Cercetarea Judecatoreasca In Procedura Comuna

CAPITOLUL AL III LEA -CERCETAREA JUDECĂTOREASCĂ ÎN PROCEDURĂ COMUNĂ

Secțiunea I- Ordinea cercetării judecătorești

Cercetarea judecatorească este acea etapă care asigură cunoașterea nemijlocită de către instanța de judecată a faptelor la care face referință cauza, modul de examinare a dovezilor, inclusiv completarea acestora, cu scopul de a stabili adevărul și de a participa în mod nemijlocit la realizarea justitiei.

Cercetarea judecătorească are ca obiect readministrarea probelor care au fost strânse în cursul urmăririi penale ca cerință a principiului nemijlocirii ședinței de judeactă, în scopul perceperii nemijlocite a probelor de către instanța de judecată.

În același timp, cercetarea judecătorească are ca obiect readministrarea oricăror probe în vederea lămuririi cauzei sub toate aspectele sale.

Ordinea cercetării judecatorești este reglementată în NCPP de Art. 376.

Instanța începe efectuarea cercetării judecătorești când cauza se află în stare de judecată. Efectuarea actelor de cercetare judecatorească se face in ordinea precizata în dispozițiile cuprinse de prezenta secțiune.

Nu se pot administra probele incuviintate decat după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente.

Administrarea de probe din oficiu nu necesita un moment anume, ci poate fi facută oricând pe parcursul cercetării judecătorești.

În etapa cercetarii judecatoresti se folosesc procedee probatorii ca, audierea părților, audierea persoanelor vătămate, audierea martorilor și a experților. Se obțin totodata înscrisuri, „ancheta judecătorească” fiind condusă si efectuata de către instanța de judecată, ca participant fiind inclusi: procurorul, părțile, ceilalți subiecți procesuali principali, participanții la procesul penal. In acest cadru isi regaseste aplicabilitatea si functionalitatea principiul contradictorialității.

Măsurile procedurale dispuse de instanța pentru începerea cercetării judecătorești (art. 376 NCPP), măsuri care au in vedere materia probațiunii sunt reglementate de dispozițiile art. 374 alin. (5)‑(10) NCPP.

Președintele întreabă procurorul, părțile și persoana vătămată dacă au propuneri referitoare la administrarea de probe daca, trecand prin procedura de cameră preliminară, probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți nu se readministrează în cursul cercetării judecătorești, ci sunt doar supuse dezbaterii contradictorii a părților și evaluate de către instanță la momentul deliberării.

În cazul în care se propun probe, se solicita ca cei care le prezinta spre încuviințare și administrare să infatiseze faptele și împrejurările care trebuie sa fie dovedite, mijloacele prin care ar putea fi administrate, locul în care se află acest mijloc de probă.

În privința martorilor și experțilorse realizeaza și identificarea adresei acestora.

Legiuitorul, avand in vedere desfășurarea judecății în primă instanță în varianta sa clasică, bazata pe regulile de drept comun, a menținut în NCPP obligația de a oferi unele elemente prin care părțile să își fundamenteze cererile de probe, in asa fel încât administrarea acestora să nu întâmpine dificultati care ar putea stagna derularea procesului de judecată.

Începerea cercetării judecătorești

Inceperea cercetarăii judecătorești va coincide cu momentul administrării primei probe, ea nemaifiind determinata de citirea actului de sesizare

Instanța de judecată poate dispune modificarea ordinii, daca este necesar și chiar și în cazul în care inculpatul este prezent, nemaifiind obligată la ascultarea prioritara a acestuia. Este recomandat ca inculpatul să fie audiat cu prioritate deoarece, fiind subiectul central al procesului penal, este prezent în orice cauză și totodată nu poate fi influențat de declarațiile celorlalte părți.

Atât conținutul cercetării judecătorești cat și desfășurarea sa depind de atitudinea inculpatului în fața instanței.

Ordinea cercetării judecătorești la care făceam referire în deschiderea Capitolului al III lea, se respectă atunci când judecata are loc în fața tuturor părților și a persoanei vătămate.

Daca judecata se desfășoară în lipsa inculpatului, a părții vătămate și a celorlalte părți, cercetarea judecătorească se va rezuma doar la ascultarea martorilor ce au fost audiați în faza de urmărire penală, realizându-se numai actele de cercetare judecătorească. Acest lucru este posibil dacă instanța nu consideră necesară audierea părților și a persoanei vătămate sau administrarea de probe noi.

In NCPP rolul instanței în cursul judecății sufera modificări esențiale, deoarece in vechea reglementare avea sarcina probei, a persoanei vătămate, a părților.

Prin nerecunoasterea rolului activ al instantei in NCPP, se constata modificari si in modul de administrare a probatoriului în fața judecății, in ordinea în carese vor adresa întrebările persoanelor audiate, in dreptul de a propune probe din oficiu pentru a afla adevărul și soluționarea justa a cauzei.

Audierea inculpatului

Audierea inculpatului în NCPP, este reglemenată de Art. 378. Potrivit acestuia, inculpatul este lăsat să arate tot ce știe referitor la fapta pentru care a fost trimis în judecată.

După aceasta, procurorul îl poate chestiona nemijlocit, deasemeni și partea vătămată, partea civilă, partea responsabila civilmente, cât și ceilalți inculpați dar și avocatul inculpatului a cărui audiere se desfasoara.

Audierea inculpatului trebuie să înceapă cu o prezentare liberă a învinuirii descrise în actul de sesizare a instanței, impiedicându-se audierea succinta a sa -printr-o astfel de dispoziție- în sensul pastrarii declarației acestuia față de organul de urmărire penală.

Audierea inculpatului în fața instanței de judecată este considerat un mijloc de apărare a sa, fapt care îi creează posibilitatea de a povesti toate împrejurările care infirmă fapta ce i se pune în sarcină sau cele care o infatiseaza în favoarea sa, explicații ce vor folosi la rezolvarea corectă a cauzei.

Publicul din sală poate afla de la inculpat poziția pe care acesta o are față de învinuirea adusa.

Astfel, după ce a fost lăsat să prezinte ceea ce știe despre fapta pentru care a fost trimis în judecată, inculpatului i se pot adresa întrebări.

Președintele și ceilalți membri ai completului pot pune intrebări inculpatului, procurorului, personei vătămate, părții civile, părții responsabile civilmente, celorlalți inculpați cât și avocaților acestora și/sau avocatului inculpatului a cărui audiere se desfasoara și numai dacă apreciază necesar, pentru justa solutionare a cauzei.

Întrebarile care nu sunt concludente și utile cauzei pot fi respinse de către instanța de judecată, cu precizarea ca vor fi consemnate în încheierea de sedință.

În situațiile în care legea ofera posibilitatea obligarii  inculpatului  la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității, procurorul îl intreabă dacă este de acord în acest sens, în cazul în care îi va fi stabilita vinovăția.

În situația în care  inculpatul nu mai retine anumite fapte sau împrejurări sau când se constata contraziceri între declarațiile date de inculpat în instanHYPERLINK "http://www.euroavocatura.ro/dictionar/4384/Instanta"ță și cele anterioare, la cerere, președintele solicita acestuia explicații și poate da citire, total sau partial, declarațiilor precedente efectuate în prezența avocatului său.

Când inculpatul nu vrea să dea declarații, instanHYPERLINK "http://www.euroavocatura.ro/dictionar/4384/Instanta"țHYPERLINK "http://www.euroavocatura.ro/dictionar/4384/Instanta"a dispune citirea declarațiilor anterioare ale acestuia, date în prezența avocatului său.

Scopul citirii declaratiilor anterioare nu este acela de a-l determina să dea declarații ci, de a face cunoscut – în lipsa declarațiilor în fața instanței- celorlaltor părți și persoanelor prezente la judecată ceea ce inculpatul a declarat în cursul urmării penale.

Respectand principiului contradictorialității, declarația anterioară a inculpatului este pusă în discuția părților impreuna cu celelalte mijloace de probă.

Inculpatul poate lua cuvântul după momentul citirii declarației.

Astfel, acestuia i se ofera posibilitatea confirmarii sau contestarii declarațiilor anterioare și oportunitatea efectuarii de noi declarații.

Audierea inculpatului se realizeaza la începutul cercetării judecătorești, in acest moment explicațiile și declarațiile avand implicații directe asupra exercitării efective a dreptului de apărare al acestuia. Audierea nu poate sa fie suplinită doar prin ultimul cuvânt care i se acordă inculpatului înainte de încheierea dezbaterilor,iar reascultarea sa poatefi facuta ori decate ori se considera necesar.

Cu titlu de noutate și în acord cu noile instituții din Codul penal, în situațiile în care legea prevede ca” inculpatul să fie obligat la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității”, cu ocazia audierii, acesta va fi intrebat dacă își manifestă acordul în acest sens, în cazul în care va fi găsit vinovat.

Prezumția de nevinovăție nu va fi cu nimic afectată de aceasta prevedere care dis este de natură a proteja dreptul inculpatului de a nu fi obligat să presteze muncă forțată.

Audierea coinculpaților

Facand referire la audierea coinculpatilor (“ascultarea coinculpaților” fiind sintagma specifică vechiului cod de procedură penală) nu se schimbă cu nimic esențial ci, la fel ca și până acum, NCPP arată că, în cazul în care există mai mulți inculpați, audierea fiecăruia se desfasoara in prezenta celorlalti.

Dacă în cazul cercetării penale – după cum se arată în doctrină- accentul se pune pe adunarea probelor referitoare la existența temeiurilor răspunderii penale, la cercetarea judecătorească accentul este pus pe verificarea și completarea probelor stranse în cursul urmăririi penale, aceste proceduri avand loc în ședință publică, cu participarea subiecților oficiali și neoficiali ai procesului penal prezenți la judecată.

”Dacă sunt mai mulți inculpați, audierea fiecăruia dintre ei se face în prezența celorlalți inculpați”.

InHYPERLINK "http://www.euroavocatura.ro/dictionar/4384/Instanta"stanHYPERLINK "http://www.euroavocatura.ro/dictionar/4384/Instanta"țHYPERLINK "http://www.euroavocatura.ro/dictionar/4384/Instanta"a de judecată poate solicita  audierea unuia dintre inculpati – dacă interesul aflării adevărului o cere-  fără ca ceilalți inculpați să fie de față, declarațiile acestora luate separat fiind citite în mod obligatoriu celorlalți inculpați, după audierea lor.

”Inculpatul poate fi din nou audiat în prezența celorlalți inculpați sau a unora dintre ei”.

Pentru a asigura oralitatea în continuare și contradictorialitatea ședinței de judecată se va pastra obligația instanței de a da citire –în prezența tuturor inculpaților- a declaraților acestora făcute în lipsa celorlalți, pentru ca fiecare dintre ei să poată afla ce a declarat celălalt și, dacă este cazul, să poată pune întrebări. Astfel se creeaza posibilitatea reaudierii inculpatului audiat în lipsa celorlalți în prezența acestora sau o unora dintre ei.

Dispozițiile privitoare la audierea inculpatului nu sunt prevăzute sub sancțiunea nulității exprese , dar nerespectarea unora dintre acestea, fie că se refera la actul procesual în sine, fie la modul de efectuare a acestuia,” poate atrage nulitatea actului astfel efectuat în măsura în care implică o vătămare care nu poate fi înlăturată astfel, iar încălcarea dispozițiilor legale a fost la timp invocate”..

Această sancțiune este rezultatul importanței pe care o are actul procesual al audierii inculpatului în vederea realizării dreptului său la apărare și pentru realizarea funcției și finalității cercetării judecătorești.

Instanța judecătoreasca este investita cu competenta de verificare a legalitatii activitatii procesuale de ascultare a inculpatilor .

Atâta timp cât cauza se află în prima instanta, iar aceasta constată neregularitatea actului , va proceda la o nouă audiere a inculpatului cu condiția respectării dispoziției legale de care nu s-a tinut cont.

Neregularitatea poate fi constatată de către instanță atunci cand este invocată de către partea care sustine că i s-a produs o vătămare, iar dacă neregularitatea actului nu a fost acoperită prin neinvocare la timp în fața primei instanțe sau dacă, desi a fost invocata, instanța a dat o soluție greșită sau a omis să se pronunțe , poate fi invocată în fața instanței de control judiciar, ca motiv de desființare a încheierii nelegale, pentru refacerea actului procesual lovit de nulitate.

Audierea persoanei vătămate a părții civile și a părții responsabile civilmente

Reglementată de Art. 380 a NCPP, Audierea persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente are loc, cu respectarea rolului subsidiar al instanței, după audierea inculpatului sau inculpaților, sau atunci când, la termenul de judecată nu este prezent niciun inculpat .

Persoanele menționate sunt lăsate să infatiseze tot ce știu despre fapta care face obiectul judecății, după care li se pot adresa întrebări de către procuror, inculpat, avocatul inculpatului, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilHYPERLINK "http://www.euroavocatura.ro/dictionar/258/PARTEA_RESPONSABILA_CIVILMENTE"ăHYPERLINK "http://www.euroavocatura.ro/dictionar/258/PARTEA_RESPONSABILA_CIVILMENTE" civilmente și avocații acestora, în mod nemijlocit.

Exista si alte personae care pot adresa întrebări: presedintele și ceilalți membri ai completului, dacă apreciază necesar, pentru soluționarea justa a cauzei, instanța putând respinge intrebările pe care nu le considera concludente și utile cauzei. Întrebările respinse se consemneaza în îHYPERLINK "http://www.euroavocatura.ro/dictionar/701/INCHEIEREA_DE_SEDINTA"ncheierea de sedinHYPERLINK "http://www.euroavocatura.ro/dictionar/701/INCHEIEREA_DE_SEDINTA"ță.

”Persoana vătămată, partea civilHYPERLINK "http://www.euroavocatura.ro/dictionar/257/PARTEA_CIVILA"ă și partea responsabilHYPERLINK "http://www.euroavocatura.ro/dictionar/258/PARTEA_RESPONSABILA_CIVILMENTE"ăHYPERLINK "http://www.euroavocatura.ro/dictionar/258/PARTEA_RESPONSABILA_CIVILMENTE" civilmente pot fi reascultate ori de câte ori este necesar”.

Nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la audierea celorlalte părți și a persoanei vătămate poate atrage nulitatea actului în condiții similare audierii inculpatului.

Audierea martorului, expertului

Audierea martorului este reglementată în conformitate cu dispozitiile NCPP, Partea generală, Art. 119-124, care se aplică în mod corespunzator.

NCPP recunoaște un rol subsidiar instanței în momentul audierii martorului , stabilind astfel o altă ordine decât cea in care se realizeaza chestionarea martorului în funcție de participantul care a cerut audierea, acesta fiind primul care va adresa întrebări.

În situația în care martorul a fost propus de către procuror, acestuia i se pot pune întrebări in mod direct de către procuror, inculpat, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilăHYPERLINK "http://www.euroavocatura.ro/dictionar/258/PARTEA_RESPONSABILA_CIVILMENTE" civilmente. Dacă martorul sau expertul a fost propus de către una dintre părți, i se pot adresa intrebări de către aceasta, de către procuror,  persoana vHYPERLINK "http://www.euroavocatura.ro/dictionar/1711/Persoana_vatamata"ătăHYPERLINK "http://www.euroavocatura.ro/dictionar/1711/Persoana_vatamata"matHYPERLINK "http://www.euroavocatura.ro/dictionar/1711/Persoana_vatamata"ă și de către celelalte părți.

Președintele și ceilalți membri ai completului pot pune întrebări martorului sau expertului ori de câte ori consideră necesar, pentru justa soluționare a cauzei.

La fel ca și în cazul părților sau al persoanei vătămate, instanța poate respinge întrebările pe care nu le considera concludente și utile cauzei.

Întrebările respinse se consemnează in încheierea de șHYPERLINK "http://www.euroavocatura.ro/dictionar/701/INCHEIEREA_DE_SEDINTA"edinHYPERLINK "http://www.euroavocatura.ro/dictionar/701/INCHEIEREA_DE_SEDINTA"ță.

Martorul care detine un înscris în legătură cu depoziția făcută poate să îl citească în instanHYPERLINK "http://www.euroavocatura.ro/dictionar/4384/Instanta"ță, procurorul și părțile având dreptul de a analiza înscrisul, iar instanta putând dispune reHYPERLINK "http://www.euroavocatura.ro/dictionar/1791/Retinerea"țHYPERLINK "http://www.euroavocatura.ro/dictionar/1791/Retinerea"inerea inscrisului la dosar, în original sau în copie.

Cand martorul nu își mai amintește anumite fapte sau imprejurări sau când există contraziceri între declarațiile făcute în  instanHYPERLINK "http://www.euroavocatura.ro/dictionar/4384/Instanta"țăHYPERLINK "http://www.euroavocatura.ro/dictionar/4384/Instanta" și cele date anterior, la cerere, președintele poate da citire, în întregime sau în parte, declarațiilor precedente, după ce a fost lăsat să declare tot ceea ce știe. Dacă audierea vreunuia dintre martori este imposibilă, iar in faza de urmarire penală acesta a facut declaraHYPERLINK "http://www.euroavocatura.ro/dictionar/2028/Declaratii"țHYPERLINK "http://www.euroavocatura.ro/dictionar/2028/Declaratii"ii în fata organelor de urmarire penală sau a fost ascultat de catre judecătorul de drepturi și libertăți în condițiile NCPP, Art. 308, instanHYPERLINK "http://www.euroavocatura.ro/dictionar/4384/Instanta"țHYPERLINK "http://www.euroavocatura.ro/dictionar/4384/Instanta"a dispune citirea depoziției date de acesta în cursul urmăririi penale și o ia in considerare la judecarea cauzei.

Secretul bancar și cel profesional, cu excepția secretului profesional al avocatului, nu sunt opozabile instanței de judecată.

Ca și până acum, martorii audiați rămân în sală, la dispoziția instanței, până la terminarea actelor de cercetare judecătorească care se efectuează în ședința respectivă. Dacă instanta considera necesar, poate dispune retragerea lor sau a unora dintre ei din sala de ședință, pentru reaudiere sau pentru confruntarea lor.

Instanța poate încuviința plecarea martorilor, după audierea lor, luand in considerare concluziile procurorului, ale persoanei vatamate si ale partilor.

Cu privire la consemnarea declarațiilor, putem afirma că, declarațiile și răspunsurile inculpaților, ale martorilor ori ale altor persoane audiate în cauză se consemnează întocmai în condițiile NCPP, întrebările respinse urmând a fi consemnate în încheierea de ședință .

Secțiunea a II a – Proba. Prezentarea mijloacelor de probă. Procedee probatorii

După cum sustine literatura de specialitate, cele doua noțiuni: proba și mijloacele de probă, trebuie analizate si delimitate întotdeauna cu precizie și, sub nicio formă, o împrejurare de fapt care genereaza o concluzie de vinovăție sau nevinovăție nu se poate confunda cu mijlocul prin care o astfel de împrejurare este cunoscută sau demonstrată.

Din punct de vedere terminologic, termenul probă provine din latinescul probo, -are, -avi, -atum, care înseamnă” a dovedi” sau de la probation care înseamnă” dovadă”.

Nu trebuie confundată noțiunea de” probă” cu cea de” mijloc de probă”.

Probele, ca elemente de fapt care ajuta la aflarea adevărului în procesul penal, sunt facute cunoscute organelor judiciare prin intermediul mijloacelor de probă, iar mijloacele de proba sunt căile legale prin care se constata existența probelor sau, altfel spus, izvorul probelor.

Totodata, nu trebuie confundată noțiunea de probă cu cea de probare, care reprezinta activitatea de strângere și verificare a probelor si care este reprezentata prin actele procedurale prin care organele judiciare și părțile stabilesc, prin mijloace prevăzute de lege, elementele de fapt necesare pentru constatarea faptelor și a împrejurărilor care formeaza obiectul cauzei penale.

Din punct de vedere al unei caracterizări generale, putem afirma că, probele

reprezintă o categorie juridică formata din așa-zise realități, împrejurari, întâmplări -numite generic elemente de fapt- care fac posibile aflarea adevărului și realizarea scopului procesului penal ( constatarea în timp optim și în mod complet a faptelor care constituie infractiuni, astfel încât, acea persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită pe măsura vinovăției sale și, în același timp, nicio persoană nevinovată să nu fie pedepsită penal/ să nu fie trasă la răspundere penală).

Așadar, este considerate probă orice element de fapt care ajuta la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea celui care a comis-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru soluționarea corecta a cauzei și care contribuie la cunoasterea adevărului în procesul penal.

În procesul penal proba se obține prin mijloace, dintre care putem enumera:

declarațiile suspectului sau ale inculpatului;

declarațiile persoanei vătămate;

declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente;

declarațiile martorilor;

înscrisuri, rapoarte de expertiză, procese-verbale, fotografii, mijloace

materiale de probă;

orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.

Organul de urmărire penală – în cursul urmăririi penale- culege și administrează probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu sau la cerere.

La cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților și, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când se apreciaza ca fiind necesar pentru formarea convingerii sale, instanța administrează probe în cursul judecății penale.

Cererea referitoare la administrarea probelor, formulată în cursul urmăririi penale

sau în cursul judecății penale poate fi admisa sau respinsa motivat, de către organele judiciare.

O cerere privitoare la administrarea unor probe poate fi respinsa de organele judiciare în următoarele situații:

proba nu este considerate relevantă în raport cu obiectul probațiunii din cauză;

se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost prezentate suficiente mijloace de proba;

faptul fiind notoriu, necesitatea probei nu se mai justifica;

proba este imposibil de obținut;

cererea a fost formulată de o persoană neîndreptățită;

administrarea probei este contrară legii.

Mijloacele de probă

Mijloacele de probă reprezinta o categorie juridică distinctă si pot fi definite ca izvor al probei, adică acele mijloace care evidențiaza proba si prin care pot fi constatate elementele de fapt ce pot servi ca proba în procesul penal.

Acestea, fiind mijloace legale prin care se administreaza probele, au așadar scopul de a descoperi elementele de fapt care constituie probe.

NCPP prin Art. 384 reglementează prezentarea mijloacelor materiale de probă. Se arata că, atunci când în cauza judecata există mijloace materiale de probă, instanța, la cerere sau din oficiu, dispune aducerea și prezentarea acestora, dacă este posibil.

La Art. 97 alin. 2 NCPP se reglementeaza mijloacele prin care pot fi administrate probele și anume:

declarațiile suspectului sau ale inculpatului;

declarațiile persoanei vătămate;

declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente;

declarațiile martorilor;

inscrisurile, rapoartele de expertiză/ constatare;

procesele-verbale, fotografiile, mijloacele materiale de probă;

orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege .

Spre deosebire de probe si de mijloacele de probă, “procedeul probatoriu”, asa cum este definit în Art. 97 alin. 3 din noul Cod de procedură penală, desemneaza modalitatea legala de obținere a mijlocului de probă .

În noul Cod de procedură penală, unele procedee probatorii sunt reglementate în cuprinsul Art. 138 (Metode speciale de supraveghere sau cercetare) și altele în Capitolul VI (Percheziția și ridicarea de obiecte și înscrisuri), in Capitolul VII (Expertiza și constatarea), in Capitolul VIII (Cercetarea locului faptei și reconstituirea), in Capitolul IX (Fotografierea si luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor persoane) din Titlul IV al Părții generale a NCPP.

Pe langă cele arătate anterior, noul Cod de procedură penală definește și “obiectul probațiunii”, la Art. 98, acesta fiind reprezentat prin:

existența infracțiunii și comiterea acesteia de către inculpat;

faptele privitoare la răspunderea civilă, in situatia in care există parte civilă;

faptele și împrejurările de fapt, de care depinde aplicarea legii;

orice imprejurare necesară pentru justa soluționare a cauzei.

Chiar dacă nu au fost reglementate nici în vechiul cod de procedură penală, aceste prevederi nu constituie totuși o noutate, date fiind tezele de specialitate care făceau distincție între probe, procedee probatorii, mijloace de probă, iar cu privire la obiectul probațiunii, erau prevazute în mod expres, enumerat, elementele prin care se realiza obiectul probațiunii.

NCPP reglementează verificarea legalității probelor și a mijloacelor de probă ca făcând obiectul procedurii de cameră preliminară.

Verificările efectuate de către judecătorul de cameră preliminară au drept finalitate conformarea fiecarui mijloc de probă administrat și a fiecarui procedeu probatoriu utilizat în cursul urmăririi penale cu principiul legalității probelor, loialitatii administrarii probelor.

Sub aspectul conformității principiului legalității probelor cu principiul loialității administrării probelor, judecatorul de cameră preliminară va sancționa cu excluderea probele obținute prin întrebuințarea de violențe, amenințări, alte mijloace de constrângere, promisiuni, îndemnuri, prin metode / tehnici de ascultare care afectează capacitatea de a-și aminti a persoanei, de a relata în mod conștient și voluntar faptele, etc., prin provocarea unei persoane de a săvârși ori de a continua comiterea unei fapte penale pentru obținerea unei probe.

Sancțiunea excluderii va fi aplicata de către judecatorul de cameră preliminară, daca acesta va constata că probatoriul administrat în faza de urmărire penală nu respectă principiul legalității probelor.

În acest sens vor fi excluse probele obtinute prin tortură, probele derivate din acestea; probele obținute în mod nelegal și probele ce deriva din acestea.

Față de cele de mai sus, trebuie făcută distincția între noțiunile de” probe”, “mijloace de probă”, “procedee probatorii”, cu scopul de a realiza si respecta principiul legalității și principiul loialității administrării probelor și aplicării sancțiunilor aferente.

Procedeele probatorii

Noul Cod de Procedură Penală, nu mai enumera nici macar limitativ mijloacele de probă, prevăzând că pot fi folosite în cadrul procesului penal orice mijloace de probă care nu sunt interzise de lege, specificând în Art.97 alin. (3) faptul că, „Procedeul probatoriu este modalitatea de obținere a mijlocului de probă.”

Cu titlu de noutate, NCPP arată că obiectul probațiunii îl constituie:

existența infracțiunii și comiterea acesteia de către inculpat;

faptele referitoare la răspunderea civilă, atunci când există constituire de parte civilă,

faptele și împrejurările de fapt de care este conditionata aplicarea legii;

orice împrejurare necesară pentru justa soluționare a cauzei.

Privitor la asigurarea echitabilității procedurii în faza administrării probatoriului, NCPP aduce îmbunătățiri fundamnetale referitor la dispozițiile despre dreptul de a solicita administrarea de probe, reglementând expres cazurile în care organele judiciare pot respinge cererile cu trimitere la administrarea unor probe, și anume, cele în care proba nu este lamuritoare în raport cu obiectul probațiunii din cauză, când pentru dovedirea elementului de fapt care reprezinta obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă, când proba nu (mai) este de necesitate obiectivă deoarece faptul este notoriu, atunci când proba este imposibil de obținut, și/sau atunci când cererea a fost formulată în scopul clar al tergiversării procesului și deasemeni atunci când cererea este contrară legii sau a fost adresata de o persoană fara calitatea necesara.

Elementele care constituie procedee probatorii pot fi considerate :

ascultarea persoanelor;

identificarea persoanelor sau a obiectelor;

tehnici speciale de supraveghere sau de cercetare;

conservarea datelor informatice;

conservarea datelor privind traficul informațional sau a datelor provenite

din sisteme de telecomunicații;

percheziția;

expertiza;

fotografierea și amprentarea suspectului, a inculpatului sau a altor persoane;

măsurile preventive;

alte măsuri procesuale;

actele procesuale și procedurale comune;

urmărirea penală;

procedura camerei preliminare.

Ne oprim asupra expertizei, având în vedere relevanța și importanța acesteia ca mijloc de probă și, asupra urmăririi penale ” având în vedere deasemeni importanța deosebită a acesteia în procesul penal, relevanța ”procedeelor probatorii” sub aspect procesual penal și în special cu răsfrângere asupra activității acestor două acțiuni de notorietate în procedura penală, proba și mijloacele de probă vizând în mod direct activitățile respective.

Expertiza ca mijloc de probă

Pierre Bouzat, în tratatul său de drept penal și criminologie, avea să afirme că, „Într-o epocă în care (…) specializarea ia forme dintre cele mai complexe, este natural ca expertiza să aibă un rol deosebit (…)” .

Expertiza, ca mijloc de probă, este folosită de către organele judiciare în acele situatii în care pentru precizarea unor fapte, pentru stabilirea legăturii cauzale dintre acestea este necesar un cumul de cunoștințe de specialitate ale unei persoane competente în domeniile științei, artei, tehnicii sau ale unei meserii.

Procedura expertizei este reglementată de NCPP la Art.177, astfel încât putem afirma că, aflarea adevărului în anumite cauze penale necesita cunoașterea și rezolvarea unor probleme de strictă specialitate, motiv pentru care se recurge la cunoștințele unui expert în acest sens.

Efectuarea unei expertize se impune atunci când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză este necesară și opinia unui expert.

Expertiza se dispune , în condițiile aceluiași Art. 177 din NCPP, la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanță motivate. In cursul judecății se dispune de către instanță, prin încheiere motivată.

Organul de urmărire penală sau instanța de judecată, la dispunerea unei expertize, fixează un termen la care sunt chemate părțile, subiecții procesuali principali și expertul, dacă a fost desemnat.

Exista anumite etape in dispunerea efectuarii expertizei tehnice judiciare de catre organul îndreptățit la aceasta :

va numi un expert sau un specialist;

va indica în scris, prin încheiere sau prin ordonanță, obiectul expertizei și

întrebările la care trebuie să răspundă acesta;

va stabili data depunerii raportului de expertiză;

va fixa onorariul provizoriu, avansul pentru cheltuielile de deplasare, dupa caz;

va comunica biroului local pentru expertize judiciare tehnice și contabile

numele persoanei desemnate să efectueze expertiza.

Larga aplicabilitate a științei și tehnicii în toate sectoarele vieții a oferit justiției oportunitatea de a găsi un puternic sprijin pentru îndeplinirea telului sau prin rezultatele obtinute de cercetările științifice și tehnice .

În acest sens, Art. 172 NCPP prevede că, atunci când pentru edificarea asupra unor fapte sau împrejurări ale cauzei, pentru aflarea adevărului, sunt necesare cunoștințele unui expert, ale unui specialist, organul de urmărire penală ori instanța de judecată dispune, la cerere sau din oficiu, rrealizarea unei expertize.

Expertiza ”poate fi așadar denumită ca fiind activitatea de cercetare a unor împrejurări de fapt necesare stabilirii adevărului în cauza supusă soluționării de către un specialist (expert), prin cunoștințe specifice fiecărei specialități, activitate desfășurată la cererea organului judiciar în situația în care acesta nu poate singur să lămurească respectiva împrejurare de fapt”.

Concluziile expertului apar ca probe, iar raportul de expertiză în care sunt cuprinse acestea constituie mijlocul de probă. Expertiza, ca mijloc de probă, în condițiile evoluției științei și tehnicii, dobândește calități pe care specialiștii din diverse ramuri de activitate i le atribuie în scopul de a se pronunța asupra diferitelor probleme ridicate de anumite cauze penale .

Expertizele, ca mijloace de probă, au numeroase puncte comune cu constatările tehnico-științifice și medico-legale și, totodată, prezintă destul de multe deosebiri. Privind asemănările dintre cele două categorii de mijloace de probă, facem mențiunea că, ambele sunt produsul muncii unor specialiști din diverse ramuri domenii, obiectul constatărilor și expertizelor fiind fixat de organele judiciare, iar concluziile specialiștilor fiind sintetizate într-un raport.

Cu privire la deosebiri, constatările tehnico-științifice și medico-legale se efectuează în regim de urgență, adică foarte aproape in timp de momentul săvârșirii infracțiunii, cerință pe care nu o întâlnim și în cazul expertizelor.

Deasemeni, constatările tehnico-științifice și medico-legale pot fi solicitate numai în faza de urmărire penală, în timp ce expertizele se pot face atat în faza de urmărire penală cat si în cea de judecată.

În timp ce în cazul constatărilor tehnico-științifice și medico-legale specialiștii se limiteaza la consemnarea și cercetarea mai puțin amanuntita a situațiilor care le revin spre soluționare, în cazul expertizelor are loc o investigare foarte detaliata, uneori chiar exhaustivă, a elementelor de interes pentru expertiza.

Importanța expertizei creste odată cu progresele științei și tehnicii aplicate în activitatea judiciară, probațiunea întemeindu-se pe date certe științifice, date cu caracter obiectiv, față de relatările unor persoane-părți sau martori, aflate sub semnul subiectivismului. În acest sens, s-a arătat în literatura de specialitate că nu li se pot cere organelor de urmărire penală și judecătorilor cunoștințe de specialitate în toate domeniile( știința, tehnica, arta) pentru a lămuri personal chestiunile care ridica asemenea probleme.

Lămurirea unor asemenea chestiuni se impune a fi făcută de către o persoană care nu are calitate judiciară oficială, deoarece concluziile acestor persoane pot constitui probe în proces, în timp ce concluziile organelor judiciare pot reprezenta doar argumente în susținerea unei soluții .

Expertizei, ca mijloc de probă , i se acordă o mare importanță în procesul penal întrucât este fundamentată pe o cercetare științifică efectuată de persoane competente.

În același timp însă, dreptul românesc în care funcționează principiul liberei aprecieri a probelor , nu recunoaște vreo clasificare a mijloacelor de probă, adică în sensul acordării vreunei preferințe prestabilite cu privire la valoarea si importanta lor, neadmințându-se existența unor mijloace de probă care să fie cu anticipație „ bune" sau „mai puțin bune”, iar organele judiciare sunt obligate ca, în fiecare cauză concretă, să verifice valoarea mijloacelor de probă utilizate.

Ca urmare, expertizei i se acordă o deosebită autoritate, dat fiind fundamentul său științific. In mod practic este privita ca oricare alt mijloc de probă nefiindu-i, deci, recunoscută o forță probantă absolută, ci concluziile expertului sunt lăsate la aprecierea liberă a organului judiciar, conform principiului aprecierii probelor potrivit intimei convingeri a judecătorului, bazată pe conștiința sa juridică.

Este unanim acceptat că expertizele reprezintă mijlocul de probă în care, cu privire la anumite aspecte de care depinde rezolvarea cauzelor penale sau civile, sunt expuse opiniile unor specialiști care dovedesc respect față de adevăr și obiectivitate științifică și de aceea ele produc, de regulă, încredere în exactitatea concluziilor si referintelor pe care le conțin.

Probele, mijloacele de probă în faza de urmărire penală

Urmărirea penală este activitatea desfășurată de organele de urmărire penală pentru colectarea și verificarea probelor cu privire la pregătirea, tentativa sau săvîrșirea infracțiunii, precum și pentru depistarea și prinderea infractorului, pentru care, organul de urmărire penală este necesar să întreprindă toate măsurile utile prevăzute de lege.

Urmărirea penală are obligatoriu două faze:

faza de investigare a faptei(urmărirea penală in rem);

faza de investigare a persoanei(urmărirea penală in personam).

Urmărirea penală se realizeaza sub supravegherea procurorului care raspunde de legalitatea urmăririi penale și temeinicia învinuirii aduse celui tras la răspundere penală, având dreptul să ceară orice dosar penal, pentru o efectuare eficienta a procedurii, indiferent de stadiul în care aceasta se află, să dea dispoziții cu forta obligatorie cu privire la desfășurarea acesteia, precum și să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală.

Activitățile care alcătuiesc procesul penal trebuie să asigure echilibrul între interesele societății și interesele persoanelor implicate în procesul penal, obiectiv care corespunde scopului procesului penal, stabilit de Art. 1 – Noul Cod de procedură penală .

” Normele de procedură penală reglementează desfășurarea procesului penal și a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală(…)Normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuțiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părților și a celorlalți participanți în procesul penal astfel încât să fie respectate prevederile Constituției, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum și ale pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.”

Urmărirea penală, are in vedere identificarea făptuitorilor, administrarea probelor, luarea măsurilor procesuale, precum și decizia de a trimite sau nu în judecată persoana vinovată. Faza de urmărire penală are drept etape procesuale: începerea cercetării penale, cercetarea penală (strângerea probelor ), rezolvarea cauzei de către procuror.

Începerea urmăririi penale referitor la faptă are semnificația instituirii cadrului procesual în care se pot strânge probe cu privire la faptă și nu mai are caracterul formulării unei acuzații împotriva unei persoane decât dacă, după administrarea în acest cadru legal procesual a unor mijloace de probă, în baza cărora se conturează indicii rezonabile împotriva unei anumite persoane, urmează a se formula fata de aceasta o acuzație .

Art. 77 din NCPP care prevede că, „persoana cu privire la care, din datele și probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală se numește suspect”. Nu se conferă certitudine în momentul în care se formulează acuzația și, în consecință, nici în momentul din care persoana acuzată de comiterea unei infracțiuni, poate reclama respectarea drepturilor sale procesuale .

Astfel, finalul corespunde momentului soluționării cauzei de către procuror, printr-o soluție de trimitere în faza următoare a procesului penal ori o soluție de netrimitere în judecată, caz în care parcursul cauzei este oprit aici, fără a se începe faza următoare .

Organele de urmărire penală sunt obligate să își desfășoare activitatea în scopul

strângerii și administrării probelor în favoarea dar și în defavoarea suspectului sau a inculpatului. Respingerea sau neconsemnarea cu rea- credință a probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancționează, potrivit art. 5 alin. (2) din Noul Cod de Procedură Penală.

Administrarea probelor în faza de urmărire penală se face din oficiu sau la cerere, fapt care se circumscrie rolului activ atribuit organelor de urmărire penală, prevăzut la art. 285, alin (1) și Art. 306 din Noul Cod de Procedură Penală, pentru soluționarea justă a cauzei.

Activitățile de urmărire penală se materializeaza în actele de urmărire penală prin care se realizează obiectul urmăririi penale.

Actele procesuale de urmărire penală sunt acte de dispoziție luate pe parcursul urmăriri penale prin ordonanță, dacă nu exista alta prevedere.

Toate actele de urmărire penală sunt numai acte procesuale .

Ex.:

începerea urmăririi penale/confirmarea urmăririi penale (prin ordonanță –

art. 305 al. 2 NCPP);

aducerea la cunoștință a calității de suspect (Art. 307 NCPP);

luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unor măsuri asiguratorii sau a unor măsuri de preventive;

ordonanța de suspendare a urmăririi penale (în condițiile Art.312 NCPP).

Participanții la procesul penal, potrivit Noului Cod de procedură penală, sunt: organele judiciare, avocatul, părțile, subiecții procesuali principali, precum și alți subiecți procesuali. Pentru a se stabili corect încadrarea juridică a faptei, trebuie lămurite toate aspectele, care pot duce la înlăturarea vinovăției învinuitului sau inculpatului.

Referitor la obiectul și exercitarea acțiunii penale, NCPP subliniază că, ” Acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni; (…)se pune în mișcare prin actul de inculpare prevăzut de lege; (…) se poate exercita în tot cursul procesului penal, în condițiile legii”.

Privitor la obiectul urmăririi penale, toate activitățile de urmărire penală se desfășoară pentru a se constata dacă este se impune sau nu să se dispună trimiterea în judecată, ceea ce presupune o evaluare din partea organelor judiciare.

Obiectul urmăririi penale este dus la îndeplinire așadar, prin acte de urmărire penală care sunt acte procesuale , acte de dispoziție luate pe parcursul fazei urmăririi penale, fiind de regulă, dispuse de procuror, dar și de organele de cercetare penală: începerea urmăririi penale, luarea măsurilor asigurătorii sau a unora dintre măsurile de prevenție.

Organele de cercetare penală dispun, prin ordonanță, în privința măsurilor procesuale numai în cazurile și în condițiile prevăzute de lege iar în cursul urmăririi penale formulează propuneri prin referat, conform NCPP, Art. 286, al. (4)

Un element de noutate adus urmăririi penale este reprezentat de categoriile soluțiilor de neurmărire.

Astfel, se vorbeste doar despre două modalități de netrimitere în judecată, procurorul soluționând cauza prin clasare sau prin renunțare la urmărire penală.

Clasarea reunește toate soluțiile de neurmărire care au fost reglementate sub denumirea de neîncepere a urmăririi penale, scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a acesteia.

Potrivit NCPP, Art. 314: „ (1) După examinarea sesizării, când constată că au fost strânse probele necesare potrivit dispozițiilor art. 285, procurorul, la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, soluționează cauza prin ordonanță, dispunând:

clasarea, când nu exercită acțiunea penală ori, după caz, stinge acțiunea penală

exercitată, întrucât există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1);

renunțarea la urmărirea penală, când nu există interes public în urmărirea penală

a inculpatului.”

Procurorul întocmește o singură ordonanță chiar dacă lucrările dosarului privesc mai multe fapte ori mai mulți suspecți sau inculpați și chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite potrivit Art.314, alin. (1).”

Consemnarea declarațiilor

Consemnarea declarațiilor, articol distinct in NCPP, reglementat în NCPP de Art. 382 arată că, declarațiile și răspunsurile inculpaților, martorilor, altor persoane audiate în cauza se consemnează în scris.

Întrebările adresate pe parcursul ascultării se vor consemna cu mențiunea persoanei care a formulat, a orei începerii și a orei încheierii ascultării. Intrebările respinse vor fi consemnate în încheierea de ședință

Audierea suspectului sau inculpatului în cursul urmăririi penale va fi înregistrată cu mijloace tehnice audio sau audio-video, iar dacă înregistrarea nu este posibilă, se va consemna aceasta în declarația suspectului / inculpatului, cu indicarea concretă a motivului ce a dus la imposibilitatea înregistrarii .

Renunțarea la probe și imposibilitatea administrării probelor , prezentarea mijloacelor materiale de probă, amânarea pentru probe noi

Renunțarea la probe și imposibilitatea administrării probelor, prezentarea mijloacelor materiale de probă, amânarea pentru probe noi sunt reglementate de NCPP Art.383,384,385 astfel:

Procurorul, persoana vătămată, părțile pot renunța la probele pe care le-au propus inițial, instanța – dacă apreciază că nu mai este necesar- putând dispune după punerea în discuție a renunțării ca proba să nu mai fie administrată.

Instanța de judecată, după ce ascultă procurorul, persoana vătămată și părțile, poate dispune ca o proba sa nu mai fie utilizata dacă în cursul cercetării judecătorești administrarea unei probe admise anterior pare a fi inutilă sau imposibilă.

În cazul în care imposibilitatea de administrare face referire la o probă administrată și încuviințată de instanță în faza de urmărire penală, este pusă în discuția părților, persoanei vătămate, procurorului, cu condiția de a se ține cont de aceasta în momentul judecării cauzei.

În ceea ce privește amânarea pentru probe noi, NCPP arată că, dacă este necesară administrarea unor probe noi și aceasta reiese din cercetarea judecătorească, atunci pentru clarificarea faptelor, împrejurărilor cauzei, instanța poate dispune sau judecarea în continuare a cauzei sau amânarea judecății în vederea administrării probelor.

Secțiunea a III a – Schimbarea încadrării juridice

Încadrarea juridică a faptei inseamna însăși stabilirea textului de lege care o prevede și sancționează și, definirea ei ca infracțiune, potrivit acestui text.

Schimbarea încadrării juridice poate interveni atunci când instanța reține ca săvârșita aceeași faptă prevăzută în actul de sesizare , chiar dacă nu sunt reținute sau înlăturate împrejurări care nu sunt prezentate în rechizitoriu, important fiind ca substanța, conținutul faptei imputate să nu se schimbe.

Poate avea loc schimbarea încadrării dintr-o infracțiune în alta, or să aibă aceeași latură obiectivă dar cu urmări / împrejurări diferite.

Instanta de judecata are obligația sa schimbe incadrarea juridical atunci cand se considera ca in cursul judecatii incadrarea data faptei prin actul de sesizare urmeaza a fi modificata. Tot intre obligatiile instantei se situeaza si punerea în discuție a noii încadrari și atentionarea inculpatului asupra dreptului de a cere lăsarea cauzei mai spre sfarsit sau chiar amânarea judecății, pentru pregătirea apărarii.

Instanța de judecată cheamă persoana vătămată și o întreabă dacă înțelege că trebuie să facă plângere prealabilă în cazul în care noua încadrare juridică vizează o infracțiune pentru care este necesară/ prevazuta aceasta modalitate .

În cazul în care persoana vătămată formulează plângerea prealabilă, instanța de judecată va continua cercetarea judecătorească, in caz contrar putand dispune incetarea procesului penal.

Încadrarea juridică nu are efecte doar în planul dreptului substanțial, ducând la stabilirea termenului juridic al răspunderii penale, a felului și a limitelor pedepsei aplicabile pentru săvârșirea acestei fapte, ci produce consecințe substanțiale și în sfera dreptului procesual penal.

Încălcarea de către instanță a dublei obligații pe care o are în legătură cu schimbarea încadrării juridice a faptei, atrage după sine nulitatea actului astfel efectuat, dacă prin acesta s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel.

Cu titlu de noutate, NCPP prevede că, în cazul în care în faza judecății noua încadrare juridică vizează o infracțiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanța de judecată ca și organul de urmărire penală, va chema persoana vătămată pentru a o întreba dacă înțelege să facă plângere prealabilă, iar dacă aceasta va face plângere atunci are loc continuarea de către instanță a cercetării judecătorești, sau în caz contrar are loc dispunerea de către aceasta a încetării procesului penal.

Secțiunea a IV a – Terminarea cercetării judecătorești

NCPP, fără a aduce modificări vechii reglementări, prevede că înainte de a declara terminată cercetarea judecătorească, președintele întreabă procurorul, persoana vătămată, părțile și partea responsabilă civilmente dacă au de dat explicații sau de formulat cereri noi pentru a se completa cercetarea judecătoreasca.

Scopul acestei dispoziții este administrarea tuturor probelor necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele, înainte de a se trece la dezbaterile judiciar, urmatoarea etapa..

Dezbaterile asupra fondului cauzei nu pot avea loc decât după ce, cu privire la acest fond au fost adunate –prin efectuarea cercetarii judecătorești- materiale probatorii în scopul soluționării cauzei.

Potrivit NCPP, in Art. 385 se arată că, „Dacă din cercetarea judecătoreasca rezultă că pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei este necesară administrarea de probe noi, instanța dispune fie judecarea cauzei în continuare, fie amânarea ei pentru administrarea probelor”.

Acest text induce ideea că instanța este cea care se va ocupa de administrarea de probe noi, care nu au fost avute în vedere în faza de urmărire penală.

Ipoteza este concretă, existând nenumărate cazuri în care, cel puțin din punctul de vedere al inculpatului, necesitatea administrării de probe noi în fața judecătorului reprezintă o garanție întărită prin obiectivitate.

Aceasta conduce la concluzia că sistemul este vulnerabil și deopotrivă conduce la lipsa de temeinicie a actului de acuzare, cu privire la care nu există posibilitatea exercitării unui control neutru și imparțial.

Camera preliminară verifică doar legalitatea administrării probelor, controlul procurorului superior părând a fi decât unul formal.

Pe cale de consecință, completarea urmăririi penale prin cercetare judecătorească este o sarcină care revine instanței de judecată.

Problema care se ridică este aceea din perspectiva orientării actualului Cod de procedură penală în care rolul activ al instanței a fost diminuat, contradicție care necesită o rezolvare inspirată și profesionistă.

CAPITOLUL AL IV LEA – SOLUȚONAREA CAUZEI. DELIBERAREA ȘI HOTĂRÂREA INSTANȚEI

Secțiunea I – Soluționarea cauzei