activități din faza statică se execută în faza dinamică și invers.

Faza statică

În teorie și practică se face distincție între faza statică și dinamică, dar delimitarea lor are caracter convențional – didactic, deoarece ele formează un tot unitar. Faza statică prezintă importanță deosebită, deoarece permite căutarea urmelor, interpretarea și studierea lor în comparație cu alte urme. Desfășurarea propriu-zisă a cercetării la fața locului în faza statică constă în perceperea nemijlocită de către organul judiciar a locului faptei, în scopul descoperirii, fixării, ridicării și interpretării urmelor și mijloacelor materiale de probă, în vederea stabilirii împrejurărilor în care a fost comisă fapta. În această primă etapă interesează aspectul de ansamblu al locului săvârșirii faptei, pozițiile relative ale diferitelor urme și obiecte, căile de acces etc. În această fază, se măsoară distanțele dintre diferite obiecte ale infracțiunii, între diferitele urme ale acesteia, se execută fotografiile – schița, fotografiile obiectelor principale de la locul faptei.

Dacă între timp vor veni organe de urmărire penală cu grade și funcții superioare, acestea nu au voie să întrerupă lucrările, dar vor putea sta de vorbă, în mod independent, cu fiecare membru din echipa de cercetare. De altfel, din întreaga echipă de cercetare, în faza statică, nu intră pe terenul propriu-zis al locului faptei decât conducătorul echipei și specialistul criminalist. Acesta din urmă va executa fotografiile necesare. La nevoie echipa va fi completată și cu un al doilea specialist (medic sau inginer în accidente cu caracter special), dacă natura faptei o impune. Marcarea drumului de acces în perimetrul de cercetat este atributul specialistului criminalist, fiind abilitat de profesia ce o desfășoară, de ordine și instrucțiuni de uz intern. După stabilirea căilor de acces, primul care pătrunde în locul faptei este procurorul, împreună cu criminalistul și medicul legist. În această fază se marchează poziția cadavrului și a principalelor urme și mijloace de probă. În continuare se trece la examinarea cadavrului, făcută de medicul legist, fără a schimba poziția victimei. Tot în acest timp procurorul trebuie să facă o descriere completă a cadavrului, aceasta incluzând sex, înfățișare, vârstă, culoarea ochilor, părului. Foarte importantă este și descrierea poziției cadavrului, locul unde a fost găsit, precum și examinarea atentă a îmbrăcăminții și încălțămintei victimei. O altă problemă specifică acestei faze o constituie folosirea câinelui pentru prelucrarea urmei de miros uman. După majoritatea opiniilor, această activitate este de maximă urgență și trebuie executată imediat ce s-a ajuns la fața locului. Considerăm că nu se poate neglija multitudinea de urme create de făptuitor, ceea ce impune mai întâi determinarea drumului de acces în locul faptei și apoi folosirea câinelui de urmărire, altfel echipa risca să îmbogățească locul de examinat. Fixarea locului faptei în faza statică se face prin fotografii de orientare și fotografii schița, ale obiectelor principale și ale urmelor, când există pericol de dispariție a acestora.

Faza dinamică

A doua etapă a cercetării locului săvârșirii faptei, numită faza dinamică constă în examinarea amănunțită a fiecărui obiect purtător de urme. deplasându-l din locul unde a fost descoperit, pentru a asigura condiții optime de examinare. Se execută fotografia detaliilor acestor obiecte, se cauta și se ridică urmele vizibile și latente de mâini, urmele de picioare, ale instrumentelor de spargere, ale armelor de foc etc. Cu privire la urmele ce trebuie căutate, acestea diferă în raport cu natura faptei săvârșite, astfel: la infracțiunile comise prin violență, întotdeauna vor fi căutate urme biologice, microurme, obiecte folosite de autori pentru realizarea rezoluțiunii infracționale; la faptele îndreptate împotriva avutului public său privat se vor căuta urme ale instrumentelor de spargere, urme de natură papilară, urme de încălțăminte; în cazul distrugerilor, indiferent de natură agenților care le-au provocat, se va examina focarul sau craterul exploziei, în cercuri concentrice, pentru identificarea surselor care au produs incendiul sau explozia. O atenție deosebită trebuie acordată examinării locului unde s-a consumat episodul principal al faptei pentru că aici pot rămâne o multitudine de urme. La această fază a cercetării iau parte activa toți membrii echipei, și toți specialiștii necesari, în raport cu natura urmelor formate. Cu prilejul cercetării în faza dinamică, se încearcă să se clarifice așa-numitele împrejurări negative, determinate de neconcordanța dintre situația de fapt și evenimentul presupus că s-ar fi produs, din absența unor urme sau obiecte care, în mod normal, ar fi trebuit să existe la fața locului. Necesitatea clarificării împrejurărilor negative reprezintă un argument în curs pentru examinarea amănunțită a fiecărei porțiuni de teren, a fiecărui obiect, chiar dacă, în aparență, nu are nici o legătură cu fapta cercetată. Numai astfel este posibil să se explice de ce lipsesc unele urme care, în mod firesc ar fi trebuit să existe, în timp ce alte urme sau obiecte nu își găsesc o justificare imediată. Trebuie subliniat că, în multe cazuri, împrejurările negative releva intenția autorilor unor infracțiuni de a masca caracterul faptei sau, pur și simplu, de a deruta cercetările. Paralel cu activitățile prezentate, se iau primele declarații martorilor și victimei dacă mai este la locul faptei, inclusiv persoanelor suspecte. Declarațiile se vor lua separat și este recomandabil că acestea să fie înregistrate. În ipoteza în care la fața locului s-au făcut și înregistrări video-magnetice, este indicat să se verifice calitatea înregistrării pentru o eventuală reluare a acesteia, dacă nu este reușită.

Considerații psihologice privind cercetarea la fața locului

Criminalistica clasică conduce „câmpul faptei” către materialitatea obiectuală de conturare a probațiunii și identificarea autorilor, noile concepte între care: „scena crimei”, se conturează în direcția acceptării unei realități dinamice în derulare, a secvențelor comportamentale, forțând componenta psihologică a omului legii (procuror, judecător de instrucție, organ de urmărire penală etc.) să interpreteze motivațiile, intențiile, habitudinile, raționamentele, logica, sensul, organizarea conduitelor criminogene. Conturarea profilului psihologic, revine expertului psiholog care este chemat ca, în virtutea celor sus-menționate să:

– reproducă prin propria-i imaginație împrejurările și acțiunile derulate de făptuitor.

– să-și imagineze profilul făptuitorului, oferind organelor de urmărire penală, „amprenta sa psihocomportamentală”;

– anticipeze „comportamentul următor pretabil” contracarând pentru viitor „mișcările” autorului prin intuirea versiunilor optime cu grad rezonabil de credibilitate.

Creionarea profilului psihologic al unui criminal este un proces investigativ, în cadrul anchetei penale, prin care se încearcă examinarea și înțelegerea trăsăturilor de personalitate și, implicit, comportamentul infractorului, cu scopul de a indica posibila persoană (sau tipul acesteia) responsabilă cu actul criminal. Metoda poate fi privită ca un ajutor în cadrul investigației criminale, având rolul de a direcționa activitățile către cei mai pretabili suspecți, de a înlătura suspiciunile privitoare la suspecții ce nu au legătură cu cauza și, ulterior, după identificarea autorilor, de a explica comportamentele criminale ale acestora.

Din aceste considerente, actul infracțional suferă impactul interpretării sale din perspectivă psihoexploratorie unde profilajul criminal sau profiling-ul trebuie abordat ca un demers pluridisciplinar. Metodele de elaborare a profilului infracțional (criminal profiling) au fost acceptate ca metode științifice ale investigațiilor penale, în multe state americane și vest europene acestea neavând, însă, valoare probantă în accepțiunea procesual-penală. În România putem spune că există o oarecare reticență față de profilajul modern. Cauzele pot fi multiple, importante fiind însă rigiditatea structurilor polițienești de la noi cât și absența specialiștilor în domeniu, un bun profiler „necesitând, pe lângă un extraordinar fler, ani buni de experiență în investigațiile criminale, studii de psihologie, sociologie, criminologie, psihiatrie, medicină legală etc”. Deși este folosită în România, investigația de tip profiling nu a fost adoptată strict în termenii aceștia iar din punct de vedere legal, aceasta nu se află printre mijloacele de probă. Din acest punct de vedere profiling-ul se află în aceeași situație ca și testarea sincerității cu ajutorul tehnicilor de tip poligraf, atât din punct de vedere al aplicabilității în cadrul investigației criminalistice, cât și din punct de vedere al admisibilității sale ca mijloc de probă. Totuși, se impune ca cei însărcinați cu identificarea autorilor de infracțiuni să își adapteze metodele din mers și, pe lângă ultimele descoperiri științifice în materie de criminalistică, să adopte și metodele moderne din țările occidentale, metode ce și-au demonstrat pe deplin viabilitatea.

Chiar dacă în România o astfel de expertiză nu are valoare probantă din punct de vedere procesual – penal, având exact același regim juridic ca și biodetecția comportamentului simulat, este de neconceput în prezent o investigație majoră fără a se aplica și acest criminal personality profiling. Criminalistii s-au întrebat mereu: ce ajută mai mult în procesul profilajului criminal? Experiența în investigațiile criminale sau solidele cunoștințe teoretice?.Cei ce activează pe tărâmul criminalisticii au, în mod invariabil, o vastă experiență în domeniu, având acces la nenumărate anchete, investigații, audieri, studii de caz etc. De cealaltă parte, teoreticienii, absolvenții de studii complexe în psihologie, au rareori ocazia de a participa în astfel de demersuri criminalistice, pentru ei o cercetare la fața locului într-o cauză de omor fiind aproape de imposibilă. Din acest motiv, cunoștințele acestor două câmpuri trebuie îmbinate într-un mod natural și fericit, experiența dublată de puternice cunoștințe teoretice fiind ideală.

În literatura de specialitate, termenul de criminal personality profiling are o accepție oarecum largă, desemnând profilul comportamental, profilul psihologic al autorului necunoscut al unei infracțiuni etc. Profiler-ul trebuie privit ca un specialist ce furnizează anchetatorilor informații particularizate pe un anume tip de individ care ar fi putut comite o infracțiune certă. Procesul prin care se indică caracteristicile de personalitate ale autorului unei infracțiuni, ținându-se cont de analiza câmpului infracțional, tipurile variate de personalități existente, datele statistice ale faptelor similare precum și natura disfuncțiilor mentale demonstrate de autor cu ocazia comiterii faptei este denumit profilaj.

Principalele etape de elaborare a profilului infractorului sunt:

– culegea și evaluarea datelor primare (profiling inputs). Această primă treaptă este deosebit de importantă, fiind baza celorlalte trepte și a întregului proces de elaborare a profilului infracțional. Orice informație incompletă sau greșit documentată, în această etapă, determină o abordare eronată a investigației ulterioare. Astfel, cercetarea la fața locului, cu toate elementele sale tactice și metodologice, specifice fiecărui tip de infracțiune, urmată de evaluarea rezultatelor acestei cercetări, reprezintă fondul prezentei etape.

– sistematizare a datelor (Decision Process Models). Toate informațiile adunate în etapa anterioară sunt încadrate într-un tipar logic, astfel încât, în această fază, se poate determina, dacă infracțiunea în speță face parte dintr-o serie de infracțiuni săvârșite de același făptuitor;

– interpretarea sistematică a activității infracționale (Crime Assessment). Toate elementele stabilite în treapta anterioară se folosesc pentru a se determina ce s-a întâmplat, în ce ordine, precum și ce rol au avut în cadrul evenimentului infracțional fiecare persoană participantă. Este de fapt o reconstituire, pe secvențe, a evenimentelor și a comportamentului, atât al victimei, cât și a agresorului;

– determinarea profilului infractorului (The criminal profile). Se culeg date cu privire la mediul din care provine făptuitorul, nivelul de educație și cultură, caracteristicile fizice și de comportament ale acestuia încercând să se stabilească cea mai adecvată conduită de identificare, reținere și interogare a făptuitorului.

– investigația propriu-zisă (The Investigation). O dată realizat profilul infractorului, acesta este pus la dispoziția organelor de anchetă în scopul includerii lui în strategia de investigație a cazului, dar nu este definit, el putând suferi modificări, în cazul în care ancheta nu conduce spre identificarea nici unui aspect, ori dacă pe parcursul cercetărilor sunt descoperite noi elemente.

– compararea cu profilul psihologic al suspectului identificat (The Apprehension). În final sunt comparate caracteristicile suspectului cu profilul executat înainte de identificarea ca atare, însă de multe ori această comparare sau verificare nu poate fi realizată datorită nedescoperirii făptuitorului.

Trusele criminalistice moderne folosite la cercetatea locului faptei

Trusele criminalistice moderne trebuie să răspundă nevoilor speciale pentru teren și pot fi adaptate, în funcție de numeroase criterii, la solicitări, pentru a asigura maximum de eficienta în căutarea, relevarea, fixarea și ridicarea urmelor de toate categoriile. Pe măsură ce știința criminalistică a progresat, abordând cu mijloace din ce în ce mai precise categorii de urme noi, căutarea și ridicarea acestora au devenit activități care, dincolo de atenția, măiestria și intuiția criminalistului, implica precizie, acuratețe, asigurarea deplină împotriva contaminării sau alterării urmei.

Indiferent de simplitatea sau complexitatea lor, trusele trebuie să răspundă unor cerințe că:

să corespundă exact activităților prezumate;

să poată fi manevrate cu ușurință;

să permită exploatarea cu maximă acuratețe a urmelor investigate; să permită aplicarea unor procedee de lucru sigure;

să nu afecteze urmele prin materialele utilizate;

să nu contamineze urmele;

să asigure conservarea adecvată a urmelor;

să corespundă legislației specifice;

să asigure independenta tehnică a operațiunilor în condiții de teren;

să poată fi completate ușor pentru ciclurile de lucru următoare;

să conțină instrucțiunile necesare pentru lucru, dacă este necesar;

să corespundă standardelor de calitate în domeniu.

Trusele criminalistice universale dispun de un instrumentar divers, cu ajutorul căruia se pot efectua principalele operațiuni de cercetare la fața locului, împărțit în mai multe compartimente, dintre care distingem:

– Compartimentul traseologic destinat descoperirii, fixării și ridicării urmelor de mâini, de picioare, de dinți, de instrumente de spargere s.a., din care fac parte: substanțe pulverulente, pensule din păr de veveriță sau din pene de struț, pensula magnetică, pulverizatoare sau spray-uri pentru relevarea urmelor latente, pulverizatorul cu iod, etc.

– Compartimentul pentru executarea măsurătorilor și marcarea obiectelor principale, precum și a zonei cercetate, compus din ruletă, bandă metrică, împărțită în segmente de 10 cm, colorate alternativ alb-negru, jetoane numerotate de la 1 la 10, prevăzute cu suporturi de fixare, creta forestieră.

– Compartimentul necesar executării desenelor și schiței locului faptei, conținând rigla gradată, busola, hârtie milimetrică, hârtie de calc, diverse creioane colorate, șablon tip pentru lucrul pe harta etc.

În activitatea criminalistică se folosesc și următoarele truse criminalistice specializate:

– Trusă pentru testarea stupefiantelor, în care se găsesc tuburi cu reactivi ce permit identificarea unor substanțe stupefiante, printre care hașiș, marijuana, L.S.D., substanțe din grupa opiaceelor, amfetaminelor etc.

– Trusă pentru marcarea unor obiecte cu substanțe fluorescente sau chimice, în scopul prevenirii sau descoperirii unor infracțiuni. Frecvent, se folosește în descoperirea sustragerilor. De asemenea, poate fi folosită în surprinderea în flagrant și în infracțiuni de genul luării de mâță, șantajului s.a.

– Trusă pentru revelarea urmelor papilare latente cu radiație de tip laser, portabilă și astfel concepută încât să asigure atât descoperirea urmelor, cât și fixarea lor fotografică, în condiții de mare acuratețe.

Pentru efectuarea unor investigații complete la fața locului, mai ales în cazul unor infracțiuni cu pericol social ridicat, este nevoie de o gamă mai largă de mijloace tehnice criminalistice. Unitățile de poliție și ale parchetului au la dispoziție laboratoare criminalistice mobile, instalate pe autovehicule de diverse tipuri. În ipoteza necesității efectuării unor cercetări în locuri greu accesibile (munți, păduri, lacuri, în porturi sau în raza acestora etc.), laboratoarele criminalistice mobile pot fi instalate pe elicoptere, nave ori șalupe. Laboratoarele mobile dispun de principalele truse criminalistice universale și specializate, completate cu mijloace suplimentare cum ar fi, de exemplu, cele necesare descoperirii și ridicării microurmelor, descoperirii urmelor latente de picioare pe covoare, materiale plușate, linoleum, executării de mulaje mai dificile, ca și refacerii inscripțiilor stanțate pe obiecte metalice ce au fost înlăturate prin răzuire.

De asemenea, există instrumente optice de examinare de genul microscoapelor simple sau stereomicroscoapelor. Acestora li se adaugă diverși reactivi și instrumentar pentru analiza orientativă a urmelor biologice. Compartimentul foto dispune de o gamă foarte largă de mijloace pentru executarea de fotografii în condiții de noapte, inclusiv în radiații invizibile – ultraviolete și infraroșii. Pot fi efectuate, totodată, lucrările strict necesare de laborator, printre care și developarea materialului fotosensibil.

Pentru consemnarea rezultatelor cercetării sau a altor acte procedurale efectuate la fața locului, cum ar fi luarea declarațiilor martorilor, victimei, ori persoanelor suspecte, se folosește aparatură de filmat, precum și de înregistrare videomagnetică. În ultimul timp sunt folosite cu rezultate foarte bune înregistrările videomagnetice, atât pentru fixarea situației întâlnite la locul faptei, cât și în luarea declarațiilor, existând posibilitatea verificării pe loc a calității înregistrării.

Identificarea persoanelor după semnalmentele exterioare poate fi efectuată cu mijloace tehnice de tipul "Foto-identi-kit"-ului, "Identi-kit-ului" sau "Mimicompozitor"-ului. La acestea se adaugă trusa specială de identificare a cadavrelor necunoscute.

Un compartiment este cel al aparaturii de detecție. Acesta cuprinde detectoare de metale cu câmp electric, detectoare cu radiații roentgen, detectoare pentru descoperirea cadavrelor ascunse sau îngropate. Precizăm că detectoarele de cadavre funcționează pe principiul reacției dintre gazele de putrefacție (hidrogenul sulfurat) și un reactiv impregnat într-o hârtie de filtru.

Printre alte categorii de detectoare, amintim detectoarele de materiale radioactive de tipul radiodozimetrelor, detectoarele de substanțe explozibile și detectoarele cu radiații invizibile (ultraviolete și infraroșii).

Posibilitățile de detecție a stupefiantelor sau materialelor explozive sunt astăzi lărgite prin folosirea unei aparaturi de radiografiere neutronică. Laboratoarele criminalistice mobile mai conțin și echipamente adecvate pentru intervenții operative, începând cu cele de prim-ajutor și terminând cu cele de asigurare a ordinii. Totodată, există și echipament special de protecție, măști de gaze, costume de scafandru autonom etc.

Fixarea cercetării

Sarcinile specifice și complexe, pe care urmează să le rezolve organele judiciare cercetînd actele infracționale, reclamă folosirea pe scară largă a metodelor și mijloacelor tehnice necesare descoperirii, fixării și ridicării urmelor infracțiunii și a altor mijloace materiale de probă. Practica demonstrează cu certitudine că aplicarea cu pricepere a mijloacelor tehnice aflate la dispoziția organelor de urmărire penală asigură eficiența acțiunilor de cercetare, garantînd, în cele din urmă, stabilirea adevărului în conformitate cu cerințele legislației în vigoare”.

Procesul verbal

În sfera mijloacelor de probă un loc deosebit îl ocupă procesul-verbal care se încheie imediat după efectuarea cercetării la fața locului. Aici se descrie locul faptei, urmele găsite, obiectele examinate și cele ridicate, poziția și starea celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie și pe cât posibil cu dimensiunile respective”.

Prin proces verbal se înțelege acel instrument scriptic care atestă starea și descrierea de ansamblu și detaliu a obiectului respectiv”, în care sunt consemnate datele și elementele de fapt constatate de organul care a făcut cercetarea sau care a efectuat actul procedural.

Modul în care este redactat procesul verbal „este piatra de încercare pentru judecător. În nici o împrejurare el nu-și manifestă mai bine îndemânarea, limpezimea vederii, logica raționamentului, energia metodică și conștientă a scopului pe care-l urmărește; și iarăși în nici o altă împrejurare nu-și manifestă mai bine neîndemânarea, prevederea, dezordinea, nesiguranța și ezitarea”. „Acesta are un dublu rol: în primul rând, el se număra printre mijloacele de probă cu semnificație majoră în soluționarea cauzei, iar în al doilea rând, acesta se constituie într-o dovadă procedurală, de natură a demonstra îndeplinirea dispozițiilor legale cu ocazia efectuării cercetării locului faptei”. Pentru a ocupa locul pe care i-l conferă legea și a avea valoare pentru cauză, la întocmirea procesului-verbal trebuie respectate o serie de condiții de fond și forma.

Din punct de vedere al formei procesul verbal trebuie:

–  să prezinte situația generală de la locul săvârșirii faptei;

– să fie complet, în sensul de a evidenția absolut toate constatările făcute;

–  să se caracterizeze prin precizie și claritate;

–  să fie concis.

În conformitate cu dispozițiile legii procesuale penale, procesul verbal trebuie să cuprindă:

data și locul efectuării cercetării la fața locului;

numele, prenumele, calitatea și organul de urmărire penală din care fac parte membrii echipei de cercetare;

numele, prenumele specialiștilor, experților, tehnicienilor s.a., participanți la cercetarea la fața locului, precum și unitatea din care provin;

datele de identificare ale martorilor asistenți;

temeiul de drept și de fapt care au impus deplasarea la fața locului și examinarea acestuia, cu indicarea modului de sesizare și al conținutului, pe scurt, al sesizării;

descrierea locului unde s-a comis fapta;

persoanele găsite la fața locului și, în primul rând, cele care au asigurat paza și conservarea acestuia până la sosirea echipei de cercetare;

modificările survenite în aspectul inițial al locului faptei, cu indicarea persoanelor care le-au făcut și a motivelor care au determinat schimbările respective;

urmele și mijloacele materiale de probă descoperite, relevate fixate și ridicate, metodele și mijloacele folosite în acest scop;

ora începerii și ora terminării cercetării la fața locului, evidențiindu-se condițiile atmosferice și de vizibilitate existente atât în momentul sosirii echipei de cercetare, cât și pe durata activității;

mențiune despre executarea schiței locului faptei;

– mențiune despre folosirea câinelui de urmărire și a rezultatului obținut;

–  observațiile martorilor asistenți și, dacă făptuitorul este prezent la fața locului, obiecțiile acestuia;

–  numărul de exemplare în care s-a întocmit procesul-verbal și destinația acestora.

Schița

Schița reflectă locul unde a avut loc actul infracțional și acțiunile desfășurate în timpul investigaților cu ocazia cercetării locului faptei, reprezentând un element de bază al dosarului. Completează fotografia și reprezintă probă admisă de instanță dacă înscrisul privind zona examinată este făcut cu exactitate, iar distanța dintre obiecte este precisă. Contribuie efectiv la familiarizarea instanței cu locul faptei și ajută martorii să se orienteze atunci când depun mărturie. Schița locului săvârșirii infracțiunii constituie o modalitate de reprezentare grafică a situației de la fața locului. „Prin aceasta se redau în sistem ortogonal elemente esențiale din câmpul infracțiunii, mărite sau micșorate la scară” . Schița locului faptei mai este denumită plan-schita sau desen-schita, delimitarea făcându-se ținând cont dacă transpunerea în plan respecta sau nu proporțiile reale ale obiectelor sau suprafețelor reprezentate.

Pentru că schița locului faptei să formeze o imagine completă și veridica a situației de la locul săvârșirii infracțiunii, la întocmirea ei trebuie respectate unele reguli, printre care:

– Exactitatea schiței. Executarea corectă a schiței impune fixarea exactă a dimensiunilor obiectelor ce se reprezintă, precum și a distanțelor și unghiurilor.

– Cotarea schiței înseamnă „notarea pe schița a dimensiunilor obiectelor reprezentate” . Se recomandă să se folosească un singur fel de cotare și să se utilizeze aceeași unitate de măsură.

–  Întocmirea la scară a schiței. Pentru aceasta trebuie să se țină seama atât de rezultatele măsurătorilor efectuate, cât și de întinderea și complexitatea locului cercetat. „Schița încăperilor poate fi realizată la scara de 1:100 sau 1:50. în cazul halelor industriale și al locurilor deschise, proporțional cu suprafața acestora, scara schiței poate fi de 1:200; 1:500; 1:1000”

– Orientarea schiței. Cu ocazia întocmirii schiței locului faptei, aceasta trebuie orientata după punctele cardinale, fie cu ajutorul busolei, fie a altor metode, cum ar fi: poziția soarelui, soare și ceas, steaua polară, s.a.

– Claritatea schiței. O schiță trebuie să cuprindă numai acele elemente ce ilustrează constatările menționate în procesul-verbal, și respectiv elementele esențiale necesare înțelegerii situației existente în teren.

– Reprezentarea prin semne criminalistice.

– Individualizarea schiței

Recent s-a dezvoltat o nouă abordare tehnică constând  în realizarea schiței tridimensionale a locului faptei prin programe speciale computerizate care pot crea și reface la scară întreg câmpul infracțional. Consider că această tehnică inovativă trebuie implementată și cunoscută și în sistemul juridic al poliției române. Întocmirea schiței locului faptei constituie un mijloc de documentare și de ce nu, de creare de noi perspective și abordări asupra evenimentelor întâmplate. Evoluția tehnicii și ascensiunea mijloacelor moderne de punere în practică, fac din criminalistică o știință care se perfecționează continuu. Plecând de la profesorul R.A. Reiss (1875-1929) , fondatorul Institutului de poliție științifică de la Universitatea din Lousanne care a pus bazele fotografiei judiciare în anul 1903, până în zilele noastre când aparatele foto conțin doar circuite electrice, senzori și medii de stocare digitale, tehnica criminalistică a trecut printr-un proces tehnologic revoluționar.

          Dacă acum două decenii foloseam aparatele foto clasice, pe film, acum avem posibilitatea să manevrăm de la distanță aceste mijloace tehnice sau chiar să le adaptăm la alte dispozitive făcându-le, tot prin intermediul tehnologiei, ,,să zboare”. Așa s-a dezvoltat și s-a preluat cu success de către țările occidentale și de peste ocean așa numita fotografie aeriană. Avantajele multiple pe care le oferă aceste cadre aeriene, îmbinate cu utilitatea exploatării acestui gen de fotografie oferă nenumărate posibilități tehnice de exploatare în slujba înfăptuirii actului de justiție.

          Plecând de la simpla analiză de ansamblu a câmpului infracțional, care poate fi făcută printr-o singură fotografien aeriană, care ține loc de fotografie de orientare sau schiță până la transformarea acesteia în mijloc principal de fotogrametrie, necesar în întocmirea schiței locului faptei, fotografia aeriană constituie un mijloc inovator de examinare criminalistică și de ce nu de supraveghere, căutare și descoperire aeriană. Perspectiva amplă a cadrelor foto sau video vizate din aer, îmbintă cu costul relativ mic de achiziționare a unor mijloace de zbor U.A.V. (unmanned aerial vehicles, denumirea oficială a dronelor) fac din aceste “minielicoptere” un aliat permanent al organelor de poliție și nu numai în lupta cu infracționalitatea și chiar cu terorismul.      

Filmul judiciar

Filmul judiciar se înscrie printre metodele tehnice moderne de fixare a rezultatelor cercetării la fața locului. În sens restrâns prin aceasta se înțelege pelicula cinematografică și banda video pe care au fost fixate imagini ale locului faptei. Din punctul de vedere al modalităților de realizare, filmul judiciar prezintă multiple asemănări cu fotografia judiciară, putând fi de orientare, schița, a obiectelor principale, precum și de detaliu. Realizarea filmării la fața locului presupune respectarea unor tehnici specifice filmului clasic, fiind necesar, de pildă, o iluminare adecvată. Filmul judiciar este una din metodele tehnice de fixare a locului faptei și a rezultatelor cercetării sale, mai ales pentru situațiile deosebite, cum se întâmplă în unele cazuri de cercetare a omorului, incendiilor sau accidentelor de muncă . Trebuie menționat faptul că, în prezent, se recurge tot mai des la înregistrarea locului faptei pe banda videomagnetică, deoarece se dovedește mult mai practică decât filmarea. Înregistrarea pe bandă videomagnetică, spre deosebire de filmare, prezintă mai multe avantaje ce nu pot fi neglijate. Astfel, ea este mai ușor de executat, deci nu necesită o pregătire deosebită din partea celui care o execută. Totodată permite verificarea imediată a calității și eventuala refacere a acesteia, în măsura în care situația o impune. În acest context, remarcăm faptul că o bună parte dintre laboratoarele de criminalistică sunt dotate cu videomagnetofoane, folosite cu mult succes, atât în fixarea rezultatelor cercetării la fața locului, cât și fixarea altor acte de urmărire penală.

Sub raport tehnico-tactic criminalistic, fixarea pe bandă videomagnetică sau pe film presupune, ca și în cazul fotografiei judiciare, înregistrării video sau filmări de orientare, schiță, în toate variantele acesteia, anume înregistrarea obiectelor principale, a urmelor și a detaliilor, inclusiv înregistrări la scară.

Fotografia

Fotografia judiciară deține o poziție particulară bine conturată în ansamblul investigațiilor criminalistice. România s-a situat printre primele țări europene care au apelat la serviciile fotografiei judiciare, practicarea ei fiind semnalată încă din anul 1879, de către un serviciu specializat al poliției capitalei. Meritul incontestabil al inițierii primelor reguli cu caracter științific de executare a fotografiei judiciare – îndeosebi în domeniul identificării persoanelor după semnalmente – revine, în țara noastră, lui Nicolae Minovici. În lucrarea sa, „Manual tehnic de medicină legală" există un capitol intitulat "Fotografia judiciară". Astăzi, alături de fotografia devenită clasică, se apelează la tehnicile de fotografiere digitală, ca și la înregistrările video.

Pentru fapte deosebit de grave, soldate cu victime omenești, locul faptei este cercetat de organe judiciare cu mare atentie întrucât orice element găsit la fața locului nu trebuie tratat cu superficialitate și nu trebuie minimalizată importanța unor activități care pot duce la rezultate pozitive. Sensul superficialității este de a așeza știința nu pe dezvoltarea gândului și a conceptului, ci mai degrabă pe percepția imediată și pe imaginația întâmplătoare. Categoric, o „fotografie poate valora cât zece mii de cuvinte”, dar cu condiția să fie făcută de o persoană calificată și care să reconstituie din imagini locul faptei și să pună în evidență elementele importante pentru desfășurarea anchetei penale. Aceasta pentru că este o probă admisă de instanță dacă se dovedește că descrie exact zona examinată, iar obiectele sunt redate sub aspectul formei, culorii, nuanței și distanțelor dintre ele”. Având în vedere că este unul dintre cele mai importante mijloace de fixare a rezultatelor cercetării evidențiindu-se prin fidelitate, exactitate, prezentare sugestivă a unor momente importante, fotografia judiciară se efectuează în următoarele genuri: fotografia de orientare, fotografia schiță, fotografia obiectelor principale, a cadavrelor, a urmelor și fotografia de detaliu a micro și macro reliefului urmelor sau obiectelor izolate. Pentru a face fotografii avem nevoie de trei elemente: aparatul foto, substantele fotosensibile si un laborator foto.

a) Aparatul foto este o cameră închisă perfect în care se așază filmul și dăm drumul să pătrundă lumina atât timp cât trebuie să se descompună substanța fotosensibilă de pe filmul care conține saruri de argint. La aparatul foto se atașează un obiectiv care poate fi schimbat după dorință, în funcție de distanța de la care fotografiem.

b) Substanțele fotosensibile sunt filmul de celuloid transparent și hârtia care au fixate pe o parte  saruri de argint (cloruri, bromuri, ioduri) care în contact cu lumina se descompun și obținem nuanțe diferite de alb-negru.Pentru fotografia în culori se folosesc substanțe relizate după rețete mult mai complexe. Există materiale fotosensibile cu destinație specială, cum sunt cele sensibile la radiații infraroșii, denumite infracromatice, folosite la fotografierea în întuneric.

c) Laboratorul foto este o cameră obscură unde se trece tot cu ajutorul luminii imaginea de pe film pe hârtie apoi, hârtia cu substanțele fotosensibile pe de o parte pentru a ieși în evidență apoi pentru a se opri înnegrirea. Se folosesc soluții diferite pentru film și pentru hârtie, parcurgându-se trei etape obligatorii: developare, spălare și fixare.

Fotografia judiciară operativă se număra printre mijloacele de fixare, a rezultatelor cercetării la fața locului și prezintă anumite avantaje, concretizate în: rapiditatea înregistrării imaginii, fidelitate, exactitate și prezentarea sugestivă a celor mai semnificative momente ale cercetării locului faptei. Pentru a se realiza fixarea imaginii locului faptei este necesar să se efectueze următoarele genuri de fotografii:

a) fotografii de orientare;

b) fotografia schiță;

c) fotografia obiectelor principale, a cadavrelor, a urmelor;

d) fotografia de detaliu – 'a micro și macro reliefului urmelor sau obiectelor izolate'.

Fotografia de orientare redă imaginea locului faptei împreună cu împrejurimile. Pentru realizarea acesteia, aparatul de fotografiat se aseaza în afara locului ce urmeaza a fi fotografiat și pe un plan mai inalt.

Dacă se execută pe un loc întins (câmp, șosele), în mod obligatoriu, pe imagine trebuie să apară anumite puncte de reper fixe, de natură să permită identificarea cu ușurință a locului respectiv.

Dacă se execută într-un imobil, fotografia de orientare trebuie să fixeze căile de acces, precum și intrarile-iesirile. Când spațiul ce trebuie fotografiat nu poate fi cuprins într-o singură imagine, se aplica metoda fotografierii panoramice – liniare sau circulare.

Fotografia de orientare panoramică liniara – locul faptei este fotografiat succesiv, aparatul instalat pe trepied este deplasat pe o linie paralelă cu latura cea mai lungă a locului faptei, aleasa imaginar.

Fotografia de orientare panoramică circulară se execută așezând aparatul foto, montat pe trepied, în centrul terenului. Luarea imaginilor se face din centru spre exterior rotind aparatul în așa fel încât imaginea următoare să fixeze și o porțiune din terenul fotografiat anterior.

Fotografia schița „are rolul de a fixa în mod fidel locul infracțiunii, excluzând împrejurimile”. Tehnica criminalistică recomanda ca acest gen de fotografie judiciară să se execute de la o distanță care să permită încadrarea întregului loc al faptei, inclusiv obiectul principal în așa fel încât acesta să fie plasat în centrul fotografiei.

Ca moduri de executare a fotografiei schița reținem:

– fotografia schiță de pe poziții contrare;

–  fotografia schiță de pe poziții încrucișate;

– fotografia schița unitară;

– fotografia schița panoramică

Fotografia obiectelor principale, a cadavrelor, a urmelor, etc. Această fotografie se folosește pentru fixarea diferitelor obiecte care poartă urme ale infracțiunii, au servit sau au fost destinate să servească la comiterea faptei, sunt produsul activității ilicite ori au legătură directă cu producerea evenimentului. Din categoria obiectelor principale fac parte: cadavrul, instrumentele folosite la efracție, arme de foc, mijloace de transport și urmele acestora, focarul incendiului, etc. Prin acest gen de fotografie judiciară operativă se fixează toate caracteristicile obiectului principal – serie, număr, grad de uzură – și aspecte de ordin criminalistic ce interesează – deteriorări, pete de sânge, urme dactiloscopice, balistice, s.a.

La executarea fotografiei urmelor trebuie să se țină seama de o serie de reguli:

– în cazul urmelor de adâncime, macrofotografierea se va executa cu ajutorul inelelor intermediare sau a dispozitivului cu burduf pentru mărirea distanței focale”

– la urmele de suprafață, aparatul de fotografiat va fi așezat deasupra acestora, în plan paralel cu suprafața în care se găsește;

– în situația în care culoarea suprafeței pe care se găsește urmă este apropiată de cea a urmei – urme de sânge pe un suport vopsit; brun-roscat – trebuie folosit un negativ sensibil la culoarea respectivă;

– cărarea de urme descoperită la fața locului va fi fotografiată prin procedeul fotografierii panoramice, fiecare porțiune fiind redată la scară.

Înainte de a se trece la examinarea victimei – când poziția cadavrului nu a fost modificată se execută fotografiile judiciare, cunoscute sub denumirea de fotografii ale obiectelor principale, ale cadavrului și ale urmelor, respectând întocmai regulile de tehnică criminalistică privind poziția aparatului de fotografiat, unghiul de fotografiere și condițiile de iluminare. În cazul descoperirii de cadavre – sau părți din acestea – îngropate, fotografiile trebuie să redea succesiv diferitele faze ale dezgropării, aspectul și poziția acestora în fiecare etapă a căutărilor, inclusiv după scoaterea la suprafață.

La moartea prin spânzurare, imaginea fotografică trebuie să redea, atât cadavrul suspendat – așa cum se prezintă la momentul sosirii membrilor echipei – cât și aspectul acestuia după ce a fost coborât în vederea examinării, cu păstrarea intactă a laturilor și a nodurilor. Dacă moartea s-a produs prin înecare – submersie – este indicat că, pe cât posibil, fotografiile să fie făcute, atât în locul unde a fost găsit cadavrul, cât și imediat după scoaterea sa la mal, acest lucru putându-se realiza în cazul în cazul în care apa este de adâncime mică, a fost descoperit în mâl sau a fost împins de curenți aproape de mal.

Fotografia de detaliu. Spre deosebire de celelalte genuri de fotografii care se execută în faza statică a cercetării la fața locului, fotografia de detaliu se execută în faza dinamică. Ea trebuie să redea micro sau macrorelieful leziunilor existente pe corp, precum și a urmelor descoperite pe vestimentație, formă, dimensiunile, particularitățile și urmele pe care le prezintă obiectul, ca rezultat al săvârșirii faptei, astfel încât detaliile ce interesează să fie reproduse cât mai fidel.

Măsurători fotografice sunt procedee de natură să permită stabilirea dimensiunilor și distanței dintre diverse obiecte aflate în câmpul infracțional.

Există mai multe tipuri de măsurători fotografice:

– măsurătoarea fotografică cu ajutorul riglei gradate sau fotografia bidimensională – e folosită în determinarea dimensiunilor lineare ale urmelor și obiectelor

– măsurătoarea fotografică cu ajutorul benzii gradate – e folosită în cercetarea la fața locului pentru determinarea distanței dintre obiecte, mai ales dacă sunt dispuse în profunzime sau pentru redarea dimensiunilor obiectelor sau urmelor mai mari. Metoda se aplică în momentul executării fotografiilor schița și a fotografiilor obiectelor principale.

– măsurători tridimensionale se pot face prin fol unor plânsete speciale, prin stereografie, precum și pe fotografii executate ocazional.

Principalele avantaje ale fotografiei judiciare constau în:

Fidelitatea în fixarea și redarea imaginii locului faptei, a urmelor infracțiunii, a rezultatelor diverselor cercetări criminalistice de laborator, atât în radiații vizibile cât și invizibile.

Obiectivitatea în prezentarea datelor obținute prin mijloace criminalistice,asupra faptei și persoanei infractorului.

Rapiditatea și relativa simplitate de executare a fotografiilor, ceea ce permite urgentarea anchetei și, de aici, rezolvarea operativă a cazului.

Evidența probatorie a fotografiei (ca și a imaginilor video) este un alt mare avantaj pentru clarificarea multor cauze judiciare.

Influența psihologică pe care o poate avea asupra suspectului sau inculpatului, dar și asupra organelor de judecată.

Mulajul

Fixarea prin mulaje se realizează dacă se consideră necesar după primele două procedee de fixare: descrierea și fotografierea. Înainte de a se proceda la realizarea mulajului, urma trebuie pregatită, curățind-o cu mijloace adecvate, care sa nu distrugă detaliile utile identificării.

După curățirea urmei de diferite corpuri străine și absorbirea apei, în vederea evidențierii detaliilor create pe toată suprafața ei, pentru realizarea mulajului se mai fac unele pregătiri impuse mai ales de starea urmei în situatia concretă. În unele situatii urma trebuie îngrădită în jur, în altele necesită a fi tratată cu anumite substante chimice pentru a o face corespunzătoare acestui procedeu de fixare.

Urmele de picior de mică adâncime, întâlnite destul de des atât pe sol cât si pe zăpadă, înainte de turnarea pastei de mulaj se îngrădesc de jur-împrerjur cu un gard de carton, sipci de lemn sau din pământ. Această împrejmuire deschide posibilitatea realizării unui mulaj mai gros, care să reziste la ridicare și la transport. Când urmele de adâncime sunt imprimate într-un sol nisipos, cu granulație mare, cu goluri de structură care ar deforma mulajul, se recurge la acoperirea acestor goluri. Una din metodele ce se aplică în acest scop constă în pulverizarea în interorul urmei, a unui strat subtire de parafină, ceară rosie sau răsină, care apoi se topeste cu ajutorul unui izvor de căldură, cum sunt de pildă, radiatoarele electrice portative. După ce pojghita astfel creată s-a răcit se poate proceda la mularea urmei.

O altă metodă mai simplă de pregătire a urmei cu goluri de structură constă în pulverizarea pe suprafata ei a unui strat subtire de ghips, peste care, dacă urma nu este umedă, se pulverizează usor putină apă, spre a-l transforma într-o crustă. Când crusta se întareste se poate turna peste mulaj.

Dacă urma se află în nisip umed sau pământ afânat, fără goluri de structură, este potrivit ca bordurile sale să fie în prealabil întărite, spre a rezista la mulare. În acest scop, se foloseste o solutie de serlac sau colodion, care se pulverizează de la o înălțime de jumătate de metru, cu pulverizatorul orientat în sus, ca particulele de substantă să cadă ca o rouă asupra urmei, spre a nu-i distruge detaliile. Odată ce pojghita creată este destul de bine întărită, se procedează la realizarea mulajului. Într-un mod asemănător se pulverizează urma spre a-i întării bodurile, când se află în substante pulverulente, ca făina de grâu, praf, cenușă, doar că soluția de serlac se diluează cu spirt medicinal. Dacă crusta formată nu-i destul de rezistentă procedeul se repetă de 2-3 ori.

Pregătirea urmelor de adâncime în vederea mulării lor cu ceară, parafină sau răsină se face prin turnarea peste suprafata urmei a unui strat foarte subtire de parafină ori ceară topită. După ce acest strat este bine răcit peste el se pulverizează pudră de talc, pentru ca stratul de parafină sau de ceară să nu adere la mulaj.

Pasta de ghips se pregăteste din pulbere fină de ghips, de preferintă ghipsul dentar si apă obisnuită, fără corpuri străine care ar putea schimba detaliile urmei. În functie de natura solului pasta va fi mai consistentă sau mai fluidă. Pentru ridicarea urmelor din soluri cu usoare goluri de structură pasta trebuie să fie mai consistentă, iar dacă urmele se află în soluri argiloase, pasta respectivă va fi mai fluidă, pentru a reda toate detaliile urmei. Se are în grijă să nu rămână în pastă granule mari de ghips nediluat. Odată realizată, pasta se toarnă de preferintă cu lingura în urmă.

Mulajul de ghips, la o temperatură a aerului de 20-30 grade C, se întăreste în timp de 30-40 minute. Ridicarea mulajului deja întărit se face prin săparea, în prealabil, a pământului din jurul său, după care se prinde cu ambele mâini din părtile laterale. Spălarea lui nu se face imediat după ridicare, deoarece detaliile urmei sunt încă sensibile. După ce este destul de bine zbicit, se poate spăla cu apă rece, dar nu sub un curent puternic de apă. Nu se recomandă utilizarea periei pentru înlăturarea corpurilor străine. Mulajul de ghips, mai ales cel de ghips dentar îsi păstrează detaliile un timp îndelungat, chiar mai multi ani de zile.

Urmele de adâncime create pe zăpadă sau în gheată se pot fixa tot prin mulaj de ghips sau de sulf, mai rar utilizat. În cazul utilizării ghipsului, pasta se prepară cu apă rece si tot timpul prăgătirii ei vasul se tine în zăpadă, pentru a primi temperatura acesteia. După aceea se toarnă în urmă, aplicând procedeul de mai sus. Prin folosirea sulfului topit se obtin rezultate foarte bune, dacă se lucrează cu multă grijă. Căldura pastei de sulf topit poate să modifice detaliile urmei. Spre a se evita alterarea urmei sulful se topeste la o temperatură nu prea ridicată.

După topire se lasă putin să se răcească si tot timpul se amestecă pentru a împiedica formarea de cristale la suprafată. Când este suficient de rece, înainte de întărire se toarnă într-un rezervor format dinainte în zăpadă în asa fel încât din acest sulful topit să se scurgă printr-un șanț în urmă. Datorită granulației fine a sulfului topit, mulajul asteptat va reda cu fidelitate caracteristicile de detaliu ale urmei. Întărirea mulajelor de sulf se produce foarte repede, în câteva minute. Ridicarea lor nu creează dificultăți deosebite, deoarece zăpada se înlătură cu usurintă. Spalarea mulajului in vederea fotografierii se face numai cu apa curenta si numai dupa ce a fost bine uscat. La urmele instrumentelor de spargere descoperite la locul faptei mulajele se fac din parafină sau ceară rosie. Mulajele din plastic sau din ghips se utilizează mai rar în procesul de mulare. Înainte de aplicarea mulajului urma se tratează cu glicerină, ca mulajul să nu adere la substanța obiectului primitor.

Capitolul IV. Metodologie criminalistică

Particularițăti ale investigării unor infracțiuni

1.1. Omorul. Codul de procedură penală român are prevederi cu privire la cercetarea la fața locului în art. 192, potrivit cărora cercetarea la fața locului se efectuează atunci când este necesară constatarea directă în scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanță pentru stabilirea adevărului, precum și ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane. Având în vedere prevederile legale și practica organelor de urmărire penală, se poate aprecia că locul săvârșirii infracțiunii de omor diferă de la caz la caz, în raport cu fapta concretă, cu mijloacele și metodele folosite în acest scop, cu urmările agresiunii exercitate de făptuitor asupra victimei, cu modul în care a încercat să ascundă urmele infracțiunii.

Principalele obiective care se urmăresc cu ocazia cercetării la fața locului sunt: cunoașterea și investigarea directă a scenei infracțiunii, descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor infracțiunii, a mijloacelor materiale de probă și interpretarea lor imediată, obținerea de date cu privire la modul de operare al autorului, identificarea unor eventuali martori, elaborarea unor versiuni generale privind fapta penală.

În cazul infracțiunii de omor, prin loc al faptei se înțelege: porțiunea de teren, segmentul de drum ori încăperea unde a fost descoperit cadavrul, părți din acesta, schelet uman, precum și împrejurimile acestora; locul unde s-a consumat episodul principal al faptei, respectiv locul unde a fost suprimată viața victimei; locul unde a fost dezmembrat cadavrul; locul unde a fost abandonată victima ori părțile din cadavru, inclusiv împrejurimile acestuia; locul unde a survenit moartea victimei, în situația în care acesta nu coincide cu locul agresiunii; traseul parcurs de victimă după producerea agresiunii asupra sa, până la locul unde a fost descoperit cadavrul acesteia; căile de acces folosite de făptuitor pentru a pătrunde în câmpul infracțiunii și cele folosite pentru a-l părăsi; locul unde au fost găsite armele sau obiectele folosite la comiterea omorului, precum și locul unde au fost identificate alte urme materiale; traseul parcurs de făptuitor după ieșirea din câmpul infracțiunii, pe direcția în care s-a deplasat. Examinarea cadavrului trebuie să pună în evidență semnele de violență, urmărindu-se numărul, locul de dispunere, natura, aspectul exterior, înclinația, forma marginilor, poziția leziunilor în raport cu diverse puncte anatomice de pe corpul victimei. Semnele particulare trebuie atent descrise, arătându-se natura, felul, amplasarea, forma, aspectul, culoarea. De asemenea, trebuie descrise alte urme ale infracțiunii, precum: depuneri de produse ori substanțe biologice normale sau patologice, fragmente de țesut organic sub unghii, produse sau substanțe toxice, caustice etc. Examinând cadavrul trebuie să se acorde atenție orificiilor naturale ale acestuia: gura, nasul, orificiul anal și vaginal, pentru descoperirea de urme de natură biologică sau chiar materiale folosite pentru a împiedica victima să strige sau folosite la comiterea infracțiunii.

Concomitent cu activitatea medicului legist, procurorul trebuie să facă descrierea completă a cadavrului, mai ales a celui cu identitate necunoscută, urmărindu-se: sexul, înfățișarea, vârsta aproximativă, conformația corpului, culoarea pielii, a părului și a ochilor, starea dentiției etc.

Pentru explicarea modului de operare folosit de făptuitor, a mecanismului de creare a urmelor, a raportului dinamic victimă-făptuitor, pentru formarea corectă a versiunilor de anchetă prezintă mare importanță descrierea poziției cadavrului. Astfel, va trebui să se arate: poziția generală a cadavrului, poziția capului, înclinația acestuia, poziția membrelor față de trunchi, amplasarea cadavrului față de restul obiectelor și urmelor din jur, despre care se presupune că nu au legătură cu infracțiunea. De asemenea, trebuie să se specifice locul unde a fost găsit cadavrul, în casă, grajd, grădină, câmp, apă, îngropat, spânzurat, sub dărâmături, gradul de putrefacție, mirosurile persistente ș.a. Examinarea cadavrului continuă cu cercetarea îmbrăcămintei și încălțămintei acestuia, începând cu obiectele de la exteriorul bustului, continuând cu lenjeria, pantalonii etc. și terminând cu articolele de încălțăminte. Examinarea trebuie făcută cu multă atenție, cu accent pe descrierea fiecărui obiect separat, a mărimii, taliei, poziției și ordinii în care sunt dispuse pe cadavru, a caracteristicilor individuale (natura materialului, grad de uzură, culoare, croială, monogramă, marca fabricii, materialul din care este confecționată căptușeala, culoarea, numărul de nasturi, modul în care sunt dispuși, starea lor etc).

Îmbrăcămintea și încălțămintea cadavrului trebuie examinate și pentru a pune în evidență eventualele urme de târâre, urme de murdărie, urme biologice, urme de violență (tăieturi) și corespondența acestora cu leziunile de pe cadavru. După examinarea cadavrului, a îmbrăcămintei și încălțămintei acestuia, se trece la cercetarea suprafeței de sub victimă și din imediata apropiere, respectiv covor, parchet, dușumea, pământ etc. Pe porțiunea de sub cadavru și în jurul acestuia pot fi descoperite urme ale mâinilor, picioarelor, urme de târâre, noduri, legături, înscrisuri, urme de sânge, salivă, spermă sau alte categorii, urme de încălțăminte, obiecte de îmbrăcăminte, instrumente folosite la săvârșirea agresiunii, obiecte sau părți din obiecte provenind de la infractori ori de la victimă. Sunt recoltate petele organice sau anorganice de pe îmbrăcăminte, se ridică particulele de praf sau alte obiecte găsite în buzunare și se introduc în plicuri separate, notându-se pe acestea locul de unde au fost ridicate, după care vor fi sigilate.

Este descrisă ordinea în care sunt dispuse diferitele leziuni și dacă ele puteau fi produse prin cădere, avându-se în vedere obiectele din zona găsirii cadavrului, forma de relief etc. De asemenea, se descriu mărimea și poziția leziunilor, aspectul general al acestora, precum și vechimea lor față de rigiditatea și lividitățile cadaverice.

Se realizează fixarea prin fotografii metrice, color, schiță și detaliu, a poziției cadavrului, a leziunilor identificate, a urmelor de sânge și a obiectelor purtătoare de urme.

Sunt consemnate semnele particulare de pe cadavru: alunițe, negi, cicatrice vechi ca urmare a unor intervenții chirurgicale sau accidente survenite în timpul vieții, lipsa unor membre etc.; se vor descrie eventualele tatuaje, locul unde sunt dispuse și ce anume reprezintă.

Se ridică depozitul subunghial, introducându-se în plicuri separate pentru fiecare deget în parte, iar dacă la fața locului nu este posibilă recoltarea, mâinile cadavrului vor fi protejate cu pungi de hârtie, colectarea urmând să se facă înainte de efectuarea necropsiei.

Amprentarea digito-palmară și, după caz, amprentarea plantară a victimei se realizează la fața locului, însă numai după recoltarea depozitului subunghial.

Dispunerea urmelor și a mijloacelor materiale de probă, coroborată cu poziția și starea în care a fost găsit cadavrul, oferă posibilitatea stabilirii dacă locul unde a fost descoperită victima coincide cu locul în care a fost săvârșit omorul. După aceste activități, cercetarea la fața locului continuă cu examinarea zonei înconjurătoare. Se arată poziția cadavrului față de obiectele din încăpere sau de locul în care a fost descoperit, cu descrierea detaliată a pieselor de mobilier, ferestrelor, ușilor, sobelor sau a caracteristicilor zonei înconjurătoare, cu tot ceea ce există pe aceasta. Interpretarea datelor obținute din examinarea cadavrului și a garderobei acestuia, coroborate cu celelalte date culese din câmpul infracțiunii, permit direcționarea cercetărilor, oferă indicii cu privire la natura morții, mecanismul de producere a leziunilor, data instalării morții și constituie temei pentru elaborarea versiunilor, care să fie verificate concomitent cu examinarea criminalistică a locului săvârșirii omorului. Examinarea exterioară a cadavrului continuă în locul unde se face necropsia. Trebuie menționat că necropsia se execută la unitatea medicolegală pe a cărei rază teritorială s-a produs decesul persoanei sau unde a fost găsit cadavrul, iar în situația specială în care nu există posibilitatea transportării cadavrului la morgă, cu acordul medicului legist, autopsia se poate efectua la locul unde a fost găsit cadavrul.

1.2. Pruncuciderea. Activitatea de cercetare începe de la acțiunile făptuitoarei din momentul nașterii și până în momentul ascunderii sau abandonării cadavrului, și vizează:

locul unde s-a produs nașterea;

locul unde s-a săvârșit infracțiunea;

locul unde a fost descoperit cadavrul nou-născutului, părți din acesta ori urme din care să rezulte că a fost incinerat, îngropat, devorat de animale etc.;

itinerarul parcurs de autoarea infracțiunii ori de alte persoane, de la locul nașterii și până la cel în care a fost abandonat cadavrul;

locul unde au fost descoperite instrumente, obiecte, recipiente etc., ce au servit la nașterea, ambalarea, transportarea cadavrului sau suprimarea vieții nou-născutului.

Examinarea cadavrului nou-născutului trebuie să insiste pe evidențierea leziunilor, atât cele cranio-cerebrale, cât și cele dispuse pe corpul victimei, acestea oferind indicii privind metodele și mijloacele folosite pentru uciderea copilului și ascunderea infracțiunii. În cazul lovirii capului cu obiecte contondente neregulate sau colțuroase, traumatismul cranio-cerebral îmbracă forme lezionale grave, alăturate unor leziuni contuzive pe alte segmente ale corpului – fracturi, rupturi de organe, plăgi profunde etc. Tegumentele nou-născuților au o structură fragilă, subțire, lipsită de păr, ceea ce face ca leziunile externe să se prezinte în special sub formă de echimoze, hematoame, excoriații. Plăgile apar mai rar, datorită elasticității planului osos subiacent. Datorită transparenței tegumentului și a aderenței mai mici a pielii la epicraniu, în lovirile cu obiecte contondente echimozele se observă frecvent, iar hematoamele se formează mai ușor. Escoriațiile și plăgile superficiale apar frecvent, în lovirile tangențiale ori cu obiecte ce prezintă asperități.

Plăgile profunde contuze se întâlnesc în cazul traumatismelor puternice, fiind însoțite, de regulă, de leziuni osoase. Aceleași leziuni cranio-cerebrale se întâlnesc și în cazul în care copilul a fost lovit de corpuri dure, dușumea, perete, ori când a fost prins de picioare și lovit. În afară de fracturile de diferite forme și localizări, se găsesc hemoragii întinse ale craniului, precum și hemoragii în musculatura membrelor inferioare. Aceste date privind natura și cauza morții, furnizate de medicul legist, permit organului de urmărire penală să elaboreze ipotezele și, pe parcursul verificării acestora, să identifice obiectele și instrumentele cu care au fost produse leziunile, probând în felul acesta atât existența infracțiunii de pruncucidere, cât și vinovăția.

Pe corpul cadavrului trebuie să fie căutate urme ce atestă starea de nou-născut, cum sunt:

urme de sânge și vernix coseosa pe tegumente – substanță grasă, de culoare alb-gălbuie, conținând glicogen și colesterol, produsă fie de glandele sebacee ale fătului, fie de epiteliul amniotic;

prezența bosei sero-sanguine, care dispare în 2-3 zile de la naștere;

pielea de culoare roșie – eritemul fiziologic sau eritemul nounăscutului;

căderea cordonului ombilical, ceea ce demonstrează o viață extrauterină de cel puțin 3 zile;

pergamentarea/mumifierea acestuia se produce în primele 2-6 zile de la naștere și, uneori, chiar mai repede; părul din zona capului lung de 1-3 cm;

descuamarea, furfuracee sau în lambouri, în regiunea abdominală, care începe după 24 ore, baza toracelui, axile, regiunile inghinale;

descuamarea maximă se observă între a 3-a și a 5-a zi;

unghiile de la mâini depășesc pulpa degetului, testiculele sunt coborâte în scrot, labiile mari acoperă pe cele mici ș.a.; în intestinul terminal se găsește meconiu. Dacă locul unde s-a produs nașterea coincide cu cel în care a fost descoperit cadavrul, pe lângă urmele și mijloacele materiale de probă menționate se vor căuta urmele specifice nașterii (placentă, sânge, lichid amniotic ș.a.), rufe, cârpe etc., recipiente folosite pentru colectarea lichidelor provenite de la naștere (sânge, lichid amniotic, colostru, secreție vulvovaginală, fire de păr etc.), fie provenite de la victimă (sânge, vernix coseosa, lanugo, fragmente tisulare, anexele fetale).

Totodată, pe suporturile existente la fața locului pot fi descoperite urme de natură patologică, cum ar fi: secreție purulentă vulvo-vaginală, fragmente degenerate, malign sau benign, din epiteliul coreal ș.a. Când nașterea și moartea nou-născutului s-au produs într-o locuință, căutarea unor astfel de urme trebuie extinsă și la anexele acesteia (magazii, șopron, hambar, șură, latrină etc.), precum și la terenurile din jur (grădină, livadă, terenuri agricole). Când părțile moi au dispărut în urma putrefacției, lungimea oaselor indică maturitatea și nașterea la termen: humerusul 7,5 cm, femurul 6,7 cm, clavicula 3,5 cm și tibia 7,7 cm. În raport de configurația terenului unde a fost descoperit cadavrul, se vor căuta și alte categorii de urme: plantare, de încălțăminte, ale mijloacelor de transport, urme de natură vegetală, particule de sol ș.a. Identificarea și ascultarea persoanelor ce au descoperit cadavrul se execută fie cu ocazia cercetării la fața locului, fie imediat după examinarea acestuia.

De mare ajutor la elaborarea ipotezelor și a cercului de bănuiți sunt datele obținute din ascultarea persoanelor care au descoperit cadavrul și din investigațiile efectuate în jurul femeilor semnalate că duc o viață dezordonată, întrețin raporturi sexuale întâmplătoare, care au mai mulți copii și nu au venituri pentru a-i crește, au fost însărcinate și au afirmat că au născut în alte localități, având copiii la rude.

Verificarea ipotezelor impune executarea următoarelor activități specifice: efectuarea de investigații în toate clădirile care au vedere spre locul găsirii cadavrului, pentru identificarea de martori oculari, din categoria celor care au traseu obligatoriu pe lângă acel loc, care duc gunoiul la acea ghenă, în rândul salariaților C.F.R și personalului de întreținere a trenurilor de călători, când fapta s-a comis în tren ori în apropierea gărilor, haltelor etc.; verificări la unitățile medico-sanitare unde autoarea a efectuat un tratament sau a fost luată în evidență, la cele de învățământ dacă sunt date că aceasta a frecventat cursurile unei școli; întocmirea portretului-robot pe baza semnalmentelor obținute de la martorii oculari și folosirea lui în procesul identificării autoarei; efectuarea de percheziții domiciliare la persoanele din cercul de suspecți pentru descoperirea obiectelor sau instrumentelor care au servit la suprimarea vieții nou-născutului, care poartă urmele nașterii, care au fost folosite la transportul cadavrului, vase, recipiente pentru incinerare, obiecte de îmbrăcăminte, lenjerie de corp și de pat, substanțe, dar și înscrisuri, scrisori, rețete, fișe medicale, din care rezultă starea de graviditate, unitățile spitalicești care i-au acordat asistență medicală, diagnostic sau tratament prescris, analize de laborator, certificate de concediu medical sau de reducere a timpului de lucru.

1.3. Furtul și tâlhăria. Principalele probleme care trebuie clarificate prin cercetarea furtului și a tâlhăriei sunt:

determinarea concretă a bunurilor mobile luate din posesia sau detenția legitimă a unei persoane ori a unei unități publice în sensul art. 176 NCP;

stabilirea exactă a locului și momentului săvârșirii faptei are semnificații juridice multiple;

identificarea mijloacelor și metodelor folosite în săvârșirea infracțiunii servește la încadrarea juridică a faptei în categoria furtului simplu ori calificat;

identificarea făptuitorului și a participanților la săvârșirea furtului, pe lângă importanța să cunoscută, este absolut necesară pentru conturarea formelor calificate ale furtului și pentru stabilirea exactă a răspunderii penale ce revine fiecărui coautor ori complice, în funcție de contribuția avută la săvârșirea infracțiunii, la tăinuirea bunurilor sau la favorizarea infractorului.

Indiferent de natură și împrejurarea în care a fost săvârșit furtul sau tâlhăria – în urma sesizării, prin plângere, denunț ori din oficiu – organul de urmărire penală va efectua cât mai urgent posibil următoarele acte procedurale:

– Constatarea infracțiunii flagrante. În ipoteza descoperirii furtului sau tâlhăriei, în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire, soluționarea cazului este relativ simplă. Frecvent, asemenea situații se întâlnesc în cazul infracțiunilor săvârșite în piețe, în magazine, mijloace de transport în comun etc.

– Cercetarea la fața locului. Cercetarea la fața locului este un act procedural indispensabil în cercetarea infracțiunilor de furt și tâlhărie, prin rezonanță sa ulterioară în soluționarea cauzei penale.

Prin cercetarea la fața locului pot fi obținute date importante referitoare la metodele și mijloacele folosite în săvârșirea furtului, la numărul de persoane și timpul în care au operat, la drumul pe care l-au parcurs făptuitorii, precum și la bunurile furate.

În cazul tâlhăriei, victima va furniza date despre numărul făptuitorilor și modul de operare. În asemenea situații, este important ca ascultarea să se facă imediat, mai ales dacă există și pericolul morții victimei, în urma violentelor la care a fost supusă. Ascultarea martorilor va avea drept scop stabilirea acelor împrejurări, episoade ale furtului ori tâlhăriei, care au fost percepute direct, în momentul săvârșirii lor, ca și identificarea autorului. În ipoteza existenței unor martori oculari, pentru identificarea autorului, organul judiciar va avea în vedere, cu prilejul ascultării și prezentarea pentru recunoaștere, procedeu tactic aplicat și în cazul ascultării victimei unei tâlharii.

Efectuarea perchezițiilor este o activitate procedurală deosebit de utilă și necesară, ea oferind posibilitatea descoperirii bunurilor furate, precum și a altor mijloace materiale de probă capabile să servească la elucidarea cauzei. Identificarea și prinderea făptuitorilor constituie o activitate esențială a organelor de urmărire penală, asupra căreia se pune accentul din primul moment al cercetării. În acest scop, sunt folosite toate datele desprinse din cercetarea la fața locului, din ascultarea persoanei vătămate, a martorilor.

În cadrul urmăririi penale, dintre actele procedurale mai importante, întâlnite frecvent în cercetarea furturilor și a tâlhăriilor, menționăm:

– Ascultarea suspectului (inculpatului) va fi axată, în mare, pe obținerea de date în legătură cu maniera de concepere și pregătire a infracțiunii.

– Efectuarea prezentărilor pentru recunoaștere și a reconstituirilor de persoane și de obiecte se face atât în vederea identificării făptuitorului de către martorii oculari sau de către persoana vătămată (situație întâlnită îndeosebi în cadrul tâlhăriilor). Efectuarea de reconstituiri este, de asemenea, o activitate procedurală de mare utilitate în verificarea declarațiilor învinuiților sau inculpaților, ca și ale martorilor ori ale persoanei vătămate. Dispunerea de expertize judiciare. Alături de actele de urmărire penală, menționate anterior, un rol însemnat în stabilirea adevărului îl au constatările tehnico-stiintifice și expertizele criminalistice. Furtul din locuințe se săvârșește în cele mai diverse și neașteptate forme, principală preocupare a hoților fiind aceea de a nu fi observați sau surprinși în momentul comiterii faptei.

Printre problemele importante cărora li se acordă atenție sporită în aceste împrejurări, de către organele de poliție, se număra descoperirea și cercetarea urmelor specifice instrumentelor de spargere folosite de infractor.

Furtul din buzunare se înscrie printre cele mai frecvente infracțiuni flagrante, cercetarea acestora raportându-se la normele procedurale speciale (art.293 NCPP), ca și la regulile metodologice proprii, impunându-se de urgență prinderea și percheziționarea autorului, ascultarea persoanei vătămate, a martorilor oculari etc. Cercetarea furtului din și de autoturisme se poate finaliza cu succes, printr-o examinare atentă a autoturismului, în vederea descoperirii urmelor, a indiciilor care să conducă la făptuitor, sau care, cel puțin, să permită stabilirea modului de operare.

1.4. Accidentele de trafic rutier. Cercetarea la fața locului a accidentelor de circulație este orientată în două direcții importante:

stabilirea împrejurărilor de loc, timp și mod în care s-a produs accidentul;

descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor formate cu ocazia producerii accidentului.

Pe baza datelor obținute prin cercetarea la locul faptei, în care se include și ascultarea persoanelor implicate în accident și a martorilor oculari, organul de cercetare penală are posibilitatea să formuleze primele versiuni referitoare la natura evenimentului.

Elaborarea versiunilor reprezintă o componentă tactică importantă a cercetării unor evenimente rutiere în care autorul faptei a părăsit locul accidentului. Sub raport tactico-metodologic, cercetarea accidentelor se poate împărți în două mari categorii: cercetarea accidentelor de circulație în care autorul a rămas la locul faptei, într-o situație asemănătoare aflându-se și cel care s-a reîntors la fața locului, după ce a dus victima la spital și cercetarea accidentelor în care autorul a părăsit locul accidentului, ceea ce impune să se procedeze la identificarea autovehiculului și a conducătorului acestuia.

O primă măsură este punerea sub pază, pentru conservarea și protejarea urmelor de așa-zisul “val al curioșilor” care poate deteriora înfățișarea locului, distruge urmele faptei, schimba poziția obiectelor, etc. Locul accidentului se marchează cu semnalizatoare, iar dacă este noapte cu triunghiuri reflectorizante. Se deviază circulația de pe artera respectivă a celorlalte autovehicule, dacă este posibil. Șeful echipei de cercetare sau ofițerul sau subofițerul de poliție care a ajuns primul la locul producerii accidentului rutier trebuie să procedeze la îndepărtarea curioșilor din zona evenimentului și să asigure în cât mai bune condiții fie desfășurarea traficului, fie devierea acestuia pe alte artere sau drumuri. Totodată o atitudine calmă și înțelegătoare dublată de fermitate și siguranță de sine va impune respect, astfel încât curioșii vor respecta indicațiile polițistului iar eventualii martori oculari vor colabora mai repede și mai bine cu acesta, relatându-i cât mai exact ceea ce cunosc în legătură cu accidentul. De asemenea, nu ar fie exclus ca printre aceștia să se afle chiar autorul accidentului. Chiar dacă în succesiunea abordării măsurilor ce trebuie luate cu prilejul producerii unui accident rutier, recoltarea probelor biologice nu a fost una dintre primele activități prezentate, totuși aceasta trebuie să fie una dintre principalele preocupări ale organelor ce efectuează cercetarea la fața locului.

Recoltarea probelor biologice nu se impune a fi efectuată ori de cât ori s-a produs un accident de circulație. În numeroase cazuri este suficientă folosirea de către conducătorii de vehicole a fiolelor alcoolscop. Cei care efectuează cercetarea la fața locului vor putea, de îndată ce au ajuns la locul faptei, să testeze cu fiola alcoolscop persoanele implicate în accident și prezente la locul acestuia. În cazul în care conținutul fiolei nu reacționează și în funcție de posibilități, recoltarea probelor biologice se poate face după cercetarea locului accidentului. Subliniem că în cazul accidentelor de circulație în care sunt implicate mai multe vehicule sau autovehicule, este necesară testarea cu fiola alcoolascop și solicitarea recoltării probelor biologice tuturor conducătorilor.

De asemenea se vor lua măsuri, astfel încât să se recolteze probe biologice și victimelor accidentului, încât ulterior, la stabilirea cauzelor și împrejurărilor producerii acestuia, rezultatul analizei toxicologice poate avea o importanță deosebită. Uneori încă din faza cercetării la fața locului nu se cunoaște cine a condus autovehiculul datorită ascunderii acestuia fapt, de către cei care s-au aflat în mijlocul de transport. Sunt situații când deși mai multe persoane recunosc că au fost în autovehicul, nici unul dintre ei nu recunoaște că l-a condus, fiecare susținând că un altul s-a aflat la volanul mașinii. În stabilirea alcoolemiei prezintă importanță reducerea cât mai mult posibilă a timpului scurs între producerea evenimentului și cel al recoltării probelor biologice.

În cazul în care există dubii cu privire la corectitudinea efectuării analizei toxicologice și deci a rezultatului acestuia, se pot recolta probe biologice duble. Una dintre ele va fi trimisă spre analiză laboratorului medico-legal, pe a cărui rază de competență teritorială se află unitatea de poliție care a solicitat-o iar cea de a doua unui alt laborator medico-legal. Institutului de criminalistică din cadrul I.G.P. sau laboratorului criminalistic. În faza statică. urmele, obiectele, toate mijloacele materiale de probă sunt cercetate, fără a fi mișcate din locul lor, fără a se modifica poziția acestora. Această fază debutează cu observarea locului faptei prin parcurgerea acestuia organele de urmărire penală și în special, șeful echipei de cercetare, având posibilitatea să verifice în concret dacă locul de examinat a fost corect delimitat și să procedeze în consecință. La locul accidentului pot fi descoperite anumite categorii de urme specifice: urme provenite de la faruri, lanterne de poziție, semnalizatoare, geamuri și parbrize; urme de vopsea; urme biologice: sânge, păr, țesut organic; urme de fragmente de țesături; urme de ulei, vaselină, benzină sau alte substanțe provenite de la autovehicul; urme provenite de la desprinderea unor părți componente ale autovehiculelor și resturi de încărcătură; urme de sol; urmele de anvelope și de frânare. Suprafața antiderapantă a vehiculelor cu tracțiune mecanică se deosebesc foarte mult ca lățime și lungime, de la un autovehicul la altul.

1.5. Traficul de droguri. Din analiza metodele utilizate cel mai des de traficanți pentru a intra în posesia produselor chimice, fie licit prin achiziționarea lor de pe piața obișnuită, fie în mod ilegal, prin deturnarea acestora de la destinația lor legitimă rezultă faptul că ei apelează la falsificarea etichetelor aplicate pe ambalaje ori la crearea de societăți sub nume de împrumut. Dintre metodele de deturnare ale substanțelor chimice esențiale și ale precursorilor enumerăm: furtul, contrabanda, reetichetarea și etichetarea frauduloasă, înlocuirea unui produs chimic cu altul, falsificarea documentelor ori utilizarea de documente false, schimbarea proprietarului mărfii, imediat după expedierea acesteia. În urma desfășurării cercetării trebuie să se stabilească:

– activitatea ilicită desfășurată;

– identitatea făptuitorilor, calitatea și contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunilor.

Pentru individualizarea pedepsei se va avea în vedere și consecințele faptelor (dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pagube materiale, dacă a pus în primejdie viața, bineînțeles și consecințele imediate, de ordin medical), precum și cauzele, condițiile și împrejurările care au determinat, favorizat sau înlesnit comiterea acestora.

– locul producerii faptei. Astfel, se va stabili dacă faptele au fost comise într-o instituție medicală, de învățământ, loc de detenție, centru de reeducare, instituție medical-educativă ori locuri în care se desfășoară activități de agrement elevii, studenții, tinerii.

– intenția, mobilul și scopul infracțiunii;

– existența vreunei cauze de exonerare sau diminuare a răspunderii penale raportându-se la momentul denunțului. În acest sens, sunt două situații: când denunțul s-a făcut înainte de începerea urmăririi penale; când denunțul s-a făcut după începerea urmăririi penale.

– Mijloacele materiale de probă necesare documentării cauzei, precum și ce categorii de urme sunt la fața locului. Cercetarea la fața locului se va desfășura după ce au fost luate măsurile de pregătire, atât la sediul organului judiciar cât și la fața locului, urmând ca pe parcursul acesteia să fie respectate regulile tactice aplicabile în criminalistică.

Fixarea cercetării la fața locului se face prin proces-verbal încheiat odată cu desfășurarea acesteia, prin executarea fotografiilor operative judiciare, întocmirea schițelor, înregistrarea pe bandă magnetică sau video și prin ridicarea urmelor. Ascultarea persoanelor implicate în săvârșirea unor fapte prevăzute de Legea nr.143/2000 poate clarifica o serie de împrejurări concrete în care s-a desfășurat fapta infracțională, de la proveniența drogurilor, modul de procurare și manipulare, persoane implicate, câștigurile obținute, cum s-au împărțit acestea până la date cu privire la rețeaua de distribuire, împărțirea sarcinilor în rețea, modul de racolare a noilor consumatori, locurile în care se săvârșesc asemenea fapte.

În funcție de specificul infracțiunii se vor asculta persoane în diferite calității: suspect sau inculpat, victimă, martor. De asemenea, se vor asculta alte categorii de persoane, cum sunt: vecini, familie, rudenii, colegii de la locul de muncă sau din unitățile de învățământ, conducerea unităților în care persoanele implicate își desfășoară activitatea și orice persoană care ar putea deține date despre desfășurarea unor asemenea fapte. În materia traficului și consumului ilicit de droguri cele mai frecvente constatări și expertize tehnico-științifice sunt:

Expertiza toxicologică a drogului prin care se stabilește:

despre ce substanță este vorba și dacă face parte din categoria celor supuse controlului național;

concentrația în substanță activă și puritatea probelor supuse examinării; gradul de umiditate al plantelor din care s-au extras stupefiantele;

greutatea substanțelor; dacă se poate preciza sursa de proveniență în raport cu natura compușilor substanței;

dacă sunt falsificate, alterate, degradate ori în amestec cu alte substanțe ori lichide.

Constatarea tehnico-științifică sau expertiza fizico-chimică prin care se urmărește să fie stabilite următoarele probleme:

luarea măsurilor de prim ajutor pentru salvarea de vieți, transportul la spital în cazul intoxicării cu droguri, prevenirea altor aspecte negative sunt câteva din măsurile de urgență ce se iau de către cei ajunși primii la fața locului;

stabilirea compoziției fizico-chimică a substanțelor, precum și concentrația în diferite amestecuri;

caracteristicile fizico-chimice pe baza examinării comparative cu probele în litigiu; existența unor substanțe stupefiante pe seringi, țigări, sticle, pahare, ambalaje, cutii, alte obiectedescoperite la fața locului.

Constatarea și expertiza medico-legală dacă persoana examinată este sub influența drogurilor, natura drogurilor consumate, starea psihică a acesteia, urme de înțepături, dacă decesul s-a datorat consumului de droguri.

Efectuarea de percheziții se face când există date și informații privind existența drogurilor ascunse în anumite locuri, după regulile tactice criminalistice, cu respectarea prevederilor legale, urmând a se căuta amănunțit în împrejurimi în funcție de specificul locului perchiziționat și de indiciile existente în cauză. Bunurile, valorile, înscrisurile se ridică și se ambalează spre a ajuta la buna desfășurare a activității tactice. Cu ocazia desfășurării percheziției și ridicării de obiecte se întocmește un proces-verbal care trebuie să cuprindă mențiuni cu privire la: locul, timpul și condițiile în care înscrisurile și obiectele au fost găsite și ridicate, starea lor, cantitatea, enumerarea și descrierea lor amănunțită pentru a putea fi recunoscute.

Percheziția se mai fixează prin realizarea fotografiilor și înregistrarea acesteia pe bandă magnetică și video. În cazul în care există indicii că o persoană transportă droguri ascunse în corpul său, pe baza consimțământului scris, organul de urmărire penală dispune efectuarea unor examene medicale, în vederea depistării acestora. Actele prin care se consemnează rezultatul investigațiilor medicale, precum și cele privind modul în care acestea s-au efectuat se transmit de îndată procurorului sau organului de urmărire

2. Tehnici de cercetare la fața locului a urmelor lăsate de corpul uman

Cercetarea și interpretarea urmelor de mâini.

Operația complexă de descoperire, revelare, fixare și ridicare a urmelor de mâini de la fața locului se realizează încă de la începutul cercetării, în funcție de modul în care s-au format aceste urme. Urma papilară, indiferent că este a degetelor, a palmei sau a întregii mâini, se formează prin contactul direct al acesteia, fie cu o suprafață, fie cu un obiect oarecare. In funcție de modul de formare, ele se pot prezenta astfel:

– Urme de mâini statice sau dinamice. Valoarea cea mai mare pentru identificarea persoanei o au, urmele de mâini statice, întrucât reușesc să redea cu claritate desenul papilar și detaliile sale caracteristice. Spre deosebire de urmele statice, urmele dinamice, prezentându-se sub forma unor mânjituri, pot servi în cel mai bun caz la o identificare generică.

– Urme de suprafață sau de adâncime, în funcție de plasticitatea suportului primitor de urmă se formează în adâncime, spre deosebire de urmele lăsate pe o suprafață dură, de genul sticlei, care sunt de suprafață.

– Urme de mâini vizibile sau latente, întâlnite de regulă, la urmele de suprafață formate prin stratificare. Urmele de mâini latente, contrar aparențelor, sunt în marea majoritate a cazurilor de o calitate mai bună decât urmele vizibile. Spre deosebire de urmele latente, urmele vizibile pot determina unele greutăți în cercetare. Pe de o parte, acestora le este caracteristic, în numeroase cazuri, un anumit grad de îmbâcsire, de acoperire a detaliilor cu substanța depusă (sânge, grăsime, murdărie). Pe de altă parte, substanța impregnată în șanțurile papilare nu numai că determină estomparea crestelor, dar poate forma ea însăși o urmă ce va reflecta traseele șanțurilor, nu ale crestelor, astfel încât pe obiect apare imaginea negativă a amprentei papilare. Descoperirea urmelor de mâini ale unei infracțiuni presupune, în primul rând, o căutare sistematică a lor, în funcție de natura locului și de modul de săvârșire a faptei. Din cauza diversității deosebite de situații, de împrejurări privind maniera de comitere a infracțiunii, nu pot fi date rețete absolute de descoperire a urmelor.

Căutarea urmelor papilare latente este o operație de tehnică criminalistică ce necesită atenție deosebită din partea specialistului criminalist, acesta trebuind să aibă „răbdarea și intuiția unui mare artist”. Căutarea urmelor poate debuta din locul în care se presupune că a intrat infractorul, prin cercetarea clanțelor ușii, a încuietorilor, a comutatorului ș.a. Dacă s-a pătruns într-o încăpere prin spargerea geamului, cioburile acestuia păstrează în condiții bune urmele crestelor papilare. În aceleași condiții păstrează urmele obiectele de porțelan și sticlă, suprafețele metalice, mobilierul etc. Sunt situații în care cercetările preliminare pot duce la concluzia că infractorul s-a folosit de mănuși din cauza absenței urmelor papilare, cel puțin în prima fază a cercetării. Pe lângă faptul că însele aceste mănuși pot crea urme specifice, nu trebuie exclusă posibilitatea apariției unor amprente digitale spre sfârșitul drumului parcurs de infractor sau a ceea ce este numit în literatura juridică penală iter criminis.

Alteori, suprafața obiectului este atinsă de o porțiune a pielii palmei, neprotejată de mănușă. Specialiștii criminaliști cunosc foarte bine, din practică, că și cei mai abili infractori, după săvârșirea faptei, neglijează măsurile de precauție luate inițial. De exemplu, un infractor versat, după ce a operat tot timpul cu mănuși, și-a scos mănușile, a fumat liniștit o țigară, a băut un pahar cu apă, după care a părăsit locul faptei. Pentru ușurarea procesului de căutare a urmelor crestelor papilare se recomandă folosirea unei lanterne cu care se va ilumina oblic obiectul presupus a fi purtător de urmă. O altă metodă, care se poate aplica în cazuri mai deosebite, constă în pulverizarea pe obiectul presupus purtător de urmă a unei soluții pe bază de luminol. Sub acțiunea radiațiilor ultraviolete, urma va apărea într-o luminescență specifică pentru un timp scurt, în prezent se apelează la tehnici nedistructive de genul razelor laser Determinarea vechimii urmelor de mâini reprezintă o problemă importantă de care se ține seama atât în procesul descoperirii, cât și în cel al revelării urmelor crestelor papilare. Fără a intra în amănunte de ordin tehnic, precizăm că stabilirea vechimii se face în funcție de factori variați și este uneori relativă. Astfel, urmele de pe porțelan, sticlă, suprafețe netede, lustruite sau lăcuite pot fi păstrate chiar ani de zile, în vreme ce hârtia le păstrează câteva ore, în funcție de calitatea ei. De asemenea, trebuie avuți în vedere diverși factori de alterare a urmelor, cum sunt, de exemplu, căldura, lumina solară, ploaia ș.a.

Descoperirea urmelor papilare, revelarea acestora, poate fi caracterizată drept unul dintre cele mai dinamice domenii ale tehnicii criminalistice, sub raportul perfecționării științifice. Sunt semnificative, în acest sens, noile metode chimice de revelare a urmelor de mâini, ori de descoperire a lor pe baza dispersiei luminoase, inclusiv a laserului. În legătură cu metodele de revelare a urmelor de mâini se impun două precizări. În primul rând, acestea nu-și găsesc aplicarea numai în cercetările întreprinse la fața locului, ci și în examinările făcute în laborator asupra obiectelor presupuse a fi purtătoare de urme. În al doilea rând, metodele mai jos menționate nu sunt destinate în exclusivitate revelării urmelor papilare, multe dintre ele găsindu-și aplicabilitatea și în revelarea urmelor formate de alte părți ale corpului omenesc, cum ar fi, de exemplu, urmele de buze, de urechi. Revelarea urmelor de mâini se face prin: metode fizice; prin metode chimice; prin metode optice si revelarea urmelor de mâini pe pielea umană

Fixarea și ridicarea urmelor de mâini. A doua etapă a cercetării urmelor de mâini, după descoperirea și revelarea lor, ca, de altfel, a întregii categorii de urme descoperite la fața locului, este destinată fixării și ridicării lor. Sub raport procedural, principalul mijloc de fixare a urmelor îl reprezintă procesul-verbal. Fixarea în procesul-verbal presupune consemnarea exactă, precisă și detaliată a urmelor și metodelor de revelare întrebuințate, a locului în care au fost descoperite și a raportului de poziție față de obiectele principale. Sub raport tehnic criminalistic, fixarea presupune, în primul rând, fotografierea urmelor atât în cadrul ambianței generale a locului faptei, cât și în calitatea lor de obiecte principale, insistându-se asupra redării cu claritate a detaliilor caracteristice. O operație importantă, efectuată de însuși organul judiciar, este interpretarea urmelor descoperite la fața locului. Interpretarea realizată și cu concursul specialistului criminalist, are drept scop obținerea unor informații preliminare asupra obiectului creator de urmă sau a persoanei infractorului, a activităților desfășurate de acesta, ca și a succesiunii operațiilor. Interpretarea urmelor digitale, adâncită în cadrul expertizei dactiloscopice, conduce la stabilirea modului caracteristic în care acestea au fost lăsate și, de aici, la acțiunile desfășurate de autor, la succesiunea acestora. Un prim aspect vizat de interpretare este cel al stabilirii locului și obiectelor ce au intrat în sfera de interes a autorului. Alte date se desprind din analiza indiciilor oferite de locul în care au fost descoperite urmele, de modul lor de grupare și de dispunere, îndeosebi de modul de operare, ca și de întreaga ambianță a câmpului infracțional. Informațiile obținute sunt de natură să servească la conturarea altor date privitoare la faptă și autor.

O serie de date pot fi obținute despre persoana făptuitorului, de pildă, după locurile în care se poate stabili cu aproximație înălțimea persoanei și constituția sa fizică, eventual sexul și vârsta, precum și numărul aproximativ al autorilor.Interpretarea urmelor vizează, de asemenea, stabilirea degetului, a regiunii mâinii și, bineînțeles, a mâinii probabile căreia îi aparține urma. Principalele elemente de orientare în aceste determinări sur șanțurile de flexiune ale degetelor, desenele formate de crestele papilare în cele trei regiuni ale palmei și însuși modul de prindere a obiectului. În ceea ce privește determinarea degetului sau mâinii probabile de la care provine o urmă, aceasta se face, în majoritatea cazurilor, de către un criminalist specialist și se materializează într-un raport de constatare tehnico-științifică.

2.2. Cercetarea urmelor de picioare.

Urmele de picioare reprezintă o categorie importantă de urme create inevitabil la locul faptei. Cu toate acestea, ele sunt descoperite sau folosite în cercetarea de identificare realtiv mai rar, considerându-se că au mai putine posibilităti de individualizare, datorită numărului relativ redus de elemente caracteristice, cu exceptia celor specifice crestelor papilare de pe talpa piciorului. Cu toate că relieful papilar de pe talpă are aceleasi proprietăti ca si cel de pe mâini, practica cercetării criminalistice cunoaste foarte putine cazuri de identificare a persoanelor după acest relief. În primul rând, de multe ori, în cazul urmelor de acest fel relieful papilar fie este mult tocit, fie, în momentul formării urmei a fost îmbâcsit cu substante străine, astfel că în ambele situatii sunt redate putine din detaliile sale. În al doilea rând, foarte des obiectul primitor nu are suprafată destul de netedă pentru a primi si păstra detaliile reliefului papilar de pe tălpile omului.

Din categoria urmelor de picioare, în acceptiunea sa largă, fac parte urmele plantei piciorului, urmele piciorului semi-încăltat sau urmele de ciorapi, precum si urmele de încăltăminte. Urmele de picioare, sub forma urmelor de încălțăminte, prezintă, în cazul cărării de urme, o serie de elemente specifice mersului unei persoane, indiferent dacă este sau nu încăltată. Urmele plantei piciorului, respectiv formate de piciorul descăltat, sunt cele mai valoroase pentru individualizare, întrucât amprenta plantară, cu caracteristicile sale papilare proprii, precum si cu particularitătile morfofiziologice, poate servi la o identificare certă a individului, echivalentă cu identificarea bazată pe amprente digitale. Impresiunile plantare, sau mai bine zis, desenul papilar plantar poate avea din punct de vedere dactiloscopic, aceeasi importantă ca și impresiunile digitale sau palmare.

Dintre regiunile piciorului, regiunea metatarsiană și regiunea metatarso-falangiană este întâlnită cel mai adeseori în urmele plantare si ea reprezintă tocmai partea din aceste urme în care desenul papilar poate lua aspectele cele mai variate. Formarea urmelor de picioare are loc în conditii relativ apropiate urmelor de mâini, în sensul că pot fi întâlnite sub forma statică sau dinamică, de suprafată sau de adâncime, vizibile sau latente. De asemenea ele se întâlnesc fie sub forma izolată, mai ales dacă ne raportăm la calitatea lor, fie sub forma unei cărări de urme. Caracteristic pentru această categorie de urme poate fi faptul că între urmele aceleiași persoane, purtând aceeași încăltăminte, pot apărea în privința dimensiunilor anumite deosebiri, tipice stării de mișcare ori de repaus în care s-au aflat în momentul formării. Astfel, o urmă a piciorului aflat în miscare este mai putin lungă decât o urmă formată într-un repaus. Urmele de suprafată se creează pe obicete de consistentă mare, mai dure decât încăltămintea sau piciorul descult.

Când pe încăltăminte ori pe piciorul descult se află substante străine (noroi, praf, vopsea) se formează urme de stratificare, iar dacă pe suprafata obiectului primitor sunt substante străine în stare pulverulentă sau vâscoasă (cum ar fi o pojghită de praf în cantitate mică, ulei ori vopsea proaspătă) prin aderarea acestei substante la talpă se formează urme de destratificare. Urmele de adâncime se formează în terenuri argiloase, noroi vâscos, nisip umed, zăpadă.

După modul de formare, urmele de picioare sunt statice si dinamice. Primele redau în volumul sau pe suprafata obiectului primitor de urmă trăsăturile generale si uneori particulare, de detaliu, ale încăltămintei sau ale piciorului descult. Cele dinamice se prezintă sub formă de dâre paralele. Din această cauză, urmele statice de picioare sunt mai utile cercetării criminalistice, ajungând chiar la identificarea obicetului creator, pe când cele dinamice contribuie cel mult la stabilirea naturii obiectului creator și la determinarea modului de săvârșire a infracțiunii. Urmele de picioare, cu rare exceptii, se descoperă cu usurintă, deoarece, în majoritatea cazurilor, sunt vizibile cu ochiul liber. Ele se găsesc la locul faptei izolate sau în grup compact.

Conturul urmelor, atunci când sau imprimat și extremitățile longitudinale ale tălpii, permit determinarea măsurii încălțămintei iar desenul de pe talpă, alcătuit din profiluri și șanțuri, indică tipul: pantof, bocanc, cizmă, etc. Identificarea generică poate merge până la stabilirea mărcii, prin comparare cu monstrele de referintă din colectia laboratorului sau de la fabricile producătoare. În sfârșit, în prezenta imprimării unor defecte rezultate din uzură există șansa identificării individuale. Datorită naturii urmelor de picioare, având în vedere inevitabilitatea lor și locul în care se pot forma, acestea se înscriu în categoria urmelor care se caută printre primele la fața locului. Descoperirea presupune, cu prioritate, cercetarea suprafețelor pe care este posibil să se calce, cu atât mai mult cu cât pe aceste suprafețe pot fi descoperite și alte categorii de urme, cum sunt de exemplu, fire de păr, urme organice si anorganice, diverse resturi materiale și, bineînteles, microurmele. La căutarea urmei de picior nu trebuie neglijat faptul că această activitate poate fi asociată cu căutarea si prelucrarea urmelor de miros de către câinele de urmărire, urmele olfactive putând suplini lipsa elementelor de identificare din urmele propriu-zise de picioare. În plus, mirosul oferă indicii suplimentare privitoare la împrejurările săvârsirii faptei. Descoperirea și relevarea urmei piciorului gol nu diferă cu mult de cercetarea urmei de mâini, în alternativa formării lor ca urme latente, pe suprafete de genul linoleumului, parchetului, cimentului etc.

Metodele de descoperire si relevare sunt practic aceleași. Urmele de încălțăminte, în măsura în care nu sunt vizibile, sunt ceva mai greu de descoperit, căutarea lor făcându-se într-un mod apropiat de cel al urmei latente de mâini si cele ale piciorului gol, respectiv cu ajutorul unei raze ascendente de lumină. Pentru urmele pe suprafetele de genul covoarelor, mochetelor, se folosesc dispozitive ce pot pune în evidentă urma pe baza electricitătii statice. O măsură de primă urgentă necesară a fi luată imediat după descoperire este aceea a conservării urmelor supuse actiunii unor factori de natură să le distrugă. Urmele aflate în spații deschise trebuie protejate de actiunea vântului, îndeosebi dacă s-au format prin stratificare sau destratificare. De asemenea, ele trebuie protejate si de "valul curioșilor" ori de prezenta prea multor persoane la fața locului.

După descoperirea și revelarea lor, o cerință importantă, care nu trebuie neglijată în cadrul investigării, priveste necesitatea măsurării urmelor, inclusiv măsurători fotografice bidimensionale, interesând lungimea acestora, lățimile în regiunea metatarsiană si tarsiană, lătimea călcâiului, pozitia degetelor, în ipoteza urmelor piciorului gol.

La urma de încălțăminte, măsurarea vizează pe lângă dimensiunile generale și particularitățile desenului tălpii și tocului, anumite caracteristici de uzură care pot conduce cel putin identificări de gen sau de grup. Fixarea și ridicarea urmelor de picioare se consemnează într-un proces verbal. În procesul verbal de cercetare la fata locului se procedează la o descriere detaliată a numărului si tipurilor de urme de picioare descoperite, a formei si particularitătilor acestora, a naturii suportului în care s-au format, precum si a elementelor cărării de urme, dacă ele există. Totodată se menționează modul de revelare, de fotografiere, de ridicare, de ambalare. La început se arată zona în care se află, natura obiectelor primitoare, culoarea acestor obiecte, aspectul sub care se prezintă ele, numărul si pozitia pe care o au fată de diferite obiecte, distanta dintre ele. După prezentarea aspectului general al urmei piciorului se procedează la descrierea lor în mod amănuntit, cu toate detaliile. Interpretarea urmelor la fața locului priveste atât urma luată izolat cât si întreaga cărare de urme. Astfel, din interpretarea unor urme izolate pot fi desprinse date privind numărul persoanelor, sexul, talia și vârsta, greutatea aproximativă, viteza de deplasare etc.

Cărarea de urme contine în plus, date referitoare la directia de deplasare, la caracteristicile mersului sau la eventualele defecte anatomice, la înăltime, la starea psiho fizică. De pildă, lungimea pasului este mai mare la bărbati decât la femei cu cca. 20 cm (70-90 cm fată de 50-60 cm). Unghiul pasului este mai mic la femei, copii si bătrâni, spre deosebire de persoane obligate prin natura preocupărilor, să-si mentină echilibrul (marinari, constructori). Neregularitățile apărute în mers pot indica nu numai o anumită stare psihică sau patologică (boală, betie), dar chiar și încercări de derutare a cercetărilor, constând din mersul cu spatele sau de cărarea în spate a unei persoane, ori a unei greutăti, împrejurare posibil de dedus prin adâncimea mai mare a urmei, din usoarele alunecări, din unghiul mic al pasului, purtarea unor pantofi mai mici sau mai mari etc. De asemenea, se mai poate stabili dacă persoana cunostea locul, dacă s-a folosit de o lumină pe timpul noptii, dacă a stat la pândă s.a.

2.3. Cercetarea urmelor lasate de buze.

Este cunoscut faptul că buzele omului prezintă particularități prin ridurile lor coriale, însă ele au trezit interes pentru cercetarea criminalistică, ca mijloc de identificare a persoanelor după urmele lăsate pe diferite obiecte. În urma cercetărilor științifice detaliate s-a stabilit cu certitudine că liniile coriale ale buzelor au variate caracteristici individuale, cu destul de lungă durată de existență în privința formelor și pozițiilor pe care le au în ansamblul reliefului labial, iar prin contactul nemijlocit cu anumite obiecte din lumea înconjurătoare sunt reproduse cu multe detalii în urmele create. Astfel, prin intermediul acestor urme, se poate ajunge până la identificarea reliefului labial. Pentru ca urmele de buze să fie utile cercetării criminalistice, apte de a conduce până la identificarea obiectului creator, este necesar ca cele două obiecte să aibă anumite proprietăți, iar procesul de formare a urmelor respective să se realizeze astfel încât în ele să se reproducă detaliile obiectului creator.

Obiectele primitoare trebuie să fie cu suprafețe netede și fără substanțe străine în zonele de contact. Pe asemenea suprafețe sunt redate în urmele create chiar și în detaliile reliefului labial. În schimb, pe suprafețe rugoase sau îmbâcsite cu substanțe străine, cum ar fi, de exemplu, obiectele de îmbrăcăminte țesute sau tricotate, unele alimente, ca pâinea și fructele, proeminențele reliefului labial sunt reproduse fragmentar, prin dese întreruperi, din care cauza în urmele create nu se disting particularitățile reliefului respectiv. Buzele lasa urme cu detalii utile pentru identificare când au umezeala lor naturală, fără substanțe străine în cantitate perceptibilă, rezultate din consumul de alimente sau băuturi. Urmele de buze se pot prezenta sub forma vizibilă sau latentă, și, în marea majoritate a cazurilor, numai că urme de suprafață. Urmele de adâncime nu se pot forma decât în condiții excepționale, fără a avea o utilitate deosebită în individualizare, datorită deformării la care sunt supuse buzele prin presare. De altfel această deformare se întâlnește adesea și în cazurile obișnuite, aspect care nu trebuie omis la examinările comparative.

Obiectele cu suprafețe potrivite pentru primirea și păstrarea urmelor de buze sunt foarte variate că structură și că destinație. În rândul lor am putea include, cu câteva excepții, întreaga gamă de obiecte apte de a primi și păstra urmele reliefului papilar. Astfel, în procesul căutării urmelor de buze la locul faptei, ar trebui cercetate cu deosebită atenție obiectele, care, datorită destinației lor, în anumite împrejurări, este posibil să vină în contact nemijlocit cu gura omului și totodată sunt apte să primească și să păstreze aspectul general și detaliile liniilor coriale. Printre obiectele care pot deveni suporturi ale buzelor sunt obiectele de uz casnic, că diferite pahare, cești, carafe, sau altele pentru exercitarea anumitor profesii, cum ar fi, spre exemplu, instrumentele stomatologice ori muștiucurile instrumentelor muzicale de suflat, confecționate din sticlă, porțelan , metal, carton presat, mase plastice , însă cu condiția de a avea suprafețe netede. De asemenea, este posibil ca, în unele situații, să fie suport al acestor urme și pielea corpului uman. Totodată, când sunt vizibile, aceste urme se descoperă fără greutate, prin simplă examinare cu ochiul liber a obiectelor apte de a primi și păstra aceste urme pentru o anume perioadă de timp. Dacă ele se afla în stare latentă, pentru descoperirea lor este necesară o activitate mai complexă de căutare. Rar se poate întâmpla că urmele de buze să fie create la locul faptei în stare vizibilă, cum este de exemplu, cazul în care buzele sunt machiate cu rujuri de calitate inferioară, care la atingerea obiectelor se sedimentează pe suprafața de contact.

2.4. Cercetarea urmelor lăsate de alte părti ale corpului uman..

1. Urmele de dinți fac parte din categoria acelor urme care oferă o bază sigură de identificare, atât sub raport criminalistic, cât și medico-legal, datorită unor caracteristici ale forme, dispunerii și particularităților prezentate de fiecare dinte , îndeosebi după vârsta de 25 de ani , când întreaga dantura este formată. Astfel, lățimea dinților, poziția și distanța dintre ei, uzurile, eventualele lipsuri, diverse afecțiuni, tratamente și lucrări stomatologice etc, oferă suficiente elemente de identificare a persoanelor. Urmele de dinți, așa cum se descoperă ele pe corpul persoanelor, pe alimente sau diverse obiecte, se prezintă sub forma statică sau dinamica, de suprafață sau de adâncime. În privința posibilităților de identificare, a valorii lor probante, urmele statice sunt considerate mai valoroase datorită redării unui număr mai mare de caracteristici. Cu toate acestea și urmele dinamice, formate în timpul mușcăturii, care a determinat desprinderea unei bucăți din obiect, servesc la identificarea persoanelor, îndeosebi a celor tinere. Cercetarea la locul faptei a urmelor de dinți nu necesită mijloace de investigare deosebite, fiind prin excelență vizibile. La locul faptei, urmele de dinți se întâlnesc pe diverse alimente sau fructe cu o consistență și un grad de plasticitate adecvat. De asemenea , urmele dinților se întâlnesc , pe corpul victimei și , în anumite cazuri, pe corpul agresorului. Spre pildă , autorul unui omor a fost identificat pe baza mușcăturii de pe încheietura mâinii, expertiză stabilind cu certitudine că ea aparține dinților victimei.

2. Urmele de sânge pot avea formă de picături, dâre și balti, și se pot forma: pe corpul și îmbrăcămintea victimei și agresorului, prin prelingere, stropire, țâșnire, contact direct, picurare; pe obiectele vulnerante și pe cele aflate asupra sau în jurul persoanei care sângerează, prin contact direct, prelingere, îmbibare, stropire, țâșnire; pe drumul străbătut de persoană care sângerează (victima sau agresor), prin picurare, țâșnire, prelingere, prin căderi, tarari, etc;în locul unde a fost descoperită victima, prin contact direct, prelingere, îmbibare, difuzare, țâșnire, stropire, extinderea eventualelor bălți de sânge, etc;

3. Urmele de salivă se formează prin: prin contactul direct dintre suport și cavitatea bucală.Acest contact poate fi activ (în timpul fumatului, mâncatului, muscatului, cântatului la instrumente de suflat, al suptului cu un biberon,etc) sau pasiv (introducerea unui căluș, alimentare forțată, etc); prin contactul dintre suport și suprafețele mucoase ale buzelor umectate de salivă, că, de exemplu, în cazul sărutului, umectării părții adezive a unui timbru poștal sau plic, a sigiliului aplicat pe plastilina, etc; prin hipersalivatie de natură fiziologica-reflexa (în graviditate, la cei înfometați, etc);prin eliminarea voită a salivei prin fanta bucală;prin aderarea pe suprafața palmei sau a degetului a urmelor de salivă în urma expectorației sau a apropierii sale de buze, urmată de transportarea ulterioară pe un alt suport; prin atingerea cu limba a unor suprafețe.

4. Urmele de natură piloasă sunt cele de la firul de păr, că urma descoperită la fața locului, apare datorită: căderii fiziologice sau patologice, smulgerii, ruperii, tăierii, etc. La firul de păr se disting o serie de caracteristici, cum sunt: lungimea, grosimea, rădăcină, culoarea, ondulația, gradul de deteriorare datorată unor factori externi ori modificări patologice. Aceste caracteristici pot fi diferite în raport cu: regiunea corpului, în sensul că firele de păr de pe corpul uman prezintă diferite caracteristici în funcție de zona de proveniență (regiunea piloasă a capului, sprâncene, gene, mustața, barbă, axile, regiunea pubiană sau alte părți ale corpului); sexul persoanei, care influențează caracteristicile firului de păr, în special ale celui din regiunea capului ca urmare a fluctuațiilor modei; starea de sănătate a persoanei, ce determina decolorări parțiale și zonale, intensificări ale nuanțelor, modificări de aspect (îndesire, îngroșare, subțiere, etc), creșterea friabilității, ruperii, forme neregulate sau apariții de fragmente răsucite, decolorate, vestigii ale canalului medular, etc. Alteori, firul este mult scurtat, subțiat la punctul de implantare, îngroșându-se progresiv către extremitatea liberă, sau prezintă succesiuni de dilatări și strâmtorări.

5. Urmele de natură osteologică. Osul prezintă trăsături de ordin anatomic caracteristice vârstei, sexului, regiunii anatomice a scheletului, dispunerii în raport cu linia mediană (dreapta-stânga), stării de sănătate în perioada prenatală și mai ales postnatala, tratamentelor medicale, ori eforturilor fizice excesive sau de intensitate mare însă prelungite, etc. Integritatea anatomică poate fi afectată, în grad variabil, ca urmare a unor cauze preexistente (stare de boală, agresiune, accidente) sau postume (strivire, mumificare, devorare de către animale carnivore, putrefacție foarte avansată). Resturi multiple de țesut osos se observă în cadrul incinerărilor, când temperatură înaltă cu acțiune într-un timp de expunere prelungit conduce la quasidegradarea scheletului. În acest caz, în masă de cenușă de natura umană, eventual amestecată cu resturi de combustie sau alte corpuri străine, se observă uneori fragmente de oase calcinate. Ele au o culoare alb-cenușiu, sunt sfărâmicioase, contorsionate, rupte, plesnite, structura lor fiind total compromisă. În cazul depesajul criminal, urmată de împrăștierea unor fragmente din acesta, resturile osoase descoperite prezintă o mare varietate în ceea ce privește forma, aspectul, coloritul, prezența de părți moi aderente etc. Această varietate se datorește evoluției proceselor distructive, care provoacă apariția de degradări în proporții diferite.

6. Urmele de țesuturi moi. Se formează că o consecință a expunerii corpului uman la diverse urme de violență sau factori distructivi. Ele prezintă caracteristicile imprimate de mecanismul de producere, de natură și cantitatea de materie organică specifică. Cu excepția prezenței organului în întregime, cum ar fi un glob ocular, un rinichi etc. la care în mod normal există o formă specifică structurii și funcției sale , în celelalte cazuri forma diferă.

Detașările de părți moi se observă în cazul cadavrelor în submersie prelungită, prin antrenarea corpului sau a fragmentelor din acesta de către avalanșe, torente, catastrofe etc. Aspectul este cel al unor resturi de formă neregulată, având dimensiuni variabile, culoare, structură, miros și greutate diferite. Prin acțiunea factorilor termici, chimici, electrici, în caz de explozii violente, surpări de maluri, prăbușiri de clădiri, riscul degradării masei organice este foarte mare. Aspectul, formă, dimensiunea, culoarea și structura acesteia sunt neregulate, fiind adeseori de nerecunoscut la un examen macroscopic.