Cercetarea Infractiunii de Omor Calificat
Cuprins
Capitolul 1. VIAȚA PERSOANEI CA OBIECT DE OCROTIRE
1.1. Scurtă prezentare istorică …………………………………………… 3
1.2. Reglementarea infracțiunilor contra vieții persoanei……………….. 9
Capitolul 2. INFRACȚIUNEA DE OMOR CALIFICAT
2.1. Conceptul și caracterizarea infracțiunii de omor calificat…………. 11
2.2. Conținutul juridic al infracțiunii de omor calificat………………… 13
Capitolul 3. ELEMENTELE CIRCUMSTANȚIALE ALE INFRACȚIUNII DE OMOR CALIFICAT
3.1. Omorul săvârșit cu premeditare…………………………………… 15
3.2. Omorul săvârșit din interes material (art. 175 lit. b C.pen.)……….. 35
3.3. Omorul săvârșit asupra soțului sau unei rude apropiate (art. 175 lit. c C. pen.)………………………………………………………………………… 37
3.4. Săvârșirea omorului profitând de neputința victimei de a se apăra (art. 175 lit. d C. pen.)……………………………………………………………… 44
3.5. Omorul săvârșit prin mijloace care pun în pericol viața mai multor persoane (art. 175 lit e C. pen)……………………………………………….. 49
3.6. Omorul săvârșit în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei( art. 175 lit f C. pen.)……………………………….. 51
3.7. Omorul săvârșit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse
(art. 175 lit. g C. pen.)…………………………………………………. 57
3.8. Omorul săvârșit pentru a înlesni sau ascunde săvârșirea altei infracțiuni (art. 175 lit. h C. pen)……………………………………………… 61
3.9. Omorul săvârșit în public (art. 175 lit. i C. Pen.)………………….. 67
CONCLUZII…………………………………………………………… 70
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………. 72
Capitolul 1
VIAȚA PERSOANEI CA OBIECT DE OCROTIRE
1.1. Scurtă prezentare istorică
Viața este fără îndoială, acel bun suprem, pe care nu ți-l poți da ție însuți. O poți însă da ori lua altuia sau altora. Un divers și bogat ansamblu de cutume, precepte religioase și filosofice, de legi situează în îndelungata istorie a umanității, indiferent de rasă, de așezare pe glob, de sistem social sau politic- apărarea vieții, protecția ei, în vârful piramidei de norme morale și juridice.
Dreptul la viață este cel mai natural drept al omului. El s-a impus de timpuriu în sistemul juridic, fiind consacrat încă din primele declarații de drepturi și desigur prin constituții. Astfel, Declarația Universală a Drepturilor omului stabilește în art. 3 că „Orice om are dreptul la viață, libertate și la inviolabilitatea persoanei”, iar Pactul privitor la drepturile civile și politice stabilește în art. 6 pct. 1 că „dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar”. Convenția Europeana a Drepturilor Omului consacră dreptul la viață în art. 2 precum și în Protocolul 6 și în Protocolul 13 la Convenție. Constituțiile lumii reglementează nuanțat dreptul la viață pentru că el are mai multe accepțiuni. Într-o accepțiune restrânsă, dreptul la viață privește viața persoanei numai în sensul ei fizic, iar într-o accepțiune largă viața persoanei este privită ca un univers de fenomene, fapte, cerințe ce se adaugă, permit și îmbogățesc existența fizică. În această accepțiune largă, dreptul la viața este asigurat prin întreg sistemul constituțional. Constituția României consacră într-o accepțiune restrânsă dreptul la viață, această soluție fiind mai eficientă din punct de vedere juridic. Astfel, art. 22 din Constituție prevede că „Dreptul la viață precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate”. Având în vedere că acest drept fundamental implică, în primul rând că nimeni nu poate fi privat de viața sa in mod arbitrar, art. 22 alin. 3 interzice pedeapsa cu moartea ca fiind contrară drepturilor naturale ale omului. Interzicerea prin Constituție a pedepsei cu moartea exprimă tendința dominantă astăzi în lume de înlăturare a acestei sancțiuni. Pedeapsa cu moartea este nu numai o încălcare a drepturilor naturale ale omului, dar este prin natura sa o cruzime care indiferent dacă s-a dovedit sau nu dreaptă, niciodată nu a fost eficientă.
Viața apare astfel ca valoare primară și absolută, indispensabilă manifestării în sine. Cu doua milenii în urmă Titus Lucrețius afirma: vitaque manicipio nulli datur, omnibus usu ( viața nu este proprietatea nimănui, ci uzufructul tuturor), atrăgând astfel atenția asupra importanței valorii vieții persoanei sub aspectul permanenței omului în lume.
Și totuși, deși nimeni nu contestă acest adevăr, realitatea ne arată că în societate s-au produs și continuă să se producă acte de suprimare a vieții semenului. Ele ne apar vădit contrastante cu prestigiul creator al omului și mândria pe care el o manifestă, fiind totodată de maximă periculozitate, datorită caracterului ireparabil (nu există compensație în unități convenționale de schimb pentru pierderea vieții mamei, tatălui, fiului sau altor persoane, nici pentru investiția de ordin spiritual cuprinsă în această valoare socială care este viața omului) și incompatibil cu ordinea de drept.
Ocrotirea persoanelor împotriva actelor de violență care le pun în pericol viața s-a impus încă din epocile cele mai îndepărtate. Măsurile împotriva celor care ucideau persoane din aceeași colectivitate nu erau însă axate pe ideea de vinovăție, ci pe necesitatea de apărare și conservare a echilibrului necesar supraviețuirii grupului. Aceste măsuri constau în alungarea făptuitorului din comunitate și numai atunci când nu era în joc securitatea comunității se lăsa părților interesate posibilitatea răzbunării. Treptat, răzbunarea nelimitată a fost înlocuită cu legea talionului (ochi pentru ochi și dinte pentru dinte), care introducea ideea de compensație sub forma incipientă că cel care face rău să sufere tot atâta rău. Și apar legile scrise.
Cea mai veche colecție de legi este Codul regelui Hamurappi din Babilon (1792-1750 î.e.n.), care are la bază legea talionului și conține dispoziții cu caracter destul de evolaut, cum ar fi diferența între omorul intenționat și omorul din imprudență. Totuși o serie de prevederi contrasteaza cu raționamentul juridic corect, lăsând să se întrevadă că nu era cunoscută sau nu era înțeleasă la justa valoare noțiunea de vinovație. Codul avea următoarele norme: dacă cineva omora pe femeia altuia i se omora fiica; dacă o construcție se prăbușea dintr-un viciu de construcție și omora pe fiul proprietarului, era ucis fiul arhitectului; dacă un om liber deținut pentru datorii murea din cauza loviturilor sau lipsurilor, era ucis fiul creditorului care a cerut ca acesta să fie inchis pentru neachitarea datoriilor.
În Grecia antică, înnoirea și sistematizarea legilor vechi aparține lui Lycurg (secolul IX î.e.n.). Omorul era premeditat (fonos pronoias) sau involuntar (fonos akusios). Omorul premeditat consta în vătămarea sănătății făcute cu intenția de a-i provoca moartea (traumata ak pronoias) și se judeca în Areopag, în complet alcătuit din mai mulți arhonți aleși pe viață, prezidat de arhontele-rege. Oratorii erau obligați să se rezume la expunerea faptelor și să nu apeleze la pasiuni sau milă, iar sentințele cuprindeau fie o soluție de condamnare la moarte, fie o soluție de achitare. În caz de paritate de voturi, președintele adăuga un vot în favoarea condamnatului. Omorul involuntar se judeca de un tribunal compus din 50 de cetățeni liberi, încercându-se în prealabil concilierea părților. În cazul acestei infracțiuni partea vătămată putea să primescă hypofonia, respectiv o despăgubire sau preț al sângelui.
La romani, prima lege scrisă este Legea celor XII Table, care datează din secolul V î.e.n. Și ea consacră în materie penală legea talionului și făcea distincție între crimen publica și delicta privata. Omorul era considerat crimă publică și avea denumirea specială de parricidium, adică infracțiune care constă în suprimarea vieții unei persoane libere din comunitate. El se judeca în complete speciale și se pedepsea în general cu moartea, putându-se aplica totuși și alte pedepse, cum ar fi amputarea mâinii condamnatului, flagelația etc.
Cu privire la rolul pedepsei, anticii au formulat teoria utilitaristă, potrivit căreia pedeapsa este necesară pentru apărarea societății. Astfel Platon (De legibus, cap XI) consideră esențial exemplul pe care îl oferă pedeapsa altor persoane; Aristotel (Ethica, II) vedea în pedeapsă leacul împotriva nedreptății și relelor; Seneca (De clementis, I, 22) aborda același caracter utilitarist al pedepsei invocând menirea ei de a face pe ceilalti mai buni (caeteros redat meliores), de a distruge pe cei răi (ut sublatis malis) și astfel a permite celor mulți să trăiască în siguranța (securiores caeter vivant).
În evul mediu legile erau dominate de caracterul feudal și canonic. Una dintre cele mai importante legi, Corpus iuris canonici (1140) a reglementat infracțiunile sub un dublu aspect: al nesocotirii ordinii divine și al leziunii aduse ordinii umane. Omorul era pedepsit cu moartea prin mijloacele cele mai crude. Pruncuciderea, spre exemplu, se pedepsea cu îngroparea de vie a femeii vinovate. În general, nobilii se bucurau de privilegii în sensul că, în cazul lor, pedeapsa pentru omor putea să fie convertită într-o pedeapsă mult mai ușoară, chiar amendă.
În 1764 apare lucrarea lui Cesare Beccaria, „Dei delitti et delle pene” (Despre infracțiuni și pedepse), reprezentativă pentru evoluția ulterioară a științei penale. În ea sunt formulate pentru prima data principiul legalitații incriminării și principiul umanizării pedepsei; de asemenea sunt examinate probleme de reeducare a infractorului și de morală.
Dacă fundamentul dreptului de a pedepsi – se arată în lucrare- este interesul general, finalitatea represiunii nu poate fi niciodată în afara exigențelor moralei.
Tot în secolul al XVIII-lea este formulată teoria autonomiei pedepsei, potrivit căreia pedeapsa are valoare de sine stătătoare, este un imperativ categoric al rațiunii, care derivă din ideea de dreptate, respectiv a ispășirii pentru orice faptă, binele să fie răsplătit cu bine iar răul cu rău, malum passionis propter malum actionis (Im. Kant, Principii metafizice de drept, 1797 ).
În secolul al XIX-lea apar școlile penale. Școala clasică (Francesco Carrara) consideră că ființa umană dispune de voința autonomă (liber-arbitru) și deci infractorul răspunde pentru actul voluntar savârșit de el și care încalcă dispoziția legii. Pozitivismul, din contră,stigmatizează încă de la naștere pe omul criminal, considerat ca deținător al unor date biologice caracteristice. La început a purtat denumirea de școală antropologică (Cesare Lombroso, „L’uomo delicvente”, Milano, 1876), apoi de școala italiană (Enrico Ferri). Pentru susținătorii ei, criminalul este o ființă anormală, deci nu liberul- arbitru stă la baza actului criminal, ci anumiți factori de degenerescență biologică. Pedeapsa trebuie să aibă rol de vindecare a anomaliilor, adică să fie un mijloc de apărare socială. Școala sociologică, reprezentată de G. Tarde și E. Durkheim, accentuează asupra naturii sociale a omului și încearcă să explice fenomenul criminalității prin factori sociali: șomaj, alcoolism, lipsa de locuință sau alte tare ale societății capitaliste, care aruncă pe om la periferia vieții sociale. Și treptat sunt atrase în discuție noțiunile de societate, mediu, condiții materiale, cât și cele de personalitate și resocializare.
Secolul al XX-lea este caracterizat printr-o multitudine de teze de ordin filosofic, prin care se incearcă explicații atât de pe linia liberului-arbitru, cât și a determinismului.
Existențialismul valorifică liberul- arbitru într-un mod cu totul particular. În măsura în care acceptăm liberul- arbitru ca fundament al acțiunilor noastre, trebuie să acceptăm și ideea absolvirii omului de orice îndatorire impusă din afară, adică libertatea lui deplină de a aprecia ce este bine si ce este rău. Omul are astfel menirea să-și definească scopurile și să-și aleagă acțiunile în mod absolut liber. Se înțelege că o asemenea teză privind libertatea și arbitrariul în viața și atitudini nu poate fi te biologice caracteristice. La început a purtat denumirea de școală antropologică (Cesare Lombroso, „L’uomo delicvente”, Milano, 1876), apoi de școala italiană (Enrico Ferri). Pentru susținătorii ei, criminalul este o ființă anormală, deci nu liberul- arbitru stă la baza actului criminal, ci anumiți factori de degenerescență biologică. Pedeapsa trebuie să aibă rol de vindecare a anomaliilor, adică să fie un mijloc de apărare socială. Școala sociologică, reprezentată de G. Tarde și E. Durkheim, accentuează asupra naturii sociale a omului și încearcă să explice fenomenul criminalității prin factori sociali: șomaj, alcoolism, lipsa de locuință sau alte tare ale societății capitaliste, care aruncă pe om la periferia vieții sociale. Și treptat sunt atrase în discuție noțiunile de societate, mediu, condiții materiale, cât și cele de personalitate și resocializare.
Secolul al XX-lea este caracterizat printr-o multitudine de teze de ordin filosofic, prin care se incearcă explicații atât de pe linia liberului-arbitru, cât și a determinismului.
Existențialismul valorifică liberul- arbitru într-un mod cu totul particular. În măsura în care acceptăm liberul- arbitru ca fundament al acțiunilor noastre, trebuie să acceptăm și ideea absolvirii omului de orice îndatorire impusă din afară, adică libertatea lui deplină de a aprecia ce este bine si ce este rău. Omul are astfel menirea să-și definească scopurile și să-și aleagă acțiunile în mod absolut liber. Se înțelege că o asemenea teză privind libertatea și arbitrariul în viața și atitudini nu poate fi primită.
Neopozitivismul etic consideră că judecata de valoare etică nu afirmă nimic, nu-i nici adevărată nici falsă, și deci nu poate fi demonstrată sau respinsă. Calificativul „rău” pe care-l acordăm unor fapte este un simplu simbol, o pură expresie a emoției. Concepția este considerată că „metodologie empirică”, atitudinile oamenilor despre bine și rău având condiționări mult mai adânci.
Teoria apărării sociale ia în considerare ca element de bază infracțiunea- fapt uman. Acest fapt se apreciază nu numai după criteriul obiectiv, dar și în raport de elementele subiective de personalitate, fiind relevant din punctul de vedere al apărării eficiente a societății. Judecătorul trebuie să aleagă măsura penală cea mai eficace pentru tratarea infractorului, indiferent dacă aceasta este o măsura de siguranță sau o pedeapsa.
Teoriile menționate au meritul de a proceda la analize mai nuanțate și de a scoate în evidență unele particularități ale actului infracțional, dar ele omit un lucru esențial: inegalitatea socială ca izvor permanent de infracționalitate. În timp ce în statele socialiste se accentuează asupra necesității de apărare a interesului întregului popor și a înlăturării oricărei forme de exploatare, în statele capitaliste este trecut sub tăcere tocmai acest element de inechitate socială, cu profunde consecințe asupra relațiilor sociale.
Teoria istorică a statului și dreptului asigură un demers științific și o unitate de cercetare în științele sociale în general. Libertatea nu este opusă necesității, ci ea înseamnă înțelegerea valorilor sociale, a intereselor colectivității, armonios îmbinate cu interesele individuale. Ceea ce înțelegem prin „esența umană” nu este o abstracție dedusă din noțiunea de individ, ci o realitate reprezentată de „ansamblul relațiilor sociale”. Sub acest aspect trebuie privite și normele de drept, a căror finalitate este conviețuirea tuturor într-un climat lipsit de exploatare și axat pe respect și demnitate.
1.2. Reglementarea infracțiunilor contra vieții persoanei
Geto – dacii au beneficiat de legi scrise, dar acestea nu s-au păstrat. Ele sunt amintite de Iordanes, care arăta că regele dac Burebista și-a luat ajutor pe Deceneu, care avea o putere aproape regeasca (pene regiam potestate) și a dat poporului dac legi scrise (conscriptos). Puterea judecatorească era încredintată- se pare- preoților, care o exercitau asemenea druizilor din Galia.
După înfrângerea dacilor de către romani, regulile dreptului roman sunt extinse și în noua provincie a imperiului, astfel încât locuitorii sunt judecați de guvernator sau de locțiitorul său. El avea ius gladii, adică dreptul de a pedepsi cu moartea.
În perioada stăpânirii bizantine se aplică Basilicalele, o colecție de legi civile și penale elaborată treptat în capitala Imperiului roman de răsărit. Sancțiunile prevăzute pentru infracțiunile de omor sunt moartea și mutilarea făptuitorului; dacă făptuitorii aparțineau clasei dominante ele puteau fi transformate în plata unor sume de bani. Oarecum evoluată apare dispoziția privind diferența între tentativă și infracțiunea consumată.
Primele legiuiri românești sunt Cartea românească de învățătură de la pravilele împărătești, tipărită în 1646 la mănăstirea Trei Ierarhi din Iași și Îndreptarea legii, tipărită în 1652 la Târgoviște. În aceste legi omorul este reglementat în spiritul dominant al vremii, adică cu asprime și discriminare. Uciderea unei persoane se pedepsea cu moartea prin spânzurare sau decapitare, dar se puteau aplica și pedepse mai ușoare, în raport de categoria socială căreia îi aparținea vinovatul. Tentativa era pedepsită mai blând și erau reglementate cauzele care apără de pedeapsă (nebunia, vârsta, obiceiul locului, ordinul superiorului, legitima apărare) și cauzele care micșorează pedeapsa (mânia, vârsta, beția, obiceiul locului, ignoranța, somnambulismul, somnul, dragostea).
Omorul era considerat infracțiune gravă („faptă mare”) și se judeca în prima epocă de căpeteniile obștii, ulterior de către domn. Se făcea deosebire între omorul intenționat și cel fără voie; de asemenea se făcea deosebire între actul spontan de ucidere („moartea grabnică”) și actul premeditat („moartea vașnică”). Paricidul constă în uciderea părinților, copiilor, fraților, soției sau soțului și se pedepsea cu „moartea mai cumplită”, judecătorii având latitudinea să aprecieze modalitatea de executare a pedepsei respective.
Ultima legiuire feudală a fost Legiuirea Caragea, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1818 și s-a aplicat de la 1 decembrie 1865. Omorul potrivit acestei legi, „este mai înainte cugetat sau necugetat”, cine va omorî „cugetat singur sau dimpreuna cu altul să se omoare“. Omorul cel necugetat, după întâmplări, micșorează sau mărește vina: cine va omorî apărându-și viața de primejdie, nevinovat este; cine fiind copil mic sau nebun sau smintit la minte, va omorî, nevinovat este; cine aruncând ceva și cu nebăgare de seama va omorî, să răscumpere cu bani omorul de la rudele celui omorât.
Codul penal din 1937, are meritul de a fi primul cod penal românesc. El reglementează urmatoarele forme de omor: omorul simplu (art.463 C.pen.), omorul calificat (art.464 C.pen.), pruncuciderea (art.465 C. pen.), oferta de omor (art.466 C.pen.), omuciderea prin imprudență (art.467 C.pen.), omorul prin consens (art.469 C.pen.). Era considerat omor calificat: omorul săvârșit cu premeditare (asasinatul) art. 464 pct.1, omorul comis pentru a ascunde o infracțiune savârșită mai înainte sau pentru a se sustrage pe sine sau pe altul de la urmărire sau arestare- art.464 pct.2, omorul săvârșit asupra unui ascendent sau descendent legitim adoptiv sau natural- art.464 pct.3, omorul a două sau mai multe persoane deodată sau prin acțiuni diferite- art.464 alin.2.
Acest cod a constituit instrumente juridice valoroase pentru epoca respectivă, nu numai pentru că au înlocuit vechile legiuiri cu dispozițiile lor arhaice și uneori confuze, aducând dispoziții bine sistematizate, dar au introdus un spirit novator, științific în abordarea problemelor de drept penal. Doctrina penală în perioada lor de aplicare a fost reprezentată de lucrări de înaltă ținută științifică, care au provocat discuții aprinse în legătură cu fundamentul dreptului de a pedepsi, cu tratamentul penal cel mai indicat sau cu măsurile penale necesare resocializării infractorilor.
La 1 ianuarie 1969 a intrat în vigoare Codul penal încă actual. Infracțiunea de omor are trei modalități: omorul simplu și două variante calificate: omorul calificat (art.175 C.pen.), omorul deosebit de grav (art.176 C.pen.) și este inclusa în Titlul II, Capitolul I- Infracțiuni contra vieții, integritații corporale și sănătății, Secțiunea I- Omuciderea.
Capitolul 2
INFRACȚIUNEA DE OMOR CALIFICAT
2.1. Conceptul și caracterizarea infracțiunii de omor calificat
Infracțiunea de omor calificat este reglementată de art. 175 C.pen. care prevede că: Omorul săvârșit în vreuna din următoarele împrejurări :
– cu premeditare;
– din interes material;
– asupra soțului sau unei rude apropiate;
– profitând de starea de neputință a victimei de a se apăra;
– prin mijloace ce pun în pericol viața mai multor persoane;
– în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei;
– pentru a se sustrage sau pentru a susrtage pe altul de la urmărire sau arestare sau de la executarea unei pedepse;
– pentru a înlesni sau ascunde savârșirea altei infracțiuni;
în public;
– se pedepsește cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.
Tentativa se pedepsește.
Omorul calificat este prima variantă calificată a omorului și constă așa cum prevăd dispozițiile art.175 C.pen., în săvârșirea omorului în anumite circumstanțe agravante precis determinate, care conferă faptei un grad de pericol social sporit și dovedesc o periculozitate crescută a infractorului, ceea ce a făcut necesară o pedeapsă mai grea. Caracteristic circumstanțelor agravante cu ajutorul cărora legiuitorul a construit conținutul infracțiunii de omor calificat, este faptul ca ele au un caracter univoc agravant, relevând pericolul social și periculozitatea sporite totdeauna și oriunde s-ar ivi. Tocmai acest fapt i-a permis legiuitorului să le folosească la construirea unei figuri infracționale aparte, transformându-le din circumstanțe în elemente circumstanțiale, adică în părți componente ale conținutului infracțiunii de omor calificat. Din acest moment însă ele nu mai pot fi considerate și ca circumstanțe, neputând fi de două ori valorificate. De aceea denumirea lor corectă este aceea de elemente circumstanțiale și nu de circumstanțe, cum de regulă sunt denumite. Ca orice infracțiune și omorul calificat poate fi săvârșit în anumite circumstanțe, inclusiv agravante, prevăzute de art.75 C.pen. (de exemplu, în funcție de fiecare element circumstanțial prevăzut de art. 175 C.pen. omorul calificat poate să fie savârșit de trei sau mai multe persoane împreună, să fie săvârșit de un infractor major împreună cu un minor, sau în stare de beție anume provocată în vederea comiterii infracțiunii ori săvârșit de către o persoană care a profitat de o situație prilejuită de o calamitate naturală, reținându-se alături de art.175 C.pen. și art 75 C.pen.) dar acestea stau în afara conținutului infracțiunii, nu inăuntrul acesteia.
2.2. Conținutul juridic al infracțiunii de omor calificat
Conținutul juridic al infracțiunii de omor calificat înglobează în el conținutul infracțiunii de omor simplu la care se adaugă elementele circumstanțiale prevăzute de textul incriminator. Așadar examinarea conținutului de omor calificat presupune examinarea în prealabil, a condițiilor necesare pentru existența infracțiunii de omor simplu, la care vom face o scurtă referire: obiectul juridic, obiectul material, subiecții, ulterior se examinează elementele circumstanțiale prevăzute de art. 175 C. pen.
Obiectul juridic special al infracțiunii de omor calificat îl constituie viața persoanei iar elementul material este dat de corpul persoanei în viață.
Subiectul activ, de regulă, este necircumstanțiat, poate fi orice persoană, cu excepția art.175 lit.c C. pen., unde făptuitorul trebuie să aibă calitatea de soț sau rudă apropiată.
Subiectul pasiv, de asemenea este necircumstanțiat de cele mai multe ori însă în cazul unor elemente circumstanțiale trebuie să îndeplinească anumite condiții, de exemplu calitatea de soț sau rudă apropiată (art. 175 lit. c) sau condiția de a se afla în stare de neputință de a se apăra (art. 175 lit. d). Nu este subiect pasiv al infracțiunii de omor calificat nici produsul de concepție, nici cadavrul.
Elemental material al laturii obiective constă de regulă într-o acțiune dar se poate prezenta și sub forma unei inacțiuni. Acțiunea poate să fie directă (de exemplu lovirea cu un corp dur sau ascuțit, împușcarea) sau indirectă (conectarea la o rețea electrică a unui gard). Inacțiunea presupune că subiectul activ are obligația de a acționa într-un anumit fel și nu o face.
Urmarea imediată este decesul persoanei, infracțiunea de omor calificat fiind o infracțiune de rezultat.
Legătura de cauzalitate trebuie stabilită în fiecare caz în parte între acțiunea sau inacțiunea ce reprezintă elementul material și decesul persoanei în cauză. Nu este necesar să existe o cauză unică. Pot să se suprapună și alte cauze: anterioare (de exemplu, se produc leziuni grave unei persoane care avea un organism slăbit sau bolnav); concomitente ( o persoană este lăsată dezbrăcată în frig- pe lângă acțiunea făptuitorului se suprapune și existența unor condiții atmosferice neprielnice; sau survenite (de exemplu, o complicație care apare în cursul tratamentului medical în cazul unei leziuni provocate de o anumită persoană).
Elementul subiectiv al infracțiunii îl constituie vinovăția sub forma intenției în ambele modalități (directă sau indirectă). În literatura de specialitate s-a precizat că nu se poate săvârși cu intenție indirectă omorul savârșit cu premeditare (art.175 lit. a C. pen.).
Mobilul faptei nu interesează în sensul că reprezintă infracțiune de omor calificat inclusiv fapta comisă din „motive nobile”(de exemplu, omorul săvârșit asupra unei rude apropiate la rugămințile stăruitoare ale acesteia sau pentru a înlătura suferințele provocate de o boală incurabilă). În reglementarea anterioară era prevăzută ca circumstanță atenuantă o astfel de împrejurare chiar dacă omorul era calificat.
În ceea ce privește formele infracțiunii de omor calificat aceasta este susceptibilă de forma tentativei și se pedepsește conform art.175 alin.2 C. pen.. Infracțiunea se consumă în momentul realizării rezultatului, în momentul decesului victimei. În eventualitatea în care rezultatul se produce mai târziu, până la respectivul moment putem vorbi de o tentativă la infracțiune, după acest moment tentativa este absorbită în forma consumată a infracțiunii ( de exemplu, suntem în cazul unei tentative la infracțiunea de omor calificat savârșit cu premeditare și după o săptămână de spitalizare survine decesul victimei de la acest moment fapta va fi încadrată în infracțiunea de omor calificat și nu va mai exista în formă de tentativă.
Sancțiunea prevăzută de lege pentru săvârsirea infracțiunii de omor calificat este închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.
Aspectele procesuale sunt identice cu cele prevăzute pentru infracțiunea de omor simplu. Urmărirea penală se efectuează de procuror, iar infracțiunea se judecă în primă instanță la tribunal.
Pentru stabilirea cauzelor decesului este necesară în toate cazurile o expertiză medico- legală și de asemenea, este necesară expertiza medico-legală psihiatrică a făptuitorului, ca în toate cazurile de omor.
Capitolul 3
ELEMENTELE CIRCUMSTANȚIALE ALE INFRACȚIUNII DE OMOR CALIFICAT
3.1. Omorul săvârșit cu premeditare
Omorul se consideră calificat, în primul rând, atunci când este săvârșit cu premeditare. Legea nu explică înțelesul acestui termen, motiv pentru care în doctrina și în practica judiciară au existat păreri și soluții diferite care pot fi reunite în două teorii asupra premeditării: teoria subiectivă și teoria obiectivă.
Adepții teoriei subiective, consideră că premeditarea are un caracter pur subiectiv, constând într-o chibzuire a făptuitorului mai îndelungată decât cea obișnuită și într-o anumită stare de relativ calm, cu privire la acțiunea sau inacțiunea infracțională, timpul, locul și modul de săvârșire a acesteia. Potrivit acestui punct de vedere, o hotărâre infracțională pusă în aplicare imediat nu se poate caracteriza prin premeditare, chiar dacă în mod concret, desfășurarea în timp a infracțiunii ar dura mai mult. De aceea, se arată că pentru existența premeditării este necesară și trecerea unui interval de timp de la luarea hotărârii și până la punerea ei în executare pentru a spori șansele producerii urmăririi dorite.
În esență, potrivit teoriei subiective, premeditarea constă în luarea hotărârii de a săvârși omorul, hotărâre care premerge punerea în executare a planului infractorului, premeditare care se definește în raport cu trei criterii: cronologic, psihologic și ideologic.
Adepții teoriei obiective, dominantă în doctrina penală consideră că premeditarea are un caracter complex (subiectiv și obiectiv). Așa cum arăta V.Dongoroz, „premeditarea trebuie să fie ințeleasă nu numai ca un aspect al elementului subiectiv, ci ca o pregătire în vederea savârșirii faptului”.
Nu este suficient să treacă un timp mai îndelungat pentru luarea hotărârii și punerea ei în executare, ci trebuie să existe și acte materiale, nu numai spirituale de pregătire a infracțiunii. Ca urmare, pentru existența premeditării ca circumstanță agravantă a infracțiunii de omor este necesară îndeplinirea cumulativă a trei condiții:
1) trecerea unui interval de timp din momentul luării hotărârii de a săvârși omorul și până în momentul executării infracțiunii. Durata acestui interval de timp nu este fixă și nici nu poate fi dinainte stabilită. În fiecare caz, instanța competentă va constata dacă aceasta este sau nu îndeplinită, ținând seama de împrejurările concrete ale cauzei și, îndeosebi de particularitățile subiective ale făptuitorului, deoarece, în funcție de aceste particularități o persoană poate avea nevoie de un interval mare de timp pentru a chibzui, pe când o altă persoană poate chibzui cu eficiență chiar într-un interval de timp mult mai scurt.
Vom ilustra acest aspect cu câteva exemple din practica judiciară. S-a considerat că această condiție este îndeplinită, în situația în care în urma unui conflict cu victima, inculpatul a plecat acasă, s-a înarmat cu un cuțit și a revenit în același loc după o oră, pândind-o și aplicându-i o lovitură în inimă.
Dimpotrivă, s-a considerat că această cerință nu este îndeplinită, în situația în care, după ce s-au insultat și imbrâncit reciproc, fiind despărțiți de către cei prezenți, victima aflându-se în stare de ebrietate, inculpatul a plecat spre casă de unde a luat un par și s-a deplasat în apropierea locuinței victimei, pe care a așteptat-o aproximativ 20-30 minute, iar la sosirea acesteia i-a aplicat o lovitură puternică în regiunea capului, urmată de moartea victimei. Fapta a fost încadrată în infracțiunea de omor (art. 174 C.pen.)
De asemenea, nu este îndeplinită condiția, în cazul unei altercații produse în apropierea locuinței inculpatului care, pentru a se răzbuna, a intrat în casă, s-a înarmat cu un cuțit după care a plecat în urmărirea victimei căreia i-a aplicat mai multe lovituri, fiind necesară o intervenție chirurgicală de urgență. Încadrarea juridică corectă a faptei este de tentativă la infracțiunea simplă de omor.
S-a reținut infracțiunea de omor în care după ce inculpatul a amenințat victima cu moartea, a părăsit locul altercației, revenind după circa 10 minute înarmat cu un cuțit cu care i-a aplicat victimei lovituri care au cauzat decesul acesteia. S-a considerat că intervalul de timp scurs între momentul altercației și momentul aplicării loviturilor a fost insuficient pentru a vorbi de o premeditare, o chibzuire asupra faptei.
Chiar în cazul în care după trei săptămâni de la un incident în cursul căruia inculpatul și victima s-au lovit reciproc, cei doi s-au întâlnit într-un restaurant ulterior și, după ce victima a plecat spre casă, a fost urmărită de inculpat care i-a aplicat o lovitură cu un obiect contondent provocându-i leziuni și punându-i în primejdie viața, constituie tentativă la infracțiunea de omor. Din probele administrate în cauză, nu rezultă că inculpatul ar fi luat anterior hotărârea de a se răzbuna pe victimă și că ar fi făcut vreun act de pregătire în acest sens ci, dimpotrivă, întâlnirea a fost întâmplătoare iar rezoluția infracțională a fost spontană, astfel încât nu se poate reține premeditarea.
2) efectuarea unor acte de pregătire materială în vederea săvârșirii faptei constând în luarea de măsuri specifice, procurarea de instrumente sau mijloace. Aceste acte trebuie realizate în intervalul de timp cuprins între momentul luării rezoluției infracționale și momentul savârșirii faptei.
3) efectuarea unor acte de pregătire morală, psihică, în vederea săvârșirii infracțiunii, constând în activitatea psihică a făptuitorului de reflectare, de chibzuire asupra modului cum va săvârși infracțiunea. Și această activitate de pregătire psihică trebuie să se realizeze în același interval de timp cuprins între momentul luării rezoluției infracționale și momentul punerii acesteia în aplicare.
Se admite că, prin îndeplinirea primelor două condiții este îndeplinită implicit și ultima.
În acest sens se consideră că premeditarea presupune numai realizarea a două condiții: trecerea unui interval de timp din momentul luării hotărârii infracționale și efectuarea unor acte de pregătire materială, pentru că acestea nu pot exista fără o chibzuire în acest sens. Este adevărat însă, că unii infractori chibzuiesc mai mult, alții trec la executarea acțiunii după o chibzuință mai scurtă dar relevantă sub aspectul premeditării.
În orice caz, chibzuința este un element complex, care nu se rezumă în exclusivitate la o meditație de o oarecare durată, ci asociază la acțiunea sau inacțiunea de ucidere împrejurări concrete pentru a obține cu certitudine mai mare rezultatul dorit. Ea se deosebește de “străduință” sau de “pereseverență” în finalizarea hotărârii de a ucide care aparține elementului subiectiv al infracțiunii de omor în oricare din formele sale.
Chibzuința este incompatibilă cu o voință oscilantă de a ucide sau nu și presupune o voință fermă de a suprima viața persoanei, alegând în aceleși timp momentul și locul, eventual și modul în care se va săvârși infracțiunea. În practica judiciară s-a decis că intenția indirectă este incompatibilă cu premeditarea.
De asemenea, tot practica judiciară a stabilit că nu sunt îndeplinite condițiile premeditării în ipoteza în care din împrejurările de fapt rezultă că inculpatul nu cunoștea persoana față de care dorea să se răzbune, neaflându-se în situația de a medita cu privire la timpul, locul, modalitatea de săvârșire a omorului. De exemplu, inculpatul pentru a-l răzbuna pe tatăl său care fusese lovit, s-a înarmat cu un cuțit și a venit la localul unde se aflau martorii crezând că unul dintre aceștia era agresorul tatălui său. Aflând cine este vinovat, s-a deplasat la domiciliul acestuia, după ce în prealabil a consumat o cantitate de băutură alcoolică, comițând acolo infracțiunea de omor simplu și nu calificat, cum a apreciat instanța supremă.
Chibzuința presupune că făptuitorul s-a aflat la data savârșirii faptei în condiții de normalitate psihică corespunzătoare. Pentru a cântări succesiunea și evoluția unor acte, într-un complex de împrejurări, se înțelege că făptuitorul trebuie să beneficieze de o gândire limpede, capabilă să se orienteze corect.
Uneori însă, intervin factori perturbatori, care influențează gândirea și care pot să atragă îndoieli cu privire la elementul chibzuință necesar premeditării. Acești factori au fost împărțiți în literatura penală în trei categorii: stările obsesive, starea de ebrietate, provocarea.
Stările obsesive sunt un complex psihic care poate sau nu să exprime o dorință reală. Când subiectul este urmărit de ideea fixă de a alcătui un plan și de a lua măsuri în scopul de a ucide o persoană, trebuie să ținem seama de condițiile în care el acționează. Dacă obsesia atestă o stare psihică anormală, cu alterarea gândirii, elementul chibzuință nu poate fi reținut, dar dacă făptuitorul este stăpânit doar de gândul de a ucide, starea respectivă este compatibilă cu premeditarea.
Beția voluntară completă nu exclude săvârsirea omorului cu premeditare, căci făptuitorul însuși în mod voluntar a intrat într-o asemenea stare și a putut să își dea seama de consecințele ei. Sunt totuși două situații: cel care se îmbată pentru a săvârși omorul, când evident fapta are caracter premeditat, și cel care, aflându-se în stare de beție voluntară completă, săvârșește omorul. În acest din urmă caz, fapta poate să aibă un caracter spontan dar și premeditat. De exemplu, unei persoane aflate în stare de ebrietate i se refuză băutura într-un restaurant. Se duce acasă, se înarmează cu un cuțit, revine la bufet și îl înjunghie pe ospătarul care a refuzat să o servească. Fapta are caracter premeditat și este săvârșită în stare de beție.
Provocarea are la bază elementul specific al tulburării sau emoției puternice, rezultat dintr-un act de violență, dintr-o atingere gravă a demnității persoanei sau dintr-un act ilicit grav. În legătură cu posibilitatea coexistenței provocării, ca circumstanță atenuantă, cu premeditarea, ca element circumstanțial al omorului, nu există un punct de vedere unitar în doctrina penală și nici în practica judiciară.
Există pe de o parte, opinia potrivit căreia premeditarea și starea de provocare sunt grade ale intenției, și evident nu pot să coexiste iar pe de altă parte, opinia care le socotește circumstanțe cu efecte diametral opuse și pot fi reținute împreună în aceeași speță. De regulă, au consimțit la prima opinie adepții teoriei subiective iar la a doua adepții teoriei obiective.
Pentru evidențierea argumentelor care au stat la baza acestor opinii contradictorii, vom analiza succint, prin comparație cele doua noțiuni: provocarea și premeditarea.
Starea de provocare are loc când, sub influența unei tulburări sufletești sau a unei emoții puternice, cauzate de comportarea ilicită, provocatoare, a victimei, hotărârea infracțională apare spontan în conștiința subiectului și este urmată, imediat sau după scurgerea unei perioade de timp, de săvârșirea infracțiunii.
Din această noțiune se desprind două caracteristici esențiale ale stării de provocare. Prima constă în emoția puternică de care este stăpânit subiectul în momentul luării hotărârii infracționale și a săvârșirii faptei propriu-zise; iar a doua, în aceea că fenomenul-cauză al tulburării sufletești a făptuitorului este tocmai comportarea ilicită, provocatoare, a victimei infracțiunii. Aceste caracteristici sunt într-o strânsă legătură reciprocă și imprimă stării de provocare un grad mai ușor al intenției în comparație cu premeditarea sau cu intenția simplă.
Emoțiile de maximă intensitate, exteriorizitate de cele mai multe ori prin izbucniri deosebit de puternice au un efect dăunător, dezorganizator asupra formelor superioare de conduită a omului, reducându-i în mare măsură capacitatea de control a conștiinței asupra intregii sale activități. Astfel, stările emoționale deosebit de intense, cum sunt afectele de furie, groaza, disperarea, exuberanță sau de uimire, îi scad omului atât de mult controlul asupra conduitei sale, încât, lăsându-se dominat de impulsuri săvârșește fapte dăunătoare societății, pe care le regretă mai târziu.
Intensitatea și durata de existență, în conștiința subiectului, a stărilor afective sunt foarte diferite. Ele depind atât de natura fenomenului cauză și valoarea lui socială, cât și de particularitățile spirituale ale subiectului. De obicei, afectele de furie, provocate de comportarea profund imorală a cuiva, precum și afectele de groază, cauzate de unele fenomene sau acțiuni umane deosebit de periculoase pentru sine sau anumite persoane apropiate lui, produc subiectului o tulburare sufletească mai intensă, însoțită de o pierdere mai pronunțată a controlului rațional asupra conduitei sale, decât afectele de exuberanță ori de uimire.
Pentru cunoașterea adevărată a intensității tulburării psihice trăite de subiect în momentul săvârșirii infracțiunii, pe lângă stabilirea cauzei determinate și a naturii afectului provocat, este absolut necesar să fie raportată întreaga stare de fapt la persoana lui concretă, ținându-se seama de temperamentul și nivelul de pregătire generală, de gradul de cultură, de starea sănătății sale, de educația cetățenească, precum și de alte elemente care evidențiază trăsăturile sale spirituale.
Deci, în stare de puternică emoție a subiectului, temperamentul, nivelul de cultură, starea sănătății sale din momentul respectiv pot să aibă asupra capacității lui de control rațional fie o influență pozitivă, fie una negativă.
Din moment ce temperamentul subiectului are, alături de alte cauze, evidentă influență asupra formării intenției afective în cazul provocării, nu îndreptățește exagerarea importanței sale în această materie și, în același timp, nu-i permisă nici ignorarea totală a rolului pe care îl are în conduita omului. Influența lui, cu efecte variate, dar fără caracter fatal, se simte în toată activitatea voluntară a omului. Astfel, colericii, datorită activității lor emoționale foarte intense, clocotitoare, cu stăpânirea de sine bazată mai mult pe inhibiția externă, când se află în stare de emoții puternice sau de tulburări sufletești, reacționează foarte repede, prompt; în schimb, sangvinicii și flegmaticii care au baza stăpânirii de sine cu precădere pe inhibiția internă și se caracterizează, în general, printr-o rectivitate emoțională moderată sunt, mai ponderați, dispun de mai mult echilibru sufletesc și în atare situații critice. Drept consecință, exteriorizările lor prin acte de violență se produc mai rar.
Nivelul de cultură generală, pregătirea profesională, mediul de muncă și viața din familie sedimentează în conștiința subiectului însușirile sale sociale esențiale, adică contribuie la formarea caracterului însuși, care, la rândul său, îi dirijează tendințele temperamentale în toată conduita lui, activizându-le, în funcție de cerințele sociale și personale. Astfel, dacă temperamentul influențează reactivitatea omului față de un fenomen sau altul, caracterul lui, ca unitate a „relațiilor stabilizate ale persoanei cu mediul social”, determină conținutul însuși al reactivității respective. Fiind în esență expresia conținutului spiritual al omului în raport cu mediul social care l-a și format, caracterul se exteriorizează, deci, în multiplele forme de comportare a individului. Acest rol important al caracterului asupra activității umane face ca persoane diferite în ceea ce privește însușirile de caracter să se comporte diferit în situații similare.
Pe lângă caracterul și temperamentul omului, asupra multiplelor forme ale comportării sale, mai au o influență însemnată și stările de sănătate și de odihnă a organismului în momentul când desfășoară activitatea concretă. Starea de boală sau de oboseală a organismului schimbă în mare măsură întreaga comportare obișnuită a omului. Omul bolnav sau obosit se emoționează mai repede și mai puternic de activități sau fenomene, pe care în condiții normale de sănătate le-ar trece cu vederea. Emoțiile create în asemenea stare de boală sau de oboseală conduc la reducerea în mod simțitor și a capacității stăpânirii reacțiilor împotriva fenomenelor sau a unor activități contrare principiilor și comportării sale etice.
Din aceste considerente pretinsa stare de tulburare sufletească, trăită de subiect în momentul săvârșirii infracțiunii, necesită a fi raportată la natura fenomenului-cauză, la temperamentul și caracterul său , precum și la starea de boală sau de oboseală a organismului. Cu alte cuvinte constatarea stării de provocare se face pe baza datelor obiective raportate numai la situația subiectivă concretă a făptuitorului însuși, luat cu toate însușirile sale spirituale, fără nici o referire la modul cum s-ar fi comportat într-o situație similară o altă persoană. În caz contrar, s-a spus în doctrină că s-ar ajunge la un alt grad al intenției, și drept consecință, imputarea obiectivă a infracțiunii săvârșite.
A doua condiție esențială a stării de provocare constă în fenomenul cauză special al tulburării sufletești a subiectului, și anume în comportarea ilicită, provocatoare a victimei infracțiunii.
Întrucât infracțiunea se declanșează din cauza comportării ilicite a victimei, se pare, la prima vedere, că starea de provocare se referă numai la fapta în atare situație, pentru reținerea stării de provocare ar interesa numai conduita ilicită a victimei și ar rămâne fără semnificație penală starea psihică trăită de subiect în momentul săvârșirii infracțiunii.
În realitate, însă starea de provocare nu poate fi studiată în mod unilateral, fără a se avea în vedere ambele ei caracteristici, în legătura lor de condiționare reciprocă.
Dacă, de exemplu, prima caracteristică constă în aceea că infracțiunea se comite în condiții subiective specifice, într-o stare de surescitare, comportarea ilicită a victimei, deși cronologic apare mai devreme și reprezintă pentru cealaltă fenomenul cauză, devine caracteristică a stării de provocare numai când produce în conștiința subiectului tulburarea sufletească sau emoția puternică, care să-i reducă simțitor stăpânirea de sine. Cu alte cuvinte, conduita provocatoare a victimei ajunge din fenomenul cauză, să depindă, în calitatea ei de caracteristică a stării de provocare, de existenta și intensitatea fenomenului efect.
Deci, la starea de provocare, actele de conduită ilicită a victimei, pe lângă existența lor obiectivă, trebuie să producă în conștiința subiectului o tulburare sau o emoție atât de puternică încât să-i slăbească simțitor rațiunea și stăpânirea de sine, în care stare sufletească să și comită infracțiunea. Tocmai această tulburare psihică deosebit de puternică, care are însemnată influență negativă asupra factorilor intelectiv și volitiv ai subiectului, face din starea de provocare o modalitate mai ușoară a intenției iar nu faptul că victima poartă o mare parte din vină în declanșarea infracțiunii. De aceea, în doctrină s-a considerat că există stare de provocare și când fapta este săvârșită împotriva unei alte persoane pe care infractorul o confundă cu provocatorul, persoana care nu are nici o vină în comiterea faptei îndreptate împotriva sa.
Așadar, și condiția ca provocarea din partea victimei să constea într-o violență, atingerea demnității persoanei sau într-o altă faptă ilicită gravă este astfel cerută de legiuitor nu pentru a îndreptăți o ripostă și a scuza oarecum subiectul de săvârșirea infracțiunii, ci fiindcă aceste activități sunt de natură a produce, în conștiința omului, emoții puternice, lăsându-se mai ușor impulsionat la acțiuni de imediată replică.
Revenind asupra premeditării, aceasta se formează și se desfășoara în conștiința subiectului în mod lent, pe fondul unei stări sufletești relativ calme, liniștite, exteriorizându-se printr-o activitate de pregătire materială adecvată în vederea săvârșirii infracțiunii.
Așadar, premeditarea cuprinde în conținutul său toate procesele psihice intelective, volitive și emoționale proprii intenției directe. Nuanțarea ei ca intenție directă mai intense, sub aspect cantitativ, este dată de starea sufletească relativ liniștită a subiectului în momentul apariției acestor procese și de persistența sa pe o durată de timp mai lungă alături de aceste trăiri sufletești ale subiectului – ce reprezintă conținutul însuși al intenției de premeditare- se mai cere să existe, ca o condiție necesară pentru constatarea acestui grad mai intens al vinovăției, și activitatea de pregătire materială și uneori morală, în vederea săvârșirii infracțiunii cu succes.
Vom insista asupra laturii subiective a premeditării care ridică probleme în legătură cu posibilitatea coexistenței premeditării cu provocarea.
Starea sufletească liniștită sau cel puțin relativ liniștită presupune că subiectul are posibilitatea reală să judece cu destulă chibzuință asupra infracțiunii privită în tot ansamblul său, atât înainte de luarea hotărârii asupra săvârșirii ei, cât și după aceea până la îndeplinirea ultimului act din procesul de activitate necesară pentru cauzarea rezultatelor ilicite ce formează obiectul scopului propus. Astfel, hotărârea infracțională este luată după un prealabil examen comparativ al motivelor pozitive și negative, precum și al rezultatelor ilicite dorite și nedorite de făptuitor.
Liniștea sufletească a subiectului trebuie să fie de așa natură încât să asigure desfășurarea unei judecăți normale, fără tulburări psihice, asupra infracțiunii cu toate tulburările ei firești. În asemenea momente hotărâtoare, subiectul trebuie să aibă suficient echilibru sufletesc, destulă stăpânire de sine, pentru o desfășurare firească în conștiința sa a proceselor psihice de cunoaștere deplină a infracțiunii ca fenomen social juridic și de manifestare a voinței asupra săvârșirii ei. Altfel spus, este vorba despre o stare sufletească care să permită cunoașterea relațiilor sociale și a caracterului infracțional al faptei, prevederea urmărilor ei firești, studiul comparativ al motivelor pozitive și negative, precum și luarea liberă a hotărârii ilicite cu toată convingerea asupra necesității ducerii ei până la capăt, iar nu despre una lipsită total de emoții, de frământări sufletești. De altfel, asemenea stare sufletească, fără emoții nici nu poate fi imaginată în conștiința făptuitorului, mai ales când el își concentrează atenția asupra comiterii unor fapte atât de periculoase cum este infracțiunea de omor, pentru care legiuitorul în numele societății a prevăzut o pedeapsă așa de aspră.
Prin urmare, starea sufletească liniștită a subiectului trebuie înțeleasă numai în sensul că emoțiile, pe care le trăiește în asemenea momente, nu sunt de natură să-i reducă capacitatea de cunoaștere și de voința asupra infracțiunii oglindite în planul său mental și astfel sub imperiul impulsurilor, să-și piardă o bună parte din posibilitățile controlului rațional asupra întregii sale comportări.
Această stare sufletească de relativ calm, de chibzuință trebuie să se desfășoare într-o anumită perioadă de timp situată între momentul luării hotărârii infracționale și până la îndeplinirea ultimului act necesar pentru materializarea faptei concepute.
Durata mai lungă în timp a desfășurării intenției premeditate este cerută de teoria și practica dreptului penal, pentru că ea, pe de o parte, oferă subiectului prilej de meditație asupra faptei, de renunțare la hotărârea infracțională, precum și posibilitatea obiectivă de pregătire materială sau morală a infracțiunii iar pe de altă parte evidențiază starea psihică relativ liniștită pe care a avut-o făptuitorul înainte și după luarea hotărârii infracționale. Astfel, cu cât este mai lung timpul scurs din momentul luării hotărârii până la săvârșirea nemijlocită a infracțiunii cu atât premeditarea apare mai evidentă. Însă aceasta nu îndreptățește negarea premeditării numai pentru considerentul că infracțiunea a fost săvârșită la scurt timp după luarea hotărârii, dacă sunt întrunite celelalte condiții.
Timpul necesar premeditării trebuie apreciat în fiecare caz în parte, raportându-l la persoana subiectului activ, la natura infracțiunii și la circumstanțele obiective în care a fost comisă. Așadar, timpul foarte scurt nu exclude intenția premeditată când subiectul se află într-o situație sufletească liniștită, capabil să judece netulburat asupra motivelor și consecințelor faptei concepute, și desfășoară în același timp activități de natură să înlesnească săvârșirea infracțiunii, precum la fel de bine ar putea să nu existe premeditare când timpul respectiv este foarte lung, dacă rațiunea și voința subiectului au fost știrbite de anumite situații ocazionale.
Această prezentare comparativă a celor două noțiuni stă la baza argumentelor pentru care premeditarea este incompatibilă cu provocarea. Adepții acestei opinii consideră, pornind de aici că, sub aspect psihic, premeditarea și starea de provocare se exclud reciproc și în consecință nu ar fi posibilă nici coexistența lor în aceeași faptă, cel puțin din acest punct de vedere. Rămâne de analizat la premeditare timpul scurs între luarea hotărârii ilicite și săvârșirea infracțiunii propriu-zise, iar la starea de provocare, perioada de timp între actul provocator și riposta dată de persoana provocată.
După extinderea lor aceste două perioade de timp pot să fie asemănătoare sau chiar identice. Sub acest aspect ar fi îndreptățită acceptarea coexistenței premeditării cu provocarea. Dar, chiar dacă uneori aceste durate de timp sunt identice ca întindere, adepții acestei opinii consideră că subiectul trăiește o viață spirituală diferită și desfășoară activități felurite prin conținutul lor. Intinderea unei anumite perioade de timp între luarea hotărârii ilicite și săvârșirea infracțiunii numai atunci este o caracteristică a premeditării când, în limitele ei, infractorul, aflându-se într-o stare psihică relativ liniștită, desfășoară o activitate de pregătire în vederea faptei concepute. La starea de provocare deși se reacționează de obicei prompt, nu este exclusă, totuși, existența stării de provocare și când riposta are loc cu oarecare întârziere, dacă tot timpul dintre cele două momente (provocare – ripostă) subiectul se află fără întrerupere în tulburarea sufletească creată de comportarea ilicită a victimei.
Prin urmare, concluzia ar fi că dacă nu se poate concepe ca, în același timp omul să trăiască atât o liniște sufletească deplină, cât și emoții de o intensitate care să-i reducă parțial capacitatea de rațiune și voință nu-i posibilă nici coexistența stării de provocare cu premeditarea.
De exemplu, în doctrina penală adepții acestei teorii, apreciază că în următoarea speță nu există premeditare, contrar hotărârii Tribunalului Suprem. Astfel, inculpatul a fost oprit în stradă de către victima care i-a cerut explicații în legătură cu lovirea tatălui sau de către acesta și totodată l-a împins pe inculpat cu mâna peste față cerându-i ca în viitor să nu-l mai lovească pe tatăl său (era în jurul orelor 19). Enervat de discuție și fiind sub influența băuturilor alcoolice, inculpatul s-a dus acasă, a luat un cuțit și a revenit în stradă unde a așteptat-o pe victimă să vină spre locuința sa. În momentul în care aceasta a trecut pe bicicletă pe lângă locul unde se afla inculpatul, acesta i-a aplicat o lovitură puternică cu cuțitul în regiunea abdominală, după care a fugit la locuința cumnatului său. Victima a fost supusă unei intervenții chirurgicale însă a decedat.
Uneori nu numai doctrina, ci și practica judiciară au confirmat teza potrivit căreia provocarea și premeditarea sunt incompatibile. De exemplu, instanța a reținut că, la data de 14 august 1978, inculpatul a avut un conflict cu partea vătămată, fără a se comite acte de agresiune. În aceeași zi cei doi fii ai inculpatului au fost amenințați cu bătaia de către victimă, fără ca inculpatul să fi fost de față. Aflând despre aceste fapte, în jurul orei 16, inculpatul a pândit victima și, la apariția acesteia pe drum, două ore mai târziu, a atacat-o și a lovit-o cu o furcă în piept, cauzându-i leziuni penetrante care i-au pus în primejdie viața. Tribunalul Buzău a condamnat inculpatul pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor calificat, prevăzută la art.174 și art.175 lit. a, C.pen.. Tribunalul Suprem a precizat că pentru a face aplicarea prevederilor textului de lege menționat, nu e suficient să se constate o comportare necorespunzătoare din partea victimei, ci și împrejurarea că această comportare a generat în psihicul făptuitorului o puternică tulburare, reducându-i posibilitățile de control, de evaluare a gravității faptei, precum și împrejurarea că a acționat în această stare, riposta apărând ca un act reflex față de actul provocator. Or, modul în care inculpatul a conceput săvârșirea faptei, înarmarea cu o furcă și bare metalice, trimiterea la locul faptei a celor doi fii ai săi care să aștepte trecerea victimei și, în sfârșit pândirea și urmărirea acesteia de către inculpat și dezlănțuirea atacului împotriva ei împreună cu fiii săi, potrivit unei prealabile înțelegeri, evidențiază elementele caracteristice ale premeditării, nefiind compatibile cu starea de puternică tulburare și emoție la care se referă art. 73 Cod penal.
Totuși, potrivit celei de-a doua opinii care acceptă compatibilitatea celor două noțiuni, există situații când starea de tulburare sau emoție puternică își păstrează intensitatea și după trecerea unui anumit interval de timp, astfel încât reacția făptuitorului se produce în condițiile privitoare la elementul circumstanțial al premeditării. Iată un exemplu din practica judiciară : șeful de echipă îi dă o palmă unui muncitor. Acesta deosebit de surescitat din cauza actului de violență și a atingerii demnității sale, părăsește unitatea, consumă băuturi alcoolice și revenind la uzină aplică provocatorului o lovitură în cap. Instanța a reținut în această speță infracțiunea de omor săvârșit cu premeditare săvârșit în stare de provocare, iar în nota confirmativă privind soluția dată se arată că provocarea nu implică în mod necesar spontaneitatea ripostei la actul provocator și nimic nu se opune ca provocarea să coexiste cu premeditarea .
Este de asemenea posibil ca făptuitorul să premediteze uciderea unei persoane, alcătuindu-și un plan condiționat de actul provocator al victimei. Și într-o asemenea situație provocarea are aplicare, s-a considerat în literatura penală. Însă, nu aceasta a fost soluția unanim acceptată în practica judiciară și în doctrina într-o astfel de situație. De exemplu, Tribunalul Dolj a decis că inculpatul se face vinovat de omor cu premeditare, fără a se reține ca circumstanță atenuantă provocarea atunci când în urma unor neînțelegeri repetate cu victima, din noiembrie 1992, generate de bănuiala că acesta îi sustrage și distruge unele bunuri din grădină, la începutul lunii august 1993 a împrejmuit grădina cu un conductor electric de sârmă și în fiecare noapte între orele 23 – 05 a conectat instalația la rețeaua electrică, iar în noaptea de 28 august 1993, când victima a intrat în grădina inculpatului pentru a-i distruge legumele, a atins cu brațul conductorul din sârmă, care se afla sub tensiune electrică, fiind electrocutat mortal.
În cazul tezei incompatibilității premeditării cu provocarea se mai pune problema în legătură cu infracțiunile precedate de activități caracteristice premeditării, pe care subiectul le desfășoară fie înainte de producerea actului provocator, fie în timpul scurs între acest act și momentul ripostei. Așadar, se produc activități caracteristice ambelor circumstanțe dar nu pot fi reținute împreună. Soluția propusă de adepții acestei teze se bazează pe analiza stării psihice trăite de făptuitor în perioada pregătitoare și în momentul ripostei infracționale, în funcție de care se reține fie elementul circumstanțial al premeditării, fie circumstanța atenuantă a provocării.
Activitățile de pregătire a săvârșirii infracțiunii, premergătoare actului provocator venit din partea victimei, se desfășoară întotdeauna pe baza unei hotărâri prealabile a subiectului de a comite fapta respectivă.
Uneori luarea hotărârii infracționale și activitățile premergătoare au loc când conștiința subiectului este pătrunsă de puternice tulburări sufletești create de vestea primită în legătură cu anumite fapte ilicite de viitor ale victimei, pe care intenționează să le îndrepte contra intereselor sale. Deci, starea sufletească de surescitare este creată tot de comportarea ilicită a victimei, aflată însă de infractor prin intermediul altor persoane, iar actul provocator, în momentul când se poate amplifica cel mult tulburarea psihică deja existentă în conștiința subiectului. Constatarea unei asemenea stări sufletești, în momentele de pregătire și de săvârșire a infracțiunii, îndreptățește reținerea circumstanței atenuante a stării de provocare în favoarea făptuitorului respectiv și excluderea implicită a premeditării.
Alteori însă, comportarea ilicită a victimei, în loc să-i producă subiectului o tulburare sufletească constituie pentru el doar un pretext de provocare și astfel pregătește cu sânge rece, prin activități materiale și morale, comiterea infracțiunii, sub aspect formal ca ripostă la provocare. Cu alte cuvinte, subiectul își pregătește din timp atât surescitarea psihică, cât și săvârșirea infracțiunii, pentru momentul când va avea loc provocarea deja prevăzută. Prin urmare infracțiunile pregătite din timp și condiționate de eventuala activitate provocatoare din partea victimei, nu pot fi socotite drept riposte la provocare întrucât asemenea provocare nu are cum să cauzeze o emoție atât de puternică în conștiința subiectului încât să-i reducă simțitor capacitatea de rațiune și voința. De aceea, infracțiunile săvârșite în asemenea condiții subiective și obiective sunt premeditate. Din aceste considerente de ordin psihologic a fost criticată de către adepții acestei teorii poziția instanței supreme de reținere a stării de provocare în situația când premeditarea infracțiunii s-a făcut condiționat de actul provocator al victimei, cu motivarea că săvârșirea „crimei a fost determinată tocmai de actul provocator”.
Dacă este posibilă crearea în conștiința subiectului a unei emoții puternice când el află despre activitatea ilicită a victimei, starea lui de tulburare sufletească este și mai intensă când actul provocator se produce pe neașteptate și îl percepe nemijlocit. Drept consecință, de cele mai multe ori reacționează imediat, fără pregătire prealabilă și fără amânarea ripostei. Aceasta este forma obișnuită a exteriorizării subiectului în starea de provocare, a săvârșirii infracțiunii provocate. Dar, se întâmplă ca riposta să fie dată la oarecare interval de timp după actul provocator. In situațiile când subiectul nu reacționeaza imediat după actul provocator, ci cu oarecare intârziere, starea lui psihică și natura activităților pe care le desfașoară în timpul scurs între comportarea ilicită a victimei și riposta dată acesteia reprezintă criteriile principale pentru constatarea premeditării sau a stării de provocare.
Efectul provocării, modul și timpul în care se dă riposta depind de producerea în conștiința subiectului provocat de emoții mai puternice decât injuria sau insulta, precum și aceeași lovire cauzează o tulburare sufletească mai intensă dacă mai multe circumstanțe obiective și subiective, cum sunt, de pildă, natura actului provocator, condițiile de loc și de timp în care se produce și mai ales de însușirile psihice ale persoanei provocate. În mod obișnuit, lovirea produce în coștiința subiectului provocat emoții mai puternice decât injuria sau insulta, precum și aceeași lovire cauzează o tulburare sufltească mai intensă dacă este aplicată în prezența mai multor persoane decât în lipsa martorilor oculari.
Desigur că intensitatea emoției și rapiditatea cu care se desfășoară în conștiința subiectului ca rezultat al actului provocator depind în cea mai mare măsură de tot ansamblul însușirilor sale spirituale relativ stabile, precum și de starea psihică și fiziologică pe care o are în momentul provocării. La unele persoane, în anumite situații concrete de provocare, emoțiile se creează brusc, sunt clocotitoare din primul moment și, de obicei, de scurtă durată, când neputându-se stăpâni, reacționează cu promtitudine; la altele, însă, procesul afectiv se dezvoltă mai lent, amplificându-se treptat și, numai după o scurtă analiză rațională a actului provocator, emoțiile ating intensitatea tulburărilor sufletești în care omul își pierde o bună parte din capacitatea de rațiune și voință. În asemenea stare spirituală, el nu poate să pregătească material sau moral infracțiunea-ripostă la actul provocator, chiar dacă trece un oarecare interval de timp din momentul provocării și până când săvârșește infracțiunea. Prin urmare, sub aspect subiectiv este exclusă premeditarea în mod implicit.
Însă de multe ori, activitățile desfășurate de subiect după actul provocator și înainte de ripostă îi atenuează simțitor emoțiile create inițial, restabilindu-și astfel în mod treptat capacitatea de rațiune și voința, iar provocarea este folosită doar ca pretext de răzbunare împotriva victimei, prin săvârșirea unei infracțiuni premeditate. De aceea adepții acestei teorii au considerat justă sentința penală a Tribunalului Ploiești și decizia Tribunalului Suprem, prin care nu s-a reținut provocarea deoarece infractorul îndeplinind acasă în intervalul de o jumătate de oră între actul provocator și săvârșirea omorului diferite treburi gospodărești, nu se mai află în tulburarea sufletească cauzată de atitudinea victimei. Drept urmare, în funcție de starea sufletească a persoanei provocate și de activitățile întreprinse de ea în intervalul de timp între provocare și ripostă, poate fi reținută fie premeditarea, fie provocarea.
Toate aceste argumente nu sunt însă, suficiente pentru susținătorii tezei compatibilității celor două noțiuni de vreme ce s-au săvârșit fapte specifice fiecăreia dintre ele.
Autorii care iau în considerare exclusiv caracterul subiectiv al premeditării ajung la concluzia că aceasta este un element circumstanțial care se referă la intensitatea dolului și deci nu se extinde la participanți care nu au acționat premeditat.
După altă părere însă, împrejurarea că un omor este premeditat include cu necesitate pregătirea omorului, deci participanții care cunosc actele de pregătire sau le prevăd și acționează în consecință, răspund pentru omor premeditat, nu pentru omor simplu. Pregătirea faptei mărește gravitatea ei obiectivă și astfel caracterul real al premeditării primează asupra celui personal și convertește circumstanța într-o circumstanță reală. Chiar dacă autorul săvârșeste infracțiunea de omor simplu, în sensul că acționează spontan asupra victimei, dacă participanții au organizat intâlnirea autorului cu victima, deci au acționat cu premeditare, acești participanți răspund pentru omor calificat.
În jurisprudența franceză premeditarea este circumstanță agravantă mixtă, de natură să radieze asupra participanților, agravându-le pedeapsa.
S-a considerat că participanții care cunosc activitatea de pregătire a omorului săvârșit de autor și acționează în consecință, instigându-l pe acesta, ajutându-l sau înlesnindu-i aducerea la îndeplinire a planului său, răspund pentru omor premeditat , cu referire la forma de participație în care s-au angajat. Dacă însă autorul a acționat spontan, nu premeditat, instigatorii și complicii chiar dacă au organizat actele lor nu pot răspunde mai grav decât cel care a săvârșit infracțiunea. Pregătirea faptei mărește într-adevăr gravitatea obiectivă a acesteia, dacă pregătirea respectivă se face de cel care săvârșește fapta, nu de alte persoane.
3.2. Omorul săvârșit din interes material (art. 175 lit. b C.pen.)
Omorul este calificat și atunci când este săvârșit din interes material adică atunci când făptuitorul a urmărit, prin săvârșirea omuciderii, obținerea unui avantaj de ordin material: dobândirea unei succesiuni, stingerea unei obligații de întreținere, obținerea unui spațiu locativ, stingerea unei datorii, încasarea unei asigurări.
Nu interesează dacă s-a obținut sau nu respectivul avantaj material, pentru reținerea acestui element circumstanțial este suficient să se constate că făptuitorul a urmărit obținerea respectivului interes material în urma săvârșirii infracțiunii. Însă, dacă un astfel de interes se realizează, dar din probele administrate nu se poate dovedi că făptuitorul l-a urmărit, nu se poate reține infracțiunea de omor calificat în varianta prevăzuta în art. 175 lit. b C. pen..
Dacă scopul omorului a fost altul: ură, invidie, gelozie, răzbunare, elementul material nu este realizat chiar dacă în urma săvârșirii infracțiunii făptuitorul ar realiza un interes material.
În practica judiciară, Tribunalul Suprem a schimbat încadrarea periodică de omor calificat în temeiul art. 175 lit. b dată de prima instanță care a considerat că inculpatul a săvârșit fapta pentru a scăpa de cheltuielile necesitate de îngrijirea victimei, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere, în omor simplu.
S-a ținut cont de următoarele împrejurări dovedite în cauză: între inculpat și victimă existau relații încordate, dușmănoase, imputabile amândurora, inculpatul comportându-se violent față de victimă, iar aceasta la rândul ei, refuzând să mai ia masa cu familia inculpatului și intenționând să rezilieze și contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere, intentând chiar o acțiune în justiție în acest sens, la care însă, a renunțat.
Din dispozițiile martorului ocular a rezultat că inculpatul, aflat în stare de ebrietate a comis fapta dintr-o pornire momentană datorită unor neînțelegeri anterioare avute cu victima.
Așadar, factorii care au determinat infracțiunea au fost alții, mult mai puternici decât avantajul material.
S-a pus problema dacă interesul material constituie mobilul sau scopul infracțiunii de omor calificat. În doctrină, în general se afirmă că este vorba despre un mobil. Totuși, trebuie să ținem seama de faptul că mobilul este de regulă irațional, inconștient. Scopul este un factor psihic de natură rațională. Orice factor uman are un mobil, dar nu neapărat și un scop. Astfel, în cazul prevăzut de art 175 lit b, nu este vorba despre un mobil ci despre un scop, acela al interesului material (V. Cioclei).
O dată stabilit interesul material, calificarea ca omor calificat a faptei, în temeiul art 175 lit b, se menține și în cazul în care intervine o eroare asupra persoanei (error in persona), ori o deviere a acțiunii (aberatio ictus).
Practica noastră judiciară este în același sens. S-a decis, că există omor din interes material dacă inculpata a urmărit să ucidă victima prin otrăvire cu o soluție de paration, sperând să intre în posesia averii acesteia, chiar dacă, din eroare a fost ucisă o altă persoană.
În speță, inculpata și-a procurat o anumită cantitate de soluție de paration. Din respectiva soluție, inculpata a turnat câteva picături pe o napolitană, cu care și-a servit mătușa, în vârstă de 78 de ani, pe care o îngrijea și de la care avea unele promisiuni că o va moșteni. Ulterior, mătușa a fost vizitată de o vecină, căreia i-a dat la plecare napolitana. Mai târziu, napolitana pe care inculpata turnase soluția de paration a fost dată unui copil care a mâncat din ea și constatând că are un gust neplăcut, a semnalat faptul părinților săi după care, copilul a prezentat simptomele intoxicației cu paration și a decedat.
Un aspect important al acestui element circumstanțial este acela că infractorul acționează, fiind convins că săvârșind omorul, interesul său va fi satisfăcut pe cale aparent legală, că banii, bunurile ș.a.m.d îi vor reveni ulterior de drept, altfel fapta ar constitui omor deosebit de grav, în condițiile art. 176 lit. d C. pen în scopul săvârșirii sau ascunderii unei tâlhării.
În principiu, diferența dintre cele două constă în aceea că în cazul omorului calificat se intră ulterior în posesia avantajului material, iar în cazul omorului deosebit de grav, concomitent cu uciderea persoanei sau imediat uciderii făptuitorul intră în posesia anumitor bunuri sau valori.
Pericolul social sporit al omorului astfel săvârșit rezultă din caracterul extrem de periculos al recurgerii la omucidere pentru satisfacerea intereselor materiale. El decurge, de asemenea, din periculozitatea celor care recurg la un asemenea mijloc pentru satisfacerea unor interese permanent alimentate de necesități mai mult ori mai puțin imperioase.
În practica judiciară, s-a precizat că circumstanța agravantă prevăzută de art. 75 lit d – infracțiune săvârșită din motive josnice, nu poate fi reținută în cazul art. 175 lit. b C. pen. chiar dacă interesul material constituie un motiv josnic. Circumstanța prevăzută de art. 175 lit. d C. pen. poate fi reținută distinct numai atunci când nu conferă infracțiunii caracter calificat.
3.3. Omorul săvârșit asupra soțului sau unei rude apropiate ( art. 175 lit. c, C. pen.)
Acest element circumstanțial există atunci când victima omorului este soțul sau o rudă apropiată. Pericolul sporit al omorului astfel săvârșit și periculozitatea deosebită a ucigașului derivă tocmai din faptul că acesta nu pregetă să ridice viața semenilor celor mai apropiați lui. Din punctul de vedere al sociologilor cele mai importante cauze ale omorului săvârșit asupra soțului sau unei rude apropiate precum și asupra cunoscuților ar fi: amânarea, refuzul, eșecul comunicării între aceste persoane, complexul oedipian care se manifestă în cazul unor membrii din familie în anumite situații, acumularea stărilor de frustrare, familii dezorganizate care permit explicarea teoriei controlului social într-o manieră proprie infractorului și explozii de violență în modul cel mai neașteptat. Cercetări recente indică faptul că structura familiei este doar unul dintre factorii care favorizează manifestarea comportamentului infracțional iar calitatea relațiilor dintre membrii familiei se constituie în factor de risc infracțional înaintea structurii familiale.
Pentru a se reține art. 175 lit.c, C.pen., calitatea de soț trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei, adică să decurgă dintr-o căsătorie valabilă la respectivul moment. Dacă această calitate a încetat ca urmare a desfacerii căsătoriei prin divorț, fapta constituie un omor simplu.
Însă, în cazul în care soții se află în proces de divorț până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești ei vor păstra această calitate de soți.
În practica judiciară, s-a precizat că în cazul infracțiunii de omor calificat săvârșită asupra soțului după ce hotărârea de desfacere a căsătoriei a fost atacată cu recurs de către făptuitor, dar înainte de soluționarea recursului, instanța trebuie să verifice cu atenție obiectul acesteia, în scopul de a stabili dacă hotărârea a fost sau nu atacată ori mai putea fi atacată referitor la divorț.
Dacă recursul se referă nu la desfacerea căsătoriei, ci la soluționarea unor cereri accesorii, cum ar fi atribuirea beneficiului locuinței, iar la data săvârșirii omorului termenul de recurs expirase, hotărârea primei instanțe în ceea ce privește divorțul este definitivă, calitatea de soți a încetat înainte de săvârșirea infracțiunii iar fapta nu mai poate fi încadrată în art. 175 lit. c din C. pen.
Elementul circumstanțial se realizează indiferent dacă soții locuiau sau nu împreună la data săvârșirii infracțiunii.
Rude apropiate sunt, potrivit art. 149 C.pen., ascendenții, descendenții, frații și surorile, copiii acestora precum și persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude. Nu interesează dacă frații sau surorile sunt numai dinspre mamă sau numai dinspre tată. Potrivit legii penale sunt rude apropiate copiii fraților și surorilor. Copiii fraților și surorilor sunt între ei veri primari, iar fratele sau sora, este față de copiii celorlalți frați sau surori, unchi și respectiv mătușă. Astfel, verii primari între ei, precum și unchiul sau mătușa față de nepoții lor sunt rude apropiate. În acest sens, în practica judiciară s-a considerat calificat omorul săvârșit asupra unui văr primar și cel săvârșit asupra unui unchi.
Când însă, rudenia este prin alianță, unchiul fiind soțul mătușii inculpatului, sora tatălui său, calitatea de rudă apropiată nu subzistă iar uciderea acestuia nu constituie infracțiunea de omor calificat prevăzută în art. 175 lit. c C.pen..
Nu se aplică agravanta când inculpatul, deși inițial recunoscuse pe victimă ca fiind copilul său, a introdus ulterior o acțiune în tăgada paternității, care a fost admisă, constatându-se că inculpatul nu este tatăl copilului. În această situație infirmarea paternității inculpatului cu privire la copilul pe care l-a ucis are efect retroactiv de la data nașterii copilului.
S-a considerat că se aplică elementul circumstanțial și în cazul în care tatăl, deși nu a recunoscut copilul (nu figurează în certificatul de naștere), i-a oferit îngrijirea necesară, s-a comportat ca un tată și relația tată-fiu era notorie și reciproc acceptată (V. Cioclei). În practică, s-a reținut că după ce a consumat băuturi alcoolice la un restaurant, împreună cu tatăl său, inculpatul născut din relațiile de concubinaj ale tatălui cu mama sa, l-a lovit pe acesta cu o secure în cap. Din certificatul medico-legal rezultă că victima a prezentat o contuzie cerebrală forte, fractură denivelată parietală dreaptă cu dilacerare cerebrală, leziune care i-a pus în pericol viața. Tribunalul Galați a condamnat inculpatul pentru săvârșirea tentativei la infracțiune de omor calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 175 lit. c C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b C. pen. Recursul inculpatului a fost considerat neîntemeiat căci din probe a rezultat că nu s-a contestat că inculpatul este fiul victimei, rezultat din relații de concubinaj ale acestuia cu mama inculpatului cu care, după naștere s-a și căsătorit. Așadar, este considerată rudă apropiată și fiul din afara căsătoriei, chiar dacă filiația tatălui față de autorul infracțiunii nu a fost stabilită conform legii civile, aceasta putând fi dovedită cu orice mijloc de probă în procesul penal.
În cazul adopției cu efecte depline rudenia apropiată cu rudele firești la care se referă art. 149 alin. 1 C. pen, nu încetează, prevede alin. 2 al aceluiași articol. Astfel în practica judiciară s-a reținut ca omor calificat prevăzut de art. 175 lit. d C. pen. fapta de ucidere de către tatăl firesc a copilului său adoptat.
Calitatea de soț sau rudă apropiată este tot o circumstanță personală, nu se răsfrânge asupra participanților. De exemplu, în practica judiciară s-a considerat că inculpatul care ucide pe tatăl său, în timp ce un alt inculpat, cumnat, ținea victima pentru a nu se putea apăra răspunde pentru omor calificat, iar participantul pentru omor simplu, deoarece agravanta reținută în sarcina autorului infracțiunii este o circumstanță personală.
Trebuie precizat că această calitate trebuie să fie cunoscută de făptuitor, altfel elementul circumstanțial nu se reține. Dacă autorul a fost în eroare asupra persoanei victimei, neștiind că sunt rude apropiate, nu se aplică art. 175 lit. c C. pen.
Nu se reține acest element circumstanțial nici în cazul lui aberatio ictus. În practică, s-a reținut ca omor simplu, fapta inculpatului care vrând să lovească pe adversarul său cu o țepușă a lovit-o pe soția sa, provocându-i moartea.
Probleme deosebite și soluții contrare au existat în practică cu privire la încadrarea juridică a anumitor fapte în infracțiunea de omor calificat sau în alte infracțiuni precum: lovituri cauzatoare de moarte (art. 183 C.pen.), pruncucidere (art. 177 C. pen.), punere în primejdie a unei persoane în neputință de a se îngriji (art. 314 C. pen.).
Astfel, lovirea cu intensitate a soției cu cuțitul în regiunea claviculară, cauzându-i leziuni, impune concluzia ca inculpatul a acționat cu intenția de a ucide iar nu de a cauza victimei o vătămare corporală în condițiile prevăzute de art. 182 alin. 1 C. pen.
De asemenea, fapta inculpatului, care, ca urmare a unei discuții contradictorii cu soția și-a aruncat fiica, în vârstă de 3 ani la întâmplare, în pat de două ori de la o înălțime considerabilă, provocându-i moartea prin lovirea cu capul de perete, constituie infracțiune de omor calificat, săvârșit cu intenție indirectă și nu infracțiunea prevăzută de art. 173 C. pen. deoarece acționând în modul arătat, el a avut reprezentarea rezultatului letal.
Probleme s-au ridicat și în privința încadrării faptei în infracțiunea de omor calificat sau în infracțiunea de punere în primejdie a unei persoane în neputință de a se îngriji (art. 314 C. pen)
Curtea Supremă de Justiție a considerat că lăsarea unui copil în vârstă de 3 luni într-o seară friguroasă de noiembrie, sumar îmbrăcat, pe terasa acoperiș a unui bloc cu 10 etaje constituie împrejurări ce duc la concluzia că făptuitorul a prevăzut și a acceptat posibilitatea producerii morții copilului, și deci, a săvârșit tentativă la infracțiunea de omor calificat iar nu la infracțiunea prevăzută de art. 314 C. pen.
Tot astfel, fapta inculpatei A.V. de abandonare a copilului nou-născut în câmp, fără nici o măsură de protecție a fost încadrată în tentativă la infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. c C. pen, și nu infracțiunea de punere în primejdie a unei persoane în neputință de a se îngriji.
Probleme s-au ridicat în practică și în privința încadrării faptei în infracțiunea de pruncucidere (art.177 C.pen.) sau de omor calificat. Inexistența stării de tulburare pricinuită de naștere dedusă din ascunderea sarcinii și din modul cum făptuitoarea a suprimat viața noului născut și a șters urmele faptei, impun concluzia încadrării faptei în infracțiunea de omor calificat. Astfel, în speță instanța a reținut că în ziua de 29 mai 1982, în jurul orei 9, inculpata a dat naștere la domiciliul său unui copil fără să fie asistată de o persoană. Imediat după naștere, a înfășurat noul-născut într-un pulover, după care l-a abandonat lângă un gard în apropierea locuinței sale. Scâncetul copilului a fost auzit de o martoră care, cunoscând puloverul i-a atras atenția inculpatei că dacă nu va lua copilul din locul în care l-a abandonat, va anunța organele de miliție. Inculpata a luat copilul și ajungând în locuință l-a sugrumat cu o basma după care l-a îngropat în apropierea casei. Din raportul de expertiză medico-legal rezultă că inculpata a născut un copil viu, la termen, iar moartea s-a datorat asfixiei mecanice prin strangulare; după naștere copilul a trăit 1 – 2 ore. Tribunalul Județean Buzău a condamnat inculpata pentru săvârșirea infracțiunii de pruncucidere. Recursul declarat în cauză de procuror a fost considerat de Tribunalul Suprem întemeiat. Potrivit art. 177 C. pen., infracțiunea de pruncucidere se comite în cazul când uciderea noului născut a fost săvârșită imediat după naștere, de către mamă aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naștere. Din materialitatea faptelor, așa cum se desprind din probele dosarului rezultă că inculpata nu se afla într-o stare de tulburare pricinuită de naștere, ci a ucis copilul în mod deliberat. Tribunalul Suprem a schimbat încadrarea faptei în infracțiunea de omor calificat.
Tot în practica judiciară, s-a decis că nu se aplică art. 306 C. pen – infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului ci tentativă la infracțiunea de omor calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 175 lit. c C. pen, în cazul în care inculpatul printre alte acte de violență (a izbit victima – fiica sa minoră, cu capul de mobilă și de pereți, i-a tăiat părul), i-a aplicat acesteia lovituri cu un cuțit în zona toracică, în apropierea inimii. Din această împrejurare este evidentă intenția inculpatului de a-și ucide victima, cu consecința absorbirii actelor de violență care au precedat lovirea cu cuțitul și care au depășit limitele unei simple corecții.
Probleme deosebite s-au ridicat în practica judiciară în situația în care în urma amenințărilor și violențelor exercitate de inculpat asupra victimei, aceasta se sinucide.
Instanța supremă a decis că inculpatul va fi acuzat de săvârșirea infracțiunii prevăzută în art. 175 lit. c C. pen., și nu de infracțiunea de determinare a sinuciderii (art. 179 C. pen) în cazul în care, prin amenințări a determinat-o pe soția sa să se arunce de la etajul 9. În această situație victima, fiind constrânsă de inculpat să se arunce de la etaj, i s-a anulat posibilitatea, datorită violenței la care era supusă, să decidă în mod liber asupra acțiunilor sale.
De asemenea, fapta inculpatului de a lovi victima, soția sa în mod repetat cu un cuțit determinând-o pe aceasta să se refugieze pe palierul etajului unde a și decedat constituie infracțiunea de omor calificat așa cum a hotărât Curtea de Apel București, spre deosebire de Tribunal care a decis achitarea inculpatului.
În cazul în care sunt îndeplinite condițiile pentru reținerea elementului circumstanțial de la art. 175 lit. c C. pen nu se poate reține și circumstanța agravantă prevăzută de art. 75 lit. b C. pen – „săvârșirea infracțiunii prin acte de cruzime, prin violențe asupra membrilor familiei”. Însă, reținerea art.175 lit.c C.pen. nu exclude reținerea în aceeași speță a unui alt element circumstanțial prevăzut de art. 175 C.pen.. De exemplu, Tribunalul Suprem a reținut infracțiunea de omor calificat, săvârșit cu premeditare asupra soției. În speță, inculpatul și-a ucis soția C.S., aplicându-i o lovitură cu cuțitul în regiunea cervicală. Anterior săvârșirii faptei victima părăsise domiciliul comun, refuzând să se împace și introducând acțiune de divorț. În ziua comiterii omorului, inculpatul a așteptat-o pe soția sa la locul de muncă și au plecat împreună în parc, loc în care discuțiile au reînceput. La refuzul soției de a se împăca, inculpatul a scos un cuțit din buzunar și a lovit-o provocandu-i o leziune mortală în zona gâtului. Inculpatul a declarat recurs susținând printre altele că premeditarea a fost greșit reținută. Instanța supremă a considerat recursul neîntemeiat, întrucât inculpatul s-a dus la întâlnire cu soția sa înarmat cu un cuțit care, în raport de dimensiuni, nu era propriu de a fi purtat în mod obișnuit asupra sa, reținând astfel alături de lit. c și lit. a, art. 175 C.pen.
Omorul asupra soțului sau unei rude apropiate mai este denumit după caz, paricid (uciderea părinților), fratricid (uciderea fraților sau surorilor), uxoricid (uciderea soției).
3.4. Săvârșirea omorului profitând de neputința victimei de a se apăra (art. 175 lit. d C. pen.)
Se consideră calificat potrivit acestei prevederi omorul pe care făptuitorul l-a săvârșit asupra unei persoane care, indiferent din ce cauză nu avea posibilitatea fizică de a se apăra iar făptuitorul a profitat de această stare pentru a comite omorul. Infracțiunea de omor săvârșită într-o asemenea împrejurare este o faptă odioasă care dovedește că făptuitorul este un detracat lipsit de conștiință, o mamă denaturată, un criminal ajuns la un grad de perversitate care reclamă o sporită sancționare. Se crează astfel un plus de ocrotire pentru viața celor aflați în neputință de a se apăra.
Acest element circumstanțial se reține atunci când făptuitorul cunoaște starea de neputință a victimei de a se apăra și o transformă într-un mijloc de realizare cu mai multă ușurință a omorului.
Pentru existența infracțiunii de omor calificat în varianta prevăzută la art. 175 lit. d se cere a fi îndeplinite 2 condiții:
– victima trebuie să se afle în stare de neputință de a se apăra
– făptuitorul trebuie să profite efectiv de starea victimei, săvârșind infracțiunea mai ușor.
Cu privire la prima condiție, starea de neputință a victimei se poate datora mai multor cauze:
a) cauze fizice: – vârstă (senilitate sau copilărie)
– denutriție, boli organice, debilitate organică accentuată, stare comatoasă, comă diabetică
– lovituri anterioare (leziuni produse anterior prin activitatea altor persoane sau prin acțiunea unor factori externi)
b) cauze psihice: – demență senilă, schizofrenia cu stupoare catatonică, epilepsie, oligofrenia, psihoza maniaco-depresivă care poate ajunge până la o stare completă de imobilitate, respectiv la stupoare depresivă.
Numai medicul poate aprecia dacă victima, în momentul agresiunii s-a aflat sau nu în stare de neputință de a se apăra dintr-o cauză psihică.
c) cauze toxice: – intoxicații cu alcool (fază comatoasă sau subcomatoasă), stupefiante, administrarea anterioară de narcotice, sedative, neuroleptice, intoxicații cu monoxid de carbon, dioxid de carbon.
Într-o altă clasificare, cauzele care determină starea de neputință de a se apăra, ca împrejurare de natură fiziologică, pot fi:
a) naturale: infirmitate, bătrânețe, vârstă fragedă.
În practica judiciară, fapta inculpatului de a aplica victimei în vârstă de 73 de ani și suferindă multiple lovituri în cap, aducând-o în stare de inconștiență, și de a avea apoi raport sexual cu aceasta în timpul căruia a decedat, a fost calificată de instanța supremă ca omor calificat potrivit art. 175 lit. d și h C. pen în concurs cu infracțiunea de viol prevăzută în art 197 alin. 1 C. pen, iar nu aceea de viol care a avut ca urmare moartea victimei prevăzută în art. 197 alin. 3 C. pen, cum a fost încadrată inițial.
De precizat că, vârsta înaintată a victimei și faptul că aceasta suferea de mai multe boli nu pot duce prin ele însele, și în mod absolut la concluzia că aceasta se afla în neputință de a se apăra, dacă la data săvârșirii infracțiunii, aceasta ducea o viață activă, normală, desfășurând diverse activități. În speță, victima deși era în vârstă de 81 de ani și bolnavă, nu s-a reținut situația prevăzută de art. 175 lit. d C. pen., deoarece din probele administrate în cauză rezultă că în ziua săvârșirii faptei, acesta efectuase munci agricole și a sosit la locul faptei mergând pe bicicletă. Deci era într-o stare fizică care exclude concluzia că s-ar fi aflat în neputința de a se apăra atunci când a fost lovit cu pumnii și o piatră de către inculpat. În consecință, fapta inculpatului reprezintă infracțiunea de omor simplu prevăzută de art. 174 C. pen.
Numeroase infracțiuni de omor calificat săvârșite în varianta prevăzută la lit. d a art. 175 C. pen. au avut victime copiii, la vârste fragede, evident în neputință de a se apăra. În speță, inculpatul, găsind pe fiica sa, în vârstă de 11 luni, acasă, plângând, a lovit-o cu pumnii și a strâns-o cu mâinile de torace, pentru a o determina sa înceteze a mai plânge. În urma leziunilor suferite, copilul a decedat. Instanța a reținut în calificarea juridică a faptei și lit d a art 175 C. pen.
Chiar dacă nu este vorba despre o vârstă fragedă, se reține art. 175 lit. d, dacă forța fizică a victimei este vădit disproporționată față de cea a făptuitorului. Astfel, într-un caz s-a reținut ca omor calificat, fapta inculpatului care a săvârșit omorul prin aruncarea victimei – un copil de 9 ani – de pe un pod plutitor. Instanța a reținut că, în ziua comiterii faptei, inculpatul se afla pe podul plutitor de pe râul Mureș. Pe același pod în mișcare se afla și un minor în vârstă de 9 ani pe care inculpatul, nemulțumit de refuzul acestuia de a-i da un obiect, l-a aruncat în apă deși i s-a spus că nu știe să înoate. Copilul a cerut insistent ajutor iar persoanele de pe pod au cerut inculpatului să-l salveze dar la început a refuzat. Când s-a aruncat în apă a fost prea târziu, întrucât minorul a fost luat de apă și s-a înecat. Instanța de fond ca și instanța supremă au reținut forma calificata a omorului înscrisă în art. 175 lit. d C. pen.
Cu privire la starea de somn, Curtea Supremă de Justiție a reținut că „uciderea victimei în timpul somnului constituie infracțiunea de omor calificat, deoarece într-un asemenea caz făptuitorul profită de starea de neputință a victimei de a se apăra. În practica judiciară s-a decis în acest sens, de exemplu, că fapta inculpatului de a arunca victima de la etajul 7 în timp ce aceasta se afla în pat, într-un somn adânc, cauzat de o stare avansată de ebrietate constituie omor calificat.
b) cauze provocate în mod întâmplător de factori externi sau interni (accident, stare de loc)
c) cauze provocate chiar de către victimă (de pildă, beție, administrarea de narcotice, sedative)
S-a decis că, lăsarea unei persoane în vârstă, aflată în stare de beție voluntară completă, după violarea ei, pe câmp, parțial dezbrăcată, noaptea, la sfârșitul lunii noiembrie, pe vreme geroasă, cu urmarea decesului acesteia, prin șoc hipotermic constituie infracțiunea de omor calificat săvârșită profitând de starea de neputință a victimei de a se apăra.
Însă, tot instanțele de justiție au decis că o persoană aflată în stare de ebrietate nu poate fi considerată în neputință de a se apăra, dacă în perioada de timp premergătoare uciderii ei a parcurs, mergând o anumită distanță iar infracțiunea a fost săvârșită în condițiile unei altercații declanșate de victimă.
Starea de neputință a victimei trebuie să fie exterioară activității făptuitorului, adică să nu se datoreze acestuia. Actele de natură să pună victima în neputință de a se apăra săvârșite de făptuitor constituie acte de pregătire sau de executare a omorului, care sunt absorbite de infracțiunea consumată de omor.
S-a decis că nu operează prevederile art 175 lit. d dacă, în momentul începerii agresiunii victima nu era legată și dacă nu se afla în imposibilitate de a se apăra, ea fiind legată ulterior de inculpat. Instanța a reținut că inculpații au aplicat victimei S.I. lovituri puternice cu pumnul, cu picioarele și cu o coadă de mătură, iar pentru a înlătura orice rezistență au legat-o de mâini. Loviturile aplicate prin forța lor și mai ales prin durata lor au dus la moartea acesteia. Recursul declarat de inculpați a fost apreciat de instanța supremă ca fiind întemeiat în ceea ce privește încadrarea juridică a faptei, întrucât împrejurările în care a fost ucisă victima nu justifică încadrarea faptei reținute în art. 175 lit. d C.pen., deoarece în momentul declanșării agresiunii victima nu se afla în imposibilitate de a se apăra, ci apărarea sa a fost înfrântă pe parcurs, de către autorii infracțiunii de omor.
Cu privire la a doua condiție pentru reținerea elementului circumstanțial prevăzut de art. 175 lit. d C. pen. dacă făptuitorul nu s-a folosit de starea de neputință a victimei de a se apăra pentru a săvârși omorul, nu se aplică elementul circumstanțial, chiar dacă inculpatul cunoștea această stare.
În speță, s-a reținut că inculpatul a intrat în camera în care în mod obișnuit se odihnea victima și, prefăcându-se că citește o carte a urmărit dacă acesta a adormit. După o oră când victima încă dormea, inculpatul a ucis-o. Instanța supremă nu a reținut art. 175 lit.d, întrucât făptuitorul săvârșea infracțiunea și dacă nu se folosea de starea de neputință a victimei de a se apăra.
Eroarea făptuitorului asupra stării în care se află victima înlătură, de asemenea, aplicarea art. 175 lit. d. Aceeași situație se impune și în cazul devierii acțiunii asupra unei astfel de persoane.
În literatura de specialitate există opinia potrivit căreia, se poate reține omorul calificat în caz de aberatio ictus în această variantă doar dacă atât persoana ucisă, cât și persoana împotriva căreia s-a îndreptat actul de ucidere, îndeplineasc condiția de a se apăra.
Circumstanța este reală și se răsfrânge și asupra eventualilor participanți, dacă aceștia au cunoscut-o.
3.5. Omorul săvârșit prin mijloace care pun în pericol viața mai multor persoane (art. 175 lit e C. pen)
Acest element circumstanțial se realizează când omorul a fost săvârșit prin folosirea unor mijloace care, prin natura lor (de exemplu o bombă amplasată într-un loc public, otrăvirea alimentelor, folosirea de radiații care pot afecta viața mai multor persoane, gaze asfixiante, incendii) sau prin modul cum sunt folosite, pun în pericol viața mai multor persoane, creează posibilitatea uciderii acestora.
Elementul circumstanțial presupune că mijloacele folosite au pus sau ar fi putut pune în pericol, fără însă a o ridica, viața a două sau mai multe persoane. Dacă s-ar fi produs decesul mai multor persoane, fapta ar fi constituit infracțiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 176 lit. b C. pen.
Pericolul social deosebit derivă, așadar, pe de o parte din natura periculoasă a mijloacelor folosite la producerea omorului, iar pe de altă parte din periculozitatea persoanei care recurge la astfel de mijloace pentru suprimarea vieții victimei.
Pentru existența infracțiunii prevăzută la art. 175 lit. e C. pen. e necesar să fie îndeplinite două condiții: mijloacele folosite de făptuitor să prezinte un potențial pericol pentru viața mai multor persoane, și făptuitorul să cunoască pericolul pe care îl prezintă mijloacele folosite de acesta pentru viața mai multor persoane.
În literatura de specialitate s-a subliniat că în materia infracțiunii de omor calificat în modalitatea omorului săvârșit prin mijloace ce pun în pericol viața mai multor persoane, intenția este amplificată în sensul că este directă în ceea ce privește persoana vizată și indirectă, în ceea ce privește persoanele a căror viață este pusă în pericol, deoarece a pune în pericol viața mai multor persoane înseamnă a prevedea rezultatul grav, însă, acest rezultat nu este urmărit de făptuitor ci numai acceptat.
S-ar putea pune problema dacă făptuitorul intenționează să omoare mai multe persoane, folosind astfel de mijloace, dar reușește să ucidă una singură, se reține art. 175 lit. e sau art. 174 și art. 20 raportat la art. 176 lit. b C. pen. Dacă ținem cont de faptul că inculpatul trebuie să acționeze cu intenție indirectă asupra celorlalte persoane, iar în cazul prezentat numai printr-o simpla întâmplare, noroc, au scăpat de la moarte, încadrarea corectă este omor calificat în concurs cu tentativă la omor deosebit de grav săvârșit asupra a două sau mai multe persoane.
În practica judiciară s-a decis că dacă inculpatul a ucis victima care stătea în picioare trăgând o rafală de pistol de mitralieră într-o cameră în care dormeau mai multe persoane, punându-le în pericol viața, se aplică art. 175 lit. e C. pen.
Săvârșirea omorului prin mijloace ce pun în pericol viața mai multor persoane este la origine o circumstanță agravantă reală, ceea ce înseamnă că se răsfrânge asupra participanților, cu condiția ca aceștia să fi cunoscut natura mijloacelor folosite la uciderea victimei.
3.6. Omorul săvârșit în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei ( art. 175 lit f C. pen.)
Se reține această prevedere ca element circumstanțial al omorului calificat datorită faptului că prin infracțiunea de omor săvârșit în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei se încalcă nu numai dreptul persoanei la viață, ci și atributul autorității cu care sunt învestite anumite persoane, sub forma unor acte de rebeliune, de răzbunare, de nemulțumire.
Pentru aplicarea acestui element circumstanțial este suficient să se stabilească existența a două condiții:
1) victima să îndeplinească anumite îndatoriri de serviciu sau publice, înțelegându-se prin această expresie toate acele persoane care au calitatea de funcționar în sens larg și acelea care acționează în sectorul public, fără a fi funcționari sau în sectorul privat îndeplinind diverse atribuții prevăzute în fișa postului dacă victima a fost angajată cu contract de muncă, indiferent dacă acesta este expres sau tacit, forma scrisă a contractului de muncă fiind numai o condiție ad probationem. Dacă însă, victima a acționat în temeiul unui alt contract: mandat, comision, etc., art. 175 lit. f C. pen. nu se aplică. Elementul circumstanțial se aplică și dacă victima se află în perioada de probă, întrucât această perioadă are natura juridică a unei condiții rezolutorii și de asemenea dacă victima se afla în timpul stagiului întrucât contractul de muncă se consideră încheiat încă de la începutul acestor perioade.
Nu are relevanță modul în care victima a dobândit funcția respectivă, dacă este vorba despre o funcție electivă, numire temporară sau definitivă.
De asemenea este lipsită de importanță împrejurarea că victima nu primea salariu pentru îndatoririle pe care le îndeplinea. Deși salariul este o condiție de fond a contractului de muncă reprezentând alături de prestarea muncii, obiectul juridic al acestui contract, există totuși persoane care deși au un contract de muncă primesc alte remunerații decât salariul, de exemplu asociații unei societăți comerciale care pot primi doar dividende.
2) infracțiunea de omor să fie săvârșită în legătură cu aceste îndatoriri. Textul nu precizează în ce constă această „legătură” dar se înțelege că ea se referă la motivația interioară care a stat la baza actului de ucidere și care exprimă o formă de dispreț cu privire la viața persoanei și la funcția îndeplinită de ea, modul în care o duce la îndeplinire ori alte elemente, vizând îndatoririle de serviciu. Așadar condiția menționată are în vedere situațiile de excepție în care făptuitorul nu acceptă activitatea de serviciu sau publică a celui ucis și, indirect, ia atitudine dușmănoasă față de instituția respectivă, manifestând ură împotriva ordinii existente.
Această legătură poate exista chiar dacă persoana ieșise la pensie sau schimbase locul de muncă, întrucât nu se cere o concordanță în timp între săvârșirea omorului și îndeplinirea îndatoririlor de serviciu ale victimei, omorul putând fi săvârșit în timpul sau după îndeplinirea de către victimă a acestor îndatoriri. Însă, dacă infracțiunea a fost săvârșită în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu dar neavând nici o legătură cu exercitarea acestora, elementul circumstanțial nu se reține. Tribunalul Suprem a precizat în acest sens, că: „ceea ce determină sancționarea mai gravă a omorului în acest caz este pericolul social al acestei fapte, care nu diferă după cum fapta a fost săvârșită în timpul sau după îndeplinirea respectivei atribuții care l-a determinat pe făptuitor să săvârșească omorul. În speță, inculpatul a comis omorul pentru a se răzbuna pe victimă pentru modul conștiincios în care și-a îndeplinit față de el îndatoririle de portar. În același sens s-a decis că uciderea paznicului de către infractorul surprins de către acesta furând, pentru a săvârși sau ascunde tâlhăria, se încadrează în art. 174 raportat nu numai la art. 176 lit. d C. pen. cum stabilise prima instanță ci și la art. 175 lit. f C. pen. de vreme ce omorul a fost săvârșit în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu.
În practica judiciară au existat încadrări juridice diferite pentru fapta inculpatului care a lovit frontal polițistul care semnaliza oprirea autoturismului – tentativă la infracțiunea de omor calificat sau vătămare corporală gravă. În speță inculpatul care consumase băuturi alcoolice conducea cu mare viteză autoturismul proprietate personală fără a avea permis de conducere. Întrucât circula cu viteză foarte mare, trei polițiști aflați în zonă, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, au semnalat oprirea autoturismului. Inculpatul nu a ținut seama de semnalizare și nu a acționat sistemul de frânare, lovind frontal pe unul dintre polițiști și părăsind locul faptei.
Prima instanță a considerat că lovirea polițistului s-a comis din culpă (art. 184 alin. 2 și 4 C. pen)
Curtea de Apel a admis apelurile declarate de procuror și partea civilă și a schimbat încadrarea juridica a faptei în tentativă la infracțiunea de omor calificat – art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. f și h C. pen. S-a reținut că inculpatul, deși a observat pe cei trei agenți de poliție care au semnalizat pentru oprirea autoturismului, a continuat să circule cu viteză la fel de mare ca și înainte, chiar a accelerat, lovindu-l frontal pe un polițist, așa încât, s-a tras concluzia că inculpatul a acceptat rezultatul faptei sale și că astfel infracțiunea a fost comisă cu intenție și pentru a ascunde săvârșirea celorlalte infracțiuni: conducerea unui autovehicul fără permis de conducere și în stare de ebrietate. Astfel s-a reținut art. 20 raportat la art. 174 C. pen. raportat la art. 175 lit. f și h C. pen.
Soluțiile celor trei instanțe sunt cel puțin surprinzătoare, întrucât nici una dintre acestea nu a pus problema reținerii art. 176 C.pen. care prevede la lit. f că: „omorul săvârșit asupra unui magistrat, polițist, jandarm ori asupra unui militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora constituie infracțiunea de omor deosebit de grav.” Considerăm că încadrarea juridică a cestei infracțiuni este aceea de tentativă la infracțiunea de omor deosebit de grav, și nu la infracțiunea de omor calificat.
Elementul circumstanțial nu este însă aplicabil in cazul în care victima și-a depășit atribuțiile de serviciu, comportându-se în mod abuziv.
De exemplu în practica judiciară agravanta nu a fost reținută în cazul în care victima, deținând o calitate oficială, a pătruns în locuința inculpatului fără autorizație și nici în cazul în care victima, deținând funcția de portar la un cămin, a pălmuit pe inculpat și l-a amenințat cu cuțitul.
În cazul în care victima este un funcționar care exercită autoritatea de stat, omorul implică și un act de ultraj, situație în care infracțiunea de ultraj este absorbită de omorul prevăzut în art. 175 lit. e C. pen., răspunderea penală a făptuitorului se stabilește numai pentru omor calificat.
În practica judiciară, s-a reținut, în acest sens că în fapt, inculpatul a insultat și amenințat un ofițer de poliție aflat în exercitarea funcției după care i-a aplicat o lovitură de cuțit în abdomen, cauzându-i leziuni grave care i-au pus în pericol viața. Prima instanță a condamnat inculpatul pentru tentativă la infracțiunea de omor (art. 20 raportat la art. 174 C. pen.) și infracțiunea de ultraj. În apel, s-a menținut încadrarea juridică, urmând ca în recurs, Curtea Suprema de Justitie să condamne inculpatul pentru tentativa la infracțiunea de omor calificat (art. 20 raportat la art. 175 lit. f C. pen.), precizând că infracțiunea de ultraj este absorbită de art. 175 lit. f C. pen. Și în această speță soluțiile celor trei instanțe sunt criticabile întrucât victima fiind polițist infracțiunea de ultraj va fi absorbită de art. 176 C.pen. și nu de art. 175 C.pen.
Dacă victima îndepline o activitatea importantă de stat sau publică, în omorul săvârșit în împrejurări care fac ca fapta să pună in pericol siguranța statului, făptuitorul este sancționat pentru infracțiunea prevăzută de art. 160 C. pen.
De asemenea, nu este suficient ca aceasta, în momentul săvârșirii faptei, să se afle în exercițiul unei atare îndatoriri, fiind necesar ca mobilul agresiunii să fie în legătură cu îndeplinirea ei de către victimă, iar nu cu o stare conflictuală survenită din alte motive, străine de îndeplinirea îndatoririlor victimei.
Instanța a reținut că partea vătămată, în calitate de agent fiscal la consiliul popular comunal, s-a deplasat la domiciliul inculpatului pentru a achita soției acestuia o sumă de bani și, totodată, pentru a încasa un debit ca urmare a călătoriei pe CFR fără bilet de către fiul lor.
Soția inculpatului a primit pe partea vătămată în curte, servind-o cu un pahar de vin.
În acest timp s-a trezit inculpatul și enervat pe soție pentru că nu făcuse la timp anumite treburi gospodărești, a lovit-o cu palmele, apoi s-a repezit în curte să ia toporul, amenințând-o cu moartea. De teamă, femeia a fugit în casă iar agentul fiscal a cerut inculpatului să se liniștească și pentru că îl împiedica să ajungă la soție, inculpatul a ridicat toporul, lovind spre capul părții vătămate care însă a parat lovitura prin ridicarea mâinii stângi, iar cu dreapta a prins de topor, reușind să-l dezarmeze pe inculpat.
Partea vătămată a suferit o fractură la brațul stâng, pentru vindecarea căreia au fost necesare îngrijiri medicale timp de 41 de zile.
Recursul declarat de procuror, cu motivarea că fapta trebuia încadrată în prevederile art. 175 lit. f C. pen, nu este întemeiat.
Din probele administrate în cauză nu rezultă că inculpatul a săvârșit fapta în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau obștești ale victimei, spre a se justifica încadrarea ei în art. 175 lit. f C. pen.
Astfel cum s-a arătat, inculpatul a înjurat și lovit pe soție iar când aceasta a fugit, a lovit victima care încerca să-l liniștească, din probe nerezultând că ar fi avut loc o discuție referitoare la motivul pentru care partea vătămată se găsea la domiciliul inculpatului. Ca atare, nu se poate reține că fapta a fost săvârșită în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau obștești ale victimei și deci încadrarea dată faptei de către prima instanță este corectă.
Tot în doctrină s-a insistat și asupra aspectului că cele două condiții ale acestui element circumstanțial trebuie să privească numai victima. Art. 175 lit. f nu se aplică în cazul în care pentru a se răzbuna pe persoana care și-a exercitat atribuțiile de serviciu sau publice, infractorul ucide o rudă a acestuia sau altă persoană căreia îi poartă o puternică afecțiune.
Așa cum momentul în care se săvârșește infracțiunea în raport cu cel al îndeplinirii atribuțiilor respective nu prezintă importanță pentru calificarea infracțiunii, la fel, nici locul în care se produce omorul nu este important. Astfel, indiferent dacă infracțiunea de omor are loc la locul unde victima își exercită atribuțiile de serviciu sau publice ori în orice alt loc, elementul circumstanțial se aplică dacă sunt îndeplinite cele două condiții.
3.7. Omorul săvârșit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse (art. 175 lit. g C. pen.)
Justiția se înfăptuiește prin acte tipice de urmărire penală a celor învinuiți de săvârșirea de fapte penale, prin judecarea inculpaților și prin executarea pedepselor pronunțate împotriva celor vinovați. În toate aceste faze, sunt uneori necesare eforturi deosebite pentru prinderea și identificarea infractorilor și pentru executarea mandatelor de arestare emise în conformitate cu legea.
Uciderea unei persoane în scopul zădărnicirii procedurii judiciare de urmărire și executare, dincolo de disprețul față de viața persoanei ucise, mai conține un element particular în strânsă legătură cu înfăptuirea justiției ca atribut fundamental al ordinii sociale și siguranței cetățenilor. Suprimarea fizică a persoanei chemate să exercite acte de urmărire penală sau să execute mandatele emise împotriva celor învinuiți sau a oricărei persoane care contribuie, în mod direct sau indirect, la procedura de urmărire sau arestare, lezează relațiile sociale privitoare la organizarea și funcționarea diferitelor compartimente ale vieții de stat și necesită astfel o incriminare specială.
Sunt caracterizate ca atare: uciderea anchetatorului pentru a face să dispară probele; uciderea paznicului închisorii pentru a facilita evadarea proprie sau a altora; uciderea persoanei însărcinate cu aducerea la îndeplinire a mandatului de arestare; uciderea celui care urmărește pe făptuitor pentru a-l prinde și deferi organelor de ordine. Toate acestea fac parte, din punct de vedere criminologic, din categoria „crimei împotriva justiției”, caracterizată prin tendința unor făptuitori de a disprețui și a nu se conforma exigențelor sociale rezultate din imperativele justiției.
Pentru funcționarea agravantei sunt necesare următoarele condiții:
a) să fi fost pusă în mișcare sau să apară ca iminentă o procedură de urmărire, arestare sau executare a unei pedepse, față de făptuitor sau față de altă persoană;
b) făptuitorul să săvârșească uciderea persoanei mânat de un scop determinat, și anume zădărnicirea procedurii judiciare de urmărire, arestare sau executare a pedepsei – condiție esențială.
Existența unei proceduri de urmărire, arestare sau executare a unei pedepse față de făptuitor sau față de altă persoană
Urmărirea poate avea semnificația de urmărire fizică, cum ar fi făptuitorul surprins în flagrant delict care este urmărit de către o persoană pentru a fi prins și predat organelor de urmărire penală, cât și sensul de urmărire penală.
Prin urmărire penală se înțelege activitatea de tragere la răspundere penală a infractorilor. Potrivit art. 200 C. pr. pen., ea are ca obiect „strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificare făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”, iar potrivit art. 201 C. pr. pen. se efectuează de către procuror și de către organele de cercetare penală.
Aparțin de urmărirea penală și modurile de sesizare (art 221 – 227 C. pr. pen.), adică plângerea, denunțul și sesizarea din oficiu. Ca atare, înlăturarea prin omor a persoanei care urmează să facă o sesizare, indiferent de forma ei, se încadrează în elementul circumstantial agravant.
Urmărirea penală durează până în momentul când învinuitul este trimis în judecată sau până când s-a pronunțat suspendarea, încetarea sau scoaterea de sub urmărire penală. În caz de suspendare a urmăririi penale pentru o boală gravă sau de întrerupere a urmăririi penale pentru că a intervenit o cauză de împiedicare, sau nu există învinuit sau inculpat în cauză, urmărirea penală subzistă, putând fi reluată. Ca urmare, agravanta are aplicare. Când însă încetează urmărirea penală (art. 242 C. pr. pen) sau când învinuitul este scos de sub urmărire penală (art. 249 C. pr. pen), se consideră că această urmărire penală nici nu poate fi efectuată și deci, aplicând principiul realității, chiar dacă făptuitorul a ucis o persoană, convins că în acest mod se sustrage pe el sau pe altul de la urmărire penală, fapta nu se încadrează în agravantă.
Prin arestare se înțelege atât arestarea invinuitului sau inculpatului ca măsură preventivă cât și arestarea în baza unei hotărâri definitive de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate.
Prin executarea unei pedepse se înțelege măsura luată pentru aducerea la îndeplinire a dispozițiilor privind executarea pedepselor principale, complementare și accesorii. Nu aparțin noțiunii respective măsurile de siguranță, care în sistemul codului nostru penal nu au caracter de pedepse, și nici măsurile educative constând în internarea minorului într-o școală specială de muncă și reeducare, deoarece acestea sunt acțiuni cu caracter educativ, nu pedepse.
Arestarea trebuie să aibă temei legal. Dacă arestarea preventivă nu putea fi luată (spre exemplu era vorba de o infracțiune nesancționată cu privare de libertate) sau executarea pedepsei nu se putea aduce la îndeplinire fiind grațiată, chiar dacă înfăptuitorul a ucis o persoană convins că în acest fel se va sustrage pe el sau pe altul de la procedura de urmărire sau executare, el răspunde pentru omor simplu, nu pentru omor calificat. De asemenea, în situația în care nici nu s-a dispus măsura arestării, iar despre sustragerea de la cercetări nu poate fi vorba de vreme ce inculpatul s-a prezentat la organele de urmarire penală când a fost citat și a dat relațiile necesare, chiar dacă ulterior a plecat de la sediul organelor de poliție, fără să fi cerut încuviințare. Astfel, în speță, s-a reținut omorul săvârșit în următoarele împrejurări: inculpatul fiind invitat de organele de poliție pentru cercetări într-o cauză penală, a părăsit localul poliției, deși prezența sa era necesară în continuare. Observând aceasta, victima, un elev participant al școlii de subofițeri, s-a deplasat la domiciliul lui, unde a găsit-o numai pe soția sa. In timp ce discutau a auzit soneria și s-a ascuns într-o debara, bănuind că inculpatul a venit acasă. Deschizând debaraua, inculpatul l-a găsit pe elevul practicant pe care îl cunoștea, deoarece participase la cercetări, a început sa-i aducă injurii, l- a amenințat și apoi l-a lovit cu cuțitul în piept. Instanța a considerat că lipsește scopul cerut de lege, deoarece împotriva inculpatului nefiind luată nici măsura reținerii, nici măsura arestării, nu se poate vorbi de omor săvârșit în scopul sustragerii de la urmărirea penală.
Scopul uciderii
Condiția scop este formulată expres de textul legii: „pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare ori de la executarea unei pedepse”. Nu se pretinde și realizarea finalității, adică prin săvârșirea omorului să se împiedice efectiv urmărirea penală. De asemenea nu se pretinde ca uciderea să fie îndreptată chiar împotriva persoanelor care trebuia să îndeplinească actul de urmărire sau arestare, ci poate fi vizată orice persoană care, în condiția dată, exercită o activitate utilă de urmărire penală.
În practica judiciară se întâlnesc acțiuni de sustragere prin evadare de la urmărire ori executarea pedepsei. În asemenea situații, trebuie să se țină seama că atât evadarea (art. 269 C. pen) cât și înlesnirea evadării (art. 270 C. pen) sunt infracțiuni distincte. Ca urmare, se aplică pedeapsa pentru omor calificat și se procedează la contopirea ei cu pedeapsa aplicată pentru infracțiunea săvârșită. Dacă făptuitorul săvârșește omorul în scop de evadare proprie din executarea unei pedepse, se face aplicarea agravantei de omor, precum și după caz, a dispozițiilor privind recidiva ori a dispozițiilor privind pedeapsa în cazurile în care nu există recidivă. În ipoteza în care evadarea a reușit, iar cel evadat a ucis o persoană în acest scop, există trei infracțiuni: aceea pentru care făptuitorul a fost arestat, cea de evadare și cea de omor calificat. În situațiile de înlesnire a evadării dacă este ucisă o persoană se face, pentru cel care a înlesnit evadarea, aplicarea dispozițiilor privind această infracțiune, precum și a dispozițiilor privind săvârșirea omorului calificat, procedându-se la contopirea pedepselor.
Dispozițiile legale potrivit cărora pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută au incidență numai în cazul în care evadarea se produce în cursul executării unei pedepse cu închisoare; în cazul evadării din starea de reținere sau de arestare preventivă, normele derogatorii de mai sus nu mai sunt aplicabile, urmând ca pedeapsa ce se va pronunța pentru evadare să se contopească cu pedeapsa ce se va aplica pentru infracțiunea în curs de urmărire sau de judecată care a impus măsura preventivă, potrivit regulilor privind concursul de infracțiuni. Victima nu trebuie să fie magistrat, polițist sau jandarm. În acest caz se aplică art. 176 lit. f C. pen.
3.8. Omorul săvârșit pentru a înlesni sau ascunde săvârșirea altei infracțiuni (art. 175 lit. h C. pen)
În cazul acestui element circumstanțial hotărârea de ucidere se ia și se duce la îndeplinire sub presiunea unui scop care constituie el însuși o infracțiune, ceea ce presupune o amplificare a câmpului infracțional și un indiciu de maximă periculozitate. Cum s-a spus în doctrină, se poate vorbi chiar de obiectivitate infracțională în lanț sau în sistem.
În codul penal din 1937 agravanta era formulată astfel: „pentru a ascunde crima sau delictul săvârșit mai înainte” (art. 464 pct. 2). În codul penal încă actual textul este mai complet, căci cuprinde nu numai ascunderea unei infracțiuni ci și înlesnirea ei.
Infracțiunea de omor care are rol de infracțiune mijloc pentru realizarea scopului: înlesnirea sau ascunderea altei infracțiuni și se poate prezenta chiar sub formă de tentativă. Astfel Tribunalul Suprem a considerat că fapta inculpatului care, după ce a încercat să ucidă victima, a profitat de starea de inconștiență a acesteia și a săvârșit asupra ei un viol, se încadrează în prevederile art. 197 alin. 1 C. pen. (infracțiunea de viol), în concurs cu tentativă de omor calificat prevăzută de art. 174 raportat la art. 175 lit. h C. pen.
De asemenea încercarea de a ucide o persoană care a surprins pe făptuitor în timpul furtului, după ce aceasta a refuzat să păstreze tăcere și chiar a amenințat că va denunța pe infractor organelor de poliție, a fost încadrată juridic în tentativă la infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20 raportat la art. 175 lit. h C. pen., întrucât a fost comisă pentru a ascunde săvârșirea altei infracțiuni, prin împiedicarea victimei de a denunța furtul de care luase la cunoștință.
În fapt, inculpatul a sustras dintr-un vagon 9 saci de zahăr și fiind văzut de o femeie de serviciu, a încercat să o mituiască oferindu-i un sac de zahăr, și la refuzul acesteia și amenințarea ei de a-l denunța, i-a aplicat lovituri puternice cu o lopată provocandu-i decesul.
Pentru aplicarea art. 175 lit. h C. pen., sunt necesare, așadar două condiții:
– existența altei infracțiuni
– scopul determinat
Condiția existenței altei infracțiuni
Textul folosește expresia „altă infracțiune” în sens larg, referindu-se la orice faptă care corespunde cerințelor fundamentale prevăzute de art. 17 C. pen., pentru a fi infracțiune:
a) – prezintă pericol social;
b) – este săvârșită cu vinovăție;
c) – este prevăzută de legea penală.
Deoarece textul de incriminare nu face nici o limitare, ar rezulta faptul că prin săvârșirea omorului poate fi înlesnită orice infracțiune indiferent de gravitatea ei și indiferent dacă este consacrată de Codul penal sau de legi speciale.
Cu toate acestea, din coroborarea textelor de incriminare, rezultă că de la această circumstanță există următoarele excepții:
– cazul în care cealaltă infracțiune constă tot în omor sau tentativă de omor când se aplică agravanta pentru pluralitatea de infracțiuni de omor – art. 176 lit. c C. pen.
– cazul în care cealaltă infracțiune este tâlhărie sau piraterie pentru care legea instituie o formă specială de omor deosebit de grav (art. 176 lit. d C. pen.)
În privința infracțiunii-scop, nu interesează dacă infracțiunea respectivă a fost consumată sau nu, ci exclusiv constatarea că, în scopul săvârșirii acestei infracțiuni inculpatul a comis omorul. Nu are relevanță nici gravitatea infracțiunii scop, nici dacă există vreo împrejurare specială de natură să atragă un tratament diferit, cum ar fi starea de minoritate, sesizarea la plângerea prealabilă, etc., căci legiuitorul nu procedează la asemenea diferențieri ci trebuie să cuprindă doar elementele esențiale de validitate, se exprimă o realitate penală. Dacă făptuitorul se află în eroare, considerând că prin omor înlesnește sau ascunde o infracțiune, deși în realitate fapta fie nu prezintă pericolul social cerut de lege, fie nu este săvârșită cu vinovăție, fie nu este incriminată de legea penală, elementul circumstanțial nu funcționează. Primează temeiul realității, nu subiectivitatea făptuitorului.
În situațiile în care victima omorului este o altă persoană decât victima infracțiunii-scop (spre exemplu, după săvârșirea violului este ucisă persoana care a încercat să-l prindă pe făptuitor sau este ucis soțul pentru a fi violată soția) se face aplicarea dispozițiilor privind infracțiunile săvârșite față de fiecare victimă, cu mențiunea concursului între infracțiunea de omor și cealaltă infracțiune săvârșită.
În cazul înlesnirii comiterii altei infracțiuni, nu interesează dacă făptuitorul urmează sau nu să participe la acea infracțiune iar dacă urmează să participe, nu interesează calitatea pe care o va avea (autor, instigator sau complice). De asemenea, nu interesează dacă omorul se comite anterior sau concomitent cu respectiva infracțiune. În sfârșit este indiferent dacă scopul a fost sau nu realizat, dacă infracțiunea a cărei înlesnire s-a urmărit, s-a consumat sau a rămas în faza tentativei. În practica judiciară, s-a reținut în acest sens că, în fapt, conducătorul unei autocisterne promite unei firme să o transporte până la stația de autobuz, în drum însă schimbă direcția mașinii și intră pe o șosea laterală. Observând acest lucru, victima cere conducătorului auto să oprească, acesta refuză și ea se refugiază pe scara mașinii amenințând că se aruncă dacă nu oprește. Avertizarea nu are nici un rezultat și atunci victima sare din mașină, accidentându-se mortal. În drept, fapta a fost încadrată ca infracțiune de omor calificat prevăzută de art. 175 lit. h C. pen., întrucât conducătorul auto relevă scopul de a avea raport sexual cu victima și, în același timp o poziție de indiferență față de rezultatul avertizărilor victimei acceptând posibilitatea ca victima să sară din mașină și să-și piardă viața.
De asemenea, tot în practica judiciară, fapta inculpatului de a încerca să violeze victima, stăruind și după ce aceasta a avertizat că va sări pe fereastră de la mare înălțime, ceea ce s-a și întâmplat, constituie infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 174 raportat la art. 175 lit. h C. pen., infracțiunea fiind săvârșită cu intenție indirectă.
Dacă infracțiunea a cărei înlesnire s-a urmărit a fost săvârșită de autorul omorului se aplică regulile referitoare la concursul de infracțiuni.
În acest sens, Tribunalulul Suprem schimbând încadrarea juridică a faptei din viol care a avut ca urmare moartea victimei prevăzută în art. 197 alin. 3 C. pen în concurs între infracțiunea de omor calificat (art 175 lit h C. pen) și infracțiunea de viol (art 197 alin 1 C. pen), a făcut următoarele precizări:
– infracțiunea de viol care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei implică, pe planul laturii obiective, activități de constrângere la raport sexual, dar, pe plan subiectiv, se cere ca moartea ori sinuciderea să nu fi fost prevăzute de autor deși putea și trebuia să le prevadă ori, deși rezultatul a fost prevăzut, nu le-a acceptat, socotind fără temei că el nu se va produce. Astfel, art. 197 alin. 3 se poate reține doar dacă autorul acționează cu praeterintenție în privința omorului.
– când însă, pe planul laturii obiective, activitatea de constrângere prin ea însăși, este de natură a duce la moartea victimei și autorul prevede – pe plan subiectiv – rezultatul acesteia și urmărește acest rezultat sau, deși nu îl urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui, fapta sa constituie infracțiune de omor, iar nu cea de viol care a avut ca urmare moartea victimei.
În speță, se ajunge la concluzia că inculpatul, în raport cu momentul în care a acționat, a voit să ucidă victima, ceea ce s-a și produs, ca urmare a asfixiei mecanice prin strangulare și sufocare cu corpuri moi și late cum ar fi mâna sau obiecte moi de îmbrăcăminte. Rezultă deci că, în cauză pentru realizarea violului, acțiunile violente folosite față de victimă au fost de natură să pună în primejdie gravă viața acesteia, iar autorul a prevăzut acest rezultat, pe care, chiar dacă nu l-a urmărit, l-a acceptat. În consecință a acționat cu intenție indirectă și în privința omorului, nu numai în privința violului, motiv pentru care vor fi reținute ambele infracțiuni în concurs (art. 175 lit. h C. pen. și art. 197 alin. 1 C. pen.).
În literatura penală s-a subliniat că pentru încadrarea unei fapte în art. 175 lit. h C. pen., când este vorba de înlesnirea sau ascunderea unui viol este necesar să se facă distincție între situația în care făptuitorul a acționat ab initio cu intenția de a ucide în scopul săvârșirii violului, caz în care violul nu ar fi posibil deoarece presupune un subiect pasibil în viață și situația în care făptuitorul după ce a violat victima i-a suprimat viața pentru a ascunde infracțiunea săvârșită, caz în care fapta se încadrează în art. 175 lit. h C. pen.
În prima situație, dacă infractorul ucide victima pentru a o viola se poate reține alături de infracțiunea de omor și infracțiunea de profanare de cadavre prevăzute de art. 319 C. pen., în nici un caz infracțiunea de omor calificat prevăzut de art. 175 lit. h C. pen.
În cazul ascunderii altei infracțiuni, nu interesează dacă omorul s-a comis după sau concomitent cu acea infracțiune, dacă făptuitorul a participat sau nu la comiterea ei, și nici dacă, participând, a avut calitatea de autor, instigator sau complice. Circumstanța are caracter personal, nu se răsfrânge asupra participanților.
În literatura de specialitate s-a spus că infracțiunea ascunsă trebuie să fie cel puțin sub formă de tentativă pedepsibilă. Însă, în această situație trebuie cercetată cu atenție intenția făptuitorului.
În practica judiciară au existat soluții diferite tocmai datorită acestui aspect. În speță, inculpatul a lovit cu pumnul în abdomen pe fiul său de 6 ani, provocându-i o vătămare foarte gravă, după care l-a aruncat în râul Bistrița, unde acesta a decedat prin asfixie mecanică.
Prima instanță l-a condamnat pe inculpat pentru infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 174 combinat cu art. 175 lit. h C. pen. Curtea Supremă de Justiție a considerat că încadrarea juridică a faptelor este greșită deoarece actele de lovire a victimei și apoi aruncarea acesteia în apă fac parte integrantă din conținutul infracțiunii de omor calificat, prevăzut de art. 174 raportat la art. 175 lit. c și d C. pen. (omor săvârșit asupra unei rude și care se află în stare de neputință de a se apăra), lipsind deci elementul circumstanțial privind ascunderea sau împiedicarea descoperirii unei alte infracțiuni.Inculpatul nu a avut intenția să ascundă fapta sa de a lovi copilul sub formă de tentativă pedepsibilă (copilul a murit când a fost aruncat în apă, nu când a fost lovit), ci numai intenția de a săvârși infracțiunea de omor.
Condiția existenței scopului determinat
După cum am văzut din practica judiciară, între infracțiunea-scop și
infracțiunea-mijloc trebuie să existe o legătură, un element de sudură de natură să explice sensul, scopul acelui act și să transforme omorul simplu în omor calificat. Elementul circumstanțial nu funcționează dacă între omor și cealaltă infracțiune nu se stabilește concordanța subiectivă cerută de lege.
Această condiție atribuie elementului circumstanțial caracter personal, astfel încât nu se răsfrânge asupra participanților.
3.9. Omorul săvârșit în public (art. 175 lit. i C. Pen.)
Acest element circumstanțial a fost introdus prin modificarea adusă Codului penal prin Legea 140/1996 și se realizează atunci când omorul este săvârșit în public, în înțelesul explicat în art. 152 C. pen. Potrivit dispozițiilor acestui articol, o faptă se consideră săvârșită in public atunci când a fost comisă „într-un loc care prin natura sau destinația sa este întotdeauna accesibil publicului chiar dacă nu este nici o persoană” ( art. 152 lit.a )
În acest sens, în practica judiciară, s-a reținut în fapt, că după un prim conflict, inculpatul a mers la poarta părții vătămate, i-a cerut să iasă în stradă și fiind lovit cu pumnul, a reacționat, agresându-l cu un par în regiunea fronto-temporală.Leziunile corporale produse au necesitat pentru vindecare 45 de zile de îngrijiri medicale și au pus în pericol viața persoanei vătămate.
Prima instanță a încadrat fapta inculpatului în dispozițiile art. 20 raportate la art. 174 lit. b și art. 76 C. pen. Apelul inculpatului vizează schimbarea încadrării juridice în tentativă de omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen., pe considerentul că la momentul săvârșirii faptei nu se afla nici o persoană în stradă și deci, nu este realizată condiția publicității cerută de art. 175 lit. i C. pen.
Curtea de Apel respinge apelul, precizând că este de principiu că strada constituie loc public prin natura sa, fiind accesibilă oricărei persoane.
Așadar, în lumina art. 152 lit. a C. pen., ca un loc să fie considerat public este suficientă o publicitate virtuală, decurgând din accesibilitatea permanentă a publicului în astfel de locuri. Această accesibilitate permanentă decurge din natura locului, fie din destinația lui.
Astfel, în practica judiciară, s-a decis ca sechestrarea unei persoane timp de mai multe zile, supunerea ei la repetate violențe și cauzarea de leziuni cu potențial de șoc și primejduire a vieții victimei, continuarea violențelor și după ce aceasta amenință că se va sinucide, cu urmarea că victima s-a aruncat pe fereastră de la etajul 6 al imobilului în stradă, decedând, constituie infracțiune de omor calificat prevăzut de art. 175 lit. i C. pen., cu aplicarea art. 152 lit. a C. pen. strada constituind prin natura ei loc public.
Cu privire la caracterul public prin destinația unui loc, Curtea de Apel București a calificat fapta inculpatului care, în timp ce se afla intr-un bar a intrat în conflict cu partea vătămată, s-a înarmat cu un cuțit și i-a aplicat o lovitură provocându-i o „plagă prin înjunghiere toraco – abdominală cu hemoragie internă prin ruptură de ficat”, ca fiind tentativă la infracțiunea de omor calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 175 lit. i și nu tentativă la infracțiunea de omor, cum a stabilit prima instanță, barul fiind prin destinația lui un loc public.
Fapta se consideră săvârșită în public și atunci când a fost săvârșită în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de față două sau mai multe persoane (art. 152 lit. b, C. pen. ). Legea vizează, în acest caz, un loc numai intermitent accesibil publicului (săli de conferință, de spectacol, instituții) și de aceea fapta săvârșită într-un astfel de loc este considerată săvârșită în loc public numai dacă au fost de față două sau mai multe persoane, deci cu o publicitate reală nu virtuală.
În practica judiciară nu s-a aplicat art. 175 lit. i C. pen. prin raportare la art. 152 lit. c C. pen., dacă omorul a fost săvârșit într-un loc public, în văzul a două persoane, dacă acele persoane au fost agresate de inculpat în aceeași împrejurare în care a fost săvârșit omorul, acestea fiind părți vătămate în cauză.
Este considerată săvârșită în public și fapta săvârșită într-un loc neaccesibil publicului atunci când este comisă cu intenția de a fi auzită sau văzută (art. 152 lit. c C. pen.) și a fost într-adevăr văzută și auzită fără ca acești martori să fie părți vătămate în aceeași cauză.
Este săvârșită în public, potrivit art. 175 lit. i raportat la art. 152 lit. d, omorul săvârșit într-o reuniune de persoane, cu excepția reuniunilor care pot fi considerate că au caracter de familie, datorită relațiilor între persoanele participante.
În fine, potrivit art. 152 lit. e C. pen., se consideră săvârșită prin mijloace despre care făptuitorul și-a dat seama că ar putea face ca fapta să ajungă la cunoștința publicului. Litera e constituie o prevedere foarte largă întrucât s-ar ajunge la omor calificat în orice caz.
Așadar, omorul este calificat dacă a fost comis în public, în înțelesul arătat de lege, deoarece acest fapt vădește un pericol social deosebit, prin rezonanța socială și prin sentimentul de insecuritate pe care îl inspiră publicului și prin periculozitatea infractorului care nu ezită să comită fapta în public.
CONCLUZII
Protejarea dreptului la viață prin normele interne și internaționale constituie un imperativ și în același timp o necesitate, deoarece reprezintă un atribut fundamental al persoanei a cărui ocrotire este strâns legată și determină ocrotirea celorlalte atribute ale persoanei: integritatea corporală, sănătatea, libertatea.
După cum s-a arătat în doctrină, viața umană ca valoare socială apărată prin normele de drept se înfățișează nu numai ca un drept absolut al individului la viață, opozabil tuturor cetățenilor, dar și ca o valoare socială pe care dreptul obiectiv o ocrotește în interesul întregii societăți.
Ocrotirea dreptului la viață își găsește consacrarea prin normele internaționale în primul rând, dar și prin normele interne, ale dreptului penal, având în vedere importanța pe care viața unei persoane o prezintă nu numai pentru ea, dar și pentru întreaga societate.
De asemenea, Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune statelor obligația de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura o protecție efectivă a dreptului la viață. S-a considerat că această obligație excede obligației primare a statelor de a adopta o legislație penală efectivă care să descurajeze comiterea de fapte ce pun în pericol viața unei persoane, legislație dublată de mecanismul care să asigure aplicarea sa, în scopul prevenirii, reprimării și sancționării încălcării prevederilor sale; această obligație include, în anumite circumstanțe, bine definite, o obligație pozitivă a autorităților de a lua preventiv măsuri practice pentru a proteja individul a cărui viață este amenințată de actele criminale ale altui individ.
Pentru determinarea acestor fapte și încadrarea corectă din punct de vedere juridic a lor este necesar a se stabili momentul de la care este protejat dreptul la viață al unei persoane, dar și momentul din care încetează ocrotirea acestui drept, adică momentul morții persoanei.
O altă problemă care decurge din necesitatea protecției dreptului la viață o constituie controversa legată de eutanasie, având în vedere faptul că există țări în care eutanasia nu este sancționată penal (de exemplu, Olanda) sau este nu numai permisă, dar chiar reglementată în mod amănunțit, beneficiind de asistență medicală (cum este cazul în Australia).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat însă că dreptul la viață nu poate fi privit prin prisma a două fațete: dreptul de a trăi și dreptul de a muri. Dispozițiile articolului 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu pot fi interpretate, fără a risca o distorsiune de limbaj, în sensul că ar conferi un drept diametral opus dreptului la viață, și anume, dreptul de a muri; ele nu pot crea un drept la autodeterminare potrivit căruia un individ ar putea să aleagă moartea, mai degrabă decât viața. Așadar, nu este permisă producerea morții, cu acordul victimei, nici de către o altă persoană, nici beneficiind de sprijinul unei autorități publice.
În concluzie, statul este cel care deține instrumentele prin care poate asigura protecție efectivă dreptului la viață, iar obligațiile sale includ nu numai adoptarea unei legislații în materie, dar și luarea măsurilor necesare pentru protejarea vieții.
Voi încheia această lucrare citându-l pe filosoful Nae Ionescu: “ o lucrare nu este niciodată gata făcută, căci trebuie să fie o gândire în veșnică mișcare, o gândire în căutarea unor puncte de sprijin pentru orientarea noastră în mijlocul realității”.
Bibliografie
Tratate, Monografii, Manuale
M. Basarab, L. Moldovan, V. Suian, Drept penal, partea specială, Cluj- Napoca
L. Biro, M. Basarab, Curs de drept penal, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1963
C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, Instituții de drept penal, Ed. Trei, București, 2001
C. Bulai, G. Antoniu, R. Stănoiu, Practica judiciară penală, vol.III, Ed. Academiei Române, 1992
D. Calapodescu, Aspecte procesuale și tactica criminalistică privind desfășurarea procesului penal în cazul infracțiunilor de omor, teză de doctorat, Universitatea București, 2000
I. Dobrinescu, Infracțiuni contra vieții persoanei, Ed. Academiei, București, 1987
V. Dongoroz, Curs de drept penal, Universitatea din București, 1942
V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roșca, Explicații teoretice ale codului penal român, vol. III, Ed. Academiei, București, 1971
J. Grigoraș, Individualizarea pedepsei, Ed. Științifică și pedagogică, București, 1969
V. Hanga, Mari legiuitori ai lumii, Ed. Științifică si enciclopedică, București, 1977
O. Loghin, A. Filipaș, Drept Penal, partea specială, Casa de editură și presă Șansa, București, 1992
O. Loghin, T. Toader, Drept penal, partea specială, Ed. Trei, București, 1997
K. Marx, F. Engels, Opere, vol.III, Ed. Politică, București, 1958
G. Mateuț, Drept penal special: sinteză de teorie și practică judiciară, Ed. Lumina Lex, 1999, București
C. Mitrache, Drept Penal Român, partea generală, Ediția a IV a, Ed. Șansa, București, 2000
I. Oancea, Drept Penal, partea generală, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1965
V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu de practică judiciară în materie penală, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1977
S. Poledna, Actori sociali in situații și interacțiuni violente, Ed. Presa universitară clujeană, 2000
Gr. Ripeanu, Drept penal, partea specială, Ed. Didactică și Pedagogică, București
O. Stoica, Drept penal, partea specială, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1976
T. Toader, Drept penal, partea specială, Ed. All Beck, București, 2002
T. Toader, Probleme de practică judiciară, Ed. All Beck, București, 2003
A. Tucicov Bogdan, Psihologie generală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1966
I. Vasiu, Drept penal, partea specială, Ed. Argonaut, 1995, Cluj-Napoca
G. Vrăbiescu, Curs de drept penal, București, 1945
Culegeri de practică judiciară
Culegeri de practică judiciară penală, Curtea de apel, Pitești
Culegere de practică judiciară, Curtea de Apel, Iași, 1999
Culegerile de decizii ale Tribunalului Suprem, 1970- 1989
Culegerile de decizii ale Curții Supreme de Justiție, 1990- 2003
Acte normative
G. Antoniu, T. Vasiliu, Șt. Daneș, Codul penal comentat și adnotat, Ed. Științifică, București, 1972
Ș. Crișu, E. Crișu, Codul penal adnotat, 1989-1999, Ed. Argesis, Curtea de Argeș, 1999
V. Dongoroz, Noul cod penal și codul penal anterior prezentare comparativă, Ed. Politică, București, 1968
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cercetarea Infractiunii de Omor Calificat (ID: 126712)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.