.cercetarea Criminalistica In Cazul Infractiunilor Comise Prin Violenta

INTRODUCERE

Infracțiunile comise prin violență constau în faptele individului izolat îndreptate împotriva altui individ, prin a căror săvârșire se naște un conflict social care nu poate fi în genere soluționat în interesul societății decât prin intervenția reacțiunii represive împotriva infractorului.

Trăsătura caracteristică a infracțiunilor comise prin violență este aceea că ele aduc atingere însăși vieții omului, atribut fundamental fără de care nu poate exista persoana ca atare. Datorită pericolului social foarte grav al acestor fapte care au ca urmare moartea victimei, vătămarea integrității corporale ori sănătății (cu sau fără diminuarea patrimoniului) și o infirmitate permanentă sau temporară, devine evidentă necesitatea incriminării și sancționării lor.

Această necesitate este rezolvată în cea mai mare măsură prin cercetarea criminalistică a infracțiunilor comise prin violență, pe parcursul cărui proces se identifică mijloacele materiale de probă, obiectele purtătoare de urmă, se prelucrează și se compară urmele ridicate de la locul faptei cu impresiunile și modelele de comparație, probele biologice, urmele de încălțăminte ale persoanelor bănuite, urmele create de instrumentele ce au folosit la comiterea infracțiunilor cu situațiile create experimental cu obiectele corp delict, se execută unele activități tactice care să conducă la identificarea autorilor și la o completă probațiune a faptelor comise.

În lucrarea de față se vor trata aspecte legate de cercetarea criminalistică a infracțiunilor de acest gen care sunt pretabile la o asemenea cercetare și au o frecvență mai mare de comitere: omor, pruncucidere, vătămări corporale, violul, tâlhăria (în dauna avutului public și privat).

CAPITOLUL 1

CERCETAREA LA FAȚA LOCULUI

PARTICULARITĂȚI

Importanța acestei activități constă în aceea că organul de urmărire penală, de regulă, la un interval de timp foarte scurt după săvârșirea infracțiunii, vine în contact direct cu obiectele care au fost atinse de infractor, elemente care îl ajută să formuleze versiuni asupra modului de comitere, asupra persoanei infractorului, asupra mobilului faptei etc., intr-un cuvânt, orientează cercetarea spre identificarea autorului și probarea vinovăției acestuia.

În marea majoritate a cazurilor, rezultatele obținute în urma cercetării la fața locului reprezintă punctul de plecare, direcția întregii urmăriri penale.

Având în vedere importanța cercetării la fața locului în administrarea probelor, această activitate procesual penală și tactică are o multitudine de sarcini, astfel:

examinarea nemijlocită a locului unde se presupune că s-a comis o infracțiune;

descoperirea, fixarea, ridicarea și examinarea urmelor și altor mijloace de probă;

determinarea locurilor de unde se putea auzi sau vedea acțiuni ale victimei sau agresorului;

identificarea persoanelor care au legătură cu fapta cercetată;

efectuarea unor constatări de către specialiști;

luarea unor măsuri de limitare a efectelor faptei.

Rezolvarea completă a acestor sarcini ajută organul de urmărire penală să stabilească dacă s-a comis o infracțiune, împrejurările acesteia, modul de săvârșire, persoanele care au legătură cu fapta, vinovăția infractorului (infractorilor).

Referindu-ne la infracțiunile comise prin violență, în noțiunea de loc al faptei se poate include:

locul unde a fost descoperit cadavrul, părțile din cadavru, scheletul, cenușa acestuia sau unde a fost găsită victima în stare de inconștiență;

locul unde au fost abandonate obiectele care au servit la transportul cadavrului ori suprimarea vieții victimei (nou-născutului în cazul pruncuciderii);

locul unde s-a produs nașterea ori s-au găsit instrumentele sau obiectele care au servit la naștere sau agresiunea împotriva nou-născutului;

căile de acces spre alte locuri;

itinerariile parcurse de victimă pentru a scăpa de agresiune ori pentru a solicita ajutor;

itinerariile folosite de infractor pentru transportarea victimei în inconștiență sau cadavrului în condițiile în care acesta a fost îngropat sau în care omorul a fost disimulat într-o altă formă de moarte violență;

itinerariile parcurse de autoarea pruncuciderii de la locul unde a născut până la locul unde a abandonat cadavrul sau itinerariile parcurse de complici pentru executarea acestei operațiuni;

locul unde infractorii și-au desfășurat activitatea ilicită, în tot sau în parte.1

Multitudinea de variante ale locului faptei se întâlnește mai ales la infracțiuni cu mai mulți făptuitori sau victime, la tâlhării, vătămări corporale, violuri, unde este specifică lupta autor-victimă și urmărirea acesteia pe distanțe relativ mari, omoruri de bolnavi psihic sau psihopați care, acționând spontan și necontrolat, până la ajungerea în câmpul infracțiunii sau după aceea, urmăresc persoane, le produc diferite leziuni sau distrug bunuri, caută ori abandonează obiectele folosite ca mijloace de comitere a faptei. Astfel, intr-o cauză privind trei omoruri și două vătămări corporale grave comise într-un timp scurt de același autor bolnav psihic, locul faptei s-a extins pe o suprafață imensă, cuprinzând patru locuințe, terenul aferent lor, o altă curte și grădină, trei ulițe ale satului și o porțiune de teren de circa 3 ha pe care infractorul a parcurs-o după comiterea faptelor în căutarea altor victime și unde, totodată, a fost urmărit de către cetățeni pentru imobilizare. În toată această zonă, echipa de cercetare a descoperit și a ridicat numeroase urme și mijloace materiale de probă, a identificat și a examinat cadavrele victimelor.

Cercetarea la fața locului se efectuează de către echipa constituită în acest scop care, în toate cazurile de mai sus are în componență organele de cercetare penală ale poliției. La cercetarea infracțiunilor cu violență a căror competență de soluționare aparține procurorului (omor, tâlhării cu consecințe deosebit de grave sau urmate de moartea victimei), participarea acestuia este obligatorie. În cazul în care a avut loc moartea victimei, la cercetarea locului faptei participă și medicul legist. La această activitate, în cazul infracțiunilor sus menționate mai pot participa:

specialiști sau experți, în condițiile în care a fost săvârșită infracțiunea impun efectuarea unor constatări de specialitate;

conductor de câine în urmărire, în toate cazurile când autorii faptelor nu au fost identificați sau prinși, iar condițiile de loc și mediu1 presupun prelucrarea urmei de miros;

victima, martorii oculari, învinuitul (inculpatul) sau, la cererea acestuia, un apărător.

1.2. ACTIVITĂȚI PREMERGĂTOARE CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI

Pregătirea cercetării la fața locului parcurge în timp două etape1:

Activități efectuate înainte de a ajunge la fața locului;

Activități care se întreprind la locul respectiv.

ÎNAINTE DE A AJUNGE LA FAȚA LOCULUI

Înainte de ajungere la fața locului se execută activități de natură a se asigura bunul mers al cercetării, care, de regulă, sunt următoarele:

A.1. Măsuri pentru acordarea ajutorului necesar victimelor rămase la fața locului

Sunt cazuri când, în urma actelor de violență, la fața locului rămân victime care sunt în imposibilitatea de a se deplasa spre o unitate sanitară în vederea acordării primelor îngrijiri medicale sau când acestea nu pot fi transportate de moment la spital ori nu pot fi puse în siguranță împotriva acțiunii autorului datorită faptului că activitatea infracțională continuă și le este primejduită viața, integritatea corporală și sănătatea.

Se impun o serie de măsuri ce se întreprind de primul organ judiciar sosit la fața locului, cum ar fi:

solicitarea concursului secției de salvare a celei mai apropiate unități sanitare în vederea transportării victimelor pentru intervenții de specialitate;

acordarea primului ajutor medical și îmbarcarea de urgență a victimei în mijloacele de transport ocazionale;

solicitarea unor lucrători de poliție la fața locului pentru restabilirea ordinii publice sau limitarea unor noi posibilități infracționale ale autorului prin imobilizarea acestuia, etc.

Este necesar ca și în prima situație să se prezinte la fața locului și lucrătorii de poliție care să vegheze ca acțiunea să se desfășoare cu un minim de modificări ale câmpului infracțiunii. Aceștia vor rămâne in continuare pentru supravegherea locului faptei, conservarea de urme, îndepărtarea curioșilor, identificarea de martori, până la sosirea echipei de cercetare.

A.2. Paza locului săvârșirii faptei

Având în vedere că asemenea fapte cu violență se comit la diferite ore, atât ziua cât și noaptea, sunt situații când condițiile existente în fiecare cauză nu permit începerea cercetării la fața locului imediat sau în scurt timp după săvârșirea infracțiunii din cauza lipsei de vizibilitate, impunându-se anularea activităților până dimineața pentru a se executa o examinare mai atentă a întregului grup al infracțiunii, în acest mod posibilitatea de identificare a urmelor și mijloacelor materiale de probă fiind mai mare.

În timpul executării pazei se are în vedere îndepărtarea curioșilor, interzicerea accesului oricărei persoane care nu are legătură cu cercetarea, blocarea căilor de acces către acest loc, marcarea zonei interzise, conservarea urmelor în pericol de a se distruge sau degrada, acoperirea ori adăpostirea obiectelor purtătoare de urme ce sunt supuse intemperiilor.

Dacă vreunul dintre obiecte se schimbă din poziția inițială prin forța împrejurărilor, lucrătorul de poliție trebuie asistat la această activitate de un martor neinteresat în cauză.

De exemplu, într-o cauză de omor, lucrătorul de la postul de poliție comunal, până la sosirea echipei de cercetare, a dispus tragerea căruței purtătoare a unor urme de sânge și a securii cu care s-a comis fapta, din curte până sub un șopron, deoarece urmele de pe acestea se puteau șterge datorită ploii care începuse. Această activitate a consemnat-o într-un proces-verbal încheiat în prezența a doi martori asistenți.

A.3. Mijloace tehnice necesare cercetării în bune condiții a locului faptei

La această activitate se are în vedere, în primul rând, pregătirea mijlocului de transport corespunzător numărului membrilor echipei de cercetare, volumul aparaturii folosite, starea drumului până la fața locului, după aceea se are în vedere deplasarea în zona mijloacelor tehnice (truse criminalistice, aparate foto, sonde, detectoare, lămpi de iluminat și cu radiații ultraviolete, generatoare de curent, conductor electric de legătură, stații radio pentru comunicarea operativă a semnalmentelor autorilor etc.).

A.4. Aducerea participanților la punctul de îmbarcare și transportul acestora

Referitor la această activitate, asupra participanților a căror prezență este necesară, s-au făcut referirile necesare, iar în ceea ce privește transportul lor, în afară de faptul că trebuie efectuat cu operativitate, nu se impun alte precizări.

DUPĂ AJUNGEREA LA FAȚA LOCULUI

După ajungerea la fața locului trebuie luate următoarele măsuri:

B.1. Măsuri de salvarea victimelor și de conservare a urmelor

Ne referim la această activitate atunci când sunt posibilități ca echipa de cercetare să ajungă în scurt timp la fața locului și sunt îndeplinite toate condițiile de începere a cercetărilor în sensul că există toți participanții a căror prezență se impune și mijloacele tehnice sunt asigurate. Această situație este întâlnită îndeosebi în cazurile când se vine, de exemplu, de la o altă cercetare la fața locului și echipa este anunțată despre noul eveniment.

B.2. Verificarea stării generale a locului faptei

Cu această ocazie se stabilește dacă locul faptei a fost păzit, de către cine, dacă în câmpul infracțiunii au intrat persoane ori animale și care sunt acestea, care sunt urmele create în timpul agresiunii și care au fost create în timpul acțiunii de salvare a victimei. Se poartă discuții cu persoana care a asigurat paza ori cu alți cetățeni prezenți pentru a se stabili situația de fapt, martorii oculari și timpul scurs de la comiterea faptei.

În cazul în care la fața locululiție la fața locului pentru restabilirea ordinii publice sau limitarea unor noi posibilități infracționale ale autorului prin imobilizarea acestuia, etc.

Este necesar ca și în prima situație să se prezinte la fața locului și lucrătorii de poliție care să vegheze ca acțiunea să se desfășoare cu un minim de modificări ale câmpului infracțiunii. Aceștia vor rămâne in continuare pentru supravegherea locului faptei, conservarea de urme, îndepărtarea curioșilor, identificarea de martori, până la sosirea echipei de cercetare.

A.2. Paza locului săvârșirii faptei

Având în vedere că asemenea fapte cu violență se comit la diferite ore, atât ziua cât și noaptea, sunt situații când condițiile existente în fiecare cauză nu permit începerea cercetării la fața locului imediat sau în scurt timp după săvârșirea infracțiunii din cauza lipsei de vizibilitate, impunându-se anularea activităților până dimineața pentru a se executa o examinare mai atentă a întregului grup al infracțiunii, în acest mod posibilitatea de identificare a urmelor și mijloacelor materiale de probă fiind mai mare.

În timpul executării pazei se are în vedere îndepărtarea curioșilor, interzicerea accesului oricărei persoane care nu are legătură cu cercetarea, blocarea căilor de acces către acest loc, marcarea zonei interzise, conservarea urmelor în pericol de a se distruge sau degrada, acoperirea ori adăpostirea obiectelor purtătoare de urme ce sunt supuse intemperiilor.

Dacă vreunul dintre obiecte se schimbă din poziția inițială prin forța împrejurărilor, lucrătorul de poliție trebuie asistat la această activitate de un martor neinteresat în cauză.

De exemplu, într-o cauză de omor, lucrătorul de la postul de poliție comunal, până la sosirea echipei de cercetare, a dispus tragerea căruței purtătoare a unor urme de sânge și a securii cu care s-a comis fapta, din curte până sub un șopron, deoarece urmele de pe acestea se puteau șterge datorită ploii care începuse. Această activitate a consemnat-o într-un proces-verbal încheiat în prezența a doi martori asistenți.

A.3. Mijloace tehnice necesare cercetării în bune condiții a locului faptei

La această activitate se are în vedere, în primul rând, pregătirea mijlocului de transport corespunzător numărului membrilor echipei de cercetare, volumul aparaturii folosite, starea drumului până la fața locului, după aceea se are în vedere deplasarea în zona mijloacelor tehnice (truse criminalistice, aparate foto, sonde, detectoare, lămpi de iluminat și cu radiații ultraviolete, generatoare de curent, conductor electric de legătură, stații radio pentru comunicarea operativă a semnalmentelor autorilor etc.).

A.4. Aducerea participanților la punctul de îmbarcare și transportul acestora

Referitor la această activitate, asupra participanților a căror prezență este necesară, s-au făcut referirile necesare, iar în ceea ce privește transportul lor, în afară de faptul că trebuie efectuat cu operativitate, nu se impun alte precizări.

DUPĂ AJUNGEREA LA FAȚA LOCULUI

După ajungerea la fața locului trebuie luate următoarele măsuri:

B.1. Măsuri de salvarea victimelor și de conservare a urmelor

Ne referim la această activitate atunci când sunt posibilități ca echipa de cercetare să ajungă în scurt timp la fața locului și sunt îndeplinite toate condițiile de începere a cercetărilor în sensul că există toți participanții a căror prezență se impune și mijloacele tehnice sunt asigurate. Această situație este întâlnită îndeosebi în cazurile când se vine, de exemplu, de la o altă cercetare la fața locului și echipa este anunțată despre noul eveniment.

B.2. Verificarea stării generale a locului faptei

Cu această ocazie se stabilește dacă locul faptei a fost păzit, de către cine, dacă în câmpul infracțiunii au intrat persoane ori animale și care sunt acestea, care sunt urmele create în timpul agresiunii și care au fost create în timpul acțiunii de salvare a victimei. Se poartă discuții cu persoana care a asigurat paza ori cu alți cetățeni prezenți pentru a se stabili situația de fapt, martorii oculari și timpul scurs de la comiterea faptei.

În cazul în care la fața locului sunt cadavre, organul de cercetare penală stabilește dacă sunt identificate sau ce posibilități de identificare există. Tot în cursul acestei etape premergătoare se stabilește dacă autorul este cunoscut, ce urme a lăsat la fața locului, care dintre ele sunt în pericol de a se altera, ce volum de activități urmează a fi desfășurate, perioada de timp aproximativă necesară pentru cercetare, dacă sunt condiții de prelucrare a urmei de miros cu ajutorul câinelui de serviciu.

B.3. Fixarea sarcinilor și drepturilor participanților

Șeful echipei de cercetare (procurorul sau organul de cercetare al poliției) fixează misiunile experților criminaliști, medicului legist, conducătorului câinelui de urmărire, zona în care se pătrunde în câmpul infracțiunii. Se va explica învinuitului (dacă este identificat sau prins ori prezent la fața locului), reprezentantului, martorilor asistenți și oculari sarcinile pe care le au, dreptul de a cere explicații și de a formula obiecții. Li se va atrage atenția asupra obligativității de a respecta regulile impuse privind locul unde urmează să stea și traseul pe care să se deplaseze pentru a nu distruge urmele sau crea altele noi, li se pune în vedere să supravegheze atent activitățile întreprinse, comunicându-se acestora, totodată, interdicția de a nu atinge nici un obiect.

FAZELE CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI

Faza statică

A.1. Stabilirea și orientarea teritoriului

Teritoriul ce trebuie stabilit se referă în concret la întregul loc al faptei după anumite distincții, întinderea și limitele acestuia, relieful, detaliile de planimetrie, vegetația, condițiile de mediu și poluarea atmosferei din zonă. Este strict necesară stabilirea situațiilor de schimbare a condițiilor de la fața locului pentru a se hotărî ordinea în care urmează a se ridica urmele și modalitatea de conservare a lor.

Tot în cadrul acestei activități urmează a se face și orientarea întregului loc al faptei, atât geografic, cât și față de elementele topografice ale terenului. Această operațiune prezintă importanță având în vedere că multe infracțiuni cu violență sunt comise în locuri complet izolate, astfel că se impune stabilirea împrejurărilor (localități, stații de cale ferată, puncte de lucru forestiere, șantiere hidrotehnice etc.), a poziției lor față de câmpul infracțiunii, distanța dintre ele, posibilități de deplasare până la locul săvârșirii faptei, ceea ce ajută la formarea unor versiuni în ceea ca privește direcția posibilă din care a apărut autorul și în care a părăsit zona, pentru a se face căutări de urme în zonele respective.

A.2. Stabilirea traseului de intrare a participanților la cercetare în câmpul infracțiunii

Stabilirea traseului se face înainte de intrarea în locul respectiv, cu aceeași ocazie nominalizându-se și acele persoane ce au prioritate în examinarea din prima fază a câmpului infracțiunii. Se va permite numărul minim de membri ai echipei sau alte persoane în număr cât mai redus pentru a se diminua pe cât posibil crearea unor urme suplimentare.

Ca regulă generală, primul ce va intra în câmpul infracțiunii este specialistul criminalist împreună cu organul de urmărire penală, care, după ce identifică urmele, stabilesc exact locurile prin care este permis a se pătrunde și unde urmează să se instaleze fiecare participant. Dacă, de exemplu, este necesară acordarea primului ajutor victimei, vor intra mai întâi salvatorii, iar când, de la început se consideră că există posibilități de prelucrare a urmei de miros, va avea prioritate conductorul câinelui de urmărire cu recomandarea de a crea cât mai puține urme și de a evita distrugerea sau alterarea celor existente.

A.3. Identificarea traseului parcurs de agresor și victimă în câmpul infracțiunii

Pentru aceasta se pornește dinspre extremitățile locului faptei în vederea identificării porțiunii de teren pe unde s-a intrat și se cercetează crearea de urme în sensul de mers, examinându-se și lateral terenul unde pot fi găsite obiecte corp-delict abandonate, alte urme sau indicii cu valoare probatorie. Parcurgându-se traseul urmat de infractor sau victimă, se pot formula concluzii asupra numărului participanților la infracțiune, succesiunea bazelor acestuia, locurile unde s-au comis actele de violență, vizibilitatea spre aceste locuri, pentru a se aprecia valoarea datelor ce ar putea să fie furnizate de eventualii martori oculari ce urmează a fi identificați ulterior. Se continuă continuarea traseului respectiv până la ieșirea din câmpul infracțiunii, moment în care se apreciază direcția în care a plecat ori locul în care s-a ascuns autorul faptei, concluzie, de asemenea, valoroasă în stabilirea zonei unde urmează a se face investigații.

A.4. Folosirea câinelui de urmărire

Datorită simțului olfactiv puternic dezvoltat, câinele percepe, distinge și diferențiază emanațiile mirositoare răspândite de substanțe și corpuri în mediul înconjurător. Particulele de miros se răspândesc pe sol, pe obiectele cu care autorul a luat contact, în mediul înconjurător, pe traseul cărărilor de urme plantare și de încălțăminte unde persistă o anumită perioadă de timp, după care ajung la organul de simț olfactiv al câinelui odată cu aerul inspirat, în timpul folosirii acestuia.

Rezultate bune în urma prelucrări urmei de miros se obțin în cazul folosirii câinelui într-o perioadă de timp cât mai scurtă de la crearea urmelor.

În literatura de specialitate se prevede că timpul optim de prelucrare este de până la 4-5 ore de la crearea urmei de miros. Acest interval se poate mări și chiar micșora, în funcție de următorii factori:

Natura și forma terenului

Terenurile umede indiferent de natura lor, șesurile și văile cu acoperiri înalte de vegetație, culturile și pășunile, sunt cele mai favorabile prelucrări ale urmei deoarece mențin mult timp mirosul uman.

Terenurile puțin umede (șes, pantă), cu vegetație măruntă mențin particulele de miros și sunt favorabili prelucrării urmei, iar cele mlăștinoase, stâncoase, pietruite, asfaltate, nisipoase, bătătorite, prăfuite mențin particulele de miros timp redus, influențând negativ timpul util al prelucrării urmei.

Temperatura

Urma de miros se conservă bine între 0-20 grade Celsius. Între 20-30 grade mirosul se disipează ușor, îngreunând prelucrarea urmei de către câine, iar peste 30 grade se prelucrează mai greu deoarece mirosul devine foarte slab, iar respirația câinelui se accelerează și se face pe gură. Între -10 și +10 grade mirosul rămâne fixat în teren și este perceput de câine, iar la temperaturi mai joase de -10 grade, câinele nu se folosește deoarece aerul îi amorțește mucoasa nazală.

Vântul

Acesta influențează negativ prelucrarea urmei în raport cu forța cu care bate deplasând particulele de miros într-o anumită direcție ori spulberându-le complet. Vântul de intensitate slabă și medie deplasează mirosul în direcția în care bate pe distanțe între 1 și 5 metri, în funcție de formele terenului și acoperirile existente. Vântul de intensitate mare împrăștie mirosul și, practic, face imposibilă prelucrarea urmei, mai ales în teren de șes și fără acoperiri.

Circulația intensă din zona locului faptei

Aceasta îngreunează, iar în unele cazuri face imposibilă prelucrarea urmei, datorită direcțiilor diferite cu care circulă persoanele sau mijloacele de transport. În aproprierea străzilor mai intervine un factor negativ – poluarea atmosferei.

Precipitațiile atmosferei

Trebuie analizate după cantitatea și timpul când au căzut. Acestea constituie factori pozitivi atunci când influențează prelucrarea urmei , dar pot fi și nefavorabili. Astfel, ploaia care a căzut în cantitate mică, de multe ori sub formă de burniță, fără să înceapă să curgă, permite prelucrarea urmei în bune condiții, iar dacă a căzut în mod abundent și începe să curgă, spală mirosul în circa 15-20 minute, făcând imposibilă prelucrarea urmelor.

Zăpada căzută înaintea creării urmei constituie un factor favorabil de prelucrare, iar dacă a descoperit urma cu un strat mai mare de 3-4 cm, prelucrarea urmei devine imposibilă. Roua și bruma pot deveni factori favorabili cu condiția să nu se ridice până la terminarea acestei operațiuni.

În situația în care există loc pentru a i se da miros câinelui din altă zonă decât din câmpul infracțiunii, pe baza constatării certe că și în acel loc a umblat infractorul, conductorul nu mai intră la locul faptei și i se comunică doar eventualele caracteristici ale urmelor de către specialistul criminalist. Prin aceasta se expun mai puțin la riscuri situațiile de fapt existente la locul comiterii infracțiunii.

Când la fața locului se găsesc lucruri abandonate de infractor și care nu pot fi transportate cu ușurință, după ce au fost fixate prin fotografiere, se vor ridica cu penseta și vor fi ambalate în pungi de plastic sterilizate, dinainte pregătite, care fac parte din trusa conductorului câinelui de urmărire. Acestea se vor folosi pentru împrospătarea mirosului câinelui de urmărire pe traseul parcurs în timpul preluării urmei, cât și ulterior, pentru alegerea infractorului din grup după miros, tot cu ajutorul câinelui.

Dacă nu există nici un indiciu în legătură cu locul pe unde infractorul a pătruns ori s-a retras din câmpul infracțiunii, atunci, în căutarea urmei de miros se va porni de la alte urme găsite la locul săvârșirii faptei, alături de care se presupune că există, în mod necesar, și mirosul persoanei care le-a creat.

Urmele de miros rămase de la infractor la locul faptei pot fi alterate prin pătrunderea unor persoane străine, curioși ori autorul împrăștie substanțe iritante. În această situație căutarea trebuie făcută și în zonele limitrofe câmpului infracțiunii (porțiunile de lângă garduri intrări-ieșiri din imobile, în grădini, pe poteci etc.).

Se ivesc cazuri când la fața locului nu sunt găsite urme propice folosirii câinelui, însă, prin investigații, se stabilește că autorul a fost văzut pe un anumit traseu, situație în care se prelucrează locul respectiv.

Dacă la cercetarea la fața locului a unor cauze de omor, al căror autor nu este cunoscut, cadavrul a rămas la fața locului și timpul scurs de la survenirea morții nu este mare, pot fi folosiți câinii de urmărire pentru a se identifica traseul parcurs anterior de persoana al cărui cadavru se găsește. Mirosul se dă câinelui de la încălțămintea cadavrului.

Când sunt găsite segmente din cadavru, dacă sunt recuperate ambalajele în care au fost transportate acestea și cercetarea se face în timp util, mirosul se dă de la ambalajele respective. Câinele merge după mirosul cadavrului rămas în aer și nu poate indica direcția în care a fost transportat ori locul în care a fost îngropat sau ascuns. Când, pe traseul parcurs de câine se pierde mirosul, pe baza caracteristicilor cunoscute ale urmei se face căutarea organizată în zonă pentru reluarea activității din acel loc. cu ocazia prelucrării urmei există situații în care, după pierderea mirosului de către câine ori în caz de întrerupere a traseului și pierderea indiciilor, se pornește din nou de la punctul inițial de plecare. De aceea este necesar ca acest loc să se conserve până la terminarea activității de prelucrare a urmei de miros.

În multe ocazii, câinele de urmărire a finalizat traseul la domiciliul infractorilor, la locul de ascundere al lor sau al bunurilor sustrase. Astfel, cu ocazia cercetării unei tâlhării în dauna avutului obștesc, paznicul a indicat locul din care au apărut autori. Examinând criminalistic zona, au fost descoperite cărări de urme identice cu cele de la locul faptei, pe baza căror elemente s-au găsit și urmele create de infractori la plecarea din câmpul infracțiunii. Prelucrându-se un traseu de urme de circa 15 km, pe parcursul a patru ore și împrospătându-se mirosul în diverse porțiuni unde s-au găsit aceleași urme, au fost găsiți autorii acestei tâlhării și a altor 6 furturi prin spargere în dauna avutului obștesc, ascunși în pădure, într-un cort improvizat, unde aveau depozitate și obiectele sustrase în valoare de 100 000 de lei.

A.5. Sectorizarea locului faptei

Întinderea mare a câmpului infracțiunii este situația tipică în care se impune sectorizarea terenului. În acest caz numărul de participanți la cercetarea locului faptei este sporit, existând situații când această activitatea este executată chiar de mai multe echipe de cercetare care vor lucra concomitent. Sectorizarea terenului este impusă de orientarea finalizării cercetării când există condiții nefavorabile de menținere a urmelor și numărul acestora este mare, astfel se impune ridicarea și conservarea lor urgentă.

A.6. Stabilirea poziției și stării cadavrului

Analizând poziția cadavrului, organul de urmărire penală poate aprecia direcția din care venea persoana al cărei cadavru s-a găsit, poziția aproximativă a acesteia față de autor în momentul comiterii agresiunii, eventualele încercări de împotrivire ale acesteia sau dacă la locul unde a fost găsit cadavrul exista un punct obligatoriu de trecere a victimei la o anumită oră, dintr-o anumită direcție.

Cât privește medicul legist, acesta poate să interpreteze poziția cadavrului ca modalitatea tipică sau atipică de moarte evidentă, sesizând totodată acele situații negative privind poziția cadavrului în urma unei agresiuni de o anumită natură, intensitate și modalitate de comitere.

Referitor la specialistul criminalist, acesta, corelând poziția cadavrului în ansamblul câmpului infracțiunii, poate formula unele concluzii certe în ceea ce privește traseul parcurs de victimă sau autor, numărul participanților în funcție de urmele certe create, dacă aceștia au ajuns deodată sau pe rând și, în această situație, care a ajuns primul la locul faptei pe baza vechimi urmelor.

Referitor la starea cadavrului, se poate arăta că acesta interesează deopotrivă atât din punct de vedere medico-legal (cadavrul în primele faze după instalarea morții, în descompunere, putrefacție sau purtând semnele exterioare ale unei anumite cauze a morții), cât și criminalistic (noroi, sol, resturi de vegetație, urme de încălțăminte pe pneuri, ale unor anumite substanțe, pe corpul ori pe vestimentație cadavrului).

Pe baza celor constatate cu privire la starea în care a fost găsit cadavrul, se poate aprecia timpul ce a trecut de la comiterea agresiunii sau de la instalarea morții.

A.7. Fixarea aspectelor generale și a urmelor

Această activitate se realizează prin fotografiere de orientare, schița obiectelor principale și a cadavrului, notarea datelor obișnuite și a operațiunilor în vederea înscrierii lor ulterioare în procesul verbal de cercetare la fața locului ce se va întocmi. Vor fi avute în vedere reguli de tehnică criminalistică.

Faza dinamică

B.1. Examinarea exterioară a victimei sau a cadavrului

Cu ocazia examinării cadavrului, în afară de datele generale privind locul unde a fost descoperit, poziția, sexul, vârsta, talia, constituția fizică, prezența fenomenelor cadaverice, care stabilesc în cadrul fazei statice o atenție deosebită trebuie acordată, de această dată, stabilirii și descoperirii corecte a leziunilor ce le prezintă. Astfel, cu privire la leziuni, trebuie să se urmărească: numărul lor, locul unde se află, forma, dimensiunile și natura acțiunilor și descrierea lor corectă cu concursul medicului legist, ajută organul judiciar ca, pe parcursul cercetării, cât și ulterior, să urmărească instrumentele cu care au fost produse.

După examinarea cadavrului și vestimentația acestuia, după fixarea și ridicarea urmelor cu această ocazie, se procedează la examinarea porțiunii de sub cadavru și împrejurimile sale (parchet, sol) întrucât oferă posibilități multiple de descoperire a urmelor și mijloacelor materiale de probă.

La omoruri prin împușcare, dacă pe cadavru au fost constatate leziuni produse de gloanțe sau alice, trebuie căutată arma cu care s-a tras, tuburile și gloanțele. Dacă acestea au fost găsite, trebuie să se stabilească poziția față de cadavru și poziția față de celelalte, apoi, în acest context, trebuie să se stabilească distanța de la care s-a tras, direcția și unghiul de tragere.

La omoruri prin arme albe sau corpuri contondente, când cadavrul prezintă leziuni produse prin lovire, tăiere, înțepare, este necesar să fie căutate obiectele folosite la agresiune. Odată descoperite, este necesar să se noteze natura, numărul, poziția lor față de cadavru și alte obiecte stabile din jur, starea în care se află, urmele pe care le poartă pentru a fi consemnate în procesul verbal de cercetare la fața locului.

În cazul omorului prin otrăvire, la fața locului trebuie căutate sticle, pahare, tacâmuri, veselă, resturi de alimente, de hârtie, haine și rufe murdare care pot purta urmele unei substanțe toxice. Acestea se ridică, se împachetează și se ridică cu grijă, chiar dacă în aparență sunt curate, întrucât numai analiza de laborator poate stabili cu certitudine dacă există sau nu urme de substanțe toxice.

Căutarea unor asemenea obiecte este necesară și în caz de moarte suspectă, când pe cadavru nu se constată existența unei leziuni produsă prin intoxicație, întrucât este cunoscut faptul că nu în toate cazurile ingerarea de substanțe toxice lasă urme în exteriorul cadavrului.

B.2. Examinarea amănunțită a urmelor și obiectelor

Această activitate presupune studierea amănunțită a terenului și a locului unde s-au comis actele de violență în scopul identificării și examinării urmelor și a mijloacelor materiale de probă. Chiar și în cazurile în care cercetarea în loc deschis pare să nu dea rezultate, nu trebuie să se enunțe la efectuarea ei deoarece practica a demonstrat că nu o dată, infractorii, temându-se să nu fie surprinși la locul faptei, manifestă o grabă deosebită. Adeseori se pot descoperi mici obiecte aparținând infractorilor, pierdute de către aceștia. Trebuie acordată atenție urmelor de mașini, picioare, cărărilor de urme. Se vor reexamina urmele de la sol de la fața locului avute în vedere în cazul în care se va ridica încălțămintea, cu ocazia perchezițiilor, de la autor sau suspecți pentru a fi comparate cu urmele de sol găsite, constituind probe după expertiza lor.

Pe baza examinării amănunțite a terenului, urmelor și obiectelor corp-delict se pot constata și unele situații negative care se iau în considerare la soluționarea legală a cauzei. Nu întotdeauna locul cercetat este și locul unde a fost comisă infracțiunea. Victimele pot fi aduse din altă parte pentru a se masca o parte din activitățile infracționale ori ca autorii să influențeze negativ cercetările.

B.3. Executarea fotografiilor de detaliu

Fotografia de detaliu reprezintă singura categorie a fotografiei judiciare operative care se execută în faza dinamică. Ea trebuie să redea detaliile urmelor, ale obiectelor fotografiate, fiecare separat.

Prin fotografia detaliu se fixează urmele și leziunile constatate pe corpul victimei sau cadavrului, astfel încât să se poată aprecia caracterul, dimensiunile și localizarea lor precisă. În situația când se fixează leziunile existente pe corpul uman sau pe cadavru, se folosește metrul de croitorie așezat corespunzător formelor exterioare pe care se costată leziunile.

B.4. Descoperirea si ridicarea urmelor si a corpurilor delicte

Cu ocazia cercetării la fața locului, în cazuri privind infracțiuni comise prin violență, pot fi descoperite și ridicate diferite categorii de urme, care, în ordinea frecvenței în care sunt găsite la locul faptei, sunt următoarele:

urme traseologice (de târâre, stratificare, destratificare, traiectoriile urmelor dinamice ale instrumentelor folosite, ale mijloacelor de transport, cărări de urme). Se fixează prin fotografiere metrică, schițe și prin descriere în procesul-verbal. Ridicarea se face în funcție de tipul fiecărei urme (prin mulaj de ghips, plastilină, poliester pentru urmele de adâncime, etc.). Nu se ivesc probleme privind conservarea, dar trebuie acordată atenție mulajelor, in special celor din ghips sau din plastilină ori ceară.

urmele papilare (palmare și plantare) se caută în special pe suprafețe apte de a le primi (netede, fără praf, pori, noroi, grăsime). Aceste urme se ridică cu ajutorul peliculelor adezive (hârtie folio, hârtia fotografică albă) sau prin mulaj în cazul celor de adâncime. Nu sunt probleme privind rezistența la transport, intemperii și condiții de mediu a peliculelor adezive. Obiectele mici sau părți din acestea ușor detașabile și fără riscul deteriorării întregului se ridică în vederea examinării de laborator.

urmele organice și anorganice, fire de păr, urme fiziologice, resturi de alimente și obiecte, urme olfactive, urme de incendiu

Firele de păr sunt găsite la majoritatea infracțiunilor comise prin violență pe corpul victimei, provenite din lupta cu autorul, pe mâini, pe haine, pe obiecte corp-delict, în zona din apropierea cadavrului ori la locul unde se afla victima. Se ridică cu penseta și se ambalează în plicuri. În cadrul urmelor fiziologice sunt incluse petele de sânge, sperma, urina, fecale, saliva, transpirația provenite de la autorul faptei și se descoperă pe îmbrăcămintea victimei, lenjerie, în zonele și pe obiectele din apropierea sa, cât și pe unele obiecte abandonate sau pierdute de către infractor. La urmele de sânge este necesar a se avea în vedere traiectoria acestora, forma de imprimare prin căderea picăturilor, cât și culoarea. Urmele de sânge și spermă se ridică prin răzuire sau dizolvare și îmbibare, ambalându-se în plicuri, respectiv cu eprubete cu vată în care s-a îmbibat.

Resturile de alimente și obiectele (de mâncare, băutură, grăsime, resturi de îmbrăcăminte și țigări) interesează mai mult dacă au fost folosite și provenite de la autor.

Urmele de praf se caută, se evidențiază și se ridică de pe lenjeria și îmbrăcămintea victimei pentru stabilirea ulterioară a zonei de unde provin, în vederea calificării traseului parcurs de persoana de la care s-au recoltat. Praful poate fi căutat în toate zonele corpului expus la lumină, pe haine, încălțăminte, ciorapi, fire de păr. Se ridică prin tamponare cu vată umezită și se introduce în eprubetă.

B.5.Clarificarea provenienței urmelor ridicate la fața locului

Specialistul criminalist va amprenta victima sau cadavrul, persoanele cu acces în câmpul infracțiunii anterior începerii cercetării la fața locului pentru a efectua comparări pe loc a impresiunilor papilare ale acestora cu urmele ridicate pentru a le exclude. Specialiștii vor efectua interpretări ale urmelor în scopul stabilirii unui raport de cauzalitate între acțiunea infractorilor și existența urmelor, ocazie cu care vor explica mecanismul și condițiile în care au fost create urmele, natura vechimea lor, eventualele situații negative. Se vor examina și corpurile delicte privind locurile în care acestea poartă urme, dacă prezența acestora în câmpul infracțiunii este justificată, de unde puteau fi aduse, iar dacă se presupune că au servit la comiterea agresiunii, se va examina dacă erau sau nu apte de a produce asemenea leziuni ori dacă puteau fi manipulate cu ușurință de către autori.

B.6. Procesul-verbal de cercetare la fața locului

Toate constatările făcute la fața locului de către procuror, organul de cercetare penală, specialistul criminalist, medicul legist, care, pe tot parcursul cercetării au efectuat examinări atât împreună, cât și separat, urmează să fie corelate și descrise într-un act procedural unic, adică procesul-verbal de cercetare la fața locului. Acesta cuprinde trei părți: preambulul, partea descriptivă și încheierea.

În partea introductivă se arată:

data, ora, locul încheierii;

numele procurorului, organului de cercetare penală, criminalistului și, după caz, a medicului legist, conductorului câinelui de serviciu;

instituția din care aceștia fac parte;

numele, ocupația, vârsta și domiciliul martorilor asistenți;

cauza cercetată;

starea atmosferică;

condițiile de luminozitate;

modificările făcute în câmpul infracțiunii;

dacă s-a asigurat paza locului faptei și de către cine.

Partea descriptivă cuprinde:

desfășurarea cercetării;

mijloacele utilizate;

urmele descoperite;

metodele și mijloacele de fixare, ambalare a probelor materiale.

Se menționează numărul fotografiilor executate și ce reprezintă fiecare în parte, schițele și desenele întocmite, precum și alte metode de fixare și de ridicare a urmelor. Fotografiile, desenele, schițele, mulajele se atașează la procesul-verbal respectiv și reprezintă părți componente ale acestuia, bucurându-se de aceeași valoare probatoare.

În încheiere se menționează:

ora când s-a terminat cercetarea la fața locului;

cum a decurs toată operațiunea cercetării;

obiecțiunile și observațiile martorilor asistenți și a celorlalte persoane participante;

numărul de exemplare în care s-a întocmit procesul-verbal;

formula de încheiere.

Pe fiecare pagină și la sfârșit, proces-verbal de cercetare la fața locului se semnează de către organul de urmărire penală și de către toate celelalte persoane participante la această activitate.

CAPITOLUL 2

PERSOANELE PARTICIPANTE LA PROCESUL CERCETĂRII INFRACȚIUNILOR COMISE PRIN VIOLENȚĂ

2.1.FAZA PREMERGĂTOARE ASCULTĂRII PERSOANELOR

A. Studierea materialului probator

Studiul prealabil al materialelor aflate la dosar trebuie să ducă, în principal, la cunoașterea unor aspecte legate de ascultarea fiecărei persoane.

a) Referitor la ascultarea învinuitului (inculpatului) este necesar a se stabili următoarele:

împrejurări care au precedat începerea urmăririi penale;

infracțiunea comisă de învinuit (inculpat) și împrejurările în care a fost săvârșită. Vor fi stabilite cauzele care agravează sau atenuează răspunderea penală, natura infracțiunii, locul și timpul comiterii ei, condițiile de săvârșire;

relațiile învinuitului (inculpatului) cu victima și cu martorii. Astfel, stările conflictuale anterioare existente între autorul faptei și victimă ajută la încadrarea juridică a faptei, la atenuarea sau agravarea răspunderii penale. De exemplu, într-o cauză de omor, amenințările anterioare făcute prin scrisori sau oral, acostările și urmăririle repetate ale acestuia de către autor, însoțite de atentat la viața victimei, schimbă încadrarea faptei în omor calificat (cu premeditare), atrăgând și agravarea răspunderii penale; interesează, de asemenea, relațiile învinuitului cu martorii, sub aspectul afecțiunii, prieteniei, fostelor legături infracționale, stărilor conflictuale ori rudeniei, pentru aprecierea obiectivității și sincerității relațiilor martorilor, dar mai ales în ceea ce privește alegerea persoanelor ce vor fi ascultate în această activitate.

relațiile învinuitului cu alte persoane care prezintă interes în cauză (coautori, instigatori, complici) în sensul de a ști cine sunt aceștia și în ce constau relațiile dintre ei;

antecedentele penale ale învinuitului (inculpatului). Se vor solicita antecedentele penale la formațiunea cazier judiciar de la Poliția județeană în a cărei rază teritorială este situat locul de naștere al celui în cauză, pe baza certificatului de cazier, putându-se stabili recidiva, măsurile de siguranță luate împotriva lui, etc.;

date cu privire la personalitatea învinuitului (inculpatului): caracterul și temperamentul acestuia, obiceiurile, relațiile infracționale, viciile și pasiunile, bolile de care suferă, manifestări de natură patologică ce prezintă interes pentru cauză, persoanele care au influență negativă sau pozitivă asupra sa, locurile frecventate, etc.

b) În legătură cu martorul, se obțin date cu privire la aspectele:

personalitatea acestuia, interesând cum este cunoscut în societate, profilul moral, vicii, dacă participă frecvent la procese, dacă este tipul “martorului de meserie”;

relațiile martorului cu învinuitul și cu alte persoane ce au legătură cu cauza penală respectivă;

antecedentele penale ale martorului. O situație specială există în cazul celor condamnați pentru mărturie mincinoasă ți mai ales când o asemenea persoană este singurul martor în cauză. Organul de urmărire penală trebuie să folosească cele mai adecvate procedee tactice de ascultare în vederea aflării adevărului.

c) Referitor la victima infracțiunii, pot apărea ca pretinse victime persoane de mai multe categorii:

persoane stăpânite de vicii (consum de alcool, relații extraconjugale, participarea la jocuri de noroc), care invocă acte de violență, vătămări corporale pentru a justifica leziunile provocate prin cădere când se aflau în stare de ebrietate, fie tâlhării pentru a explica lipsa banilor, bijuteriilor sau a obiectelor de îmbrăcăminte pierdute la jocurile de noroc;

persoane de moravuri ușoare sau care, sub impulsul mobilurilor josnice reclamă asemenea infracțiuni. Au fost și situații când, femei stăpânite de viciul beției au reclamat fapte de acest gen, rezultat al imaginației lor datorită stării în care se aflau.

Este necesară cunoașterea sub toate aspectele a victimei, pentru a se constata dacă situațiile reclamate corespund realității, având în vedere tendința mai multor organe de urmărire penală de a considera relatarea reclamațiilor acestor fapte ca fiind în totalitate corespunzătoare adevărului.

B. Stabilirea modului de citare, a timpului și locului unde se efectuează ascultarea

Invitarea la sediul organului de urmărire penală, indiferent de calitatea procesuală a persoanei, se face prin citare scrisă, notă telefonică sau telegrafică. În cadrul procedurii de citare se vor respecta prevederile articolului 175-179 Cod de procedură penală.

Când situația impune, ascultarea persoanelor poate fi efectuată și în alte locuri: penitenciar, spital, domiciliul persoanei netransportabile sau când situația impune – la locul de muncă, la cel al producerii evenimentului.

C. Planul de ascultare

Realizarea unei bune ascultări este condiționată, în mare măsură, de existența unui plan minuțios întocmit pe baza cunoașterii întregului material la cauza penală ce se cercetează. Planul are, de cele mai multe ori, formă scrisă; se va întocmi pentru fiecare persoană în parte, fiind îmbogățit și completat în raport de datele obținute cu ocazia cercetării.

Particularitățile planului de ascultare a învinuitului

La întocmirea planului trebuie să se urmărească înlănțuirea logică a faptelor și să nu se neglijeze nici elementul psihologic de surpriză. Ținând seama de particularitățile psihologice și de experiența infracțională a învinuitului, întrebările vor fi formulate în planul de ascultare, după criteriul succesiunii logice și a celei psihologice.

Planul de ascultare elaborat după criteriul succesiunii logice este indicat pentru situațiile când învinuitul (inculpatul) nu ridică probleme deosebite la cercetări. Planul de ascultare elaborat după criteriul succesiunii psihologice se elaborează în cazul infractorilor înrăiți sau dificili, când, încă de la primul contact cu organul de urmărire penală, se impune întreruperea firului logic al declarațiilor pe care aceștia și le-au pregătit minuțios pentru a introduce unele elemente surpriză, în vederea scoaterii lor din cadrul și ordinea indicațiilor date. În acest fel, se poate obține schimbarea atitudinii învinuiților care sunt ascultați, determinând pe aceștia să declare adevărul.

Particularitățile planului de ascultare a martorului

Planul se va axa pe evenimentele la care persoana respectivă a asistat sau despre care a luat cunoștință. Acest plan trebuie să se caracterizeze printr-o mare elasticitate, astfel că, în timpul ascultării, unele întrebări pot fi modificate, altele completate, iar când situația impune se vor formula noi întrebări. Întrucât toate aceste particularități sunt condiționate de atitudinea pe care învinuitul sau martorul o manifestă înainte și în timpul ascultării, se recomandă studierea datelor rezultate din activitatea de cunoaștere a persoanei lor sub aspectele arătate la începutul capitolului.

2.2. ASCULTAREA REPETATĂ A PERSOANELOR

2.2.1. Ascultarea uninominală

Aspectele ce trebuie clarificate și completările ce trebuie făcute cu ocazia acestei ascultări sunt specifice fiecărei infracțiuni în parte și, în cazul infracțiunilor comise prin violență, ne vom referi în cele ce urmează la ascultarea fiecărei persoane, în funcție de calitatea procesuală ce o are, cu aspectele privind principalele infracțiuni de acest gen: omorul, pruncuciderea, tâlhăria, violul și vătămările corporale, infracțiuni de pericol social și unele din ele cu o pondere ridicată în ansamblul stării infracționale.

Ascultarea martorului

În cazul omorului, martorii provin din rândul celor care au fost de fața la săvârșirea infracțiunii, au descoperit cadavrul, au văzut victima ultima oară, sunt persoane apropiate victimei, fac parte din anturajul infractorului, au văzut la acesta obiecte provenite de la victimă sau instrumente care au folosit la comiterea agresiunii etc. Cu ajutorul acestora este necesar a se stabili:

în anturajul căror persoane a fost văzută victima în ziua respectivă;

discuțiile dintre victimă și însoțitorii ei;

intențiile victimei;

ora exactă când a fost văzută victima ultima dată;

unde se ducea victima, în ce era îmbrăcată, ce obiecte avea asupra sa, orice amănunt care ar avea importanță pentru cauză.

În cazul infracțiunii de pruncucidere, martorii provin din persoane care:

locuiesc în același imobil cu învinuita, colegii de serviciu;

au văzut învinuita abandonând diferite colete în care, ulterior a fost găsit cadavrul nou-născutului;

au văzut unele acțiuni ale mamei de sugrumare a vieții copilului;

au auzit în locuința mamei zgomote caracteristice, țipetele nou-născutului înainte ca acesta să fie omorât;

Cu ajutorul acestor categorii de martori se va putea stabili:

cum a fost comisă infracțiunea;

unde locuia învinuita (inculpata) și ce anturaje avea;

relațiile la locul de muncă;

dacă a lipsit de la domiciliu sau locul de muncă și motivele;

ce particularități au observat în comportamentul autoarei după comiterea infracțiunii;

care sunt semnalmentelor persoanei care a abandonat coletul;

în ce împrejurări au găsit cadavrul nou-născutului ;

dacă au auzit țipetele acestuia;

care era starea mamei în acel moment.

În cazul infracțiunii de tâlhărie, martorii provin dintre persoanele care au fost de față la săvârșirea infracțiunii, au găsit victima imobilizată, au transportat-o la spital, au văzut autorul în zona comiterii faptei, ori, la aceasta obiecte provenite din infracțiune sau a cumpărat asemenea obiecte, ori a intermediat asemenea operațiuni.

În cazul relatărilor libere și apoi prin întrebări și răspunsuri se va urmări clarificarea unor aspecte referitoare la cauză, după cum urmează:

locul unde se afla martorul în momentul producerii evenimentelor despre care a luat la cunoștință;

ce a văzut direct și ce a auzit de la alte persoane, eventual cine sunt acestea;

date despre locul unde s-a comis infracțiunea, locul unde se afla victima în acel moment și distanța până la aceasta;

de unde a apărut autorul și pe unde a părăsit câmpul infracțiunii;

ce instrumente de agresiune a avut autorul asupra lui;

cu ce bunuri și caracteristici asemănătoare celor provenite din infracțiune a fost văzut autorul asupra lui;

dacă a fost cumpărător sau intermediar la vânzare, ce bunuri a cumpărat și ce preț a oferit.

În infracțiunile de viol sunt de menționat datele oferite de martori atât la ascultarea primară, cât și la cea repetată. Studiind un anumit număr de cauze referitoare la viol, s-a constatat că, în marea majoritate a cazurilor, martorii au furnizat date legate doar de locul de acostare a victimei, semnalmentele celor care au acostat-o și dacă victima a opus rezistență, nemaiavând la cunoștință alte aspecte, deoarece infracțiunea s-a comis în altă parte.

Chiar și în aceste situații, cei care acostează nu sunt întotdeauna aceiași cu cei care comit infracțiunea, deoarece este posibil ca primii să asigure numai aducerea victimei la locul infracțiunii, pe baza înțelegerii prealabile cu autorul faptei sau contra unei sume de bani, astfel ca martorul, în cazul de față, nu poate spune decât cine este complicele, indiferent ce întrebări s-ar pune acestuia și câte audieri repetate s-au realizat.

În cazul vătămărilor corporale, având în vedere specificul acestora de a fi comise în majoritatea cazurilor în locurile unde mai sunt prezente și alte persoane sau chiar în locuri publice, pot fi identificați martorii care asistă la întreaga activitate infracțională de la fața locului.

Cu ocazia ascultării martorilor trebuie să se urmărească obținerea de date privitoare la împrejurările care au precedat, însoțit sau urmat atacului, discuțiile între victimă și făptuitor, locul și timpul unde s-a produs atacul, itinerariul parcurs de victimă, dacă victima a provocat pe făptuitor, acțiunile întreprinse de ei, mijloacele și metodele folosite pentru a produce vătămări.

Ascultarea victimei

La cercetarea infracțiunii de tâlhărie, ascultarea persoanei vătămate deîndată după reclamarea săvârșirii faptei este de mare importanță pentru aflarea de date referitoare la împrejurările în care s-a comis, cât și pentru stabilirea caracteristicilor obiectelor furate în vederea urmăririi lor.

Cu ocazia ascultării victimei se vor clarifica aspecte referitoare la:

data și locul exact al săvârșirii faptei;

motivele prezenței victimei în acel loc și timp;

în ce calitate se afla acolo și atribuțiile de serviciu (în cazul tâlhăriilor comise în dauna avutului public);

numărul făptuitorilor;

dacă îi cunoaște și, în caz afirmativ, relațiile anterioare cu aceștia;

semnalmentele, particularitățile făptuitorilor;

dacă erau mascați, deghizați, travestiți, modul în care au acționat făptuitorii pentru a intra în posesia bunurilor sau valorilor ce au făcut obiectul tâlhăriei;

bunurile, valorile de care a fost deposedată victima;

dacă făptuitorii au lăsat arme, obiecte la locul infracțiunii sau dacă au încercat să le șteargă;

dacă cunoșteau despre existența bunurilor, valorilor și a sistemului de pază de la unitatea prejudiciată.

În cazul cercetării infracțiunilor de viol, ascultarea victimei poate contribui la obținerea unor date care să exercite o influență hotărâtoare asupra determinării și desfășurării ulterioare a cercetărilor.

Este necesar ca organul judiciar să găsească modalitatea adecvată creării unei atmosfere favorabile în vederea determinării părții vătămate să facă relatări sincere în legătură cu toate fazele desfășurării infracțiunii și să se facă o derogare de la regula privind parcurgerea numai a celor două faze (relatări libere și întrebările – răspunsurile), putându-se începe o nouă ascultare prin purtarea unor discuții prealabile. Acestea se vor referi la pericolul social al infracțiunii comise, urmările pe care le are în diferite cazuri, necesitatea apărării integrității corporale și a persoanelor și dublul scop al sancțiunilor penale (prevenția generală și specială) pentru a se forma o imagine de ansamblu a victimei asupra periculozității sociale a acestor fapte și a făptuitorilor, în vederea determinării ei la unele relatări sincere.

După constatarea reușitei orientării psihice a victimei în direcția bunei desfășurări a cercetărilor, se trece la faza relatărilor libere, având ca punct de plecare noile situații intervenite și apoi la adresarea unor întrebări pentru orientarea răspunsurilor în direcția obținerii unor date de interes în cauză.

În final, urmează a se clarifica toate aspectele referitoare la:

data și locul exact al comiterii faptei;

numărul infractorilor;

înfățișarea lor exterioară, îmbrăcămintea;

particularitățile vorbirii, ale mersului, manifestările lor;

direcția de unde au apărut infractorii și în care au părăsit câmpul infracțiunii;

activitățile desfășurate de fiecare dintre infractori;

dacă autorii au recurs și la perversiuni sexuale.

Tot referitor la tactica ascultării victimei infracțiunii de viol se mai are în vedere și constatarea unor situații de înscenare, care, în practică sunt destul de frecvente.

În cazul infracțiunilor de vătămare corporală, ascultarea amănunțită a persoanei oferă organului de urmărire penală posibilitatea obținerii de date prețioase privind împrejurările comiterii infracțiunii, mijloacele și metodele folosite de infractor, semnalmentele sau datele de identitate ale infractorului, urmările săvârșirii infracțiunii, persoanele care mai cunosc despre fapta respectivă și alte asemenea date pe care numai victima este în măsură a le furniza, pentru că a suferit nemijlocit agresiunea.

Toate susținerile persoanei vătămate trebuie verificate cu multă atenție pentru a se stabili în ce măsură corespund adevărului, întrucât pot fi cazuri când așa-zisele victime și-au cauzat vătămări din neglijență, apoi, în plângerea făcută, au arătat că leziunile au fost produse de anumite persoane cu care sunt în dușmănie, în scopul de a se răzbuna. În cazul infracțiunilor comise prin violență, cele mai multe înscenări au fost întâlnite în practică la vătămările corporale.

Ascultarea învinuitului (inculpatului)

Ascultarea autorului se face mai întâi în calitate de făptuitor pe baza actelor premergătoare, ca apoi, după începerea urmăririi penale sau după punerea în mișcare a acțiunii penale, el devine învinuit, respectiv, inculpat, fiind ascultat din nou pentru lămurirea tuturor aspectelor ce intră în conținutul infracțiunii prin prisma noilor probe administrate.

În cazul cercetării infracțiunii de omor, trebuie să se prevadă următoarele:

dacă cunoaște victima și în ce relații s-a aflat cu ea;

ce a făcut în perioada premergătoare săvârșirii omorului;

dacă s-a întâlnit cu victima, când, unde, ce discuții s-au purtat;

dacă a avut, anterior, vreo prietenie față de victimă sau a amenințat-o vreodată;

cum explică prezența obiectelor personale, a urmelor sale la locul infracțiunii sau prezența asupra sa a anumitor obiecte care au folosit la săvârșirea omorului.

O atenție deosebită trebuie acordată verificării declarațiilor și apărărilor formulate de către învinuit sau inculpat. Pentru verificarea declarațiilor și apărărilor învinuiților sau inculpaților se folosesc ascultările cu martori, precum și alte activități de cercetare ca: prezentări pentru recunoaștere, reconstituiri, constatări tehnico-științifice, expertize.

La infracțiunea de pruncucidere, ascultarea învinuitei (inculpatei) trebuie să se asigure lămurirea următoarelor probleme:

dacă în perioada anterioară nașterii s-a deplasat de la domiciliu și în ce scop;

cine este tatăl copilului și în ce relații se află cu acesta;

care erau mijloacele de existență ale învinuitei;

în ce stare s-a aflat înainte de naștere;

data și locul săvârșirii faptei și ce a determinat-o la aceasta;

cum a omorât copilul și în ce împrejurări;

ce metode și mijloace a folosit;

ce a făcut cu obiectele ce au servit la naștere sau cu acelea folosite în suprimarea vieții nou-născutului;

În cazul cercetării tâlhăriei, este necesar ca în cursul ascultării învinuitului să se lămurească problemele legate de modul de pregătire în vederea săvârșirii faptei și de modul în care a acționat în timpul săvârșirii acesteia.

Referitor la pregătirea învinuitului pentru comiterea infracțiunii, trebuie a se lămuri:

dacă a fost instigat să săvârșească fapta și de către cine;

dacă s-a înțeles cu ceilalți participanți și în ce a constat înțelegerea;

de unde și-a procurat mijloacele necesare pentru săvârșirea infracțiunii;

dacă, în prealabil, a cunoscut traseul și a urmărit pe victimă;

cine mai cunoaște despre pregătirea și înțelegerea avută.

Cât privește modul de acțiune în câmpul infracțiunii, interesează ca, prin ascultarea acestuia, să se urmărească:

locul exact și timpul săvârșirii infracțiunii;

în ce a constat activitatea fiecărui participant;

dacă victima a fost pusă în stare de inconștiență, cu ce și în ce mod;

ce bunuri și valori și-au însușit și ce-au făcut cu ele;

dacă victima a opus rezistență;

dacă a existat vreo legătură între aceasta și făptuitor.

La infracțiunea de viol, prin ascultarea învinuitului (inculpatului) se urmărește obținerea de explicații amănunțite în legătură cu următoarele aspecte:

locul exact și data comiterii faptei;

modul cum a acționat (acostare, ademenire, folosirea violenței, narcotice);

dacă o cunoaște pe victimă, când și în ce împrejurări s-au cunoscut;

care erau relațiile dintre ei;

unde se întâlneau de obicei;

cine a participat la sîvârșirea infracțiunii ;

motivele care au stat la baza săvârșirii faptei.

În cazul vătămărilor corporale, trebuie avut în vedere că majoritatea lor finalizează hotărârile de răzbunare ale unor persoane între care există stări conflictuale vechi.

La ascultarea învinuiților trebuie să se clarifice:

natura relațiilor dintre autor și victimă;

dacă săvârșirea infracțiunii a fost pregătită, în ce a constat aceasta;

dacă a mai participat altă persoană;

dacă autorul a fost provocat;

modul cum a acționat și mijloacele folosite;

motivele care l-au determinat să săvârșească fapta.

În situația mai multor participanți la săvârșirea infracțiunii, problema contribuției fiecăruia trebuie să se stabilească individual referitor la propria activitate analizată în contextul întregului act infracțional.

2.2.2. Confruntarea

Confruntarea este o variantă a ascultării repetate și constă în audierea simultană a două persoane. Ea are loc numai după ce persoanele respective au mai fost ascultate în mod individual și dacă în declarațiile lor există evidente contradicții. Confruntarea se face între martori, învinuiți, între martori și învinuiți și invers, între victimă și fiecare din celelalte persoane.

În practica judiciară se întâlnesc contradicții mai frecvent între declarațiile învinuiților care, în principal,constau în faptul că aceștia, fiind arestați la date diferite sau cercetați separat, fără a avea anterior posibilitatea să se pună de acord cu privire la declarațiile ce le vor da, fac greșeli referitoare la momentele infracțiunii, succesiunea faptelor, bunurile sustrase, modalitatea de împărțire a lor etc.

Sunt frecvent întâlnite în soluționarea cauzelor privind infracțiuni comise prin violență contraziceri în declarațiile martorilor și învinuiților, primii referindu-se la activitatea autorului la fața locului pe care l-a văzut, l-a recunoscut sau a discutat cu el, iar acesta neagă cele arătate de martor.

În afară de lămurirea unor contradicții esențiale între declarațiile diferitelor persoane, confruntarea ajută uneori și pentru descoperirea de noi probe sau întărirea celor existente. Această situație se întâlnește mai ales în cazul extinderii cercetărilor cu care ocazie învinuitul recunoaște singur și alte fapte, la dosar nu sunt alte probe și există cele susținute în parte de fiecare, adăugând noi detalii care să ajute la probarea acestor infracțiuni.

Această activitate cuprinde două faze:pregătirea confruntării și confruntarea propriu-zisă, a doua referindu-se la adresarea întrebărilor și fixarea rezultatului confruntării.

Pregătirea confruntării constă în studierea dosarului pentru a se stabili care sunt problemele de bază în contradicție, persoanele care vor fi confruntate și care vor fi întrebările puse fiecăruia. Se va discuta în prealabil cu persoana mai sinceră care va fi întrebată dacă își menține declarația anterioară și totodată se va cere acesteia să-și reamintească și alte amănunte pentru a le menționa în noua declarație care este obligatorie a fi luată persoanei ce urmează a fi confruntată. Totodată se va pune în vedere acesteia că va fi o confruntare cu celălalt martor, învinuit (inculpat) sau cu victima infracțiunii.

Aceeași procedură urmează și cu persoana nesinceră, cu deosebirea că acesteia nu i se aduce la cunoștință că va fi o confruntare pentru a realiza elementul surpriză, foarte important în a o determina să facă declarații sincere. Dacă aceste contradicții există în declarațiile persoanei nesincere dispar, se va renunța la efectuarea confruntării.

În cazul confruntării propriu-zise se vor invita persoanele respective la sediul organului de urmărire penală în prezența a cel puțin doi martori asistenți.

Dacă sunt mai multe persoane ce trebuie confruntate cu același martor, învinuit sau victimă, se vor planifica în aceeași zi și va fi confruntată pe rând fiecare dintre acesta cu cea în cauză. Dacă vreunul dintre confruntați este martor, i se va aduce la cunoștință prevederea legală privind mărturia mincinoasă.

Rezultatul acestei activități se va fixa în procesul-verbal de confruntare, care se va întocmi pe parcursul și care cuprinde:

mențiuni referitoare la data, loc de încheiere, numele și prenumele organului de urmărire penală;

instituția din care face parte;

cauza în care se efectuează confruntarea;

numele și prenumele celor confruntați și a martorilor asistenți;

întrebările formulate și răspunsurile;

semnătura tuturor participanților.

Referitor la înscrierea datelor în procesul-verbal trebuie precizat că aceasta se face concomitent cu ascultarea, întrebarea fiind pusă după ce a fost menționată în proces-verbal. Participanții la confruntare vor semna la subsolul fiecărei pagini și la sfârșit, iar persoanele confruntate vor semna în plus și după fiecare răspuns dat.

CAPITOLUL 3

ACTIVITĂȚI TACTICE DIN CADRUL PROCESULUI DE CERCETARE A INFRACȚIUNILOR COMISE PRIN VIOLENȚĂ

3.1. RECONSTITUIREA

3.1.1. Pregătire și desfășurare

Această activitate procesuală și tactică se va efectua planificat. În acest sens, se întocmește planul de efectuare a reconstituirii care, în principal, cuprinde:

activitățile se vor desfășura înainte de deplasarea la locul reconstituirii;

infracțiunea la care se referă (omor, tâlhărie, vătămare corporală), numele și prenumele învinuitului (inculpatului);

stabilirea scopului reconstituirii;

data, ora și locul efectuării ei;

participanții la reconstituire;

modul de verificare a datelor și activităților privitoare la cauză;

mijloacele tehnice, materiale, aparatura și mijloacele de transport folosite;

invitarea martorilor asistenți;

verificarea și reamenajarea locului reconstituirii;

instruirea participanților cu privire la locul, rolul și acțiunile lor;

organizarea bazei locului reconstituirii.

Trebuie avut în vedere că, pe întreaga durată a efectuării reconstituirii să fie respectate cu exigență regulile tactice, fără ca organul de urmărire penală să impună vreunui participant punctul său de vedere sau dirijarea spre un anume rezultat în discordanță cu realitatea, după păreri subiective.

Astfel, trebuie intervenit activ în cazul în care se constată că învinuitul (inculpatul) ezită vădit în scopul de a schimba mersul firesc al cercetării, pentru a se disculpa ori când întreprinde acțiuni în neconcordanță vădită cu succesiunea firească a fazelor infracțiunii.

3.1.2. Experimentul judiciar

Experimentul judiciar este procedeul tactic criminalistic care constă în reproducerea diferitelor împrejurări privind săvârșirea unei fapte în scopul de a verifica dacă putea sau nu să aibă loc în anumite condiții. El poate avea loc și în condițiile când se pretinde că s-a săvârșit o infracțiune, fără ca, în realitate, aceasta să se fi comis, urmărindu-se posibilitatea producerii unor fenomene, a comiterii unor fapte, activități susținute sau negate de învinuit (inculpat), martori, parte vătămată, etc.

În unele situații concrete, experimentul se poate realiza numai la locul comiterii faptei, când intervine necesitatea respectării unor condiții concrete din speța respectivă, fără a se face vreun paralelism cu reconstituirea.

Experimentul judiciar efectuat pe parcursul cercetării infracțiunilor comise prin violență ajută la clarificarea unor aspecte conturate ce au legătură cu săvârșirea unei anumite fapte penale, cum ar fi:

Verificarea posibilităților de audiție

Adeseori apar incertitudini privind posibilitatea unei persoane de a auzi dintr-un anumit loc, de a putea distinge o discuție dintre autor și victimă, strigăt de ajutor, împușcătură etc.

Astfel, cu ocazia audierii unui martor intr-o cauză de viol, acesta a declarat că a auzit din camera sa zgomote și apoi strigăte ale victimei care se afla în camera ei, situată în același imobil, iar, după o perioadă de timp, în aceeași noapte, l-a auzit pe autor fugind în camera victimei (despărțită de o magazie de cea a martorului). Cu ocazia experimentului judiciar efectuat s-a cerut victimei să strige cu intensități diferite după ajutor, folosind aceleași cuvinte expuse de martor în declarația sa cât și altele formulate de organul de urmărire penală, după care s-a cerut martorului să precizeze ordinea în care a strigat victima, expres menționată în declarație. Martorul a precizat că victima a strigat în acest mod de fiecare dată la începutul seriilor de strigăte.

Arătându-se ordinea reală în care s-a procedat la includerea expresiei prin care se cerea ajutorul și dându-și seama de zădărnicia depoziției sale mincinoase, martorul și-a recunoscut reaua credință, declarând că s-a înțeles cu așa-zisa victimă să o ajute la înscenarea violului pe care o făcuse din interes material.

Verificarea posibilităților legate de vizibilitate

Acest fel de experiment se efectuează în scopul verificării împrejurărilor rezultate din depozițiile martorilor, victimei sau ale învinuitului (inculpatului) cu referire la posibilitatea pe care aceștia o au de a vedea sau observa fapte sau acțiuni într-un anumit loc și în anumite condiții.

Verificarea posibilităților de pătrundere sau ieșire

Cu această ocazie se pot descoperii eventualele simulări ale infractorilor, pot fi infirmate o serie de susțineri formulate în apărare.

Verificarea posibilităților de a comite acțiuni într-un anumit mod

Se recurge la efectuarea unor experimente în vederea stabilirii posibilității de a se comite unele acte ce intră în conținutul laturii obiective a infracțiunii, așa cum sunt expuse de autor sau pretinse de victimă.

Verificarea deprinderilor speciale și profesionale

Asemenea experimente se recomandă a fi efectuate în cazurile în care învinuitul sau martorul afirmă că pot face ceva, sunt în stare să efectueze activități sau să îndeplinească o activitate oarecare. Dacă aceștia neagă asemenea posibilități, efectuarea reconstituirii nu este indicată deoarece învinuitul sau martorul poate ușor să nu îndeplinească ceea ce în realitate este capabil.

Verificarea mecanismului săvârșirii unei fapte

Se verifică modalitățile și succesiunea acțiunilor care au creat anumite urme, înălțimea, poziția și unghiul de întâlnire, frecare sau tangente a diverselor obiecte sau corpuri, fiind reproduse astfel încât elementele constitutive ale infracțiunii să fie pe deplin clarificate.

3.1.3. Procesul-verbal de reconstituire sau experiment judiciar

Procesul-verbal se întocmește cu ocazia efectuării acestor activități în prezența tuturor participanților și cuprinde următoarele:

data și locul efectuării reconstituirii sau experimentului judiciar;

numele și prenumele, vârsta, ocupația și domiciliul martorilor asistenți;

alte persoane care participă și calitatea lor;

enumerarea și descrierea fiecărei experiențe cu indicarea condițiilor de organizare a metodelor folosite, a persoanelor care au acționat și rolul lor;

timpul cât a durat reconstituirea;

fotografii, planuri, schițe atașate la dosar;

citirea procesului-verbal celor de față și dacă există obiecțiuni;

formula de încheiere;

semnăturile organului de cercetare penală sau procurorului și a participanților, pe fiecare pagină și la sfârșit.

Procesul-verbal de reconstituire sau experiment judiciar va conține numai relatarea strictă a modului cum s-a desfășurat urmărirea penală și condițiile în care a avut loc.

3.2. PERCHEZIȚIA

3.2.1. Efectuarea percheziției în locuri închise

Percheziția în locuri închise (imobile, încăperi, dependințe etc.) va avea ca primă etapă instructajul amănunțit al echipei care va acționa pe baza datelor obținute anterior despre locul unde se va efectua această activitate, folosindu-se schițe, fotografii, diapozitive etc., cu indicarea posibilităților de acces și de comunicare. Urmează deplasarea la locul percheziției, care se va face cu mare atenție, pentru a nu alerta pe cel percheziționat și pe vecinii săi. Este indicat ca până în momentul începerii percheziției să rămână cel puțin un membru al echipei și un martor asistent afară, în dreptul ferestrelor, pentru a observa o eventuală aruncare a unor obiecte corp-delict, cât și pentru prevenirea părăsirii clădirii în acest mod de către o persoană care să aibă asupra sa obiectele căutate.

După ce echipa ajuns în dreptul imobilului sau încăperii unde urmează a se efectua percheziția, organul de urmărire penală își declină calitatea, autorizările de rigoare (în cazurile expres prevăzute de lege nu se vor mai prezenta), după care toate persoanele prezente sunt reținute până la terminarea percheziției, excepție făcând cele aflate în interes de serviciu. Se trece la efectuare percheziției prin cercetarea fiecărei încăperi, prin cercetarea amănunțită a pereților cu lampă de ultraviolete, ocazie cu care se poate observa o diferență de fluorescență a zonelor unde s-a refăcut zugrăveala pe ascunzătorile zidite în perete. Se controlează de asemenea pardoseala pe bază de zgomot sau prin verificarea amănunțita fiecărei porțiuni.

În cazul ascunzătorilor sub parchet la încheierea cărora nu se folosesc cuie, rezultate bune se obțin cu ajutorul detectorului de metale. La pardoselile formate din pământ bătătorit, o metodă eficientă este proba aruncării cu apă pe întreaga suprafață, observându-se o deosebire de îmbibare cu lichid, fiind mai mare la porțiunile afânate. La scări, mai ales la cele din lemn, se controlează existența unor eventuale scobituri în balustrade, în dublura scândurilor de la trepte, iar la cele din beton, în tubul central de subțiere etc.

3.2.2. Efectuarea percheziției în locuri deschise

Percheziția în locuri deschise se referă numai la terenuri de acces limitat: curtea, grădina din jurul casei și alte terenuri îngrădite.

Înainte de începerea căutării obiectelor ce interesează, terenul se împarte în mai multe sectoare precis delimitate, pentru a nu rămâne porțiuni în care să nu se efectueze căutări. Cercetarea terenului se face întocmai ca la locul faptei: în linie dreaptă, în spirală sau prin insistare asupra unor porțiuni.

Percheziția în locuri deschise efectuată pe parcursul cercetării infracțiunilor comise prin violență vizează găsirea cadavrului ori a unor părți din el, obiecte ce au servit la comiterea infracțiunii, bunuri sau valori provenite din tâlhărie.

Pentru a se descoperi ascunzătorile, se vor folosi ca elemente orientative cărări de urme ce duc spre locul respectiv, resturile de pământ de adâncime ajunse la suprafață, denivelările de teren sub formă de ridicături sau gropi, ofilirea vegetației etc.

Pentru căutarea în fântâni, piscine, heleștee se folosesc plase pentru drenare, magneți puternici, electromagneți. Se vor examina și dărâmăturile construcțiilor, stogurile de paie și fân, grămezi de nisip, pietriș etc.

3.2.3. Fixarea rezultatelor percheziției

Fixarea acestor rezultate se face prin proces-verbal, fotografii și schițe. Mijlocul primei modalități de fixare este procesul-verbal de percheziție, la întocmirea căruia se ține seama de următoarele reguli tactice:

se trec bazele procedurale ale percheziției (data ordonanței, cine a emis-o și cine a aprobat-o), numele persoanei percheziționate, adresa exactă, caracterul încăperilor și numărul lor, delimitarea terenului deschis, amplasarea lui exactă, ce obiecte au fost căutate, dacă această activitate s-a făcut în situație de urgență, fără ordonanța aprobată de procuror ori pe bază de consimțământ;

se va menționa dacă s-au cerut percheziționatului obiectele căutate, dacă acesta le-a predat de bunăvoie sau nu, unde au fost păstrate sau în ce loc se găsesc, dacă percheziționatul pretinde că nu le are;

dacă se socotește că trecerea efectiv la percheziție nu mai are rost, după prezentarea sau indicarea locului obiectelor cerute, se menționează aceasta împreună cu motivarea în procesul-verbal;

se vor descrie amănunțit ascunzătorile obiectelor descoperite, construcția lor și mijlocul de mascare;

obiectele găsite și ridicate care nu se pot descrie, se etichetează, menționându-se data, cauza cercetată, persoana de la care s-au ridicat, sub care semnează organul de urmărire penală, martorii asistenți și percheziționatul. Eticheta se așează prin lipire, legare cu sfoară și aplicare de sigiliu al cărui număr se menționează în procesul-verbal. Dacă s-au forțat ori spart încuietori, uși sau ziduri în cursul percheziției, se va menționa în procesul-verbal;

se va menționa dacă persoana percheziționată a comis ori încercat vreo abatere în timpul percheziției, dacă s-a opus la cercetare, a distrus ori aruncat obiecte;

se vor menționa mijloacele de fixare a rezultatelor percheziției, ce obiecte au fost ridicate ori date în păstrare și cum au fost împachetate, etichetate, sigilate. Se consemnează obiecțiunile și se motivează refuzurile de semnătură.

3.3. PREZENTAREA PENTRU RECUNOAȘTERE

Prezentarea pentru recunoaștere are drept scop stabilirea identității unei persoane, cadavru,animal sau obiect de către persoanele care le-au văzut anterior.

3.3.1. Prezentarea persoanelor pentru recunoaștere

Înainte de a trece la efectuarea acestei activități, persoana care urmează să facă recunoașterea se ascultă în prealabil, precizând și condițiile în care l-a văzut pe cel în cauză, ce trăsături ale acestuia a reținut, de la ce distanță l-a observat, fiind întrebată dacă poate să-l recunoască dintr-un grup de mai multe persoane. Esența acestui procedeu fiind folosirea mai multor persoane din care urmează a se face recunoașterea, în practică mai este numit și „recunoaștere din grup”, terminologie sub care se găsește menționat în mai multe materiale de cercetare existente în dosare penale privind asemenea infracțiuni.

Se invită persoanele care urmează a face recunoașterea și li se cere să precizeze dacă în grupul format este sau nu persoana despre care a declarat că ar putea-o recunoaște. I se permite apropierea de grup, studierea după fiecare component, apoi i se cere să-l indice.

Dacă recunoașterea se face de către mai multe persoane, se introduc pe rând, la fiecare repetare cerându-i-se celui în cauză să schimbe locul în grup. Dacă sunt mai multe persoane ce urmează a fi recunoscute, acestea se introduc pe rând în grup, în absența celui care recunoaște. Cu ocazia recunoașterii se pot face fotografii judiciare.

3.3.2. Prezentarea cadavrului pentru recunoaștere

În această situație este necesar să se întreprindă măsuri pentru stabilirea identității persoanei al cărei cadavru s-a găsit. Aceasta se impune și în situații de omor urmate de dezmembrarea cadavrului, când sunt găsite doar unele părți ale corpului uman.

Pentru identificare se stabilesc persoanele urmărite, dispărute de la domiciliu sau cele la care s-au referit martorii care au văzut cadavrul, precizând că ar fi vorba de anumite persoane. Se invită la locul unde se află cadavrul rude apropiate ale acestor persoane în vederea stabilirii identității persoanei al cărei cadavru se prezintă pentru recunoaștere. Elementele de identificare se referă la: înălțime, culoarea părului, a ochilor, unele semne particulare etc.

Ca operație pregătitoare în vederea prezentării cadavrului pentru recunoaștere este toaletarea acestuia în vederea realizării unei apropieri între aspectul exterior al cadavrului și fizionomia persoanei dinaintea instalării morții.

3.3.3. Prezentarea obiectelor și a animalelor pentru recunoaștere

3.3.3.1. Prezentarea obiectelor pentru recunoaștere

referindu-ne la infracțiunile comise prin violență, această activitate tactică poate fi folosită în cauze de tâlhărie sau omor în scop de jaf. La această activitate se mai recurge când, în urma percheziției domiciliare efectuată la inculpat, sunt găsite obiecte asemănătoare celor sustrase la unele cauze de această natură aflate în lucru, ai căror autori nu au fost descoperiți încă. Pentru a se stabili dacă aceste obiecte aparțin persoanelor păgubite, este necesară recunoașterea lor de către cei cărora le-au aparținut, respectiv de membrii familiei sau de persoane apropiate victimei în timpul vieții. Recunoașterea oferă garanția identificării și o probațiune certă în situațiile unor bunuri cu caracteristici individuale.

Prezentarea obiectelor pentru recunoaștere este precedată de o ascultare prealabilă a persoanei în cauză referitor la natura și caracteristicile obiectelor. Se poate recurge și la consultarea persoanei păgubite cu ocazia cercetării faptei, unde aceste obiecte au fost descrise în amănunțime. Dacă se pretinde că a fost văzut la cineva sau într-un anumit loc, obiectul respectiv trebuie să fie pus în aceleași condiții de iluminare și manevrare.

3.3.3.2. Prezentarea animalelor pentru recunoaștere

Situațiile care se impun pentru această recunoaștere sunt mai puțin întâlnite având în vedere că sunt mai rare cazurile când o tâlhărie are ca obiect furtul de animale sau când în câmpul infracțiunii apar animale ca urmează a fi recunoscute ulterior. Putem exemplifica apariția infractorului la locul faptei călare sau cu un mijloc de transport tras de animale și se pune problema recunoașterii acestora pentru a se ajunge la identificarea proprietarului lor.

Din studiul practicii judiciare au rezultat și unele aspecte privind sustrageri de animale când, prin împrejurările în care a fost comisă fapta, aceasta a fost calificată ca infracțiune de tâlhărie.

3.3.4. Procesul-verbal al activității de prezentare pentru recunoaștere

la terminarea acestei activități se întocmește procesul-verbal de prezentare pentru recunoaștere a persoanei, obiectului, cadavrului sau animalului, act procedural ce constituie mijlocul de fixare al acestui procedeu tactic. Acesta cuprinde:

partea introductivă, unde se menționează numele, prenumele persoanelor participante și în ce calitate participă, locul și data prezentării pentru recunoaștere, obiectul recunoașterii;

partea descriptivă, care constă în descrierea amănunțită a activității de recunoaștere;

partea finală, care cuprinde ora începerii și terminării recunoașterii, eventualele obiecțiuni, formula de încheiere, numărul de exemplare, semnăturile persoanelor participante.

3.4. Constatările tehnico-științifice și expertizele

Constatările tehnico-științifice

Constatarea tehnico-științifică criminalistică constă în cercetarea științifică a urmelor, a mijloacelor materiale de probă și a celorlalte elemente de fapt, în scopul valorificării acelor date și fapte pe care acestea le conțin, le poartă, ori pe baza cărora se pot face anumite determinări a căror stabilire și punere în evidență pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei nu suferă amânare, necesitând folosirea cunoștințelor unui specialist sau tehnician criminalist.

Constatarea tehnico-științifică reprezintă o prelungire a posibilităților organului judiciar, ale părților și altor persoane interesate de a percepe pe baza descrierilor, analizelor, constatărilor, demonstrațiilor și comcluziilor specialiștilor criminaliști, date și fapte pe care altfel nu le-ar putea cunoaște.

Legislația și practica criminalistică au consacrat următoarele cerințe și situașii privind efectuarea constatării tehnico-științifice:

să existe pericol de dispariție a unor mijloace de probă;

să existe pericol de schimbare a unor situații de fapt;

să fie necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei;

pericolul de dispariție a mijloacelor de probă ori de schimbare a situației de fapt să nu poată fi înlăturat ;

pericolul de dispariție a mijloacelor de probă sau de schimbare a unor situații de fapt să nu-și fi produs efectul ori să nu fi încetat de a mai exista;

constatarea în legătură cu mijloacele de probă sau cu situația de fapt în pericol de dispariție sau de schimbare.

A.1. Categorii de constatări tehnico-științifice

Cu ocazia cercetării infracțiunilor comise prin violență, în raport cu condițiile care impun efectuarea constatării și de obiective a căror realizare se urmărește din punct de vedere criminalistic, constatările tehnico-științifice pot fi:

de fixare și de interpretare tehnico-științifică.

Constatarea tehnico-științifică de fixare

În practica criminalistică a cercetării infracțiunilor comise prin violență există situații când, cu ocazia cercetării la fața locului sunt descoperite obiecte care impun o examinare de specialitate, întrucât situația lor în locul săvârșirii infracțiunii ori aspectul sub care se prezintă îndreptățesc presupunerea că ele poartă sau conțin urme ale infracțiunii ce nu pot fi evidențiate decât prin anumite procedee tehnice.În astfel de cazuri, în procesul-verbal de cercetare la fața locului nu se poate face fixarea urmelor, ci numai a obiectelor presupuse că poartă sau conțin urmele infracțiunii. Operațiile întreprinse și concluziile constatărilor făcute de specialist sunt consemnate atât prin descriere, cât și prin ilustrare vizuală într-un raport ce constituie mijlocul de fixare, cu menirea de a completa descrierea făcută în procesul-verbal.

b. Constatarea tehnico-științifică de interpretare a urmelor

Pentru lămurirea modului de formare a urmelor descoperite la locul săvârșirii infracțiunii în vederea aflării adevărului sunt necesare și cunoștințele unor specialiști, de regulă criminaliști. Prin interpretarea tehnico-științifică, aceștia pot oferi unele date cu caracter de certitudine sau de probabilitate, pe care organele de urmărire penală sau instanța de judecată au posibilitatea să le folosească pentru a elucida unele aspecte legate de locul, timpul, modalitatea comiterii infracțiunii, cât și de persoana autorilor.

Expertizele

Prin expertiza criminalistică se rezolvă probleme care depășesc limitele cunoștințelor profesionale ale celor care fac parte din organele de urmărire penală și din instanțele de judecată, nu probleme de drept.

Obiectul expertizei criminalistice îl constituie lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, deci, a unor elemente strict materiale de care, potrivit principiilor expertizei criminalistice, expertul nu poate lua la cunoștință de ele decât direct, nemijlocit.

Expertiza se deosebește de constatarea tehnico-științifică prin:

lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei în vederea aflării adevărului necesită intervenția de specialitate a unor experți;

expertiza criminalistică prin definiție este o activitate de laborator; la rezolvarea problemelor se folosesc cele mai adecvate metode și tehnici de lucru;

față de constatarea tehnico-științifică ce nu folosește de regulă metoda comparației, ea fiind o activitate de examinare în scopul constatării, expertiza criminalistică folosește întotdeauna metoda comparației;

raportul de expertiză criminalistică, deși este redactat de unul sau de mai mulți experți, nu este actul propriu al acestora, ci actul laboratorului de expertiză a institutului de criminalistică sau expertize, care asigură valoarea științifică a lucrării și poartă răspunderea ei.

Dispunerea efectuării expertizei se face prim ordonanță. Cu ocazia cercetării infracțiunilor comise prin violență, în cursul urmăririi penale, se pot dispune următoarele expertize:

B.1. Expertiza dactiloscopică

Această expertiză este dispusă în cele mai multe cazuri de cercetare a infracțiunilor comise prin violență unde, cu ocazia cercetării la fața locului se descoperă, relevă și ridică urme papilare pe obiecte cu care a acționat autorul, ori se ridică obiectele pe care acesta le-a manipulat și pe care a creat urme papilare.

Se mai pot ridica urme papilare și de pe corpul cadavrului, în practică fiind cunoscute cazuri când urmele ridicate de pe acesta au prezentat suficiente elemente caracteristice și au fost apte pentru efectuarea comparațiilor.

Urmele de mâini lăsate pe corpul uman pot constitui obiectul mai multor genuri de expertize legate de expertiza dactiloscopică prin natura obiectului examinării, astfel:

expertiza antropometrică – prin care se poate stabili în legătură cu făptuitorul date la sex, vârstă, forță musculară, talie, unele deprinderi funcționale (dreptaci, stângaci, ambidextru etc.);

expertiza odontostomatologică – utilă în cazurile în care victima prezintă semne de violență în etajul inferior al masivului facial și sunt indicii că ele au fost provocate prin acțiunea mâinii agresorului;

expertiza radiologică – dispusă când se descoperă urme de mâini pe corpul uman, însoțite de alterări structurale ale substratului osos, existând indicii privind o afectare patologică sau traumatică osoasă, simulări sau disimulări;

expertiza antropologică – permite restrângerea cercului de suspecți în baza datelor de ordin antropometric și a indiciilor furnizate de reconstituirea timpului constituțional;

expertiza de anatomie comparată – este necesară pentru a se stabili dacă urma este de origine umană sau animală.

B.2. Expertiza balistico-judiciară

Expertiza balistico-judiciară este un gen al expertizei criminalistice care are ca obiect cercetarea științifică a urmelor a urmelor principale și secundare rămase pe glonț, pe tubul de cartuș și țintă, în scopul stabilirii direcției și distanței de tragere, apartenența la grupa armei și identificarea acesteia. Această expertiză se poate dispune în cazurile de omucidere, tentativă de omor, tâlhărie, vătămare corporală gravă.

B.3. Expertiza traseologică

Expertiza traseologică este un gen al expertizei criminalistice care are ca obiect cercetarea științifică a urmelor create de obiectele, corpurile și instrumentele cu care s-a comis o infracțiune, a urmelor de încălțăminte, de animale sau ale mijloacelor de transport.

Expertul poate da răspunsuri, după cum urmează:

Cu privire la urmele de încălțăminte:

stabilirea tipului de încălțăminte care a creat urma ;

determinarea particularităților mersului unei persoane pe baza analizei elementelor cărării de urme;

identificarea încălțămintei care a creat urma;

stabilirea aproximativă a înălțimii persoanei pe baza mărimii încălțămintei.

Cu privire la urmele mijloacelor de transport:

stabilirea tipului de mijloc de transport care a creat urma de rulare sau de alunecare;

determinarea direcției de mers a mijlocului de transport;

stabilirea ecartamentului și ampatamentului autovehiculului;

identificarea mijlocului de transport pe baza urmelor de rulare sau alunecare, precum și pe baza resturilor din sticla farurilor, stopurilor, parbrizelor, particulelor de vopsea etc.

In aceste situații se pun la dispoziția expertului mulaje din gips ale urmelor cauciucurilor, fotografii metrice ale urmelor de pneuri și anvelope, model de comparație.

Referitor la animale de tracțiune – asemenea urme pot fi găsite cu ocazia cercetării la fața locului în cauze privind infracțiuni prin violență.

Cu privire la un obiect fragmentat – se dispune asemenea expertiză în situația în care la unele infracțiuni comise prin violență se găsesc, cu ocazia cercetării la fața locului, fragmente din anumite obiecte folosite de făptuitor la comiterea infracțiunii(resturi de ciomege, bâte lama, ruptă a unui cuțit etc.) ori fragmente, particule provenite din unele porțiuni vopsite ale unui mijloc folosit la deplasarea autorilor sau la transportul bunurilor provenite din tâlhărie.

Expertiza urmelor de dinți – se dispune în caz de omor sadic, viol urmat sau nu de omor, când autorul faptei, bolnav psihic sau psihopat, recurge la unele modalități nefirești de comitere a acestor fapte, ocazie cu care rămân pe corpul cadavrului sau persoanei vătămate urme de dinți cu imprimări a depunerii acestora, cât și a detaliilor anatomice sau morfologice, ori ale prezenței protezelor. Asemenea urme pot proveni și din reacția de apărare a victimei, de exemplu în caz de viol, când femeia poate recurge la orice modalitate de a se elibera din constrângerea fizică exercitată de autor. În cazul acestor urme, cât și mulaje – model de comparație, cu ajutorul cărora s-a reprodus dantura persoanei bântuite.

Expertiza urmelor de buze (amprentelor labiale) – este mai rară deoarece are o frecvență scăzută. In cauzele de viol, omor sau tâlhărie, victima este ademenită de autor la locuința sa unde, după ce se consumă băuturi alcoolice, cafea, răcoritoare, apă, rămân pe pahar sau ceașcă urme de buze ce pot fi relevate și ridicate cu ocazia cercetării la fața locului.

Expertiza urmelor de urechi – face parte din expertizele care se dispun foarte rar în cazul infracțiunilor comise prin violență deoarece urmele create de urechea umană sunt găsite la fața locului în puține cazuri. Expertului i se pun la dispoziție urmele în litigiu și impresiuni model de comparație ale urechii, prelevate prin aceleași metode ca și la urmele papilare.

Expertiza urmelor textile și a mănușilor – acestea se ridică atât de pe corpul uman, cât și de pe unele obiecte pe care s-a imprimat materialul textil al îmbrăcămintei autorului infracțiunii, ori urmele mănușilor purtate de acesta. Au fost cazuri când s-au găsit pe cămașa, lenjeria ori corpul autorului urme de material textil îmbibat cu sânge, imprimate în cursul mișcărilor victimei de a se apăra. Cu ocazia expertizelor, se pune la dispoziția expertului urma în litigiu și țesătura ori mănușa, model de comparație, concluzia expertului referindu-se la stabilirea obiectului creator al acestor urme.

Expertiza nodului și legăturilor – în cazul tâlhăriei cu legarea victimei, părăsirea locului faptei la o tâlhărie, omor sau alte infracțiuni comise cu violență prin coborârea de la etaje cu ajutorul unor frânghii, omor disimulat prin spânzurare etc., cu ocazia cercetării la fața locului se găsesc sforile respective la care sunt executate noduri.

Expertiza de portret – în categoria mijloacelor tehnico-științifice și procedurale tactice folosite în criminalistică pentru efectuarea expertizelor și constatărilor în scopul identificării persoanelor implicate în cercetarea penală este inclusă și metoda identificării persoanei după fotografie și prim-planul filmului judiciar.

B.4. Expertiza biologică (biocriminalistică)

Aceasta se dispune în cazul majorității infracțiunilor comise prin violență și grupează generic mai multe expertize, după cum urmează :

a. Expertiza urmelor de sânge – are drept scop stabilirea naturii și originea urmelor de sânge de la locul faptei sau de pe corpuri delicte ;

b. Expertiza urmelor de salivă – are ca obiect de studiu examinarea acestor urme aflate sub formă îmbibată în textile, hârtie, țigări, etc., putându-se emite concluzii pertinente;

c. Expertiza urmelor de spermă – se dispune pentru examinarea acestor urme ridicate în cauze privind tentative sau infracțiuni consumate de viol;

d. Expertiza urmelor de natură piloasă – se dispune pentru examinarea firelor de păr ridicate cu ocazia cercetării unor infracțiuni de omor, tâlhărie, vătămare corporală gravă, viol.

B.5. Expertiza urmelor osteologice

Aceasta are ca scop determinarea sexului, vârstei, apartenenței pe baza studiilor făcute asupra sistemului osos și se dispune în cauze de omor când, după trecerea unor intervale mari de timp, sunt găsite oase provenite din scheletul uman ori fragmente din acesta. Obiectivele expertizei urmelor osteologice sunt:

determinarea vechimii osului, adică stabilirea timpului scurs de la îngroparea cadavrului de la al cărui schelet provine și până în momentul deshumării;

determinarea sexului și a taliei persoanei după schelet, cele mai concludente oase fiind: femurul, tibia, peroneul, humerusul, radiusul și cubitusul cu dimensiuni diferite la femei față de bărbați;

stabilirea vârstei după schelet din momentul instalării morții;

reconstituirea fizionomiei după craniu, bazată pe relațiile morfo- funcționale strânse ce există între suportul osos al capului și țesuturile moi, permițând o reconstituire a acestora din urmă pe baza cărora se realizează fizionomia ce a avut-o persoana în momentul instalării morții.

B.6. Expertiza urmelor de sol

Sunt situații când, cu ocazia cercetării infracțiunilor de omor, tâlhărie sau alte fapte comise prin violență, se găsesc urme de sol pe încălțăminte ori pe hainele autorului, pe anvelopele roților mijloacelor de transport folosite de acesta, pe îmbrăcămintea sau corpul victimei (cadavrului) și se pune problema identificării locurilor parcurse de autor sau victimă, zona de unde ea a fost acostată ori a zonei din care a fost transportat cadavrul. Se pun la dispoziția expertului urmele în litigiu recoltate de la victimă, autor sau de pe cadavru, cât și probe de sol din zona ce interesează, folosite ca model de comparație.

B.7. Expertiza scrisului de mână și a textelor dactilografice

Acestea se dispun în cazul infracțiunilor comise prin violență, când se găsesc înscrisuri ce atestă unele aspecte de interes pentru cauză, cât și scrisori din care rezultă relații anterioare între autor și victimă.

Prin examinarea conținutului se fac constatări cu privire la nivelul general de cultură al scriptorului, la cunoștințele sale de specialitate, în cazul textelor dactilografice observându-se aceste aspecte în legătură cu cel care le-a conceput (dacă nu e aceeași persoană cu cel care a folosit mașina de scris, se identifică mașina de scris la care s-a dactilografiat textul).

B.8. Expertize medico-legale

Dispunerea lor este o activitate specifică și obligatorie ce se desfășoară în cauzele privind infracțiunile grave comise prin violență, având în vedere că soluția legală ce urmează a se da în cauză depinde de concluziile de specialitate ale medicului legist.

După obiectul de studiu al specialistului, expertizele medico-legale pot fi:

expertize pe cadavru – vizează examinarea aspectului și leziunilor de pe cadavru, stabilirea cauzei morții persoanei al cărei cadavru face obiectul examinării, condițiile în care s-a produs.

expertizele pe persoane în viață – au ca obiect examinarea victimei infracțiunilor comise prin violență, cât și a autorilor unor asemenea infracțiuni, în vederea stabilirii unor concluzii certe privind natura leziunilor ce le prezintă și mecanismul de formare al acestora, cât și numărul de zile de îngrijire medicală ce sunt necesare a fi acordate pentru vindecare.

B.9. Aprecierea concluziilor expertizelor

Materializarea activităților desfășurate de experți, metodele utilizate, comparațiile efectuate și concluziile la care a ajuns expertul criminalist sau medicul legist sunt cuprinse în raportul de expertiză criminalistică sau de constatare medico-legală, întocmit după terminarea expertizei. Acesta cuprinde:

partea introductivă – cuprinzând organul care a efectuat expertiza, data când s-a ținut efectuarea ei, numele și prenumele expertului, data și locul unde a fost efectuată, obiectul său și întrebările la care expertul trebuie să răspundă, materialele care au fost primite pentru consultare și dacă părțile au dat explicații pe parcursul expertizei;

partea descriptivă – unde sunt prezentate modelele de examinare, justificarea științifică a folosirii lor, rezultatele obținute în cursul cercetărilor, analiza eventualelor obiecțiuni ale părților în lumina constatărilor expertului;

partea finală – cuprinde concluziile expertului formulate ca răspuns la întrebările puse de organul care a ordonat expertiza și opinia expertului asupra obiectului expertizat.

3.5. URMĂRIREA ȘI ARESTAREA PERSOANELOR CARE AU SĂVÂRȘIT INFRACȚIUNI PRIN VIOLENȚĂ

3.5.1. Urmărirea persoanelor

Prin activitatea de urmărire se înțelege stabilirea locului unde se găsește o persoană în scopul depistării și aducerii forțate a acesteia la sediul organului de urmărire penală, al instanței de judecată ori la locul de reținere în vederea aplicării măsurilor ce se impun. Înainte de acestea este necesar a se efectua verificări la domiciliul acesteia, cât și în alte localități unde are rude, prieteni, relații infracționale, la spitale (la secțiile de urgență, chirurgie, psihiatrie), la locurile de detenție, la centrele militare județene etc.

Dacă în urma executării acestor activități persoana nu a fost găsită, se trece la urmărirea propriu-zisă. Se vor obține date despre localitățile și locurile posibile de ascundere, despre persoanele la care poate fi găzduit, precum și persoanele din familie sau din afară cu care poate să țină legături în vederea informării lor despre activitatea de urmărire penală, relațiile de afecțiune deosebită față de soție, copii, concubine cu care se poate întâlni ori vine în ascuns să-i viziteze, pasiunile, meseriile și alte îndeletniciri pe care le cunoaște.

Se verifică de asemenea ultimul loc de domiciliu sau reședință, luându-se informații de la vecini, se vor investiga membrii familiei și se va efectua o cercetare amănunțită a locuinței, inclusiv efectuare ridicării de urme papilare de pe obiectele frecvent folosite de acesta. Cu această ocazie se stabilește și îmbrăcămintea ce o purta urmăritul în momentul dispariției de la domiciliu.

3.5.2. Arestarea

În situația în care persoana ce urmează a fi arestată se află într-un imobil, se realizează încercuirea acestuia, după care se va pătrunde simultan prin mai multe locuri. Dacă cel în cauză recurge la diferite ascunzători, se întreprind activități asemănătoare cu cele desfășurate la percheziție.

În situația în care cel ce urmează a fi arestat locuiește într-un apartament situat la nivelele superioare, câțiva membri ai echipei rămân afară pentru a supraveghea ferestrele de pe toate laturile, în scopul de a observa o eventuală tentativă de sustragere de la arestarea celui în cauză prin escaladarea ferestrelor. Dacă cel în cauză se baricadează în anumite locuri (imobile părăsite, păduri, munți, etc.) se realizează încercuirea locului respectiv și se acționează în vederea determinării acestuia să se predea.

Dacă se impune arestarea mai multor persoane, aceasta se va realiza concomitent, la domiciliul sau la locul unde se află, în fiecare loc acționând câte o echipă. Arestarea succesivă se face în situația când, prin lăsarea în libertate a unora dintre ei, s-ar descoperii surse noi de probă.

După prinderea și imobilizarea persoanei în cauză se va efectua percheziția corporală amănunțită, precum și percheziția încăperii sau ascunzătorii respective.

CAPITOLUL 4

APRECIEREA PROBELOR ȘI CALIFICAREA FAPTELOR CERCETATE

Aprecierea probelor este elementul esențial al întregii activități probatorii. Pentru corecta rezolvare a cauzei nu este suficientă numai existența elementelor materiale obiective care să constituie baza reflectării în conștiința organului, fiind necesară și aprecierea corespunzătoare a acestor elemente de fapt.

În cazul cercetării infracțiunilor comise prin violență se îmbină regulile de procedură penală cu cele de tactică criminalistică. În timp ce procedura arată ce trebuie făcut pentru a proba o faptă penală, tactica criminalistică prevede cum trebuie să se procedeze pentru ca, o anumită situație constatată să devină probă sau o anumită urmă să aibă valoare probatorie.

După cum s-a arătat, nu există o ierarhie a probelor, adică o probă mai valoroasă decât alta, după cum acestea nu au nici o valoare dinainte stabilită. Infracțiunile comise prin violență, unde este specific a se cauza suferințe fizice atât victimei, cât și persoanelor apropiate ori care au avut afecțiuni față de ea, declarațiile persoanelor ascultate pot conține unele neadevăruri, exagerări, din dorința de răzbunare a victimelor sau rudelor acestora, care se ascultă în calitate de martori. Alții, impresionați de amploarea evenimentului sau de gravitatea faptei ori datorită unor deficiențe ale auzului, vederii, prezintă situația în mod eronat.

O constatare tehnico-științifică sau o expertiză conține concluzii certe ale unui lucrător ori organ de specialitate care își au suport în comparări, calcule, ilustrări ale aspectelor examinate.

Și în cazul expertizei, aprecierile pot fi diferite, după cum concluzia este posibilă sau certă, ori, deși certă, nu rezultă legătura dintre autor și obiectul de pe care se ridică urma despre care expertul arată că este creată de el. De exemplu, într-o cauză de tâlhărie în dauna avutului obștesc comisă da autori necunoscuți, cu ocazia cercetării la fața locului s-au ridicat de pe geamul ce acoperea sertarul tejghelei din magazin, urme papilare. Specialistul criminalist a precizat în raportul de interpretare tehnico-științifică a urmelor că acestea sunt de prindere, datorită modului cum au fost create și au fost create în procesul de ridicare a geamului ce acoperea victima, unde erau minicalculatoarele furate.

Efectuând comparări în cartoteca monodactilară s-a constatat că urma a fost creată de numitul G. N., fost condamnat pentru furt și tâlhărie, toate acestea rezultate ale verificărilor ducând la concluzia că respectivul este autor cert al infracțiunii. Adus la sediul organului judiciar, presupusul autor a precizat că, în seara precedentă furtului, a mers la magazinul “Consignația” să cumpere un ceas de mână electronic ce se găsea într-un compartiment al vitrinei lângă minicalculatoare și a ajutat vânzătoarea să ridice geamul pentru a examina câteva dintre ele, fapt confirmat și de acesta. La scurt timp, autorul a fost identificat după o urmă de încălțăminte creată la locul faptei, care prezenta mai puține elemente caracteristice coincidente cu talpa ghetelor Adidas, purtate de autor în timpul comiterii faptei, decât numărul detaliilor caracteristice ale crestelor papilare găsite ca element comun la urma de pe geam și la impresiunilor papilare ale presupusului autor.

Rezultă, deci, că la cercetarea locului faptei trebuie analizat fiecare loc de unde s-au ridicat urme în raport cu întregul câmp al infracțiunii, pentru a se aprecia ce fel de persoane puteau să creeze urma sau dacă aceasta putea fi creată în exclusivitate de autor.

CONCLUZII

Societatea, cadrul general al existenței și al acțiunii omului, a fost și va fi spațiul, timpul și comportamentul impus membrilor săi în scopul existenței ei viitoare. De aceea, protecția juridică a persoanei împotriva violenței s-a impus nu numai datorită sentimentului firesc de ostilitate împotriva folosirii violenței, de compasiune și înțelegere față de cel care este victima acesteia, de solidaritate umană, ci mai ales din nevoia protecției pe care societatea organizată și-o dezvoltă și o datorează membrilor săi împotriva oricăror manifestări violente și a consecințelor lor.

Rolul și importanța investigației criminalistice în combaterea infracțiunilor comise prin violență rezultă din aceea că știința criminalisticii pune la îndemâna organelor judiciare, metodele, regulile tactice și mijloacele tehnico-științifice necesare descoperirii, fixării, ridicării și examinării urmelor, a identificării autorului.

Prin regulile tactice de efectuare a actelor de urmărire penală, precum și prin metodologia cercetării infracțiunilor îndreptate împotriva vieții, integrității corporale și a sănătății persoanelor, este posibilă strângerea probelor necesare stabilirii adevărului, respectiv conturarea elementelor constitutive ale fiecărei infracțiuni de violență, identificarea făptuitorului și aplicarea unei pedepse potrivit vinovăției sale.

Dinamica ascendentă, diversificarea și aportul sporit de gravitate al faptelor de violență în condițiile intrării pe terenul crimei organizate impun cu necesitate perfecționarea mijloacelor tehnice, a tacticii și metodologiei de investigare a acestei categorii de infracțiuni.

BIBLIOGRAFIE

E. Stancu “Criminalistica”, Editura Actami, București, 1995

E. Bărbulescu, T. Nascutiu “Metode de analiză a urmelor”, Editura Tehnică, București, 1974

L. Coman “Aspecte privind cercetarea la fața locului în infracțiunile de omor”, Serviciul Editorial al Ministerului de Interne, București, 1975

L. Ionescu “Expertiza criminalistică a scrisului”, Editura Junimea, Iași, 1973

I. Ursu, I.D. Cristescu “Elemente de anchetă penală”, Editura Heliconm Timișoara, 1993

Colectiv “Tratat practic de criminalistică”, vol.I, Serviciul Editorial al Ministerului de Interne, București, 1976

Colectiv “Tratat practic de criminalistică”, vol.II, Serviciul Editorial al Ministerului de Interne, București, 1978

Colectiv “Tratat practic de criminalistică”, vol.III, Serviciul Editorial al Ministerului de Interne, București, 1980

Colectiv “Tratat practic de criminalistică”, vol.IV, Serviciul Editorial al Ministerului de Interne, București, 1982

Colectiv “Dicționar de criminalistică”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984

Colectiv “20 ani de experiență criminalistică”, Ministerul Justiției, 1978

Colectiv “Prezent și perspectivă în știința criminalistică”, București, 1979

Colectiv “Probleme de medicină legală și criminalistică”, Editura Medicală, București, 1968

I. Argeșanu “Studiu criminologic privind infracțiunile de omor”, în “Buletin de Criminologie și Criminalistică”, nr.1/94

I. Dan “Unele aspecte practice referitoare la cercetarea infracțiunilor sîvârșite cu arme de foc”, în “Probleme de criminologie și criminalistică”, nr.1-2/93

M. Ștefănescu “Cercetarea feminină la fața locului și modificarea judicioasă a urmelor și obiectelor ridicate cu această ocazie, condiții indispensabile ale succesului în activitatea de urmărire penală”, în “Probleme de criminologie și criminalistică, nr. 1-2/1996”

D. Șchiopu “Contribuții la metodica de cercetare a infracțiunilor contra vieții”, în „Probleme de criminologie și criminalistică”, nr.1/1983

L. Cârjan “Considerații asupra evoluției infracțiunilor de natură juridică în semestrul I – 1999”, în “Criminalistica”, nr.1/2000

Marin Mircea “Valoarea operativă a urmelor și a mijloacelor materiale de probă”, în “Criminalistica”, nr.3/1999

Colectiv “Aspecte psihologice legate de activitatea echipei de cercetare a locului faptei în cazul infracțiunilor de omor”, în “Criminalistica”, nr.4/1999