Cercetarea Criminalistica A Urmelor DE Natura Biologica Umana
CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A URMELOR
DE NATURĂ BIOLOGICĂ UMANĂ
CUPRINS
INTRODUCERE
1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIN URMELE DE NATURĂ BIOLOGICĂ UMANĂ
Noțiunea și însemnătatea urmelor de natură biologică umană
Clasificarea urmelor de natura biologică umană
PARTICULARITĂȚI DE CERCETARE A URMELOR DE NATURĂ BIOLOGICĂ UMANĂ LA FAȚA LOCULUI
Cercetarea criminalistică a urmelor de sînge
Cercetarea criminalistică a urmelor de spermă
Cercetarea criminalistică a urmelor de salivă și a urmelor sudoripare
Cercetarea criminalistica a urmelor sub forma firelor de păr
Cercetarea criminalistica a urmelor de urină și excremente
Cercetarea criminalistica a urmelor olfactive
2.7. Cercetarea criminalistica a urmelor osteologice
PREGĂTIREA MATERIALELOR ȘI DISPUNEREA EXPERTIZEI URMELOR DE NATURĂ BIOLOGICĂ UMANĂ
Probleme ce pot fi soluționate în cadrul expertizei urmelor biologice
3.2. Posibilități actuale ale expertizei genetice
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
Anexa 1. Analiza circumstanțelor dos.penal 1233/2011 și a raportului de expertiză
biocriminalistică
Anexa 2. Prezentare de caz, privind identificarea conducătorului unui vehicol prin metode
biocriminalistice
Anexa 3. Imagini ce scot în evidență echipamentul, instrumentariul și laboratoarele de
genetică moleculară, în care se expertizează urmele de natură biologică umană
INTRODUCERE
Actualitatea și importanța temei investigate. Procesul descoperirii infracțiunilor și demascării persoanelor care au săvărșit faptele infracționale poartă un caracter complex și deseori în procesul dat apar probleme care nu pot fi soluționate fără aplicarea metodicii și tehnicii criminalistice. Depistarea, cercetarea, fixarea și ridicarea urmelor de natura biologică umană în acest sens joacă un rol pozitiv, deosebit de important pentru sporirea nivelului de eficacitate activității organelor de drept, servind aflării adevărului în procesul judiciar. Cercetarea urmelor de natură biologică umană are o însemnătate destul de mare atît științific cît și practic și anume în urma cercetărilor expertul criminalist poate stabili unele circumstanțe a cauzei ca de exemplu de ce natură sunt urmele depistate la locul faptei, de a identifica făptuitorul, direcția de deplasare a cestuia sau a victimei, dacă faptuitorul a acționat de unul singur sau în coparticipație, în ce mod a fost săvărșită infracțiunea și cu ajutorul căror mijloace. Cercetarea urmelor biologice se situează, în mod evident, în zona de interferență a Criminalisticii cu Medicina legală. Practic nu se poate vorbi de o simplă examinare criminalistică sau medico-legală, ci de o cercetare interdisciplinară proprie expertizei biocriminalistice sau ceea ce este denumit în practică expertiza complexă.
Scopul și obiectivele proiectului. Scopul lucrării de față este analiza doctrinei criminalistice privind cercetarea urmelor de natura biologică umană, elaborarea pe această bază a unor concluzii și recomandări practice orientate spre perfecționarea activităților practice în acest domeniu. Din acest scop au decurs și obiectivele studiului nostru: – a formula noțiunea urmelor de natură biologică umană și a arăta importanța probatorie a acestora; – a sistematiza minimul necesar de informații necesare pentru pregătirea persoanelor în domeniul cercetării urmelor biologice de natura biologică umană; – a arăta procedeele tehnice și metodologice folosite în cadrul cercetării urmelor de natura biologică umană atât la fața locului, cât și în adrul expertizelor de laborator.
Metodologia cercetării. Metodologia de cercetare are ca suport metoda dialectică de cunoaștere a realității obiective. În cadrul cercetării temei au fost utilizate metode logico-juridice, istorice, analitice. Cercetarile întreprinse se bazează pe studierea atît doctrinei autohtone cît și a doctrinei din Rusia și România.
Baza normativă a cercetării o constituie prevederile Constituției Republicii Moldova [1] ale Codului penal [3] și Codului de procedură penală în vigoare [2], Legea Republicii Moldova “Cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-științifice și medico-legale” nr.1086-XIV din 23.06.2000 [4], Legea Republicii Moldova privind statutul ofițerului de urmărire penală Nr.333, adoptată la 10.11.2006 [5].
Semnificația teoretică și valoarea aplicativă a lucrării. Importanța teoretică și valoarea practică a cercetării efectuate constă în aceea că în ea se conține rezultatul unei analize complexe a stării actuale a literaturii de specialitate privind cercetarea urmelor de natura biologică umană, în baza căreia se formulează concluzii și recomandări, a căror realizare va optimiza aplicarea cunoștințelor criminalistice de specialitate în cadrul depistării, fixarii, ridicării și examinării a urmelor de natura biologică umană. Conținutul lucrării și modul de expunere, permite utilizarea ei în procesul de instruire juridică profesională a studenților, dar și ca ghid practic la dispoziția practicienilor în activitatea profesională de lucru cu urmele sus menționate în procesul combaterii a criminalității. În cadrul lucrării se vor găsi noțiuni teoretice, tehnici și metode necesare specializării în problemele urmelor biologice de natură umană. De asemenea, pe paginile proiectului de licență se vor descoperi cele mai moderne metode de relevare, ridicare, prelucrare, ambalare, examinare, identificare și interpretare a urmelor biologice de natură umană, folosite la etapa actuală în țările dezvoltate ale lumii.
Sumarul compartimentelor proiectului
În compartimentul 1 întitulat – Considerații generale privind urmele de natură biologică umană – conține date preliminare privind urmele biologice de natură umană, însemnătatea și clasificarea lor, dar și o analiză fundamentată științific a principalelor noțiuni pe care se axează prezentul proiect de licență.
În compartimentul 2 întitulat – Particularități de cercetare a urmelor de natură biologică umană la fața locului – se caracterizează cele mai eficiente metode de cercetare, fixare, ridicare, ambalare, transportare și interpretare a urmelor biologice de natură umană (sânge, salivă, spermă, fire de păr, sudoare, urme de miros etc.), care sunt găsite de către specialistul-criminalist, eventual și de medicul-legist la fața locului.
În compartimentul 3 întitulat – Pregătirea materialelor și dispunerea expertizei urmelor de natura biologică umană – sunt icnluse date privind dispunerea expertizei, importanța ei în procesul stabilirii adevărului și informații despre posibilitățile actuale ale expertizei A.D.N. (expertiza genetică), echipamentul necesar în aceste scopuri la anexa lucrării. O atenție deosebită se atrage formulării corecte a întrebărilor ce se înaintează expertului criminalist, prelevării modelelor pentru comparație de natură biologică umană de la persoanele suspecte și nu numai.
1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIN URMELE DE
NATURĂ BIOLOGICĂ UMANĂ
Noțiunea și însemnătatea urmelor de natură biologică umană
Urmele de natură biologică umană sunt urmele apărute ca rezultat a interacțiunii substanțelor biologice cu obiecte a mediului înconjurător. Din categoria dată fac parte urmele de sînge, salivă, spermă, urină, excremente și urme olfactive.
Pe parcursul dezvoltării științei criminalistice noțiunea de urme și ansamblu de întrebări care ar putea fi soluționate prin aplicarea metodelor și mijloacelor traseologice se aflau într-un proces de permanentă schimbare. Autorul rus Iakimov I.N. în lucrările sale a defenit traseologia ca știința despre corpurile delicte și urme totodată a înclus urmele de sînge, spermă îtntr-o categorie cu urmele amprente [30, p.124]. Noi nu susținem părerea aceasta deoarece urmele de natură biologică umană este o categorie de urme distinctă cu un șir de trăsături caracteristice specifice.
Discuțiile referitor la insemnătatea cercetării criminalistice a urmelor de natură biologică umană continuă necatătînd la faptul că marea majoritatea specialiștilor în domeniu sunt de părere ca studiul și aplicarea în practică a cunoștințelor din dimeniu dat sunt obligatorii in procesul descoperirii infracțiunilor.
Cercetarea urmelor biologice se situează, în mod evident, în zona de interferență a Criminalisticii cu Medicina legală. Practic nu se poate vorbi de o simplă examinare criminalistică sau medico-legală, ci de o cercetare interdisciplinară proprie expertizei biocriminalistice sau ceea ce este denumit în practică expertiza complexă [23, p.55].
Majoritatea doctrinarilor în domeniu criminalisticii, sunt de acord cu dreprul la existența a urmelor de natură biologică umană și includ urmele de genul dat în categoria urmelor în sens strict. După părera lor urmele în sensul strict sunt urmele reflecții, urmele obiecte și urmele substanțe. Urmele de natura biologică umană fac parte din al treilea grup. Valoarea a urmelor-amprente constă în faptul că ele conțin informații necesare pentru identificarea subiectelor care au lăsat urmele date și informații despre mecanismul formării lor.
Există părerea adecvată conform căreia urmele de natura biologică umană ne oferă posibilitatea să depistăm același volum de informații necesare: analiza A.D.N.-ului în cazul depistării urmelor de salivă, sperma, sînge, expertiza odorologică. În urmă cercetării urmelor date noi putem să identificăm persoana care a lăsat urmă, circumstanțele în care a fost lăsată urma dar cunoașterea legităților de formarea urmelor date ne oferă posibilitatea de reconstituirea evenimetelor ce s-a produs la locul faptei.
Lipsa cunoștințelor despre particularitățile și legitățile formării, depistarii, fixării și ridicării urmelor de natură biologică umană aduce prejudiciu întregului proces de urmărire penală. Fiecare urmă reprezintă schimbarea meterială legată de evenimentul infracțiunii [13, p.41].
Urmele da natura biologică umană nu reflectă formă obiectului care a lăsat urma, dar conține trasăturile lui caracteristice interne. Sub trăsături caracteristice se subînțelege structura A.D.N, caracteristicile de grup, apartenența sexuală etc. Dacă urme reflecție este o copie a obiectului, urmele de natura biologică este o parte componentă a obiectului care a lăsat urma, și urma este identică obiectului la nivel molecular. Deci, putem concluziona că sub noțiunea de urme de natura biologică umană se subînțelege urmele-substanțe apărute în legatura cu evenimentele infracțiunii, în rezultatul interacțiunii substanțelor biologice cu mediul înconjurător, care sunrt reflecții materiale a mecanismului de formare a lor, cu un șir de trăsături interne specifice.
1.2. Clasificarea urmelor de natura biologică umană
Clasificarea bine argumentată are importanța deosebită atît pentru studierea trăsăturilor caracteristice fiecărui tip de urme cît și pentru stabilirea provenienței, mecanizmului de formarea lor în ansamblu a schimbărilor care s-a produs la locul săvărșirii infracțiunii. Nici o urmă depistată la locul faptei nu poate fi cercetată în mod izolat, deoarece cercetarea tuturor urmelor în ansamblu oferă posibilitatea reconstituirii circumstanțelor obiective a cauzei de către organul de urmărire penală [11, p.434]. Cercetarea criminalistică poate avea ca obiect substanțe biologice de natură umană sau animală în vederea diferențierii lor și a stabilirii paternității. Substanțele biologice care au caracter de urme pot fi: de natura umană, -de natură animală, -de natura vegetală. Clasificarea dată a urmelor biologice pare a fi destul de simplă iar diferențierea urmelor în vederea stabilirii paternității are o importanța sporită în practica.
După proveniență urmele pot fi: – Produse de secreție (saliva, lapte matern, secreție nazală); – Produse de excreție (urină, materii fecale, spermă, lichid amniotic, vomismente); – Țesuturi, care pot fi: moi (sînge, masă cerebrală, țesut muscular, piele); dure ( unghii, dinți, , cu un șir de trăsături interne specifice.
1.2. Clasificarea urmelor de natura biologică umană
Clasificarea bine argumentată are importanța deosebită atît pentru studierea trăsăturilor caracteristice fiecărui tip de urme cît și pentru stabilirea provenienței, mecanizmului de formarea lor în ansamblu a schimbărilor care s-a produs la locul săvărșirii infracțiunii. Nici o urmă depistată la locul faptei nu poate fi cercetată în mod izolat, deoarece cercetarea tuturor urmelor în ansamblu oferă posibilitatea reconstituirii circumstanțelor obiective a cauzei de către organul de urmărire penală [11, p.434]. Cercetarea criminalistică poate avea ca obiect substanțe biologice de natură umană sau animală în vederea diferențierii lor și a stabilirii paternității. Substanțele biologice care au caracter de urme pot fi: de natura umană, -de natură animală, -de natura vegetală. Clasificarea dată a urmelor biologice pare a fi destul de simplă iar diferențierea urmelor în vederea stabilirii paternității are o importanța sporită în practica.
După proveniență urmele pot fi: – Produse de secreție (saliva, lapte matern, secreție nazală); – Produse de excreție (urină, materii fecale, spermă, lichid amniotic, vomismente); – Țesuturi, care pot fi: moi (sînge, masă cerebrală, țesut muscular, piele); dure ( unghii, dinți, oase).
Clasificarea cea mai simplă a urmelor de natură biologică poate fi efectuată în dependența de tipul substanței biologice care a format urma. Sunt diferențiate următoarele substanțe biologice, care pot forma urmă: sînge, spermă, salivă, transpirație(sudoară),urină, olfactivă (mirosul).
Clasificarea dupa factorul primitor de urme se efectuiază in mod următor: – Urme primite de om. În cazul acestora se au în vedere doua situatii distincte: una când corpul uman suporta contactul nemijlocit cu factorii creatori de urme (procesului de perceptie-memorizare). Urmele primite de corpul uman, ca simplu corp primitor pot fi clasificate în urme “forma” si urme “materie”, în macrourme si microurme, toate acestea având proprietati geometrice, mecanice, fizice si chimice, susceptibile de masurare si apreciere matematica în procesul expertizei criminalistice. Prin procesul de perceptie omul poate retine si acele urme care dispar de la locul faptei odata cu consumarea activitatii infractionale, asa cum ar fi: elementele dinamice caracteristice mersului faptuitorului (altele decât cele materializate în cararea de urme); culoarea îmbracamintei sau instrumentelor folosite de faptuitor; temperatura si mirosurile provenite de la faptuitor sau obiecte folosite de el; succesiunea activitatilor intreprinse de anumite persoane în timpul comiterii infractiunii, etc. Urmele receptionate de om prin intermediul procesului de perceptie sunt un produs al variabilitatii culorilor, tonurilor, mirosurilor, combinate cu posibilitatile de interrelatie ale diferitelor sisteme senzoriale umane. La aceasta categorie de urme accesul este indirect, ele fiind fixate si conservate de memoria umana. Redarea lor se face tot de catre omul purtator, conform legilor psihofiziologice ale memorizarii si reproducerii;
-Urme primite de animale, care sunt modificari produse asupra corpului acestora prin intermediul unor instrumente, arme sau substante. Modificarile pot consta în raniri, imprimari pe blana sau pielea animalului, intoxicatii, împuscari, etc.
-Urme primite de vegetale, constau în taieturi, retezaturi, ruperi, smulgeri sau imprimari efectuate cu diverse instrumente, unelte ori alte obiecte. De asemenea, din aceasta categorie mai fac parte urmele imprimate pe suprafata plantelor de forma corpului unor persoane, animale, mijloace de transport sau obiecte ( urmele lasate de roțile unui autovehicul pe iarba, culcusșurile animalelor în lanuri, fâneturi, etc. [29, p.3].
-Urme primite de obiecte. Acestea constau în modificarile aparute pe diferite obiecte, teren, etc., în urma contactului lor cu unul dintre factorii creatori. Urmele primite de obiecte se caracterizeaza printr-o buna conservare, unele dintre ele pastrându-si caracteristicile initiale vreme îndelungata [33, p.119]. Totodată urmele de natură biologică umană se clasifică după marimea lor. În raport cu dimensiunile lor, urmele ce fac obiectul examinarilor criminalistice se clasifica în doua mari categorii: macrourme si microurme. Macrourmele includ toate categoriile de urme forma si materie caracterizate prin dimensiuni suficient de mari pentru a putea fi percepute si examinate nemijlocit cu organele senzoriale umane. Aceste urme pot fi supuse unor prelucrari, examinari si analize chimice si fizice obisnuite, fara pericolul distrugerii complete a substantei lor.
Microurmele sunt acele urme-forma sau materie, mici si foarte mici, create în procesul savârsirii unei infractiuni, pentru a caror descoperire, ridicare si examinare sunt necesare mijloace tehnice de amplificare a posibilitatilor senzoriale umane ori utilizarea unor metode microanalitice. Acestea rămân la locul faptei insesizabile de către făptuitor, care nu le poate șterge sau altera.
PARTICULARITĂȚI DE CERCETARE A URMELOR DE
NATURĂ BIOLOGICĂ UMANĂ
2.1. Cercetarea criminalistică a urmelor de sînge
Noțiuni generale. Sîngele este un fluid de culoare roșie, avînd un rol important în metabolism, în procesul de autoapărare a corpului și în coordonarea funcțiilor vitale. Datorită funcțiilor pe care le îndeplinește, în compoziția sîngelui se găsesc elemente permanente (proprii) și elemente vehiculate (tranziționale). Elementele permanente sunt compuse din elemente celulare(eritrocitele sau globulele roșii, leucocitele sau globulele albe, granulocitele, limfocite etc.), și plasma sanguină formată din proteine plasmatice, clorură de sodiu și apă. Urmele de sînge, prin frecvența cu care sunt întîlnite în cîmpul infracțional, ca și prin posibilitățile de identificare pe care le oferă, inclusiv prin furnizarea de indici necesare clarificării împrejurărilor privind locul, timpul, mijloacele și modul de săvîrșire a faptei, dețin o pondere particulară în cadrul investigațiilor criminalistice.
După cum se cunoaște, sîngele deține aproximav 1/13 din greutatea unei persoane și se compune din două părți principale: plasma și elementele celulare,formate din globule roșii (homatii și eritrocite), globule albe (leucocitele), și trombocite, fiecare dispunîndu-se printr-o serie de caracteristici.
În cîmpul infracțional, urmele sanguinolente se prezintă sub formă de picături, stropi, dîre, bălți, mînjituri și sunt consecința unei violențe exercitate asupra corpului persoanei, de natură să determine, direct sau indirect, leziuni ale vaselor sanguine. Subliniem însă, că termenul de acțiune violentă îi atribuim un sens larg, el nefiind în cazul de față sinonim cu violența. Astfel, simpla spargere a unui geam, așa cum o întîlnim în cazul unor furturi, poate să provoace leziuni vaselor sanguine, fiind deci o acțiune violentă, dar de natură, să-i spunem, mecanică [10, p.113].
Volumul unei singure picaturi de sînge a fost studiat de doctor McDonell și experimentele inițiale au condus la concluzia că valorile medii a unei picături de sînge este de 0.05 ml. McDonell a stabilit că pentru o picatură cu volumul nominalizat viteza maximă în cazul căderii este de aproximativ 8 m/s și se atinge după caderea de la înalțimea de aproximativ . Picaturi mai mici vor avea viteza maximă mai mică. Aceste informații ne oferă posibilitatea reconstituirii mai ample a circumstanțelor cauzei și evenimentelor negative care au avut loc [17, p.194].
În funcție de natura suportului, urmele de sînge pot fi absorbite de aceasta, cum este cazul suporturilor din material textil, sau pot rămîne la suprafață, formînd un strat sau o crustă distinctă, ca în cazul urmelor formate pe mobilă, parchet, linoleum, geamuri, arme, caroserii de mașini etc. Prezența urmelor de sînge, la locul faptei totdeauna presupune vătămarea integrității corporale, prin leziuni deschise, a unor persoane sau animale. Ele se crează pe obiectele de la fața locului, corpul omului, instrumentele utilizate, direct pe sol, pe drumul parcurs de persoana cu leziuni sîngerînde [31, p.179]. În funcție de cantitatea lichidului sanguin, natura obiectului primitor, pecum și a unghiului de incidență, urmele de sînge au forme și aspecte diferite. După modul de creare, se prezintă sub forme de dîre, dacă în timpul scurgerii persoana se află în mișcare, de picături în grup sau izolate, cînd era în stare de repaus relativ, și ca mînjituri, rezultate din ștergerea mîinilor, a picioarelor ori a obiectelor acoperite cu sînge. După unghiul de incidență, de contact cu obiectul suport, urmele de sînge pot fi rotunde sau alungite. Forma rotundă este determinată de căderea sub un unghi drept, iar forma alungită, cînd unghiul, de incidență a fost ascuțit. În cazul căderii sub un unghi drept și de la o înălțime de pînă la , picătura de sînge are forma rotundă și marginile netede; de la o înălțime între 25-150cm, picătura are marginile dințate; picătura de sînge are marginile dințate foarte pronunțat, cu stropi pe margine sub formă de raze, cînd distanța de cădere depășește . Pe obiectele poroase nu vom întîlni asemenea forme.
Urmele de sînge au culoare roșie, ce variază ca nuanță în funcție de vechime, cantitate, natura suportului pe care se află și factoriii ce acționează: lumina, temperatura, agenți fizici și chimici. Culoarea sîngelui proaspăt este roșie-stacojie, cu un luciu caracteristic, iar odată cu trecerea timpului și acțiunea agenților atmosferici, luciu dispare și pasta capătă un aspect solzos, culoarea trecînd de la brun-roșcat la maroniu și în final la culoarea neagră, datorită modificărilor biochimice ale pigmenților sanguini. Mai intervin, mai ales la temperaturi ale mediului peste cea normală, procese de putrefacție care conferă petelor o culoare gri-verzuie. Practica a demonstrat că, în cazul multor omoruri, mai ales cînd a avut loc o sîngerare abundentă (ciopărțirea cadavrului), sîngele se scurge sub covoare, linoleum, între lamele parchetului, sub dușumele, unde poate fi depistat. Trebuie de avut în vedere faptul că făptuitorul este conștient de aceasta și caută să spele, să răzuiască sau să înlocuiască portiuni din materialele respective. Pentru aceasta se va recolta cu grijă orice element suspect.
Culoarea urmelor de sînge nu este aceeași pe toată perioada existenței lor. Imediat după scurgerea din vasele sanguine, ele au culoare de roșu-deschis, iar,pe măsura învechirii, devin de un roșu-închis cafenii, brune-închis, negre, cenușii, verzi.Asupra culorii urmelor de sînge, afară de timp, care este hotărîtor, datorită oxidării treptate mai acționează starea atmosferică, natura și culoarea obiectului pe care se ia impuritățile din aer și chiar din conținutul sîngelui respectiv. Vechimea acestor urme mai poate fi supusa aprecierii și după gradul deshidratării care se accentuiază tot mai mult în funcție de aceeași factori.
Calitatea urmelor de sînge poate fi influențată de acțiunile exercitate de om, respectiv de persoana care caută să îndepărteze pata prin răzuire, spălare sau, pur și simplu, prin distrugerea suportului sau a porțiunii sale care conține urma, cum ar fi, de pildă, arderea prosopului, a batistei, decuparea unei porțiuni din material ș.a. În multe cazuri aceste manopere nu dau rezultatul scontat, fie din cauza naturii suportului, cum este cazul materialelor absorbante, fie ca urmare a modului în care s-a format urma(vezi împrăștierea urmelor sub formă de stropi). Multe modificări pot apărea datorită contactului suportului purtător de urme cu alte materiale. Forma și poziția urmelor de sînge sunt utile la stabilirea modului de săvîrșire a faptei, iar cantitatea lor ajută la determinarea vasului sanguin lezat, gradul în care a fost vătămat.
Căutarea urmelor de sînge la locul faptei se face după anumite procedee și prin utilizarea mijloacelor tehnice adecvate, în funcție de natura infracțiunii, particularitățile locului cercetat si de natura obiectelor din perimetrul său. De obicei, obiectele care ar putea fi purtătoare a urmelor de sînge sunt foarte variate ca structură, destinație, mărime, culoare, formă de prezentare. Totuși putem aminti în acest sens corpul și hainele omului, obiectele din perimetrul locului în cauză, instrumentele utilizate, dușumelele, solul, iarba, frunzele arbuștilor etc. Pe corpul omului participant, într-un fel sau altul, la săvîrșirea faptei cercetate totdeauna se cifrează urme de sînge, dacă prin infracțiunea săvîrșită sau creat leziuni deschise. Asemenea urme vor fi în primul rînd, pe corpul și hainele victimelor, după care pe corpul și hainele agresorilor și în ultimele situații, chiar și pe martorii oculari [26, p.194].
Ținînd seama de natura leziunilor descoperite, zonele corpului care se află organele vătămate, urmele de sînge vor fi căutate începînd cu zonele respective ale corpului, continuînd cu restul corpului. Afară de atare zone, urmele de sînge se mai caută, mai ales în cazul victimelor, în orificiile naturale ale corpului, în zonele păroase, mai ales pe cap, în urechi și după urechi, în nas, gură, subsuori, pe mîini, în special sub unghii. Hainele și încălțămintea întotdeuna constituie obiectul cercetării pentru descoperirea acestor urme. Hainele se cercetează, luîndu-se fiecare piesă în parte, în exterior și în interior, în special reverele, buzunarele, conținutul acestora, mînecele, manșetele, cusăturile, șlițurile pantalonilor, manșetele acestora.
Hainele din țesături mai păroasă, din stofă groasă, cum sunt paltoanele, draperiile de culoare închisă se cercetează deosebit de atent, folosindu-se la nevoie și izvoare de lumină artificială, lămpi cu raze ultraviolete, mijloace optice portative de mărit, deoarece în asemenea îmbrăcăminte lichidul sanguin pătrunde adînc în masa țesăturii sau a tricotajului. Încălțămintea se cercetează cu atenție în exterior pe la cusături, între talpă și față, pe suprafața tălpii, în detaliile desenului antiderapant, zonele arcadei, tocul. Trecînd la partea interioară a încălțămintei, se examinează căptușala, ciorapii, picioarele persoanei în cauză. Tot la fel de amănunțit trebuie să fie examinate corpul și hainele persoanelor în cazul percheziției la domiciliu, cum se întîmplă în cazul persoanelor suspecte de a fi participat la săvîrșirea infracțiunii cercetate.
Locul în care sa comis infracțiunea și mai ales zona pe care a fost găsit corpul victimei se cercetează cu deosebită atenție.Întîi se vede dacă în limitele respective există sau nu urme de sînge, cît sunt de întinse, culoarea și gradul de coagulare, pe ce fel de obiect se mai găsesc atare urme și starea în care se află. Apoi, se examinează cu atenție, prin folosirea mijloacelor corespunzătoare de iluminat și de mărit contrastele, zonele din locul faptei și obiectele din perimetrul sau care prin natura lor și a faptei, poziția pe care o au, ar putea fi purtătoare ale urmelor de sînge. Astfel, se cercetează, în încăperi, covoarele, hainele de pat, mobila tapițată, suprafețele lustruite ale mobilei de culoare închisă, dușumelele, spațiile dintre scîndurile dușumelei, mozaicurile din antreuri și holuri, de pe paliere și scări, mobilă de bucătărie, chiuvetele, băile, robinetele acestora, prosoabele etc. Cînd locul faptei este în curți, grădini sau în locuri deschise , cum ar fi pădurile, cîmpiile, urmele de sînge sar putea să nu fie observate cu ușurință. Spre a le descoperi, se cercetează cu atenție solul, iarba, frunzele arbuștilor, florile etc.În cazurile cînd la săvîrșirea infracțiunii au fost utilizate mijloace de locomoție, cum mai des se întîmplă să fie autovehiculele, pe acestea urmele de sînge, de obicei, se crează, pe portiere, pe clanțele acestora, volane, scaune, pe barele de protecție, roțile mașinii, osiile acesteia, pe radiatoare, capote etc.
Toate aceste părți ale autovehiculelor se cercetează cu deosebită atenție, mai ales cînd culoarea lor ori corpurile străine îngreunează descoperirea petelor de sînge. Greutatea mai mare în căutarea urmelor de sînge la locul faptei se întîlnește cînd acestea au fost distruse prin spălare, la care se mai adaugă și o perioadă lungă de timp de la săvîrșirea infracțiunii pînă în momentul cercetării locului respective [32, p.135]. Dar si in asemenea situații, resturi din urmele de singe spălate se pot descoperi la locul faptei, printr-o examinare a zonelor mai ascunse , cum ar fi: în masa tapițeriilor, sub dușumele sau parchet, în părțile de jos ale pereților ori ale mobilelor, în crăpăturile mozaicurilor etc.În procesul acestor cercetări nu trebuie de uitat că, prin spălare cantitatea mare de sînge este înlăturată, resturile rămase sînt puternic diluate și amestecate cu substanțele folosite la spălare, cu alte corpuri străine. Astfel într-o crimă, sub parchetul din bucătărie au fost decoperite urme de sînge, învechite și amestecate cu substanțe din conținutul săpunului utilizat de infractor la spălarea cantității mari de sînge. Prin examenul de laborator sa stabilit grupa sanguină a urmelor descoperite fiind identică cu grupa a victimei infracțiunii.
Cercetarea petelor suspecte [15, p.234]. Pentru a se evidenția dacă o pată este sau nu de sînge se apelează la metode care sunt orientative sau de probabilitate, iar altele certe, dar care prezintă dezavantajul că sunt complicate și se execută în laborator.
Metodele ce vizează reacții probabile sunt relativ simple și sensibile, permițînd depistarea unor cantități infime de sînge. În vederea măririi gradului de probabilitate se recomandă utilizarea succesivă a mai multor metode cu rezultate probabile, care exclud fiecare o parte din substanțele ce se pot confunda cu sîngele.
Reacția cu perhidrol sau apă oxigenată. Perhidrolul în contact cu hemoglobina produce o eferevescență și o colorație specifică. Reacția nu este specifică sîngelui, fiind dată și de peroxidaza existentă în lapte, diferite produse vegetale și compuși oxidanți.Reacția cu luminol este sensibilă și se poate folosi la suprafețe mari de cercetat. Reactivul se prepară din peroxid de sodiu 0,5g dizolvat în 100ml de apă distilată, în care se dizolvă și 0,19 hidrazia acidului aminoftalic. Soluția finală se pulverizează pe suprafața obiectelor suspecte. Sîngele vechi produce o fluoriscență mult mai intensă decît cel proaspăt. Dacă sîngele este de dată recentă, se pulverizează mai întîi o soluție de 1% acid clorhidric pentru descompunerea hemoglobonei și reacția acesteea cu luminosul. Căutarea petelor de sînge se face cu lampa de UV în întuneric.
Reacția Adler este extrem de sensibilă. Reactivul constă dintr-o soluție saturată de benzidină în acid acetic glacial, la care se adaugă cîteva picături de apă oxigenată (3%) înainte de folosință. Obiectul pătat se întroduce în această soluție, dar dacă pata este mai veche, mai întîi se macerează 24 de ore în ser fiziologic. Reacția produce o colorație albastră-închis și este negativă față de salivă și transpirație, dar e pozitivă la oxidanții din vegetale și la rugină.
Reactivul Guarino este format din: dimetilanilină (0,5ml), acid acetic glacial(1ml), apă destilată(100ml), iar înainte de folosire se adaugă cîteva picături de apă oxigenată.
Reactivul Qastle-mujer este format din fenolftaleină, hidroxid de potasiu, apă distilată și pulbere de zinc. Soluția se fierbe pînă la decolorare. Înainte de folosire se adaugă cîteva picături de apă oxigenată. Reacția este negativă cu compușii fierului, cu unii din produsele organice(spermă, salivă etc) dar este pozitivă cu sîngele și compușii cuprului, nichelului, hipobromiți, hipocloriți și permanganatul de potasiu.
Metoda fluorescenței se bazează pe transformarea petei suspecte de sînge în hematoporfirină sub acțiunea acidului sulfuric, cînd se produce o fluorescență roșie-cărămizie. Reacția sîngelui este pozitivă și specifică [38, p.244].
Metoda Teichmann constă în formarea cristalelor de clorhidrat de hematină, în urma reacției clorurii de sodiu, în prezența acidului acetic glacial, cu hematina din sînge.
Cercetarea și descoperirea petelor suspecte se efectuiază în două faze: -Descoperirea petelor (folosind lanterna și radiații UV după cum am arătat mai sus); -Reacții cu caracter orientativ pentru a se stabili dacă este vorba de sînge sau nu;dacă sîngele este uman sau animal. În această etapă, expertul criminalist va trebui să arate o prudență și o grijă deosebită pentru nu a altera probele de la locul faptei ce urmează să fie supuse unei examinări complexe de către specialist în condiții de laborator.
Fixarea urmelor de sînge descoperite la locul faptei se face prin descriere și fotografiere. Descrierea urmelor de sînge parcurge două faze. În prima fază se arată aspectul lor general, formele s ub care se prezint ă, locul sau obiectul pe care se află, la ce distanță sunt față de alte urme ori obiecte importante. După aceea, în faza a două,se descrie fiecare urmă în parte, începînd cu aspectul ei, adică dacă este baltă, dîră ori mînjitură, forma sa, culoarea, starea fluidității, distanța la care se află față de urme sau de anumite obiecte fixe, dimensiunile, eventualele corpuri străine descoperite în ea. Cînd asemenea urme se află pe corpul sau hainele victimelor ori pe alte persoane, alături de cele menționate, se mai specifică în ce zonă a corpului sau a îmbrăcămintei se află, ce fel de urme sunt în apropierea lor, în acest sens, nu se uită preciza rea dacă, față de poziția leziunilor, urmele descrise se găsesc în poziția inferioară ori nu. Distanțele la care se află se specifică în centimetri și milimetri [29, p.11].
Fotografierea urmelor de sînge, de asemenea, parcurge două faze.Prima fază cuprinde fotografiile pentru fixarea aspectului general al urmelor în cauză, în raport cu obiectele sau cu alte urme din imediata lor apropiere. Iluminarea lor este bine dacă poate fi cea naturală.Pentru iluminarea artificială mai potrivite sînt becurile mate decît lămpile fulger, deoarece aceste din urmă crează umbre puternice, care atenuiază multe din detaliile imaginii realizate.
Izvorul de lumină artificială poate fi așezat în spatele aparatului de fotografiat sau două izvoare din părțile laterale. Aparatul de fotografiat va fi cu obiectivul orientat perpendicular pe urmele fixate prin acest procedeu. Fotografierea în detaliu a acestor urme se realizează astfel ca, în imaginea obținută, să fie evidențiate formele petei de sînge, marginile și dimensiunile sale, folosindu-se în acest scop rigla gradată pentru fotografia la scară. Pentru fotografierea urmelor de dimensiunile mici, cum sunt picăturile de sînge, trebuie în prealabil astfel mărită distanța focală încît să se poată fotografia de la distanțe între 5 și ,ca în cazul urmelor de mîini.
Ca la toate fotografierile de detaliu, aparatul de fotografiat trebuie să fie așezat pe un stativ, cu obiectivul orientat perpendicular pe urmă. Dacă se fotografiază cu iluminare artificială, este de preferat utlizarea a două izvoare de lumină, aflate în părțile laterale ale aparatului fotografic, cu razele orientate pe urmă sub un unghi ascuțit, aproximativ de 450. În situațiile cînd avem de fotografiat mai multe urme de sînge în grup, sub formă de picături mici, fotografiile de detaliu pot să cuprindă mai multe asemenea picături, esențialul este să fie redate particularitățile de formă și mărime.
De obicei, urmele de sînge și leziunile de pe corpul victimei, în ultimele decenii, se fixează pe materiale fotosensibile color, spre a evidenția și pe această cale nuanțele de culoare a urmelor descoperite. Pentru imprimarea pe peliculă a raportului dintre urmele de sînge și alte urme sau obiecte de locul faptei, se recurge la filmare, cînd este potrivit să se facă apel la serviciile unei persoane de specialitate [11, p.43]. Pentru descrierea urmelor în procesul verbal de cercetare la fața locului și fotografierea lor se folosesc procedeele cunoscute. În procesul verbal de cercetare la fața locului trebuie să fie descrise: locul unde au fost găsite urmele, raportul cu celelalte urme, distanța dintre ele, mărimea, aspectul și culoarea, forma. Dacă sunt pe corpul victimei sau al persoanei bănuite, se indică regiunea anatomică sau organul pe care au fost găsite, iar la îmbrăcăminte se indică și porțiunea pe care se află: guler, mînecă, revers etc.
Ridicarea urmelor de sînge are loc după descriere și fotografiere. Această operație se referă atît la obiectele purtătoare de atare urme care, prin dimensiunile lor, sînt ușor de manipulat, cît și la substanța propiu zisă a acestor urme.
Obiectele purtătoare ale urmelor de sînge ; care sînt ușor de ridicat și transportat, se ambalează de așa manieră ca urmele de pe ele să nu sufere nici un fel de degradare. Obiectele din lemn, metal, materiale plastice, care în general, nu se pot plia, se ambalează în cutii corespunzătoarea ca dimensiuni, astfel ca pereții acestora să nu vină în contact direct cu suprafețele purtătoare de urme. Lengeria de pat, obiectele de îmbrăcăminte, unele covoare, prosoape, cu sîngele imbibat în țesătură, în prealabil se pliază astfel încît să nu să se deterioreze sîngele din ele, datorită umezelii sau altor factori. Indiferent de natura lor obiectele purtătoare ale acestor urme se ambalează numai după ce sîngele este uscat. Este interzis ambalarea îmbrăcămintei și a obiectelor pătate cu sînge în saci de plastic; se vor folosi numai saci (pungi) de hîrtie. De asemenea, nu se ambalează obiectele ce au pe ele urme de sînge în stare udă. Obiectele încă ude sînt lăsate săse usuce și se ambalează separat. Ambalarea obiectelor purtătoare de pete de sînge se face în hîrtie albă, după care se leagă cu sfoară și se sigilează, specificîndu-se conținutul pe o etichetă. Nici o dată nu se pun în același pachet mai multe obiecte, pentru a se evita conatminările si confuziile. Pe etichetă se va menționa în mod obligatoriu data recoltării petelor și data (probabilă) a săvîrșirii infracțiunii.
Urmele de sînge aflate pe obiecte netrasportabile, cum ar fi dulapurile, mesele, dușumelele, asfaltul, se ridică, în funcție de starea în care se află, prin procedee diferite. Cînd este încă în stare fluidă pe obiectul purtător și în cantitate mare, sîngele se ridică din urme cu o pară din cauciuc sau de cele mai multe ori cu pipetă si se întroduce în borcane ori în sticluțe curate care se închid ermetic. Dacă urma conține puțin sînge, cum ar fi cîteva picături, se ridică prin tamponare cu hîrtie de filtru, care se întroduce în eprubete. Sîngele apsorbit în pămînt se ridică cu pămîntul asfel îmbibat și se întroduce în borcane curate [22, p.143].
Florile, iarba, frunzele arbuștilor, purtătoare ale urmelor de sînge, se taie și se ambalează în borcane închise ermetic. În cazul cînd sîngele este infiltrat în masă de zăpadă și se așează pe o bucată de pînză albă curată, de preferința tifon, care se pune într-un vas pentru topirea zăpezii în mod lent, sîngele le va înmbiba în țesătura respectivă, care va fi ambalată într-un vas de sticlă închis ermetic. Sîngele coagulat sau în stare de hrustă se poate ridica prin răzuirea lui de pe obiectul purtător și, în funcție de cantitate, se întroduce în eprubete ori borcane curate.
Un alt procedeu, mai ales cînd sîngele este în cantitate mică ori pe obiecte poroase, constă în dizolvarea în prealabil a petei în cauză cu o substanță potrivită, cum ar fi apa destilată, după care se absoarbe cu hîrtie de filtru, care se întroduce în eprubete. Expertul, examinînd urmele de sînge, poate stabili dacă este sînge de om sau de animal, grupa sanguină, ori prezența microbilor unor boli. Deasemenea, mai determină regiunea corpului din care provine, după prezența anumitor corpuri străine în compozitia sîngelui. Așa, de exemplu, sîngele din creer conține un plus de fibre sau celule nervoase, cel provenit din apcese mai are în compoziția sa puroi și țesut celular. Sîngele menstrual are aciditate și celule epiteliale, în schimb îi lipsește fibrina, din care cauză slaba coagulare. Sîngele provenit din ficat și din splină se caracterizează prin predominarea globulelor albe [38, p.251].
Influența factorilor de mediu extern asupra urmelor de sînge. Pentru a aprecia vechimea urmei ne orientăm după culoarea și aspectul urmei. În principiu, coagularea este întîrziată de temperatura scăzută a mediului și în special a suportului, precum și de grosimea petei. Temperatura scăzută și întunericul întîrzie virarea culorii de la roșu- aprins la brun pentru perioada de circa 2-3 săptămîni, la lumina difuză virarea are loc în 7-8 săptămîni, iar în plină lumină după 1-2 zile. Sîngele putrefiat are culoare negricioasă, petele foarte recente sunt lichide, de culoare roșu-deschis, după 2-3 ore pe suprafața lor se formează o pojghiță, care pe măsură ce se usucă devine brun-negricioasă, prezentînd apoi fisuri. Cu timpul pata poate deveni pulverulentă. Dacă petele se găsesc pe suporturi de culori închise este mai dificil să le stabilim culoarea.
Influența factorilor de ordin intern. Aceștia se manifestă în procesele de putrefacție, determinînd modificarea culorii și aspectului sîngelui. Mobilitatea corpului persoanei care sîngerează și a suportului. Dacă victima staționează, petele vor avea un aspect de baltă: pe suport orizontal și de dîră: pe suport oblic. Stropii sau petele cu formă de dîră indică faptul că persoana care sîngerează se deplasează întro anumită direcție, iar partea mai ascuțită a acestora vor arăta direcție de deplasare.
Anumite momente fiziologice în care este surprinsă persoana care sîngerează, cum ar fi: menstruația, graviditatea, convalescența după boli grave, sunt tot atîtea momente în care cantitatea de sînge pierdută este mai mare.
2.2. Cercetarea criminalistică a urmelor de spermă
Urmele de spermă constau din lichidul feminal rezultat din secreția glandelor sexuale masculine în timpul raporturilor sexuale firești, și de perversiunile sexuale, al masturbării, poluției nocturne ori al ejaculării datorită unor patologice. Ele se formează prin depunerea spermei eliminate pe diferite obiecte din imediata apropiere de locul în care se produce ejacularea, cum ar fi, depildă, lengeria de corp, hainele de pat, prosoabele, batistele, uneori hainele, ciorapii, dușumelele, covoarele, corpul victimei sau a infractorului, mai ales pe coapse, fese, abdomen, mîini, subțiori, sub sînii victimei, în vagin, anus etc. Aceste urme sînt valoroase pentru cercetarea criminalistică a, unor infracțiuni privitoare la viața sexuală, a unor infractiuni de omor, în cazul de sinucideri a bărbaților prin spînzurare, precum și în unele accidente. Ele sînt valorificate în procesul identificării criminalistice după anul 1925, cînd omul de știință japonez K.Yamakami a stabilit ca unele secreții ale corpului omenesc, ca spermă, secreția vaginală, eputa și altele, au aceliași proprietăți de grupă ce și sîngele și ele corespund la om grupei sanguine [9, p.266].
Formele și aspectele de prezentare a urmelor de spermă depind de natura și forma suportului, modul în care lichidul seminal a venit în contact cu suportul respectiv, durata de timp scursă de la formare și pînă în momentul descoperirii lor, bolile de care suferă persoana în cauză, iar în cazul cînd sînt lăsate de mai mulți bărbați influențiază și acest factor [33, p.209]. Obiectele absorbante, cum sînt țesăturile de bumbac, în zonele cu spermă încă proaspătă, sînt de culoare gri-deschis, lipicioase la pipăit, iar după uscare zona în cauză este aspră, amintind pînza scrobită. Pe obiectele neapsorbante, ca țesăturile din fibre sintetice , suprafețele netede ale obiectelor din lemn, fier, sticlă, înainte de uscare petele de spermă se prezintă sub formă de masă vascoasă, lipicioasă, de culoare gri-deschis, uneori cu ușoare nuanțe de sînge diluat. După deshidratare, au aspectul de hruste strălucitoare, care privite sub un unghi ascuțit amintesc suprafața solzului de pește. Perii păturilor de lînă sau din felurite blănuri, precum și perii pubieni, amintesc părul dat cu fixativ. Prin frecarea lor ușoară se crează o pulbere albicioasă. Indiferent de starea în care se află, semifluide sau deshidratate, sub razele ultraviolete au o fluoriscență proprie, albăstruie însă, nu trebuie de uitat că asemenea fluorescență se întîlnește și la alte pete de natură organică, cum sunt cele de urină, mucus [23, p.55], astfel că nu-i o caracteristică individuală a urmelor de spermă.
Căutarea urmelor de spermă, de regulă, nu întîmpină greutăți. Ele se descoperă prin cercetarea obiectelor chiar cu ochiul liber la lumina naturlă a zilei în lipsa acesteia, obiectele suspecte se luminează cu o lanternă de buzunar sub diferite unghiuri de incidență a razelor de lumină. Se poate recurge, la nevoie, la utilizarea lămpii portative de ultrviolete, după ce sa creat în prealabil o vizibilitate redusă în zona cercetată.
Ordinea cercetării obiectelor suspecte de a fi purtătoare de urme de spermă este determinată de particularitățile locului faptei. Cînd în locul respectiv se mai află și corpul victimei, aceasta se examinează întîi, cu concursul medicului legist. Astfel, urmele de spermă se vor căuta pe coapse, fese, abdomen, sub sîni, subsuori, pe mîini, în orificiile naturale, pe perii pubieni. Continuă, apoi, cu lengeria de corp îmbrăcămintea exterioară a victimei. După ceea, se trece la examinarea obiectelor suspecte de a fi purtătoare ale acestor urme în ordine, se cercetează lengeria de pat, covoarele din apropiere, dușumele, parchetul, prosoapele, chiuvetele, băile precum și alte obiecte apte de a primi și păstra urmele de spermă. În scopul relevării urmelor de lichid spermatic pe petele suspecte se aplică reactivul special, stratul sensibil al plăcii îndicatoare ămbibate cu acest reactiv se umezește cu apă și se presează pe marginea obiectului verificat. Culoare violetă apărută după 20-30 de secunde pe folia indicatoare adeverește prezența lichidului spermatic [13, p.75].
În cazurile cînd locul faptei este în cîmp deschis , urmele de spermă se mai caută pe pămînt,pe iarbă, frunze, flori, precum și pe alte obiecte pe care sar fi putut crea ele în timpul săvîrșirii infracțiunii cercetate.
Fixarea și ridicarea urmelor de spermă începe cu descrierea în procesul verbal de cercetare la fața locului. În procesul descrierii se arată obiectele pe care au fost descoperite, starea în care ele se află, culoarea lor, specificîndu-se totodată și ce fel de alte urme se găsesc în imediata lor apropiere. Fotografierea ca mijloc de fixare a acestor urme, nu se prea utilizează. Totuși, se pot fotografia obiectele pe care urmele de spermă au fost descoperite, zonele obiectelor pe care se află urmele. Ridicare urmelor de spermă se realizează prin aplicarea procedeelor corespunzătoare stării în care se află ele și obiectelor pe care au fost descoperite. Obiectele de dimensiuni mici purtătoare de asemenea urme se ridică de la locul faptei și se ambalează astfel ca urmele respective să nu fie distruse. Mînuirea și ambalarea acestor obiecte se face de așa manieră încît suprafețele pe care se afla urmele să nu vină în contact cu nici un obiect străin, cum sunt de pildă pereții ambalajului. Hainele de pat, îmbrăcămintea, cînd se pliază pentru ambalare, se ține seamă că plierele să nu se facă prin zonele cu urmele în cauză. De pe corpul omului aceste urme se ridică cu hîrtie de filtru, după ce au fost umezite cu apă destilată ori cu glicerină. Hîrtiile îmbibate se întroduc în eprubete sterilizate. Perii pubieni îmbibați cu spermă se taie și se întroduc în borcane sterilizate. Indiferent de natură obictelor purtătoare sau de starea urmelor ridicare lor nu se face nici odată prin răzuire, deoarece prin atare operațiile sar distruge spermatozoizii, care sunt cei mai valoroși pentru cercetarea criminalistică [34, p.260].
Cercetarea criminalistică a urmelor de salivă și a urmelor sudoripare
Urmele de salivă se crează la locul faptei prin depunerea lichidului secretat de glandele salivare pe cele mai variate obiecte. Depunerea se produce fie prin contact nemijlocit al buzelor sau limbii cu obiectele respective, fie prin eliminarea salivei sub formă de spută. Cea mai mare parte din compoziția sputei este apa, în proporție de 99% substanțe organice în proporțir de 0,3 % iar restul de 0.7% este format din elemente celulare degenerate și provenite din glande, mucoasă bucală și limfonoduli, floră microbiană și substanțe anorganice. Urmele de salivă, ca și celelalte urme biologice, interesează cercetarea criminalistică pentru posibilitățile de obținere a unor date privind persoana, în deosebi pe baza grupei sanguine, cu pecizarea că acest lucru este posibil numai în ipoteza în care individul este de tip secretor. Totodată, se pot obține date referitoare la unele dintre împrejurările în care ea fost comisă infracțiunea. Calitatea de secretor o au persoanele care elimină în secrețiile organismului antigene ce se găsesc și pe hematiile sîngelui, ceea ce permite determinarea grupei sanguine [16, p.260].
În prezent, pe baza examenelor genetice, este perfect posibilă identificarea persoanei, în practic fiind frecvente cazurile de stabilire a identității după saliva prelevată de pe țigarete, batistă ș.a. Formarea urmelor de salivă are loc în momentul contactului buzelor, dinților sau limbii cu diverse obiecte (tacîmuri și scobitori, șervete, țigări, batiste), prin salivație sau, pur și simplu, prin eliminare(scuipare).
Urmele de salivă au o valoare de identificare mai redusă. Fiind un produs de secreție al glandelor salivare, le găsim pe diferite obiecte ce aparțin victimei, făptuitorilor sau altor persoane. Valoarea acestor urme constă în posibilitatea de a se determina grupul secretor al persoanei de la care provine.
Saliva este un compus lichid, format din 99% apă, 0,3% substanțe organice și 0,7% elemente celulare degenerate, provenite din glande, mucoasa bucală și limfonoduli, floră microbiană și substanțe anorganice. Datorită constatărilor făcute de savantul japonez K.Yamakami, potrivit cărora în toate secrețiile organismului grupul secretor corespunde grupei sangvine, prin examinarea în laborator a urmelor de salivă poate fi stabilită și grupa sanguină.
Formele sub care se prezintă urmele de salivă depind de foarte mulți factori. Dintre aceștea pot fi amintiți:natura și forma suprafeței obiectului primitor;cantitatea de salivă și conținutul său; modul în care vine în contact cu obiectul în cauză; condițiile mediului înconjurător; timpul scurs din momentul creării lor și pînă cînd sunt descoperite. Pe obiectele cu suprafețe netede, saliva nu pătrunde în masa obiectului suport. Deci, cît timp este proaspătă urma se prezintă ca o pată umedă, lucioasă, aproape incoloră. Pe măsura învechirii, se transformă într-o peliculă foarte fină, luciosă. Pe obiectele absorbante, imediat după depunere, saliva pătrunde în masa acestora, umezindu-le ușor. Aceste urme se pot crea pe orice și în procesul săvîrsirii oricăror infracțiuni. Fiind însă de dimensiuni mici și aproape incolore sunt foarte greu de descoperit. Pe unele obiecte aproape imposibil, cum ar fi iarba, nisipul, terenul noroios etc.
Căutarea urmelor de salivă se face pe obiectele care ar fi putut veni în contact nemijlocit cu gura omului, cum sunt resturile de alimente, paharele și sticlele din care sa băut , mucurile de țigări, batistele descoperite la locul faptei, instrumentele muzicale de suflat, corpul omului în unele situații etc. Apoi, urmele de salivă mai pot fi, poate chiar în cantitate mai mare, datorită proiectării sputei, pe dușumele, sol, covoare, chiuvete etc. [32, p.162].
Fiind aproape incolore, căutarea acestor urme se face cu foarte multă atenție, cercetîndu-se fiecare obiect suspect în parte, sub diferite unghiuri de incidență a luminii de lanternă și cu ajutorul lupei. Aici încă mai mult decît la urmele de spermă, se recurge la utilizarea lanternei portative cu razele UV, sub ale cărei raze urmele de salivă au o fluorescență albăstruie [20, p.234]. Căutarea urmelor de salivă se face cu mijloace optice și de iluminare curentă, aflate în dotarea truselor criminalistice (lupe, lămpi cu radiații vizibile și ultraviolete, lanterne). Descoperirea lor necesită o cercetare sistematică a întregului loc al faptei. Astfel, se acordă atenție nu numai tacîmurilor, scobitorilor sau batistelor, ci și resturilor de fumat, în special mucurilor de țigări, obiectelor de igienă personală, instrumentelor muzicale de suflat, obiectele de cult religios.
Din sfera cercetării nu trebuie exluse obiectele sau suporturile care, aparent, nu sunt apte să rețină acest tip de urme, cum sunt, de pildă, timbrele, plicurile, suporturile rujurilor de buze. Privitor la urmele de salivă pe suporturile menționate, în literatura de specialitate se menționează cazuri de stabilire a grupei sanguine prin examinarea a numai 1/16 din suprafața unui timbru și a profilului ADN [24, p.12].
Organele de urmărire penală trebuie să cunoască modul de formare a urmelor de salivă și locurile unde sunt întîlnite cel mai frecvent. Se știe că urmele de salivă se depun pe obiecte în timp ce o persoană fumează mănîncă, mușcă, cîntă la un instrument de suflat, umezește un timbru, pentru a fi lipit pe plic, sau aplică un sigiliu metalic pe plastic. De asemenea, urmele de salivă se depun pe corpul unei persoane în timpul sărutului, prin atingerea cu limba a unor suprafețe etc.
Urmele de salivă se caută unde se formează cel mai frecvent: obiecte din cele mai diferite ( batiste, pahare, instrumente muzicala de suflat, lengerie de corp și de pat) sau corpul victimei. Cercetarea și examinarea lor se face cu o deosebită atenție, deoarece pot fi confundate cu pete de altă natură (sperma, secreția vaginală).
Urmele de salivă au culoare și aspect diferit, după durata de timp trecută de la depunerea lor. Urmele proaspete sunt aproape incolore, iar cele mai vechi au o culoare de galben-deschis, de aceea, se folosește lumina de lanternă sub diferite unghiuri de incidență, lupa de mărit și lampa cu raze ultraviolete [27, p.130].
Fixarea și ridicarea urmelor de salivă, odată descoperite, nu prezintă o greutate deosebită. Fixarea se realizează prin descrierea obiectelor pe care se află, forma în care se prezintă, dacă sunt încă umede ori deja sub formă de peliculă, nepierzîndu-se din vedere precizarea naturii obiectului purtător, aspectul și culoare sa, locul în care a fost descoperit. Cînd aceste urme sau descoperit pe corpul victimelor, împreună cu mușcăturile bineînțeles, se vor descrie și acestea. Urmele de salivă vor fi descrise în procesul- verbal de cercetare la fața locului și fotografiate. În procesul verbal se consemnează suportul pe care au fost găsite, aspectul lor, culoarea, conturul și natura lor (proaspete sau vechi). Fotografierea se face prin procedee obișnuite sau prin folosirea unor filtre separatoare de culori, în funcție de culoarea obiectelor pe care au fost găsite.
Pentru ridicarea acestor urme se folosesc tehnici diferite, în raport de starea în care se află: proapete, vechi sau uscate. Urmele proaspete se ridică cu ajutorul pipetei și se introduc în eprubete închise și etichetate, iar pentru cele mai puțin conturate se folosește hîrtia de filtru. Urmele vechi sunt umezite cu apă distilată, apoi se ridică ca și celelalte proaspete.
Obiectele purtătoare de urme, transportabile (batiste, mucuri de țigări), se ridică pentru examenul de laborator, bine ambalate și protejate, pentru a nu se produce modificări în detaliile urmelor [6, p.221].
Ridicarea urmelor de salivă, în mod obișnuit, cunoaște două procedee, în funcție de natura obiectelor primitoare. Cînd obiectele respective sunt ușor de ridicat și de transportat, cum sunt batistele, îmbrăcămintea omului, resturile de alimentație, sticlele sau paharele din care sa băut, se procedează la ridicarea obiectelor în cauză și ambalarea lor astfel ca urmele să nu se distrugă, în timpul ridicării și ambalării obiectelor purtătoare ale urmelor de salivă se va avea grijă ca zonele pe care se află petele respective să nu vină în contact cu ambalajul ori cu alte obiecte, care le-ar putea deteriora. Dacă, însă, urmele de salivă se află pe obiecte greu de transportat, cum sunt dușumelele, mozaicul de bucătărie, pe mobilă saucorpul omului, ridicarea lor se face cu hîrtie de filtru cît timp încă sunt fluide. Cele deja uscate, sub formă de ușoară peliculă, întîi se umedează cu apă destilată și după aceea se tamponează tot cu hîrtie de filtru, care se introduce în eprubete sterilizate.
Expertul, examinând urmele de salivă în condiții de laborator, apreciază dacă substanța cercetată este sau nu salivă, umană ori nu, statusul secretar ori nu al persoanei de la care provine urma de la locul faptei, precum, și grupa sanguină.
Urmele de transpirație, compuse din substanțe organice și anorganice eliminate de organism, se crează la locul faptei fie prin ștergerea firească a mâinilor, frunții, obrajilor, gâtului sau a altor părți ale; corpului cu batiste, prosoape, cearșafuri, fie, mai rar, prin căderea de picături direct pe diferite obiecte, cum sunt dușumelele, covoarele etc. De obicei, fiind incolore, doar foarte rar ușor colorate datorită impurităților de pe corp, urmele de transpirație se descoperă foarte greu la locul faptei. Din aceste motive, ele se ridică împreună cu obiectele suspecte de a fi purtătoare, cum sunt batistele, pălăriile sau căciulile, fularele, încălțămintea, piesele din îmbrăcămintea de corp și altele. în vederea descoperirii lor, se cercetează foarte atent obiectele suspecte, folosindu-se mijloacele utilizate la urmele de salivă și de spermă [23, p.55].
Odată descoperite, urmele de transpirație se descriu în procesul-verbal de cercetare la fața locului, arătându-se pe ce obiecte au fost descoperite, sub ce formă se află. Deasemenea, obiectele purtătoare se mai pot fixa și prin fotografiere, întâi, acestor obiecte li se fac fotografii pe locurile unde au fost găsite, în raport cu urmele și obiectele din imediata lor apropiere. Apoi, se fac fotografii de detalii pentru fiecare obiect purtător de urmă în parte. Când pe aceste obiecte sunt anumite elemente de distincție ale urmelor de transpirație, se caută sa fie evidențiate și ele în fotografie, cum sunt cazurile când aceste urme sunt îmbibate cu substanțe străine de culoare contrastantă cu fondul obiectului purtător.Ridicarea obiectelor purtătoare ale urmelor de transpirație se face astfel ca, prin manipulare și transport, să nu se creeze urme noi pe obiectele respective. Ambalajele utilizate trebuie să fie curate, de dimensiuni potrivite obiectului in cauză.
Cercetarea criminalistica a urmelor sub forma firelor de păr
Cu prilejul săvîrșirii mai multor infracțiuni, la locul faptei, alături de alte urme, rămîn și urme sub forma firelor de păr. Ele provin din zonele păroase ale corpului, datorită procesului fiziologic obișnuit al organismului ori din cauza unor acțiuni de forțare, ruperea sau smulgerea din rădăcină,cu ajutorul anumitor instrumente sau nemijlocit cu mîna. Firele de păr au o valoare de identificare mai redusă în comparație cu celelalte urme produse de diferite părți ale corpului: mîini, picioare, buze, dinți. Acestea sunt cercetate deoarece concură la restrîngerea cercului de persoane de la care ar putea proveni. Ele pot furniza informații privitoare la vîrsta aproximativă, starea de sănătate, sexul persoanei, împrejurările în care sa depistat de la locul de inserție (rupere, smulgere, tăierea sau căderea naturală), zona corpului de unde s-au desprins (cap, gene, sprîncene, axilă, regiunea pubiană). Valoarea de identificare a firelor de păr scade și datorită posibilităților pe care le oferă produsele cosmetice de a le schimba foarte ușor culoarea și alte trăsături proprii [35, p.23].
După detașare, firele de păr se depun pe cele mai variat obiecte de la locul faptei, cum sunt dușumelele, canapelele, fotoliile, păturile, covoarele,chiuvetele de băi sau bucătării, instrumentele corp-delict, corpul victimei ori al făptuitorului etc. Cînd infracțiunea se comite în cîmp deschis, grădini, curți, livezi, aceste urme se depun pe pămînt, iarbă, frunze de arbuști, iar în accidentele de circulație pe vehiculele angajate în accident, corpul victimelor, pe diferite obiecte ale persoanelor participante etc.
Firele de păr descoperite la locul faptei sunt foarte utile cercetării infracțiunii săvîrșite. Prin cantitatea, starea și locul în care sunt depistate, firele de păr, raportul lor cu urmele de altă natură furnizează date utile despre modul săvîrșirii infracțiunii. Dar valoarea lor pentru cercetarea criminalistică nu se reduce la aceasta. Prin examinarea lor de laborator, folosindu-se substanțe și mijloace tehnice tot mai perfecționate, se ajunge pînă aproape de identificarea persoanei de la care provin, fără concursul și a unor probe de altă natură. Astăzi, firele de păr, fiind supuse mai multor examene de laborator , se constată dacă firele respective sunt de păr sau de altă natură, provin de la om ori de la animal, de la femeie sau bărbat, vîrsta aproximativă a persoanei în cauză, grupa sanguină [34, p.114], reușindu-se în ultima vreme să se reducă mult sfera persoanelor suspecte, în pînă aproape de identitate.
Mai mult chiar , unii autori pretind cu argumente destul de convingătore că în urma examinării firelor de păr, prin microscopia clasică, se ajunge pînă la identitate, adică la precizarea că ,,firul de păr în litigiu aparține sau nu persoanei de la care sau recoltat modelele de comparație”, deoarece firele de păr, alături de alte caracteristici din cadrul speciei, mai au ,, o serie de variații individuale moștenite privind structura, dimensiunea, ondulația, secțiunea transversală, pigmentația și altele,care păstreză anumite particularități individuale în toate regiunile corpului, precum și la anumite vîrste.
Cercetarea firelor de păr. În cercetarea criminalistică a firelor de păr atribuțiile revin atît organelor de urmărire penală, cît, și experților criminaliști.
În cursul cercetărilor efectuate la fața locului, organele de urmărire penală acordă o importanță deosebită căutării, ridicării și conservării firelor de păr, indiferent care ar fi infracțiunea cercetată, dar manifestă un interes deosebit în cazul infracțiunilor de violență. Fire de păr pot rămîne la fața locului și în cazul săvîrșirii unui furt sau a unei distrugeri de bunuri, dar sunt aproape nelipsite cînd se săvîrșesc fapte impotriva vieții sau integrității corporale, infracțiuni cu privire la viața sexuală, tîlhării etc.
Căutare, fixarea și ridicarea firelor de păr de locul faptei constituie pentru organul judiciar probleme destul de greu de rezolvat. Datorită dimensiunilor reduse, formei și culorii lor, care de multe ori se confundă cu obiectele pe care se află, firele de păr se descoperă cu greutate la locul faptei. De asemenea, prezintă oarecare greutate și fixarea lor. Firele de păr se caută pe lengeria de pat, lengeria de corp, îmbrăcăminte, corpul victimei și corpul făptuitorului. Se pot observa cu ochiul liber, însă este recomandabil să se folosească lupa sau lampa de raze ultraviolete. Mijloacele folosite diferă în raport de împrejurările în care sa săvîrșit fapta. Astfel, în cazul incendiilor sau exploziilor, cînd se dezvoltă temperaturi foarte înalte, firele de păr pot suferi modificări de culoare, aspect sau pot fi carbonizate.
Activitatea de căutare a firelor de păr continuă pe toată durata cercetării la fața locului atît pe corpul victimei, cît și pe obiectele din jur. Vor fi cercetate obiectele de uz personal ale victimei și ale făptuitorului: prosop, pieptene, precum și obiectele corp delict( cuțit, topor, obiecte contodente). Atît la victime cît și la persoanele bănuite, firele de păr vor fi căutate pe mîini și sub unghii. În procesul verbal de cercetare la fața locului se va consemna cît mai multe date privind locul și suportul unde au fost găsite firele de păr, apoi vor fi fotografiate [26, p.116].
Firele găsite în cursul cercetării la fața locului vor fi ridicate cu multă precauție, pentru a nu se amesteca cu cele provenite de alte persoane după săvîrșirea faptei. Pentru cercetările ulterioare de laborator vor fi introduse în eprubete sau plicuri de celofan, etichetate și cu cît mai multe mențiuni privind locul unde au fost găsite.
Tot organelor de urmărire penală le revin sarcina de a recolta firele de păr de la persoanele bănuite, pentru a fi comparate cu cele găsite la fața locului. Este recomandat ca firele de păr să fie recoltate din mai multe regiuni ale corpului, iar în ceea ce privește părul de pe cap, să se aleagă din locuri diferite, făcîndu-se mențiuni despre aceasta pe plicurile în care au fost introduse.
a. Datorită acestei realități dezavantajoase, organele judiciare trebuie să țină seama, în procesul căutării firelor de păr, de natura faptei, de ansamblu locului în care a fost comisă și de urmele care în mediu obișnuit se crează prin săvîrșirea unor infracțiuni similare [13, p.77].
Urmele sub forma firelor de păr se crează, de obicei, și în cazul accidentelor de circulație, și de muncă, cu prilejul săvîrșirii infracțiunii îndreptate contra persoanei, a infracțiunilor de furt mai ales prin efracție sau a celor de tîlhărie etc.Ele se depun, după detașare, pe cele mai diferite obiecte de la locul faptei, pe corpul victimelor ori al făptuitorului de multe ori împreună cu alte urme.În cazul infracțiunii de viol, de omor ori tîlhărie, firele de păr se caută, în primul rînd, în mîinile victimelor, pe hainele acestora, pe lenjeria de pat, covoare și dușumele, în bălțile de sînge; apoi, în camerele de baie,chiuvete, pe diferite obiecte de care s-ar fi putut folosi, în procesul săvîrșirii infracțiunii, făptuitorul sau victima etc. La cercetarea accidentelor de circulație sau a furturilor de automobile, firele de păr pot fi pe roți, osii, bara de protecție, radiatorul mașinii, în zona farurilor, pe portiere, în interior pe fotolii, volan, schimbătorul de viteză, pe corpul victimei, șosea, obiectele cu care sa tamponat autovehicolul etc.
Pentru că firele de păr se descoperă mai greu cînd se află pe obiecte de aceeași culoare cu ele sau cu suprafețe păroase, cum sunt multe țesături de lînă, este potrivit ca obiectele din cauză să fie iluminate sub diferite unghiuri de incidență a luminii, în caz de nevoie să fie utilizate și lămpile portative de raze ultraviolete. Aceste pot fi descoperite mai des ca firele izolate, căzute la întîmplare sau, mai rar, mai multe la un loc, sub formă de șuvițe ori smocuri de păr, dacă au fost rupte sau smulse, sub acțiunea instrumentelor utilizate ori direct cu mîinile. La persoanele suspecte, firele de păr se caută pe reverele hainelor, pe manșetele cămășilor, pe mînecele hainelor, pe toată suprafața pantalonilor, precum și pe obiectele aparținătoare acestora, cum sunt servietele, sacoșele, poșetele, diferite instrumente presupuse că au fost folosite la locul faptei [27, p.56].
b. Firele de păr, odată descoperite, se fixează prin descriere în procesul verbal de cercetare la fața locului faptei, fotografiere a locului în care a fost descoperite si în detaliu.
În procesul descrierii se arată locul în care au fost descoperite firele de păr, culoarea și aspectul suprafeței obiectului purtător, culoarea și numărul firelor sau precizîndu-se dacă se află sub formă de șuvițe ori smocuri de păr. Se specifică dacă se observă cu ochiul liber pe tijele firelor de păr eventuale corpuri străine, culoarea și starea acestora.
După descriere, firele de păr se fotografiază pe locul în care au fost descoperite, astfel ca din imagine să se poată distinge obiectele pe care se află, eventualele obiecte din imediata apropiere. Apoi, se fotografiază în detaliu, de la o distanță cît se poate de mică, pentru evidențierea formei și aspectului. De obicei, pentru realizarea fotografiilor de detaliu, se recurge la folosirea inelelor intermediare intercalate între obiectiv și camera obscură a aparatului fotografic. Este potrivit ca aceste fotografii să se idealizeze la scară. Ca la orice fotografie de detaliu, aparatul fotografic va fi așezat pe un stativ, cu obiectivul orientat perpendicular pe urmă . Iluminarea poate fi naturală sau artificială. Razele de lumină artificială, propagate din spatele aparatului de fotografiat, trebuie să cadă sub un unghi drept pe obiectul purtător de urmă.
c. Ridicarea firelor de păr se face cu penseta și se întroduc în borcane sau eprubete curate, astfel că fiecare urmă formată din fire de păr va fi pusă în ambalaj separat, cu mențiunile de rigoare. Nu se recomandă folosirea ca ambalaj plicurile de hîrtie, deoarece pereții acestora s-ar putea să distrugă unele microurme de pe firele de păr.
d. pentru studiu comparativ al firelor de păr, este necesar ca organele judiciare sau în situații deosebite, o persoană de specialitate să procedeze la recoltarea firelor de păr de la persoanele suspecte. Regiunile corpului pentru recoltarea firelor de păr se aleg în funcție de caracteristicile generale a urmelor de acest fel descoperite la locul faptei. Se recomandă ca firele de păr să se recolteze prin pieptănare, smulgere sau tăiere [33, p.237].
2.5. Cercetarea criminalistica a urmelor de urină și excremente
Urmele de urină, de obicei, se crează la locui faptei în cantitate destul de mare și obiectele pe care se află, cu rare excepții, în zonele îmbibate cu urină au o culoare ușor gălbuie, uneori chiar de un galben pronunțat. în cantitate mai mică, ele pot fi descoperite pe lenjeria de corp, de pat, iar în cantitate mai mare, pe solul ori pe zăpada din perimetrul locului faptei sau chiar pe drumul parcurs de infractor înainte ori după săvârșirea infracțiunii.
Descoperirea urmelor de urină nu prezintă greutate deosebită. Obiectele îmbibate cu urină, fiind ușor colorate în galben, mai rar spre brun, se observă cu ușurință.
Odată descoperite, urmele de urină se fixează prin descriere și fotografiere, în procesul descrierii se arată pe ce fel de obiecte se află, cum se prezintă, ce culoare au, urmele sau obiectele mai însemnate din imediata lor apropiere. După descriere, aceste urme se pot fixa și prin fotografiere. Ele pe multe obiecte sunt bine, clar redate in imaginea fotografică, chiar pe material fotosensibil alb-negru. Primele fotografii ce se fac acestor urme sunt cele ale obiectelor principale, astfel ca în imagine să fie fixată poziția obiectului purtător de urme în raport cu alte obiecte din imediata lui apropiere. Fotografiile de detaliu vor reda forma urmei, dimensiunile ei, când, bineînțeles, există suficient contrast între urmă și obiectul purtător. De exemplu, urmele de urină de pe zăpadă se reproduc foarte clar chiar pe material fotosensibil alb-negru, în schimb, urmele de urină îmbibate în țesături de culoare închisă, datorită lipsei de contrast între obiect și culoarea urinei, nu se evidențiază în imagini fotografice alb-negru.
Obiectele purtătoare ale urmelor de urină se ridică și se ambalează astfel ca ele să nu vină în contact cu substanțe străine. Când sunt îmbibate în sol ori în zăpadă, se ridică o cantitate potrivită din acestea și se ambalează în borcane curate. Când urina se găsește sub formă de bălți, ridicarea se realizează prin procedeul aplicat la ridicarea urmelor de sânge în stare fluidă și, în cantitate mai mare, cu pompa de cauciuc sau cu pipeta, introducându-se în sticle curate, cu mențiunile de rigoare [29, p.25].
Urmele de excremente, uneori, sunt lăsate de infractori la locul faptei din cele mai variate motive. La unii infractori, datorită emoțiilor deosebite trăite în clipele activităților infracționale, se produc contracții spastice care comprimă tubul digestiv, grăbind astfel defecația . Alții, însă, își lasă la locul faptei produsele fecale din convingerea superstițioasă că nu vor fi prinși [27, p.61]. Alteori, se întâmplă ca infractorii să-și lase excrementele din răzbunare ori dispreț. Fixarea și ridicarea acestor urme se face prin procedeele aplicate la urmele de vomă. Prin examenele de expertiză a urmelor de excremente, se stabilesc ce fel de alimente au fost ingerate, anumite boli de care suferă persoana în cauză, prezența unor microorganisme sau viermi intestinali, precum și grupa sa de sânge [21, p.327].
2.6. Cercetarea criminalistica a urmelor olfactive
Urmele olfactive, denumite impropriu chino-tehnice, constau din mirosul individual al persoanelor, animalelor, precum și al obiectelor și substanțelor. Ele sunt denumite „urme olfactive" numai pentru că sunt create în procesul săvârșirii infracțiunii sau sunt legate, într-un fel ori altul, de aceasta și se pot utiliza în cercetarea criminalistică datorită depistării lor cu ajutorul organului olfactiv. Prin natura lor, modul de formare, durata de existență și posibilitatea de valorificare, ele reprezintă o categorie de urme cu totul deosebită. Cu toate că nu sunt specifice numai omului, mai mult sunt studiate în criminalistică urmele olfactive lăsate de organismul uman, manifestându-se mai puțin interes pentru cele de altă proveniență. Metodele și mijloacele descoperirii acestor urme, procedeele de valorificare în scopul realizării justiției formează obiectul odorologiei judiciare.
Urmele olfactive prezintă importanță pentru cercetarea criminalistică, deoarece ele sunt create la locul săvârșirii infracțiunii, au o existență materială în timp și spațiu, păstrează însușirile individuale ale obiectului creator, însușiri perceptibile omului și mai ales unor animale prin intermediul organului de simț. Mirosul corpului uman, care interesează mai mult în cercetarea criminalistică, este invizibil, volatil și individual [33, p.349]. Aceste însușiri reprezintă pentru cercetătorii științifici atât unele avantaje, cât și dezavantaje, însușirea de a fi invizibil prezintă avantajul că nu este distrus la locul faptei de către persoanele interesate, dar și dezavantajul pentru organele penale că nu se poate percepe decât prin intermediul organului olfactiv. Volatilitatea are avantajul, pentru organele penale, prin. faptul că urma olfactivă se răspândește în aer sub forma unui culoar prin locurile de trecere, de desfășurare a activităților infracționale și de circulație a infractorilor și totodată o bună parte din moleculele olfactive se fixează pentru o durată relativ lungă de timp pe obiectele atinse de persoana în cauză. Reversul acestei însușiri, ce constituie un dezavantaj pentru organele penale, este existența efemeră a urmelor olfactive, care închide prea repede posibilitatea descoperirii și folosirii lor în vederea identificării infractorului. A treia însușire a mirosului uman, aceea de a fi individual, adică de a fi propriu fiecărei persoane, este de cea mai mare importanță pentru criminalistică. Fără această însușire, mirosul corpului uman nu s-ar număra printre urmele utile cercetării criminalistice.
Compoziția urmelor olfactive create de organismul uman. în mod obișnuit, aceste urme, create de om la locul faptei, se compun din trei categorii de mirosuri : individual, general și al suportului. Mirosul individual, care poate fi numit de bază al omului, își are originea în procesele fiziologice ale organismului. Sursele sale nemijlocite sunt transpirația, respirația, saliva, mucusul, urina, gazele intestinale, produsele fecale, particulele rezultate din descuamarea pielii. Mirosul general, care contribuie la formarea, așa-numitului „buchet olfactiv" al persoanei, constă din mai multe „floricele" primite din lumea înconjurătoare, cum sunt : locul de muncă, domiciliul său, drumul parcurs, substanțele utilizate pentru păstrarea igienei și frumuseței corpului. In această privință, este suficient dacă ne gândim la persoanele care lucrează în tăbăcării, atelierele de încălțăminte, blănării, fabricile de cherestea, fermele de animale. La aceste exemple de completare a „buchetului olfactiv", mai putem adăuga variatele sortimente de tutun, gama vastă a produselor de toaletă și altele. Acest „buchet olfactiv", în compoziția lui de până acum, nu rămâne numai la nivelul corpului. El se îmbibă în haine, în încălțăminte, se imprimă pe obiectele, cu care persoana vine în contact nemijlocit și, de asemenea, se răspândește în aerul din jurul său. Toate aceste obiecte au, la rândul lor, mirosul propriu. De asemenea, aerul în care se răspândesc moleculele olfactive ale persoanei are un miros propriu, mai mult sau mai puțin perceptibil. Deci, mirosul răspândit nemijlocit de om în mediul înconjurător se amestecă cu cel al obiectelor din jur, cu cel din aer, și astfel, sub atare compoziție se prezintă urmele olfactive lăsate de om la locul faptei. Cu cât mirosurile obiectelor suport sau cele din aer sunt mai puternice, cu atât mirosul individual al corpului uman pierde din individualitatea sa. De exemplu, mirosurile de produse petroliere, de anumite substanțe organice aflate în fermentație sau cele degajate în procesul unor incendii atenuează așa de mult mirosul individual ai corpului omenesc încât acesta se pierde cu totul în mediul ambient [36, p.125].
Descoperirea și valorificarea urmelor olfactive de la locul faptei. Față de alte feluri de urme, se realizează într-un mod deosebit. În timpul formării, aceste urme se imprimă pe obiectele cu care omul vine în contact nemijlocit și, totodată, în cantitate mai mare, se răspândesc în aer, sub forma unui culoar întins de-a lungul traseului de circulație a persoanei [7, p.122]. Pe măsura trecerii timpului, mai ales sub acțiunea vântului, moleculele olfactive aflate în aer sunt împinse într-o direcție sau alta. Astfel, ele tot mai mult se rarefiază și „culoarul" își schimbă forma inițială. Tot așa se întâmplă și cu urmele fixate pe obiecte. Cu trecerea timpului, prin acțiunea vântului, a ploii sau zăpezii, ele își atenuează treptat intensitatea, încât după un timp relativ scurt nu mai pot fi descoperite. Alături de acești factori, mai au o influență negativă circulația oamenilor și a animalelor, circulația mijloacelor de transport. Prin acțiunea acestor factori, să le zicem secundari, urmele olfactive create la locul faptei în timpul săvârșirii infracțiunii, în primul rând, sunt mișcate, rarefiate, iar, în al doilea rând, se amestecă cu mirosurile persoanelor și ale animalelor care circulă în zonă.
În mod obișnuit, urmele olfactive nu sunt percepute de om în așa măsură ca să le poată distinge pe unele de altele, deoarece el, prin organul său de simț, obține informații informe și neconstante. Omul distinge doar unele însușiri generale ale substanțelor sau obiectelor cu care este familiarizat. De exemplu, el poate să distingă, în funcție de practica anterioară, mirosurile de incendii și ale substanțelor utilizate la ardere, ale unor substanțe toxice ori stupefiante, ale anumitor medicamente sau mirosurile din unele medii profesionale cunoscute anterior [20, p.216]. Deși urmele olfactive au o viață mai scurtă decât alte urme create la locul faptei în timpul săvârșirii infracțiunii, ele se pot, totuși, folosi la descoperirea persoanei de la care provin, prin intermediul câinelui de urmărire. în condiții prielnice de creare și de conservare, câinele a reușit să prelucreze urme olfactive de peste treizeci de ore vechime, iar alteori nici. după o oră de la săvârșirea infracțiunii.
Descoperirea urmelor olfactive constituie una din sarcinile grele ale organului judiciar în procesul cercetării la fața locului. Greutatea acestei sarcini este determinată de durata scurtă de existență a acestor urme, de numeroasele posibilități obiective de a fi distruse, precum și de capacitatea limitată de a fi percepute. Datorită acestor situații, organul judiciar ajuns la fața locului, chiar de la început, ia măsurile necesare pentru conservarea urmelor olfactive până Ia folosirea câinelui de urmărire. Una din măsuri, în acest sens, constă în împiedicarea pătrunderii curioșilor în perimetrul locului faptei. O altă măsură, când locul faptei se află în interiorul unei case, se poate concretiza în împiedicarea pătrunderii aerului din exterior, precum și evitarea creării de curent în încăperea dată, deoarece mișcarea de aer distruge mult aceste urme, astfel că și prin intermediul câinelui nu pot fi valorificate [8, p.288].
În timpul folosirii câinelui de urmărire pentru descoperirea urmelor olfactive se respectă două condiții. întâi, de la început și până la sfârșit, câinele „lucrează" alături de însoțitorul său, care îi cunoaște capacitatea de lucru, reacțiile față de anumite situații deosebite, modul cum se manifestă când a găsit urma, când a pierdut-o, exteriorizările de oboseală sau de nervozitate. Apoi, introducerea câinelui în perimetrul locului faptei trebuie să aibă loc în faza statică a cercetării acestuia, înainte de pătrunderea persoanelor străine, deoarece orice „buchet olfactiv" în plus mărește șansele de nereușită a câinelui în depistarea și prelucrarea urmei.
O cale de utilizare a urmelor olfactive în afara locului faptei consta in ridicarea obiectelor suspecte de a fi purtătoare a acestor urme, ambalarea și transportarea lor, în vederea depistării și prelucrării de către câini dresați în acest scop.
2.7. Cercetarea criminalistica a urmelor osteologice
În această categorie de urme sunt incluse oasele și cartilagiile sau resturi din ele, a căror prezență la fața locului se datorează săvîrșirii unei infracțiuni [18, p.325].
Cercetarea urmelor din această categorie presupune atît o examinare medico-legală cît și antropologică și este destinată stabilirii unor caracteristici referitoare la sex, vîrstă, regiunea anatomică a scheletului din care provin, precum și a caracteristicilor dobîndite ca urmare a stărilor patologice, tratamentelor medicale, intervențiilor chirurgicale etc.
Fragmente de țesut osos sunt descoperite în incendii, explozii și în infracțiuni de omor urmate de segmentarea victimei. De asemenea, ele pot fi și consecința acțiunii asupra corpului uman, a unor substanțe chimice, toxico-caustice, care distrug părțile moi și substanțele interosoase ale organismului.
Datorită rezistenței sale deosebite, țesutul osos are capacitatea de a reține o serie de caracteristici ale instrumentelor care au acționat asupra lui, facilitînd procesul de stabilire a apartenenței genetice a obiectului vulnerant (topor, cuțit, bară metalică ș.a) și explicarea mecanismului de producere a leziunilor.
Locurile în care se caută fragmente de țesut osos: în pămînt, ape stătătoare sau curgătoare, zone mlăștinoase sau fîntîni, sub frunzișul căzut din copaci, printre ramurile arbuștilor, instalații sanitare, pe diverse instrumente etc. De la caz la caz, căutarea se face prin săpare, cernerea pămîntului, scufundare subacvatică și vidanjarea latrinelor.
Căutarea și ridicarea se face cu maximum de prudență pentru nu a afecta integritatea fizică a fragmentelor de țesut osos. Stratul de pămînt sau alte substanțe din locul în care au fost descoperite, se îndepărtează cu o pensulă cu fire foarte moi. Dacă acest lucru nu este posibil, oasele se ridică în starea în care au fost descoperite și se trimit la laborator unde vor fi supuse unui tratament special [37, p.68].
PREGĂTIREA MATERIALELOR ȘI DISPUNEREA EXPERTIZEI URMELOR
DE NATURĂ BIOLOGICĂ UMANĂ
3.1. Probleme ce pot fi soluționate în cadrul expertizei urmelor biologice
Pentru o argumentare științifică și obiectivă a problemelor puse spre rezolvare la expertiza cadavrelor victimelor și altor persoane, precum și a corpurilor delicte, deseori este necesară efectuarea cercetărilor de laborator. În acest scop în cadrul Biroului de Expertiză Medico-Legală funcționează secțiile de laborator: biologică, toxicologică și medico-criminalistică.
În aceste secții se practică metode de laborator și instrumentale în comformitate cu caracterul și particularitățile obiectului cercetat și cu întrebările puse spre rezolvare. În secția biologică se cercetează probele delicte de origine biologică, iar în cea toxicologică se cercetează obiectele ce necesită un examen toxicologic. În secția medico-criminalistică se determină și se verifică obiectele, la cercetarea cărora se utilizează diferite metode de laborator,fizice, tehnice, chimice, matematice etc. [28, p.35].
Obiectele și metodele expertizei de laborator. În secțiile de laborat se cercetează următoarele obiecte: țesuturile și organele prelevate de la cadavre și persoane, instrumentele vulnerante, hainele și încălțămintea, precum și materialele dosarelor de anchetă penală și judiciară.
O mare parte din aceste obiecte se cercetează în secția medico-criminalistică, în care pot fi rezolvate următoarele probleme:
Determinarea caracterului și a mecanismului de producere a leziunilor corporale și rupturi de haine provocate prin acțiunea obiectelor contondente și ascuțite, a armelor de foc și a curentului electric.
Identificarea obiectului vulnerant în baza cercetării leziunilor de pe corp și haine.
Cercetarea osemintelor în scopul determinării apartenenței de specie, de sex și vîrstă, a
taliei corpului, identificarea persoanei, precum și timpul înhumării sau morții.
Aprecierea vîrstei prin diferite metode radiografice și antropometrice.
Stabilirea formei și mecanismului de formare a urmelor de sînge pe haine, obiecte
vulnerante, corpuri delicte etc.
Efectuarea expertizelor, cu utilizarea metodelor speciale de cercetare din disciplinile limitrofe (criminalistica, rezistența materialelor).
Fiecare metodă de cercetare este determinată de forma și particularitățile expertizei, de posibilitățile diagnosticului prin metoda dată în raport cu întrebările puse spre rezolvare. Astfel, dacă se cere de a identifica instrumentul vulnerant s-au de aprecia mecanismul de acțiune a acestuia după caracterul leziunilor, se va proceda la:
Cercetarea vizuală și microscopică pentru depistarea depunerilor de obiecte.
Practicarea metodelor de fotografiere a urmelor lăsate pe obiectele cercetate.
Măsurările vizuale și microscopice.
Determinarea particularităților leziunii și a obiectelor incluse în ea prin radiografie.
Obținerea urmelor experimentale cu cercetarea comparativă ulterioară.
Determinarea prezenței urmelor de metale prim metoda spectroscopică.
Pregătirea mulajelor și amprentelor leziunilor cercetate[19, p.576].
Investigațiile microscopice se practică pe larg la cercetarea leziunilor de pe haine, cadavru și persoane. În acest scop se utilizează microscopia sterioscopică și obișnuită, în care se crează condiții pentru examinarea microleziunilor, determinarea provenienței lor sau pentru explicarea mecanismului de formare. Cercetările micrscopice se aplică la concretizarea sau identificarea obiectului vulnerant, mai cu seamă cînd lasă semne specifice pe cartilaje, oase și alte țesuturi.
Cercetările radiografice se practică ca metode separate în complex cu altele. Metoda radiografică nu distruge și nu modifică obiectul examinat, fiind utilă și în caz de putrefacție a cadavrului. Prioritatea acestei metode constă în posibilitatea de a o întrebuința fără a efectua autopsia cadavrului. Metoda este foarte eficientă la determinarea incluziunilor diferitelor corpuri străine în leziune, în caz de fracturare a oaselor și a proceselor patologice din ele, la aprecierea vîrstei, la expertiza leziunilor prin arme de foc etc.
Măsurile macro și microscopice se practică la cercetarea corpului sau a segmentelor lui, pentru aprecierea particularităților individuale sau determinarea localizării leziunilor în raport cu punctele ampotrometrice. Pentru măsurări mai precise ale unelor obiecte, spre exemplu, la cercetările trasiologice, se utilizează și microscoape speciale adaptate pentru măsurare.
Fotografiile judiciare pot fi aplicate pentru fixarea obiectelor sau în scop de cercetare comparativă. Ele redau în mod obiectiv aspectul general, caracterul particular și dimensiunile obiectelor cercetate, urmele depistate pe ele etc. Tot odată fotografia nu poate înlocui descrierea obiectului sau urmelor depistate pe el. Cu ajutorul fotografierii în razele infra roșii se poate identifica funiginea în caz de leziune prin arme de foc sau a urmelor pe obiectele care sunt însîngerate.
Metodele de identificare a metalelor dau posibilitatea de a găsi pe corp, pe instrumente vulnerante sau îmbrăcăminte urme de metalizare în leziunile prin arme de foc, cu obiecte contondente sau ascuțite. Depunîndu-se pe suprafața sau în profunzimea leziunii, urmele de metalizare mărturisesc despre materialul, din care a fost confecționat obiectul vulnerant, iar în unele cazuri indică forma acestui obiect. În practica medico-legală mai răspîndite sunt metodele chimice de determinare a metalelor.
Analiza spectrală de emisie permite de a determina într-o substanță prezența și cantitatea elementelor neorganice. Aceste cercetări se efectuiază cu spectrografe speciale.
Expertiza urmelor de sînge. Sîngele fluid și urmele lui sunt cele mai răspîndite obiecte de examinare. La cercetarea penală a infracțiunilor legate de producerea leziunilor coporale grave, viol, leziuni prin auto traumatism și alte cazuri, depistarea urmelor de sînge și determinarea grupei sanguine pe corpuri delicte prezintă o mare importanță. Urmele de sînge pot proveni de la victimă sau agresor, de la persoane sau animale.
Depistarea urmelor de sînge este influențată de anumite circumstanțe ale faptei. Sîngele este determinat după caracterul specific al lui. Petele proaspete au o culoare roșie, iar cele uscate – cafenii-sură. Culoarea sîngelui se modifică vădit în dependență de modul de păstrare( umiditatea, temperatura, acțiunea directă a razelor de soare), proprietățile obiectului pe care se află, culoarea lui etc.
Depistarea urmelor de sînge trebuie efectuată rațional atît la fața locului, cît și de pe haine, victima suspectată în comiterea infracțiunii, la examinarea instrumentului vulnerant. La fața locului se examinează pereții, podeaua, mobila, ușile, robinetele și alte locuri unde puteau rămîne urme de sînge.
La examinarea terenului la aer liber se va acorda atenție locurilor suspecte unde este posibilă mascarea sau lichidarea eventualelor urme de sînge.
La examinarea hainelor de pe suspectatul în infracțiune se recomandă examinarea minuțioasă a mînecilor, buzunarelor, nasturilor și altor locuri de pe partea anterioară a hainei. Se vor examina și părțile interne ale hainei și încălțămintei. La persoana suspectă se poate găsi sînge sub unghii, în regiunea organelor genitale, pe părul capului etc.
Se cercetează minuțios obiectele bănuite ca vulnerante. Mijloacele de transport se examinează pe părțile externe și interne, mai cu seamă mai proeminente, aripile, roțile. Pe părțile inferioare ale mijloacelor de transport poate fi depistat nu numai sînge, dar și particule de țeseturi ale corpoului omenesc [34, p.281].
Dacă sunt descoperite urme de sînge se va aprecia metoda de producere a lor după particularitățile exterioare: forma, dimensiunile, suprafața generală. Petele care provin din vasele sangvine traumatizate pot fi în forme de picături, stropituri, șiroaie, caracterul se deosebește unul de altul.
Se vor specifica dimensiunile urmelor, forma și aspectul conturului lor. Aceste date pot da explicațiui asupra cantității de sînge care a țîșnit din vase, distanța de la care au fost proiectate sau au căzut picăturile, unghiul dintre traiectoria lor și suportul pe care se găsesc, direcția din care sa scurs sîngele.
La fața locului este foarte important de a depista și fixa urmele de sînge, produse prin contactarea obiectelor însîngerate: frotiuri, ștersături și amprente. Amprentele se formează la o contactare strînsă a obiectului însîngerat cu suprafața ce poate lăsa astfel de urme (degetele sau palma mîinii). Ele pot fi întrebuințate și la identificarea persoanei sau a obiectelor vulnerante. Frotiurile și ștersăturile se formează prin lunecarea unui obiect însîngerat pe suprafața altui obiect sau dacă se șterg mîinile însîngerate de o hîrtie, postav etc. După frotiuri și ștersături este greu de determinat originea de formare a urmelor de sînge.
Pentru a aprecia dacă urmele sunt sau nu de sînge, la prima etapă (la fața locului) se va recurge la așa numitele reacții de probabilitate (cu soluții de 3% de apă oxigenată, proba cu benzidină etc), care sunt foarte sensibile dar nu întotdeauna specifice iar mai apoi se vor efectua reacțiile de certitudine.
Expertiza urmelor de sînge va da răspuns la următoarele întrebări:
Dacă petele de pe corpul delict sunt de sînge.
Sîngele aparține unui om sau este de origine animală (determinarea speciei).
Care este apartenența de grup a sîngelui?
Poate sîngele de pe corpul delict să aparțină anumitei persoane și de ce sex?
Stabilirea locului de proveniență a sîngelui.
Care sunt mecanismul de producere și vechimea urmelor de sînge?
În dependență de circumstanțele faptei, pot fi puse și alte întrebări: determinarea cantității de sînge găsit la fața locului; aparține sîngele unui nou născut sau omului adult etc.
Întrebările enumerate mai sus nu întotdeauna sunt rezolvate în procesul expertizei. Aceasta depinde de cantitatea sîngelui în urmele prezentate, de modificările produse sub acțiunea razelor directe ale soarelui, de specificul obiectului pe care se depistează sîngele, precum și de alte împrejurări [25, p.323].
Metodele cele mai sigure de apreciere a prezenței sîngelui sunt cele spectroscopice și microspectrale. La baza lor se află capacitatea hemoglobinei din eritrocitele sîngelui de a absorbi anumite unde de lumină. Cercetarea microspectrală permite de a determina prezența sîngelui chiar și după încercările de a înlătura urmele lui prin spălarea obiectului peste mult timp. Metoda are o sensibilitate mare și confirmă cu certitudine prezența sîngelui în pata cercetată.
Determinarea speciei are o importanță deosebită în cazurile cînd se presupune că sîngele aparține nu omului ci unor păsări sau animale. În acest scop se efectuiază reacțiile de precipitare, imunologică. În ultimii ani sunt propuse în acest scop metode imunoelectroforetice.
Grupa sîngelui se cere determinată în petele de sînge de pe obiectul vulnerant, în țesuturile părților dezmembrate ale cadavrului, în sîngele fluid, luat de la suspectatul infracțiunii sau de la victimă în calitate de model [12, p.143].
La examinarea cadavrului cu leziuni corporale, care au provocat hemoragia externă determinarea grupei de sînge este obligatorie aceasta se explică prin faptul că ulterior se pot găsi urme de sînge pe obiectele luate de la suspectatul în comiterea crimei, pe mijloacele de transport etc. Grupa de sînge stabilită pe aceste obiecte se va compara cu modelul sîngelui luat de la victimă.
Apreciind grupa de sînge, se poate exclude apartenența lui unei anumite persoanei sau stabili că această excludere este imposibilă.
În sîngele fluid grupa se determină în legătură cu rezolvarea problemelor de paternitate, schimb de copii, răpirea copiilor și extrem de rar la excluderea maternității. Aceste cercetări sunt bazate pe legitățile de transmitere prin ereditate a caracterelor sangvine. Sunt cunoscute patru grupe de sînge: O(I), A(II), B(III), AB(IV) [29, p.28].
În practica medico-legală, în afara grupei, în sînge se mai identifică și alți factori, cum sunt cei din sistemul MN, Rhesus, Kell, Duff etc.,care permit expertului să rezolve mai multe probleme importante în scopul identificării persoanei.
Este o expertiză complexă, deoarece, deși este efectuată de personal medical de înaltă calificare, uneori se solicită și participarea experților criminaliști, întrebările ce pot fi puse experților diferă în funcție de modul cum se examinează probele ridicate în cursul cercetărilor la fața locului, precum și probele de comparație. Din examinarea urmelor examinate de la fața locului expertul poate să stabilească dacă urma este de sînge uman, grupa sanvină, vechimea probabilă a urmei dacă sîngele conține impurități (a se vedea anexa 1- prezentei lucrări).
Cînd se prezintă și proba pentru comparație, expertul poate să răspundă dacă cele două probe au aceeiași grupă și dacă există și alte indicii asemănătoare.
În raport de cantitatea de sînge și starea acestuia se poate stabili și dacă sîngele conține alcool sau elemente de natură toxică. Identificarea persoanei după urmele de sînge a devenit posibilă mai ales în ultimii ani. Introducerea tehnicilor moderne de determinare a caracteristicilor genetice ale celulelor specifice componentelor sangvinolente permit experților să formuleze concluzii cert pozitive sau cert negative și în acest domeniu.
Expertiza petelor de spermă. Expertiza petelor de spermă este una dintre cele mai frecvent solicitate în cazul infracțiunilor sexuale. Identificarea petei de spermă pe îmbrăcăminte, pe lengerie, sol, diverse obiecte sau pe frotiurile vaginale constituie dovada obiectivă materială în cazurile de viol, atentat de viol, perversiuni sexuale. Deagnosticul pozitiv al petelor de spermă poate fi efectuat cu certitudine, stabilind apartenența ei individuală prin expertiza genetică; mai greu determinăm vechimea petei de spermă.
La cercetarea petelor suspecte de spermă se rezolvă două probleme principale: a) dacă în petele cercetate există spermă (determinarea prezenței spermei): b) dacă sperma apreciată poate aparține suspectului în crimă sau aceasta apartenență se exclude (determinarea apartenenței de grupă a spermei).
Depistarea petelor de spermă depinde de circumstanțele faptei (infracțiuni), fiind găsite pe diferite obiecte. Permanent se cercetează următoarele obiecte:
Hainele de pe victimă, inclusiv cea externă;
Corpul victimei, pielea din regiunea organelor genitale, conținutul vaginului;
Locul faptei [7, p.297].
Examinarea se va face cît mai repede cu participarea medicului sau expertului medico-legal. Petele asemănătoare cu sperma se depistează prin probele de orientare: aspectul exterior și prin cercetarea în raze ultraviolete. Exteriorul petelor diferă în dependența de materilul obiectului pe care ele se află. Pe o stofă albă petele de spermă au o culoare surie-galbenă, mai bine pronunțată pe margine. Pe sub strat întunecat petele prezintă sectoare albicioase, la suprafața cărora se evidsențiază niște solzișori albi și strălucitori. În general, petele de spermă sunt dure. La cercetarea petelor de spermă în razele ultraviolete se observă o luminiscență albă-albăstrie. Dar astfel de luminiscență pot reda și alte substanțe. Deaceea această cercetare se consideră drept o metodă de probabilitate și se practică la selectarea obiectelor pentru expertiză.
După spălare petele de spermă devin invizibile chiar și în razele ultraviolete, dar aceasta nu exclude posibilitatea aprecierei spermei prin metode speciale de cercetare. Hainele victimei necesită în toate cazurile să fie expediate la expertiză de laborator, inclusiv după spălarea lor.
Identificarea spermei în petele suspecte se efectuiază prin reacții de probabilitate (bazate pe proprietățile chimice, enzimice și imunologice) și reacții de certitudine (identificarea spermatozoizilor).
Dintre reacțiile de probabilitate mai răspîndite sunt cele cromatografice, spectrografice și proba microcristalică. Rezultatul negativ al acestei probe nu neagă prezența spermei. În ultimii ani sunt propuse mai multe reacții de probabilitate (cu suc de cartofi pentru aprecierea fosfatazei acide etc). Prezența spermei poate fi demonstrată cu exactitate numai prin determinarea spermatozoizilor. Cercetarea se efectuiază cu ajutorul microscopului obișnuit. Lipsa spermatozoizilor la examinarea petelor nu exclude prezența spermei (spre exemplu, la azospermie-stare patologică cînd ne se secretă spermatozoizii).
Stabilirea apartenenței individuale a petei de spermă se bazează pe determinarea substanțelor specifice de grup sangvin în spermă. Aceste cercetări se bazează pe: a) determinarea aglutilogenilor în petele de spermă ale sistemului izoserologic eritrocitar al sîngelui; b) aprecierea caracterului secretor (nesecretor) în eliminările omului prin cercetarea salivei. Grupa de sînge la om coincide cu grupa de spermă [9, p.266].
Împreună cu petele de spermă de la victime și suspectații în crimă, se cere a expedia la expertiza medico-legală de laborator probele de sînge lichid și salivă.
Expertiza poate contribui la restrîngerea cercului de persoanelor bănuite, iar în unele cazuri poate formula concluzii cert pozitive sau cert negative, utile pentru identificarea persoanei de la care provin urmele. Expertul poate stabili dacă pe obiectul prezentat spre examinare există sau nu astfel de urme, dacă urma prezentată este spermă sau altă substanță, dacă urma de spermă este de natură umană, care este grupa sangvină a persoanei de la care provine, vechimea aproximativă a urmei, dacă urmele provin de la o singură persoană sau de la mai multe etc.
Valoarea de identificare a acestei categorii de urme este datorată caracteristicilor individuale ale spermatozoizilor. Examinările au în vedere și capacitatea de supraviețuire a spermatozoizilor, în funcție de mediul în care se găsesc. Astfel, la o femeie în viață spermatozizii supraviețuiesc intravaginal pînă la 48 de ore, iar la un cadavru, acest termen se poate prelungi foarte mult, mergînd pînă la 20 zile la cadavrele înghețate. Pe îmbrăcămintea sau lengeria de corp, dacă are calități absorbante bune spermatozoidul poate fi conservat timp de cîteva luni.
Expertiza se efectuiază în laborator de către cadre specializate (medici, biologi, biochimiști). Examinarea urmelor de spermă se face separat sau, după caz, comparativ. Pentru rezolvarea problemelor puse de expertiza biocriminalistică a urmelor de spermă se folosesc: Reacții de orientare; Reacții de certitudine.
Pentru stabilirea naturii umane a urmei de spermă se procedează la relevarea caracterelor antigenice specifice.
Stabilirea apartenenței individuale a petei de spermă se realizează prin metode serologice și morfologice. Metodele serologice urmăresc determinarea substanțelor specifice de grupă sanguină în spermă. Metodele morfologice urmăresc evidențierea anomaliile structurale ale spermelor, comparativ în urma de spermă și sperma provenind de la persoana suspectă. Obținerea probelor de comparație de la persoana suspectă se face numai în laboratoartele de expertiză medico-legală.
Etapele examinării [9, p.270]:
Examinarea separată – Examinarea biocriminalistică a urmelor de spermă prezintă particularitatea că în marea majoritate a cazurilor această activitate se consumă în faza examinării separate. În această etapă, în examinarea urmelor de spermă se folosește una din următoarele reacții:
Reacții de orientare. Sunt avute în vedere două subetape: Stabilirea realității prezenței unei urme de natură biologică normală sau patologică; Precizarea existenței unui anumit gen de produs biologic, care poate fi lichid spermatic.
Reacții de probabilitate. Dacă reacțiile efectuate au condus la concluzia că avem de a face cu produse biologice, ce par a fi de spermă, se trece la etapa următoare. Principiul care stă la baza reacțiilor de probabilitate este acela că se relevă caracteristici de ordin chimic, enzimatic și imunologic, avînd un grad de specificitate pentru lichidul spermatic. Reacții probabilitate bazate pe proprietățile chimice ale spermei Reacțiile cristalografice sunt în măsură să releve prezența unui număr mare de constituienți organici specifici și nespecifici produsului biologic luat în considerare. Etapa presupune următoarele:
– Prelevarea fragmentelor de urmă;
Marcarea urmei în ser fiziologic;
Aplicarea reacțiilor specifice: metodele lui Florence,
ale lui Barbeiro și metode microchimică a lui Niederland.
O picătură din reactivul sau din reactivul Barbeiro se pune pe o lamă de microscop în contact cu o picătură macerată din pata presupusă de spermă. În caz de reacție pozitivă se obțin cristale de colină () sau de pinat de spermin (Barbeiro). Reacțiile nu sunt specifice, dar sunt foarte sensibile [15, p.240].
Reacția micro-chimică a lui Niederland se bazează pe conținutul în calciu al sperminei, obținînd cu o picătură de acid sulfuric cristale de sulfit acid de calciu. Nici această reacție nu este specifică, putînd fi luată în considerare în mod cert, ca și cele două anterioare, numai în cazurile rezultatelor negative.
Metoda cromatografică, deși mai greoaie ca celelalte, dă rezultate pozitive în scoaterea în evidența a colinei și a sperminei printr-o reacție de culoare, după ce au fost izolate cromatografic pe coloană.
Metode cu rezultate certe sunt numai cele care se bazează pe evidențierea microscopică a spermatozoidului. Evidențierea spermatozoizilor se face după caz [38, p.237]:
În frotiuri din secreția vaginală, metrală, anală;
În frotiuri din produsul găsit în orificiul și pe suprafața corpului sau în orificii naturale, altele decît cele anovulvo rectale;
Direct pe fibrele textile ale suportului purtător de urme;
În frotiu din macerat de urmă.
Se parcurg după caz, etapele: macerare, efectuarea protiului, fixare, colorare, detașare de fibre textile, ,,amprentarea” urme de pe suport.
Stabilirea apartenenței la specie umană a lichidului spermatic
Stabilirea apartenenței individuale a urmelor de spermă prin determinarea substanțelor specifice de grup sanguin se bazează pe prezența acestora în plasma seminală la indivizii secretori.
Se pun în evidență factori aparținînd grupelor A,B,O; sistemului MN; sistemul Lewis și discutabil în ce privește factorul Rh(D).
Examinarea comparativă. Se va compara citostructura spermatozoizilor, respectiv mărimea, forma capului, raportul materialului nuclear față de citoplasmă,culoare, construcția corpului și a cozii spermatozoidului, deformările pe care le are acesta.
Compararea acestor caracteristici se realizează prin examinarea lor atît la spermatozoizii în litigiu, de obicei recoltați din vaginul victimei, cît și la spermatozoizii de comparație proveniți din lichidul spermal prelevat de la acuzat.
Demonstrația. În vederea susținerii concluziilor, pe lîngă descrierea caracteristicilor observate, se vor folosi: fotografii (micro), tabele sinoptice și diagrame ce ilustrează cele constatate de expertul biocriminalist în examenele de laborator.
Formularea concluziilor. În expertiza urmelor de spermă, se pot formula următoarele concluzii: certă pozitivă; certă negativă; de probabilitate; de imposibilitate. Expertize ce se pot efectua. Examinarea urmelor de spermă se face în cadrul expertizei biocriminalistice, iar răspunsurile ce pot fi date de expert au în vedere următoarele:
Cînd se prezintă numai urme [38, p.250]:
Natura urmei;
Specia cărei îi aparțin;
Caracterul secretor sau nesecretor;
Grupa sanguină;
Numărul de persoane care au lăsat urma de spermă;
Starea de sănătate a acestora;
Timpul aproximativ scurs din momentul ejaculării.
Cînd se prezintă cît urma atît și modelele de comparație:
Dacă spermatozoizii în litigiu aparțin prsoanei de la care s-au prelevat modelele de comparație [38, p.251].
Expertiza firelor de păr. Firele de păr constituie uneori principalul corp delict în multiple cazuri de expertiză medico-legală. Prin cercetarea lor putem obține: identificarea agresorului prin găsirea firelor de păr în mînă sau pe hainele victimei,identificarea agresorului prin găsirea firelor de păr ale victimei pe hainele lui, identificarea unui cadavru necunoscut prin compararea firelor de păr ale acestuia cu firele de păr găsite pe îmbrăcămintea persoanei dispărute. Prezența firelor de păr constituie corpuri delicte ideale.
Firele de păr depistate la fața locului se ridică atent de pe corpurile delicte și se întroduc în pachete separate de hîrtie curată, pe care se indică numărul firelor de păr, unde au fost găsite, data și de cine au fost ridicate.
În calitate de model pentru cercetare se expediază fire de păr din următoarele regiuni ale capului: temporală, parietală occipitală. Părul se înlătură cu foarfecele. Din fiecare regiune se iau nu mai puțin de 10-15 fire, fiecare fascicul fiind împachetate separat, indicînd totodată locul de unde a fost luat, de la cine, precum și data. Toate pachetele se întroduc întrun plic comun, fiind sigilat și semnat de anchetator.
În caz de necesitate modele de păr pot fi luate și din alte regiuni (axilară, de pe pubis) ale corpului. Ridicarea lor trebuie efectuată mai rapid, deoarece cu timpul părul se poate modifica. În decizia efectuării expertizei anchetatorul va indica în ce condiții s-a ridicat părul și probleme care se cer rezolvate de expertiza medico-legală.
Expertiza medico-legală a firului de păr trebuie să răspundă la următoarele întrebări principale:
Dacă obiectele ridicate reprezintă păr sau fire de altă origine.
Dacă firul de păr este de om sau de animal.
În cazul firului de păr de om, care este locul de origine.
Care a fost metoda de înlăturare a părului- tăiat, rupt, smuls sau a căzut de sine stătător? Dacă dispune de semne de violență.
Aprecierea individualității [38, p.247]:
În dependență de circumstanțele evenimentului anchetatorul penal poate pune și alte întrebări – care este apartenența de grupă a părului, dacă există semne specifice de acțiune cu vopsele, vîrsta celui căruia îi aparține părul etc.
Părul se determină prin cercetări vizuale și microscopice. Se studiază un complex de particularități: aspectul, forma culoarea, lungimea, grosimea, cuticula, substanța corticală și medulară, secțiunea transversală a părului. Prin analiza tuturor acestor date se poate formula un diagnostic de precizie a originii umane sau animale a firului de păr, a exclude firele atificiale sau vegetale.
După structura firelor de păr se apreciază locul lor de origine, cele mai groase fiind firele de păr de pe barbă și mustăi, iar cele mai subțiri lagunul(puful). Cercetînd capetele părului, se poate conchide metoda de înlăturare a părului: smuls sau căzut de sine stătător, de apreciat forma de acțiune mecanică sau termică; adesea se poate concretiza forma de acțiune unui obiect contodent.
Stabilirea caracterelor individuale se efectuiază pe baza cercetărilor comparative, care sunt foarte dificile și cer aplicarea mai multor metode complexe de cercetare. Expertul e în drept să afirme numai despre asemănarea firelor de păr, dar nu despre semnele identice, deoarece părul mai multor persoane poate fi asemănător.
Deși firele de păr au o valoare de identificare mai redusă, în pratica organelor judiciare este frecvent solicitată expertiza criminelistică în acest domeniu. Pentru a oferi expertului posibilitatea formulării unor concluzii științifice fundamentale, organele de urmărire penală trebuie să recolteze firele de păr de la locul faptei cu multă precuție, să fie întroduse separat în plicuri etichetate, iar cele care constituie model de comparație să fie întroduse, de asemenea, în plicuuri separate. Tot astfel, la formularea întrebărilor trebuie să se ia în considerare mijloacele tehnice de care dispun experții în actuala etapă de dezvoltare a științei [38, p.261].
Este cunoscut faptul că, în ceea ce privește examinarea firelor de păr, pot fi formulate concluzii certe numai prin examinarea amprentei genetice. Aceasta presupune o tehnologie foarte costisitoare, care, în ultimii ani, este folosită și în țara noastră.
Expertiza criminalistică a firului de păr poate răspunde la o gamă foarte largă de întrebări, ce vor ajuta organele judiciare să restrîngă cît mai mult sfera persoanelor bănuite ca fiind cele de la care s-au desprins firele e păr cercetate. Specialiștii din acest domeniu dispun de mijloace moderne de examinare, precum microscopia clasică și electronică, îndeosebi cea de baleiaj, calorimetrică și spectrometrică de absorbție atomică. De asemenea , este folosită analiza de activare cu neutroni, care permite identificarea coretă a persoanei.
Examinarea de laborator a firelor de păr se realizează prin utilizarea mijloacelor tehnice adecvate procedeului aplicat în mod concret. De obicei, studiul firelor de păr parcurge trei etape distincte, care reprezintă momente ale aceluiași proces unic, ce începe cu studiul aspectului general, exterior al firului de păr, continuă cu examenul exterior la microscop, după care se trece la analiza compoziției sale chimice.
a. În prima etapă, se studiază modul în care firul de păr a fost detașat de pe corp, adică dacă a fost rupt, tăiat, smuls în mod forțat sau a căzut datorită procesului fiziologic. Constatarea modului în care a fost detașat folosește la elaborarea unor versiuni în legătură cu modul săvîrșirii infracțiunii sau la stabilirea unor date referitoare la persoana de la care provin firele de păr în cauză. De asemenea, se studiază amănunțit întrega tijă, pentru a constata dacă are sau nu unele substanțe aderente, urme de paraziți, alterații patologice ori vătămări ce pot apărea prin loviri cu corpuri contondente.Tot la această etapă, se studiază sfîrșitul firului de păr, care poate fi:rotund, datorită creșterii sale firești într-un timp mai îndelungat;tăiat perpendicular sau oblic; rupt; fibros, cînd poate fi bifurcat, trifurcat sau se prezintă în mai multe fibre foarte subțiri, de multe ori ca rezultat al ondulării prin ardere cînd are aspectul unei pensule.
b. A doua etapă constă din examinarea microscopica a structurii exterioare a părului, pentru a cunoaște forma rădăcinii, a tijei, pentru stabilirea apartenenței sale de grup, a regiunii corpului din care ar putea să provină, precum și în vederea descoperirii unor leziuni ori sechele patologice mai ales la rădăcina sa. Acest examen se face și pentru a constata dacă firul de păr cercetat este păr sau nu , denumit cuticulă, apare acoperit cu mici celule epidemice, îmbinate în genul solzilor de pește, cu părțile terminale orientate spre sfîrșitul firului. La părul de animal, aceste celule sunt mai voluminoase, cu părțile finale mai pronunțate și privite la microscop dau impresia că ar fi niște țepi [38, p.262].
c. A treia etapă cuprinde examinările de detaliu a partilor principale din structura interna a firului de păr.Astfel, se studiază: cuticula, cortexul, canalul medular,pigmentația, compoziția chimică. Secționat transversal, firul de păr evidențiază sub micoscop trei părți componente, în exterior este cuticula , format din mici celule epidermice.După cuticulă este cortexul , care formează masa principală a firului de păr. El căptușește cuticula, este format din celule cornoase și în interiorul lui se află pigmentația părului.La om ,el este foarte dezvoltat, încît aproape nu rămîne spațiu pentru canalul medular, în timp ce la animale pereții lui sunt subțiri. Canalul-medular se află în interiorul cortexului. La om se compune dintr-o substanță gramiloasă, negricioasă, din patru cinci celule dispuse pe același plan transversal în comparație cu a animalelor,el are un diametru mai redus și lipsește total spre sfîrșit,constituind astfel încă un element pentru deosebirea părului de om de cel de animal.
d. Afară de aceste procedee de examinare, firele de păr se mai studiază comparativ, folosindu-se microscopia electronică, prin care se ajunge pînă la stabilirea cu mare probabilitate dacă firul de păr supus examinării aparține sau nu persoanei suspecte, iar activarea cu neutroni conduce la excluderea cu certitudine și la concluzionarea cu probabilitate dacă firul de păr în cauză aparține individului de la care sa recoltat modelele de comparație.
Cu ajutorul acestor metode și mijloace tehnice, expertul poate stabili: dacă firele găsite sunt de păr uman, dacă sunt vopsite, si care este culoarea naturală, din ce parte sau zonă a corpului provin, dacă firul de păr prezintă distrugeri, alterații patologice, urme de sînge sau ouă de paraziți, care este metoda de detașare a firului de pă, care este rasa, sexul persoanei și vîrsta probabilă a acesteea [38, p.262].
Posibilitățile de identificare după firele de păr au sporit în prezent și datorită prezenței antigenelor specifice sistemului A, B, O, care permite să se determine grupa sangvină. Pentru efectuarea acestei probe este necesar ca firul de păr să aibă o lungime minimă de 3cm. pentru un antigen, ceea ce înseamnă că, pentru verificarea întregului sistem A, B, O, firul trebuie să aibă o lungime minimă de 9cm.
Urmele olfactive. Examinarea de laborator a urmelor olfactive se face prin aplicarea unor metode specifice, cum sunt de exemplu gazcromatografia și spectrografia de masă. În acest scop obiectul care poartă urma de miros se ambalează în flacoane sterilizate și dezodorizate care se închid etanș. Recoltarea urmelor se poate face și prin aspirarea cu dispozitive speciale.
Modelele de comparație se recoltează de pe corpul, îmbrăcămintea și încălțămintea persoanelor suspecte sau ale victimei.
Un mijloc eficient de recoltare a urmelor olfactive și a modelelor pentru comparație, este așa numitra ,,țesetură textilă a mirosului”. Aceasta este o bucată de pînză soecială care se aplică timp de 20-30 minute peste urmă, după carte se ridică cu o pensulă dezodorizată și se întroduce într-un flacon de sticlă. Urma și modelele de comparație prelevate în acest fel pot fi păstrate în încăperi speciale, timp de mai mulți ani [8, p.287].
Probleme care pot fi rezolvate prin expertiza odorologică: numărul persoanelor care au creat urmele; mediul profesional în care făptuitorul își desfășoară activitatea; identificarea persoanei.
Probleme care pot fi rezolvate prin expertiza biocriminalistică a altor urme create de corpul uman.
Prin expertiza urmelor de transpirație se obțin răspunsuri la următoarele întrebări: natura umană sau animală a urmei; numărul persoanelor care au creat urmele; caracterul secretor sau nonsecretor al persoanei de la care provine urma și grupa sanguină în cazul în care acesta este de tip secretor.
Pentru examinare se pun la dispoziția expertului toate obiectele purtătoare de urme, cum sunt: maieu, cămașă, haină, mănuși, ciorapi, șapcă, pălărie, fes, ceasuri de mînă etc. Este interzisă atingerea acestor obiecte cu mîna, ridicarea lor făcîndu-se cu o pensetă sterilizată, iar ambalarea în pungi sau saci de hîrtie. Înainte de ambalare obiectele se vor usca la temperatura camerei [8, p.288].
Expertiza urmelor de piele, țesuturi moi, resturi de organe și țesuturi cornoase(unghii), clarifică următoarele probleme: Natura umană sau animală a urmei; Numărul de persoane de la care provin; Grupa sanguină.
3.2. Posibilități actuale ale expertizei genetice
Cercetarea tipologiei genetice reprezintă una din tehnicile de vîrf de identificare indubitabilă a persoanei. Rezultatele analizelor ADN efectuate pe un mare număr de subiecți, au arătat că erorile ce s-ar putea ivi prin confundarea unui profilgenetic cu altul sunt practic imposibil [14, p.31].
Metoda se bazează pe structura complexă și irepetabilă a macramoleculelor de acid dezoxiribonucleic care după cum se știe este prezent în toate celulele corpulu uman. Fiecare individ are o structură genetică unică, identică în toate celulele organismului. Cu excepția gemenior monozigoți, materialul genetic este extrem de diversificat, deoarece anumite părți ale genomului uman sunt polimorfe.
ADN-ul uman are aspectul unui filament cu lungimea aproximativ de 3m și se se regăsește în compoziția tuturor cromozomilor. El este format din două lanțuri care se răsucesc unul în jurul celuilalt sub forma unei spirale, alcătuind o bandă elicoidală dublă. Lanțurile au o structură tip și sunt alcătuite dintr-o succesiune de nucleotide, compuse dintr-o bază azotată, un zaharid și o grupare fosfat. Zaharidul și fosfatul formează întotdeauna o unitate invariabilă.
Cunoscînd succesiunea bazelor azotate din secvența unui lanț, se poate reconstitui cu certitudine secvența corespunzătoare a celui de al doilea lanț. Acest lucru permite efectuarea examanelor comparative între urmele ridicate de la fața locului și probele prelevate de la persoanele suspecte. Astfel, dacă după separarea celor două lanțuri ale unei secvențe ale ADN se întroduce un fragment de ADN marcat radioactiv sau chimic, acesta se va uni cu unul din cele două lanțuri, numai dacă va găsi o secvență complementară [14, p.31].
În mod curent, pentru analize se folosesc patru locații de ADN, considerîndu-se că acestea sunt suficiente pentru a face o identificare certă. Rezultatele examinărilor se prezintă sub formă de coduri de bare, care atunci cînd probele analizate provin de la aceeași persoană, sunt identice.
Probele biologice descoperite la locul faptei care pot fi utilizate în scopul analizării ADN-ului sunt repezentate de: sînge, spermă, salivă, secreție vaginală și nazală, țesuturi și celule, oase și organe interne, fire de păr cu foliculi, urină, bucăți de carne etc. Pot fi examinate de asemenea, orice alte probe care se pretrează la analize A.D.N. mitocondriale. Materialele care sunt lipsite de celule nucleate, cum este de exemplu serul, nu pot fi supuse analizei A.D.N. [24, p.12].
La ridicarea, căutarea și conservarea materialului purtător de informații genetice, se vor respecta aceleași reguli ca cele prezentate la urmele de sînge, spermă, salivă, etc.
În funcție de starea de care se găsesc urmele, la ridicare se folosește instrumental sterilizat, constînd din pensete anatomice, seringi, pipete, spatule, mănuși chirurgicale etc. (a se vedea anexa prezentului proiect). Sîngele lichid se recoltează cu seringa sau pipeta, iar cel sub formă de cheag, cu spatula și se transferă într-o eprubetă sterilizată. Atunci cînd sîngele se află în zăpadă sau apă, trebuie ridicat imediat, pentru a preveni diluarea sa accentuată.
La colectare firelor de păr se are în vedere că aceasta trebuie sa-și păstreze intactă tija și rădăcina, fără de care identificare genetică nu este posibilă.
Pentru a elimina riscul contaminării, la ridicarea fiecărei urme biologice se va folosi alt instrument. Ambalarea se va face separat, în funcție de locurile în care au fost descoperite. Fiecare ambalaj se sigilează și etichetează, menționîndu-se numărul și natura probei, locul din care au fost ridicată și persoana care a recoltato. Pentru o cît mai bună conservare a probelor, acestea se întroduc în frigidere.
Prelevarea modelelor pentru comparație de la persoanele suspecte se face de personal medical calificat, cu asigurarea condițiilor necesare eliminării riscului de contaminare. În cazul sîngelui, se recoltează în eprubete sterilizate în care se află un coantigulant denumit EDTA., de două ori cîte 5ml. de sînge. După sigilare și etichetare, eprubetele se întroduc in frigider și se transportă imediat la laborator [24, p.12].
Organizarea bazelor de date genetice face necesară luarea unor măsuri adecvate pentru a preveni pe de o parte pierderea datelor, iar pe de altă parte pentru a controla și restricționa accesul la acest gen de informații, a persoanelor juridice și fizice care nu au atribuțiuni pe linia urmăririi și judecării infracțiunilor.
ÎNCHEIERE
Rezultatele analizei legislației, doctrinei și practicii judiciare și de expertiză criminalistică și medico-legală permit a formula următoarele concluzii:
1. Evoluția unei societăți, schimbările determinate ce au avut loc în cadrul acesteia sunt de natură să permită apariția și extinderea unor fenomene infracționale, ce trebuie cunoscute și studiate în vederea limitării și combaterii lor, pentru prevenirea și contracararea unor astfel de fapte social pericoloase.
Cercetarea urmelor biologice de natură umană este o activitate de mare importanță pentru buna desfășurare a urmăririi penale, care are ca scop principal cunoașterea naturii al împrejurărilor săvârșirii faptei, precum și stabilirea unei legături de cauzalitate între urmele și corpurile delicte în câmpul infracțiunii și fapta cu privire la care se face cercetarea penală.
2. Evoluția istorică a preocupărilor privind examinarea urmelor în cîmpul infracțiunii a condus la acumularea unui bogat material practic, experimental și științific care pînă în momentul de față, nu a fost sistematizat adecvat.
3. Examinarea urmelor biologice de natură umană în cadrul are în general un dublu scop: stabilirea adevăratei identității a persoanelor suspecte de a folosi mai multe identități și identificarea infractorilor pe baza urmelor biologice lăsate la locul săvîrșirii infracțiunilor.
4. Interpretarea urmelor biologice de natură umană la fața locului pot ajuta ofițerului de urmărire penală sau altor participanți în stabilirea direcției de deplasare a făptuitorului, dacă au acționat unul sau mai mulți, dacă la săvîrșirea infracțiunii au fost folosite careva obiecte contodente precum și alte împrejurări ce țin de săvîrșirea infracțiunii. Datele și informațiile rezultate de interpretare vor constitui punctul de plecare în elaborarea celor mai plauzibile versiuni cu privire la săvîrșirea faptei și desfășurarea celor mai eficiente activități pentru verificarea lor.
5. Practica demonstrează că există probleme în plan tehnic care împiedică bună desfașurarea a procesului de descoperire a infracțiunilor de către organele de drept. Lipsa investițiilor s-a dus la faptul că organele de poliție din Republica Moldova nu au la dispoziția aparataj special pentru efectuare expertizei ADN-ului și pentru astfel de expertize sunt nevoiți să solicite ajutorul organelor de drept din țările vecine.
Pornind de la cele menționate propunem ca laboratoarele de expertiză judiciară ale țării noastre să se doteze cu aparataj de ultima generație, să se elaboreze sistem eficient de instruire și pregatire profesională a cadrelor, înzestrarea specialiștilor cu aparataj special pentru aplicarea criminalistică de cercetare prin metoda ADN a urmelor de natură biologică umană.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative:
Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994 cu modificările, introduse prin Legea nr. 1115-XIV din 05 iulie 2000. În: Monitorul oficial al Republicii , nr. 1-1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&l ang=1&id=311496
Codul de procedură penală al Republicii , adoptat prin Legea Republicii nr. 122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.104-110/ 447 din 07.06.2003.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lan g=1&id=326970
Codul penal al Republicii , adoptat prin Legea Republicii nr. 985-XV din 18 aprilie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 128-129 (1013-1014) din 13.09.2002. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=33126
Legea Republicii “Cu privire la expertiza judiciară” nr.1086-XIV din 23.06.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii nr. 144 – 145/1056 din 16.11.2000, p.8-10.
Legea Republicii privind statutul ofițerului de urmărire penală. Nr.333, adoptată la 10.11.2006. În: Monitorul Oficial al Republicii nr.195 din 22.12.2006, p.21-23.
Monografii, articole de specialitate:
Alecu Gh. Criminalistică. : Ex Ponto, 2008. 465 p.
Bercheșan V., Ruiu M. Tratat de tehnică criminalistică. București: Little Star, 2004.752 p.
Cârjan L. Tratat de criminalistică. București: Pinguin Book, 2005. 828 p.
Asanache Gh. Expertiza urmelor de spermă. În: Tratat practic de criminalistică. Vol. II București: Editura Ministerului de Interne, 1978, p.265-281.
Ciopraga A., Criminalistica. : Junimea 2001. 462 p.
Coman L., Constantin I. Unele particularități de cercetare a locului faptei în cauzele de omor. În: Tratat practic de criminalistică.Vol.I București: Serviciul Editorial al Ministerului de Interne, 1976, p.433-438.
Doraș S. Criminalistica. Chișinău: Cartea Juridică, 2011. 630 p.
Golubenco Gh. Urmele infracțiunii. Teoria și practica examinării la fața locului. Chișinău: Garuda-Art. 1999. 159 p.
Matei G. Considerații privind amprenta genetică. În: Revista Criminalistica nr.2, 2001, p.31.
Molnar V. Expertiza urmelor de sânge. În: Tratat practic de criminalistică, vol.II, București: Editura Ministerul de Interne, 1978, p.230-257.
Molnar V. Expertiza urmelor de salivă. În: Tratat practic de criminalistică, vol.II, București: Editura Ministerul de Interne, 1978, p.257-265.
Pășescu Gh. Interpretarea criminalistică a urmelor. București: Național, 2000. 527 p.
Quai I. Expertiza urmelor osteologice. În: Tratat practic de criminalistică, vol.II, București: Editura Ministerul de Interne, 1978, p.324-348.
Stancu E. Tratat de Criminalistică. Ediția a II-a, București: Universul juridic, 2002. 752 p.
Stancu E. Criminalistica, București: Editura Actami, 1995. 583 p.
Suciu C. Criminalistică, București: Editura Didactică și Pedagogică, 1972. 423 p.
Scripcaru Gh. Patologia medicală.București: Editura Didactică și Pedagogică, 1978. 392 p.
Terbancea M. Expertiza complexă medico-legală și criminalistică. În: RRD, nr.3, 1978, p.55.
Văduva N. Recoltarea și conservarea probelor A.D.N. În: Criminalistica nr.6, 2001, p.12.
Аверьянова Т., Белкин Р.С., Корухов Ю.Г., Россинская Е.Р. Криминалистика. Учебник для вузов. Под ред. профессора Р.С.Белкина. Москва: НОРМА – ИНФРА, 2009. 971 c.
Kорниенко Н. А. Следы человека в криминалистике. C.-Петербург: Питер, 2001. 339 c.
Попов В.И. Осмотр места происшествия. Москва: Госюриздат, 1959. 291c.
Савченко А. Оценка заключения судебно-медицинского эксперта. В: Законность. № 2, 2001, c. 33-35.
Стегнова Т.В. Работа со следами биологического происхождения на месте происшествия. Москва: ЭКЦ МВД России, 1992. 31 c.
Якимов И.Н. Криминалистика. Техника и тактика расследования преступлений. Москва: Юридическое издательство, 1958. 352 c.
Culegeri de documente, practica judiciară:
Dicționar de criminalistică. București: Editura enciclopedica. 1984. 537 p.
Tratat de Medicina Legală. Sub red. V. Beliș. Vol.1.București:Editura Medicală,1995. 368 p.
Tratat practic de criminalistică. Vol.I. București: Ed. Ministerului de Interne 1976. 472 p.
Tratat practic de criminalistică.Vol.II. București: Ed. Ministerului de Interne.1978. 431 p.
Обнаружение, фиксация и изъятие следов. Под ред. Е.И.Зуева. Москва: ВНИИ МВД СССР, 1969. 141 с.
Осмотр места происшествия. Практическое пособие. Под ред.А.И.Дворкина. Москва: Юристъ, 2002. 335 c.
Справочная книга криминалиста. Под ред. Н.А.Селиванова. Москва: НОРМА. 2000. 712 c.
Судебно-медицинская экспертиза. Справочник для юристов. Москва: Юридическая литература, 1980. 312 с.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative:
Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994 cu modificările, introduse prin Legea nr. 1115-XIV din 05 iulie 2000. În: Monitorul oficial al Republicii , nr. 1-1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&l ang=1&id=311496
Codul de procedură penală al Republicii , adoptat prin Legea Republicii nr. 122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.104-110/ 447 din 07.06.2003.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lan g=1&id=326970
Codul penal al Republicii , adoptat prin Legea Republicii nr. 985-XV din 18 aprilie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 128-129 (1013-1014) din 13.09.2002. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=33126
Legea Republicii “Cu privire la expertiza judiciară” nr.1086-XIV din 23.06.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii nr. 144 – 145/1056 din 16.11.2000, p.8-10.
Legea Republicii privind statutul ofițerului de urmărire penală. Nr.333, adoptată la 10.11.2006. În: Monitorul Oficial al Republicii nr.195 din 22.12.2006, p.21-23.
Monografii, articole de specialitate:
Alecu Gh. Criminalistică. : Ex Ponto, 2008. 465 p.
Bercheșan V., Ruiu M. Tratat de tehnică criminalistică. București: Little Star, 2004.752 p.
Cârjan L. Tratat de criminalistică. București: Pinguin Book, 2005. 828 p.
Asanache Gh. Expertiza urmelor de spermă. În: Tratat practic de criminalistică. Vol. II București: Editura Ministerului de Interne, 1978, p.265-281.
Ciopraga A., Criminalistica. : Junimea 2001. 462 p.
Coman L., Constantin I. Unele particularități de cercetare a locului faptei în cauzele de omor. În: Tratat practic de criminalistică.Vol.I București: Serviciul Editorial al Ministerului de Interne, 1976, p.433-438.
Doraș S. Criminalistica. Chișinău: Cartea Juridică, 2011. 630 p.
Golubenco Gh. Urmele infracțiunii. Teoria și practica examinării la fața locului. Chișinău: Garuda-Art. 1999. 159 p.
Matei G. Considerații privind amprenta genetică. În: Revista Criminalistica nr.2, 2001, p.31.
Molnar V. Expertiza urmelor de sânge. În: Tratat practic de criminalistică, vol.II, București: Editura Ministerul de Interne, 1978, p.230-257.
Molnar V. Expertiza urmelor de salivă. În: Tratat practic de criminalistică, vol.II, București: Editura Ministerul de Interne, 1978, p.257-265.
Pășescu Gh. Interpretarea criminalistică a urmelor. București: Național, 2000. 527 p.
Quai I. Expertiza urmelor osteologice. În: Tratat practic de criminalistică, vol.II, București: Editura Ministerul de Interne, 1978, p.324-348.
Stancu E. Tratat de Criminalistică. Ediția a II-a, București: Universul juridic, 2002. 752 p.
Stancu E. Criminalistica, București: Editura Actami, 1995. 583 p.
Suciu C. Criminalistică, București: Editura Didactică și Pedagogică, 1972. 423 p.
Scripcaru Gh. Patologia medicală.București: Editura Didactică și Pedagogică, 1978. 392 p.
Terbancea M. Expertiza complexă medico-legală și criminalistică. În: RRD, nr.3, 1978, p.55.
Văduva N. Recoltarea și conservarea probelor A.D.N. În: Criminalistica nr.6, 2001, p.12.
Аверьянова Т., Белкин Р.С., Корухов Ю.Г., Россинская Е.Р. Криминалистика. Учебник для вузов. Под ред. профессора Р.С.Белкина. Москва: НОРМА – ИНФРА, 2009. 971 c.
Kорниенко Н. А. Следы человека в криминалистике. C.-Петербург: Питер, 2001. 339 c.
Попов В.И. Осмотр места происшествия. Москва: Госюриздат, 1959. 291c.
Савченко А. Оценка заключения судебно-медицинского эксперта. В: Законность. № 2, 2001, c. 33-35.
Стегнова Т.В. Работа со следами биологического происхождения на месте происшествия. Москва: ЭКЦ МВД России, 1992. 31 c.
Якимов И.Н. Криминалистика. Техника и тактика расследования преступлений. Москва: Юридическое издательство, 1958. 352 c.
Culegeri de documente, practica judiciară:
Dicționar de criminalistică. București: Editura enciclopedica. 1984. 537 p.
Tratat de Medicina Legală. Sub red. V. Beliș. Vol.1.București:Editura Medicală,1995. 368 p.
Tratat practic de criminalistică. Vol.I. București: Ed. Ministerului de Interne 1976. 472 p.
Tratat practic de criminalistică.Vol.II. București: Ed. Ministerului de Interne.1978. 431 p.
Обнаружение, фиксация и изъятие следов. Под ред. Е.И.Зуева. Москва: ВНИИ МВД СССР, 1969. 141 с.
Осмотр места происшествия. Практическое пособие. Под ред.А.И.Дворкина. Москва: Юристъ, 2002. 335 c.
Справочная книга криминалиста. Под ред. Н.А.Селиванова. Москва: НОРМА. 2000. 712 c.
Судебно-медицинская экспертиза. Справочник для юристов. Москва: Юридическая литература, 1980. 312 с.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cercetarea Criminalistica A Urmelor DE Natura Biologica Umana (ID: 126704)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.