Cercetarea Criminalistica la Fata Locului a Urmelor de Picioare
INTRODUCERE
Interacțiunea om-mediu înconjurător dă naștere la cele mai diferite urme, care la nevoie, pot fi utile la stabilirea timpului sau succesiunii producerii anumitor evenimente, precum și la determinarea comportamentului uman în acest proces. Încǎ din cele mai vechi timpuri, tainele acestor ”martori muți” au fost folosite la descoperirea faptelor antisociale.
Reputatul criminalist francez Edmond Locard afirma: ”este imposibil pentru un răufăcător să acționeze și mai ales să acționeze cu intensitatea pe care o presupune acțiunea criminală, fără să lase urme ale trecerii sale”.
Noțiunea de urmă poate să aibă două înțelesuri. Într-un sens mai restrâns, urma este reproducerea construcției exterioare a unui obiect pe suprafața sau în volumul obiectului cu care a venit în contact în mod nemijlocit. Urmele care intrǎ în acestǎ categorie formeazǎ obiectul de studiu al traseologiei.
Traseologia studiazǎ numai o categorie de urme, acelea care se produc prin imprimarea conturului sau detaliilor unor obiecte mai dure pe suprafața sau în substanța unor obiecte mai slabe. Asfel sunt: urmele ale instrumentelor de spargere, urme ale împușcǎturii, urmele de mâini, picioare, dinți, urme ale instrumentelor de spargere ori ale mijloacelor de transport.
În sens mai larg, prin urmǎ se înțelege orice schimbare care intervine în mediul înconjurǎtor, ca rezultat al activitǎții nemijlocite a omului, și care, sub un aspect sau altul, intereseazǎ cercetarea criminalistică.
Urmele de picioare reprezintǎ o categorie importantǎ de urme create inevitabil la locul faptei. Cu toate acestea, considerându-se cǎ au mai puține posibilitǎți de individualizare, ele sunt rareori descoperite sau folosite în cercetarea de identificare, din cauza numǎrului relativ redus de elemente caracteristice, cu excepția celor specifice crestelor papilare de pe talpa piciorului.
Dupǎ factorul creator de urme, atât urmele de picioare cât și cele de mâini, fac parte din categoria urmelor lǎsate de om, iar dupǎ esența lor, acestea fac parte din categoria urmelor statice, acele urme care se formeazǎ atunci când cele douǎ corpuri, cel creator de urme și cel primitor de urme, intrǎ în contact prin apǎsare cum ar fi, spre exemplu, urmele formate de talpa încǎlțǎmintei pe pǎmânt moale.
Prin urme de picioare se înțeleg acele modificǎri aduse elementelor locului faptei ca urmare a contactului picioarelor desculțe sau încǎlțate cu acesta în procesul comiterii infracțiunii.
Lucrarea “Urmele de picioare și de mâini” scoate în evidențǎ importanța urmelor de picioare și de mâini care, interpretate de experți, oferǎ date prețioase privind persoana infractorului, sexul, talia și vârsta, greutatea aproximativǎ, viteza de deplasare, o anumitǎ stare psihicǎ sau patologicǎ (boalǎ, beție), dar chiar și încercǎri de derutare a cercetǎrilor, constând din mersul cu spatele sau de cǎrarea în spate a unei persoane ori a unei greutǎți, împrejurare posibil de dedus prin adâncimea mai mare a urmei, din ușoarele alunecǎri, din unghiul mic al pasului, purtarea unor pantofi mai mici sau mai mari etc.
De asemenea, se mai poate stabili dacǎ persoana cunoștea locul, dacǎ s-a folosit de o luminǎ pe timpul nopții, dacǎ a stat la pândǎ etc.
Capitolul I. Considerații generale
Secțiunea 1. Noțiunea de urmă a infracțiunii
Orice acțiune a oamenilor, practic orice gest, se reflectă prin transformările produse în mediul în care se desfășoară, la fel cum orice faptă ilicită produce transformări obiectivate, sub raport criminalistic, în urme ale infracțiunii.
Pornind de la această realitate, investigațiile criminalistice, destinate descoperirii infracțiunilor și identificării autorilor acestora, au drept fundament științific principiul potrivit căruia săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală determină modificări în mediul înconjurător.
Așa cum afirmă E. Locard, "este imposibil pentru un răufăcător să acționeze și mai ales să acționeze cu intensitatea pe care o presupune acțiunea criminală, fără să lase urme ale trecerii sale".
Potrivit principiului enunțat mai sus și unanim admis în literatura de specialitate, prin urmă a infracțiunii se înțelege orice modificare materială intervenită în condițiile săvârșirii unei fapte penale, între faptă și modificarea produsă existând un raport de cauzalitate.
Din interpretarea acestei definiții este evident că noțiunii de urmă i se atribuie un înțeles oarecum mai larg, mai apropiat de ceea ce se întâlnește în practica judiciară. Astfel, producerea unei modificări nu este limitată în exclusivitate la persoana autorului faptei, ea putând aparține în egală măsură și subiectului pasiv al infracțiunii.
De pildă, petele de sânge sau firele de păr ale victimei găsite pe îmbrăcămintea agresorului sunt urme prețioase, care fac dovada contactului direct dintre cei doi, împrejurare de natură să conducă la implicarea persoanei suspecte în cauza cercetată sau la includerea în cercul de bănuiți.
Accepțiunea relativ mai largă a noțiunii de urmă a infracțiunii se desprinde și din faptul că modificarea nu poate fi privită numai ca un rezultat al contactului fizic dintre diverse părți ale corpului autorului și victimă, ori dintre aceasta și elemente ale spațiului în care s-a săvârșit fapta.
Dacă în timpul comiterii infracțiunii s-au imprimat zgomotele și dialogul dintre persoanele implicate, ne aflăm în prezența unui mijloc material de probă important, întrucât poartă o urmă evidentă a faptei săvârșite, deși este o urmă sonoră și nu o urmă de mână, de dinți sau de sânge.
Referitor la definirea noțiunii de urmă a infracțiunii, în literatura de specialitate au fost exprimate opinii asemănătoare sau apropiate. Astfel, potrivit unor opinii, urme ale infracțiunii sunt considerate "totalitatea elementelor materiale a căror formare este determinată de săvârșirea infracțiunii", sau "cele mai variate schimbări care pot interveni în mediul înconjurător, ca rezultat al acțiunii infractorului".
Alfredo Niceforo a dat o definiție simplă și clară urmei, în timp ce alți autori au optat pentru o formulare destul de cuprinzătoare care, în fond, învederează aceleași elemente: constituie urmă "orice modificare materială produsă ca urmare a interacțiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite de acesta și elementele componente ale mediului unde își desfășoară activitatea infracțională, modificări care, examinate individual sau în totalitate, pot conduce la stabilirea faptei, identificarea făptuitorului, a mijloacelor folosite și la lămurirea împrejurărilor cauzei".
Se poate constata că, indiferent de exprimare, sintetică sau mai largă, punctele de vedere cu privire la definirea urmei au fost relativ apropiate încă de la primii pași ai științei criminalistice.
Domeniul tehnic al investigației criminalistice care se ocupă cu cercetarea urmelor este cunoscut și sub denumirea de TRASEOLOGIE. Așa cum a fost consacrat, termenul de traseologie circumstanțiază îndeosebi examinarea urmelor create prin reproducerea construcției exterioare a corpurilor sau obiectelor (urme de mâini, de picioare, urme ale instrumentelor de spargere, ale armelor ș.a.).
Când noțiunii de urmă i se dă un sens mai larg – uneori, după părerea noastră, prea larg – prin includerea în categoria urmelor, inclusiv a scrisului, a sunetelor, mirosului, poziției obiectului sau modului de operare, termenul de traseologie trebuie să se raporteze la această realitate, păstrându-se anumite proporții, cât și un echilibru al interpretării teoretice.
Secțiunea a 2-a. Criterii de clasificare a urmelor infracțiunii
Clasificarea generală a urmelor faptelor penale se face după o serie de criterii care diferă potrivit unor factori sau elemente de diferențiere avute în vedere de autorii de specialitate, o parte dintre acestea fiind în funcție de destinația sau de întinderea lucrării în care sunt abordate, precum și de importanța ei pe plan teoretic și practic.
Într-o opinie mai veche, promovată de reputatul criminalist francez Edmond Locard, clasificarea era făcută în amprente (digitale, corporale, de îmbrăcăminte, de animale etc.), între care amprentele papilare ale corpului uman ocupau o poziție privilegiată și, în urme, extrem de variate (obiecte lăsate de infractor, instrumente de spargere, fire de păr etc.). De asemenea, același autor face, într-o altă lucrare, distincția între urme și pete.
În literatura noastră de specialitate, urmele sunt împărțite în două mari categorii: "urme formate prin reproducerea construcției exterioare a obiectelor (urme de mâini, picioare, îmbrăcăminte, instrumente de spargere") și "urme formate ca resturi de obiecte și de materii organice și anorganice (resturi de îmbrăcăminte, de alimente, de fumat, de vopsea, pete organice etc.)".
La rândul lor, acestea se subdivid, în funcție de procesul de mișcare în care s-au format și de modificările aduse suportului lor Într-o lucrare destinată specialiștilor poliției, criteriile de clasificare a urmelor se ridică la cinci: factorul creator (om, animale ș.a.), esența lor (urme formă, materie și poziționale), mărirea (macro și micro urme), posibilitățile de identificare (urme care servesc la lămurirea unor împrejurări ale faptei, la stabilirea apartenenței de gen și urme care permit identificarea factorului creator de urmă).
În fine, alți autori, raportându-se la criteriul valorii de identificare (criteriu pe care îl considerăm demnde luat în seamă), le clasifică în urme indeterminante și urme determinante. Primele pot fi de natură chimică, de origine biologică sau nebiologică (sol, vopsea, metale etc.) și se caracterizează prin aceea că nu indică relația cu autorul.
De exemplu, chiar dacă se stabilește că o pată de sânge este de natură umană și are aceeași grupă cu persoana suspectă, aceasta nu poate dovedi că persoana respectivă a sângerat la locul faptei. Spre deosebire de această categorie, urmele determinante, de natură fizică, produse prin apăsare, frecare sau smulgere, conservă relația interpretabilă cu omul sau obiectul căruia îi aparțin, permițând astfel identificarea.
Precizăm că trecerea în revistă a unora dintre opiniile privitoare la noțiunea de urmă, îndeosebi a celor de relativă actualitate, nu este gândită în ideea reținerii lor ca atare, ci în aceea a familiarizării viitorului magistrat cu unele noțiuni pe care ar putea să le întâlnească, în practică, într-o formă sau alta.
Clasificarea urmelor după diferite criterii are drept scop creșterea gradului de precizie și claritate al formulării concluziilor cercetărilor criminalistice în soluționarea cauzelor penale, Parchetele și instanțele de judecată fiind chemate să vegheze la realizarea acestui deziderat.
Analiza de ansamblu a modalităților de clasificare a urmelor infracțiunii, raportată la necesitățile practice, conduce la concluzia că, în determinarea criteriilor principale de clasificare, trebuie avut în vedere
2.1. Factorul creator de urmă
Raportat la acest prim criteriu, factorii care au determinat apariția urmei pot fi diverși: corpul omului, obiecte sau instrumente, animale, fenomene cum sunt incendiul, explozia. Alăturat acestui factor, în literatura de specialitate se mai întâlnește și o clasificare în funcție de factorul primitor de urme (om, obiect, animal ș.a.).
Această ultimă clasificare are mai curând o finalitate teoretică, întrucât atonei când se examinează, de pildă, urma unui proiectil (în calitatea sa de factor creator de urme) în corpul uman, ea se face în legătură cu modificările produse în țesuturi, deci în ceea ce este denumit factor primitor.
2.2. Tipul sau natura urmei
În funcție de acest al doilea criteriu general, clasificarea poate fi realizată în funcție de mai multe repere, cum ar fi, de pildă, cele al vizibilității, ori al mărimii. Astfel:
Urme care reproduc forma suprafeței de contact a obiectului creator, ca de exemplu, urmele de mâini, de picioare, urmele instrumentelor de spargere, ale mijloacelor de transport etc.
Urme sub formă de pete sau resturi de materii organice și aonservă relația interpretabilă cu omul sau obiectul căruia îi aparțin, permițând astfel identificarea.
Precizăm că trecerea în revistă a unora dintre opiniile privitoare la noțiunea de urmă, îndeosebi a celor de relativă actualitate, nu este gândită în ideea reținerii lor ca atare, ci în aceea a familiarizării viitorului magistrat cu unele noțiuni pe care ar putea să le întâlnească, în practică, într-o formă sau alta.
Clasificarea urmelor după diferite criterii are drept scop creșterea gradului de precizie și claritate al formulării concluziilor cercetărilor criminalistice în soluționarea cauzelor penale, Parchetele și instanțele de judecată fiind chemate să vegheze la realizarea acestui deziderat.
Analiza de ansamblu a modalităților de clasificare a urmelor infracțiunii, raportată la necesitățile practice, conduce la concluzia că, în determinarea criteriilor principale de clasificare, trebuie avut în vedere
2.1. Factorul creator de urmă
Raportat la acest prim criteriu, factorii care au determinat apariția urmei pot fi diverși: corpul omului, obiecte sau instrumente, animale, fenomene cum sunt incendiul, explozia. Alăturat acestui factor, în literatura de specialitate se mai întâlnește și o clasificare în funcție de factorul primitor de urme (om, obiect, animal ș.a.).
Această ultimă clasificare are mai curând o finalitate teoretică, întrucât atonei când se examinează, de pildă, urma unui proiectil (în calitatea sa de factor creator de urme) în corpul uman, ea se face în legătură cu modificările produse în țesuturi, deci în ceea ce este denumit factor primitor.
2.2. Tipul sau natura urmei
În funcție de acest al doilea criteriu general, clasificarea poate fi realizată în funcție de mai multe repere, cum ar fi, de pildă, cele al vizibilității, ori al mărimii. Astfel:
Urme care reproduc forma suprafeței de contact a obiectului creator, ca de exemplu, urmele de mâini, de picioare, urmele instrumentelor de spargere, ale mijloacelor de transport etc.
Urme sub formă de pete sau resturi de materii organice și anorganice, inclusiv resturi sau fragmente de obiecte (petele de sânge, firul de păr, praful, ciobul, pilitură, peliculă de vopsea, resturi vegetale etc.), denumite generic și urme materie.
Urme sonore (vocea, vorbirea, zgomotele obiectelor) și urme olfactive (mirosul specific al persoanelor și obiectelor), ele formând o categorie aparte de urme, în care primele sunt condiționate de prezența la locul faptei a unui mijloc de înregistrare (sau a unui martor de auditu, capabil să rețină anumite caracteristici ale vocii sau ale modului de vorbire, dar atunci nu mai putem vorbi de urme).
Urme vizibile și urme latente, ultimile invizibile cu ochiul liber sau foarte puțin vizibile, ceea ce impune revelarea lor prin diverse metode și mijloace tehnico-științifice, cum se procedează, de pildă, în cazul urmelor de mâini.
Macro și microurmele. Din prima categorie fac parte majoritatea urmelor, așa cum se cunosc, iar din a doua urmele formate din particule sau resturi foarte mici de obiecte, substanțe, practic invizibile cu ochiul liber și greu de evitat de către infractor. De exemplu, praful sau scamele de pe covor, care se iau, din mișcare, pe încălțăminte și pantalon. Descoperirea și examinarea acestei categorii de urme presupune metode microanalitice.
2.3. Modul de formare a urmelor
Acest criteriu are în vedere, pe de o parte, raportul de mișcare în care se află la un moment dat obiectai creator și obiectul primitor de urmă, iar, pe de altă parte, locul în care se fixează urma pe obiectul primitor (la suprafață sau în adâncime). Astfel:
Urme statice, create prin atingere, apăsare sau lovire, fără ca suprafețele de contact să se afle în mișcare una față de alta în momentul contactului. Această categorie de urme este prețioasă, prin caracterul lor determinant, întrucât redau elemente caracterisitce utile identificării, cum este cazul urmelor de mâini, de buze, de picioare ș.a.
Urme dinamice, formate ca rezultat al mișcării de translație, de alunecare a unei suprafețe peste alta. Un exemplu tipic îl constituie urma de frânare a unui autovehicul sau urma lăsată de un clește în momentul tăierii unui belciug. Deși aceste urme nu redau cu fidelitate, în toate cazurile, detaliile caracteristice, servind de regulă numai la identificări de gen sau grup, în ipoteza celor specifice armelor de foc ele permit identificarea pe baza striațiilor create de proiectilul și tubul cartușului, ca și în cazul urmelor instrumentelor de spargere, în care striațiile servesc la identificarea unui levier, clește, cuțit, topor etc.
Urme de suprafață, ce se pot prezenta în două varianțe: urme de stratificare, formate prin depunerea unui strat de substanță (grăsime, transpirație, sânge, praf) pe suprafața primitoare a urmei și urme de destratificare, create prin ridicarea substanței aflate inițial pe suport (de exemplu, atingerea cu mâna: a unei suprafețe prăfuite).
Urme de adâncime, specifice suporturilor sau obiectelor primitoare de urmă cu un anumit grad de plasticitate, în care se imprimă suprafața obiectului ce a format urma (de exemplu, urma de picior în pământ moale).
2.4. Alte criterii de clasificare a urmelor
Alăturat criteriilor de mai sus, unanim acceptate, în literatura de specialitate se mai face distincție între urmele locale și cele periferice (negative), care redau conturul obiectelor, ca și între posibilitățile oferite de urme pentru
identificarea obiectului sau numai pentru stabilirea apartenenței de grup a acestuia1.
De menționat, de asemenea, categoria așa-numitelor "urme poziționale", cum sunt denumite modificările intervenite în poziția unor obiecte (scaun răsturnat, față de masă trasă, dulap deschis, veioză aprinsă).
De acum înainte ne vom opri asupra cercetării criminalistice a uneia dintre cele mai importante categorii de urme și anume urmele lăsate de un factor determinant, pe care îl denumim generic corpul uman sau, mai exact, de elementele sale anatomice, inclusiv urme de natură biologică. Precizăm că, atunci când ne referim la această categorie de urme, majoritatea cu valoare particulară în procesul de identificare, avem în vedere atât persoana făptuitorului sau pe alți participanți la săvârșirea infracțiunii, cât și pe victima acesteia.
Studiul urmelor formate de anumite părți ale corpului uman este considerat ca făcând obiectul unei științe – sau, mai exact, al unei ramuri a științei criminalisticii – denumită lofoscopie.
Abordarea acestei problematici este concepută în următoarea succesiune: vor fi prezentate mai întâi urmele care reproduc forma acelor elemente anatomice care vin în contact cu un obiect ori suprafață oarecare, cum sunt urmele de mâini, de picioare, de dinți, de buze sau ale altor părți ale corpului. în continuare, va fi tratată cercetarea urmelor de natură biologică umană, sânge, spermă, salivă, firul de păr, precum și urmele olfactive.
Capitolul II. Cercetarea criminalistică a urmelor de mâini
Secțiunea 1. Considerații preliminare privind desenele papilare
Identificarea persoanelor după urmele de mâini se bazează pe varietatea reliefului papilar de pe partea anterioară a palmei, ce se prezintă sub formă de ridicături și adâncituri. Ridicăturile acestui relief se numesc linii sau creste papilare, iar adânciturile șanțuri interpapilare.
Utilizarea din zilele noastre a reliefului papilar pentru identificarea persoanelor este rezultatul muncii asidue a numeroși oameni de știință, astfel că nici unul din pionierii dactiloscopiei nu poate fi socotit singur drept părintele ei. Nu se poate stabili din ce moment istoric oamenii au descoperit existența liniilor papilare pe suprafețele palmelor și ale tălpilor.
Prin desenele rupestre și săpăturile arheologice s-a constatat că omul a cunoscut reliefiil papilar încă cu milenii în urmă. Primele studii științifice asupra reliefului papilar aparțin anatomistului italian Marcelo Malpighi, care în anul 1686 descrie desenele papilare și orificiile sudoripare. După acesta s-au scris multe lucrări în materie, dar toate se axau pe importanța lor anatomică.
W. Herchell, un funcționar din administrația britanică din India, menționează pentru prima data în istoria dactiloscopiei despre posibilitatea identificării științifice a persoanelor pe baza caracteristicilor reliefului papilar.
Trei ani mai târziu, în anul 1880, medicul H. Faulds, care preda la Tokio studenților fiziologia, arăta că liniile papilare nu se schimbă în decursul întregii vieți și pot servi la identificarea persoanelor mai bine decât fotografia și că asemenea linii lasă pe obiecte urme, fară să fie îmbibate cu o substanță străină, datorită glandelor sebacee care secretă transpirația.
Cercetările întreprinse o lungă perioadă de timp privind caracteristicile
desenelor papilare dar și a unității lor în identificarea persoanelor, au dus la nașterea unei ramuri importante a științei criminalistice, ramură ce poartă denumirea de dactiloscopie.
Desenele papilare, caracteristice pielii persoanelor, regăsite la nivelul
degetelor, palmei sau a tălpii piciorului (plantă), consacrate sub denumirea de
dermatoglife, sunt alcătuite din sistemul liniilor paralele ale crestelor papilare,
fiind delimitate între ele de șanțurile papilare.
Crestele papilare înfățișează relieful neregulat al papilelor dermice, situate la linia de legătură dintre cele două straturi principale ale pielii (dermă și epidermă), dintre care ultimul, situat la suprafața pielii, cunoaște un continuu proces de descuamare.
Urmele degetelor descoperite la locul faptei poartă denumirea de urme de deget, cele. Fotografiile reliefului papilar, dobândite prin fotografierea urmelor sau a impresiunilor, se cunosc sub denumirea de dactilograme.
1.1. Proprietățile desenului papilar
Denumirile de desen sau relief papilar, creste papilare, șanțuri provin de la cuvântul papilla, care în limba latină înseamnă sfârc.
Papilele se află în interiorul pielii de pe suprafața anterioară a mâinii și a
tălpilor, în stratul dermic, se prezintă sub formă de conuri mici și sunt așezate în rânduri paralele . Corespunzător acestor rânduri de papile din stratul dermic, pe epidermă se află crestele papilare.
Fiecare papilă din dermă este deschisă în partea superioară ca un crater, prin care se elimină transpirația. „Craterul" comunică pe vârful crestei papilare cu un por. Astfel, fiecare creastă papilară este străbătută de-a lungul său de numeroși pori.
Impunerea desenului papilar ca fiind unul dintre cele mai importante și valoroase elemente de identificare a individului se datorează următoarelor proprietăți:
Unicitatea desenului papilar – se referă la faptul că fiecare om are desenul său papilar propriu, ca existență unică, nerepetabilă la alt om. Numărul și varietatea detaliilor crestelor papilare pe o zonă relativ limitată de pe suprafața palmelor și a tălpilor omului închid posibilitatea reală ca același desen papilar să se repete în mod identic la dpuă sau mai multe persoane.
Fixitatea desenului papilar – se referă la păstrarea formelor și detaliilor caracteristice ale desenului papilar încă de la formarea sa, mai exact încă din luna a 6-a de viață intrauterină; și până în momentul în care persoana în cauză decedează. Singura modificare care survine amprentei este aceea că odată cu dezvoltarea organismului uman (corpul uman), aceasta își modifică dimensiunile, fără însă a influența caracteristicile crestelor papilare.
Pe parcursul vieții, desenul papilar nu poate fi modificat, șters pe cale chimică sau fizică, cu condiția ca respectivii compuși chimici sau procedee fizice să nu distrugă stratul fermic în care sunt situate papilele. Trebuie, de asemenea menționat că orice leziune pe care o suferă epiderma duce la modificarea și distrugerea crestelor papilare, doar vremelnic. Papilele au capacitatea de a se regenera, acestea reaparând în forma anterioară odată cu vindecarea leziunilor aduse pielii. Dacă leziunea vizează întreaga grosime a pielii, desenul papilar este distrus pentru totdeauna, fiind înlocuit cu un țesut scleros inform.
Longevitatea desenului papilar – acesta capătă forma finală încă dinainte de naștere, mai exact din luna a 6-a a fătului, în faza intrauterină, și continuă să dăinuie până în momentul în care survine moartea (faza de descompunere a organismului prin procesul de putrefacție).
1.2. Clasificarea desenului papilar
Dată fiind necesitatea realizării unui sistem simplu și eficace de înregistrare, desenele papilare, caracterizâte de forme variate, au trebuit să fie grupate, clasificate după unele criterii.
Astfel acestea pot fi clasificate după criteriul regiunii anatomice a corpului pe care o ocupă și după criteriul formei desenului din zona centrală și de numărul deltelor.
În funcție de regiunea anatomică a corpului, respectiv regiunile digitală, palmară sau plantară, desenele papilare ale mâinii pot fi structurate după cum urmează, în:
regiunea digitală – cu zonele falangetei, falanginei și falangei, despărțite de șanțurile felexorale, reprezentată în anexa 1
regiunea palmară – cu zonele – palmară, tenară și hipoternară, reprezentată mai în detaliu în anexa 2
Indiferent de regiunea sau zona în care sunt situate, desenele papilare prezintă o importanță egală pentru identificare; totuși, ca o particularitate trebuie menționat că datorită diferențielilor acestora de structură, desenele de pe falangetă, regăsite mereu intacte la fața locului, sunt singurele utilizate în înregistrările dactiloscopice.
Crestele papilare care compun structura desenului falangetei formează, de regulă, trei zone, și anume:
zona bazală – regăsită între șanțul flexoral și centrul desenului:
zona centrală sau nucleară, și care deține ponderea cea mai mare în clasificare;
zona marginală, alcătuită din crestele aflate la exteriorul desenului.
Locul de întâlnire al celor trei zone poartă denumirea convențională de Delta, fiind și aceasta de mai multe feluri (de exemplu, delta neagră, delta albă). Pentru mai multe detalii despre înfățișarea lor a se vedea anexa 2.
În funcție de forma desenului din zona centrală, de poziția și numărul deltelor, desenele papilare împart în: desene adeltice sau de desene de tip arc – la răndul lor, în funcție de anumite carcteristici acestea se subdivid în: simple, piniforme, cu confluență stânga, cu laț dreapta, cu laț stânga, cu două bucle opuse, cu început de spirală; desene monodeltice sau de tip laț, în care zona centrală are efectiv forma unui laț pornind din dreapta sau din stânga desenului, de aici și subclasificarea lor în dextrodeltice și sinistrodeltice; desene bideltice sau de tip cerc, la care zona centrală fiind sub formă de cerc, de spirală, de lațuri gemene; desene polideltice sau de tip combinat, majoritatea prezentând trei delte și foarte rar patru delte; desene excepționale sau amorfe, care nu se apropie de desenele papilare obișnuite.
Desenele papilare adeltice sau de tip arc prezintă ca particularitate definitorie faptul că nu au delte.
1.3. Detaliile caracteristice ale desenului papilar
Particularitățile de formă ale desenului papilar au un rol dublu, și anume: ajută în procesul identificării; ajută la stabilirea genului sau grupului din care fac parte degetul unei persoane.
Amprenta digitală prezintă o serie de detalii, al căror rol este de a ajuta la identificarea certă a individului.
Procesul de identificare dactiloscopică parcurge două faze. Prima fază constă în stabilirea trăsăturilor comune de tip, de grup, prin care se elimină din sfera examinării dactilogramele din alt tip, grup ori subgrupă decât urma de la locul faptei, folosindu-se ca bază de selecție clasificările prezentate în paginile precedente.
A doua fază a procesului de examinare cuprinde cercetarea comparativă în detaliu a dactilogramelor de același tip, grupă și subgrupă care reprezintă impresiunile luate experimental cu dactilograma ce este o copie a urmei de la locul faptei. Numai prin găsirea unui anumit număr de detalii identice la impresiune și la urma de la fața locului se stabilește identitatea, când se poate spune cu certitudine că amândouă dactilogramele, aduse la aceeași scară, au fost create de același deget.
Detaliile după care se conduce expertul sunt recomandate de știința criminalistică, prin explicarea valorii identificative a fiecărui detaliu caracteristic ce poate fi întâlnit pe relieful papilar.
Detaliile asupra cărora se oprește știința criminalistică și le recomandă pentru a fi utilizate în procesul identificării dactiloscopice, studiindu-le pe dactilograme în sens orar sau de ia stânga la dreapta, când crestele papilare au poziție paralelă cu șanțul flexoral, sunt următoarele (a se vedea pentru detalii Anexa 3):
începutul de creastă, prin care se înțelege capătul de linie orientat spre stânga dactilogramei;
sfârșitul de creastă, când capătul de linie este orientat spre dreapta dactilogramei;
bifurcarea, reprezintă o des-picare în două, spre dreapta dactilogramei, a unei creste papilare, desfașurându-se în continuare două creste;
confluența, când, de la stânga la dreapta, două creste papilare se unesc și mai departe își continuă drumul una singură;
trifurcarea, în situația când, de la stânga spre dreapta, o creastă papilară se despică în trei creste;
tripla confluență, în situația inversă trifurcării, adică când trei creste se unesc, de la stânga la dreapta, și continuă să se desfășoare una singură;
confluența și bifurcarea, când două creste, în sens stânga – dreapta, se unesc și, după foarte scurt interval, se bifurcă, continuând astfel să se desfășoare două creste;
cârligul este o desprindere dintr-o creastă papilară a altei creste atât de scurte, încât nu formează o bifurcare sau o confluență și nici nu se unește cu creasta imediat alăturată;
butoniera se formează prin despicarea unei creste și revenirea, la foarte scurt interval, a părților despicate, continuând să se desfășoare mai departe o singură creastă;
inelul, ca aspect, se apropie de butonieră, însă este rotund ca un cerc și, în general, de dimensiuni mai mici;
depășirea, când o nouă creastă preia traseul altei creste înainte ca aceasta să dispară;
devierea constă în abaterea de la direcția inițială a sfârșitului de linie, fiind continuată direcția respectivă de desfășurare de o altă creastă cu începutul deviat de așa manieră încât are o poziție paralelă cu sfârșitul deviat al crestei precedente;
alternarea se prezintă prin trecerea a unei creste papilare printre liniile deviate;
anastomoza este formată dintr-o linie papilară ce leagă, ca un pod, două creste învecinate. Cum aceasta are totdeauna o poziție oblică pe cele două creste, poate fi întâlnită sub două aspecte, ținând seama de direcția înclinației sale, adică anastomoză dreapta și anastomoză stânga;
triunghiul se crează la locul în care două creste fie dispar și dintre ele, înainte de dispariția lor, începe să se desfășoare o altă creastă, fie două creste își fac apariția și între ele, imediat după nașterea lor, se termină o creastă papilară;
grupul de creste danteliforme, când pe un spațiu foarte limitat se află câteva puncte sau fragmente de creste în poziții diferite;
ramificația, în situația când dintr-o creastă se desprind câteva creste în mod succesiv și pe ambele părți, având aspectul coroanei unui arbore;
intersecția constă în întretăierea a două creste și se întâlnește foarte rar.
Atunci când ne referim la un desen papilar trebuie specificat faptul că acesta poate cuprinde un număr aproximativ de 150 de detalii caracteristice.
Dacă ne referim la identificarea unui individ este necasar a fi descoperite în urma găsită la fața locului dar și în impresiunea de control un număr de detalii (de cele mai multe ori acesta reprezintă cifra 12) care să corespundă nu doar ca tip dar și ca poziție, de unde vine și denumirea de puncte coincidente, utilizată în dactiloscopie (A se vedea Anexa 4) .
Secțiunea a 2-a. Cercetarea și interpretarea la fața locului a urmelor de mâini
Urmele de mâini se creează în momentul atingerii cu suprafața palmei a obiectelor din mediul înconjurător. Dacă obiectele cu care mâna vine în contact au suprafața netedă, urmele de mâini se formează indiferent de existența ori lipsa pe suprafața obiectului primitor sau a palmei a unor substanțe străine, ca praf, noroi, sânge, cerneală, felurite grăsimi etc.
Formarea urmelor de mâini se explică prin existența permanentă pe organici și anorganici, care nu se evaporă prin trecerea timpului. Identificarea persoanelor după urmele de mâini se bazează pe varietatea reliefului papilar de pe partea anterioară a palmei, ce se prezintă sub formă de ridicățuri și adâncituri.
Urma papilară, nu contează dacă ne referim la urma degetelor, a palmei sau a întregii mâini, aceasta se realizează prin contactul nemijlocit al acesteia cu o suprafață sau cu un obiect oarecare.
În raport cu modul de formare, urmele de mâini pot fi statice sau dinamice, de suprafață sau de adâncime, vizibile sau latente. Cele mai valoroase pentru procesul de identificare criminalistică sunt urmele statice, întucât acestea reușesc să redea cu claritate desenul papilar și detaliile sale caracteristice, pe când cele dinamice, pot servi, în cel mai bun caz, la o identificare generică, dată fiind forma sub care se prezintă, de obicei (de exemplu, mânjituri etc.).
O altă clasificare a urmelor se realizează în funcție de plasticitatea obiectului primitor de urmă:
urme de adâncime – urmele realizate în chit moale, în ceară, în plastilină, în vopsea neuscată, etc.
urme de suprafață – urmele lăsate pe o suprafață dură, de genul sticlei. Acestea la rândul lor se subdivid în funcție de modul de formare în alte categorii de urmă:
prin stratificare – datorită depunerii de substanță aflată pe mână (unsoare, vopsea, grăsime, sânge etc.) pe suprafața atinsă,
prin destratificare – datorită ridicării substanței existente anterior pe obiect (praf, vopsea).
Urmele de suprafață formate prin stratificare sunt foarte rar întâlnite, de cele mai multe ori acestea sunt întâlnite ca:
urme vizibile – acestora le este caracteristic un anumit grad de îmbâcsire, de acoperire a detaliilor cu substanța depusă (sânge, grăsime, murdărie), iar, pe de altă parte, substanța impregnantă în șanțurile papilare nu numai că determină estomparea crestelor. Urmele vizibile au capacitatea de a forma însăși o urmă ce va reflecta traseele șanțurilor, nu ale crestelor, astfel încât pe obiect va apare imaginea negativă a amprentei papilare.
urme latente – acestea sunt, de o calitate superioară în raport cu cele vizibile. O explicație a faptului că urmele latente sunt de o calitate superioară este că acestea se formează prin depunerea unui strat foarte subțire de substanță, substanță ce are capacitatea de a reda cu fidelitate detaliile caracteristice ale crestelor papilare și al porilor.
2.1. Descoperirea urmelor de mâini
Descoperirea urmelor unei infracțiuni presupune, în primul rând, o căutare sistematică a lor, în funcție de natura locului și de modul de săvârșire a faptei.
În procesul descoperirii urmelor de mâmi la locul faptei se ține seama de natura obiectelor din perimetrul acestuia, precum și de posibilitatea formării lor. Astfel, trebuie avut în vedere că:
urmele de mâini de adâncime – sunt realizate pe substanțe plastice, cum ar fi untul, marmelada, săpunul, vopseaua proaspătă, plastilina, precum și pe substanțe pulverulente de granulație foarte fină, ca faina de grâu, pudra de talc, praful, funinginea etc.;
urmele de suprafață – acestea sunt realizate prin destratificare și se pot întâlni pe obiecte cu suprafață netedă. În caz contrar, ajută doar la stabilirea modului și procesului comiterii infracțiunii;
urmele de suprafață latente – această categorie de urme poate fi descoperită pe obiecte cu suprafața netedă, indiferent de culoarea acestora. întrucât nu se văd ușor cu ochiul liber, infractorul nu le observă și, astfel, nu le distruge. Fiind foarte greu de observat, în procesul cercetării la fața locului nu se atinge nici un obiect apt de a primi și păstra asemenea urme, înainte de a fi examinat cu deosebită atenție, utilizând mijloacele tehnice recomândate de criminalistică.
Căutarea urmelor de mâini, de-a lungul acestui itinerariu, începe cu găsirea obiectelor apte de a primi și păstra asemenea urme. Aceste obiecte, prin destinația, locul și poziția în care se regăsesc, ar fi putut fi atinse, mișcate sau chiar utilizate în limpul săvârșirii infracțiunii de către o persoană. După ce acești pași au fost efectuați urmează procedura de examinare detaliată a fiecărui obiect în parte presupus de a fi purtător al unor urme de mâini.
În interiorul unor case de locuit, birouri de lucru, urmele de mâini trebuie să fie cautate în toate locurile foarte des tranzitate: ușile de la intrare și, mai ales, pe clanțele acestora, întrerupătoarele de lumină, balustradele scărilor, mobilierul, ușile interioare, sticle, geamuri, faianțe de bucătărie, obiectele de porțelan sau de metal lustruit, oglinzile, robinetele chiuvetelor și ale vănilor.
Totodată, urmele de mîini se mai caută:
pe instrumentele folosite de infractor în momentul săvârșirii infracțiunii
pe toate obiectele pe care acesta le-a pierdut sau le-a abandonat
pe toate obiectele aparținătoare victimei, îmbrăcămintea și chiar corpul acesteia.
Când din infractorul a utilizat autovehicule pentru săvârșirea infracțiunii sau fuga de la locul acesteia, pe care le-a abandonat, urmele de mâini se caută pe următoarele obiecte: volan, piesele de bord, portiere și clanțele acestora, parbrizele și geamurile laterale.
Prima activitate efectuată pentru a se putea descoperi urmele de mâini de pe obiectele depistate, se realizează prin examinarea acestora (a obiectelor) sub diferite unghiuri de observație, la lumina obișnuită a mediului ambiant. În cazul urmelor latente create prin depunere de transpirație aspectul lor este unul ușor translucid, iar urmele care constau dintr-o substanță de aceeași culoare cu suprafața obiectului purtător au o altă nuanță de culoare decât obiectul respectiv.
În cazul în care prin această tehnică nu se obțin rezultatele dorite, se recurge la utilizarea unei lanterne de buzunar, în condiții de întuneric sau semiîntuneric, examinându-se fiecare obiect în parte sub variate unghiuri de incidență a luminii, pentru ca razele să producă efecte de reflexie.
În afară de aceste tehnici, investigatorul mai recurge și la folosirea lămpii portative cu raze ultraviolete. Substanța străină de pe suprafața obiectelor cercetate, sub acțiunea razelor ultraviolete, are o fluorescență deosebită, în comparație cu fluorescența obiecțului purtător de urmă.
Dacă prin utilizarea acestor tehnici nu se ajunge la un rezultat scontat, pozitiv, atunci trebuie ca suprafețele să fie pulverizate cu prafuri a căror culoare trebuie să fie contrastă cu acestea, din rândul prafurilor utilizate la evidențierea urmelor latente.
Evidențierea urmelor desenului papilar descoperite în stare latentă, în funcție de natura obiectului primitor dar și de vechimea lor, se realizează prin mai multe tehnici, utilizându-se o gamă largă de substanțe chimice în stare pulverulentă; lichidă ori gazoasă.
Procedeele de revelare a urmelor de mâini aflate în formă latentă sunt:
PRĂFUIREA – este o metodă utilizată foarte des, indiferent de natura obiectului purtător de urmă. Pulberea aleasă (în raport de natura și culoarea obiectului primitor) se împrăștie pe suprafața acestuia printr-o întindere ușoară cu ajutorul unei pensule foarte fine din păr de veveriță sau prin pulverizare, orice surplus înlăturându-se. Cele mai des pulberi utilizate sunt: negrul de fum, negrul de antimoniu, grafitul (toate de culoare neagră și universal aplicabile); argintoratul (de culoare albă strălucitoare); carbonatul bazic de plumb (ceruză).
Dacă aducem în discuție obiectele a căror suprafață este una multicoloră, trebuie știut faptul că substanțele aplicate trebuie să fie prafuri fluorescente (antracenul, lumigenul galben, zincul sulfuros, oxina ș.a), iar după aplicare acestea sunt cercetate sub raze ultraviolete. Substanța utilizată este depusă cu ajutorul unei pensule într-o cantitate foarte mică. Rolul acestei depuneri fiind acela de a nu se ascunde detaliile.
În activitatea practică, ca o variantă a prăfuirii se mai apelează și la pensula magnetică. Aceasta are în compoziție un tub din material plastic și o vergea metalică magnetizată, situată în interiorul acestuia. Mișcarea vergelei prin tub din partea de sus în cea de jos, dă naștere unui câmp magnetic, câmp ce are rolul de a atrage pilitura de fier în amestec cu grafit, oxid de cupru sau pulbere de aluminiu, și de a o dispune pe urma de pe obiectul purtător.
REVELAREA CU VAPORI DE IOD – se obține prin utilizarea unui pulverizator format dintr-un tub de sticlă care, la unul din capete, este deschis ca o pâlnie, iar la celălalt capăt are fixată o pară de cauciuc pentru pomparea aerului. În interiorul tubului găsesc cristalele de iod, situate între două dopuri din vată de sticlă care permit filtrarea aerului și împiedică ieșirea cristalelor.
În procesul pompării aerului, tubul se ține în mână de zona
unde se află iodul; sub acțiunea căldurii mâinii, iodul se evaporă și aerul
pompat elimină vaporii astfel creați prin pâlnie. Un alt procedeu constă în
condensarea vaporilor de iod pe o placă de sticlă, care apoi se aplică pe suprafața obiectului purtător de urmă. În acest scop, se încălzește la o lampă de
spirt o capsulă de porțelan, umplută până la jumătate cu nisip. în care se
pun câteva cristale de iod. Când iodul începe să se evapore, placa de sticlă se ține, la o distanță de 25-30 cm, deasupra capsulei până ce se obține o condensare corespunzătoare de vapori, după care se aplică imediat pe obiectul în cauză.(Anexa 5.)
Imediat după evidențiere, urma trebuie imortalizată prin fotografiere sau prin intermediul unei pelicule adezive, deoarece în urma procesului aceasta dispare datorită evaporării iodului.
REVELAREA PRIN AFUMARE DIRECTĂ – acesta este un procedeu ce are la bază utilizarea de substanțe chimice (magneziul, camforul, dopul de plută, polistirenul). În cadrul acestui procedeu de evidențiere, substanța aleasă este pusă într-o capsulă de porțelan, după care se aprinde, iar pe deasupra acesteia se trece obiectul purtătof de urmă. Surplusul de substanță se înlătură ușor cu pensula dactiloscopică.
REVELAREA URMELOR LATENTE DE MÂINI CU AJUTORUL SOLUȚIILOR CHIMICE – această metodă este una de evidențiere și este aplicată de cele mai multe ori doar în condiții de laborator. Cea mai des utilizată în cadrul acestei metode, ca substanță chimică este ninhidrina (5% ninhidrină în alcool de 96°), aceasta fiind pulverizată sau se aplică prin tamponarea pe urmele latente vechi, de preferință, de pe hârtie, după care obiectul se pune la uscat timp de câteva zile, recurgându-se la acest procedeu cu scopul de a evidenția urmele latente de mâini.
Dacă ne referim la urmele de pe sticle, atunci se va utiliza ca substanță chimică acidul fluorhidric, care are o acțiune corozivă asupra sticlei. Zonele acoperite cu urmele crestelor papilare sunt ocrotite împotriva acidului de grăsimea din transpirația eliminată de organism, iar spațiile neacoperite sunt atacate de acid.
După ce urma este bine evidențiată sticla se spală mult cu apă și apoi se usucă cu hârtie de filtru. în fine, un alt procedeu constă în folosirea unei soluții preparate din 40 grame Roșu de Sudan III și 500 ml alcool etilic de 70°.
Obiectul purtător de urme latente se așază în suspensie într-un vas, peste care se toarnă soluția obținută astfel încât să-i acopere suprafața cu urmele latente. După 24 de ore, la 40°C, urmele se colorează în roșu-cărămiziu, urmând a fi spălate mult cu apă rece și uscate.
Tot cu reactivi chimici și cu radiații invizibile se pot evidenția urmele de mâini și de pe pielea umană. În laborator urmele se pot evidenția prin folosirea razelor Roentgen după ce zona purtătoare de urmă a fost pulverizată cu praf foarte fin de plumb care, sub aceste raze, emite o mare cantitate de electroni.
2.2. Stabilirea vechimii urmelor de mâini
Determinarea vechimii urmelor de mâini reprezintă o problemă importantă de care se ține seama atât în procesul descoperirii, cât și în cel al revelării urmelor crestelor papilare. Fără a intra în amănunte de ordin tehnic, precizăm că stabilirea vechimii se face în funcție de factori variați și este uneori relativă.
Astfel, urmele de pe porțelan, sticlă, suprafețe netede, lustruite sau lăcuite pot fi păstrate chiar ani de zile, în vreme ce hârtia le păstrează câteva ore, în funcție de calitatea ei.
De asemenea, trebuie avuți în vedere diverși factori de alterare a urmelor, cum sunt, de exemplu, căldura, lumina solară, ploaia ș.a. Menționăm, însă, că și în condițiile unei ploi ușoare sau a zăpezii, unele urme se păstrează neașteptat de bine.
Determinarea vechimii aproximative a urmelor papilare debutează din momentul descoperirii lor, dar ea continuă până în momentul expertizei dactiloscopice. În primele momente ale cercetării, stabilirea vechimii urmelor este absolut necesară pentru alegerea mijloacelor adecvate de revelare (de exemplu, revelarea unei urme proaspete, de circa o oră, prin prăfuire, poate să conducă la alterarea urmei datorită îmbâcsirii).
Sub raport tehnic criminalistic, determinarea vechimii urmelor nu presupune o operație distinctă, ci o folosire selectivă a unor procedee de revelare, pe mici porțiuni, care să ofere indicii asupra acestora.
O altă regulă care, de data aceasta, privește pe cel ce conduce cercetarea la fața locului – dar și pe superiorii săi – este limitarea numărului persoanelor care efectuează cercetarea numai la specialiști, pentru evitarea creării de urme suplimentare sau, mai rău, distrugerea urmelor, cum se întâmplă din păcate, uneori, în practică.
2.3. Procedee de revelare a urmelor de mâini latente
2.3.1. Revelarea prin metode fizice
Revelarea prin metode fizice constă din pulverizarea de prafuri sau pudre cu granulație foarte fină , de aici și denumirea de prăfuire (pudrare), pe obiectul ori suprafețele purtătoare de urme.
Substanțele sau amestecul de substanțe folosite în revelare, pe lângă finețea lor, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
să fie în contrast de culoare cu suportul pe care s-a format urma (de exemplu, pentru revelarea urmelor de pe o coală albă de hârtie se folosește un praf de culoare închisă);
să prezinte o aderență selectivă, deci numai la materia din urmă, și nu la întregul suport, pentru a evita îmbâcsirea urmei sau estomparea detaliilor caracteristice.
Revelarea urmelor papilare pe suprafețe multicolore se realizează cu substanțe fluorescente, de tipul pudrei galbene fluorescente, activate sub acțiunea radiațiilor ultraviolete. Revelatorii fluorescenți, sub formă de prafuri sau de soluție (mai ușor de pulverizat), tind să capete o utilizare universală, datorită calității lor, singurele suprafețe la care nu pot fi folosiți fiind cele de tipul lemnului neprelucrat sau hârtiei.
În prezent, asistăm la o lărgire a gamei produselor destinate revelării urmelor latente, firmele specializate în producerea unor materiale de tehnică criminalistică, cum sunt, de exemplu, laboratoarele americane de cercetare a urmelor "SIRCHIE", "FAUROT" sau firma austriacă "FOLIEN-VOGEL", pun la dispoziție noi produse, având la bază aceleași substanțe, cărora însă li se adaugă și altele (de exemplu, cianoacrilatul sau microparticulele de disul- fat de molibden).
Răspândirea, ca și îndepărtarea pudrelor de revelare de pe obiect se face prin intermediul unei pensule fine din păr de veveriță, puf de struț sau fibre de carbon. Pentru pudrare se mai folosesc și pulverizatoare speciale sau spray- uri, îndeosebi pentru suprafețele mari.
Pudrarea selectivă a urmelor dispuse pe suprafețe de piele, cauciuc, mase plastice se poate efectua și prin folosirea așa-numitei pensule magnetice, respectiv un magnet cilindric la care aderă praful revelator amestecat cu pulberea fină de fier. În ipoteza suprafețelor nichelate sau cromate, se practică afumarea urmelor cu funingine de camfor sau polistiren expandat, procedeu care a dat rezultate bune în practică.
Un procedeu modern de revelare a urmelor latente, îndeosebi a celor dispuse pe hârtie, constă în metalizarea într-o cameră de vid. Procedeu, destul de laborios și relativ costisitor, întrucât presupune evaporarea, de pildă, a unui amestec de aur-cadmiu, vaporii aderând selectiv la urma crestelor și a șanțurilor papilare, a dat rezultate foarte bune inclusiv pe suprafețe cu asperități, de genul cărămizilor. Pentru suprafețele curente ale obiectelor, inclusiv hârtia, se folosește un amestec de zinc, antimoniu și cupru.
O metodă ce servește atât la revelarea urmelor de mâini cât și la revelarea urmelor de buze, de mănuși, a urmelor de încălțăminte pe materiale textile sau plastic, are la bază un dispozitiv cu câmp electric de frecvență medie.
Un procedeu de îmbunătățire a calității fragmentelor urmelor digitale, elaborat de specialiști români, îl reprezintă prelucrarea imaginii urmei prin intermediul unei instalații electronice, denumită "Optimoscop".
2.3.2. Revelarea prin metode chimice
Metodele chimice de revelare a urmelor papilare latente se bazează pe reacția dintre anumite substanțe chimice și componentele transpirației (săruri, aminoacizi etc.). În funcție de particularitățile lor, aceste metode pot fi structurate astfel:
O metodă folosită curent în practică, pe care unii autori nu o includ în categoria procedeelor chimice (deși se bazează pe o reacție de natură chimică) constă din revelarea cu vapori de iod – pe care unii specialiști o denumesc "aburire", termen pe care îl considerăm inexact -, îndeosebi a urmelor aflate pe hârtie și pe pereți. Revelarea se realizează prin intermediul unui dispozitiv simplu de vaporizare, iodul metalic fiind foarte volatil. Procedeul reclamă rapiditate în fotografiere sau fixare, revelarea fiind de scurtă durată. El prezintă, însă, avantajul că poate fi reluat.
Revelarea cu reactivi chimici propriu-ziși, de genul ninhidrinei, nitratului de argint ș.a. Dintre reactivii chimici, mai des folosit în practică, pentru revelarea urmelor pe hârtie, este cel pe bază de ntnhidrină, care reacționează cu aminoacizii din sudoare, dând rezultate bune chiar și la urmele mai vechi. Se mai întrebuințează, de asemenea, nitratul de argint sau rodamina B, soluții folosite și în organizarea capcanelor criminalistice. La urmele formate prin depunere de substanțe grase se aplică vaporizări de diverși acizi (osmic sau fluorhidric, dacă urma este pe sticlă).
2.3.3. Revelarea urmelor de mâini pe pielea umană
Revelarea urmelor de mâini pe pielea umană – de neconceput până acum câțiva ani – este în prezent posibilă, tot datorită unor reacții chimice, care dau cele mai bune rezultate, cu toate că încercări s-au făcut și cu radiații roentgen sau cu iod. Metoda este aplicată cu rezultate bune și în țara noastră, putând fi indicată fără reținere, în vederea descoperirii urmelor de mâini pe piele, de către organele judiciar.
Procedeele de revelare a acestei categorii de urme sunt variate. Astfel, dacă unele se bazează pe reacții chimice, cum este cazul și celor folosite la noi în țară, altele sunt de natură fizică. De pildă, specialiștii japonezi au reușit revelarea și ridicarea unei amprente digitale de pe gâtul unei persoane sugrumate, după un interval de 9 ore de la instalarea morții.
2.4. Fixarea și ridicarea urmelor de mâini
După descrierea lor în procesul verbal de cercetare la locul faptei, principalele procedee de fixare, sunt:
FOTOGRAFIEREA ÎN DETALIU – fotografierea urmelor de mâini la locul faptei se execută în cadrul fotografiei detaliilor, cu obiectivul aparatului fotografic fixat în poziție perpendiculară pe urmă și la o distanță ele 5 – 10 cm. Pentru obținerea linei imagini clare de la o distanță așa mică, se recurge la mărirea distanței focale prin intercalarea între obiectiv și camera obscură a aparatului, ă inelelor intermediare sau a burdufului flexibil. Iluminarea acestor urme se face prin spatele aparatului fotografiat sau din două părți laterale, cu izvoare de lumină de aceeași intensitate, sub un unghi de incidență de 65 și 90°.
În cazul fotografierii urmelor pe pahar trebuie să fie realizat un fond în contrast cu substanța de revelare (ceruza). Acest contrast este realizat prin introducerea în pahar a unui sul de hârtie neagră sau a unui lichid de culoare închisă. Pentru fotografierea întregului grup de urme dispuse pe un pahar sau pe un obiect rotund care a fost prins în mână este posibilă utilizarea unui dispozitiv special a cărui rotire este sincronizată cu deplasarea peliculei în aparatul fotografic.
Urmele formate pe oglindă este fotografiată prin următorul procedeu: urma este dispusă în fața obiectivului cu mențiunea că va trebui asigurat un fond a cărui culoare să fie întunecată deoarece acesta va preveni reflectarea aparatului în oglindă.
Între procedeele de fixare a urmelor sunt și schițele și desenele
realizate la fața locului, acestea se vor anexa procesului verbal. Shițele și desenele de la fața locului ajută doar la stabilirea locului în care au fost găsite urmele și la intocmirea raportului lor de poziție cu alte obiecte, neputând fi utilizate la cercetarea de identificare.
TRANSFERAREA CU AJUTORUL PELICULEI ADEZIVE – ridicarea urmelor de mâini prin transferarea pe peliculă adezivă care nu permit fotografierea duc la transferarea lor direct pe pelicula adezivă. Această peliculă este formată din hârtie sau celuloid – pe aceasta este regăsit doar un strat de substanță gelatinoasă care în contact direct cu obiectul purtător va detașa urma. Peste acest strat gelatinos se găsește o peliculă transparentă care ajută și protejează urma după ce este ridicată. Pentru a nu întâmpina probleme la ridicarea urmei, substanța gelatinoasă trebuie aplicată pe toată suprafața obiectului, în cele din urmă dezlipirea acesteia realizându-se fără a aluneca de pe suportul substanței gelatinoase. Pelicula adezivă folosită va trebui apăsată din centru către marginile ei, deoarece în acest fel în momentul aplicării nu se vor forma bule de aer.
Urmele de pe peliculele adezive, în vederea studierii lor în procesul de identificare dactiloscopică, se fotografiază prin metoda realizării fotografiilor de detaliu. Pentru fotografiere, pelicula protectoare se detașează de stratul gelatinos, iar copierea de pe negativ pe pozitiv se face prin așezarea clișeului cu emulsia spre izvorul de lumină din aparatul de mărit sau copiat, deoarece urmele de pe peliculele adezive și fotografiate reprezintă inversul celor fotografiate nemijlocit de pe obiectul primitor.
Urmele de adâncime de pe obiectele plastice moi consistente, cum ar fi argila, chitul, plastilina, ceara, se pot mula cu rezultate mai bune prin folosirea unei pudre denumite alginat. Pasta de mulaj se prepară dintr-o parte de alginat și trei părți de apă rece (16-20° C), amestecându-se într-o capsulă de cauciuc timp de un minut, după care se aplică imediat, priza realizându-se după câteva minute.
MULAREA URMELOR DE ADÂNCIME – fixarea urmelor de mâini prin intermediul acestei tehnici o regăsim în cazul urmelor de adâncime, se înfăptuiește prin utilizarea mai multor substanțe, care în prealabil au fost fotografiate. În practică pentru realizarea acestor mulaje sunt folosite substanțe sau compuși ca: ghipsul dentar, alginatul, diferite paste sau polimeri (stomalgină, sielast).
Înainte de mulare, urma de adâncime va trebui să fie pregătită în prealabil pentru această fixare. În cazul în care se găsește în substanțe pulverulente, aceasta va trebui tratată în prealabil cu o soluție de șerlac ( aceasta se va pulveriza de la minim 25 cm, distanță necesară pentru a nu distruge niciun detaliu, pentru că, astfel, i se va imprima o rezistență mai mare la acțiunea pastei de mulaj). Pentru ca mulajul să capete o grosime adecvată, urma trebuie delimitată de jur-împrejur prin intermediul unei substanțăeplastice. Imediat după ce operațiile mai sus amintite sunt realizate, se va face, alături de urmă, într-o poziție mai ridicată, un bazin, care să comunice cu urma printr-un canal. Pasta de mulaj, de fluiditate perceptibilă, spre a mula bine detaliile urmei, se varsă în bazin, din care se curge ușor în urmă.
2.5. Interpretarea la fața locului a urmelor de mâini
O operație importantă, efectuată de însuși organul judiciar, este interpretarea urmelor descoperite la fața locului. Interpretarea, realizată și cu concursul specialistului criminalist, are drept scop obținerea unor informații preliminare asupra obiectului creator de urmă sau a persoanei infractorului, a activităților desfășurate de acesta, ca și a succesiunii operațiilor. Interpretarea urmelor digitale, adâncită în cadrul expertizei dactiloscopice, conduce la stabilirea modului caracteristic în care acestea au fost lăsate și, de aici, la acțiunile desfășurate de autor, la succesiunea acestora.
Un prim aspect vizat de interpretare este cel al stabilirii locului și obiectelor ce au intrat în sfera de interes a autorului. De exemplu, dacă la fața locului se găsește un cadavru, prezentând urme evidente de violență (plăgi profunde, pete mari de sânge), descoperindu-se și urme pe sertare, dulapuri, o casă de bani sau o cutie de depozitare a bijuteriilor, o primă concluzie este aceea că ne aflăm în fața unui omor în scop de jaf.
Alte date se desprind din analiza indiciilor oferite de locul în care au fost descoperite urmele, de modul lor de grupare și de dispunere, îndeosebi de modul de operare, ca și de întreaga ambianță a câmpului infracțional. Informațiile obținute sunt de natură să servească la conturarea altor date privitoare la faptă și autor.
Se poate deduce dacă făptuitorul era sau nu familiarizat cu încăperea în care a operat, dacă a acționat grăbit, nervos sau calm, dacă era un începător sau un individ cu experiență infracțională.
Primele versiuni formulate de organele de urmărire penală au fost acelea că autorul era ori un individ experimentat, ori un obișnuit al casei. La cercetarea mai atentă a casetei, a fost descoperită, în interiorul ei, o urmă papilară aparținând degetului arătător al uneia dintre persoanele suspecte, respectiv un infractor recidivist.
O serie de date pot fi obținute despre persoana făptuitorului, de pildă, după locurile în care se poate stabili cu aproximație înălțimea persoanei și constituția sa fizică, eventual sexul și vârsta, precum și numărul aproximativ al autorilor.
Interpretarea urmelor vizează, de asemenea, stabilirea degetului, a regiunii mâinii și, bineînțeles, a mâinii probabile căreia îi aparține urma, aspect asupra căruia vom reveni. Principalele elemente de orintare în aceste determinări sunt șanțurile de flexiune ale degetelor, desenele formate de crestele papilare în cele trei regiuni ale palmei și însuși modul de prindere al obiectului.
În ceea ce privește determinarea degetului sau mâinii probabile de la care provine o urmă, aceasta se face, în majoritatea cazurilor, de către un criminalist specialist și se materializează într-un raport de constatare tehnico-științifică, am precizat mai sus că ultima categorie de determinări se efectuează nu numai la fața locului, dar și cu prilejul examinărilor criminalistice de laborator.
Secțiunea a 3-a. Expertiza criminalistică a urmelor de mâini
3.1. Posibilități oferite de expertizele dactiloscopice
În momentul în care expertului i se prezintă doar urma (eventual, obiectul purtător de urmă) prelevată de la locul faptei, acesta are capacitatea să stabilească, printre altele, mână de la care acesta provine (dreapta sau stânga), dar și regiunea mâinii sau a degetului care a format-o, tipul sau varietatea de desen papilar din care face parte, modul în care s-a format, natura substanței de pe crestele papilare în momentul contactului cu obiectul primitor de urmă, dar nu în ultimul rând poate determina care este vechimea urmei și dacă aceasta conține suficiente elemente de identificare.
În cazul în care expertului i se înfățișează și impresiunile digitale luate persoanei suspecte, ori cele existente în cartoteca dactiloscopică, acesta poate șă-și dea seama, pe baza punctelor coincide, dacă urma sau impresiunea sunt lăsate de același deget, deci, de aceeași persoană.
Expertiza dactiloscopică are ca scop principal identificarea persoanei care a lăsat urme în momentul săvârșirii infracțiunii. Expertul, în momentul în care efectuează examenul comparativ trebuie să aibă la dispoziție nu numai impresiunile persoanelor suspecte, ci și pe cele ale altor persoane ce au pătruns la locul faptei, uneori chiar ale persoanelor care au executat cercetarea și care, din inadvertență sau delăsare, au dus la crearea de urme la fața locului.
Pentru efectuarea expertizei dactiloscopice, este necasar pentru început să aibă loc amprentarea persoanelor aflate în sfera de interes a investigațiilor, operație ce se efectuează după mai multe tehnici, cu respectarea unor reguli de generale de aplicabilitate.
Pentru amprentare, cel mai utilizat procedeu îl constituie ridicarea impresiunilor cu ajutorul tușului topografic. Pentru realizarea acestui procedeu sunt necesare următoarele materiale: o placă de sticlă sau o placă de metal pe care se întinde, cu ajutorul unui rulou de cauciuc, un strat subțire de tuș diluat cu terebentină. Operațiunea de amprentare este efectuată prin rularea regiunii falangetei, în care va fi inclus și șanțul flexoral, pe placa cu tuș, după care degetul se va rula pe fișa dactiloscopică.
O altă metodă o constituie amprentarea chimică, procedeu mult mai ușor de aplicat deoarece prin acesta mâinile rămân mereu curate. Pentru realizarea acestui procedeu de amprentare sunt necesare următoarele materiale: o tușieră obișnuită în care se va impregna un reactiv incolor, pe care se va rula degetul, cât și o coală specială de hârtie sau folie tratată chimic cu o substanță ce va intra în reacție cu o soluție din tușieră.
În momentul în care trebuie efectuată corect o ridicare a impresiunilor digitale, mai ales dacă se dorește ca acestea să fie prelucrate cu ajutorul unui calculator, este necesar a fi respectate câteva reguli generale de amprentare, printre care amintim: degetele persoanei ce urmează a fi amprentată trebuie să fie curate, iar mâna amprentată trebuie să fie relaxată; rularea degetului se execută de la o margine a unghiei spre cealaltă, de regulă, de la exterior spre interior (de exemplu, la mâna dreaptă, de la dreapta la stânga); indiferent că ne referim la placă, tușieră sau la fișă mișcarea trebuie executată continuu, adică fără a se mai reveni și fară a se apăsa.
3.2. Efectuarea examenului dactiloscopic comparativ
Indiferent că ne referim la examinarea comparativă a urmelor sau la cea a impresiunilor, aparatura utilizată este diversificată. Aparatura necesară poate fi
de tipul lupei dactiloscopice cu picior, al lupei binoculare de cap, al aparatelor de proiecție tip Faurot sau Zeiss.
În acest moment, în practică, pentru executarea examenelor dactiloscopice comparative se apelează la sistemele A.F.R.S. (Automatic Fingerprin: Recognition System) sau A.F.I.S. (Automatic Fingerprint Identification System), cunoscute și sub denumirea de MORPHO System, utilizate în Franța, Austria, Spania, S.U.A., Japonia, Indonezia, Hong-Kong.
Compararea propriu-zisă nu este realizată direct pe urma ridicată de la locul săvârșirii infracțiunii, nici pe impresiunea luată persoanei suspecte sau pe impresiunea de pe fișa dactiloscopică din cartotecă, ci pe fotograme sau dactilograme.
Executarea examenului comparativ conduce la micșorarea numărului de impresiuni cercetate. Examenul comparativ are la bază formulele dactiloscopice mono sau decatactilare cu scopul de a stabili tipul, subtipul sau varietatea desenului papilar.
În cazul în care se dorește stabilirea identității este important ca examenul comparativ reliefeze un număr minim de detalii sau de puncte caracteristice, acestea fiind suficiente pentru a ajuta la găsirea unei concluzii certe de identificare.
Practica a demonstrat că identitatea dactiloscopică nu trebuie să aibă la bază numai determinări cantitative, ci determinări calitative, nefiind obligatorie stabilirea celor 12 puncte coincidente. De exemplu, este mai valoros un detaliu de genul inelului, anastomozei, trifurcației sau cicatricei, întâlnit cu o frecvență de sub 1% la cea 200 de impresiuni, față de un capăt de creastă papilară (început sau sfârșit) prezent cu o frecvență de peste 25%. Dacă se au în vedere 8 puncte coincidente, dintre care unul este o cicatrice; probabilitatea de repetare a acestor puncte este de 1 la 37 milioane. Dacă se mai adaugă încă un detaliu, de genul crestelor alternative, probabilitatea este de 1 la 972 milioane.
Capitolul III. Cercetarea criminalistică a urmelor de picioare
Secțiunea 1. Considerații preliminare privind urmele de picioare
Urmele de picioare reprezintă o altă categorie importantă de urme create inevitabil la locul faptei. Cu toate acestea, ele sunt descoperite sau folosite în cercetarea de identificare relativ mai rar, considerându-se că au mai puține posibilități de individualizare, datorită numărului relativ redus de elemente caracteristice, cu excepția celor specifice crestelor papilare de pe talpa piciorului.
1.1. Clasificarea urmelor de picioare
Prin urme de picioare se înțeleg acele modificǎri aduse elementelor locului faptei ca urmare a contactului picioarelor desculțe sau încǎlțate cu acesta în procesul comiterii infracțiunii.
Dupǎ factorul creator de urme, urmele de picioare, fac parte din categoria urmelor lǎsate de om, iar dupǎ esența lor fac parte din categoria urmelor statice, acele urme care se formeazǎ atunci când cele douǎ corpuri, cel creator de urme și cel primitor de urme, intrǎ în contact prin apǎsare cum ar fi, spre exemplu, urmele formate de talpa încǎlțǎmintei pe pǎmânt moale.
Deși relieful papilar de pe talpǎ are aceleași proprietǎți ca și cel de pe mâini, practica cercetǎrii criminalistice cunoaște foarte puține cazuri de identificare a persoanelor dupǎ acest relief. În primul rând, de multe ori, în cazul urmelor de acest fel relieful papilar fie este mult tocit, fie, în momentul formǎrii urmei a fost îmbâcsit cu substanțe strǎine, astfel cǎ în ambele situații sunt redate puține din detaliile sale. În al doilea rând, adesea obiectul primitor nu are suprafațǎ destul de netedǎ pentru a primi și pǎstra detaliile reliefului papilar de pe tǎlpile omului.
Din categoria urmelor de picioare, în accepțiunea sa largǎ, fac parte: urmele plantei piciorului (talpa piciorului gol), urmele piciorului semiîncǎlțat (încǎlțat cu ciorapi), precum și urmele de încǎlțǎminte.
În ceea ce privește urmele de încǎlțǎminte, acestea sunt considerate de unii autori ca fǎcând parte din categoria urmelor de obiecte, în timp ce alți autori, iau în considerare factorul creator principal, piciorul omului. Se poate adǎuga și argumentul cǎ urmele de picioare, sub forma urmelor de încǎlțǎminte, prezintǎ, în cazul cǎrǎrii de urme, o serie de elemente specifice mersului unei persoane, indiferent dacǎ este sau nu încǎlțatǎ.
Piciorul, ca factor creator de urmǎ, prezintǎ interes din punct de vedere al formei, dimensiunii și funcției sale locomotorii. La picior se disting douǎ suprafețe: suprafața plantarǎ (laba piciorului) și suprafața dorsalǎ (dosul labei piciorului).
Urmele de picioare aratǎ de unde a venit infractorul, pe unde s-a deplasat în câmpul infracțiunii, în ce direcție a plecat.
URMELE PLANTEI PICIORULUI, adicǎ urmele lǎsate de piciorul desculț, sunt cele mai valoroase pentru individualizare, întrucât amprenta plantarǎ, cu caracteristicile sale papilare proprii, precum și cu particularitǎțile morfofiziologice, poate servi la o identificare certǎ a individului, echivalentǎ cu identificarea bazatǎ pe amprentele digitale.
Desenul papilar al impresiunilor plantare, poate fi divizat și studiat în patru regiuni distincte:
REGIUNEA METATARSO-FALANGIANǍ este cuprinsǎ între vârful degetelor și o linie imaginarǎ, perpendicularǎ pe axa longitudinalǎ a plantei, care trece prin articulația situatǎ între falanga a doua a degetului mare și metatars.
Desenul papilar al acestei regiuni are aceeași importanțǎ ca și desenul papilar al regiunii metatarsiene, la care se mai adaugǎ desenul papilar al falangelor, care poate avea o importanțǎ deosebitǎ în cazul în care acest desen a rǎmas în toatǎ claritatea lui.
De fapt în urmele papilare plantare, desenul papilar al falangetelor nu are întotdeauna claritate, iar regiunea de bazǎ în care desenul papilar rǎmâne mereu clar, este regiunea metatarsianǎ pânǎ la falangele degetelor.
În regiunea metatarso-falangianǎ sunt întâlnite desene papilare destul de variate, care înglobeazǎ lațuri simple, lațuri duble, linii spirale, arcuri și numeroase delte. În partea superioarǎ se gǎsesc trei delte corespunzǎtoare degetului al doilea, al treilea sau al patrulea, iar în partea externǎ sub degetul mic existǎ, de asemenea, o deltǎ care poate prezenta numeroase puncte caracteristice.
Sub degetul mare se aflǎ o zonǎ papilarǎ care rǎmâne totdeauna în urmele plantare și care ia deseori aspectul lațurilor. Lațurile din aceastǎ regiune au mereu concavitatea îndreptatǎ cǎtre degetul mare.
Cu privire la degetele urmelor plantare, ele prezintǎ un desen papilar în care se pot întâlni toate desenele prezente și la urmele digitale.
Datoritǎ convexitǎții acestor degete, desenul lor nu rǎmâne aproape niciodatǎ în perfecte condiții, excepție fǎcând degetul mare al cǎrui desen papilar se poate întâlni foarte des în urmele plantare.
REGIUNEA METATARSIANǍ este cuprinsǎ între regiunea metatarso-falangianǎ și o linie imaginarǎ, perpendicularǎ pe axa longitudinalǎ a plantei, care trece prin articulația tarsului cu metatarsul.
Desenul papilar al acestei regiuni prezintǎ o importanțǎ deosebitǎ, atât prin varietatea desenelor din punct de vedere papilar, cât și prin faptul cǎ aceastǎ regiune poate face obiectul celor mai frecvente descoperiri prin dactiloscopie, referitor la urmele papilare plantare. Pe regiunea metatarsianǎ, desenul papilar pǎrǎsește omogenitatea din regiunea cǎlcâiului și a tarsului, luând aici aspectele cele mai variate. Pe câmpul papilar al acestei regiuni, se întâlnesc: lațuri simple, lațuri duble, linii spirale, arcuri și chiar delte.
Aceastǎ regiune se regǎsește cel mai des în urmele de la locul faptei și prezintǎ desenul papilar cel mai caracteristic pentru comparația desenelor papilare.
REGIUNEA TARSIANǍ. Desenul papilar al regiunii tarsiene corespunzǎtor din punct de vedere anatomic osului tarsului, nu rǎmâne în impresiune decât spre partea lui externǎ, datoritǎ structurii anatomice a acestei regiuni. Regiunea tarsianǎ este cuprinsǎ între regiunea metatarsianǎ și cǎlcâi, respectiv de-a lungul cavitǎții tǎlpii piciorului.
Din punct de vedere dactiloscopic, crestele papilare sunt dirijate omogen ca și în regiunea cǎlcâiului, cu alte cuvinte nici în aceastǎ regiune nu se vor întâlni desene papilare complicate, ci numai creste papilare orizontale, ale cǎror caracteristici au aceeași importanțǎ pe care o aveau și în regiunea cǎlcǎiului. Sunt cazuri însǎ când se întâlnesc și în aceste regiuni desene papilare variate, lațuri și chiar delte.
REGIUNEA CǍLCAIULUI este partea posterioarǎ a tǎlpii, corespunzǎtoare osului calcaneu. Aceastǎ regiune prezintǎ un desen papilar aproape omogen, în sensul cǎ pe aceastǎ regiune nu se întâlnesc desene papilare complicate, ci numai o serie de creste papilare orizontale caracterizate prin numeroase bifurcații, întreruperi, puncte și creste izolate. Nu vor fi întâlnite niciodatǎ în aceastǎ regiune creste papilare sub formǎ de arcuri, lațuri sau linii spirale. Desenul papilar al acestei regiuni prezintǎ din punct de vedere dactiloscopic, o importanțǎ deosebitǎ în ceea ce privește numai caracteristicile crestelor papilare și nu ansamblului papilar.
Dintre regiunile studiate, regiunea metatarsianǎ și regiunea metatarso-falangianǎ sunt întâlnite cel mai des în urmele plantare și reprezintǎ tocmai partea din aceste urme în care desenul papilar poate lua aspectele cele mai variate.
Nu trebuie neglijate nici celelalte regiuni unde, chiar dacǎ nu se întâlnesc desene papilare prea complicate, totuși crestele papilare prin numeroasele lor caracteristici, pot duce cu ușurințǎ la identificarea urmei plantare.
De asemenea, pe diversele regiuni ale urmei plantare, se pot gǎsi cicatrici, bǎtǎturi sau alte deformații ale desenului papilar care constituie elemente tot atât de importante în identificarea urmei.
Urmele papilare plantare se pot întâlni la locul faptei, atunci când autorul a umblat cu picioarele desculțe. Ele se întâlnesc destul de frecvent în furturi ce se sǎvârșesc în internate, cazǎrmi. Aceste urme rǎmân pe toate obiectele cu suprafațǎ netedǎ și lustruitǎ: plǎcile de faianțǎ, dușumelele vopsite, cristale, coli de hǎrtie etc.
Urmele lǎsate de planta piciorului se pot clasifica în mai multe categorii:
URMELE INVIZIBILE SAU LATENTE ale piciorului sunt acele urme care rǎmân pe diverse obiecte datoritǎ papilelor dermice. Aceastǎ secreție, cunoscutǎ sub denumirea de sudoare, este incolorǎ.
Când crestele papilare, care nu sunt altceva decât o succesiune a papilelor dermice, ating obiectele, datoritǎ grǎsimii ce intrǎ în compunerea sudorii, se imprimǎ pe suprafața obiectelor și dau în ansamblul lor, ceea ce se numește urmǎ plantarǎ.
În realitate, aceste urme, nu sunt cu totul invizibile și dacǎ pe anumite obiecte, cum ar fi colile de hârtie sau filele cǎrților, nu pot fi evidențiate, decât prin utilizarea unor tehnici și întrebuințarea unor preparate speciale, pe alte obiecte, un ochi exersat le poate descoperi cu ușurințǎ.
URMELE VIZIBILE sunt cele care rǎmân la locul faptei, în mod natural și involuntar, atunci când degetele piciorului sunt mânjite de sânge sau alte substanțe colorate, cum ar fi vopsele, funingine ș.a.
Urmele vizibile mulate sunt rezultatul imprimǎrii crestelor papilare în materii plastice. Ele rǎmân în perfecte condiții pe argila proaspǎtǎ, pe chitul proaspǎt, pe obiectele proaspǎt vopsite, pe cearǎ.
Urmele rǎmase prin ridicare sunt perfect vizibile și constituie o categorie de urme speciale. Ele rǎmân pe obiectele acoperite cu un strat fin pulverulent, care poate fi praful obișnuit ce se depune în mod lent pe diverse obiecte într-un timp îndelungat.
Urmele piciorului semi încǎlțat sau ale ciorapilor, reproduc forma generalǎ a plantei piciorului, a regiunilor sale și a țesǎturii. Ele pot servi la determinarea de grup și chiar la identificare, dacǎ prezintǎ elemente de individualizare, cum ar fi cusǎturile sau unele uzuri specifice.
Urmele de încǎlțǎminte, dacǎ sunt formate în condiții corespunzǎtoare (cum ar fi de exemplu urmele statice, de adâncime, în pǎmânt moale), pot reflecta caracteristicile materialelor din care este fabricatǎ încǎlțǎmintea, forma și dimensiunile, generale, ale tǎlpii și tocului, dar și particularitǎțile desenului de protecție, elemente caracteristice necesare identificǎrii.
1.2. Formarea urmelor de picioare
Formarea urmelor de picioare are loc în condiții relativ apropiate urmelor de mâini, în sensul cǎ pot fi întâlnite sub forma staticǎ sau dinamicǎ, de suprafațǎ sau de adâncime, vizibile sau latente. De asemenea, ele se întâlnesc fie sub formǎ izolatǎ, dacǎ ne raportǎm, în special, la calitatea lor, fie sub forma unei cǎrǎri de urme.
Distinctiv pentru aceastǎ categorie de urme poate fi faptul cǎ între urmele aceleiași persoane, purtând aceeași încǎlțǎminte, pot apǎrea în privința dimensiunilor anumite deosebiri, tipice stǎrii de mișcare ori de repaus în care s-au aflat în momentul formǎrii. Așadar, o urmǎ a piciorului aflat în mișcare este mai puțin lungǎ decât o urmǎ formatǎ într-un repaus relativ (stând pe loc).
Pe mǎsurǎ ce viteza de deplasare crește, se scurteazǎ și urma, astfel încât la o urmǎ formatǎ în alergare, pe lângǎ o arcuire mai pronunțatǎ a fundului urmei, vor apǎrea mai pregnant și formele regiunii metatarsofalangianǎ, metatarsianǎ sau regiunea vârfului încǎlțǎmintei, aceasta în funcție de plasticitatea obiectului primitor de urmǎ.
Urmele de suprafațǎ se creazǎ pe obiecte de consistențǎ mare, mai dure decât încǎlțǎmintea sau piciorul desculț. Când pe încǎlțǎminte ori pe piciorul desculț se aflǎ substanțe strǎine (noroi, praf, vopsea) se formeazǎ urme de stratificare, iar dacǎ pe suprafața obiectului primitor sunt substanțe strǎine în stare pulverulentǎ sau vâscoasǎ (cum ar fi o pojghițǎ de praf în cantitate micǎ, ulei ori vopsea proaspǎtǎ) prin aderarea acestei substanțe la talpǎ se formeazǎ urme de destratificare. Urmele de adâncime se formeazǎ în terenuri argiloase, noroi vâscos, nisip umed, zǎpadǎ.
Dupǎ modul de formare, urmele de picioare sunt statice și dinamice. Primele redau în volumul sau pe suprafața obiectului primitor de urmǎ trǎsǎturile generale și uneori particulare, de detaliu, ale încǎlțǎmintei sau ale piciorului desculț. Cele dinamice se prezintǎ sub formǎ de dâre paralele. Din aceastǎ cauzǎ, urmele statice de picioare sunt mai utile cercetǎrii criminalistice, ajungând chiar la identificarea obiectului creator, pe când cele dinamice contribuie cel mult la stabilirea naturii obiectului creator și la determinarea modului de sǎvârșire a infracțiunii.
Urmele de picioare, cu rare excepții, se descoperǎ cu ușurintǎ, fiindcǎ, în majoritatea cazurilor, sunt vizibile cu ochiul liber. Ele se gǎsesc la locul faptei izolate sau în grup compact. Grupul de urme, pe lângǎ valoarea din procesul identificǎrii, mai ajutǎ și la stabilirea unor date în legǎturǎ cu numǎrul de persoane participante, acțiunile desfǎșurate, locurile de pǎtrundere în perimetrul locului faptei și de ieșire din limitele acestuia.
Urmele de picioare în mersul obișnuit al omului, în pas grǎbit sau când fuge, au un proces propriu de formare, în care se disting trei faze.
Prima fazǎ începe în momentul atingerii cǎlcâiului cu obiectul primitor și constǎ în împingerea acestuia în fațǎ și în jos, și se terminǎ când piciorul trece în poziție perpendicularǎ pe suprafața lui.
A doua fazǎ se realizeazǎ prin apǎsarea piciorului asupra obiectului primitor sub un unghi drept, când întregul corp se sprijinǎ pe un singur picior, moment ce marcheazǎ imprimarea pe sol a trǎsǎturilor tǎlpii.
A treia fazǎ începe când piciorul trece de la poziția perpendicularǎ fațǎ de obiectul primitor la cea oblicǎ, când împinge în spate și în jos cu vârful degetelor masa obiectului primitor și se terminǎ prin ridicarea piciorului în vederea realizǎrii pasului urmǎtor.
Acest proces de formare a urmelor piciorului este propriu atât la urmele de adâncime, cât și la cele de suprafațǎ, dar fazele sale se disting doar în cazul urmelor de adâncime.
La cǎlcâi se remarcǎ o ușoarǎ alunecare în fațǎ, urma propriu-zisǎ este mai scurtǎ decât lungimea tǎlpii și arcada mai curbatǎ, iar la vârful degetelor se observǎ o slabǎ alunecare, de împingere a solului în spate. Datoritǎ procesului de formare, urmele de adâncime, în funcție de plasticitatea obiectului primitor, sunt cu atât mai scurte cu cât viteza de mișcare a fost mai mare.
Urmele invizibile rǎmân pe toate obiectele cu suprafața netedǎ și lustruitǎ, pe obiectele de faianțǎ sau porțelan, caroseriile automobilelor, pe metale netede, ele rǎmân de asemenea și pe obiecte de piele, de lac sau celuloid, pe hârtia lustruitǎ.
Urmele papilare nu rǎmân niciodatǎ pe pielea omeneascǎ și nici pe obiectele de îmbrǎcǎminte, cum ar fi pânzeturile, stofele sau mǎtasea. Pe pielea omeneascǎ nu rǎmân, urma papilarǎ fiind rezultatul secreției papilare dermice, iar pielea pentru a-și menține elasticitatea secretǎ și absoarbe la rândul ei prin pori. Amestecul acestor secreții face ca urmele papilare sǎ nu poatǎ rǎmâne pe pielea omeneascǎ. Pe pânzǎ, stofǎ sau alte țesǎturi urmele papilare nu rǎmân deoarece suprafața acestor materii nu este netedǎ, și mai ales datoritǎ calitǎții absorbante pe care o au țesǎturile.
Pe suprafațele poroase sau zgrunțuroase, urmele papilare nu pot rǎmâne decât fragmentar, fǎrǎ continuitatea crestelor și fǎrǎ nici o valoare din punct de vedere al stadiului desenului papilar. Pe zǎpadǎ, gheațǎ, nu pot rǎmâne datoritǎ faptului cǎ secreția papilelor dermice având o temperaturǎ mai ridicatǎ, de îndatǎ ce va veni în contact cu materia zǎpezii sau gheții, care are o temperaturǎ scǎzutǎ, va topi zǎpada sau gheața și în asemenea condiții urmele papilare se pierd prin deformare.
Prin urmare, se cere obiectelor anumite calitǎți pentru a putea reține urmele papilare, printre aceste calitǎți cele mai importante fiind acelea ca obiectele sǎ fie netede și lustruite, sǎ nu aibǎ proprietǎți absorbante, sǎ nu fie la temperaturi prea ridicate sau prea scǎzute.
Zonele papilare plantare trebuie de asemenea sǎ fie pe cât posibil curate, sǎ nu fie îmbâcsite de materii care acoperǎ sau anuleazǎ secreția papilelor dermice. În cazul în care crestele papilare sunt îmbâcsite de ulei, de fǎinǎ, praf sau alte materii cu proprietǎți absorbante, urmele papilare invizibile sunt distruse.
Identificarea plantei necesitǎ o zonǎ mai întinsǎ de imprimare. De aceea prezența pe corpul uman a unei urme explorabilǎ dactiloscopic este o raritate.
Mai frecvent, sunt întâlnite traumatismele produse prin lovituri de picior încǎlțat. Când victima este în poziție verticalǎ contactul are loc mai ales între vârful încǎlțǎmintei și îmbrǎcǎminte, rezultând urme de stratificare, prin depunerea de praf și noroi, dar și urme de adâncime. Când victima este trântitǎ jos, pe lângǎ urmele menționate pot sǎ aparǎ și urme de cǎlcare, fie pe haine, fie direct pe corp, în special în regiunea capului.
Conturul urmelor, atunci când s-au imprimat și extremitǎțile longitudinale ale tǎlpii, permit determinarea mǎsurii încǎlțǎmintei, iar desenul de pe talpǎ, alcǎtuit din profiluri și șanțuri, indicǎ tipul: pantof, bocanc, cizmǎ, pantof sport etc. Identificarea genericǎ poate merge pânǎ la stabilirea mǎrcii, prin comparare cu mostrele de referințǎ din colecția laboratorului sau de la fabricile producǎtoare. În sfârșit, în prezența imprimǎrii unor defecte rezultate din uzurǎ existǎ șansa identificǎrii individuale.
Secțiunea a 2-a. Cercetarea criminalistică la fața locului a urmelor de picioare
2.1. Descoperirea urmelor de picioare
Descoperirea și relevarea urmei piciorului gol nu diferǎ cu mult de cercetarea urmei de mâini, în alternativa formǎrii lor ca urme latente, pe suprafețe de genul linoleumului, parchetului, cimentului etc. Metodele de descoperire și relevare sunt practic aceleași.
Urmele de încǎlțǎminte, în mǎsura în care nu sunt vizibile, sunt ceva mai greu de descoperit, cǎutarea lor fǎcându-se într-un mod apropiat de cel al urmei latente de mâini și cele ale piciorului gol, respectiv cu ajutorul unei raze ascendente de luminǎ. Pentru urmele pe suprafețele de genul covoarelor, mochetelor, se folosesc dispozitive ce pot pune în evidențǎ urma pe baza electricitǎții statice.
O mǎsurǎ necesarǎ a fi luatǎ imediat dupǎ descoperire este aceea a conservǎrii urmelor supuse acțiunii unor factori de naturǎ sǎ le distrugǎ. De exemplu, în caz de ploaie urma va fi acoperitǎ cu un vas mai mare sau cu o folie de polietilenǎ, evitându-se o deformare a acesteia. Urmele aflate în spații deschise trebuie protejate de acțiunea vântului, mai ales dacǎ s-au format prin stratificare sau destratificare.
Dupǎ descoperirea și revelarea lor, o cerințǎ importantǎ, ce nu trebuie neglijatǎ în cadrul investigǎrii, privește necesitatea mǎsurǎrii urmelor, inclusiv mǎsurǎtori fotografice bidimensionale interesând lungimea acestora, lǎțimile în regiunea metatarsianǎ și tarsianǎ, lǎțimea cǎlcâiului, poziția degetelor ș.a. în ipoteza urmelor piciorului gol. La urma de încǎlțǎminte, mǎsurarea vizeazǎ pe lângǎ dimensiunile generale și particularitǎțile desenului tǎlpii și tocului, anumite caracteristici de uzurǎ care pot conduce cel puțin la identificarea de gen sau de grup.
Urmele invizibile pot fi scoase în evidențǎ cu ajutorul mijloacelor tehnice criminalistice în funcție de natura obiectului primitor, folosindu-se tratamente optice, mecanice sau chimice.
Urmele descoperite se marcheazǎ cu plǎcuțe indicatoare din trusa criminalisticǎ, se încercuiesc cu cretǎ și se acoperǎ cu diferite obiecte (cutii de carton, vase curate ș.a.). Dupǎ ce au fost descoperite și relevate se procedeazǎ la mǎsurarea lor atât sub raport pozițional fațǎ de elementele înconjurǎtoare de la locul faptei, cât și în ceea ce privește dimensiunile urmei izolate (lungimea totalǎ, distanța dintre vârful cǎlcâiului și extremitatea degetului).
La unele persoane se pot întâlni anumite particularitǎți ca: platfus, arcuirea pronunțatǎ a boltei, polidactilia și alte malformații care constituie elemente importante în identificarea persoanei care a creat urma.
2.2. Fixarea și urmelor de picioare
Se recomandǎ ca toate urmele de picioare, indiferent de aspectele sub care se prezintǎ, sǎ fie fixate prin descriere în procesul-verbal de cercetare la fața locului și prin fotografiere. În afarǎ de aceste procedee, urmele de suprafațǎ se mai pot fixa prin copierea lor cu ajutorul peliculei adezive, iar cele de adâncime prin mulaje.
Dacǎ este cazul, se procedeazǎ la înlǎturarea corpurilor strǎine de pe suprafața urmelor. Corpurile strǎine se ridicǎ cu penseta cu multǎ grijǎ spre a nu distruge detaliile urmei. Apa din urmele de adâncime, dacǎ este în cantitate mare, se absoarbe la început cu o parǎ de cauciuc, apoi cu pipeta și la sfârșit cu hârtie sugativǎ, ținând-o în dungǎ, ușor apropiatǎ de urmǎ, pentru a-i ocroti detaliile.
2.2.1. Descrierea urmelor de picioare
Descrierea urmelor în procesul verbal de cercetare la fața locului este primul procedeu de fixare a oricǎrui fel de urmǎ. Pentru început se aratǎ zona în care se aflǎ, natura obiectelor primitoare, culoarea acestor obiecte, aspectul sub care se prezintǎ ele, numǎrul și poziția pe care o au fațǎ de diferite obiecte, distanța dintre ele.
În acest scop se mǎsoarǎ dimensiunile urmei de încǎlțǎminte, se specificǎ dacǎ urma în cauzǎ este de adâncime ori de suprafațǎ (de stratificare sau de destratificare), forma ei generalǎ, lungimea și lǎțimea în centimetri. În acest sens, urma se mǎsoarǎ de la vârful tǎlpii, pe axa longitudinalǎ, pânǎ în partea proeminentǎ a tocului, lǎțimea în partea tǎlpii și în zona mai îngustǎ a arcadei.
La fixarea urmei create de piciorul desculț, se aratǎ dacǎ se disting caracteristicile reliefului papilar, urmele degetelor, aspectul general al tǎlpii, cu arcada pronunțatǎ sau platfus.
Conform opiniei unor autori, lungimea urmei plantare ar trebui mǎsuratǎ, pe axa longitudinalǎ, de la proeminența cǎlcâiului prin urma degetului mijlociu pânǎ în dreptul vârfului degetului mare, lǎțimea tǎlpii în partea metatarsului, în zona tarsului (partea cea mai îngustǎ) și lǎțimea cǎlcâiului. O altǎ metodǎ constǎ în folosirea unui dreptunghi în care se încadreazǎ urma, iar acesta, în special pentru marcarea detaliilor, sǎ fie împǎrțit în pǎtrǎțele egale, metodǎ intitulatǎ rețeaua lui CAUSSE. În sfârșit, dupǎ o altǎ pǎrere, lungimea urmei plantare ar trebui sǎ se mǎsoare din partea posterioarǎ a cǎlcâiului pânǎ la extremitatea celui mai avansat deget, iar lǎțimea în patru locuri, și anume regiunea metatarso-falangianǎ, metatarsianǎ, tarsianǎ și lǎțimea cǎlcâiului. Cea mai potrivitǎ este metoda lui Causse, deoarece prin rețeaua sa de pǎtrate dǎ posibilitatea stabilirii atât a dimensiunilor urmei, cât și a unor caracteristici individuale ale tǎlpii. Dacǎ urma plantarǎ se mǎsoarǎ fǎrǎ dreptunghiul împǎrțit în pǎtrate, lǎțimea tǎlpii ar urma sǎ fie stabilitǎ numai în trei regiuni (metatarsianǎ, tarsianǎ și cǎlcâi), deoarece acestea sunt determinate de însǎși structura anatomicǎ a tǎlpii.
2.2.2. Fotografierea urmelor
Fotografierea urmelor de picioare, impune, pe de o parte, fixarea imaginii de ansamblu a grupului de urme, în scopul redǎrii elementelor mersului persoanei, iar, pe de altǎ parte, fixarea imaginii urmei care conține cele mai multe și mai clare elemente de individualizare a obiectului creator.
Înaintea fotografierii este necesarǎ o pregǎtire a urmei, mai ales a celor de adâncime. Pregǎtirea constǎ, de exemplu, din scoaterea cu o pensetǎ a eventualelor frunze, a altor resturi materiale cǎzute în urmǎ (dupǎ formarea ei), din scoaterea apei cu ajutorul unei pipete, al sugativei ori al vatei. Pregǎtirea se face minuțios, evitându-se distrugerea detaliilor. De pildǎ, dacǎ prin ridicarea unei frunze, îngropatǎ pe jumǎtate se altereazǎ o parte a fundului urmei, aceasta va fi lǎsatǎ pe loc.
Aparatul de fotografiat se instaleazǎ perpendicular pe urmǎ. Sursele de luminǎ sunt dispuse, de regulǎ, lateral, pentru evidențierea detaliilor, potrivit regulilor fotografiei de umbre. La urmele formate în zǎpadǎ este necesarǎ folosirea filtrelor galbene, ori o eventualǎ pudrare ușoarǎ a lor cu praf de grafit, pentru înlǎturarea strǎlucirilor prea puternice. Dacǎ urma nu prezintǎ un contrast suficient fațǎ de fond, se recurge la varianta fotografiei separatoare de culori prin alegerea filtrelor complementare culorii urmei.
La fixarea urmei piciorului este important sǎ se execute în același timp cu fotografierea propriu-zisǎ și mǎsurarea liniarǎ sau bidimensionalǎ, prin așezarea de-a lungul și de-a latul urmei a unei rigle gradate ori a unui centimetru.
Pentru început urma de picior se fotografiazǎ în ansamblu, indiferent de faptul cǎ este creatǎ de încǎlțǎminte sau de piciorul desculț, cǎ se prezintǎ ca urma de suprafațǎ ori de adâncime. În acest fel, pe locul în care se aflǎ, se fixeazǎ pozițiile ce le au unele fațǎ de altele, raporturile în care se aflǎ cu obiectele din imediata apropiere.
Pentru aceastǎ fotografiere, aparatul fotografic se așeazǎ pe un stativ, cu obiectivul orientat perpendicular pe zona cu urmele în cauzǎ, la o înǎlțime care sǎ permitǎ includerea în imagine a întregii suprafețe purtǎtoare a grupului de urme ce urmeazǎ a fi fotografiat. Este de preferat ca iluminarea sǎ fie naturalǎ, iar ca iluminare artificialǎ se recomandǎ lumina becurilor mate.
Fotografierea în detaliu a fiecǎrei urme luate separat se face imediat dupǎ fotografierea ca obiecte principale, a urmelor de picioare, pentru realizarea acesteia aparatul de fotografiat având obiectivul perpendicular pe urma în cauzǎ. Distanța de fotografiere trebuie astfel reglatǎ ca urma sǎ cuprindǎ câmpul întregului vizor al aparatului de fotografiat.
În cazul fotografierii în detaliu a urmelor de picioare de suprafațǎ, iluminarea se face cu douǎ izvoare de luminǎ, de intensitate identicǎ, fixate în pǎrțile laterale ale aparatului fotografic, fiecare proiectând lumina pe urmǎ sub unghiuri ascuțite de același numǎr de grade.
Când se fotografiazǎ însǎ urme de adâncime, luminarea va consta dintr-un izvor de luminǎ principalǎ, intensǎ, aflatǎ în spatele aparatului fotografic, cu razele proiectate perpendicular pe urmǎ, iar alt izvor de luminǎ într-o parte lateralǎ a aparatului, cu o luminǎ mai slabǎ, proiectatǎ sub un unghi ascuțit pe urmǎ, creându-se în acest fel ușoare umbre de relief.
Pentru realizarea fotografiei la scarǎ, înainte de fotografiere se așeazǎ alǎturi de urmǎ și paralel cu ea o riglǎ gradatǎ în centimetri, lucru ce va permite cunoașterea dupǎ fotografie și a dimensiunilor urmei fotografiate.
Evidențierea urmelor rǎmase în mod natural și involuntar, invizibile la lumina directǎ, pot fi fǎcute vizibile atunci când obiectul pe care ele se gǎsesc, este plasat oblic în raport cu lumina sau când se proiecteazǎ spre acest obiect o luminǎ a cǎrei raze cad oblic pe obiect.
Fotografia urmelor invizibile se poate face direct cu ajutorul unei lumini ce reflectǎ oblic suprafața obiectelor purtǎtoare de urme.
Datoritǎ dificultǎții, dar și a rezultatelor incerte s-a recurs la metoda colorǎrii urmelor, adicǎ la transferul urmelor invizibile în urme perfect vizibile, prin întrebuințarea unor coloranți și fotografierea lor dupǎ efectuarea acestei operațiuni.
Tehnica colorației urmelor invizibile are la bazǎ întrebuințarea unor sǎruri (prafuri) grele care se atașeazǎ impregnându-se și colorând urmele lǎsate de crestele papilare.
Colorațiunea urmelor papilare constǎ în imprimarea prafului colorant pe urmele de grǎsime lǎsate de creste și deci, la însǎși colorațiunea crestelor.
Șanțurile fine ce separǎ crestele, fiind lipsite de grǎsime, nu se vor imprima pe obiecte și nu vor reține nici colorantul, astfel crestele colorate separate de șǎntulețe fine, care vor rǎmâne necolorate, dau imaginea desenului papilar.
Întrebuințarea coloranților, variazǎ dupǎ obiectele pe care se gǎsesc urmele ce trebuie relevate. Așadar, pe obiectele de sticlǎ, colorantul cel mai întrebuințat este carbonatul de plumb a cǎrei culoare este albǎ. Cunoscut fiind cǎ sticla în fotografie dǎ culoarea neagrǎ, crestele papilare astfel relevate și fotografiate, vor avea culoarea albǎ pe un fond negru.
Când urmele se aflǎ plasate pe obiecte policrome, obiecte pestrițe (alb și negru) sau de mai multe culori, atunci apare dificultatea fotografierii lor, indiferent de colorantul cu ajutorul cǎruia urmele au fost relevate. În aceastǎ situație se întrebuințeazǎ filtre colorante, plǎcile ortocromatice sau pancromatice. Developarea nu se mai face în acest caz la lumina roșie, ci la lumina verde închis. Fixarea se va face în întuneric. Pentru geamurile care au o suprafațǎ netedǎ fiind deteriorate de reflexele suprafeței zgrunțuroase, se va proceda la înegrirea suprafeței zgrunțuroase cu cernealǎ tipograficǎ, dupǎ care se vor fotografia urmele.
Fotografierea urmelor invizibile se face cu ajutorul luminii ultraviolete – lumina ultravioletelor poate fi produsǎ de diferite aparate foarte des întrebuintate în medicinǎ, dar ea poate fi produsǎ și de lǎmpile portative.
Pentru a putea fi fotografiate și apoi relevate, urmele invizibile aflate pe mobilele lustruite trebuie tratate cu diferite substanțe, pentru a le putea pune în evidențǎ. Astfel se întrebuințeazǎ fie ceruza sau alte prafuri albe, fie prafurile negre, în funcție de culoarea pe care o are mobila.
2.2.3. Fixarea prin mulaje a urmelor de adâncime
Fixarea prin mulaje se realizeazǎ dupǎ primele douǎ procedee de fixare: descrierea și fotografierea.
Dupǎ curǎțirea urmei de diferite corpuri strǎine și absorbirea apei, în vederea evidențierii detaliilor create pe toatǎ suprafața ei, pentru realizarea mulajului se mai fac unele pregǎtiri impuse mai ales de starea urmei în situația concretǎ. În unele situații urma trebuie împrejmuitǎ, în altele necesitǎ a fi tratatǎ cu anumite substanțe chimice pentru a o face corespunzǎtoare acestui procedeu de fixare.
Urmele de picior de micǎ adâncime, întâlnite destul de des atât pe sol cât și pe zǎpadǎ, se îngrǎdesc de jur-împrejur cu un « gard » de carton, șipci de lemn sau din pǎmânt înainte de turnarea pastei de mulaj. Aceastǎ împrejmuire oferǎ posibilitatea realizǎrii unui mulaj mai gros, care sǎ reziste la ridicare și transport. Când urmele de adâncime sunt imprimate într-un sol nisipos, cu granulație mare, cu goluri de structurǎ care ar deforma mulajul, se procedeazǎ la acoperirea acestor goluri. Una din metodele ce se aplicǎ în acest scop constǎ în pulverizarea în interorul urmei, a unui strat subțire de parafinǎ, cearǎ roșie sau rǎșinǎ, care apoi se topeste cu ajutorul unui izvor de cǎldurǎ, cum sunt spre exemplu, radiatoarele electrice portative sau uscǎtoarele de pǎr. Dupǎ ce pojghița astfel creatǎ s-a rǎcit se poate recurge la mularea urmei.
O altǎ metodǎ mai simplǎ de pregǎtire a urmei cu goluri de structurǎ constǎ în pulverizarea pe suprafața ei a unui strat subțire de ghips, peste care se pulverizeazǎ ușor puținǎ apǎ, spre a-l transforma într-o crustǎ dacǎ urma nu este umedǎ. Când crusta se întǎrește se poate continua fixarea prin mulaj.
Dacǎ urma se aflǎ în nisip umed sau pǎmânt afânat, fǎrǎ goluri de structurǎ, este recomandat ca bordurile sale sǎ fie în prealabil întǎrite, pentru a rezista la mulare. În acest scop, se folosește o soluție de șerlac sau colodion, care se pulverizeazǎ de la o înǎlțime de jumǎtate de metru, cu pulverizatorul orientat în sus, ca particulele de substanțǎ sǎ cadǎ ca o rouǎ asupra urmei, spre a nu-i distruge detaliile. Odatǎ ce pojghița creatǎ este destul de bine întǎritǎ, se procedeazǎ la realizarea mulajului. Într-un mod asemǎnǎtor se pulverizeazǎ urma spre a-i întǎrii bordurile, când se aflǎ în substanțe pulverulente, ca fǎina de grâu, praf, cenușǎ, doar cǎ soluția de șerlac se dilueazǎ cu spirt medicinal. Dacǎ crusta formatǎ nu este destul de rezistentǎ procedeul se repetǎ de 2-3 ori.
Pregǎtirea urmelor de adâncime în vederea mulǎrii lor cu cearǎ, parafinǎ sau rǎșinǎ se face prin turnarea peste suprafața urmei a unui strat foarte subțire de parafinǎ ori cearǎ topitǎ. Când acest strat este bine rǎcit, peste el se pulverizeazǎ pudrǎ de talc, astfel încât stratul de parafinǎ sau de cearǎ sǎ nu adere la mulaj.
Pasta de ghips se pregǎtește din pulbere finǎ de ghips, de preferințǎ ghipsul dentar și apǎ obișnuitǎ, fǎrǎ corpuri strǎine care ar putea schimba detaliile urmei. În funcție de natura solului pasta va fi mai consistentǎ sau mai fluidǎ. Pentru ridicarea urmelor din soluri cu ușoare goluri de structurǎ pasta trebuie sǎ fie mai consistentǎ, iar dacǎ urmele se aflǎ în soluri argiloase, pasta respectivǎ va fi mai fluidǎ, pentru a reda toate detaliile urmei. Odatǎ realizatǎ, pasta se toarnǎ în urmǎ, de preferințǎ cu lingura. Se toarnǎ, mai întâi, prima jumǎtate a conținutului necesar pentru mulare, dupǎ care se așazǎ peste mulajul deja turnat, câteva bețe subțiri sau firicele de sârmǎ, spre a-i imprima mulajului o rezistențǎ mai mare la ridicare și transport. Apoi se toarnǎ restul de pastǎ, pânǎ la umplerea completǎ a urmei.
Mulajul de ghips, la o temperaturǎ a aerului de 20-30 grade C, se întǎrește în timp de 30-40 minute. Ridicarea mulajului deja întǎrit se face prin sǎparea, în prealabil, a pǎmântului din jurul sǎu, dupǎ care se prinde cu ambele mâini din pǎrțile laterale. Spǎlarea lui nu se face imediat dupǎ ridicare, deoarece detaliile urmei sunt încǎ sensibile.
Urmele de adâncime create pe zǎpadǎ sau în gheațǎ se pot fixa tot prin mulaj de ghips sau de sulf, mai rar utilizat. În cazul utilizǎrii ghipsului, pasta se preparǎ cu apǎ rece și tot timpul pregǎtirii ei vasul se ține în zǎpadǎ, pentru a primi temperatura acesteia. Apoi se toarnǎ în urmǎ, aplicând procedeul de mai sus. Prin folosirea sulfului topit se obțin rezultate foarte bune, dacǎ se lucreazǎ cu multǎ grijǎ.
Cǎldura pastei de sulf topit poate sǎ modifice detaliile urmei. Spre a se evita alterarea urmei, sulful se topește la o temperaturǎ nu prea ridicatǎ.
Dupǎ topire se lasǎ puțin sǎ se rǎceascǎ amestecându-se continuu pentru a împiedica formarea de cristale la suprafațǎ. Când este suficient de rece, înainte de întǎrire se toarnǎ într-un rezervor format dinainte în zǎpadǎ, în așa fel încât sulful topit sǎ se scurgǎ printr-un șant în urmǎ. Datoritǎ granulației fine a sulfului topit, mulajul așteptat va reda cu fidelitate caracteristicile de detaliu ale urmei. Întǎrirea mulajelor de sulf se produce foarte repede, în câteva minute. Ridicarea lor nu creeazǎ dificultǎti deosebite, deoarece zǎpada se înlǎturǎ cu ușurințǎ.
2.2.4. Transferul pe peliculǎ adezivǎ a urmelor de suprafațǎ
Este un procedeu la care se recurge, de regulǎ, în situația în care urmele de picioare au anumite detalii semnificative, de mare utilitate pentru cercetarea criminalisticǎ, cum ar fi, de exemplu, detaliile reliefului papilar sau anumite cicatrici în urmele plantare, unele detalii de uzurǎ în urmele de încǎlțǎminte. Procedeul de aplicare pe aceste urme ale peliculei adezive este asemǎnǎtor cu cel de la urmele de mânǎ. Aici se are, însǎ, în vedere, faptul cǎ suprafața peliculei fiind mai mare sunt mai mari posibilitǎțile de creare a bulelor de aer între peliculǎ și urmǎ. Din aceastǎ cauzǎ, în momentul aplicǎrii, pelicula se apasǎ bine cu degetele ambelor mâini, din centru spre periferie, pentru eliminarea bulelor de aer. Este necesar ca în aceastǎ operație și în momentul aplicǎrii peste urma ridicatǎ a peliculei protectoare sǎ nu se producǎ alunecǎri, fapt ce ar conduce la alterarea detaliilor. Se va ține seama cǎ poziția acesteia este inversatǎ fațǎ de cum s-a gǎsit pe obiectul purtǎtor de la fața locului. În acest fel, negativul obținut prin fotografierea urmei de pe peliculǎ adezivǎ va fi așezat în aparatul de mǎrit, în vederea obținerii imaginii pozitive, cu emulsia spre izvorul de luminǎ.
Dupǎ descoperire, protejare și mǎsurare, urmele se fotografiazǎ la scarǎ (cu alǎturarea unei rigle gradate), prin poziționarea aparatului deasupra, în așa fel încât axa opticǎ sǎ fie perpendicularǎ pe planul orizontal al urmei. Fotografierea dintr-o parte distorsioneazǎ imaginea și mai ales dimensiunea, în schimb se recomandǎ ca iluminarea sǎ fie lateralǎ (razantǎ sau sub un unghi ascuțit). În vederea contrastǎrii detaliilor de profil, se poate apela la crearea de umbre. Urma trebuie curǎțatǎ cu grijǎ, în prealabil, de impuritǎți (pietricele, bețișoare, frunze), fǎrǎ sǎ se forțeze cele presate (încastrate).
2.3. Ridicarea urmelor de picioare
Este o operațiune care se poate realiza prin urmǎtoarele metode:
decuparea suportului purtǎtor de urme (în cazul formǎrii pe cartoane sau hârtii);
transferarea pe pelicule adezive, dacǎ substanțele de stratificare se preteazǎ la aceastǎ operație. Contrastarea imaginii la urmele plate se poate obține prin diverse tehnici de ordin fizic;
pudrare cu prafuri relevante;
folosirea reactivilor chimici (ninhidirine, cianoacrilat, coloranți);
transferul elecrostatic, extrem de eficace pentru detectarea și transferarea urmelor de pași de pe covoare și mochete. Pe obiectul putǎtor de urmǎ (covor) se plaseazǎ o folie metalicǎ care este conectatǎ, ca și folia de preluare, la o sursǎ de înaltǎ tensiune (10.000-15.000 V). La trecerea curentului electric se produce o încǎrcare staticǎ a foliei de preluare, care atrage și fixeazǎ particulele de impuritǎți, respectiv reziduri de praf ce contureazǎ urma de pas.
mulaje cu ghips sau altǎ substanțǎ în cazul urmelor de adâncime. Urma este înconjuratǎ cu o bandǎ din tablǎ sau din alt material pentru a o delimita dupǎ care se toarnǎ un strat subțire din preparatul diluat, ce se scurge umplând urma. Se armeazǎ cu bețișoare sau sârmǎ, când ghipsul începe sǎ se întǎreascǎ, apoi se toarnǎ un al doilea strat de ghips, mai consistent. Masa ghipsului face prizǎ, degajând cǎldurǎ, și trebuie așteptat pânǎ se rǎcește pentru a fi ridicat. Uscarea completǎ a mulajului se face în 2-3 zile, dupǎ care se spalǎ cu o pensulǎ pentru îndepǎrtarea pǎmântului.
Dupǎ fixarea prin mulare și copiere pe peliculǎ adezivǎ a urmelor de picioare modelul astfel obținut se ridicǎ și se împacheteazǎ în ambalaj corespunzǎtor, care este confecționat din material rezistent (lemn, carton).
Se prinde o etichetǎ pe mulaj, din placaj sau carton, pe care se scriu datele privind urma, locul descoperirii, numǎrul dosarului, data și semnǎturile organului de cercetare și martorilor. Mulajul se așazǎ într-o cutie sau ladǎ, pe fundul cǎreia se aflǎ un material moale (vatǎ) și se acoperǎ tot cu acest material, dupǎ care se leagǎ cu o sfoarǎ care se sigileazǎ.
Toate urmele ridicate trebuie descrise amǎnunțit în procesul-verbal. În procesul-verbal trebuie evidențiat caracterul și culoarea substanței care a format urma; direcția și situarea urmelor în raport cu obiectivele înconjurǎtoare; elementele cǎrǎrii de urme, forma tǎlpii încǎlțǎmintei; existența desenului de relief a tǎlpii; forma, dimensiunile și situarea urmelor.
2.4. Particularități în cercetarea cărării de urme
Cǎrarea de urme constituie, de asemenea, obiectul unei cercetǎri atente la fața locului, datoritǎ reflectǎrii unor caracteristici individuale ale persoanei. În legǎturǎ cu aceste caracteristici ale mersului, ele pot oferi indicii prețioase, referitoare la persoana infractorului, chiar și în cazul în care urmele, luate în parte, nu s-au format în condiții bune.
Importanța cǎrǎrii de urme, constǎ în posibilitatea creatǎ de a studia mișcǎrile de ansamblu ale mersului persoanei în cauzǎ. Aceste mișcǎri, fiind formate de-a lungul mai multor ani de viațǎ, devin proprii fiecǎrei persoane. Așadar, prin intermediul cǎrǎrii de urme se poate ajunge chiar la identificarea persoanei, dacǎ elementele sale sunt studiate în colaborare și cu alte urme administrate în cauzǎ.
Procesul de formare a deprinderilor omului în mers, pânǎ ajunge la o anumitǎ stabilitate a mișcǎrilor de ansamblu, parcurge un timp destul de lung, de mai mulți ani de zile, fiind influențat de mai mulți factori obiectivi și subiectivi.
Printre factorii obiectivi, în aceastǎ privințǎ pot fi amintiți exercitarea îndelungatǎ a unei profesii, circumstanțele concrete de mișcare de la locul faptei, iar ca factori subiectivi pot fi menționate trǎsǎturile de temperament, procesul de educație, talia, ținuta generalǎ a corpului, diferite boli fizice sau psihice de care a suferit ori suferǎ etc.
Principalele elemente ce caracterizeazǎ studiul cǎrǎrii de urme sau mersul unei persoane sunt:
DIRECTIA MERSULUI datǎ de axa longitudinalǎ, adicǎ de linia imaginarǎ dreaptǎ care trece printre urmele de picior drept și de picior stâng.
LINIA MERSULUI este formatǎ din treptele ce unesc centrele urmelor lǎsate de cǎlcâiul piciorului drept cu centrele urmelor lǎsate de cǎlcâiul piciorului stâng, sub forma unei linii frânte.
LUNGIMEA PASULUI reprezintǎ distanța dintre extremitatea urmei lǎsate de cǎlcâiul unui picior pânǎ la extremitatea urmei lǎsate de cǎlcâiul celuilalt picior, mǎsuratǎ pe linia de direcție a mersului. Linia de direcție a mersului este dreapta ce se trage în lungul cǎrǎrii de urme, la distanțǎ egalǎ între urmele piciorului stâng și cele ale piciorului drept, în sensul mișcǎrii persoanei.
LǍTIMEA PASULUI reprezintǎ distanța cuprinsǎ între partea exterioarǎ ori interioarǎ a urmelor piciorului stâng și drept, de regulǎ luându-se în calcul extremitatea interioarǎ a cǎlcâiului. Cu acest element se poate restrânge cercul persoanelor bǎnuite a fi produs cǎrarea de urme, deoarece putem sǎ stabilim vârsta aproximativǎ a persoanei, starea de sǎnǎtate, viteza de mers și, cu anume probabilitate, chiar sexul. La o vârstǎ înaintatǎ, lǎțimea pasului este mai mare, pentru cǎ persoana respectivǎ simte nevoia de a-și asigura echilibru în timpul mersului și, de aceea, merge cu picioarele mai îndepǎrtate. La fel se întâmplǎ și cu o persoana care transportǎ o greutate. Pentru a evita cǎderea în fațǎ, își asigurǎ baza de susținere prin deschiderea pasului.
Lǎțimea pasului se reduce proporțional cu viteza de mers. Pentru a strǎpunge mai ușor aerul și a-și asigura viteza, omul reduce lǎțimea pasului. Lǎțimea pasului este specificǎ sexului feminin, care tinde la reducerea ei pânǎ la inexistențǎ. Spre deosebire de bǎieți, care nu dau importanțǎ acestui element, fetele își studiazǎ mersul, cǎlcând cu un picior în fața celuilalt, încât calcǎ cu ambele picioare pe aceeași linie, ca la mersul pe bârnǎ. Mersul este și mai caracteristic pentru fetele fotomodel, fiind asemǎnǎtor cu cel al acrobaților care fac echilibristicǎ.
UNGHIUL DE MERS, reprezintǎ deschiderea, apreciatǎ în grade, cuprinsǎ între linia de direcție a mersului axa longitudinalǎ a urmei lǎsate de talpǎ. Unghiul pasului, dupǎ direcția deschiderii poate sǎ fie pozitiv, nul sau negativ. Este pozitiv când se deschide în direcția mersului, negativ dacǎ deschiderea este în partea opusǎ mișcǎrii și nul, în situația poziției paralele a urmei cu linia de direcție a mersului.
Cǎrarea de urme se fixeazǎ prin descrierea amǎnunțitǎ în procesul verbal, indicându-se cu precizie elementele menționate ale mersului, prin schițǎ, precum și prin fotografiere. Pentru fotografiere, aparatul se fixeazǎ pe un stativ înalt, deasupra cǎrǎrii de urme, astfel ca obiectivul sǎ cadǎ perpendicular pe întreaga cǎrare.
2.4. Interpretarea la fața locului
Interpretarea urmelor de picioare găsite la fața locului, privește atât urmele luate izolat, cât și întreaga cărare de urme. Din interpretarea unor urme izolate, pot fi deprinse date privind numărul persoanelor, sexul, talia și vârsta, greutatea aproximativă, viteza de deplasare etc.
Cărarea de urme conține în plus date referitoare la direcția de deplasare, la caracteristicile mersului sau la eventualele defecte anatomice, la înălțime, la starea psihologică a persoanei etc.
De exemplu, lungimea pasului este mai mare la bărbați, decât la femei cu cca 20 cm (70 – 90 cm față de 50 – 60 cm). Unghiul pasului este mai mic la femei, copii și bătrâni, spre deosebire de persoane obligate, prin natura preocupărilor, să-și mențină echilibrul (marinarii, constructorii).
Totodată, unele neregularități apărute în mers pot indica o anumită stare psihică sau patologică (boală, beție, neliniște), dar și încercări de derutate a cercetărilor (de exemplu, mersul cu spatele, reflectat de lungimea și unghiul mic al pasului).
Secțiunea a 3-a. Expertiza criminalistică a urmelor de picioare
3.1. Fundamentul științific al expertizei urmelor de picioare
Posibilitatea identificǎrii științifice a persoanei pe baza urmelor lǎsate de talpa piciorului (plantei) se întemeiazǎ pe proprietǎțile desenelor papilare care acoperǎ aceastǎ parte a corpuilui uman (unicitatea și fixitatea).
Identificarea este posibilǎ când pe suprafața urmei se pun în evidențǎ creste papilare, cicatrice, negi, șanțuri de flexiune, bǎtǎturi și alte caracteristici.
Valoarea calitativǎ a reproducerii caracteristicilor de identificare ale obiectului creator (plantei) este datǎ de modul de formare a urmei, de plasticitatea și finețea obiectului primitor.
Aceste urme suferǎ o serie de modificǎri, odatǎ cu trecerea timpului, modificǎri care pot duce la diminuarea valorii lor pentru procesul de identificare.
Dacǎ în urmǎ nu se pun în evidențǎ decât elemente cu privire la forma plantei, a degetelor și dimensiunea acestora ori în legǎturǎ cu cǎrarea de urme, identificarea nu este, de regulǎ, posibilǎ. În cazul acesta se poate realiza doar stabilirea apartenenței la gen, ținându-se seama de urmǎtoarele:
unele modificǎri de ordin cantitativ ale piciorului au loc de la naștere și pânǎ la terminarea perioarei de creștere, acest interval fiind între 0-25 ani pentru bǎrbați și 0-20 ani pentru femei;
pentru o perioadǎ de timp relativ redusǎ, în cadrul perioadei de creștere, mǎrimea suprafeței de sprijin a piciorului omului nu suferǎ modificǎri apreciabile. O adevǎratǎ “stabilizare” tipodimensionalǎ poate fi înregistratǎ dupǎ încheierea perioadei de creștere a organismului uman.
3.2. Examinarea urmelor de picioare
În vederea examinǎrii urmelor lǎsate de picioare și a modelelor de comparație se folosesc urmǎtoarele mijloace tehnice : lupele de diferite mǎrimi, stereomicroscopul, microscopul comparator, aparate de reprodus și de protecție, precum și alte ustensile din dotarea laboratoarelor de specialitate și din trusele criminalistice (lǎmpi portabile de raze ultraviolete, traductoare cu raze infraroșii).
3.2.1. Caracteristici generale și individuale
CARACTERISTICILE GENERALE de identificare constau în forma și mǎrimea plantei, precum și în lungimea și lǎțimea fiecǎrei regiuni a acesteia. Din practica activitǎții de identificare a persoanei dupǎ urmele lǎsate de picior au rezultat urmǎtoarele:
când urma plantarǎ este de adâncime și desenul papilar se imprimǎ într-un obiect primitor adecvat, lungimea piciorului poate fi calculatǎ prin mǎsurarea exactǎ a tǎlpii imprimate;
când urma plantarǎ pe o suprafațǎ netedǎ urmeazǎ a se adǎuga 1 cm la lungimea mǎsuratǎ pentru a se obține dimensiunea exactǎ a piciorului.
În urma cercetǎrilor efectuate în cadrul Institutului medico-legal “Prof. Dr. Mina Minovici” din București asupra urmelor plantare prelevate de la 1000 de bǎrbați și 1000 de femei, s-a ajuns la concluzia cǎ lungimea degetelor este urmǎtoarea:
în 45% din cazuri, degetul mare dominǎ ca lungime celelalte degete ;
în 25% din cazuri existǎ egalitate între degetul mare și cel de-al doilea ;
în 30% din cazuri, degetul al doilea dominǎ ca lungime pe cel mare.
Mǎsurarea lungimii urmei în cele trei cazuri va începe de la nivelul degetului cel mai avansat, indiferent dacǎ acesta va fi degetul mare sau al doilea.
În procesul expertizei criminalistice a urmelor create de planta piciorului, pentru a determina apartenența acesteia la gen, se au în vedere caracteristicile mersului urmǎtoare :
linia medianǎ, prin care se stabilește direcția de mers ;
linia mersului, care se realizeazǎ prin unirea extremitǎților urmelor de picioare;
lungimea pasului;
lǎțimea pasului, respective distanța medie între pașii executați de douǎ picioare ;
unghiul pasului, care este format prin întretǎierea axei mediane a fiecǎrei urme cu axa generalǎ a direcției de mers sau a cǎrǎrii de urme. Acest unghi se mǎsoarǎ separat pentru urma fiecǎrui pas, deoarece nu întotdeauna deschiderea pasului este constantǎ pentru fiecare picior.
Caracteristicile mersului nu sunt însǎ stabile întotdeauna, ele variind în funcție de terenul pe care se merge, de afecțiunile anatomopatologice ale persoanei, de eventuala ei stare de ebrietate, de influența unei profesii și a condițiilor psihofiziologice, precum și de greutatea ce se transportǎ.
CARACTERISTICILE INDIVIDUALE. Identificarea persoanei dupǎ urma lǎsatǎ de picior se realizeazǎ pe baza caracteristicilor de ordin anatomic, patologic sau accidental. Astfel, talpa piciorului oferǎ numeroase desene papilare sub formǎ de lațuri simple și duble, linii spirale, arcuri, delte, bifurcǎri, contopiri etc.
La stabilirea unor caracteristici individuale ale urmei se va ține seama și de forma celor patru regiuni ale plantei. Prin urmare, în situația plantei cambrate, urma va rǎmâne, de regulǎ, spre partea exterioarǎ, iar în cazul în care planta piciorului este platǎ, imprimarea acesteia va rǎmâne pe întrega suprafațǎ.
De asemenea, se pot constata caracteristici individuale ale degetelor, ale celui mare în special, ca formǎ și plasament fațǎ de celelalte degete, precum și lungimea mai mare a degetului al doilea, comparativ cu degetul mare.
O altǎ categorie de caracteristici individuale se referǎ la faptul cǎ unele dintre degete, nefiind dispuse în același plan, nu ating suprafața pe care se calcǎ sau o ating numai într-o anumitǎ porțiune, creând în felul acesta și moduri diferite de imprimare.
3.2.2. Etapele examinǎrii
Examinarea separatǎ. În aceastǎ etapǎ se studiazǎ separat urma în litigiu și modelele de comparație, în vederea aprecierii sau formǎrii unor pǎreri preliminare referitoare la procedeele ce se vor aplica în examinǎrile ulterioare. Aceastǎ etapǎ poate fi consideratǎ ca o fazǎ de preselecție a obiectelor, mijloacelor și tehnicilor de lucru ce urmeazǎ a fi folosite în vederea efectuǎrii expertizei.
Pentru a se asigura reușita valorificǎrii urmelor, expertul criminalist trebuie sǎ is unele mǎsuri de conservare a caracteristicilor acestora. Pot fi întâlnite și situații când urma plantarǎ este însoțitǎ de diferite produse biologice sau substanțe de altǎ naturǎ. Acestea trebuie sǎ fie fixate prin fotografie sau microfotografie, dupǎ care vor fi recoltate în vederea examinǎrii prin metode biologice sau fizico-chimice.
În etapa examinǎrii separate se executǎ urmǎtoarele activitǎți de fixare a caracteristicilor generale și individuale :
fotografierea la scarǎ sau microfotografierea urmelor plantei, a mulajelor și a peliculei folio ;
fotografierea modelului de comparație și microfotografierea zonelor care conțin caracteristici individuale ;
microfotografierea caracteristicilor izolate din urmǎ și din modelul de comparație.
Cu ocazia examinǎrii separate a urmelor în litigiu și a modelelor de comparație, expertul ve avea în vedere urmǎtoarele :
sǎ stabileascǎ cu certitudine dacǎ planta piciorului în litigiu, reprodusǎ prin fotografie sau mulaj, conține suficiente caracteristici pentru efectuarea expertizei ;
sǎ determine punctele caracteristice ca numǎr, formǎ și denumire, atât în urma în litigiu, cât și în modelul d comparație ( cicatrice, negi, malformații, eroziuni ș.a.).
Examinarea comparativǎ. Expertiza urmelor de picior, ca metodologie de lucru, când acestea prezintǎ desen papilar, se executǎ în aceleași condiții și dupǎ regulile expertizei urmelor de mâini.
Examinarea comparativǎ a fotografiilor și microfotografiilor realizate în condiții de laborator cu cele executate la fața locului permite expertului sǎ constate unghiul sub care s-au creat aceste urme, mecanismul lor de formare și caracteristicile care permit realizarea identificǎrii.
Urmele descoperite la locul faptei și urmele create experimental cu piciorul gol sau de încălțămintea celor bănuiți, se supun unui examen comparativ pentru a se stabili dacă prezintă elemente de structură coincidente sau aparțin unor obiecte diferite. Pentru urmele de suprafață, modelele experimentale se iau prin acoperirea piciorului gol, a ciorapului sau a încălțămintei cu tuș tipografic sau altă substanță corespunzătoare.
În examinarea comparativă a elementelor caracteristice oglindite în urmele descoperite la locul faptei, interesează următoarele caracteristici:
La urma creată de piciorul gol se va acorda o deosebită atenție formei și mărimii exacte a piciorului, formei mărimii și poziției fiecărui deget, structurii diferitelor regiuni ale tălpii.
La urma creată de încălțăminte pe lângă elementele care reprezintă forma și mărimea acesteia interesează și natura încălțămintei cum ar fi: bocanci, cizme, pantofi, sandale, papuci precum și diferite caracteristici strict individuale provenite din fabricație sau uzură. La astfel de urme se insistă asupra formelor caracteristice ale uzurii tocului, a vârfului, a marginii exterioare a tălpii. De-a lungul urmei lăsate de talpa de încălțăminte se vor cerceta urmele cusăturii și locurile de întrerupere ale acesteia, urmele cuielor cu care este prinsă talpa sau peticul, urmele țintelor căzute, forma și uzura celor existente. Se va examina oglindirea în urma blacheurilor din vârful tălpii și din extremitatea exterioară a tocului.
Regula de bază a acestor analize comparative constă în faptul că întotdeauna se compară obiecte de aceiași natură, adică urme cu urme, mulaje cu mulaje, fotografii cu fotografii.
Demonstrația. Caracteristicile coincidente constatate, atât în urma în litigiu, cât și în modelele de comparație, vor fi ilustrate prin fotografii, planșe, diagrame, juxtapunere, suprapunere, reprezentǎri grafice pe hârtie milimetricǎ, trasǎri de la un punct fix spre fiecare din elementele individuale. Expertul poate uriliza cataloage, colecții, evidențe și alte mijloace, pentru o ilustrare mai edificatoare, în vederea aprofundǎrii științifice a constatǎrilor.
Formularea concluziei. Expertul poate formula dupǎ caz una din urmatoarele categorii de concluzii:
1. Concluzii certe
Concluzia expertului este certǎ atunci când este o concluzie adevǎratǎ în înțeles obiectiv, când conține o aserțiune categoricǎ, fie în sens afirmativ, fie în sens negativ, de unde și cele douǎ forme pe care le poate îmbrǎca: concluzie cert pozitivǎ și concluzie cert negativǎ.
Dacǎ expertiza are ca obiect identificarea persoanelor, prin formularea unor concluzii certe pozitive sau negative expertul conchide asupra existenței sau inexistenței identitǎții.
Expertul trebuie sǎ formuleze concluzii categorice ori de câte ori în cazul expertizei de identificare, în urma examenului comparativ constatǎ coincidența caracteristicilor identificatoare ale obiectului ce trebuie identificat cu cele ale obiectului ce servește la identificarea celui dintâi, adicǎ atunci când este exclusǎ posibilitatea repetǎrii lor la alte persoane. Așadar, în cazul concluziilor categorice, complexul caracteristicilor persoanelor a cǎror coincidențǎ se constatǎ, prezintǎ valoare absolutǎ, conduc la o deplinǎ certitudine deoarece este exclusǎ posibilitatea repetǎrii lor la alte persoane.
În funcție de forma pozitivǎ sau negativǎ pe care o pot îmbrǎca, prin concluziile categorice se stabilește fie identitatea, fie neidentitatea unei persoane. Concluziile exprimate sub formǎ de certitudine, pozitive ori negative, sunt importante în aceeași mǎsurǎ deoarece în cazul expertizei criminalistice intereseazǎ în aceeași mǎsurǎ atât stabilirea identitǎții cât și a lipsei de identitate.
2. Concluzii de probabilitate
Ar fi ideal ca orice examinare de specialitate în cadrul expertizei sǎ conducǎ la formularea unor concluzii certe, dar realitatea prezintǎ existența unor situații când expertul este nevoit sǎ exprime rezultatul examinǎrilor întreprinse într-o formǎ incertǎ, eventualǎ, adicǎ sub forma unor concluzii probabile.
Concluziile cu caracter de probabilitate nu stabilesc certitudinea, ci probabilitatea, eventualitatea existenței sau inexistenței unui fapt oarecare. Concluziile probabile constituie o ipotezǎ a expertului cu privire la chestiunea supusǎ examinǎrii.
Rapoartele de expertizǎ ale cǎror concluzii sunt formulate sub forma unei probabilitǎți nu contribuie în niciun fel la soluționarea cauzei, la aflarea adevǎrului, dimpotrivǎ, a le admite înseamnǎ a crea confuzii, îndoieli.
De multe ori însǎ, concluziile probabile, în urma supunerii acelorași obiecte unor noi examinǎri, dobândesc valoarea unor concluzii categorice.
În practica activitǎții de expertizǎ concluziile probabile por fi formulate astfel: “urma de picior ridicatǎ din grǎdina numitului S.D., a fost probabil creatǎ de planta piciorului drept al numitului T.F.”.
Pentru a sta la baza convingerii organelor judiciare, în partea descriptivǎ a raportului de expertizǎ, concluziile probabile trebuie sǎ primeascǎ o temeinicǎ motivare, ceea ce presupune indicarea motivelor care în cauza datǎ exclud posibilitatea formulǎrii unor concluzii certe. Motivarea raportului de expertizǎ folosește unei duble finalitǎți: pe de o parte organul judiciar va fi în mǎsurǎ sǎ aprecieze exact, în contextul probelor, valoarea concluziilor, iar pe de altǎ parte va permite constatarea eventualelor deficiențe, imputabile organului judiciar și care explicǎ de ce nu s-a putut ajunge la formularea unei concluzii categorice.
3. Concluzii de imposibilitate a rezolvǎrii problemei
În practica activitǎții de expertizǎ se întâlnesc situații, când expertul, în urma examinǎrii materialului, aflându-se în imposibilitatea de a formula concluzii certe sau probabile, nu poate rǎspunde la întrebǎrile adresate de organul judiciar.
De cele mai multe ori datoritǎ stǎrii în care se prezintǎ materialul supus examinǎrii, expertul nu poate decide cu caracter de certitudine și nici cu probabilitate asupra identitǎții sau lipsei de identitate deoarece particularitǎțile caracteristice ale obiectului cercetat susțin atât ipoteza identitǎții cât și a neidentitǎții. Într-o asemenea situație singura concluzie ce poate fi desprinsǎ în urma studiului întreprins este cea de imposibilitate a soluționǎrii problemei supuse examinǎrii.
În practica activitǎții de expertizǎ, concluzia de imposibilitate a rezolvǎrii problemei poate sǎ aparǎ sub forma: “urma în litigiu ridicatǎ de la locul faptei, nu prezintǎ suficiente caracteristici pentru identificare“.
Dacǎ în urma examinǎrii întreprinse expertul constatǎ cǎ nu poate da un rǎspuns cert și nici probabil la întrebǎrile formulate de organul judiciar, acesta poate alege una din urmǎtoarele alternative:
restituie materialul organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei, iar în adresa care îl însoțește precizeazǎ cauza care împiedicǎ efectuarea expertizei;
redacteazǎ un raport de expertizǎ ale cǎrui concluzii de imposibilitate a soluționǎrii chestiunii supuse examinǎrii trebuie sǎ fie temeinic motivate. Asta înseamnǎ cǎ în cuprinsul unui asemenea raport trebuie sǎ se descrie, în succesiunea lor, etapele întregului proces de cercetare precizând la final împrejurarea care în cauza datǎ exclude posibilitatea formulǎrii unei concluzii certe sau probabile.
Totodatǎ, motivarea, în cuprinsul raportului de expertizǎ, a concluziei de imposibilitate a soluționǎrii unor aspecte e de naturǎ a face cunoscute organelor judiciare limitele expertizei criminalistice într-un moment dat al dezvoltǎrii științei, evitându-se, în acest fel, dispunerea unei expertize în acele situații în care un aspect sau altul al cauzei nu poate fi soluționat pe aceastǎ cale și implicit tergiversarea soluționǎrii pricinilor.
3.3. Informații care pot ajuta la identificarea încǎlțǎmintei care a lǎsat urma
Identificarea încǎlțǎmintei care a lǎsat urmele constituie primul pas spre identificarea persoanelor care a acționat în locul faptei (autor, victimǎ, alte persoane care au circulat în zonǎ).
Urmele de încǎlțǎminte pot furniza o serie de informații cu privire la particularitǎțile tǎlpii, fețelor și accesoriilor, dimensiunilor încǎlțǎmintei, relieful de protecție. Urmele tǎlpilor oglindesc forma, modelul și tipul de încǎlțǎminte, producǎtorul încǎlțǎmintei, uzura și particularitǎțile de purtare a încǎlțǎmintei, dar pot oferi și unele caracteristici de identificare certǎ a obiectului de încǎlțǎminte care le-a creat.
Urmele lǎsate de fețele încǎlțǎmintei pot reproduce forma elementelor componente de pe suprafața regiunii de contact cum ar fi: forma și lungimea bombeului, a cusǎturilor, a pliurilor, perforǎrilor, defectelor de fabricație sau a celor apǎrute în urma purtǎrii. O serie de elemente care ușureazǎ identificarea încǎlțǎmintei, o pot lǎsa accesoriile acesteia. De exemplu: capsule, blacheurile, cataramele ș.a.
Accesoriile metalice pot produce tǎieturi și implicit urme striate, înțepǎturi sau dislocǎri de pe suprafața obiectului cu care vin în contact. Aceste urme adiacente, examinate atent pot conduce la stabilirea tipului și particularitǎților obiectului de încǎlțǎminte.
Forma și dimensiunile de încǎlțǎminte nu reprezintǎ același lucru cu mǎsura pantofului. Forma și dimensiunile urmei pot fi desenate, fotografiate, mǎsurate și comparate cu dimensiunile pantofului suspect. Dacǎ în momentul cercetǎrii la fața locului nu existǎ pantofi suspecți, se poate face trimitere la modelul și mǎsura pantofilor care puteau crea astfel de urme.
În lume sunt folosite astǎzi mai multe multe sisteme de mǎsurare a încǎlțǎmintei. S-au evidențiat, în principal, 4 sisteme: cel franțuzesc, cel englezesc, cel american (separat pentru încǎlțǎminte de bǎrbați și de femei) și sistemul centimetric.
Sistemul englezesc este cel mai vechi sistem de mǎsurǎ a încǎlțǎmintei și are la bazǎ o scarǎ de 1/3 inch în lungime, cu jumǎtǎți de mǎsurǎ de 1/6 inch. Dimensiunea “0” (zero) începe de la 4 inch.
Sistemul american utilizeazǎ, de asemenea, incrementarea (rația de creștere a valorilor, într-o serie numericǎ) ala 1/3 inch și jumǎtatea de mǎsurǎ la 1/6 inch. Diferența, fațǎ de sistemul englezesc, constǎ în faptul cǎ începe la 3 și 11/12 inch în loc de 4 inch, iar mǎsurarea se face diferit pentru încǎlțǎmintea de bǎrbați și cea de femei.
Pentru pantofii de damǎ mǎsurarea începe de la 13, astfel încât, dupǎ etichetarea și inscripțiile aplicate pe pantof, numǎrul unui pantof de damǎ va fi mai mare decât al unui pantof bǎrbǎtesc de aceeași lungime.
Sistemul continental sau francez începe de la 0 cm și este progresiv, fiecare mǎsurǎ fiind mai mare decât precedenta cu 2/3 cm, neavând jumǎtǎți de mǎsurǎ. Acest sistem de mǎsurare s-a folosit și se mai folosește încǎ la noi în țarǎ.
Sistemul centimetric, folosit în unele țǎri europene (inclusiv în România în ultimii ani), utilizeazǎ un increment de 1 cm pentru fiecare mǎrime, jumǎtatea de mǎsurǎ fiind de ½ cm. Scara centimetricǎ începe de la 0 (zero).
Sistemul “Mondopoint” este cel mai recent sistem gândit a fi universal de mǎsurare, dar nu a fost încǎ deplin acceptat. El are un increment de 5mm sau ½ cm pentru lungime și tot atât pentru lǎțime.
Revenind la concordața dintre mǎrimea urmelor și mǎrimea încǎlțǎmintei, trebuie precizat cǎ, dacǎ forma și dimensiunile urmei sunt apropiate de cele ale pǎrților similare ale pantofului unui suspect, putem afirma doar cǎ forma și desenele corespund cu forma și dimensiunile pantofului suspect. În aceastǎ situație, nu poate fi vorba de identificarea pantofului, deoarece mecanismul de creare a urmei și materialul în care a rǎmas aceasta (zǎpadǎ afânatǎ, spre exemplu) nu pot furniza suficiente elemente de identificare.
Excluderea anumitor perechi de încǎlțǎminte suspecte de poate fi fǎcutǎ cu certitudine pe baza diferențelor cert confirmabile dintre forma și dimensiunea urmei și a încǎlțǎmintei.
Desenul de protecție sau antiderapant al tǎlpii de încǎlțǎminte reprezintǎ o excelentǎ caracteristicǎ specificǎ ce poate scurta drumul spre identificarea încǎlțǎmintei care a lǎsat urme ce conțin astfel de amǎnunte.
Din cauza marii diversitǎți de forme și modele de talpǎ existentǎ la pantofii de pe piațǎ, șansa de a gǎsi același model cu aceleași forme și dimmensiune la mai multe persoane este relativ micǎ.
Ținând cont de faptul cǎ cercul de suspecți ce se poate forma într-un caz concret, cuprinde un numǎr redus de persoane care au avut legǎturǎ cu victima sau cu locul faptei, șansele de a ajunge la încǎlțǎmintea care a lǎsat urma, cresc și mai mult.
Când caracteristicile de fabricație observate în urmǎ sunt de tip variabil, atunci reduc și mai mult aris de cǎutare a încǎlțǎmintei bǎnuite, deoarece asemenea caracteristici nu sunt prezente la toți pantofii produși prin acel procedeu. Uneori astfel de caracteristici, cum ar fi suflǎrile, sunt întâmplǎtoare și pot constitui baza identificǎrii.
În procesul de obținere a informațiilor necesare identificǎrii încǎlțǎmintei care a creat urmele descoperite de la locul faptei, o etapǎ importanțǎ o constituie consultarea cartotecilor tǎlpilor și urmelor de încǎlțǎminte.
În România nu au fost realizate colecții ale urmelor de încǎlțǎminte ridicate de la fața locului în cazurile cercetate.
La nivelul Institutului de Criminalisticǎ din Inspectoratul General al Poliției existǎ un început de organizare a colecției tǎlpilor de încǎlțǎminte, care nu a mai fost actualizatǎ dupǎ 1990, fiind depǎșitǎ de marea varietate a modelelor de încǎlțǎminte importate de firmele comerciale din toatǎ lumea. Colecția este organizatǎ manual și conține mostre fizice de tǎlpi așezate în dulapuri fǎrǎ respectarea unor criterii științifice de clasificare.
3.4. Interpretarea urmelor de picioare
Interpretarea urmelor la fața locului privește atât urma luatǎ izolat, cât și întreaga cǎrare de urme. În acest fel, din interpretarea unor urme izolate pot fi desprinse date privind numǎrul persoanelor, sexul, talia și vârsta, greutatea aproximativǎ, viteza de deplasare etc.
Cǎrarea de urme conține în plus, date referitoare la:
DIRECTIA DE DEPLASARE ce poate fi obținutǎ prin interpretarea oricǎrui tip de urmǎ de picior (desculț, semiîncǎlțat, încǎlțat).
Când urmele nu sunt bine imprimate, direcția de deplasare, în condițiile unui mers normal, este indicatǎ de poziția picioarelor și a unghiului de mers.
În ceea ce privește urmele de adâncime, conturul exterior al cǎlcâiului va fi neted, având punctul incipient bine conturat, cu o ușoarǎ tendințǎ de alunecare în fațǎ. Spre centrul urmei, pânǎ la jumǎtate, pot fi observate striații longitudinale.
La vârful degetelor se remarcǎ o adânciturǎ produsǎ printr-o împingere înapoi, iar prin ridicarea degetelor, conturul urmei va fi rupt neregulat, antrenând în același timp în fața urmei particule de sol.
Direcția realǎ de deplasare, la urmele de suprafațǎ, poate fi recunoscutǎ dupǎ faptul cǎ forma cǎlcâiului capǎtǎ o imprimare clarǎ și dupǎ particulele atașate de la un moment dat care ulterior se reproduc în urmele urmǎtoare prin stratificare.
VITEZA DE DEPLASARE se poate stabili doar orientativ, indicǎndu-se faptul cǎ persoana care a lǎsat urmele s-a deplasat relativ normal sau a fugit.
Urmele de adâncime, create în fugǎ, capǎtǎ o formǎ arcuitǎ convexǎ, caracteristicǎ, iar uneori se imprimǎ clar vârful tǎlpilor. Urmele de încǎlțǎminte, în care se observǎ numai forma tocului, și aceea parțialǎ, indicǎ un mers grǎbit cu pași mari. Este un semn cǎ persoana a alergat dacǎ lungimea pasului depǎșește 90 cm.
Forma generalǎ a urmelor și raportul dintre ele, precum și depǎrtarea lor lateralǎ fațǎ de axa mersului pot ajuta de asemenea la aprecierea vitezei de deplasare: adulții (bǎrbați) au, dupǎ F.E.Louwange, lungimea pasului mai mare de 0,85 m când merg normal, iar picioarele vor fi dispuse la aceeași distanțǎ de axa mersului.
În timpul alergǎrii, se vor observa imprimǎri foarte puternice pe vârful picioarelor, distanțele laterale nu vor mai fi atât de regulate, dar vor fi mai mici.
STABILIREA PUNCTULUI DE OPRIRE SI A DURATEI DE STATIONARE. Hans Gross afirmǎ cǎ este ușor de recunoscut oprirea din mers, deoarece piciorul rǎmas în urmǎ este atunci tras și formeazǎ, alǎturi de celǎlalt, o a doua urmǎ.
De asemenea, se poate concluziona cu aproximație dacǎ oprirea a fost scurtǎ sau s-a prelungit, fiindcǎ în acest din urmǎ caz se vor observa frecvente plecǎri și veniri, cât și schimbǎri ale poziției de staționare.
Alǎturarea urmelor celor douǎ picioare în momentul opririi este menționatǎ și de F.E. Louwage, care adaugǎ încǎ douǎ elemente: adesea, opririle de acest fel apar la cei care poartǎ greutǎți, pentru cǎ trebuie sǎ se odihneascǎ, iar în jurul locului de odihnǎ trebuie sǎ aparǎ și amprenta obiectului transportat, care a fost așezat pe sol.
STǍRILE DE EBRIETATE, NELINISTE SI CHIAR DE BOALǍ se reflectǎ în forma generalǎ a cǎrǎrii de urme printr-o serie de caracteristici, cum ar fi:
încrucișrea urmelor lǎsate de piciorul drept cu cele lǎsate de piciorul stâng, fiecare trecând peste « linia mersului » ;
diferențele vizibile de lungime a pașilor;
unghiuri de deschidere variate, cu orientǎri spre valori negative, dese reveniri și oscilǎri.
STAREA DE OBEZITATE, DE SARCINǍ AVANSATǍ (LA FEMEI) SAU PURTAREA UNEI GREUTǍTI se pot deduce din: lungimea micǎ a pasului, lǎțimea mare a pasului, unghiul pasului mare sau exagerat de mare, adâncimea mai mare a urmelor în comparație cu alte urme lǎsate de persoanele normale, apariția unor urme de târâre înainte de apǎsarea principalǎ a piciorului.
Aceste lucruri se observǎ cu ușurințǎ în zǎpadǎ, pe pǎmânt moale sau în nisip pentru cǎ din cauza greutǎții, a bolii sau a stǎrii de ebrietate, picioarele nu mai pot fi ridicate suficient de sus, deasupra solului, fiind « târâte » înainte de schimbarea centrului de greutate a corpului.
APRECIREA NUMǍRULUI DE PERSOANE CARE AU ACTIONAT LA LOCUL FAPTEI. O informație necesarǎ în investigarea oricǎrui caz penal este cea referitoare la numǎrul fǎptuitorilor.
Urmele de încǎlțǎminte descoperite pe întreaga suprafațǎ, ce constituie locul de comitere a infracțiunii, pot, în multe situații, sǎ ajute la stabilirea numǎrului de persoane care au acționat în intervalul perimetrului cercetat.
Când pe întregul teritoriu cercetat se descoperǎ un singur tip de urmǎ având același desen de protecție, aceeași formǎ și dimensiuni similare, concluzia este ușor de tras: la locul faptei a acționat un singur individ.
Când se descoperǎ însǎ mai multe tipuri de urme care diferǎ sub aspectul formei, al desenului și al mǎrimii, se poate presupune cǎ la fața locului au acționat atâtea persoane câte urme de încǎlțǎminte diferite au rǎmas dupǎ eliminarea celor create de încǎlțǎmintea purtatǎ de victimǎ.
Se pot întâlni situații în care la locul infracțiunii apar și urme de picior desculț și urme de încǎlțǎminte.
În asemenea cazuri se pot exprima mai multe ipoteze:
urmele au fost create de autorii faptei, din care unul era desculț, iar altul încǎlțat;
urmele au fost lǎsate de un singur autor, care inițial a fost încǎlțat, iar apoi s-a descǎlțat (sau invers);
urmele de picior desculț aparțin victimei sau unei persoane care a trecut prin locul faptei în timpul sau dupǎ consumarea infracțiunii.
UNGHIUL PASULUI este mai mic la femei, copii și bǎtrâni, spre deosebire de persoanele obligate, prin natura preocupǎrilor, sǎ-și menținǎ echilibrul (marinari, constructori). Lungimea pasului este mai mare la bǎrbați decât la femei cu cca. 20 cm (70-90 cm fațǎ de 50-60 cm).
Neregularitǎțile apǎrute în mers pot indica încercǎri de derutare a cercetǎrilor, constând din mersul cu spatele sau de cǎrarea în spate a unei persoane, ori a unei greutǎți, împrejurare posibil de dedus prin adâncimea mai mare a urmei, din ușoarele alunecǎri, din unghiul mic al pasului, purtarea unor pantofi mai mici sau mai mari etc. De asemenea, se mai poate stabili dacǎ persoana cunoștea locul, dacǎ s-a folosit de o luminǎ pe timpul nopții, dacǎ a stat la pândǎ ș.a.
Capitolul IV. Aspecte generale privind expertiza criminalisticǎ
Secțiunea 1. Noțiuni generale despre expertiza criminalisticǎ
Expertiza criminalisticǎ este o activitate de cercetare științificǎ a urmelor și altor mijloace materiale de probǎ în scopul identificǎrii persoanelor, animalelor, plantelor, obiectelor, substanțelor sau fenomenelor, al determinǎrii anumitor însușiri ori schimbǎri intervenite în conținutul, structura, forma ori aspectul lor.
Expertiza criminalisticǎ cuprinde metode și mijloace tehnice aflate la dispoziția organelor judiciare, dar și mijloace folosite în procesul efectuǎrii expertizei. Alǎturi de expertiza medico-legalǎ, contabilǎ și tehnicǎ, ea reprezintǎ, unul din cele mai importante mijloace de probǎ puse la dispoziția organelor judiciare, esența ei constând în efectuarea de cǎtre persoane competente a unor examinǎri speciale pentru obținerea de date faptice, care au o importanțǎ probantǎ în cauzǎ.
Este cunoscut faptul cǎ expertiza criminalisticǎ are, între altele, menirea de a examina comparativ caracteristicile concrete ale obiectelor studiate, în vederea stabilirii identitǎții sau apartenenței de gen sau a provenienței comune, de a releva urmele materiale ale infracțiunii, stabilirea condițiilor și cauzelor nemijlocite care au condus la formarea acestora, mecanismul de formare a urmelor și altele.
Expertiza criminalisticǎ este, în principiu, facultativǎ, fiind dispusǎ de organul de urmǎrire penalǎ sau de instanța de judecatǎ atunci când, pentru lǎmurirea unor fapte sau împrejurǎri ale cauzei, în vederea aflǎrii adevǎrului, sunt necesare cunoștințele unui expert.
Expertiza este obligatorie în ipoteza sǎvârșirii unor fapte de omor deosebit de grav, sau când existǎ îndoieli cu privire la starea psihicǎ a învinuitului sau inculpatului.
Expertiza poate fi dispusǎ din oficiu, sau la cerere, atunci când, pentru lǎmurirea unor fapte sau împrejurǎri ale cauzei, sunt necesare cunoștințele, opiniile unor experți.
Secțiunea a 2-a. Dispunerea și efectuarea expertizei criminalistice
Pe lângǎ îndeplinirea cerințelor de ordin procesual penal, în dispunerea expertizelor criminalistice trebuie avute în vedere urmǎtoarele reguli ce privesc :
Oportunitatea expertizei care vizeazǎ, în primul rând, utilitatea acesteia, în sensul a se aprecia dacǎ, în raport de probele și împrejurǎrile concrete ale cauzei este necesar a se dispune sau nu o expertizǎ criminalisticǎ, astfel încât nici sǎ nu se întârzie efectuarea unei expertize indispensabile rezolvǎrii cauzei, nici sǎ se dispunǎ efectuarea unei expertize fǎrǎ importanțǎ, lucru ce ar duce la temporizarea inutilǎ a procesului judiciar.
Stabilirea corectǎ a obiectivului expertizei. În principiu, obiectul expertizei constǎ în lǎmurirea unor fapte sau împrejurǎri de fapt ce necesitǎ cunoștințe de specialitate din diverse domenii.
În consecințǎ, potrivit, obiectul expertizei criminalistice trebuie sǎ se mǎrgineascǎ la ceea ce legea definește generic “fapte sau împrejurǎri”, nu și la probleme de drept, cum ar fi stabilirea vinovǎției sau nevinovǎției unei persoane, calificarea juridicǎ a unei infracțiuni.
Formularea clarǎ a întrebǎrilor adresate expertului. Deoarece întrebǎrile adresate expertului circumstanțiazǎ direct obiectul expertizei, este necesar ca acestea sǎ fie formulate cu claritate, concis, evitându-se exprimǎrile generale, echivoce, greșite, fapt ce îi determinǎ pe unii experți sǎ procedeze la reformulǎri, cu riscul apariției de neconcordanțe între ceea ce a urmǎrit organul judiciar și ceea ce a înțeles expertul din întrebare.
Pentru eliminarea unor astfel de dificultǎți, este recomandabil ca întrebǎrile sǎ fie formulate dupǎ o prealabilǎ consultare a expertului sau a unui specialist, iar în cazul în care expertiza a fost dispusǎ, expetul sǎ solicite lǎmuriri suplimentare organului judiciar.
Asigurarea calitǎții materialelor trimise spre expertizare. Pentru efectuarea expertizei ordonate de organul judiciar, expertul trebuie sǎ aibǎ la dispoziție, pe de o parte, urmele, obiectele ce constituie mijloace materiale de probǎ, iar pe de altǎ parte, metodele de comparație sau obiectele presupuse a fi creat urmele gǎsite în câmpul infracțional.
Materialele supuse expertizǎrii trebuie sǎ îndeplineascǎ douǎ cerințe și anume: prima vizeazǎ cunoașterea cu certitudine a provenienței lor, iar cea de-a doua, privește calitatea pe care trebuie sǎ o aibǎ respectivele materiale, în sensul cǎ ele trebuie sǎ conținǎ sau sǎ reflecte suficiente elemente caracteristice pe care baza cǎrora sǎ se facǎ identificarea.
Este necesar, de asemenea, ca urmele, mijloacele materiale de probǎ trimise expertului sǎ fie însoțite de impresiunile, modelele de comparație sau de obiectele presupuse a fi format urmele la fața locului. Cu aceeași ocazie, se va menționa cǎrei categorii îi aparține fiecare obiect și care este apartenența acestuia, avându-se în vedere și factorii care pot deteriora, altera ori care pot duce la distrugerea elementelor caracteristice de identificare ale materialului respectiv.
Secțiunea a 3-a. Tactica efectuǎrii expertizelor
Procedând la efectuarea unei expertize criminalistice, expertul parcurge de regulǎ trei etape principale:
Studierea și însușirea obiectului lucrǎrii, este faza în care luând contact cu materialele trimise spre examinare expertul își stabilește genul de expertizǎ ce urmeazǎ a fi realizatǎ, apreciazǎ dacă sub aspect cantitativ și calitativ materialul primit este corespunzǎtor, și eventual cere completarea lui. Uneori, materialul trimis pentru comparație este insuficient ori nu prezintǎ suficiente garanții de autenticitate.
Examinarea separatǎ a materialului în litigiu și a celui de comparație, permite sesizarea particularitǎților și elementelor caracteristice. În aceastǎ fazǎ se creazǎ o bazǎ de informații de naturǎ a permite stabilirea identitǎții sau neidentității. Se vor fixa prin intermediul fotografiilor de examinare și a înregistrǎrilor video constatǎrile făcute, acestea urmând a fi utilizate în ilustrarea constatǎrilor și concluziilor expertizei. Pot fi utilizate modele de comparație, ca urme create în mod experimental, în scopul reproducerii unor urme asemǎnǎtore sau deosebite de cea aflatǎ în litigiu.
Examinarea comparativă a caracteristicilor reflectate sau conținute în urma ridicatǎ de la locul faptei, cu caracteristicile modelelelor de comparație create experimental cu obiectele incluse în sfera cercetǎrii, constituie a treia fazǎ a efectuǎrii expertizei criminalistice. Procedeele folosite în examenul comparativ sunt confruntarea, juxtapunerea și suprapunerea.
Confruntarea se realizeazǎ diferit în funcție de natura obiectelor examinate. Se poate vorbi de examinarea unor imagini, a unor diagrame, de confruntarea urmelor cu impresiunile aflate în cartotecile criminalistice etc.
Juxtapunerea sau continuitatea liniarǎ este un procedeu de examinare comparativǎ folosit în cazul striațiilor specifice armelor de foc sau intrumentelor de spargere.
Suprapunerea se aplicǎ mai ales în cazul examinǎrii a douǎ imagini, dintre care una este transparentǎ, reprezentând urma, persoana sau obiectul litigios, iar cealaltǎ este modelul de comparație.
Secțiunea a 4-a. Aprecierea rezultatelor și formularea concluziilor expertizei de cǎtre organele judiciare
Momentul final al realizării expertizei, alături de redactarea raportului de expertiză criminalistică, este cel al formulării concluziilor.
Faza redactării raportului de expertiză criminalistică parcurge 2 etape:
În etapa preliminară expertul criminalist oficial poate să se consulte din punct de vedere științific în legătură cu orice problemă de natură științifică rezultată din fazele și etapele anterioare, cu păstrarea confidențialității și a secretului profesional, consultare pe care o poate face interinstitutional cu alți experți atât din cadrul LIEC, cât și din cadrul INEC.
A doua etapă constă în întocmirea în două exemplare a raportului, fie de expertul criminalist oficial, fie de secretarul dactilograf din cadrul LIEC sau INEC, după manuscrisul efectuat de autorul/autorii raportului.
Raportul de expertiză se întocmeste în scris și se înaintează organului judiciar ce a dispus expertiza, se redactează în limba română, iar expresiile, locuțiunile, sintagmele, termenii care nu sunt traductibili se utilizează cu explicațiile corespunzătoare fie în cuprinsul frazei între paranteze, fie la subsolul filei.
Raportul de expertiză va cuprinde în mod necesar 3 părti:
Partea introductivă cuprinde date despre organul de urmărire penală și despre instanța care a dispus examinarea, data la care s-a dispus efectuarea expertizei, numele și prenumele expertului, data și locul unde a fost efectuată, data întocmirii raportului, obiectivele expertizei, întrebările la care expertul urmează să răspundă, elemente sau date referitoare la materialul pe baza căruia a fost efectuată examinarea, date cu privire la participarea sau neparticiparea părților și dacă acestea au dat explicații în cursul desfășurării expertizei.
În partea introductivă se vor menționa în mod obligatoriu, după caz, dacă la efectuarea expertizei a fost admisă și participarea unor experți criminaliști autorizați, dacă a fost luat avizul de specialitate și a fost acordată asistență de către alți specialiști, sunt arătate constatările efectuate de expertul criminalist în legătură cu obiectele puse la dispoziție de organul judiciar ce a dispus expertiza.
Partea descriptivă cuprinde descrierea în amănunt a operațiilor efectuate de expert, obiecțiile și explicațiile părților, analiza acestora în lumina celor constatate de expert. Poate fi ilustrată, când este nevoie, cu fotografii, schite, desene.
Tot aici se vor menționa aspectele legate de aparatura, instrumentele, echipamentele, softurile folosite la efectuarea expertizei, indicând datele necesare individualizării acestora, metodele sau tehnicile utilizate, individualizarea exactă a acestora, arătarea lucrărilor de specialitate consultate, buletinele de analiză, încercările, cu arătarea documentelor în care au fost materializate experimentele, reconstituirile, testele, iar atunci când sunt folosite formule fizice, chimice, matematice, altele decât cele uzuale, se vor indica autorul și lucrarea fie în subsolul paginii, fie în anexa raportului de expertiză.
Partea finală cuprinde concluziile expertului formulate în termeni clari și preciși.Trebuie evitate exprimările echivoce, care lasă loc de interpretări. Alături de celelalte probe din dosar, expertiza trebuie să asigure o imagine exactă (științifică) asupra anumitor împrejurări și nu imagini alternative (subiective) asupra faptei.
Prin formularea concluziilor expertul trebuie să răspundă la obiectivele stabilite, pe baza datelor rezultate din investigarea criminalistică, vizuală și instrumentală sau analitică, cât și a părerii sale de specialist, în baza cunoștiințelor și experienței profesionale personale.
În măsura în care din constatări se desprind elemente suplimentare, utile și necesare pentru soluționarea cauzei, în virtutea rolului său activ, expertul își va extinde cercetarea și asupra acestora pentru o examinare completă. Se evită astfel ordonarea unor suplimente de expertiză.
Concluziile ce se formulează de către experții criminaliști nu au întotdeauna același grad de certitudine. Există și situații când concluziile ce se vor formula nu pot fi decât cu grad de probabilitate ori chiar cazuri în care expertul nu poate soluționa problema supusă spre examinare. Practica expertizei criminalistice de la noi, ca și literatura de specialitate disting în modul de concluzionare următoarele categorii de concluzii:
concluzii categorice sau certe, care pot fi cert-afirmative (de identificare) sau cert-negative (de excludere);
concluzii de probabilitate (incerte);
concluzii de imposibilitate a soluționării problemei supuse expertizării.
Concluzii
În literatura de specialitate existǎ mențiuni care se referǎ la faptul cǎ “un infractor lasǎ întotdeauna urme la locul faptei, cel mai adesea fǎrǎ știrea sa. Totodatǎ, el ia pe corp sau pe îmbrǎcǎminte alte urme. Toți acești indici impeceptibili sunt caracteristici pentru prezența și participarea sa la fapta respectivǎ”.
Prin rolul pe care îl au în stabilirea stǎrii de fapt și aflarea adevǎrului, urmele fac obiectul expertizei criminalistice, fiind studiate cu interes, începând cu procesul de formare, aspectul sub care se prezintǎ, continuând cu metodele și mijloacele tehnice de cǎutare, fixare, ridicare de la locul faptei și terminând cu examinarea lor în condiții de laborator și cu concluziile expertului criminalist.
Urmele de mâini se creează în momentul atingerii cu suprafața palmei a obiectelor din mediul înconjurător. Dacă obiectele cu care mâna vine în contact au suprafața netedă, urmele de mâini se formează indiferent de existența ori lipsa pe suprafața obiectului primitor sau a palmei a unor substanțe străine, ca praf, noroi, sânge, cerneală, felurite grăsimi etc.
Formarea urmelor de mâini se explică prin existența permanentă pe organici și anorganici, care nu se evaporă prin trecerea timpului. Identificarea persoanelor după urmele de mâini se bazează pe varietatea reliefului papilar de pe partea anterioară a palmei, ce se prezintă sub formă de ridicățuri și adâncituri.
În procesul descoperirii urmelor de mâmi la locul faptei se ține seama de natura obiectelor din perimetrul acestuia, precum și de posibilitatea formării lor. Astfel, trebuie avut în vedere că:
Determinarea vechimii urmelor de mâini reprezintă o problemă importantă de care se ține seama atât în procesul descoperirii, cât și în cel al revelării urmelor crestelor papilare. Fără a intra în amănunte de ordin tehnic, precizăm că stabilirea vechimii se face în funcție de factori variați și este uneori relativă.
Urmele de picioare reprezintǎ o categorie importantǎ de urme create inevitabil la locul faptei. Cu toate acestea, considerându-se cǎ au mai puține posibilitǎți de individualizare, ele sunt descoperite sau folosite în cercetarea de identificare rareori, datoritǎ numǎrului relativ redus de elemente caracteristice, cu excepția celor specifice crestelor papilare de pe talpa piciorului.
Prin urme de picioare se înțeleg acele modificǎri aduse elementelor locului faptei ca urmare a contactului picioarelor desculțe sau încǎlțate cu acesta în procesul comiterii infracțiunii.
Din categoria urmelor de picioare, în accepțiunea sa largǎ, fac parte urmele plantei piciorului (ale piciorului gol), urmele piciorului semiîncǎlțat sau urmele de ciorapi, precum și urmele de încǎlțǎminte.
Cu toate cǎ identificarea persoanei pe baza urmelor de picior sau de încǎlțǎminte nu se realizeazǎ în mod cert în timpul cercetǎrii locului faptei, ci mai târziu, în laborator, interpretarea urmelor de acest tip îl poate ajuta pe anchetator sǎ obținǎ date utile formǎrii cercului de suspecți sau sǎ elimine persoane din acest grup.
Interpretarea urmelor la fața locului privește atât urma luatǎ izolat, cât și întreaga cǎrare de urme. În acest fel, din interpretarea unor urme izolate pot fi desprinse date privind numǎrul persoanelor, sexul, talia și vârsta, greutatea aproximativǎ, viteza de deplasare etc.
Cǎrarea de urme conține în plus, date referitoare la direcția de deplasare, la caracteristicile mersului sau la eventualele defecte anatomice, la înǎlțime, la starea psiho-fizicǎ.
Neregularitǎțile apǎrute în mers pot indica nu numai o anumitǎ stare psihicǎ sau patologicǎ (boalǎ, beție), dar chiar și încercǎri de derutare a cercetǎrilor, constând din mersul cu spatele sau de cǎrarea în spate a unei persoane, ori a unei greutǎți, împrejurare posibil de dedus prin adâncimea mai mare a urmei, din ușoarele alunecǎri, din unghiul mic al pasului, purtarea unor pantofi mai mici sau mai mari etc. De asemenea, se mai poate stabili dacǎ persoana cunoștea locul, dacǎ s-a folosit de o luminǎ pe timpul nopții, dacǎ a stat la pândǎ ș.a.
Expertiza criminalisticǎ este o activitate de cercetare științificǎ a urmelor și altor mijloace materiale de probǎ în scopul identificǎrii persoanelor, animalelor, plantelor, obiectelor, substanțelor sau fenomenelor, al determinǎrii anumitor însușiri ori schimbǎri intervenite în conținutul, structura, forma ori aspectul lor.
Este cunoscut faptul cǎ expertiza criminalisticǎ are, între altele, menirea de a examina comparativ caracteristicile concrete ale obiectelor studiate, în vederea stabilirii identitǎții sau apartenenței de gen sau a provenienței comune, de a releva urmele materiale ale infracțiunii, stabilirea condițiilor și cauzelor nemijlocite care au condus la formarea acestora, mecanismul de formare a urmelor și altele.
Pe lângǎ îndeplinirea cerințelor de ordin procesual penal, în dispunerea expertizelor criminalistice trebuie avute în vedere urmǎtoarele reguli ce privesc: oportunitatea expertizei, stabilirea corectǎ a obiectivului, formularea clarǎ a întrebǎrilor adresate expertului, precum și asigurarea calitǎții materialelor trimise spre expertizare.
Efectuarea propriu-zisǎ a expertizei presupune studierea și însușirea obiectului lucrǎrii, examinarea separatǎ a materialului în litigiu și a celui de comparație și nu în ultimul rând examinarea comparativă a caracteristicilor reflectate sau conținute în urma ridicatǎ de la locul faptei.
Momentul final al realizării expertizei constǎ în redactarea raportului de expertizǎ cu cele trei pǎrți: introductivǎ, descriptivǎ și finalǎ.
ANEXA 1
Amprentă digitală Amprentă palmară
ANEXA 2
Delta neagră: fig.1) delta neagră lungă; fig.2) delta neagră scurtă; fig.3) delta neagră cu brațe egale; fig. 4 și 5) delta neagră cu brațe inegale.
ANEXA 3
Detalii ale reliefului papilar: 1 – început de creastă; 2 – sfârșit de creastă; 3 – bifurcare; 4 – confluență; 5 – creastă insulată; 6 fragment de creastă; 7 – trifurcare; 8 – cârlig dreapta sus; 9 – cârlig stânga jos; 10 – cârlig stânga sus; 11 – cârlig dreapta jos; 12 – butonieră; 13 – butonieră sus; 14 – butonieră jos; 15 – inel; 16 – depășire; 17 – deviere; 18 – intercalare; 19 – anastomoză dreaptă; 20 – anastomoză stângă; 21 – triunghi cu baza spre dreapta; 22 – triunghi cu baza spre stânga; 23 – grup dan- teliform; 24 – arborescență; 25 – intersecție.
ANEXA 4
Fig. 4. Detaliile caracteristice ale crestelor papilare în ordinea descrierii: a) început de creastă papilară; b) sfârșit de creastă papilară; c) bifurcație; d) trifurcație; e) Ramificație; f) contopire; g) contopire triplă; h) fragment de creastă papilară; i) butonierei;}) inel; k) inel \punctat; l) depășire de creastă; m) creasta aderentă (cârlig); n) întrerupere de creastă; o) punct papilar; p) grup de creste papilare; r) triunghiul capetelor de creste; s) anastomoză; t) deviere de creste; u) creste alternative; v) intersecție și x) reîntoarcere.
ANEXA 5
Pulverizator de iod: – vată de sticlă; I – iod.
ANEXA 6
Raport de expertizǎ criminalisticǎ nr. 810
din 10 ianuarie 1978
Dosar nr. 759/1978 al Inspectoratului județean Timiș al Ministerului de Interne.
Expert criminalist: Popescu Petre
OBIECTUL EXPERTIZEI
Prin rezoluția motivatǎ nr. 503 din 4 ianuarie 1978 a organului de cercetare penalǎ se solicitǎ efectuarea unei expertize pentru a se stabili dacǎ fragmentul de urmǎ de pe o suprafațǎ de carton gǎsitǎ la locul faptei, în cazul omorului având ca victimǎ pe I.N., a fost creat de planta piciorului drept al numitului V.S.
OBIECTE SUPUSE EXAMINǍRII:
– suprafața de carton gǎsitǎ la locul omorului, pe care s-a relevat fragmentul de urmǎ al plantei piciorului drept;
– trei modele de comparație care conțin amprentele plantei piciorului drept, prelevate de la numitul V.S.
CONSTATǍRI
Examinându-se urma și modelele de comparație, s-a stabilit cǎ acestea au urmǎtoarele caracteristici generale coincidente:
Din examinarea comparativǎ a crestelor papilare au rezultat urmǎtoarele caracteristici individuale (planșele 1 și 2): cârlig (1), deltǎ neagrǎ (2), contopire de creste papilare (3), început de creastǎ papilarǎ (4), inel (5), punct papilar (6), bifurcație de creastǎ (7), dublǎ reîntoarcere (8), fragment (9), butonierǎ (10), sfârșit de creastǎ papilarǎ (11), alternative (12), douǎ puncte papilare (13) și bifurcare de creastǎ papilarǎ (14).
CONCLUZIE
Urma plantarǎ a fost creatǎ de zona metatarsofalangianǎ a plantei piciorului drept al numitului V.S.
Expert,
Popescu Petre
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cercetarea Criminalistica la Fata Locului a Urmelor de Picioare (ID: 126709)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.