Cercetarea Criminalistica A Urmelor Lasate DE Om In Scena Infractiunii

CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A URMELOR

LĂSATE DE ÎN SCENA INFRACȚIUNII

CUPRINS

INTRODUCERE

1. CERCETAREA URMELOR DE REPRODUCERE CREATE DE CORPUL UMAN LOCULUI

1.1. Noțiunea și clasificarea urmelor în criminalistică. Importanța lor în

descoperirea infracțiunilor

Caracteristica desenelor papilare de pe palmele mâinilor

Cercetarea urmelor de mâini la locul faptei

Metode și mijloace de cercetare a altor categorii de urme-reflectare lăsate de om în cîmpul infracțional

2. CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A URMELOR DE NATURĂ BIOLOGICĂ UMANĂ

2.2. Cercetarea urmeleor de sînge

2.3. Cercetarea urmelor de saliva

2.4. Cercetarea urmelor de spermă

2.5. Cercetarea firelor de păr

2.6. Cercetarea urmelor de natură osteologică

2.7. Cercetarea urmelor olfactive

ÎNCHEIERE

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

Anexa 1. Analiza circumstanțelor dos.penal privind omorul intenționat al cet. Paștea L. și a contribuției expertizei traseologice a urmelor de încălmăminte la probarea vinovăției bănuitului

INTRODUCERE

Actualitatea temei investigate. Scopul procesului penal, potrivit art.1, alin. (2) CPP al Republicii Moldova este protejarea persoanei, societății și statului de infracțiuni, precum și protejarea persoanei și societății de faptele ilegale ale persoanelor cu funcții de răspundere în activitatea lor legată de cerctarea infracțiunilor presupuse sau săvîrșite, astfel ca orice persoană care a săvîrșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală și condamnată [3].

În sistemul măsurilor de contracarare a fenomenului infracțional un rol important îl joacă metodele și mijloacele tehnico-criminalistice. Acestea contribuie efectiv la depistarea și ridicarea urmelor infracțiunii și a făptuitorului, permit să se obțină informații utile pentru căutarea infractorilor și probarea vinovăției lor, asigurând, totodată, și un nivel înalt de documentare a stărilor de fapt și a procedeelor probatorii. Datorită realizărilor progresului tehnico-științific, au apărut o serie de mijloace și procedee bazate pe principiile noilor tehnologii informaționale, fiind deja posibilă implementarea sistemelor automatizate de căutare cu destinație criminalistică și conectarea acestora la rețelele informaționale globale.

Depistarea urmelor la locul faptei constituie principala secvență a luptei duse de organele de ordine împotriva crimei. După ce vor fi depistate cu multă atenție acestea vor fi ridicate, cercetate, interpretate și conservate în vederea folosirii lor ca probe în justitie, căci orice delict, indiferent de gravitatea sa este însoțit de lăsarea unor „urme”materiale la locul savîrșirii lui. În acest sens, sporirea eficacității muncii organelor ocrotirii normelor de drept în activitatea de contracarare a criminalității, mai cu seamă în cadrul urmăririi penale, este în mare măsură legată de aplicarea în această activitate a celor mai noi realizări din domeniile științelor tehnicii, naturii, dar și a celor cu caracter umanitar. Punerea în serviciul Justiției a acestor date se înfăptuiește mai cu seamă prin utilizarea cunoștințelor de specialitate în formă de expertiză a probeor ridicate din scena infracțiunii, care prezintă un mijloc eficient de interpretare a faptelor, asigură stabilirea adevărului științific și, nu în ultimul rând, a drepturilor fundamentale ale omului [28, p. 34].

Scopul și obiectivele proiectului. Scopul lucrării de față este analiza literaturi de specialitate privind cercetarea urmelor create de om la fața locului, elaborarea pe această bază a unor concluzii și recomandări orientate spre perfecționarea activităților practice privind cercetarea acestor urme în cadrul cercetării locului faptei, dar și în laboratoarele criminalistice. Pentru atingerea scopului propus au fost trasate următoarele obiective: – a determina noțiunea de urme homeoscopice și esența expertizării criminalistice a acstor urme; – a clasifica urmele create de corpul uman conform doctrinei contemporane și a argumenta importanța acestora la elucidarea cauzelor penale; – a determina metodica examinării urmelor de natură biologică umană; – a interpreta importanța aplicării metodei ADN în identificarea persoanei; – a evidenția necesitatea apariției unui laborator de colectare a datelor de proveniență biologică, în special al ADN-lui.

Metodologia cercetării. Metodologia de cercetare are ca suport metoda dialectică de cunoaștere a realității obiective. În procesul de efectuare a cercetării au fost utilizate unele metode de cercetare general-științifice, metode sociologice și logico-juridice. Baza normativă a cercetării o constituie prevederile Constituției Republicii Moldova [1], Codului penal și de procedură penală a Republicii Moldova în vigoare [2,3], Legea Republicii Moldova “Cu privire la statutul ofițerului de urmărire penală” nr.333, din 10.11.2006 și publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.195 din 22.12.2006 [4], alte acte normative ce țin de criminalistică, activitatea specială de investigații [5, 6].

Semnificația teoretică și valoarea aplicativă a lucrării. Importanța teoretică și valoarea practică a cercetării efectuate constă în aceea că în ea se conține rezultatul unei analize complexe a stării actuale a literaturii de specialitate privind cercetarea urmelor materiale create de om la fața locului, în baza căreia se formulează concluzii și recomandări, a căror realizare, în opinia autorului va optimiza aplicarea cunoștințelor criminalistice de specialitate în activitatea de cercetare a locului faptei. Conținutul lucrării și modul de expunere, credem permite utilizarea ei în procesul de instruire juridică profesională a studenților, dar și ca ghid practic la dispoziția practicienilor în activitatea profesională de combatere a criminalității.

Sumarul compartimentelor proiectului. În compartimentul 1 „Cercetarea urmelor de reproducere create de corpul uman la fața locului” se pune accentul pe conceptul și caracteristica generală a urmelor materiale ale infracțiunii. Expunerea materialului pozitiv se începe cu aspectul noțional al urmelor materiale a infracțiunii, clasificarea acestora, mijloacele, metodele și procedeele de descoperire, fixare și ridicare a surselor materiale de probă. Se susține că colectarea materialelor de probă este o noțiune complexă ce cuprinde un rând de acțiuni privind colectarea (depistarea, detectarea, relevarea urmelor), fixarea procesuală și tehnico-criminalistică a acestora, ridicarea și adoptarea de măsuri în scopul ambalării (conservării) lor, precum și examinarea acestora în cadrul constatărilor tehnico-științifice, medico-legale sau expertizelor judiciare.

În compartimentul 2 „Cercetarea criminalistică a urmelor de natură biologică umană”mai întâi sunt prezentate modalitățile de interpretare și examinare preliminară a urmelor de sânge, salivă, spermă, fire de păr, resturi osteologice, urme olfactive la fața locului care reproduc doar mecanismul formării lor, mai apoi analizându-se aspectele cercetării acestor urme în cadrul examinărilor de laborator. Se evidențiază importanța probatorie și tactică operativă de căutare a urmelor de natură biologică umană.

1. CERCETAREA URMELOR DE REPRODUCERE CREATE DE CORPUL UMAN

1.1. Noțiunea și clasificarea urmelor în criminalistică. Importanța lor în

descoperirea infracțiunilor

Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei este o activitate complexă, de refacere imaginară, explicare și comentare a acțiunilor întreprinse la locul unei infracțiuni de persoanele implicate în săvîrșirea acesteia, pe baza examinării științifice și stabilirii situației reale a urmelor descoperite în perimetrul cercetat. Această activitate se realizează, la cererea expresă a organelor de urmărire penală, de specialiști sau experți criminaliști cu pregătire și experiență adecvată [14, p. 32]. În lucrările de specialitate, urmele sunt definite prin variate moduri de formulare, care au totuși un conținut apropiat.

Cei mai mulți autori consideră urma ca fiind orice modificare materială produsă la locul și în procesul săvîrșirii unei infracțiuni [26, p. 41]. De exemplu, unii autori definesc urmele ca fiind cele mai variate schimbări care pot interveni în mediul înconjurător ca rezultat al acțiunii infractorului, ori totalitatea elementelor materiale a căror formare este determinată de săvîrșirea infracțiunii, sau orice modificare materială intervenită în condițiile săvîrșirii unei fapte penale, între faptă și modificarea produsă existînd un raport de cauzalitate [37, p.93]. Alții, dorind realizarea unor diferențe mai cuprinzătoare și mai precise, înțeleg prin urmă orice modificare materială produsă ca efect al interacțiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite de acesta și elementele componente ale mediului unde își desfășoară activitatea infracțională, modificări care, examinate individual sau în totalitate, pot conduce la: stabilirea existenței faptei, identificarea făptuitorului, a mijloacelor folosite de către făptaș și la lămurirea împrejurărilor cauzei; urma mai reprezintă o modificare creată la locul și în procesul săvîrșirii infracțiunii, prin mișcările fizice realizate în acel moment de persoanele implicate în activitatea respectivă; modificarea produsă, prin aspectul ei general, prin caracteristicile specifice sau pozitive în care se află, este utilă cercetării criminalistie [39, p. 200].

Mai adecvată considerăm noțiunea formulată de către conf.univ. S. Doraș care arată „urmă” a infracțiunii poate fi „orice modificare produsă obiectelor din mediul înconjurător prin acțiunile infracționale care, datorită formei și structurii lor furnizează informații probante apte să contribuie la identificarea făptuitorului și determinarea împrjurărilor în are a fost săvârșită” [22, p.114].

Potrivit principiului enunțat mai sus și unanim admis în literatura de specialitate, prin urmă homeoscopică trebuie a se subînțelege acea totalitate de urme care au fost create prin reproducerea construcției exterioare a diferitor părți corporale (picioare, mîini, dinți, buze, s.a) sau create sub diverse forme de substanțe biologice, aparținînd corpului uman (fire de păr, pete de sînge, de salivă, spermă, miros, s.a) Din interpretarea acestei definiții este evident că noțiunii de urmă i se atribuie un înțeles oarecum mai larg. Asfel, producerea unei modificări nu este limitată în exclusivitate la persoana autorului faptei (sau la mijloacele folosite), ea putînd aparține în egală măsură și subiectului pasiv al infracțiunii.

De exemplu, petele de sînge sau firele de păr ale victimei găsite pe îmbrăcămintea agresorului sunt urme care fac dovada contactului direct dintre cei doi, împrejurare de natură să conducă la implicarea persoanei suspecte în cauza cercetată sau la includerea în cercul de bănuiți.

Accepțiunea relativ mai largă a noțiunii de urmă homeoscopică a infracțiunii se desprinde și din faptul că modificarea nu poate fi privită numai ca un rezultat al contactului fizic dintre diverse părți ale corpului autorului sau instrumentele folosite și victimă, ori dintre aceasta și elemente ale spațiului în care s-a săvîrșit fapta. Problema ce vizează urmele infracțiunii este studiată cu o deosebită insistentă de către specialiștii în materie. Au fost realizate numeroase lucrări, în care urmele sunt studiate sub cele mai diverse aspecte. Urme homeoscopice ale infracțiunii sunt considerate „totalitatea elementelor materiale a căror formare este determinată de săvîrșirea infracțiunii”, sau „cele mai variate schimbări care pot interveni în mediul înconjurător, ca rezultat al acțiunii infractorului” [17, p. 78].

Noțiunea de urmă este interpretată, într-un sens larg, ca „o schimbare ce intervine în mediul înconjurător, ca rezultat al activității nemijlocite a omului, și care, sub un aspect sau altul, interesează cercetarea criminalistică”, și într-un sens restrîns ca: „o reprodat al contactului fizic dintre diverse părți ale corpului autorului sau instrumentele folosite și victimă, ori dintre aceasta și elemente ale spațiului în care s-a săvîrșit fapta. Problema ce vizează urmele infracțiunii este studiată cu o deosebită insistentă de către specialiștii în materie. Au fost realizate numeroase lucrări, în care urmele sunt studiate sub cele mai diverse aspecte. Urme homeoscopice ale infracțiunii sunt considerate „totalitatea elementelor materiale a căror formare este determinată de săvîrșirea infracțiunii”, sau „cele mai variate schimbări care pot interveni în mediul înconjurător, ca rezultat al acțiunii infractorului” [17, p. 78].

Noțiunea de urmă este interpretată, într-un sens larg, ca „o schimbare ce intervine în mediul înconjurător, ca rezultat al activității nemijlocite a omului, și care, sub un aspect sau altul, interesează cercetarea criminalistică”, și într-un sens restrîns ca: „o reproducere a construcției exterioare a unui obiect pe suprafață sau în volumul obiectului cu care a venit în contact nemijlocit”[7, p. 62]. Necesitatea elaborării și introducerii în activitatea organelor judiciare a unor metode eficiente, fundamentate științific, de identificare a infractorilor, precum și de înregistrare a acestora, în scopul cunoașterii recidiviștilor, s-a făcut simțită încă de la începutul secolului. După primii pași ai lui Alphonse Bertillon – considerat drept unul dintre întemeietorii poliției științifice [40, p.131] și, deci, a Criminalisticii – cu sistemul său greoi de înregistrare antropometrică, în lumea justiției s-a impus un nou sistem de identificare, mult mai sigur și mai rapid, bazat pe particularitățile desenului papilar al fiecărui individ [27, p. 22-23].

Urmele de mîini, după cum mărturisesc scripturile religioase și laice vechi, au fost cunoscute în unele țări încă din antichitate. În China, Japonia, India și alte țări din Orient urmele de mîini sunt cunoscute deja la începutul mileniului. S-au expus afirmații potrivit cărora acestea ar fi fost folosite ca mijloc de certificare a documentelor, inclusiv a celor cu caracter juridic. Deși, abordînd această problemă, marele savant francez Edmond Locard a apreciat prezența amprentelor digitale pe documentele antice ca fenomen cu conținut mistic și nicidecum juridic, însuși faptul cunoașterii urmelor de mîini din timpuri imemoriale rămîne incontestabil.

Urmele de picioare reprezintă o altă categorie importantă de urme create inevitabil la locul faptei. Cu toate astea, ele sunt descoperite sau folosite în cercetarea de identificare relativ mai rar, considerîndu-se că au mai puține posibilități de individualizare, din cauza numărului relativ redus de elemente caracteristice, cu excepția celor specifice crestelor papilare de pe talpa piciorului.

Cercetările sistematice întreprinse, mai ales în ultimii 40 de ani pentru stabilirea de metode și mijloace științifice de identificare a persoanelor, fie în cazul săvîrșirii unei infracțiuni, fie în ipoteza stabilirii identității victimelor unor accidente, catastrofe, în general a cadavrelor necunoscute, au condus la conturarea unui domeniu distinct interdisciplinar, denumit odontologia judiciară. Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate [13, p.236], odontologia judiciară are rolul de a studia dinții și urmele acestora, astfel încît expertizele stomatologice să servească la stabilirea adevărului în procesul judiciar. Deși acest domeniu de graniță este, în mod firesc, circumscris medicinei judiciare, el conține numeroase elemente de criminalistică.

Alături de urmele de mîini, de picioare, de dinți și de buze, întîlnite frecvent în cercetările criminalistice, marea majoritate a părților corpului uman este aptă să creeze urme, în contextul săvîrșirii unei fapte penale. Dintre acestea amintim, de exemplu, urechile, nasul, bărbia, fruntea, fața în întregul ei, unghiile, partea exterioară a mîinii și chiar întregul corp.

Pe lîngă conformația ori elementele anatomice ale capului, ale ridurilor, cicatricelor, urme caracteristice de un gen aparte se pot forma și prin depunerea de pudră, produse cosmetice sau farduri, întrebuințate cu precădere de femei. Este vorba de urme de stratificare, statice sau dinamice, valoroase pentru identificările de grup fiind, bineînțeles, cele statice. Acest gen de urme poate reda anumite particularități ale elementelor anatomice ale feței ( altele decît buzele ), neexcluzîndu-se posibilitatea individualizării persoanei, dacă urma reflectă o caracteristică cu valoare de identificare.

Clasificarea urmelor prezintă în criminalistică o necesitate practică, ea asigurînd eficiența cercetării și folosirii lor în stabilirea adevărului, în esență, orice clasificarea constă în repartizarea fenomenelor (materiale sau logice) în grupe pe baza caracteristicilor lor comune. Deci depistarea acestor caracteristici-criterii constituie sarcina primordială a clasificării. Marea diversitate a urmelor create prin activitatea infracțională generează imposibilitatea formulării unui criteriu unic care ar permite o clasificarea integrală a lor. Aceasta se confirmă prin analiza literaturii de specialitate, unde criteriile folosite în vederea clasificării urmelor diferă de la un autor la altul, atît după conținut, cît și după număr.

În literatura de specialitate, urmele sunt împărțite în două mari categorii: urme formate prin reproducerea construcției exterioare a obiectelor (urme de mîini, picioare, îmbrăcăminte, instrumente de spargere) și urme formate ca resturi de obiecte și de materii organice și anorganice (resturi de îmbrăcăminte, de alimente, de fumat, de vopsea, pete organice etc.). La rîndul lor, acestea se subdivid, în funcție de procesul de mișcare în care s-au format și de modificările aduse suportului lor.

Clasificarea generală a urmelor se face după o serie de criterii, care diferă în funcție de factorii sau elementele de diferențiere avute în vedere de autorii de specialitate, de destinația sau de întinderea lucrării în care sunt abordate, precum și de importanța ei pe plan teoretic și practic.

Într-o lucrare destinată specialiștilor poliției, criteriile de clasificare a urmelor se ridică la cinci: factorul creator (om, animale ș.a.), esența lor (urme formă, materie și poziționale), mărimea (macro- și microurme), posibilitățile de identificare (urme care servesc la lămurirea unor împrejurări ale faptei, la stabilirea apartenenței de gen) și urme care permit identificarea factorului creator de urmă [36, p.50-51]. Clasificarea urmelor după diferite criterii are drept scop creșterea gradului de precizie și claritate a formulării concluziilor cercetărilor criminalistice în soluționarea cauzelor penale, instanțele de judecată fiind chemate să vegheze la realizarea acestui deziderat.

Problemă ce vizează clasificarea urmelor homeoscopice este examinată de autori, în plan gnoseologic și clasificarea acestora este o condiție indispensabilă procesului de cunoaștere a lor.

a) În opinia autorilor români mai potrivită este concepția conform căreia clasificarea urmelor se face în baza a patru criterii mai importante: natura urmelor, factorul creator, nivelul de modificare a supuortuluii (obiectului primitor de urmă), și modul de formare a urmelor [9, p.53].

b) Într-o opinie mai veche, promovată de criminaliștii francezi [16, p.16], clasificarea era făcută în amprente (digitale, corporale, de îmbrăcăminte, de animale etc.), între care amprentele papilare ale corpului uman ocupau o poziție privilegiată și, în urme, extrem de variate (obiecte lăsate de infractor, instrumente de spargere, păr etc.).Aici, se face distincția între urme și pete.

c) La unii autori urmele sunt împărțite în două mari categorii: „urme formate prin reproducerea construcției exterioare a obiectelor (urme de mîini, picioare, îmbrăcăminte, instrumente de spargere)”, și „ urme formate ca resturi de obiecte și de materii organice și anorganice ( resturi de îmbrăcăminte, de alimente, de fumat, de vopsea, pete organice etc.)”. La rîndul lor, acestea se subdivid, în funcție de procesul de mișcare în care s-au format și de modificările aduse suportului lor [26, p. 41-42]. În esență, criteriile de clasificare a urmelor sunt:

a. Factorul creator de urmă. Raportat la acest prim criteriu, factorii care au determinat apariția urmei pot fi diverși: corpul omului, obiecte sau instrumente, animale, fenomene cum sunt incendiul, explozia. Alăturat acestui factor, în literatura de specialitate se mai întîlnește și o clasificare în funcție de factorul primitor de urme (om, obiect, animal, etc). Această ultimă clasificare are mai curînd o finalitate teoretică, întrucît atunci cînd se examinează, de exemplu, urma unui proiectil (în calitatea sa de factor creator de urme ) în corpul uman, ea se face în legătură cu modificările produse în țesuturi, deci în ceea ce este denumit factor creator primitor.

Urmele homeoscopice sunt de două categorii: 1) create prin reproducerea construcției exterioare a diferitelor părți corporale și a îmbrăcămintei (a mîinilor, picioarelor, dinților, buzelor, obiectelor de îmbrăcăminte) pe suprafața sau în profunzimea obiectelor din mediul înconjurător și 2) create sub diverse forme de substanțe biologice, aparținînd corpului uman (fire de păr, pete de sînge, depuneri de salivă, spermă, miros ș.a.).

Urmele mecanice reproduc construcția exterioară a obiectelor-corpuri solide. In criminalistică acestea sunt divizate în urme de instrumente și urme ale mijloacelor de transport.

b. Tipul sau natura urmei. În funcție de acest al doilea criteriu general, clasificarea poate fi realizată în funcție de mai multe repere, cum ar fi, de exemplu, cele al vizibilității, ori al mărimii. Astfel, urme care reproduc forma suprafeței de contact a obiectului creator, ca de exemplu, urmele de mîini, de picioare, urmele instrumentelor de spargere, ale mijloacelor de transport etc.; Urme sub formă de pete sau resturi de materii organice și anorganice, inclusiv resturi sau fragmente de biecte (pete de sînge, firul de păr, praful, ciobul, pilitura, pelicula de vopsea, resturile vegetale etc.), denumite generic și urme materie; Urme sonore (vocea, vorbirea, zgomotele obiectelor) și urme olfactive (mirosul specific al persoanelor și obiectelor), ele formînd o categorie aparte de urme, în care primele sunt condiționate de prezența la locul faptei a unui mijloc de înregistrare (sau a unui martor de auditu, capabil să rețină anumite caracteristici ale vocii sau ale modului de vorbire, dar atunci nu mai putem vorbi de urme); Urme vizibile și urme latente, ultimele invizibile cu ochiul liber sau foarte puțin vizibile, ceea ce impune revelarea lor prin diverse metode și mijloace tehnico-științifice, cum se procedează, de exemplu, în cazul urmelor de mîini; Macro și microurmele. Din prima categorie fac parte majoritatea urmelor, așa cum se cunosc, iar din a doua urmele formate din particule sau resturi foarte mici de obiecte, substanțe, practic invizibile cu ochiul liber și greu de evitat de către infractor. De exemplu, praful sau scamele de pe covor, care se iau din mișcare, pe încălțăminte și pantaloni. Descoperirea și examinarea acestei categorii de urme, în opini criminalistilor din Rusia presupune metode microanalitice [43, p.244].

c. Modul de formare a urmelor. Acest criteriu are în vedere, pe de o parte, raportul de mișcare în care se află la un moment dat obiectul creator și obiectul primitor de urmă, iar, pe de altă parte, locul în care se fixează urma pe obiectul primitor (la suprafață sau în adîncime ). Astfel:

1) urme statice, create prin atingere, apăsare sau lovire, fără ca suprafețele de contact să se afle în mișcare una față de alta în momentul contactului. Această categorie de urme este prețioasă, prin caracterul lor determinant, întrucît redau elementele caracteristice, utile identificării, cum este cazul urmelor de mîini, de buze, de picioare ș.a.

2) urme dinamice, formate ca rezultat al mișcării de translație, de alunecare a unei suprafețe pe alta. Un exemplu tipic îl constituie urma de frînare a unui autovehicul, sau urma lăsată de un clește în momentul tăierii unui belciug. Deși aceste urme nu redau cu fidelitate, în toate cazurile, detaliile caracteristice, servind de regulă numai la identificări de gen sau grup, în ipoteza celor specifice armelor de foc ele permit identificarea pe baza striațiilor create de proiectilul și tubul cartușului, ca și în cazul urmelor instrumentelor de spargere, în care striațiile servesc la identificarea unui levier, clește, cuțit, topor, etc.

3) urme de suprafață, ce se pot prezenta în două variante : urme de stratificare, formate prin depunerea unui strat de substanță (grăsime, transpirație, sînge, praf) pe suprafața primitoare a urmei și urme de destratifîcare, formate prin ridicarea substanței aflate inițial pe suport (de exemplu, atingerea cu mîna a unei suprafețe prăfuite).

4) urme de adîncime, specifice suportului sau obiectelor primitoare de urmă, cu un anumit grad de plasticitate, în care se imprimă suprafața obiectului ce a format urma (de exemplu, urma de picior în pămînt moale) [24, p. 41-42].

d. Alte criterii de clasificare a urmelor. Alăturat criteriilor de mai sus, unanim acceptate, în literatura de specialitate se mai face distincție între urmele locale și cele periferice (negative), care redau conturul obiectelor, ca și între posibilitățile oferite de urme pentru identificarea obiectului sau numai pentru stabilirea apartenenței de grup a acestuia.

La alți autori găsim careva schimbări în ceea ce privește clasificarea după așa criterii ca:

După natura lor, urmele infracțiunii se grupează în două categorii: urme-formă, create prin reproducerea construcției exterioare a unui obiect pe suprafață sau în volumul altuia și urme-materie, ce pot apărea pe parcursul săvîrșirii acțiunilor infracționale în formă de fragmente de obiecte, resturi de substanțe ca urmare a interacțiunii a două sau mai multe obiecte materiale.

Din categoria urmelor-formă le vom menționa pe cele tradiționale numite traseologice, care reproduc forma și relieful suprafeței de contact a obiectelor creatoare, ca de pildă, a celor de mîini, de picioare, de îmbrăcăminte etc. Din categoria a doua, mai fregvent utilizate în practica judiciară, pot fi amintite fragmentele de obiecte (resturi de alimente, cioburi de sticlă, de veselă, elemente desprinse din obiectele vestimentare, inclusiv fibre din produse textile) și diferite substanțe pulverulante sau lichide (rumegătură metalică, lemnoasă, sau a materialelor de construcție, pete de natură organică și anorganică ș.a.). Atît urmele-formă, cît și cele materie se pot manifesta sub aspect macroscopic și microscopic [44, p.313].

Potrivit nivelului de modificare a suportului, urmele se împart în : – de adîncime; – de suprafață; – periferice. Urmele de adîncime se prezintă în formă de modificări esențiale de profunzime a obiectului primitor de urmă, în locul unde acesta a venit in contact cu cel creator.

Urmele de suprafață, dimpotrivă, nu produc schimbări esențiale ale obiectului primitor de urmă. Ele se subdivizează în: a) de stratificare, formate prin depuneri de substanțe de pe suprafața obiectului creator pe suprafața celui primitor, cum ar fi o amprentă digitală sudoripară, sau de vopsea pe o suprafață netedă. b) de destratificare, formate prin preluarea de substanțe de pe suprafața obiectului primitor, ca în cazul deplasării pe un obiect curent vopsit [26, p.43].

Urmele periferice redau configurația, conturul unui obiect, poziția căruia a fost schimbată în urma săvîrșirii faptei de pe locul unde acesta s-a găsit timp îndelungat. Aceste urme se întîlnesc în cazul ridicării unui covor sau portret de pe perete, unei reviste de pe o suprafață prăfuită ș.a.

Importanța cercetării urmelor reflectare în activitate de descoperire și cercetare a infracțiunilor este foarte mare. Datele furnizate de aceste cercetări sunt puse la temelia elaborării versiunilor, la planificarea si realizarea acțiunilor procesuale ulterioare. Timpul consumat la înfăptuirea unor examinări și interpretări de urme la fața locului permite uneori a economisi săptămîni și chiar luni întregi de muncă asiduă, orientate spre stabilirea făptașului și descoperirea infracțiunii în termene cît mai reduse. Anume aici se evidențiază mai pronunțat profesionalismul și competența participanților la această activitate procesuală, în special a ofițerului de urmărire penală și a specialistului criminalist [16, p.4]. Ele contribuie la obținerea unor noi probe în cauzele cercetate, concluziile fiind formulate atît sub aspectul probabilității lor, cît și în sens categoric, oferind, astfel, nu numai caracteristici de diagnosticare a obiectelor, dar și posibilități pentru stabilirea identității acestora.

. Caracteristica desenelor papilare de pe palmele mâinilor

Cercetările întreprinse o lungă perioadă de timp asupra caracteristicilor desenelor papilare și a utilității lor în identificarea persoanelor au pus bazele unei ramuri importante a științei criminalistice, cunoscută sub denumirea de dactiloscopie. Termenul de dactiloscopie derivă din cuvintele grecești „dactilos” = deget și „scopio” = prin care se poate privi, cerceta [45, p.57].

Dactiloscopla este ramura Criminalisticii care se ocupă cu examinarea și clasificarea desenelor papilare, în vederea identificării persoanei . Dactiloscopia este știința privind studiul desenelor papilare. Obiectul dactiloscopiei cuprinde: – elaborarea procedeelor și stabilirea mijloacelor de descoperire, fixare, ridicare și examinare a urmelor desenelor papilare lăsate în diferite locuri de persoane; – elaborarea procedeelor de amprentare a persoanelor; – elaborarea regulelor de codificare a amprentelor papilare în vederea organizării cartotecilor și a cazierului, dactiloscopice; – elaborarea metodologiei de realizare a expertizei dactiloscopice pentru identificarea persoanei.

Desenele papilare, specifice pielii corpului omenesc, aflate la nivelul degetelor, palmei și tălpii piciorului (plantă), cunoscute sub denumirea de dermatoglife, sunt formate din sistemul liniilor paralele ale crestelor papilare, separate între ele de șanțurile papilare.

Crestele papilare redau relieful neregulat al papilelor dermice, aflate la linia de legătură dintre cele două straturi principale ale pielii, dermă și epidermă, dintre care ultimul, aflat la suprafață, cunoaște un permanent proces de descuamare. În vîrful crestelor papilare se găsesc orificiile sudoripare sau porii, prin care este secretată sudoarea. Formată din apă, săruri minerale și substanțe organice, sudoarea reprezintă unul dintre elementele importante de formare a urmelor pe suprafețele cu care pielea a venit în contact.

Pielea este învelișul care îmbracă întreaga suprafață a corpului uman. Ea este formată din trei straturi principale: epidernul, dermul și hipodermul.

Epidernul este partea exterioară a pielii, fiind alcătuit din mai multe straturi de celule epiteliale. Celulele superioare ale epidermului sunt celule moarte și formează un strat cornos relativ dur, care face din epiderm un înveliș protector al pielii. Dermul sau pielea propriu-zisă, este un țesut fibros, viu, conjunctiv și elastic. El conține vasele capilare, vasele arteriale și venoase, precum și terminațiile a numeați nervi senzitivi. Hipodermul este stratul cel mai profund, situat sub derrn, care ține legătura între piele și organele interioare. La punctul de contact cu epidermul, la partea sa superioară, dermul prezintă o serie de proeminențe, de ridicaturi conice, care se numesc papile. În vîrful papilelor, ce sunt străbătute fiecare de cîte un canal, se află porii prin care este elimina transpirația. Papilele dermice sunt înșiruite liniar, unele lîngă altele. Rîndurilor de papile le corespund rîndurile de creste papilare situate la suprafața dermului.

Desenele papilare imprimate pe suprafața unor obiecte, cunoscute în criminalistică și sub denumirea de dactilograme, sunt de două feluri: dactilograme care reprezintă degetele papilare imprimate voluntar, în limbajul specialitate acestea sunt denumite amprente papilare sau impresiuni; dactilograme care reprezintă degetele papilare imprimate involuntar pe un obiect oarecare. Sunt denumite urme papilare sau amprente în litigiu.

În funcție de locul unde se află situat pe suprafața pielii desenul papilar, presiunile și urmele pot fi: digitale, cînd reprezintă crestele papilare de pe suprafața interioară a degetelor; palmare, cînd reprezintă crestele papilare de pe întreaga suprafață îrioară a palmelor; plantare, cînd reprezintă crestele papilare de pe talpa picioarelor.

Prin studii aprofundate s-a confirmat că desenelor papilare le sunt caracteristice la nivel metodologic trei proprietăți în vederea identificării autorului urmelor:

1) Unicitatea sau individualitatea desenului papilar. Cercetătorii în materie de dactiloscopie, pe baza studiilor efectuate și a experienței practice în acest domeniu, au ajuns la concluzia certă că este imposibil a se întîlni două persoane cu desene papilare identice. Fiecare, papilar al fiecărui deget are o morfologie unică neexistînd două desene identice, chiar la aceeași persoana. Unicitatea desenelor papilare se datorează marii varietăți de caracteristici structurale care, sub raport de dimensiune, formă și poziție, practic nu pot coincide în două desene. La această concluzie s-a ajuns atît prin îndelungate cercetări, cît și pe baza calculelor matematice, prin care s-a stabilit, pornindu-se de la un număr de 4 caracteristici, că posibilitatea repetării a două desene papilare cu aceleași puncte coincidente ar exista teoretic numai la 64 milioane de amprente [27, p.28] Dacă numărul detaliilor caracteristice se mărește, rezultatul calculului ajunge la cifre astronomice, ceea ce confirmă principiul potrivit căruia fiecare persoană este identică numai cu sine însăși și se deosebește de toate celelalte.

2) Fixitatea desenului (stabilitatea) este a doua proprietate a desenelor papilare, nu mai puțin

importantă. Adică au proprietatea de a nu se schimba pe tot parcursul vieții omului. Desenul papilar apare în luna a treia a vieții intrauterine a fătului primește forma definitivă în luna a șasea. El nu se schimbă nici după moartea persoanei, ci se distruge prin procesul putrefacției țesuturilor. Formîndu-se deja pe parcursul vieții intrauterine, desenele papilare, sub aspect structural, rămîn intacte și dispar doar după deces. Dacă orice caracteristică corporal-umană este supusă diferitelor schimbări condiționate de dezvoltarea și îmbătrînirea organismului, desenele papilare ca formă și structură sunt fixe.

3) A treia proprietate esențială a desenelor papilare este inalterabilitatea acestora, ceea ce presupune imposibilitatea înlăturării, modificării sau distrugerii lor în condiții firești. Distrugerea desenelor papilare poate fi obținută numai prin transplantare sau prin alt mod de afectare a pielii, însoțită de vătămarea papilelor. In caz contrar, acestea vor restaura crestele și desenele papilare în structura lor inițială. Din considerentele date în literatura de specialitate proprietatea menționată a desenelor papilare adeseori se tratează drept capacitate a lor de a se restabili. Teoretic, nu se exclude posibilitatea unui fals de amprentă, dar acesta nu se efectuează de infractor pe sau cu propriile dermatoglife, ci printr-un transfer de amprente, sau, tocmai modul de obținere și transferare propriu-zisă a urmei face ușor detectabilă încercarea de disimulare și oferă indicii privitoare la autorul faptei.

În privința proprietăților desenului papilar, o parte din autori apreciază că acestea se reduc numai la două: unicitatea și fixitate, inalterabilitatea fiind considerată o componentă a fixității [11, p.311]. Credem, însă, că o distincție între cele două proprietăți este necesară pentru delimitarea stabilității naturale a desenului papilar (fixitatea) de imposibilitatea modificării artificiale. Desenele papilare sunt caracterizate de forme variate. Din această cauză s-a impus împărțirea lor pe categorii, grupe sau tipuri, clasificare,determinată de necesitatea realizării unui sistem simplu și eficace de înregistrare, în vederea identificării lor ulterioare.

Primul criteriu îl reprezintă regiunea anatomică a corpului pe care o ocupă, respectiv regiunile digitală, palmară sau plantară. În funcție de locul pe care îl ocupă, desenele papilare ale mîinii sunt structurate după cum urmează: – Regiunea digitală cu zonele falangetei, falanginei și falangei, despărțite deșanțurile flexorale; – Regiunea palmară cu zonele palmară, tenară și hipotenară.

Indiferent de regiunea sau zona în care se găsesc, desenele papilare au o importanță aproape egală în identificare. Dintre acestea se disting, totuși, desenele de pe falangete, ale căror urme rămîn cel mai frecvent la fața locului. Datorită particularităților lor de structură, aceste desene sunt singurele folosite în înregistrările dactiloscopice [41, p.14].

Crestele papilare care alcătuiesc structura desenului falangetei formează, de regulă trei zone: – Zona bazală, dispusă între șanțul flexoral și centrul desenului.- Zona centrală sau nucleară, zonă ce deține ponderea cea mai mare în clasificare. – Zona marginală, alcătuită din crestele aflate la exteriorul desenului.

Locul de întîlnire al celor trei zone poartă denumirea convențională de DELTA [19, p.274], fiind și ea de mai multe feluri (de exemplu, delta albă, delta neagră etc). Precizăm, însă, că nu întotdeauna, așa cum se va vedea mai jos, desenul papilar cuprinde trei zone.

Al doilea criteriu, raportat și la cel de mai sus, este impus de forma desenului din zona centrală și de poziția și numărul deltelor, după cum urmează: a) Desenele adeltice sau de tip arc, lipsite de zona centrală. b)Desenele monodeltice sau de tip laț, în care zona centrală are efectiv forma unui laț pornind din dreapta sau din stînga desenului, de aici și sub clasificarea în dextrodeltice și sinistrodeltice. c) Desene bideltice sau de tip cerc, zona centrală fiind sub formă de cerc, de spirală, de lațuri gemene ș.a. d)Desene polideltice sau de tip combinat, majoritatea prezentînd trei delte și foarte rar patru delte. e)Desenele excepționale sau amorfe, care nu se apropie de desenele papilare obișnuite.

Practica demonstrează că urmele formate de celelalte zone ale palmei în raport cu cele ale falangetelor se întîlnesc rar și, ca regulă, oferă un material informativ relativ redus. Iată de ce clasificarea desenelor papilare în criminalistică se face pe baza desenelor zonei falangetelor.

Desenele papilare în arc sunt formate dintr-un singur curent de creste papilare care își iau începutul de la o latură a falangetei și, curbîndu-se în centrul ei, pleacă spre latura opusă. Desenele în arc sunt simple și în șatră. Primele au curbura crestelor lină, ușor descrescînd de la vîrful degetului spre baza falangetei. Ultimele, dimpotrivă, se prezintă prin curbura bruscă, avînd în centru una sau mai multe creste în poziție verticală.

Desenele în arc sunt mai puțin frecvente, constituind, conform datelor publicate, pînă la 6% din totalitatea desenelor papilare [22, p.123].

Desenele papilare în laț au o structură mai complicată. În ele se disting lesne trei curente de creste papilare, formînd zonele respective: centrală, periferică sau marginală și bazală. Crestele zonei centrale își iau începutul de la o latură a falangetei și, atingînd partea centrală a acesteia, revin spre aceeași latură, formînd o figură în formă de laț. Crestele zonei periferice în formă de arc cu brațele pe ambele părți laterale ale falangetei, acoperă zona centrală a desenului papilar din partea de sus și cele două părți laterale. Crestele papilare bazale sunt plasate paralel șanțului flexoral, închizînd zona centrală din partea de jos. Crestele zonei periferice și cele bazale se intersectează pe partea opusă a direcției brațelor crestelor zonei centrale, formînd o figură triunghiulară, numită delta, după aspectul general asemănător literei grecești delta.

Desenele papilare în laț variază în funcție de numărul crestelor cuprinse de cele trei curente, forma și direcția acestora. Se disting vădit desene simple în laț, sub aspect general de rachetă. în care brațele lațurilor se concentrează în centru și curbe, în care lațurile zonei centrale au o formă încovoiată. Desenele papilare în laț sunt cele mai frecvent întîlnite, constituind peste 60% din totalitatea desenelor papilare [22, p.124].

Desenele papilare în cerc ca și cele în laț sunt formate din trei curente de creste. Spre deosebire de acestea, la desenele în cerc crestele zonei centrale se prezintă în formă de cerc. spirală, oval. În acest tip de desene, crestele zonei periferice și a celei bazale se intersectează pe ambele părți laterale ale desenului (o particularitate distinctivă a acestui tip de desene), formînd respectiv două delte. Pe lîngă particularitățile de formă ale desenelor papilare, a căror contribuție în procesul identificării se reduce la stabilirea genului sau grupului din care face parte degetul unei persoane, amprenta digitală conține și o serie de puncte caracteristice sau detalii, de natură să permită identificarea certă a individului.

Potrivit teoriei și practicii criminalistice dactiloscopice, atît din țara noastră, cît și din străinătate, au fost stabilite un număr de aproximativ 20 tipuri de detalii caracteristice, cu precizarea că determinarea acestora se face pe amprentă în sensul acelor ceasornicului, începutul fiind socotit în stînga jos. Astfel: – capăt de creastă papilară, respectiv începutul de creastă, situat la stînga, și sfîrșit de creastă papilară, dispus în dreapta; -bifurcare, deci creastă papilară în două creste, și trifurcare, dacă creasta se împarte în trei creste; – contopire simplă și contopire triplă, ce reprezintă reversul situației de mai sus; – întrerupere în traseul crestei, pe o porțiune de circa 2mm; – fragment de creastă papilară; – butonieră, determinată de o scurtă bifurcare a unei creste, urmată de revenirea la traseul normal; – inel, detaliu care se apropie de butonieră, fiind însă circular; o deviere a două creste ce aveau tendința să-și unească traseul: intersecție a două creste papilare; – cîrlig, detaliu format de un fragment mic de creastă, atașai unei creste mai mari;

anastamoză, creastă ce unește, sub forma unui pod, alte două creste papilare.

Într-un desen papilar digital se pot găsi în jur de peste 150 detalii caracteristice. Pentru identificarea unei persoane, așa cum se va vedea, este necesar să se descopere în urma de la fața locului și în impresiunea de control un număr de detalii care să corespundă nu numai ca tip, dar și ca poziție, de unde și denumirea de puncte coincidente, folosită în dactiloscopie.

Detaliile și punctele caracteristice ale desenelor papilare pot fi exploatate cu succes în identificarea criminalistică, numai dacă sunt prezente într-un număr suficient sau reflectate, în condiții bune, de urmă.

Sunt frecvente împrejurările în care, la fața locului, urmele digitale se prezintă sub forma unor fragmente de creste papilare. Și în aceste cazuri identificarea este posibilă prin examinarea formei porilor și a marginilor crestelor papilare, mai bine redate de urmă. Acest gen de examinare este însă destul de laborios, implicînd folosirea nu numai a aparatelor optice de mărit, dar, în special, a unor metode mai complexe, mai fine de relevare a urmei. De exemplu, pentru identificarea unui fracment de urmă papilară de cîțiva milimetri pătrați, relevată în condiții bune la fața locului, nu se poate recurge la un examen comparativ între urmă și impresiunea de pe fișa dactiloscópica, ridicată prin metoda clasică a cerneluirii care astupă porii. Pentru aceasta, impresiunea de comparație se obține, în linii mari, în felul următor: degetul se rulează pe suprafața unui amestec (format din ceară galbenă, colofoniu, spermanțet și seu), după care se rulează din nou. imediat, pe celuloid, pentru a se putea mări, prin proiecție, suprafața urme.

Sarcina principală a dactiloscopiei este așadar, de a constata dacă o amprentă incriminată și o amprentă de comparație sunt create de același deget, palmă sau plantă, și pe această bază, de a stabili identitatea fizică a unei persoane. Aspectul morfologic care este același demonstrează identitatea de origine a unei urme cu impresiunea și în același timp, le deosebește de urmele si impresiunile provenite de la alte degete [43, p.63].

1.3. Cercetarea urmelor de mâini la locul faptei

Prin cercetarea urmelor de mîini în criminalistică se subînțelege, pe de o parte, totalitatea formelor de activitate a organelor justiției penale efectuate în vederea descoperirii, fixării, ridicării și interpretării urmelor pentru stabilirea împrejurărilor în care s-a comis fapta, pe de altă parte, examinarea acestora de către experții criminaliști ai Ministerului Afacerilor Interne [18] în scopul identificării făptuitorului și stabilirea altor circumstanțe ale faptei săvîrșite.

Operația complexă de descoperire, revelare, fixare și ridicare a urmelor de mîini de la fața locului se realizează încă de la începutul cercetării, în funcție de modul în care s-au format aceste urme. Ca mijloc de probă, bazat pe investigații științifice, urmele de mîini au fost recunoscute în justiția penală cu mult mai tîrziu [20, p.185]. La etapa actuală, urmele de mîini sunt dintre cele mai frecvent folosite în justiția penală. Practic nu există infracțiuni în cercetarea cărora urmele de mîini ar putea fi ignorate. În acest sens, practica demonstrează date semnificative: în descoperirea a 40-50 % de cauze de furt, jafuri, de atacuri tîlhărești, falsuri în documente [23, p. 110] și de alte crime grave valoarea urmelor de mîini este excepțională, jucînd un rol primordial în ce privește identificarea autorului faptei, stabilirea participanților la săvîrșirea actului penal, precum și a altor împrejurări ale infracțiunii săvîrșite [39, p.132].

Aplicarea urmelor de mîini în justiția penală este înlesnită de mai mulți factori. Primul este marea frecvență a urmelor de mîini la locul săvîrșirii faptelor penale, ele formîndu-se în toate cazurile în care făptuitorul acționează manual și firește, dacă acesta nu întreprinde măsuri pentru a nu lăsa urme. Al doilea factor favorizant în vederea utilizării urmelor de mîini în justiția penală este existența sistemelor de înregistrare penală. Fără a atinge problema în detaliu, menționăm că una din modalitățile de înregistrare a persoanelor condamnate penal este cea dactiloscopică, care constă în fixarea desenelor papilare a celor 10 degete ale mîinilor pe fișe speciale și crearea pe baza concentrării lor a fișierelor dactiloscopice. Datorită structurii sistematizate, acestea permit compararea urmelor ridicate de la locul faptei concrete cu cele ale persoanelor înregistrate. în acest context se încadrează de asemenea și evidența urmelor de mîini ridicate de la locul infracțiunilor nedescoperite. Prin compararea acestora se poate stabili autorul a două sau mai multor infracțiuni, ceea ce adeseori poate să sporească esențial activitatea de urmărire a făptuitorului. Folosirea urmelor de mîini în procesul penal este benefic influențată de capacitatea acestora de a contribui la identificarea directă și cu certitudine a persoanelor care le-au lăsat. Posibilitatea identificării se datorează faptului că urmele de mîini reproduc elementele caracteristice ale desenelor papilare de pe suprafața părților de contact a mîinilor, care în ansamblu asigură indubitabil deosebirea unui individ de altul.

Urma papilară, indiferent că este a degetelor, a palmei sau a întregii mîini, se formează prin contactul direct al acesteia, fie cu o suprafață, fie un obiect oarecare, în funcție de modul de formare, ele se pot prezenta astfel:

a) Urme de mîini statice sau dinamice. Valoarea cea mai mare identificarea persoanei o au, bineînțeles, urmele de mîini statice, întrucît, reușesc să redea cu claritate desenul papilar și detaliile sale caracteristice. Spre deosebire de urmele statice, urmele dinamice, prezentîndu-se sub forma unor mînjituri, pot servi în cel mai bun caz la o identificare generică.

b) Urme de suprafață sau de adîncime, în funcție de plasticitatea suportului primitor de urmă. De exemplu, urmele formate în chit moale, în ceară, în plastilină, în vopsea neuscată ș.a., se formează în adîncime, spre deosebire de urmele lăsate pe o suprafață dură, de genul sticlei, care sunt de suprafață. La rîndul lor, urmele de suprafață se pot forma prin stratificare, datorită depunerii de substanță aflată pe mînă ( sudoare, grăsime, sînge etc.) pe suprafața atinsă, precum și prin destratificare, datorită ridicării substanței existente anterior pe obiect (praf, vopsea).

c) Urme de mîini vizibile sau latente, întîlnite de regulă, la urmele de suprafață formate prin stratificare. Urmele de mîini latente, contrar aparențelor, sunt în marea majoritate a cazurilor de o calitate mai bună decît urmele vizibile. Explicația constă în aceea că urmele latente se formează prin depunerea unui strat foarte subțire de substanță, capabilă să redea cu fidelitate detaliile caracteristice ale crestelor papilare și chiar al porilor. Spre deosebire de urmele latente, urmele vizibile pot determina unele greutăți în cercetare. Pe de o parte, acestora le este caracteristic, în numeroase cazuri, un anumit grad de îmbîcsire, de acoperire a detaliilor cu substanța depusă (sînge, grăsime, murdărie). Pe de altă parte, substanța impregnată, în șanțurile papilare nu numai că determină estomparea crestelor, dar poate forma ea însăși o urmă ce va reflecta traseele șanțurilor, nu ale crestelor, astfel încît pe obiect apare imaginea negativă a amprentei papilare. O asemenea imagine poate conduce la o concluzie falsă, de neidentitate momentul examinării comparative a urmei digitale cu impresiunea luată persoanei suspecte. In practică, s-au întîlnit cazuri de excludere a adevăratului autor din sfera cercetării, din cauza neconcordanței, aparent evidente, dintre urmă și impresiune. Numai inversarea fotografică a imaginii urmei a permis revenirea, asupra concluziei inițiale. Cu toată valoarea relativ redusă de identificare a unor urme vizibile, ele servesc la constatarea împrejurărilor în care a fost săvîrșită infracțiunea (obiectele folosite, drumul parcurs de autor, succesiunea acțiunilor ș.a.). De asemenea, este aproape imposibil ca într-o urmă digitală vizibilă să nu existe o porțiune, un fragment exploatabil în cercetarea de identificare, aspect uneori neglijat în practică [39, p.134].

După cum demonstrează practica judiciară, cele mai frecvente și mai valoroase în plan criminalistic sunt urmele de mîini create prin transpirație. Aceasta se explică, în primul rînd, prin existența permanentă pe suprafața palmară a sudorii – substanța-bază a acestui gen de urme, numită din motivul dat și secreție papilară, care ușor se desprinde de piele, pentru a se prinde tot atît de ușor de suprafața obiectelor, formînd urme-amprente. în al doile rînd, sudoarea, fiind lipsită de corpuri dure, se așterne fin și uniform pe suprafața palmară, asigurînd redarea deplină și exactă în urme a desenelor papilare.

În contextul celor enunțate, considerăm important să semnalăm de asemenea că secreția papilară, datorită prezenței unor săruri anorganice din componența sa, atribuie urmelor o relativă stabilitate. În practică sunt cunoscute nenumărate cazuri de cercetare criminalistică a urmelor menționate create într-un răstimp îndepărtat, de luni și luni de zile.

Pe de altă parte, sudoarea este incoloră. Dat fiind acest fapt, urmele create prin transpirație sunt greu sesizabile pe suprafețe dure (sticlă, porțelan, ceramică, materiale polimerice, lemn polizat, metal șlefuit) și invizibile pe suprafețe absorbante (hîrtie, carton, textile, furnir). Descoperirea lor impune aplicarea metodelor și mijloacelor de evidențiere.

Pe baza unei bogate practici existente în materie, în literatura de specialitate s-a conturat o regulă cu caracter de generalitate, conform căreia “ pentru descoperirea urmelor unei infracțiuni, în cercetarea fiecărui caz, organul de urmărire penală va căuta să reconstituie mintal fiecare fază a desfășurării infracțiunii, parcurgînd cu o atenție, în sens direct sau invers, drumul presupus că a fost făcut de infractor” [21, p.203].

Căutarea urmelor poate debuta din locul în care se presupune că a intrat infractorul, prin cercetarea clanțelor ușii, a încuietorilor, a comutatorului ș.a. Dacă s-a pătruns într-o încăpere prin spargerea geamului, cioburile acestuia păstrează în condiții bune urmele crestelor papilare. în aceleași condiții păstrează urmele obiectelor de porțelan și sticlă, suprafețele metalice, mobilierul etc. Suprafețele relativ zgrunțuroase, de genul gulerelor sau manșetelor de cămăși, pot reține urme în condiții mulțumitoare.

Sunt situații în care cercetările preliminare pot duce la concluzia că infractorul s-a folosit de mănuși din cauza absenței urmelor papilare, cel puțin în prima fază a cercetării. Pe lîngă faptul că însele aceste mănuși pot crea urme specifice, nu trebuie exclusă posibilitatea apariției unor amprente digitale spre sfîrșitul drumului parcurs de infractor sau a ceea ce este numit în literatura juridică penală iter criminis. În practică, se întîlnesc cazuri în care infractorul, fiind nevoit să desfășoare o operație migăloasă, este incomodat de mănuși și le scoate automat (la căutarea prin sertare, prin rafturile unei biblioteci, prin haine, la casele de bani etc) [35, p.77].

Alteori, suprafața obiectului este atinsă de o porțiune a pielii palmei, neprotejată de mănușă. De exemplu, în cazul unui furt săvîrșit la un magazin universal, infractorul, intenționînd să ajungă la niște radiocasetofoane, a fost nevoit să mute din loc un televizor pe care a rămas o urmă a unei porțiuni din regiunea hipotenară a palmei. În ipoteza folosirii mănușilor necăptușite, sau a mănușilor chirurgicale ce permit un contact tactil mai bun, nu trebuie exclusă posibilitatea descoperirii amprentelor în interiorul acestora. Pentru ușurarea procesului de căutare a urmelor crestelor papilare se recomandă folosirea unei lanterne cu care se va ilumina oblic obiectul presupus a fi purtător de urmă. O altă metodă, care se poate aplica în cazuri mai ai deosebite, constă în pulverizarea pe obiectul presupus purtător de urmă a unei soluții pe bază luminol. Sub acțiunea radiațiilor ultraviolete, urma va apărea într-o luminoscență specifică pentru un timp scurt. În prezent se apelează la tehnici nedistructive de genul razelor laser sau surselor de lumină emise de aparatură polylight. Polylight este un echipament performant pentru căutarea urmelor la locul producerii evenimentului, iar neutilizarea acestuia este de neconceput în cercetarea modernă, acesta este o sursă de lumină cu lungime de undă variabilă pentru investigarea tehnico-științifică a locului faptei. Panoul său de comandă asigură interschimbabilitatea filtrelor și reglarea lungimii de undă a luminii. Aparatul este compact și poate fi folosit atît în laborator, cît și la locul faptei. O caracteristică specială a acestui produs este faptul că lumina sa are aceeași intensitate pe toată zona iluminată, în mod asemănător luminii naturale, dar mult mai mare decît a acesteia. Lumina Polylight-ului se transmite prin fibre optice, cu pierderi reduse de intensitate, ceea ce o deosebește de cea a lămpii cu halogen, care o emite în mod progresiv, începînd cu nuanțe de albastru și ajungînd pînă la roșu. Utilizarea dispozitivului este optimă pentru căutarea urmelor de încălțăminte, de sînge, spermă, salivă, vopsea, etc. Pentru aplicațiile din domeniul criminalisticii, Polylight poate fi folosit atît în condiții de laborator, cît și la fața locului, în trei moduri diferite: 1. punerea în evidență a urmelor prin fluorescență; 2. punerea în evidență a urmelor prin reflexia luminii; 3. punerea în evidență a urmelor prin absorbția luminii.

Determinarea vechimii urmelor de mîini reprezintă, o problemă importantă de care se ține seama atît în procesul descoperirii, cît și în cel al revelării urmelor crestelor papilare. Stabilirea vechimii se face în funcție de factori variați și este uneori relativă. Astfel, urmele de pe porțelan, sticlă, suprafețele netede, lustruite sau lăcuite pot fi păstrate chiar ani de zile, în vreme ce hîrtia le păstrează cîteva ore. în funcție de calitatea ei [31, p.74].

De asemenea trebuie de avut în vedere diverși factori de alterare a urmelor, cum sunt, de exemplu, căldura, lumina solară, ploaia ș.a. Dar în condițiile unei ploi ușoare sau a zăpezii, unele urme se păstrează neașteptat de bine. În primele momente ale cercetării, stabilirea vechimii urmelor este absolut necesară pentru alegerea mijloacelor adecvate de revelare (de exemplu, relevarea unei urme proaspete, de circa o oră, prin prăfuire, poate să conducă la alterarea urmei din cauza îmbîcșirii). Vechimea este și un element de care se ține seama în interpretarea modului de formare a urmelor, ea oferind indicii privitoare la faptă și la persoana autorului.

O altă regulă care, de data aceasta, privește pe cel ce conduce cercetarea la fața locului, dar și pe superiorii săi este limitarea numărului persoanelor care efectuează cercetarea numai la specialiști, pentru evitarea creării de urme suplimentare sau, mai rău, a distrugerii unor urme, cum se întîmplă din păcate, uneori, în practică.

Evidențierea urmelor a desenelor papilare, cît și a altor tipuri de urme, se realizează prin două metode: de prăfuire și chimică.

Metoda de prăfuire constă în tratarea cu prafuri ce trebuie să îndeplinească așa condiții: să fie în contrast de culoare cu suprafața purtătoare de urme, și să prezinte o aderență selectivă, pentru a evita îmbîcșirea urmei sau estomparea detaliilor caracteristice. Aderînd la materia-bază a urmei, praful, după înlăturarea surplusurilor de pe suport, evidențiază urmele. Tratarea cu praf se efectuează prin pulverizarea cu un pulverizator din masă plastică cu care se acționează prin apăsare pe părțile lui laterale sau prin depunere de praf pe suprafața purtătoare de urme cu ajutorul pensulei fine (fleiț). După depunerea unui srtat relativ subțire de praf, suprafața suportului va fi prelucrată prin mișcările fine ale pensulei. In acet mod, surplusurile de prafuri se înlătură, iar urmele devin vizibile.

Dintre cele mai frecvent folosite prafuri menționăm: – praful de aluminiu (argentorat) de culoare albă-strălucitoare cu o putere mare de aderare la urmele sudoripare. Se utilizează cu succes la evidențierea urmelor latente de pe sticlă, obiecte de mobilă, masă plastică; – oxidul de zinc, de asemenea de culoare albă, cu aderența mărită. Se folosește la evidențierea urmelor latente pe obiectele din sticlă în culori, masă plastică de culoare întunecată, cauciuc, piele; – ceruza, un praf de culoare albă, care se folosește la evidențierea urmelor latente pe obiectele de mobilă de culoare închisă, de masă plastică; – grafitul, praf de culoare neagră, care dă rezultate eficiente în evidențierea . urmelor latente pe hîrtie; – oxidul de cupru, praf de culoare cafeniu-întunecată, practic poate fi folosit la evidențierea urmelor latente de pe orice suprafețe; – bronzul, praf care se folosește la evidențierea urmelor latente pe obiectele nichelate, pe suprafețele obiectelor din porțelan, ceramică ș.a.

În literatura de specialitate sunt propagate și alte substanțe ca, spre exemplu funingina, oxidul de cobalt, peroxidul de mangan, praful de ceară roșie ș.a. Exemplu: argintoratul este recomandat pentru suprafețe lucioase., negrul de fum și ceruza – pe aproape orice suprafață., galben lumogen – pe suprafețe multicolore., vaporii de iod – pe hîrtie. Ninhidrina și alte substanțe chimice sunt utilizate la evidențierea urmelor de mîini pe pielea umană [29, p.53-54].

Relevarea urmelor papilare pe suprafețele multicolore se realizează cu substanțe fluorescente, de tipul pudrei galbene fluorescente, activate sub acțiunea radiațiilor ultraviolete . În mod special, trebuie menționată metoda magnetică de relevare a urmelor latente, aceasta fiind apreciată de practicieni ca acceptabilă și dintre cele mai efective. Pe un element magnetic, montat într-un tub de masă plastică, se aderă praful care, fiind trecut pe suprafața purtătoare de urme latente, le va evidenția. Se folosește praful de fier și combinațiile din praf de fier cu oxid de cupru, cu oxid de cobalt și amestecul în proporții egale a prafului de fier cu a celui de aluminiu. Această metodă, numită în criminalistică „metoda pensulei magnetic”, este universală, oferind rezultate pozitive indiferent de natura și culoarea suprafeței obiectului-suport. În ipoteza suprafețelor nichelate sau cromate, se practică afumarea urmelor cu funingine de camfor sau polistiren expandat, procedeu care a dat rezultate bune în practică .

Toate aceste metode descrise mai sus se folosesc atît în relevarea urmelor invizibile, cît și pentru colorarea urmelor greu sesizabile, dacă, fiind descoperite, acestea se cer fixate pe pelicule adezive. Metoda chimică de relevare a urmelor papilare se bazează pe reacția dintre anumite substanțe chimice și componentele transpirației (săruri, aminoacizi etc).

O metodă folosită curent în practică constă în relevarea cu vapori de iod – pe care unii specialiști o denumesc „aburire”. Relevarea se realizează prin intermediul unui dispozitiv simplu de vaporizare, iodul metalic fiind foarte volatil. Reacția dintre vaporii de iod și componentele din sudoarea depusă în urmă determină apariția unei colorații specifice. Procedeul reclamă rapiditate în fotografiere sau fixare, relevarea fiind de scurtă durată. El prezintă avantajul că poate fi reluat.

Relevarea cu reactivi chimici propriu-ziși, de genul ninhidrinei, nitratului de argint ș.a. Dintre reactivii chimici, mai des folosit în practică, pentru relevarea urmelor pe hîrtie, este cel pe bază de ninhidrină, care reacționează cu aminoacizii din sudoare, dînd rezultate bune chiar și la urmele mai vechi. Se mai întrebuințează, de asemenea, nitratul de argint sau rodamina B, soluții-folosite și în organizarea capcanelor criminalistice. La urmele formate prin depunere de substanțe grase se aplică vaporizări de diverși acizi (osmic sau fluorhidric, dacă urma este pe sticlă) [33, p.69].

Relevarea urmelor de mîini pe pielea umană. Această relevare, de neconceput pînă acum cîțiva ani, este în prezent posibilă, tot datorită unor reacții chimice, care dau cele mai bune rezultate, cu toate că încercări s-au făcut și cu radiații roentgen sau cu iod. Metoda este aplicată cu rezultate bune și în Romînia, putînd fi indicată fără reținere, în vederea descoperirii urmelor de mîini pe piele, de către organele judiciare. O metodă mai recent constă în tamponarea pielii cu o soluție, în locul unde se presupune că se află urma, după care se aplică un folio cu un strat reactiv ce va fi ulterior încălzit. Specialiștii japonezi au reușit relevarea și ridicarea unei amprente digitale de pe gîtul unei persoane sugrumate, după un interval de 9 ore de la instalarea morții [32, p.33].

Relevarea prin metode optice se constituie ca un ansamblu de metode noi în materie, bazate pe tehnici de vîrf, aplicate la specificul descoperirii urmelor papilare. Dintre acestea, un loc prioritar îl deține folosirea laserului. Radiația de tip laser este proiectată lateral oblic, sub un unghi de circa 45°, determinînd apariția unei fluorescente specifice anumitor substanțe secretate de glandele sebacee. La nevoie fluorescenta poate fi întărită prin tratarea cu ninhidrină.

A doua etapă a cercetării urmelor de mîini, după descoperirea și relevarea lor, ca, de altfel, a întregii categorii de urme descoperite la fața locului, este destinată fixării și ridicării lor. Pentru ca urmele de mîini să fie folosite la stabilirea adevărului, acestea trebuie fixate și ridicate din locul descoperiri lor. Principalul mijloc de fixare, sub aspect procedural, îl constituie procesul-verbal, în care se vor consemna prin descriere obiectele purtătoare de urme și caracteristicile suprafeței-suport, metodele și mijloacele de descoperire folosite, genul urmelor descoperite, procedeele și materialele aplicate în scopul fixării, ridicării și conservării lor [33, p.70].

Alt mijloc în vederea fixării urmelor de mîini este fotografia, videoînregistrarea [34, p.23].

Urmele de mîini se fotografiază în așa mod ca pe fotografie să fie reflectat, în întregime sau parțial obiectul purtător de urme. Trebuie să fie clară poziția spațială a urmelor. Dacă pe un obiect s-au descoperit mai multe urme, ele se vor fotografia în ansamblu și fiecare în parte. Fotografia urmelor de mîini trebuie să redea cu posibilă claritate caracteristice ale desenului papilar. Fotografierea se face la o distanță mica (15-.) prin atașarea inelelor intermediare la obiectivul aparatului de fotografiat. Fotografiile vor însoți procesul-verbal, organele de U.P. și instanțele de judecată fiind chemate să verifice dacă afirmațiile din procesul-verbal corespund cu imaginile fotografice.

Ridicarea urmelor de mîini, alături de fotografiere, care rămîne principalul mijloc de

ridicare, se poate realiza fie prin transferarea pe peliculă adezivă specială, fie prin efectuarea unui mulaj. Ridicarea vizează însă și obiectele mici, transportabile, care sunt purtătoare de urme.

Transferarea pe peliculă adezivă, denumită și folio, se face după revelarea și fotografierea urmelor. în eventualitatea în care condițiile de la fața locului nu permit fotografierea de detaliu a urmelor, se recurge direct la transferarea lor pe peliculă. Foliile adezive pot fi transparente, albe sau negre, alegerea lor fiind în funcție de culoarea urmei. La nevoie, în lipsa peliculelor adezive speciale, se folosesc pelicule fotografice al căror strat de gelatină reține urrria în condiții bune. Pentru asigurarea contrastului de culoare față de substanța folosită în revelare, materialul fotosensibil se developează neexpus, obținîndu-se o peliculă transparentă, ori se expune la lumină, după developarea peliculei, asigurînd un fond negru. Ridicarea cu ajutorul mulajelor se realizează, în cazul urmelor de adîncime, după fotografierea prealabilă a lor. Pentru urmele de mîini sau de obiecte, caracterizate prin finețea detaliilor, sunt preferabile materialele folosite în stomatologie, de tipul ghipsului dentar, alginatului, diferite paste sau polimeri (stomalgină, sielast). Pregătirea urmei și prepararea mulajului se fac potrivit unor reguli similare modului de ridicare a urmelor de picioare, ce vor îi prezentate mai jos.

Ridicarea cu ajutorul mulajelor se realizează, în cazul urmelor de adîncime, după fotografierea prealabilă a lor. Pentru urmele de mîini sau de obiecte, caracterizate prin finețea detaliilor, sunt preferabile materialele folosite în stomatologie, de tipul ghipsului dentar, alginatului, diferite paste sau polimeri (stomalgină, sielast). Pregătirea urmei și prepararea mulajului se fac potrivit unor reguli similare modului de ridicare a urmelor de picioare, ce vor îi prezentate mai jos.

Transportarea obiectelor purtătoare de urme impune respectarea unor cerințe de manipulare și ambalare vizînd prevenirea distrugerii sau alterării urmelor. De exemplu, chiar dacă se poartă mănuși, obiectul se prinde de margini sau de laturile unde, prin natura lucrurilor, se fonnează cele mai puține urme. Este falsă părerea că apucînd un obiect cu o batistă nu periclităm urma.

Se insistă asupra necesității ca obiectele purtătoare de urme să nu fie ridicate înainte de a fi marcate și fotografiate, aspect esențial sub raport procedural. Ambalarea se face în condiții care să asigure integritatea urmelor, dar și a obiectului. După ambalarea obiectului, coletul se sigilează cu sigiliul organului judiciar care conduce ancheta. De asemenea, el va purta o etichetă numerotată, sau cu alte mențiuni privind locul, data, conținutul etc. Urmele de mîini se supun unei examinări preliminare drept rezultat al căreia organul cu funcție de anchetă înaintează versiuni privind autorul lor, sfera de interese, motivul și modul de activitate a acestuia la fața locului. Verificarea versiunilor privind apartenența urmelor se realizează prin intermediul expertizei dactiloscopice, sarcina principală a căreia constă în identificarea persoanei creatoare de urme [26, p.51-52].

1.4. Metode și mijloace de cercetare a altor categorii de urme-reflectare

lăsate de om în cîmpul infracțional

1.4.1.Urmele de picioare. Urmele de picioare reprezintă o altă categorie importantă de urme create inevitabil la locul faptei. Cu toate acestea, ele sunt descoperite sau folosite în cercetarea de identificare relativ mai rar, considerîndu-se că au mai puține posibilități de individualizare, din cauza numărului relativ redus de elemente caracteristice, cu excepția celor specifice crestelor papilare de pe talpa piciorului. Acestea pot fi lăsate atît de picioarele desculțe, cît și de picioarele încălțate sau în ciorapi. Urmele de picioare reproduc construcția exterioară a piciorului gol sau a încălțămintei purtate, ca urme de adîncime sau de suprafață, după natura obiectului în care s-a format urma, ca urme statice sau dinamice.

Prin noțiunea de urme de picioare în criminalistică se înțeleg modificările produse pe o suprafață ca rezultat al contactului picioarelor omului cu ea. Urmele de picioare se creează datorită presiunii greutății corpului atît în timpul staționării acestuia, cît și în cadrul deplasării lui în spațiu. E de menționat că urmele de picioare se vor forma la fața locului inevitabil în toate cazurile în care săvîrșirea faptei implică acțiuni ce duc la contactul picioarelor făptuitorului cu elementele materiale ale ambianței și, firește, dacă acestea sunt apte să primească urme.

Din categoria urmelor de picioare, în accepțiunea sa largă, fac parte urmele plantei piciorului (ale piciorului gol). Urmele piciorului semiîncălțat sau urmele de ciorapi, precum și urmele de încălțăminte. Cu privire la urmele de încălțăminte, unii autori le consideră ca făcînd parte din categoria urmelor de obiecte, în timp ce alți autori, cărora ne alăturăm, iau în considerare factorul creator principal: piciorul omului. La aceasta se poate adăuga și argumentul că urmele de picioare, sub forma urmelor de încălțăminte, prezintă, în cazul cărării de urme, o serie de elemente specifice mersului unei persoane, indiferent dacă este sau nu încălțată [26, p.62]. Urmele plantei piciorului, respectiv formate de picioml descălțat, sunt cele ihai valoroase pentru individualizare, întrucît amprenta plantară (amprenta tălpii piciorului) – cu caracteristicile sale papilare proprii, precum și cu particularitățile morfofiziologiee – poate servi la o identificare certă a individului, echivalentă cu identificarea bazată pe amprentele digitale. Planta piciorului se împarte în patru regiuni distincte: – regiunea metatarsofalangiană, cea mai valoroasă sub raportul identificării, datorită caracteristicilor desenului papilar, ca și frecvenței cu care se imprimă la fața locului; – regiunea metatarsiană, și ea întîlnită frecvent; – regiunea tarsiană, imprimată parțial; – regiunea călcîiului, caracterizată îndeosebi prin alterări ale desenului papilar, ca urmare a bătăturilor sau cicatricelor.

Urmele de încălțăminte, dacă sunt formate în condiții corespunzătoare (cum ar fi, de pildă, urmele statice, de adîncime, în pămînt moale), pot reflecta elemente caracteristice utile identificării, deși prezintă elemente particulare mai puține.La locul faptei se pot întîlni urme de picioare izolate și în formă de cărare. Urmele izolate sunt ale unui singur picior sau ale ambelor, crearea cărora este lipsită de legătura logică a mersului sau a fugii. Cărarea urmelor se prezintă ca un ansamblu ale urmelor picioarelor drept și stîng succesiv formate în cadrul deplasării omului în spațiu prin mers sau fugă.

Marginalizarea acestei categorii de urme, nedorită și cu efecte negative asupra ansamblului științific al probațiunii, are totuși unele explicații: – înregistrarea ponderii infracțiunilor în mediul urban, unde urmele de picior sunt mai puțin vizibile cu ochiul liber; – în procesul de dezvoltare a criminalisticii, studiul acestor urme nu s-a desprins ca o ramură separată, asemeni celor papilare (care au format obiectul dactiloscopiei) sau ale armelor de foc (balistica) și au rămas în cadrul traseologiei, alături de alte multe tipuri de urme, fiind tratate ca „examinări ocazionale” de specialiștii și de experții criminaliști; – cunoștințele de specialitate legate de acest tip de urme au rămas mult timp în stadiul atins de clasicii criminalisticii.

Procesele înregistrate în tehnologie ajută substanțial la descoperirea acestui tip de urme la locul faptei. Înbunătățirea dispozitivelor de prelevare electrostatică, creșterea calității gelatinelor, utilizarea gipsului dentar, a filmelor și a aparatelor fotografice de calitate au avut o contribuție mare la descoperirea și la utilizarea cu succes a urmelor de încălțăminte în soluționarea cauzelor penale.

Suntem martorii unor schimbări radicale în industria încălțămintei. Practic, se oferă consumatorilor mii de perechi de forme și de mărimi diferite. Din ce în ce mai mult se folosesc tălpile sintetice care conțin mai multe caracteristici detectabile la locul faptei. Interpretarea corectă a urmelor lăsate de picioare la locul faptei, presupune mai întîi cunoașterea tuturor varietăților și a formelor sub care acestea pot fi întîlnite, precum și metodelor de căutare și detectare eficientă a lor.După modul deformare, urmele de picioare pot fi: urme de adîncime; urme de suprafață, care se mai subdivid în urme de stratificare și urme de destratificare.

După valoarea de identificare, urmele pot fi: vizibile; – invizibile (latente).

Urmele de picioare, sub forma urmelor de încălțăminte, prezintă, în cazul cărării de urme, o serie de elemente specifice mersului unei persoane, indiferent dacă este sau nu încălțată.

Urmele plantei piciorului, respectiv formate de piciorul descălțat, sunt cele mai valoroase pentru individualizare, întrucît amprenta plantară (amprenta tălpii piciorului) – cu caracteristicile sale papilare proprii, precum și cu particularitățile morfofiziologice – poate servi la o identificare certă a individului, echivalentă cu identificarea bazată pe amprentele digitale.

Planta piciorului se împarte în patru regiuni distincte: – regiunea metatarsofalangiană, cea mai valoroasă sub raportul identificării, datorită caracteristicilor desenului papilar, ca și frecvenței cu care se imprimă la fața locului; – regiunea metatarsiană, și ea întîlnită frecvent; – regiunea tarsiană, imprimată parțial; – regiunea călcîiului, caracterizată îndeosebi prin alterări ale desenului papilar, ca urmare a bătăturilor sau cicatricelor [39, p.244-245]

Caracteristic pentru această categorie de urme poate fi faptul că între urmele aceleiași persoane, purtînd aceeași încălțăminte, pot apărea în privința dimensiunilor anumite deosebiri, tipice stării de mișcare ori de repaus în care s-au aflat în momentul formării. Astfel, o urmă a piciorului aflat în mișcare este mai puțin lungă decît o urmă formată într-un repaus ( pe loc).

Pe măsură ce viteza de deplasare se mărește, se scurtează și urma, astfel încît la o urmă formată în alergare, pe lîngă o arcuire mai pronunțată a fundului urmei, vor apărea mai pregnant și formele regiunii metatarsofalaiigiană, metatarsiană sau regiunea vîrfului încălțămintei, aceasta în funcție și de plasticitatatea obiectului primitor de urmă.

Cum am menționat deja, urmele de picioare se pot prezenta la fața locului și sub aspect de cărare, care vizavi de elementele caracteristice ale urmelor propriu-zise pot furniza date de valoare criminalistică importarjtă privind deprinderile persoanei în cauză.

Cărarea de urme constă dintr-un șir de cîteva urme, consecutiv create de ambele picioare pe traseul de circulație. Ea creează posibilitatea de a studia mișcările de ansamblu ale mersului persoanei care a lăsat urmele. Aceste mișcări fiind formate de-a lungul mai multor ani de viață, sub influența a numeroși factori obiectivi și subiectivi, devin proprii fiecărei persoane în parte. Particularitățile individuale ale deprinderilor de a merge se materializează sub formă de elemente caracteristice ale cărării urmelor, dintre care menționăm [22, p.138]: – linia direcției mersului – axa cărării de urme, indicînd direcția mersului; – linia mersului – linia frîntă, segmentele căreia unesc punctele extreme din spate ale urmelor create consecutiv de piciorul drept și de cel stîng; – lungimea pașilor picioarelor drept și stîng – distanța dintre punctele extreme din spate ale urmelor consecutiv create de picioare; – lățimea pasului – distanța cuprinsă între extremitățile interioare ale urmelor create de piciorul drept și stîng; – unghiul pașilor picioarelor drept și stîng (unghiul de mers)-figură formată de întretăierea axei urmelor picioarelor respective cu linia direcției mersului [39, p.251].

Pe baza elementelor cărării urmelor se pot pronostica apartenența la sex a persoanelor participante la operația cercetată, caracteristicile fizice și eventualele defecte anatomice ale acestora, starea lor psihică, greutatea ș.a.

Cărarea de urme – este un ansamblu de urme care indică direcția deplasării, deprinderilor de mers (ex: șchiopătat, tîrît picior), transportul de greutăți. Mersul invers – atenție la modul de formare a urmei. Acesta va fi diferit de cel normal. Modul de a călca și urmele, pot indica eventualele profesii, ( ex: militar -pas egal, larg; balerin -unghi mare; boli fizice, psihice).

Ritmul și direcția deplasării, spre exemplu, se apreciază după poziția picioarelor, lungimea pașilor și unghiul mersului. Aceste elemente în comun cu forma urmelor denotă apartenența la sex a persoanei în cauză. Lungimea pașilor în mers obișnuit la bărbați este în medie de 70 – 90cm, iar la femei de 50 – 70cm. Urmele create în fugă se disting prin forma lor vădit arcuită. Defectele anatomice (proteză, rană ș.a.) se reflectă în cărarea urmelor prin lungimea diferită a pașilor unui picior în raport cu celălalt și prin apariția unor elemente suplimentare, cum ar fi a celor de tîrîre a piciorului afectat. Starea psihologică (oboseala, ebrietatea), precum și bolile care afectează organele de echilibru, se vor reflecta prin schimbarea nejustificată a direcției deplasării, opririi, căderii etc.

Luînd în considerare cele de mai sus, putem afirma că urmele de picioare ocupă un loc prioritar în cercetările criminalistice, însemnătatea lor fiind apreciată sub trei aspecte: – în vederea stabilirii împrejurărilor locului faptei în cadrul cercetării acestuia prin aprecierea pe baza urmelor, a căilor de pătrundere și plecare a făptuitorului, a acțiunilor săvîrșite și a factorului de timp al infracțiunii; – în vederea urmăririi urgente a făptuitorului, folosindu-se date exacte despre direcția și modul deplasării, particularitățile mersului, caracteristicile fizice și anatomice ale persoanei suspecte; – în vederea identificării factorului creator de urme (a persoanei suspecte sau a încălțămintei» prin mtermediul expertizei traseologice.

Analizate din punct de vedere al mecanismului de producere și al formei de redare, urmele de picioare pot fi grupate și altfel. Se pot delimita, în primul rînd, două categorii esențiale: urme bidimensionale și urme tridimensionale [39, p.250].

Urmele bidimensionale sunt cele la care pot fi măsurate două dimensiuni, respectiv lungimea și lățimea. Aceste urme rămîn pe suprafața unor suporturi dure, care nu se deformează sub greutatea persoanei care le-a lăsat. Ele apar prin stratificare, respectiv prin depunerea unor substanțe diferite (sînge, noroi, praf etc.) pe factorul primitor, și mai sunt cunoscute în literatura de specialitate sub numele de urme de suprafață sau urme pozitive. În contrast cu urmele pozitive, la locul faptei pot fi întîlnite și urme negative cunoscute în literatura de specialitate și sub denumirea de urme de destratificare. Acest tip de urme apar atunci cînd talpa pantofului sau planta piciorului culeg reziduri de pe suprafața suportului. Urmele bidimensionale pot apare sub diferite forme: imprimări complete sau parțiale ale suprafeței plantei sau tălpii, ce pot fi analizate, măsurate și comparate; pete și ștersături dinamice, produse ca urmare a mișcării de translație dintre talpa piciorului sau a încălțămintei și suprafața primitoare; amprente de țesături în cazul piciorului semiîncălțat.

Urmele tridimensionale sunt cele care permit măsurarea a trei dimensiuni: lungimea, lățimea și adîncimea. Ele apar prin deformarea suprafeței pe care calcă piciorul, desculț sau încălțat. Dacă suprafața este moale (pămînt, nisip, zăpadă), imprimarea în adîncime va fi permanentă. Dacă suprafețele sunt elastice (covor, iarbă sau piele), deformarea va fi temporară, în locul unde s-a călcat rămîn totuși anumite semne bidimensionale sau deteriorări ca: pete, contuzii, transfer de materiale ș.a. Urmele tridimensionale sunt denumite în literatura criminalistică clasică urme de adîncime. La fel ca cele de suprafață sau bidimensionale ele pot avea aspect static sau dinamic.

Urmele de picioare se înscriu în categoria urmelor care se caută printre primele la fața locului. La căutarea urmelor de picioare nu trebuie neglijat faptul că această activitate poate fi asociată cu căutarea și prelucrarea urmelor de miros de către cîinele de urmărire, urmele olfatice putînd suplini lipsa elementelor de identificare din urmele propriu-zise de picioare.

Descoperirea urmelor de picioare, indiferent de natura lor, se realizează prin cercetarea vizuală la fața locului a tuturor suprafețelor pe care este posibil să se calce. In acest scop vor fi examinate: – suprafețele de dușumea și alte obiecte de construcție din încăperea în care s-au desfășurat acțiunile cercetate; – suprafețele de teren ale spațiului deschis, pe unde a venit și a plecat făptuitorul; – obiectele aflate în calea direcției de deplasare a făptuitorului, precum și cele exploatate pe parcursul săvîrșirii faptei (mese, scaune, lăzi etc).

Aplicînd studii de anatomie și fizică, în urma unor numeroase teste de laborator a fost pusă la punct o nouă metodă de identificare. Se cunoaște că piciorul cuprinde 26 de oase diferite. Presiunea aplicată și modul de a călca variază de la o persoană la alta în mod foarte evident. Să ne amintim că un pantof nou trebuie purtat» spre a se adapta» la picior. Cum fiecare persoană calcă particular, uzura tălpilor se va produce în mod specific. Urmele de picior oferă informații despre – modul de deplasare (fuga. lent), nr. participanți, direcția (venirii, plecării). Numărul persoanelor – participanți la infracțiune se stabilește după grupa generică a urmelor de încălțăminte (picioare) depistate la fața locului. Stabilirea taliei individului după o urmă izolată de picior este posibilă, apelîndu-se la caracteristicile ei dimensionale.

După rezultatele unor studii antropometrice publicate în literatura de specialitate, mărimea plantei piciorului la bărbați și la femei în raport cu talia lor constituie 15,8 % și respectiv 15,5 %. [37, p.45] Anume această corelație este socotită de bază în criminalistică, folosindu-se la stabilirea aproximativă a înălțimii subiectului după urmele de picioare. Prin urmare, în cazul în care se depistează amprenta piciorului gol, pentru a afla înălțimea lui este suficient a se înmulți dimensiunea lungimii urmei cu 100, iar rezultatul obținut a se împărți la 15,8 sau la 15,5.

În condiții nefavorabile, în căutarea urmelor de picioare se pot folosi surse de lumină dirijată și instrumente optice de mărire (reflector, lupă). O măsură de primă urgență necesară a fi luată imediat după descoperire este aceea de a conserva urmele supuse acțiunii unor factori de natură să le distrugă. De exemplu, în caz de ploaie, urma va fi acoperită cu un vas mai mare sau cu o folie de polietilenă, evitîndu-se o deformare a acesteia. Urmele aflate în spații deschise trebuie protejate de acțiunea vîntului, îndeosebi dacă s-au format prin stratificare sau destratificare. De asemenea ele trebuie protejate și de „valul curioșilor» ori de prezența prea multor persoane la fața locului.

După descoperirea și relevarea lor, este obligatorie măsurarea urmelor. La urma de încălțăminte, măsurarea vizează, pe lîngă dimensiunile generale și particularitățile desenului tălpii și tocului, anumite caracteristici de uzură care pot conduce cel puțin la identificări de gen sau de grup.

În procesul-verbal de cercetare la fața locului se procedează la o descriere detaliată a numărului și tipurilor de urme de picioare descoperite, a formei și particularităților acestora, a naturii suportului în care s-au format, precum și a elementelor cărării de urme, dacă ele există. Totodată se menționează modul de relevare, de fotografiere, de ridicare prin mulaj, de ambalare.

Fotografierea urmelor de picioare, impune pe de o parte, fixarea imaginii de ansamblu a grupului de urme, în scopul redării elementelor mersului persoanei, iar pe de altă parte, fixarea imaginii urmei care conține cele mai multe și mai clare elemente de individualizare a obiectului creator.

La fixarea urmelor de picioare este important să se execute, odată cu fotografierea propriu-zisă, și măsurarea liniară sau bidimensională, prin așezarea de-a lungul și de-a latul urmei a unei rigle gradate ori a unui centimetru. Acest gen de fotografiere se execută potrivit regulilor amintite la punctul consacrat măsurătorilor fotografice. Urmele de picioare vor fi fixate pe trei feluri de fotografii executate la fața locului: schiță, de nod și de detaliu.

Urmele de picioare practic rar pot fi ridicate în comun cu obiectul purtător. Prin ridicare se înțelege mutarea urmelor de adîncime și transferarea celor de suprafață, aplicîndu-se în acest scop diferite materiale. Cel mai frecvent utilizat material de mulare, fapt confirmat și de practica judiciară, este pasta de gips [38, p.117-118].

Ridicarea prin mulaj a urmei formate în adîncime este o etapă importantă a cercetării, care se desfășoară imediat după fotografierea și, eventual, după desenarea urmei pe o coală de calc, așezată pe o bucată de geam, deasupra urmei. Potrivit diverselor împrejurări întîlnite la fața locului, se impune o pregătire specială a urmei și mulajului, mai ales în condițiile formării acestora în nisip, în pămînt zgrunțuros sau moale, în zăpadă etc. Astfel urmele formate în nisip necesită o întărire prin pulverizarea unui strat subțire de sarlac sau colodion, precum și pulverizarea de ulei, pentru a preveni aderarea nisipului la mulaj. După urmele în zăpadă se poate efectua un mulaj din sulf topit, datorită proprietății acestuia de a se răci rapid, fără a-și pierde prea repede fluiditatea. Urma de zăpadă se poate ridica și cu un mulaj de ghips sau, mai nou, cu materiale plastice. O altă metodă constă în pulverizarea prealabilă a unui strat de talc, întărit ulterior prin pulverizarea de colodion sau fixativ de păr, operație repetată pînă cînd se obține o peliculă a cărui consistență poate suporta un mulaj de ghips.

Referitor la ridicarea urmelor de suprafață, la etapa actuală se folosesc peliculele dactiloscopice, hîrtia fotografică și plăcile de cauciuc. Aplicarea peliculei dactiloscopice este aceeași ca la ridicarea urmelor de mîini relevate prin prăfuire. În lipsa peliculei adezive speciale, urmele se pot ridica cu ajutorul hîrtiei fotografice pregătită în prealabil. Pentru urmele create de substanțe de culoare albă (ciment, alabastru, var, făină) se aplică hîrtie cu emulsie neagră și invers, pentru urmele create de substanțe de culoare neagră (mangal, funingină, smoală) se va aplica hîrtie cu emulsie albă. La locul descoperirii urmelor, hîrtia se înmoaie în apă caldă, se zvîntă și se suprapune urmei, apăsîndu-se cu un rulou de cauciuc, aceasta fiind în prealabil prelucrată pe una din părți cu glaspapir pînă la formarea unui relief urșinic.

La etapa finală a cercetării urmelor de picioare prin examinarea lor de criminaliștii-experți se pot soluționa două probleme esențiale: – dacă urmele plantei au fost lăsate la fața locului de persoanele de la care s-au luat modelele de comparație; – dacă urmele de încălțăminte au fost create de încălțămintea ridicată de la persoana suspectă [31, p.63].

Rezolvarea acestora se va baza pe stabilirea prin examinarea de comparare a coincidenței elementelor caracteristice ale urmei cu cele ale piciorului prezentate în modelele de comparație sau a încălțămintei în cazul urmei respective. Caracteristicile generale ale plantei piciorului sunt: forma și dimensiunile plantei, mărimea și poziția degetelor, forma liniilor flexorice. Cu caracter individual se prezintă crestele și desenele papilare, cicatricele, bătăturile, crăpăturile de piele, defectele accidentale și anatomice. Rolul decisiv în procesul de identificare expertuală îl va avea coincidenta caracteristicilor individuale sub formă de elemente reliefice, diferite afectări cu proveniență din confecționarea, exploatarea și repararea încălțămintei [30, p.83].

1.4.2. Urmele de dinți și de buze. Alături de urmele de mîini și de picioare, întîlnite frecvent în cercetările criminalistice, marea majoritate a părților corpului uman este aptă să creeze urme, în contextul săvîrșirii unei fapte penale. Dintre acestea amintim, de exemplu, dinții, buzele, urechile, nasul, bărbia, fruntea, fața în întregul ei, unghiile, partea exterioară a mîinii și chiar întregul corp.

Prin urme de dinți se înțeleg acele modificări aduse elementelor componente ale locului faptei ca rezultat al conflictului dinților cu ele în procesul săvîrșirii infracțiunii sau în legătură cu aceasta. Urmele dinților se formează ca urmare a acțiunii persoanelor asupra obiectelor primitoare. Acțiuni ce pot consta în: – mușcarea din diferite produse alimentare; – producerea de mușcături pe corpul victimei, ca rezultat al atacatorului, sau pe corpul acestuia, create de victimă în timpul luptei.

Urmele de dinți se găsesc la fața locului atît în formă statică (caz în care în urmă sunt redate conturul, plasamentul, distanța și lățimea dinților cît și în formă dinamică (situație în care pe obiectul primitor apar urme create de neregularitățile fețelor ocluzionate ale dinților).

Acest gen de urme poate reda anumite particularități ale elementelor anatomice ale feței (altele decît buzele), neexcluzîndu-se posibilitatea individualizării persoanei, dacă urma reflectă o caracteristică cu valoarea de identificare.

Urmele de dinți fac parte din categoria acelor urme care oferă o bază sigură de identificare, atît sub raport criminalistic, cît și medico-legal, datorită unor caracteristici ale formei, dispunerii și particularităților prezentate de fiecare dinte, îndeosebi după vîrsta de 25 ani, cînd întreaga dantură este formată. Astfel, lățimea dinților, poziția și distanța dintre ei, uzurile, eventualele lipsuri, diverse afecțiuni (carii), tratamente și lucrări stomatologice ș.a., oferă suficiente elemente de identificare a persoanelor [36, p.37].

Urma de dinți este în măsură a da încă de la locul faptei unele informații cu privire la tipul constituțional al celui ce a creat-o precum și vîrsta acestuia. La locul faptei, urmele de dinți se întîlnesc pe diverse alimente sau fructe, de asemenea pe corpul victimei și în anumite cazuri, pe corpul agresorului. Se iau în considerare elementele de ordin anatomic care sunt deduse din interpretarea aspectului urmei dinților, cum ar fi: mărimea și modul de dispunere a lor; lățimea arcadei alveolare; prezența malformațiilor dentare și aspectul lor cu un corespondent în starea de sănătate a persoanei [29, p.75].

Starea obiectului primitor manifestată prin gradul de oxidare, topire, congelare, deshidratare etc., dă posibilitatea de a se face interpretări cu privire la timpul ce s-a scurs din momentul creării urmei pînă în cel al descoperirii.

Pentru urmele-striații, modele tip pentru comparație vor fi obținute pe obiecte asemănătoare celor purtătoare ale urmelor descoperite la fața locului. Obținerea lor pe suporturi mai puțin dure îngreunează examinarea comparativă, prin aceea că pe asemenea suporturi se imprimă toate caracteristicile dinților din zona de contact.

Se va căuta pe cît posibil ca obiectul pe care se creează modelele tip de comparație să aibă poziția ce a avut-o obiectul purtător de urme. În cazul cadavrelor, modelele pentru comparație se iau de pe fețele anterioare ale dinților incisivi și canini prin mulaje. În acest scop, pastă folosită pentru forma negativă a mulajului se apasă în zona respectivă, iar la obținerea pozitivului se folosește ipsosul dentar. Mulajul sau fotografia acestuia pot fi întrebuințate și în activitatea de identificare.

Fixarea urmelor de dinți se face, în mod obișnuit, prin consemnarea în procesul-verbal și prin fotografiere, insistîndu-se nu numai asupra detaliilor, dar și asupra poziției corpurilor purtătoare de urme față de celelalte obiecte principale. O atenție particulară va fi acordată ridicării și transportării obiectelor purtătoare de urme. Dată fiind natura materialelor în care se formează această categorie de urme – le avem în vedere mai ales pe cele formate în alimente – este necesară o conservare adecvată pentru a se preveni alterarea și deformarea acestora. De exemplu, alimente de tipul untului sau ciocolatei se transportă și se păstrează la o temperatură scăzută, iar fructele se introduc într-o soluție de formol sau sunt împachetate într-o hîrtie îmbibată cu această soluție.

Fundamentul științific al identificării persoanei după urmele de dinți create pe corpul omenesc este prezentat de capacitatea aparatului dentoalveolar de a însuma următoarele proprietăți: unicitatea, stabilirea relativă, individualitatea și reflectivitatea, ce se conjugă cu capacitatea țesuturilor de a acționa defensiv la agresiunea mecanică și biologică [42, p.56].

Expertiza urmelor de dinți sau expertiza odontologică poate oferi organului judiciar răspunsuri la întrebări privind natura umană sau animală a urmei, sexul, vîrsta și tipul antropologic al persoanei, mecanismul de formare și caracteristicile dinților reflectate de urmă. Studiul diagnosticator este oportun să se desfășoare în comun de către specialiștii criminaliști în domeniul criminalisticii și al stomatologiei. Acesta din urmă poate fi consultat și după finisarea cercetărilor la fața locului, cel puțin pentru a realiza unele mulaje de comparație, dacă bănuitul este stabilit [26, p.72].

Cât privește folosirea urmelor de buze în procesul identificării criminalistice, aceasta a suscitat interes abia în ultimul deceniu și jumătate, perioadă în care s-a pus la punct și metodologia de examinare a acestor urme. Urmele de buze sunt reproduceri ale reliefului și formelor exterioare ale buzelor, create pe diverse suprafețe, în procesul săvîrșirii unei infracțiuni.

Cercetările științifice întreprinse de specialiștii in materie demonstrează că urmele de buze pot reda elemente caracteristice de formă, mărime și relief (dispunerea papilelor, a șanțului vertical al buzei superioare, a gropiței buzei inferioare), care asigură identificarea autorului.

După mecanismul de formare, după plasticitatea materiei și după celelalte criterii cunoscute, urmele de buze se clasifică în aceleași grupe ca și alte urme: dinamice și statice, de adîncime și suprafață, vizibile și latente ș.a.m.d.

Urmele de buze se găsesc relativ rar la locul săvîrșirii infracțiunii și de aceea aportul lor la identificarea faptelor penale și a infractorilor este procentual mai redus decît al altor urme.

Posibilitatea identificării își are justificarea în faptul că desenele coriale sunt apreciate ca unice la o persoană, fiind, prin urmare, individuale. În același timp valoarea de identificare rezultă și din aceea că desenul lor este relativ stabil, adică se păstrează în aceeași formă o perioadă destul de îndelungată. Se poate arăta că această particularitate face posibilă o identificare a persoanei după luni sau chiar ani de zile.

Expertul va trebui sa soluționeze problema traseologică propriuzisă, adică, dacă urmele de buze au fost create de persoana suspectă, precum un șir de probleme cu caracter diagnostic privind vîrsta și sexul persoanei care a creat urme, tipul ei antropologic, caracteristicile generale ale buzelor, numărul de persoane participante la formarea urmelor, natura subst de stratificare a lor, omogenitatea sau neomogenitatea acesteia cu stanțele cunoscute.

Urmele de buze se pot forma pe suporturi dintre cele mai diverse: pahare, sticle pentru apă sau băuturi alcoolice din care se bea direct, linguri, instrumente stomatologice, lenjerie de corp sau de pat și chiar pe corpul uman. Sunt cercetate cu atenție obiectele pe care se formează în mod obișnuit asemenea urme. Pentru relevarea urmelor de buze invizibile sunt folosite metode diferite, precum pudrarea și afumarea. Pudra relevată pe întrega suprafață presupusă că păstrează asemenea urme, se pudrează într-un strat fin, de asemenea, pudra mai poate fi aplicată pe suprafața cercetată cu ajutorul pensulei. Sunt folosite pulberi din cele mai cunoscute în dactiloscopie, precum și cele întrebuințate în cosmetică. întotdeauna, la alegerea pulberii se va urmări asigurarea contrastului cu fondul. Procedeele de relevare și fixare a urmelor sunt, în princiu, similare cu cele ale urmelor crestelor papilare de pe mîini și picioare. Relevarea urmelor latente constă într-o fotografiere, prin procedeul reflexiei sau prin transparență, dacă suportul pe care au fost descoperite urmele esre transparent [29, p.77].

Interpretarea la fața locului a urmelor de buze, în coroborare și cu alte date obținute din cercetare, servește la clasificarea modului de desfășurare a unor acțiuni, la succesiunea acestora, la stabilirea cu o anumită aproximație a vîrstei, a sexului persoanei creatoare de urme, la raporturile acesteia cu persoana implicată în infracțiune.

Revelarea urmelor de buze se efectuează prin următoarele metode: – Pudrarea, care constă în pulverizarea, într-un strat extrem de fin, a pudrei relevante pe suprafața presupusă că păstrează urma de buză sau așternerea ei cu o pensulă fină, după ce, în prealabil, această a fost introdusă de cîteva ori în recipientul cu praf relevant. – Afumarea (după aceleași procedee ca cele folosite la relevarea urmelor de mîini) se aplică mai ales la relevarea urmelor aflate pe obiecte din metal cromat sau nichelat. În efectuarea examinării urmelor de buze și a metodelor de comparație se folosesc următoarele mijloace tehnice: lupa dactiloscopia cu picior, bulele binoculare de cap, lupe care permit mărirea la scară a imaginii, aparatul de proiecție Faurot (în cazul fragmentelor de buze sau a celor slab imprimate, executate și examinate la aceeași scară cu modelele de comparație), aparate de fotografiat și reprodus imagini foto, microscopul comparator (pentru situații de excepție, cînd urma și impresiunea buzei sunt la aceeași scara), epidiascoapele de diferite mărimi și modele etc.

Procedeele de lucru folosite în expertiza urmelor de buze sunt cele clasice: – confruntarea imaginilor urmei de buze și a modelului de executare la aceeași scară; – suprapunerea imaginilor urmei și modelului de comparație (imaginea superioară trebuie să fie transparentă); – stabilirea continuității liniare a pupilelor coriale reflectate în urmă comparativ cu cele ce rezultă din modelele de comparație [43, p.245].

1.4.3. Urmele formate de alte părți ale corpului uman. Urmele de urechi au făcut obiectul unor cercetări de specialitate, ajungîndu-se la concluzia că „toate părțile corpului uman pot lăsa urme, prin contact sau penetrație pe alte obiecte”.

Prin aceste urme se poate ajunge în unele cazuri la identificarea persoanei care a lăsat urma, iar în anumite situații, în coroborare cu alte categorii de urme găsite la fața locului contribuie la stabilirea apartenenței de gen ori a altor date cu privire la făptuitor sau fapta penală.

Interpretarea la fața locului a urmelor urechilor, oferă anumite date cu privire la: vîrsta, înălțimea, sexul, numărul persoanelor, ori despre activitățile ce au avut loc în cîmpul infracțional. Astfel existența mai multor urme de ureche, provenind de pe aceeași parte a cîmpului, ajută la aflarea numărului persoanelor care le-au creat, iar distanța de la sol și pînă la locul unde a rămas urma, în raport cu condițiile concrete, poate servi uneori la stabilirea înălțimii făptuitorilor.

Urmele de urechi sunt cele mai valoroase dintre urmele formate de alte părți ale corpului uman. Explicația constă în aceea că urechea este diferită de la o persoană la alta, atît prin forma generală a pavilionului, dimensiunea și modul său de dispunere, precum și prin caracteristicile proprii fiecărui element component (lob, helix, tragus, etc). Acestei unicități a desenului sau formatului urechii i se mai adaugă încă o proprietate importantă, și anume fixitatea.

La fata locului urmele de urechi se întîlnesc într-o frecventă mai mare în comparație cu urmele altor părți ale corpului persoanei, cu excepția urmelor de buze. Relevarea se face prin diverse metode specifice din dactiloscopie [29, p.79].

Urmele lăsate de urechi fac parte din categoria urmelor formă, reflectînd construcția anterioară a obiectului creator. Caracteristicile urechii sunt determinate de părțile constitutive ale pavilionului extern (helix, antehelix, tragus și antetragus, lob, precum cele două fosete).

Caracteristicile individuale ale urechii se referă la forma și dimensiunea fiecăreia dintre părțile componente ale pavilionului, din punct de vedere al lungimii, lățimii și distanței dintre ele, precum și a existenței unor semne particulare, cum ar fi: negi, lob găurit, lob tăiat etc.

Urmele nasului, este o categorie de urme întîlnită ca atare în practică. Acestea se pot regăsi mai mult în conținutul unor urme de adîncime ale întregii fețe. In mod firesc ele se pot forma numai într-un sol moale, în zăpadă sau nisip.

Urmele frunții, acest tip de urme poate prezenta o utilitate mai mare în identificare, datorită plasticității reduse a zonei frontale. Pe lîngă caracteristicile frunții și, mai ales, ale ridurilor, trebuie ținut seama că ele se pot forma în condiții bune pe suprafețe de genul lemnului prelucrat, al cimentului ori linoleumului, datorită faptului că fruntea este una dintre zonele corpului cu cea mai abundentă transpirație. Substanțele din compoziția sudorii, în special grăsimile și proteinele, contribuie la formarea unor urme latente, valoroase pentru identificare. Relevarea și fixarea lor se face în condiții similare urmelor de mîini [29, p.79].

2. CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A URMELOR DE NATURĂ BIOLOGICĂ UMANĂ

2.1. Aspecte introductive privind urmele biologice umane

Expertiza urmelor biologice are ca obiect identificarea persoanelor (victimă, faptuitor sau suspect) partcipante la o infracțiune pe baza particularităților generale și individuale determinate de structura (compoziția) urmelor biologice.

În categoria urmelor biologice se înscrie marea masă a urmelor de material biologic uman, îndeosebi produsele de secreție, excreție și țesuturile umane. Secrețiile principale sunt: saliva, secreția nazală și laptele matern. Excrețiile includ: urina, fecalele, sperma, sputa, vomismentele, meconiul, vernix caseoza ș.a. Țesuturi moi: sînge, piele, țesut muscular, masă cerebrală. Țesuturi dure: oase și unghii. În această grupă de urme sunt incluse și firele de păr, inclusiv urmele de miros care fac obiectul odorologiei judiciare. Raportat la frecvența cu care sunt întîlnite în cazul săvîrșirii infracțiunilor de violență (omor, viol, tîlhărie, loviri), în accidente rutiere, de muncă, în explozii și incendii, dar și la calitatea elementelor științifice de individualizare, de circumstanțiere a modului de săvîrșire a faptei, putem aprecia că cele mai importante urme sunt cele de sînge, salivă, spermă și firele de păr [10, p.69-70].

Cercetarea urmelor biologice se situează, în mod evident, în zona de interferență a criminalisticii cu medicina legală. Practic nu se poate vorbi de o simplă examinare criminalistică sau medico-legală, ci de o cercetare interdisciplinară proprie expertizei biocriminalistice sau a ceea ce este denumit în practică expertiza complexă. Ca și alte urme lăsate la fata locului de corpul uman, urmele biologice pot furniza informații probante atît în vederea individualizării persoanei suspecte ca creatoare de urme, cît și în constatarea multiplelor împrejurări ale faptei penale. Examinarea urmelor biologice umane impune în mod evident aplicarea metodelor biologice.

2.2. Cercetarea urmeleor de sînge

Urmele de sînge pot fi întîlnite la fața locului în majoritatea cazurilor de cercetare a faptelor penale: furturi, distrageri etc, dar mai ales în cazul faptelor de violență, care privesc viața sau integritatea corporală: ucideri intenționate sau din culpă, violuri, tîlhării etc.

Urmele de sînge au valoare de identificare datorită posibilităților de a se determina regiunea anatomică sau organele din care provin, natura lor (arterial sau venos), grupa sangvină, prezența alcoolului sau a unor microbi, timpul (cu aproximație) care s-a scurs de la săvîrșirea faptei, dacă provine de la o persoană sau de la persoane diferite etc. De aceea, organele de urmărire penală trebuie să cunoască pe lîngă valoarea de identificare a acestor urme, și cîteva noțiuni privind proprietățile fiziologice și compoziția sîngelui.

În raport de compoziție și de alte criterii de diferențiere, putem determina zona anatomică sau organul din care provine. Astfel, sîngele arterial este mai deschis la culoare, iar cel venos este mult mai închis. De asemenea, sîngele provenit de la creier conține în plus fibre sau celule nervoase, iar sîngele menstrual are o aciditate crescută și nu conține fibrină, ceea ce îi conferă un timp de coagulare mai îndelungat. După ce a ieșit din organism, sîngele se oxidează, își schimbă culoarea caracteristică, căpătînd culori tot mai închise, proporțional cu trecerea timpului. Urmele de sînge de pe îmbrăcăminte sau alte suporturi pot fi distruse, pînă la dispariție, prin folosirea unor substanțe chimice sau prin simpla spălare cu apă. Oricare ar fi procedeele folosite pentru a face să dispară petele de sînge, rămîn urme caracteristice, care pot fi evidențiate la examenul de laborator sau prin folosirea lămpii cu raze ultraviolete [25, p.30].

În cîmpul infracțional, urmele sanguinolente se prezintă sub formă de picături, stropi, dîre, bălți, mînjituri și sunt consecința unei acțiuni violente exercitate asupra corpului persoanei, de natură să determine, direct sau indirect, leziuni ale vaselor sanguine. Subliniem însă, că termenului de acțiune violentă îi atribuim un sens larg, el nefiind în cazul de față sinonim cu violența. Astfel, simpla spargere a unui geam, așa cum o întîlnim în cazul unor furturi, poate să provoace leziuni vaselor sanguine, fiind deci o acțiune violentă, dar de natură mecanică.

Culoarea urmelor de sînge diferă în funcție de vechimea, cantitatea, natura suportului și factorii care acționează asupra lor: temperatura, lumina, diverși agenți fizici și chimici. Astfel, o urmă proaspătă are o culoare roșu-stacojie și un luciu caracteristic. Cu timpul luciul dispare, urma devine solzoasă, iar culoarea virează de la brun roșcat spre maroniu și negru. Din cauza proceselor de putrefacție, a acțiunii factorilor menționați, într-un strat foarte subțire, urma are culoarea gri-verzuie.

Dacă sîgele nu s-a coagulat se aspiră cu pipeta și se introduce în eprubete sigilate și etichetate. Sîngele coagulat se ridică prin detașare cu o lamă de cuțit și se introduce în eprubete.

Pentru cantități mici de sînge (picături) se folosește hîrtia de filtru, pentru sîngele necoagulat; picăturile mai vechi vor fi tratate mai întîi cu apă distilată, pentru a deveni solubile. Dacă se găsesc pe frunze de arbori, se taie crengile sau frunzele, iar pămîntul ori nisipul se ridică cu întreaga porțiune pe care au fost găsite. Obiectele comod transportabile, purtătoare de urme, se ridică pentru examene de laborator, ambalîndu-se cu grijă, pentru a nu fi modificate urmele.

Pentru expertiză, organele de urmărire penală, cu ajutorul personalului medical, atunci cînd este necesar, vor recolta și probe de comparație atît de la victimă, cît și de la persoanele

bănuite [12, p.189].

Interpretarea urmelor de sînge la locul descoperirii lor este o activitate cu rezonanță în clarificarea ulterioară a împrejurărilor săvîrșirii faptei. După forma luată de o picătură de sînge, se poate stabili înălțimea de la care a căzut, marginile urmei fiind cu atît mai zimțate cu cît înălțimea este mai mare. O urmă de sînge creată de o persoană în mers are o formă alungită, apropiată de aceea a unui semn de exclamare, cu partea ascuțită în direcția deplasării. De asemenea, după forma, dispunerea și cantitatea stropilor, se poate stabili dacă sîngele provine din artere sau vene. În raport de cantitatea de sînge și starea acestuia se poate stabili și dacă sîngele conține alcool sau elemente de natură toxică. Identificarea persoanei după urmele de sînge a devenit posibilă mai ales în ultimii ani. Introducerea tehnicilor moderne de determinare a caracteristicilor genetice ale celulelor specifice componentelor sangvinolente permit experților să formuleze concluzii cert pozitive sau cert negative și în acest domeniu.

Dîrele de sînge servesc la stabilirea direcției în care a fost deplasat cadavrul, după cum prezența unor multitudini de urme, împrăștiate pe o mare suprafață în încăpere, poate indica nu numai că victima s-a zbătut sau s-a luptat cu agresorul, dar și faptul că autorul infracțiunii este purtător indubitabil de urme de sînge. În același context, este menționată posibilitatea determinării grupelor de sînge ale autorului prin depistarea la fața locului a unor urme de sînge aparținînd a două grupe sanguine diferite, dintre care una a victimei. Totodată, se mai poate stabili data aproximativă de formare a urmei, după vechimea acesteia, eventual cantitatea scursă, dar aceasta poate fi mai sigur precizată după examenele de laborator [26, p.79-80].

2.3. Cercetarea urmelor de saliva

Urmele de salivă au o valoare de identificare mai redusă. Fiind un produs de secreție al glandelor salivare, la găsim pe diferite obiecte ce aparțin victimei, făptuitorilor sau altor persoane. Valoarea acestor urme constă în posibilitatea de a se determina grupul secretar al persoanei de la care provin [12, p.296].

Urmele de salivă, ca și celelalte urme biologice, interesează cercetarea criminalistică pentru posibilitățile de obținere a unor date privind persoana, îndeosebi pe baza grupei sanguine, cu precizarea că acest lucru este posibil numai în ipoteza în care individul este de tip secretor. Totodată, se pot obține date referitoare la unele dintre împrejurările în care a fost comisă infracțiunea. Calitatea de secretor o au persoanele care elimină în secrețiile organismului
antigene ce se găsesc și pe hematiile sîngelui, ceea ce permite determinarea grupei
sanguine. Saliva este un compus lichid, format din 99% apă, 0,3% substanțe organice și 0,7% elemente celulare degenerate, provenite din glande, mucoasa bucală și limfonoduli, floră microbiană și substanțe anorganice. Datorită constatărilor făcute de savantul japonez K. Yamakami, potrivit cărora în toate secrețiile organismului grupul secretar corespunde grupei sangvine, prin examinarea în laborator a urmelor de salivă, poate fi stabilită și grapa sangvină.

În prezent, pe baza examenelor genetice, este perfect posibilă identificarea persoanei, în practică fiind frecvente cazurile de stabilire a identității după saliva prelevată de pe țigaretă, batistă ș.a. Formarea urmelor de salivă are loc în momentul contactului buzelor, dinților sau limbii cu diverse obiecte (tacîmuri, scobitori, șervete, țigări, batiste etc), prin salivație sau, pur și simplu, prin eliminare (scuipare).

Urmele de salivă se depun pe obiecte în timp ce o persoană fumează, mănîncă, mușcă, cîntă la un instrument de suflat, umezește un timbru, pentru a fi lipit pe plic, sau aplică un sigiliu metalic pe plastilină etc. De asemenea, urmele de salivă se depun pe corpul unei persoane în timpul sărutului, prin atingerea cu limba a unor suprafețe etc.

Urmele de salivă se caută în locurile unde se formează cel mai frecvent: obiecte din cele mai diferite (batiste, țigări, pahare, instrumente muzicale de suflat, lenjerie de corp și de pat) sau corpul victimei. Cercetarea și examinarea lor se face cu deosebită atenție, deoarece pot fi confundate cu pete de altă natură (sperma, secreția vaginală etc).

Urmele de salivă au culoare și aspect diferit, după durata de timp trecută de la
depunerea lor. Urmele proaspete sunt aproape incolore, iar cele mai vechi au o culoare apropiată de galben deschis. De aceea, se folosește lumina de lanternă sub diferite unghiuri de incidență, lupa de mărit și lampa cu raze ultraviolete. Căutarea și descoperirea urmelor de salivă se face cu mijloace optice și de iluminare curente, aflate în dotarea truselor criminalistice (lupe, lămpi cu radiații vizibile și ultraviolete, lanterne). Descoperirea lor necesită o cercetare sistematică a întregului loc al faptei. Astfel, se acordă atenție nu numai tacîmurilor, scobitorilor sau batistelor, ci și resturilor de fumat, în special mucurilor de țigări, obiectelor de igienă personală, instrumentelor muzicale de suflat, obiectelor de cult religios [15, p.438].

Din sfera cercetării nu trebuie excluse obiectele sau suporturile care, aparent, nu sunt apte să rețină acest tip de urme, cum sunt, de pildă, timbrele, plicurile, suporturile rujurilor de buze. Privitor la urmele de salivă pe suporturile menționate, în literatura de specialitate se menționează cazuri de stabilire a grupei sanguine prin examinarea a numai 1/16 din suprafața unui timbru și a profilului ADN. La căutarea urmelor de salivă nu trebuie pierdut din vedere că ele se pot confunda cu alte urme biologice (spermă, secreție vaginală, transpirație, mucus nazal), precum și cu pete de altă natură anorganică sau organică, mai ales sucuri diverse, vopsea, detergenți etc.

Ridicarea și transportarea urmelor presupuse a fi de salivă impune respectarea acelorași recomandări făcute la urmele de sînge, de ambalare în stare uscată a obiectului și de expediere urgentă la laboratorul de specialitate, pentru a nu se distruge antigenele.

Interpretarea urmelor de salivă poate servi la obținerea de date privind modalitatea de formare a urmei, mediul profesional din care provine persoana, starea sa de sănătate, unele deprinderi sau vicii, îndeosebi fumatul, numărul de persoane care au creat urmele, eventual timpul petrecut la locul cercetării ș.a.

Expertiza urmelor de salivă servește la clarificarea unor aspecte relativ asemănătoare urmelor de sînge. în primul rînd, expertul se poate pronunța asupra faptului dacă urma este sau nu de salivă și dacă saliva este de natură umană, însă nu întotdeauna rezultatul poate avea caracter de certitudine. De asemenea, se stabilesc calitatea de secretor sau nesecretor și, în consecință, grupa sanguină căreia îi aparține persoana.

2.4. Cercetarea urmelor de spermă

Urmele de spermă fac parte din categoria acelor urme biologice întîlnite în diverse împrejurări, care numai aparent au o frecvență redusă. De regulă, prezența lor este caracteristică săvîrșirii de infracțiuni de un grad de periculozitate deosebit sau al căror mod de săvîrșire prezintă anumite particularități. Așa sunt, de pildă, omorul și infracțiunile privitoare la viața sexuală (violul, pedofilia, seducția, perversiunea și corupția sexuală, incestul) [13, p.275].

Urmele de spermă provin de la lichidul de secreție a glandelor sexuale masculine, depus pe diferite suporturi, în timpul săvîrșirii unor infracțiuni privitoare la viața sexuală. Elimarea lichidului din veziculele seminale se face pe cale voluntară, cele mai multe ori în timpul actului sexual, dar și în mod accidental sau din cauza unor boli. În cazul sinuciderilor, mai ales la spînzurați, se produce o evacuare de lichid seminal la fel ca în timpul actului sexual.

Urmele seminale pot reprezenta nu numai dovada unei infracțiuni, dar aduc și precizări în legătură cu mobilul și natura faptei. Importanța urmelor de spermă pentru cercetările criminalistice rezidă nu numai în faptul că ele servesc la clarificarea unor probleme referitoare la împrejurările săvîrșirii faptei, ci, mai ales, la posibilitatea obținerii unor date utile individualizării persoanei ori delimitării cercului de suspecți.

Urmele de spermă trebuie căutate pe lenjeria de corp sau de pat, pe îmbrăcămintea victimei sau a făptuitorului, ori pe corpul acestora. Prezența organelor medicale este obligatorie, deoarece, uneori, urmele trebuie căutate chiar și în cavitățile naturale ale organismului, la persoanele aflate în viață (victime sau făptuitori), ori la cadavre.Urmele pot fi cercetate cu ochiul liber sau cu ajutorul unor surse de lumină, în special al lămpilor cu raze ultraviolete. Vor fi examinate obiectele purtătoare (lenjerie de corp și de pat, batiste, vată, tifon, bandaj igienic, prosoape, cada de baie, lighean etc).

Pe corpul victimei, urmele se caută pe coapse, fese, abdomen, sub sîni, pe mîini, perii pubieni, subsuori etc. În camere se caută pe covor, mozaic, parchet, baie etc, iar în cîmp deschis pot fi găsite pe pămînt, pe iarbă, pe frunze, pe flori sau pe alte obiecte aflate în apropierea locului unde s-a săvîrșit fapta cercetată. Formarea urmelor de spermă are loc prin depunerea pe diverse suporturi a lichidului spermatic ejaculat, în momentul unui contact sexual, al masturbării, sau ca o consecință a unor tulburări neuro-psihice. În stare uscată, așa cum sunt găsite în multe dintre cazuri, urmele seminale prezintă un contur neregulat, o culoare gri-albicioasă și sunt aspre la pipăit, dacă se formează pe suporturi absorbante, de tipul țesuturilor din fibre naturale. La suporturile mai puțin absorbante, cum sunt cele din țesături sintetice, urmele au un aspect de crustă solzoasă și lucioasă [10, p.191].

Ridicarea urmelor seminale necesită precauție deosebită pentru păstrarea intactă a petei și implicit a spermatozoizilor, principalul element asupra căruia se îndreaptă examinarea. Pentru aceasta, se ridică întreg obiectul purtător de urme sau se taie porțiunea cu pata, fără a se îndoi.

De pe corpul victimei urmele se ridică cu hîrtie de filtru, cînd sunt proaspete (umede), iar cele vechi se umezesc mai întîi cu apă distilată sau cu glicerină.

Expertiza poate contribui la restrîngerea cercului persoanelor bănuite, iar în unele cazuri poate formula concluzii cert pozitive sau cert negative, utile pentru identificarea persoanei de la care provin urmele. Expertul poate stabili dacă pe obiectul prezentat spre examinare există sau nu astfel de urme, dacă urma prezentată este spermă sau altă substanță, dacă urma de spermă este de natură umană, care este grupa sangvină a persoanei de la care provine, vechimea aproximativă a urmei, dacă urmele provin de la o singură persoană sau de la mai multe etc.

Valoarea de identificare a acestei categorii de urme este datorată caracteristicilor individuale ale spermatozoizilor. Examinările au în vedere și capacitatea de supraviețuire a spermatozoizilor, în funcție de mediul în care se găsesc. Astfel, la o femeie în viață, spermatozoizii supraviețuiesc intravaginal pînă la 48 ore, iar la un cadavru, acest termen se poate prelungi foarte mult, mergînd pînă la 20 zile la cadavrele înghețate. Pe îmbrăcămintea sau pe lenjeria de corp, dacă are calități absorbante bune, spermatozoidul poate fi conservat timp de cîteva luni.

2.5. Cercetarea firelor de păr

Firele de păr au valoare de identificare mai redusă în comparație cu celelalte urme produse de diferite părți ale corpului: mîini, picioare, buze, dinți. Acestea sunt cercetate deoarece concură la restrîngerea cercului de persoane de la care ar putea proveni.

Firul de păr este anexă a pielii și are două părți principale: partea fixată în piele (rădăcina) și partea liberă (tija) care se termină cu capătul liber al tijei. Rădăcina firului este cuprinsă în teaca compusă dintr-o parte internă de teacă epidermală și o parte externă de teacă conjunctivală. Rădăcina și teaca se contopesc, la partea lor cea mai profundă, într-un bulb ce prezintă o concavitate în care se înfige o formație papilară din țesut conjunctiv. Firul are deci o creștere permanentă spre bulb și este expulzat spre exterior cu o viteza de cca.0,3 mm/zi (6,8-13,2 mm/lună), maximă la 25 de ani și diminuată de la 50 de ani în sus. Firele de păr nu cresc la infinit; ele cad în aproximativ 2-4 ani (cele de pe cap) sau cîteva luni (firele de pe corp). Ele pot furniza informații privitoare la vîrsta aproximativă, starea de sănătate, sexul persoanei, împrejurările în care s-au desprins de la locul de inserție (rupere, smulgere, tăiere sau cădere naturală), zona corpului de unde s-au desprins (cap, gene, sprîncene, axilă, regiune pubiană etc). Valoarea de identificare a firelor de păr scade și datorită posibilităților pe care le oferă produsele cosmetice de a le schimba foarte ușor culoarea și alte trăsături proprii [26, p.77].

La smulgerea unui fir de păr aflat încă în creștere rădăcina se rupe de papilă luînd cu ea unele părți ale tecii interioare, eventual și ale celei exterioare. Dacă însă părul nu mai este în creștere și se apropie de perioada de cădere, bulbul nu mai prezintă cavitatea amintită și teaca epitelială nu mai este lipită de rădăcină (celule keratinizate). Aceste aspecte au o importanță deosebită pentru a înțelege în ce situații se poate stabili profilul genetic al unei persoane din analiza firului de păr. Partea libera a firului (tija) prezintă o structura formată din trei straturi : cuticula, cortexul și cordonul (canalul) medular.

Deși sunt considerate ușor de examinat, firele de păr pun probleme complexe atunci cînd sunt găsite la locul faptei. Găsirea la locul faptei a unor fire de păr, se poate produce în cele mai diverse moduri (ex. pe corpul victimei, pe corpul altor persoane (agresat, complici), pe obiecte, sub corpul victimei, în mîinile acesteia, pe lenjerie, pe vehicule, sub vehicule, pe iarbă, pe frunze. Pot apărea ca fire izolate sau smocuri.

Firele de păr pot oferi o mulțime de elemente despre persoana de la care provin. Pot duce chiar la identificare, fără alte probe, inclusiv grupa sanguină. Studiul firului de păr oferă date despre obiceiuri, alimentare, igienă (tunsură, spălat, permanent, etc.), fumat (toxice), vîrstă (culoarea), sex (lungime, vopsit). Pentru descoperire și fixare deoarece sunt mai greu de observat, mai ales pe textile se va utiliza iluminat (UV). Se va descrie în procesul verbal – locul unde au fost găsirte, forma (fire, smocuri etc), apoi se fotografiază în detaliu. Ridicarea se face cu penseta, iar ambalarea în plicuri, în eprubete sau borcane în funcție de caracteristici, cantitate.

Recoltarea pentru comparație se face prin pieptănare, tăiere, smulgere. Metoda va avea în vedere modul probabil de desprindere a firelor în litigiu. Studiul de laborator va curpinde cu necesitate stabilirea datelor privind: aspectul – rupt, tăiat, smuls; proveniența – animal, om (ce parte a corpului); alte caracteristici. Distincția între părul de om și animal se face în funcție de grosimea pereților.

Firele de păr se caută pe lenjeria de pat, lenjeria de corp, imbracaminte, corpul victimei și a făptuitorului. Se pot observa cu ochiul liber, uneori cu lupa sau lampa cu raze ultraviolete.

Mijloacele și metodele folosite diferă în raport cu împrejurările în care sa săvîrșit fapta. Astfel, în cazul incendiilor sau exploziilor, cînd se dizvoltă temperaturi foarte înalte, firele de păr pot suferi modificări de culoare, aspect sau pot fi carbonizate.

Activitatea de căutare a firelor de păr continuă pe toată durata cerectării la fața locului atît pe corpul victimei, cît si pe obiectele din jur. Vor fi cercetate obiectele de uz personal ale victimei și ale faptiutorului: prosop, pieptene, precum și obiectele corp delict (cuțit, topor, obiecte contondente etc). Atît la victime, cît și la persoanele bănuite, firele de păr vor fi căutate pe mîini și sub unghii.

Firele găsite în cursul cercetărilor la fața locului vor fi ridicate cu multă precauție, pentru a nu se amesteca cu cele provenite de la alte persoane după săvîrșirea faptei. Pentru cercetările ulterioare de laborator vor introduse în eprubete sau plicuri de celofan, etichetate și cu cît mai multe mențiuni privind locul unde au fost găsite [13, p.267].

2.6. Cercetarea urmelor de natură osteologică

Aceasta reprezintă expertiza oaselor și cartilagiilor sau a resturilor din ele, a căror prezență la fața locului este datorată săvîrșirii unei infracțiuni. În categoria urmelor osteologice se includ scheletul în întregul lui, oase disparate sau fragmente de os și cartilagii a căror descoperire, examinare și interpretare medico-legala și antropologico-judiciară se realizează în scopul furnizării de date ce interesează organele judiciare [11, p.684].

Urmele de natură osteologică se caută utilizîndu-se metode pretabile la specificul condițiilor de mediu: în pămînt, în apă, în zone mlăștinoase, în conținutul latrinelor, pe sol, în diferite recipiente, în pivnițe și fîntîni, pe diverse instrumente, în instalații sanitare etc. În raport cu natura suportului, se procedează la căutarea de resturi osoase prin: săpare, vidanjarea latrinelor, sub frunzișul căzut din copaci, printre ramurile arbuștilor etc.

În cadrul expertizei urmelor de natură osteologică se va stabili: – dacă osul sau resturile osoase sunt de natură umană; care sunt sexul, vîrsta și talia aproximativă ale persoanei; – ce malformații congenitale sau dobîndite prezintă osul trimis spre examinare; – ce semne de violență prezintă osul, cu ce fel de instrumente au fost create și dacă leziunile au avut caracter vital; – dacă semnele de violență au fost create în timpul vieții sau post-mortem și care este succesiunea creării lor; – ce corpuri străine sunt aderate sau penetrate în osul supus examinării; – care erau direcția și poziția în care se afla făptuitorul în raport cu corpul victimei în momentul creării leziunilor; – care poate să fi fost starea neuro-psihică a făptuitorului în procesul săvîrșirii infracțiunii; – care sunt factorii de faună, floră sau de alta natura ce au acționat asupra cadavrului; – daca diversele fragmente de oase descoperite la fața locului au făcut (toate) corp comun în timpul vieții victimei.

2.7. Cercetarea urmelor olfactive

Valoarea de identificare a urmelor olfactive constă în proprietatea acestora de a fi relativ ușor de evidențiat prin mijloacele de care dispune omu,. dar, mai ales, pim folosirea cîinilor de urmărire. Studiul urmelor olfactive constituie obiect de cercetare pentru specialiștii din multiple domenii ale științei: biologie, chimie, fizică, medicină și industria cosmetică (a parfumurilor). În criminalistică se dezvoltă o ramură nouă, numită odorologia, care cercetează mirosul specific omului, animalelor, stupefiantelor, substanțelor explozive etc.

Procesul fiziologic al organismului este atît de complex, încît din arderile care se produc la nivelul țesuturilor rezultă procese ce se elimină în permanență prin urină sau transpirație. Fiind un proces biologic continuu, corpul uman emite în permanență molecule de miros, care cad pe sol ori se fixează pe obiectele atinse.

Experimentele efectuate au confirmat această observație, valorificată de practica criminalistică, cunoscut fiind faptul că orice măsuri s-ar lua de către cei interesați în dispariția mirosurilor caracteristice, rămîn urme de miros la locul faptei și pe traseul parcurs de făptuitor.

Posibilitățile omului de a evidenția prezența urmelor olfactive sunt limitate. Cîinii de urmărire special antrenați pot percepe urmele olfactive ale unor obiecte sau substanțe, precum și urmele omului, mult mai ușor decît o poate face acesta. Expertiza urmelor de miros folosește la descoperirea infractorilor și corpurilor delicte și constituie obiectul odorologiei judiciare.

Formarea urmelor olfactive este practic inevitabilă, orice persoană lăsîndu-și moleculele de miros peste tot pe unde trece, pe fiecare dintre obiectele atinse, nici pantofii, nici îmbrăcămintea și nici mănușile neputînd să împiedice formarea acestui gen de „amprentă” olfactivă. Așa cum se afirmă în practică, orice măsură de precauție s-ar lua, este imposibil să se împiedice emisia permanentă, de către corpul uman, a moleculelor de miros, care cad pe sol ori se fixează pe obiectele atinse. Conținutul urmei olfactive cuprinde mai multe categorii de miros, în care ponderea este deținută de mirosul specific sau de bază al corpului, acestuia adăugîndu-i-se mirosul profesional au general, precum și mirosul ocazional.

Mirosul specific (individual) este consecința proceselor metabolice care au loc în organism, materializate prin emanații de mirosuri provenite de la salivă, respirație, transpirație, urină etc. Cantitatea și compoziția emanațiilor este influențată de starea de sănătate, alimentație, efort, stare psihică (teamă, emoții puternice etc). Mirosul se imprimă pe îmbrăcăminte, lenjerie și alte obiecte aflate o durată mai mare de timp asupra persoanei [8, p.31].

Mirosul profesional este întîlnit la persoanele care, datorită profesiei, se află cea mai mare parte din programul de lucru în același mediu. După acest criteriu pot fi recunoscuți vînzătorii din stațiile PECO, persoanele din cabinetele stomatologice, muncitorii din întreprinderile de prelucrare a vinului și alcoolului, din tăbăcării, îngrijitorii de animale etc. Este, de asemenea, caracteristic mirosul persoanelor aflate în cazărmi sau în locuri de deținere (penitenciare).

Mirosul ocazional este întîlnit la persoanele care, în mod întîmplător, au stat într-un mediu cu miros specific (fabrici prelucrătoare de produse toxice sau mirositoare, restaurante de categorie inferioară unde predomină mirosul de tutun de proastă calitate). Este, de asemenea, cunoscut că mirosul se păstrează o anumită durată de timp, care diferă în raport de natura produsului care îl emană și de spațiul în care s-a aflat persoana respectivă (încăpere sau spațiu deschis). Se admite că, în spații închise, mirosul se păstrează pînă la 20 de ore, iar în loc deschis mirosul are o durată foarte scurtă, în funcție dc condițiile atmosferice: vînt, temperatură etc.

Omul poate distinge cu ajutorul propriilor organe de simț atît mirosurile neplăcute cît și pe cele plăcute. Sunt recunoscute cu ușurință de orice persoană (indiferent de sex) mirosurile emanate de îngrijitorii de animale etc. Persoanele cu experiență îndelungată pot stabili cu exactitate ce categorii de animale sunt îngrijite: porci, vite mari, iepuri, pentru că mirosul acestora pătrunde și se păstrează foarte mult timp în îmbrăcămintea și chiar în pielea îngrijitorilor. În ceea ce privește identificarea mirosurilor plăcute, femeile au mai multe posibilități, în comparație cu bărbații, în special la recunoașterea produselor cosmetice, folosite timp îndelungat de aceeași persoană. Astfel, poate fi recunoscută fără dificultate mirosul rămas după trecerea unei femei care folosește patfumurile firmei Nina Ricci sau altele de acest fel.

Pentru descoperirea urmei de miros se pornește, de regulă, de la alte urme găsite în locul săvîrșirii faptei penale, alături de care se presupune că există în mod necesar și mirosul persoanei ce le-a creat (urme de picioare, de încălțăminte, de mîini etc). Pentru căutarea și descoperirea urmei de miros, cel mai eficace mijloc folosit s-a dovedit a fi cîinele de urmărire.

Urmele corpului uman pot furniza date (uneori la fel de valoroase ca însăși expertiza de identificare propriu-zisă) referitoare la cele petrecute în momentul săvîrșirii infracțiunii, la raportul dintre victimă-agresor, la modul în care a acționat autorul, la numărul de persoane etc. Este vorba în special de interpretarea lor în condițiile cercetării locului faptei [7, p.121].

ÎNCHEIERE

Rezultatele investigațiilor efectuate, a analizei doctrinei și practicii criminalistice de depistare, fixare, interpretare și ridicare a urmelor create de om la fața locului permit a formula următoarele concluzii:

1. În sistemul măsurilor de contracarare a fenomenului infracțional un rol important îl joacă metodele și mijloacele tehnico-criminalistice. Acestea contribuie efectiv la depistarea și ridicarea urmelor infracțiunii și a făptuitorului, permit să se obțină informații utile pentru căutarea infractorilor și probarea vinovăției lor, asigurând, totodată, și un nivel înalt de documentare a stărilor de fapt și a procedeelor probatorii.

2. Cercetarea urmelor de om se efectuează în cadrul unei ramuri distincte a tehnicii criminalistice – traseologia, în care se studiază teoria mecanismului de formare a urmelor și legitățile apariției lor, elaborează recomandări în baza cunoașterii acestor legități privind aplicarea metodelor și mijloacelor de descoperire, fixare, ridicare și cercetare a acestora în scopul stabilirii împrejurărilor importante pentru descoperirea, cercetarea și prevenirea infracțiunilor.

3. Clasificarea urmelor infracțiunii se face după o serie de criterii, care diferă în funcție de importanța lor pe plan teoretic și practic, dar și de obiectul creator. În procesul de descoperire și cercetare a infracțiunilor se examinează trei ansambluri de urme infracționale: – urme formă, care reflectă forma, dimensiunile, relieful suprafeței de contact a unui obiect imprimat pe suprafața ori în masa altui obiect; – urme-obiecte, diverse corpuri materiale cu structură și formă exterioară stabilă, apariția, starea sau spațierea cărora se poate afla într-o legătură cauzală cu fapta instrumentată; – urme-materie, substanțe preponderent lichide, pulverulente, gazoase în mici cantități descoperite la fața locului.

4. Omul în cadrul activității infracționale, intrând în contact cu elementele componente ale mediului unde se desfășoară activitatea infracțională și cu mijloacele utilizate, reprezintă cel mai informativ personaj, generând cele mai multe urme și indici cuprinși în categoria de urme ale omului(homeoscopice), utile pentru modelarea persoanei acestuia. Priceperea de a le interpreta, de a le “citi” și de a desprinde informația necesară din aceste urme constituie unul din factorii importanți de descoperire și cercetare a infracțiunilor.

5. Urmele homeoscopice prezintă toate urmele create de om (modificări, rezultate din contactul mâinilor, picioarelor, altor părți ale corpului uman cu componentele câmpului infracțional, resturile de natură biologică umană, urmele ce reflectă unele deprinderi ale persoanei ca subiect al activității infracționale etc.

6. Interpretarea criminalistică a urmelor prezintă o formă de aplicare a cunoștințelor de specialitate și a mijloacelor tehnice respective la fața locului în scopul obținerii informației privind persoana făptuitorului, mecanismul infracțiunii și alte împrejurări utile pentru descoperirea cauzei pe urme proaspete. Ea oferă posibilități de stabilire și a altor circumstanțe privind modul de operare al făptașilor, sexul și numărul lor, unele particularități fizice și psihofiziologice ale acestora, precum și apartenența lor generică, iar în situații optime – identificarea făptașului – scopul principal al oricărei cercetări traseologice.

7. La ora actuală în țara noastră nu sunt exploatate urmele biologice ridicate din scena infracțiunii pe baza metodei ADN.

Luând în considerație concluziile formulate mai sus, în scopul perfecționării activității de descoperire, cercetare și interpretare a urmelor create de om la fața locului, recomandăm:

Înființarea unui laborator de genetică judiciară cu următoarele coordonate:

Să fie conceput ca un sistem complet, conținînd subsisteme: – laborator de analiză a urmelor ridicate de la fața locului; – laborator de analiză a probelor recoltate de la persoanele care au comis infracțiuni însoțite cu violență (pentru constituirea bazei de date) sau de la persoanele suspecte în cauză; – subsistem informatizat de prelucrare a rezultatelor din cele două laboratoare și formare a bazei de date cu profilele ADN, ale persoanelor care au comis infracțiuni cu violență.

Asigurarea integrală a condițiilor tehnice pentru respectarea tuturor recomandărilor și normelor de calitate, privind amenajarea laboratoarelor, protocoalele de lucru, pregătirea personalului și practica de laborator, conform standardelor internaționale cerute pentru biologia judiciară.

Dotarea cu logistica necesară pentru funcționarea laboratoarelor la un nivel de maximă capacitate de stocare și memorare a profilelor genetice.

Expertizele biocriminalistice, vor deține o pondere importantă în activitatea organelor judicire, acestea putînd contribui decisiv în cauzele de infracțiuni comise cu violență. Astfel, expertiza biocriminalistică a acidului dezoxiribonucleic (ADN) va elucida o bună parte a infracțiunilor comise, în special în cazurile de omor, viol, tîlhărie, accidente de circulație etc.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994 cu modificările, introduse prin Legea nr. 1115-XIV din 05 iulie 2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1-1994, p. 1-6. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&l ang=1&id=311496

Codul penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova, nr. 985-XV din 18 aprilie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 128-129 din 13.09.2002, p.4-8. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=331126

Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova, nr.122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.104-110 din 07.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lan g=1&id=326970

Legea Republicii privind statutul ofițerului de urmărire penală. Nr.333, adoptată la 10.11.2006. În: Monitorul Oficial al Republicii nr.195 din 22.12.2006.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=319077

Legea cu privire la expertiza judiciară nr. 1086 – XIV, adoptată la 23 iunie 2000. În: Monitorul Oficial al al Republicii nr. 144-145 din 16.11.2000, p.3-5.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311530

Legea Republicii “Cu privire la înregistrarea dactiloscopică de stat” nr. 1549-XV din 19.12.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii nr. 14-17 din 07.02.2003.

Monografii, articole de spacialitate

Alecu Gh., Criminalistică. Constanța: Ex Ponto, 2008. 465 p.

Alexandrescu V. Amprenta olfactivă – o metodă științifică? În: Criminalistica, nr.1, București, 1999, p. 31-32.

Anghelescu I. Rolul cercetării la fața locului în descoperirea și valorificarea urmelor. În: Probleme de criminalistică și de criminologie, nr. 3-4. București: Procuratura României și Ministerul Justiției, 1982, p. 53-57.

Beliș V. Tratat de medicină legală. Vol. I – II. București. Editura Medicală, 1995. 572 p.

Bercheșan V., Ruiu M. Tratat de tehnică criminalistică. București: Little Star, 2004. 752 p.

Bercheșan V. Cercetarea la fața locului-principal mijloc de probă în procesul penal. București: Little Star, 2006. 319 p.

Cârjan L. Tratat de criminalistică. București: Pinguin Book, 2005. 828 p.

Ciopraga A. Criminalistica. Tratat de tactică, Iași: Gama, 1996. 481 p.

Coman L., Constantinescu M. Efectuarea cercetării la fața locului. În: Tratat practic de criminalistică, Vol. I. București: Întreprinderea poligrafică „ Bucureștii Noi” 1976, p. 421-497.

Cușmir A., Simion R. Anglia și Țara Galilor. În: Botiș V. și alții. Poziția și atribuțiile experților în legislația altor țări. București: Ministerul Justiției. Institutul Național de criminologie. 2006, p.3- 7.

Cușnir V. Corupția: Reglementări de drept, activități de prevenire și combatere. Chișinău:Academia de poliție, 1999. 103 p.

Direcția tehnico-criminalistică. În: Ministerul Afacerilor Interne din Republica Moldova// n12http://www.mai.md/dirtehncrim_ro

Dicționarul explicativ al limbii române. Ediția a II-a. București: Univers enciclopedic, 1998. 1192 p.

Dolea Ig. Probele și mijloacele de probă. În: Drept procesual penal. Partea generală. Vol. I. Ed. a 2-a, rev.și adăug. Chișinău: Cartdidact, 2005. 368 p.

Dolea I. și alții. Codul de procedură penală. Comentariu. Chișinău: Cartier, 2005. 398 p.

Doraș S. Criminalistica. Chișinău: Tipografia Centrală, 2011. 630 p.

Frățilă A., Păsescu G. Expertiza criminalistică a semnăturii.București: Național, 2000. 300 p.

Gheorghiță M. Criminalistica. Chișinău: Muzeum. 1995. 143 p.

Gheorghiță M. Tactica cercetării la fața locului: Mat. șt.-didactic. Chișinău: Î.I. “Angela Levința”, 2004. 70 p.

Golubenco Gh. Urmele infracțiunii. Teoria și practica examinării la fața locului. Chișinău: Garuda-Art. 1999. 159 p.

Golubenco Gh. Criminalistică: obiect, sistem, istorie. Chișinău: Tip.Centrală, 2008. 215 p.

Guțanu E., Galan S. Esența cunoștințelor speciale în teoria și practica expertizei judiciare. În: Revista Națională de Drept, nr.6. Chișinău, 2003, p.33-35.

Ionescu L. Criminalistică. București: Pro Universitaria, 2007. 204 p.

Ionescu L., Sandu D. Identificarea criminalistică. București: Edit. Științifică, 1990. 246 p.

Lăpăduși V., Popa Gh., Investigarea criminalistică a locului faptei. Note de curs. București:Luceafărul, 2005. 320 p.

Măcelaru V. Balistica judiciară. București: Ministerul de Interne, 1972. 175 p.

Mircea I. Criminalistică.București:Lumina Lex, 2010. 351 p.

Mîrzac V. Înregistrările audio-video în activitatea de urmărire penală. Note de curs. Chișinău: Academia „Ștefan cel Mare”, 2007. 80 p.

Osoianu T. Desăvârșirea reglementării actelor de urmărire penală în procesul penal al Republicii Moldova. Chișinău: Muzeum, 2000. 112 p.

Rotari A. și alții. Cercetarea la fața locului. Chișinău: Tipografia Centrală, 2002. 87 p.

Stancu E. Criminalistica. Vol. I – II. București: ACTAMI, 1997. 699 p.

Stancu E. Tratat de Criminalistică. Ediția a V-a. București: Universul juridic, 2010. 839 p.

Suciu C. Criminalistică, București: Editura Didactică și Pedagogică, 1972. 422 p.

Thorwald J. Un secol de luptă cu delicvența. Iași: Junimea. 1981. 334 p.

Țîru G., Fleșner M. Pregătirea personalului în respectul standardelor internaționale. În: Criminalistica. Revistă de informare, documentare și opinii, nr. 3. București, 2008, p.13 – 15.

Văduvă N., Văduvă L. Expertizele, constatările tehnico-științifice și medico-legale – mijloace de probă în procesul penal. Craiova: Terathopius, 1997. 141 p.

Аверьянова Т. et al.Криминалистика. Под ред.Р.С.Белкина. Москва: Нoрма, 1999. 971 c.

Белкин Р.С Курс криминалистики: учеб. пособие для вузов. – 3-е изд., дополненное. Москва: ЮНИТИ – ДАНА, Закон и право, 2001. 837 c.

Белкин Р.С. Криминалистическая энциклопедия. Москва: БЕК,1997. 339 c.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994 cu modificările, introduse prin Legea nr. 1115-XIV din 05 iulie 2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1-1994, p. 1-6. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&l ang=1&id=311496

Codul penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova, nr. 985-XV din 18 aprilie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 128-129 din 13.09.2002, p.4-8. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=331126

Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova, nr.122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.104-110 din 07.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lan g=1&id=326970

Legea Republicii privind statutul ofițerului de urmărire penală. Nr.333, adoptată la 10.11.2006. În: Monitorul Oficial al Republicii nr.195 din 22.12.2006.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=319077

Legea cu privire la expertiza judiciară nr. 1086 – XIV, adoptată la 23 iunie 2000. În: Monitorul Oficial al al Republicii nr. 144-145 din 16.11.2000, p.3-5.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311530

Legea Republicii “Cu privire la înregistrarea dactiloscopică de stat” nr. 1549-XV din 19.12.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii nr. 14-17 din 07.02.2003.

Monografii, articole de spacialitate

Alecu Gh., Criminalistică. Constanța: Ex Ponto, 2008. 465 p.

Alexandrescu V. Amprenta olfactivă – o metodă științifică? În: Criminalistica, nr.1, București, 1999, p. 31-32.

Anghelescu I. Rolul cercetării la fața locului în descoperirea și valorificarea urmelor. În: Probleme de criminalistică și de criminologie, nr. 3-4. București: Procuratura României și Ministerul Justiției, 1982, p. 53-57.

Beliș V. Tratat de medicină legală. Vol. I – II. București. Editura Medicală, 1995. 572 p.

Bercheșan V., Ruiu M. Tratat de tehnică criminalistică. București: Little Star, 2004. 752 p.

Bercheșan V. Cercetarea la fața locului-principal mijloc de probă în procesul penal. București: Little Star, 2006. 319 p.

Cârjan L. Tratat de criminalistică. București: Pinguin Book, 2005. 828 p.

Ciopraga A. Criminalistica. Tratat de tactică, Iași: Gama, 1996. 481 p.

Coman L., Constantinescu M. Efectuarea cercetării la fața locului. În: Tratat practic de criminalistică, Vol. I. București: Întreprinderea poligrafică „ Bucureștii Noi” 1976, p. 421-497.

Cușmir A., Simion R. Anglia și Țara Galilor. În: Botiș V. și alții. Poziția și atribuțiile experților în legislația altor țări. București: Ministerul Justiției. Institutul Național de criminologie. 2006, p.3- 7.

Cușnir V. Corupția: Reglementări de drept, activități de prevenire și combatere. Chișinău:Academia de poliție, 1999. 103 p.

Direcția tehnico-criminalistică. În: Ministerul Afacerilor Interne din Republica Moldova// n12http://www.mai.md/dirtehncrim_ro

Dicționarul explicativ al limbii române. Ediția a II-a. București: Univers enciclopedic, 1998. 1192 p.

Dolea Ig. Probele și mijloacele de probă. În: Drept procesual penal. Partea generală. Vol. I. Ed. a 2-a, rev.și adăug. Chișinău: Cartdidact, 2005. 368 p.

Dolea I. și alții. Codul de procedură penală. Comentariu. Chișinău: Cartier, 2005. 398 p.

Doraș S. Criminalistica. Chișinău: Tipografia Centrală, 2011. 630 p.

Frățilă A., Păsescu G. Expertiza criminalistică a semnăturii.București: Național, 2000. 300 p.

Gheorghiță M. Criminalistica. Chișinău: Muzeum. 1995. 143 p.

Gheorghiță M. Tactica cercetării la fața locului: Mat. șt.-didactic. Chișinău: Î.I. “Angela Levința”, 2004. 70 p.

Golubenco Gh. Urmele infracțiunii. Teoria și practica examinării la fața locului. Chișinău: Garuda-Art. 1999. 159 p.

Golubenco Gh. Criminalistică: obiect, sistem, istorie. Chișinău: Tip.Centrală, 2008. 215 p.

Guțanu E., Galan S. Esența cunoștințelor speciale în teoria și practica expertizei judiciare. În: Revista Națională de Drept, nr.6. Chișinău, 2003, p.33-35.

Ionescu L. Criminalistică. București: Pro Universitaria, 2007. 204 p.

Ionescu L., Sandu D. Identificarea criminalistică. București: Edit. Științifică, 1990. 246 p.

Lăpăduși V., Popa Gh., Investigarea criminalistică a locului faptei. Note de curs. București:Luceafărul, 2005. 320 p.

Măcelaru V. Balistica judiciară. București: Ministerul de Interne, 1972. 175 p.

Mircea I. Criminalistică.București:Lumina Lex, 2010. 351 p.

Mîrzac V. Înregistrările audio-video în activitatea de urmărire penală. Note de curs. Chișinău: Academia „Ștefan cel Mare”, 2007. 80 p.

Osoianu T. Desăvârșirea reglementării actelor de urmărire penală în procesul penal al Republicii Moldova. Chișinău: Muzeum, 2000. 112 p.

Rotari A. și alții. Cercetarea la fața locului. Chișinău: Tipografia Centrală, 2002. 87 p.

Stancu E. Criminalistica. Vol. I – II. București: ACTAMI, 1997. 699 p.

Stancu E. Tratat de Criminalistică. Ediția a V-a. București: Universul juridic, 2010. 839 p.

Suciu C. Criminalistică, București: Editura Didactică și Pedagogică, 1972. 422 p.

Thorwald J. Un secol de luptă cu delicvența. Iași: Junimea. 1981. 334 p.

Țîru G., Fleșner M. Pregătirea personalului în respectul standardelor internaționale. În: Criminalistica. Revistă de informare, documentare și opinii, nr. 3. București, 2008, p.13 – 15.

Văduvă N., Văduvă L. Expertizele, constatările tehnico-științifice și medico-legale – mijloace de probă în procesul penal. Craiova: Terathopius, 1997. 141 p.

Аверьянова Т. et al.Криминалистика. Под ред.Р.С.Белкина. Москва: Нoрма, 1999. 971 c.

Белкин Р.С Курс криминалистики: учеб. пособие для вузов. – 3-е изд., дополненное. Москва: ЮНИТИ – ДАНА, Закон и право, 2001. 837 c.

Белкин Р.С. Криминалистическая энциклопедия. Москва: БЕК,1997. 339 c.