Cercetarea Criminalistica a Urmelor Armelor de Foc

CAPITOLUL I

REGIMUL JURIDIC AL DEȚINERII ARMELOR DE FOC

DE CĂTRE PERSOANELE JURIDICE

Secțiunea 1

Necesitatea investigării științifice a infracțiunilor săvârșite cu armele de foc în noile condiții socio-economice din România

Investigarea științifică vizând deținerea armelor întrebuințate în săvârșirea de infracțiuni, precum și clasificarea modului sau circumstanțelor în care autorul s-a folosit de acestea, constituie activitatea unui sector important de cercetare, destinat examinării sub multiple aspecte a armelor de foc și urmelor tragerii.

Conturarea acestui domeniu distinct al tehnicii criminalisticii – balistica judiciară – a fost impusă, pe de o parte, de frecvența folosirii armelor de foc în săvârșirea de infracțiuni, iar pe de altă parte, de particularitățile referitoare la cercetarea la fața locului, cât și la examinările specifice de laborator.

Balistica judiciară constituie o ramură distinctă a tehnicii criminalistice, destinată examinării armelor de foc și urmelor acestora, prin metode și mijloace tehnico-științifice, în scopul determinării împrejurărilor în care a fost folosită o armă la comiterea unei infracțiuni și al identificării sale. Etimologic, denumirea de balistică derivă din grecescul “ballo”, care înseamnă a arunca. Desigur, balistica în înțelesul actual, studiază toate fenomenele și procesele care au loc pe timpul tragerii, ceea ce este echivalentul unui proces mult mai complex decât aruncarea proiectilului.

Balistica judiciară, ca domeniu distinctiv al tehnicii criminalistice, deși a preluat o serie de date din balistica generală, precum cele referitoare la balistica interioară, balistica exterioară, cea a țintei, se detașează de aceasta prin obiectivele urmărite și prin metodele la care apelează. Semnificativ în acest sens este faptul că sfera preocupărilor balisticii judiciare se restrânge numai la armele folosite la săvârșirea de infracțiuni sub forma tentativei sau infracțiunii consumate, respectiv armament ușor sau arme de construcție artizanală. De asemenea, problematica balisticii judiciare este specifică, aceasta propunându-și soluționarea identificării armei folosite, dupa urmele principale și secundare, stabilirii vechimii aproximative a urmei etc.

De asemenea, pentru circumstanțierea problematicii balistice judiciare, este de reținut că în sfera preocupărilor acesteia intră numai cercetarea acelor infracțiuni în care armele de foc au fost folosite potrivit naturii lor specifice. Spre exemplu folosirea unei arme de foc pentru realizarea “amenințării”, în cadrul laturii obiective a infracțiunii de tâlhărie2 în care amenințarea s-a realizat cu ajutorul unei arme albe. În cazul în care, însă, realizarea amenințării în cadrul infracțiunii de tâlhărie, ca și în situația altor infracțiuni contra bunurilor sau persoanei (piraterie, lipsirea de libertate în mod ilegal etc.) se exteriorizează și prin tragerea efectivă cu arme de foc, problemele acestui mod de utilizare a armei intră în sfera problematicii balisticii judiciare.

Nu intră în sfera preocupărilor balisticii judiciare cercetarea infracțiunilor de nerespectare a regimului armelor și munițiilor3. Altfel spus, intră în sfera de preocupare a balisticii judiciare doar acele infracțiuni în care folosirea armei de foc se materializează în aruncarea proiectilului.

Importanța cercetării criminalistice a faptelor comise cu arme de foc este dată de acțiunea conjugată a unui complex de factori.

► Infracțiunile săvârșite cu arme de foc aduc atingere unor valori sociale fundamentale ca viața și integritatea corporală sau sănătatea persoanei. Tocmai de aceea, eforturile societății, prin organele specializate ale statului, îndreptate în sensul cercetării condițiilor în care a fost săvârșită infracțiunea și a identificării făptuitorilor, trebuie să se sprijine pe cele mai noi date și informații ale științei criminalisticii în general, ale balisticii judiciare în particular.

► Folosirea armelor de foc în săvârșirea de infracțiuni devine și în țara noastră tot mai frecventă.

► Cercetarea faptelor în care au fost folosite arme de foc, prezintă practic date de specificul însăși al acestor arme, pe de o parte, precum și de caracteristici generale ale împrejurărilor săvârșirii acestui gen de infracțiuni, pe de altă parte.

► Infracțiunile în care au fost folosite arme de foc, asigură cel puțin aparent din punct de vedere al sentimentelor făptuitorului, o mai mare securizare a acestuia sub aspectul riscului de a fi identificat și ulterior obligat să suporte represiunea penală. Astfel, infracțiunile pot fi săvârșite de la distantă, din locuri ascunse, într-un timp foarte scurt, iar în cazul armelor moderne se asigură o mare precizie și silențiozitate. În aceste condiții, înfăptuirea justiției reclamă din partea științei criminalisticii, a balisticii judiciare, în special, utilizarea celor mai eficiente procedee tactice și reguli metodologice, astfel încât scopul procesului penal să fie fără excepție atins.

1.2. Reglementarea juridică a deținerii și folosirii armelor de foc de către persoane fizice

Infracțiunile săvârșite la regimul armelor și munițiilor1, prezintă un grad ridicat de pericol social, punând în primejdie statul, viața și integritatea fizică sau sănătatea persoanelor, proprietatea publică și privată, drepturile și libertățile cetățenilor, ordinea și liniștea publică.Armele reprezintă mijlocul cel mai eficace folosit de către infractori atât pentru a săvârși fapte de natură penală, cât și pentru a-și asigura scăparea, în cazul în care sunt surprinși la locul infracțiunii, ori sunt urmăriți de organele judiciare, persoana vătămată sau martori.De aceea s-a impus, ca o necesitate de prin ordin, crearea unui cadru legislativ, menit să asigure protecția valorilor, implicit a relațiilor sociale a căror ocrotire este realizată prin apărarea ordinii de drept, siguranței persoanelor, proprietății publice și private.

Schimbările produse în România după Decembrie 1989, în toate planurile vieții economice, sociale și politice, precum și deschiderea către toate țările lumii, inclusiv posibilitatea cetățenilor români de a călători liber pe alte meleaguri ale planetei, benefice și absolut normale într-un stat de drept, au fost din păcate, urmate și de proliferarea fenomenului infracțional în domeniul armelor și munițiilor.

Tot astfel a crescut de la an la an numărul infracțiunilor împotriva vieții, prin folosirea armelor de foc și a altor fapte de natură penală comise cu violența – tâlhării, violuri etc., practica judiciară înregistrând chiar răfuieli între diferite bande de infractori, organizate în grupuri de tip mafiot.

Una dintre cauzele care au generat o asemenea stare de lucruri, a constituit-o și legislația în domeniu, necorespunzătoare și nealiniată la noile relații ale României.

Noul cadru legal instituit, deși susceptibil de îmbunătățiri, se constituie într-un instrument mai eficace de luptă și combatere a acestui flagel al zilelor noastre. La toate acestea contribuie – în egală măsură – și ultimele modificări aduse Codului penal român.

Actele normative în vigoare stabilesc ce se înțelege prin arme și muniții supuse acestui regim, condițiile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele fizice sau juridice pentru deținerea, portul și folosirea armelor, cazurile în care se face uz de armă, operațiunile cu arme și muniții, modul de funcționare a atelierelor de reparat arme, eliberarea, preschimbarea ori retragerea permiselor de armă, precum și înscrierea sau anularea din permis a unei arme de foc etc.

Potrivit legii, operatiunile cu arme si munitii pe teritoriul României pot fi efectuate numai de către sau prin intermediul armurierilor autorizați în acest sens, cu excepția persoanelor fizice care, în baza autorizației de procurare, pot cumpăra din străinatate și introduce în țară, în condițiile legii, arme letale și neletale.

În sensul aceleiași legi prin armă de foc se înțelege arma al cărei principiu de funcționare are la bază forța de expansiune dirijată a gazelor provenite din detonarea unei capse ori prin arderea unei încărcături; sunt asimilate armelor de foc si ansamblurile, subansamblurile și dispozitivele care se pot constitui și pot funcționa ca arme de foc.

În terminologia militară, noțiunea de proiectil desemnează acel corp metalic, de formă cilindrogivală, aruncat de o armă de foc pentru neutralizarea, nimicirea sau distrugerea unei ținte.

În arta militară se folosesc diferite tipuri de proiectile, cum ar fi: proiectile exploziv, mină, perforant, ruptură-beton, cumulator, fumigen, incendiator, luminos etc. În literatura de specialitate mai este amintit și așa-numitul proiectil rachetă constând dintr-o rachetă compusă dintr-un proiectil obișnuit, continuat la partea inferioară cu un motor-rachetă – cu combustibil solid – pentru asigurarea propulsiei.

Prin muniție se intelege ansamblul format din proiectil și, dupa caz, încărcătura de azvârlire, capsa de aprindere, precum și celelalte elemente de asamblare care îi asigură funcționarea si realizarea scopului urmărit3.

Atât legea privind regimul armelor de foc și al munițiilor, cât și Regulamentul armelor de foc și al munițiilor, utilizează și alți termeni ai căror înțelegere este indispensabilă pentru aprecierea faptelor săvârșite la acest regim, implicit, pentru calificarea juridică a activităților desfășurate de diferite categorii de persoane pe teritoriul național.

Astfel, prin operațiuni cu arme și muniții se înțelege: producerea, confecționarea, prelucrarea, experimentarea, vânzarea, cumpărarea, comerțul, închirierea, importul, exportul, transportul, depozitarea sau repararea armelor de

tir, de vânătoare, de împrăștiere a gazelor nocive, iritante sau de neutralizare ori de recuzită, a munițiilor pentru acestea și a armelor de panoplie. La rândul lor, titularii dreptului de a purta și folosi armele de apărare și pază pot face uz de armă numai în poligoanele autorizate în condițiile prezentei legi sau în caz de legitimă apărare ori stare de necesitate.

Persoana care a procurat, în condițiile legii, arme letale are obligația ca, în termen de 10 zile de la data procurării, să se prezinte la organul de poliție în a cărui rază de competență se afla domiciliul sau, după caz, reședința acestuia, în vederea solicitării acordării prmisului de armă sau, după caz, pentru înscrierea armei în permisul de armă al cărui titular este deținătorul.

În cazul în care arma a fost procurată din străinatate, termenul prevăzut anterior curge de la data introducerii acesteia in România, certificate prin documentele vamale.

Persoana care ia la cunoștință despre existența unei arme militare sau a unei arme letale ori a munițiilor deținute ilegal, pierdute sau abandonate, este obligată să anunțe de îndată cel mai apropiat organ de poliție.

Persoana care găsește o armă militară sau o armă letală ori muniții este obligată să le predea sau să anunțe cel mai apropiat organ de poliție, de îndată ce este posibil, dar nu mai tarziu de 24 de ore.

Rudele sau persoanele care locuiesc împreună cu o persoană ce deține în mod legal arme sau muniții au obligația ca, în cazul în care deținătorul decedează sau este declarat dispărut, să depună armele si munițiile respective la cel mai apropiat armurier, in termen de 15 zile de la data decesului sau, după caz, a rămânerii definitive a hotărârii judecatorești de declarare a dispariției.

Persoanele fizice care îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pot procura, deține, purta și folosi arme letale și arme neletale, precum si muniția corespunzătoare acestora.Dreptul de procurare, de deținere sau, după caz, de port și folosire a armelor letale se dobândește de la data emiterii, de către autoritățile competente, a autorizației de procurare a armei sau, după caz, a permisului de armă.Armele neletale pot fi deținute, purtate și folosite numai după ce acestea au fost înregistrate la autoritățile competente, în condițiile legii.

Autorizația de procurare a armei,partea inferioară cu un motor-rachetă – cu combustibil solid – pentru asigurarea propulsiei.

Prin muniție se intelege ansamblul format din proiectil și, dupa caz, încărcătura de azvârlire, capsa de aprindere, precum și celelalte elemente de asamblare care îi asigură funcționarea si realizarea scopului urmărit3.

Atât legea privind regimul armelor de foc și al munițiilor, cât și Regulamentul armelor de foc și al munițiilor, utilizează și alți termeni ai căror înțelegere este indispensabilă pentru aprecierea faptelor săvârșite la acest regim, implicit, pentru calificarea juridică a activităților desfășurate de diferite categorii de persoane pe teritoriul național.

Astfel, prin operațiuni cu arme și muniții se înțelege: producerea, confecționarea, prelucrarea, experimentarea, vânzarea, cumpărarea, comerțul, închirierea, importul, exportul, transportul, depozitarea sau repararea armelor de

tir, de vânătoare, de împrăștiere a gazelor nocive, iritante sau de neutralizare ori de recuzită, a munițiilor pentru acestea și a armelor de panoplie. La rândul lor, titularii dreptului de a purta și folosi armele de apărare și pază pot face uz de armă numai în poligoanele autorizate în condițiile prezentei legi sau în caz de legitimă apărare ori stare de necesitate.

Persoana care a procurat, în condițiile legii, arme letale are obligația ca, în termen de 10 zile de la data procurării, să se prezinte la organul de poliție în a cărui rază de competență se afla domiciliul sau, după caz, reședința acestuia, în vederea solicitării acordării prmisului de armă sau, după caz, pentru înscrierea armei în permisul de armă al cărui titular este deținătorul.

În cazul în care arma a fost procurată din străinatate, termenul prevăzut anterior curge de la data introducerii acesteia in România, certificate prin documentele vamale.

Persoana care ia la cunoștință despre existența unei arme militare sau a unei arme letale ori a munițiilor deținute ilegal, pierdute sau abandonate, este obligată să anunțe de îndată cel mai apropiat organ de poliție.

Persoana care găsește o armă militară sau o armă letală ori muniții este obligată să le predea sau să anunțe cel mai apropiat organ de poliție, de îndată ce este posibil, dar nu mai tarziu de 24 de ore.

Rudele sau persoanele care locuiesc împreună cu o persoană ce deține în mod legal arme sau muniții au obligația ca, în cazul în care deținătorul decedează sau este declarat dispărut, să depună armele si munițiile respective la cel mai apropiat armurier, in termen de 15 zile de la data decesului sau, după caz, a rămânerii definitive a hotărârii judecatorești de declarare a dispariției.

Persoanele fizice care îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pot procura, deține, purta și folosi arme letale și arme neletale, precum si muniția corespunzătoare acestora.Dreptul de procurare, de deținere sau, după caz, de port și folosire a armelor letale se dobândește de la data emiterii, de către autoritățile competente, a autorizației de procurare a armei sau, după caz, a permisului de armă.Armele neletale pot fi deținute, purtate și folosite numai după ce acestea au fost înregistrate la autoritățile competente, în condițiile legii.

Autorizația de procurare a armei, permisul de armă, atestatul de colecționar, autorizația temporară de transport si folosire a armei, certificatul de deținător si pașaportul European pentru arme de foc se eliberează de către Direcția Generală a Poliției Municipiului București, inspectoratele județene de poliție în a căror rază teritorială își are domiciliul solicitantul, precum și de către Inspectoratul General al Poliției Române.

Titularul autorizației de procurare a armelor poate procura, în termenul de valabilitate a acesteia, tipul de armă și cantitatea înscrisă pe document,de la orice armurier autorizat să comercializeze in România arme letale, precum si de la orice persoană din strainătate autorizată, care comercializează în condițiile legii din țara în care se află arma din această categorie.

Procurarea armelor de la altă persoană fizică sau juridică se poate face numai prin intermediul unui armurier.

În situația în care titularul autorizației de procurare a armelor procură armele din străinătate, acesta le poate introduce în România numai prin punctele de trecere a frontierei de stat.

1.3. Aspecte de drept penal material privind principalele infracțiuni care pot fi săvârșite cu armele de foc

Legea privind regimul armelor și al munițiilor prevede sancțiuni de natură contravențională, precum și sancțiuni de natură penală pentru faptele ce aduc atingere regimului instituit.

Aceeași lege statuează însă că încălcareadispozițiilor legale privitoare la regimul armelor și al munițiilor atrage, după caz,răspunderea penală, civilă, contravențională sau administrativă a persoanei vinovate. Rezultă că faptele de natură penală sunt numai cele incriminate în Codul Penal, sub denumirea generică de “Nerespectarea regimului armelor și munițiilor”.

Legea penală incrimineaza două infracțiuni de nerespectare a regimului armelor și munițiilor, respectiv:

– deținerea, portul, confecționarea, transportul, precum și orice operație privind circulația armelor și munițiilor sau funcționarea atelierelor de reparat arme, fără drept ca formă tipică;

– nedepunerea armei sau muniției în termenul fixat de lege la organul competent, de către cel căruia i s-a respins cererea pentru prelungirea valabilității permisului, ca variantă asimilată formei atipice.

În afară de forma tipică și de varianta asimilată, legea penală prevede și trei variante agravante ale formei tip, respectiv:

– deținerea, înstrăinarea sau portul, fără drept, de arme ascunse ori de arme militare, precum și a muniției pentru astfel de arme.

– deținerea, înstrăinarea sau portul, fără drept, a mai multor arme – cu excepția armelor ascunse și a armelor militare – , precum și a armelor de panoplie, ori muniției respective în cantități mari.

– portul de arme, fără drept, în localul organizațiilor de stat sau publice, la întruniri ori în localuri de alegeri.

Din cele expuse, se desprinde concluzia că pentru aprecierea și încadrarea ca infracțiuni a unor fapte ce lezează regimul armelor și munițiilor, organele de urmărire penală trebuie să țină cont, deopotrivă, atât de prevederile legii speciale în materie, cât și de Regulamentul armelor de foc și al munițiilor.

Numai în acest mod pot fi apreciate în mod corect faptele în discuție și pot fi înlăturate eventualele erori de interpretare.

CAPITOLUL II

NOȚIUNI GENERALE DESPRE ARMELE DE FOC ȘI MUNIȚIA AFERENTĂ

Secțiunea 1

Armele de foc

Arma de foc este acea armă în care proiectilul (glonțul sau alicele) se pune în mișcare prin presiunea gazelor, care se formează la arderea materialului exploziv, praf de pușcă.

Definite ca agenți mecano-dinamici, armele de foc, prin complexitatea de construcție și de acțiune, depășesc cu mult locul pe care acestea îl ocupă în clasificarea curentă a agenților etiologici. Spre deosebire de alți factori mecanici (contondenți, ascuțiți etc.), cu care aparent prezintă înrudiri, mai mult de ordin teoretic, în ceea ce privește consecințele, armele de foc se deosebesc fundamental de acești agenți traumatici.

Este vorba de componenta dinamică, care intervine, variat în acțiunea acestor factori, mai precis, prin împușcare, energia cinetică foarte mare, ca urmare a producerii sub presiunea considerabilă a gazelor, în arma de foc; este principalul vector al celorlalte componente de tragere, care acționează specific la nivelul țintei, deci al victimei. Unda de șoc, proiectilul, gazele, particulele metalice, pentru a ne referi la armele moderne fără a mai vorbi de particulele de pulbere, de fum și de flacără, în cazul armelor mai puțin performante acționează specific și net diferit față de ceilalți agenți mecanici. Pe de altă parte “evoluția muniției” – prin aceasta înțelegând atât pulberea cât și proiectilul, au atins performanțe nebănuite, în ideea neutralizării cât mai eficiente a victimei.

De la strămoșul pistoletului – acele puști în miniatură care se încărcau cu

pulbere prin țeavă și se aprindeau cu fitil, până la utilizarea ordinatorului în calcularea indicelui de neutralizare, etapele au fost parcurse relativ foarte repede, în comparație cu progresele din alte domenii. Războaiele, mai ales ultimul conflict mondial, au impulsionat aceste progrese, care din nefericire își găsesc aplicabilitate practică și în viața civilă.

Secțiunea 2

Construcția, funcționarea și clasificarea armelor de foc

2.1. Construcția armelor de foc

Balistica Judiciară se ocupă atât de armele de foc ca sistem de construcție și funcționare, de uzura acestora, de muniția folosită etc., cât mai ales de fenomenele legate de tragere și urmele ce se formează după aceea.

Numai cunoscând construcția armelor de foc și felul lor de funcționare vom putea da o interpretare justă urmelor create de tragere și să identificăm armele de foc după urmele lăsate pe elementele cartușului.

Armele de foc portative au, în general, următoarele părți componente2:

– țeava și anexele ei;

– mecanismul de dare a focului;

– închizătorul;

– mecanismul de alimentare;

– patul sau partea de asamblare;

– accesorii.

Varietatea cazurilor cercetate de Balistica Judiciară, nu permit să se afirme care dintre părțile unei arme ar prezenta un interes mai mare pentru criminalistică și care nu. Analizându-se cazurile cele mai frecvente, rezultă că examinarea țevii, a mecanismului de închidere și a celui de dare a focului, constituie obiectul unor preocupări speciale pentru criminalistică, în rezolvarea multiplelor probleme cu care se confruntă3.

♦ ȚEAVA

Țeava servește pentru a dirija mișcarea glonțului, pentru a imprima acestuia o mișcare de rotație în jurul axului. În același timp, țeava constituie camera în care are loc arderea încărcăturii explozive.

În fond, țeava armamentului de foc este un tub de oțel. Partea interioară a

țevii se numește canalul țevii. Linia dreaptă închipuită care trece prin mijlocul canalului se numește axul canalului țevii. Partea dinainte a țevii se termină cu retezătura dinainte, partea dinapoia țevii se numește culată și se termină cu retezătura culatei.

La țeava armei se disting următoarele elemente: camera cartușului, conul de racordare (locașul de intrare a glonțului) și partea ghintuită.

La țeava armamentului automat, bazat pe principiul folosirii unei părți din gazele rezultate din arderea pulberii, mai intră și un orificiu de trecere a gazelor.Camera cartușului servește pentru introducerea cartușului. Conul de racordare este destinat pentru a asigura angajarea progresivă a glonțului în ghinturi; în acest scop partea ghintuită a conului de racordare având marginile teșite. Ghinturile canalului țevii servesc pentru a da glonțului o mișcare de rotație. Ghintul este jgheabul care se înfășoară în canalul țevii în spirală. Intervalele dintre ghinturi se numesc plinuri, pereții laterali ai ghinturilor se numesc flancuri. Flancul ghintului, care obligă glonțul să se rotească se numește flanc de atac, flancul opus acestuia se numește flanc liber.

Diametrul canalului țevii se numește calibru. La țevile ghintuite, calibrul

țevii se determină prin distanța între două plinuri opuse2, iar la țevile lise prin diametrul nominalizat măsurat între pereții țevii și calculat prin metode specifice.

Țevile armelor de foc se deosebesc între ele după următoarele criterii ce constituie elemente de identificare generală sau ajută la eliminare: calibru, numărul ghinturilor, flancurile ghinturilor, lățimea ghinturilor și a plinurilor, pasul ghinturilor.

♦ MECANISMUL DE DARE A FOCULUI

Ansamblul mecanismului de percuție poate lăsa urme deosebite pentru identificarea generală si individuală a armei. El poate fi analizat prin demontarea armei și compararea cu a unei arme de același tip. Cand demontarea armei nu este posibilă, cercetarea va fi realizată pe baza radiografiilor prin raze gamma sau Rontgen.

Peretele frontal al închizătorului, presând asupra fundului cartușului, în timpul exploziei suportă șocul în recul al acestuia, imprimând în capsă forma lighenașului. Percuția se face după mai multe sisteme, și anume fie direct prin acționarea percutorului de către arcul său, fie prin acționarea percutorului printr-o piesă intermediară numită cocoș, fie prin percuție mobilă, percutorul fiind atașat la una din piesele mobile ale armei.

Mecanismul de dare a focului este caracterizat prin locul de amplasare, sistemul de construcție și forma arcului declanșator, componentele transmisiei declanșării dintre tragaci și percutor, sistemul de montare și locașul percutorului,

forma și dimensiunea percutorului, știftul arcului.

♦ ÎNCHIZĂTORUL

Sistemul de montare al închizătorului poate fi împărțit în două grupuri de

mecanisme:

– mecanismul de blocare – deblocare a întregului ansamblu, montat pe corpul armei;

– sistemul de ghidare și fixare al închizătorului în timpul folosirii și demontării armei.

Aceste sisteme, datorită soluțiilor tehnice constructive permit identificarea generală și individuală a armei. Sistemul de alunecare al închizătorului pe două jgheaburi ale armei se găsește la multe tipuri de arme, însă lungimea, grosimea, înălțimea, forma și plasamentul diferă mult între modelele diferitelor arme. Sistemul de montare al întregului complex variază de la un model la altul.

2.2. Funcționarea armelor de foc

Funcționarea armelor de foc se bazează pe punerea în mișcare a proiectilului cu ajutorul gazelor formate în urma exploziei prafului de pușcă.

În principiu armele de foc se compun dintr-o țeava cu anexele ei, un mecanism de dare a focului, un mecanism de alimentare, patul sau crosa armei și alte dispozitive accesorii.

Funcționarea armei de foc, se reduce la următoarele:

– sub acțiunea trăgaciului se înlătură piedica mecanismului de dare a focului, iar percutorul va lovi capsa cartușului introdus în țeavă;

– prin lovirea capsei se aprinde compoziția acesteia, iar flacăra venind în contact cu pulberea din tubul cartușului, o aprinde;

– aprinderea pulberii determină formarea unei mari cantități de gaze, care ajung la presiuni de mii de atmosfere, acționează asupra tubului cartușului și fundului proiectilului;

– proiectilul va fi împins înainte intrând forțat în ghinturile de pe suprafața interioară a țevii, se va angaja în mișcarea giratorie imprimată de acestea și va înainta pe canalul țevii cu o viteză în creștere;

– la gura țevii, proiectilul este aruncat afară pe direcția axului țevii.

Odată cu ieșirea proiectilului pe gura țevii, încetează influențarea acestuia de către fenomenele de balistică interioară, trecând în domeniul balisticii exterioare a tragerii.

2.3. Clasificarea armelor de foc

Clasificarea armelor de foc, din perspectiva criminalistică, prezintă o utilitate practică pentru procesul de identificare, datorită posibilității determinării grupului, categoriei, mărcii etc. Clasificarea vizează, în linii mari, armele portabile, întrucât acestea sunt folosite în marea majoritate a cazurilor de către infractori, ceea ce nu exclude utilizarea și a armamentului greu, de genul mitralierelor de pe transportoare militare, elicoptere, nave fluviale și maritime.

Clasificarea după criterii criminalistice a armelor de foc se bazează în principal de destinația lor și apoi pe construcția acestora.

După destinație, armele de foc se împart în:

– arme militare – arme destinate uzului militar;

– arme de apărare și pază – arme de foc scurte, omologate, destinate să asigure apărarea vieții și integrității persoanelor fizice sau bunurilor acestora;

– arme de autoapărare – arme neletale scurte special confecționate pentru a împrăștia gaze nocive, de neutralizare și proiectile din cauciuc, în scop de autoapărare;

– arme de tir – arme destinate tirului sportiv;

-arme de vânătoare-arme destinate practicării vânătorii,cu una sau mai multe țevi care folosesc muniție cu glonț sau/și cu alice;

-arme utilitare-arme destinate să asigure desfășurarea corespunzătoare a unor activități din domeniile industrial, agricol, piscicol si al protecției mediului;

-arme cu destinatie industrială-arme de foc utilitare, semiautomate,

destinate unui scop industrial de uz civil;

-arme cu tranchilizante-arme utilitare destinate imobilizării animalelor prin injectarea de substanțe tranchilizante;

-arme de panoplie-arme de foc devenite nefuncționale ca urmare a transformării lor de către un armurier autorizat;

-arme de colecție-arme destinate a fi piese de muzeu;

-arme vechi-arme letale produse înainte de anul 1877 sau reproduceri ale acestora, destinate să fie păstrate in colecție;

-arme de recuzită – arme special confecționate, fabricate sau devenite inofensive ca urmare a modificării lor de către un armurier autorizat;

Din punct de vedere constructiv:

– arme cu aer comprimat sau gaze sub presiune – arme care, pentru aruncarea proiectilului folosesc forța de expansiune a aerului comprimat sau a gazelor sub presiune;

– arme de foc scurte – arme de foc a căror țeavă nu depășește 30 cm. sau a căror lungime totală nu depășește 60 cm;

– arme de foc lungi – arme de foc a căror lungime a țevii sau lungime totală depășesc dimensiunile armelor de foc scurte;

– arme de foc automate – arme de foc care, după fiecare cartuș tras se reîncarcă automat și trag o serie de mai multe cartușe prin apăsarea continuă pe tragaci;

– arme de foc semiautomate – arme de foc care, după fiecare cartuș tras, se reîncarcă automat, dar nu pot trage o serie de mai multe cartușe prin apăsarea continuă pe tragaci;

– arme de foc cu repetiție – arme de foc care, după fiecare cartuș tras, se reîncarcă manual, prin introducerea pe țeavă a unui cartuș preluat din încărcător prin intermediul unui mecanism;

– arme de foc cu o singură lovitură – arme de foc fără încărcător, care sunt încărcate după fiecare tragere prin introducerea manuală a cartușului în camera de încărcare;

Pe lângă aceste criterii de bază, în literatura de specialitate se mai fac clasificări după modul de fabricație (industrială și artizanală), după numărul de țevi, după tipul de muniție, ca și al numărului de cartușe ce se pot înmagazina într-o armă.

Secțiunea 3

Noțiuni tehnice despre muniție

Studiul datelor privind muniția armelor de foc și-a dovedit utilitatea în practica organelor judiciare, deoarece însăși simpla examinare a caracteristicilor generale ale unui glonț conduce la stabilirea tipului de armă folosit de infractor, căruia i se adaugă identificarea ca atare a armelor.

Pentru armele de foc unitatea de încărcătură, constituind muniția, este

cartușul. Cartușul complet cuprinde proiectilul fixat în tub, care conține încărcătura propulsivă și încărcătura fulminantă, în partea posterioară, numită capsă (amorsă).

3.1 Tubul

Servește pentru asamblarea tuturor părților cartușului. În afară de aceasta, tubul ferește încărcătura de acțiunea agenților exteriori, iar pe timpul tragerii oprește dirijarea gazelor spre închizător. Tubul cuprinde: gâtul pentru sertizarea glonțului, partea conică (o porțiune de trecere de la gât la corpul tubului), corpul tubului pentru înmagazinarea încărcăturii și rozeta tubului. Rozeta tubului poate avea rebord – adică marginile rozetei depășesc diametrul tubului – sau poate avea un șanț inelar, care servește la prinderea tubului de către ghiara extractoare atunci când este scos din camera cartușului. În fundul tubului se găsește locașul capsei, nicovala și orificiile de aprindere.

Tubul este fabricat din alamă (aliaj de cupru și zinc), proprietățile

mecanice depinzând mai ales de conținutul de zinc; având în vedere condițiile de lucru ale tubului în timpul tragerii compoziția alamei are 28-32% zinc. Asupra calității alamei influențează o serie de impurități inerente, ca bismutul, care face casantă alama la cald și la rece, stibiul, care micșorează plasticitatea la rece și fierul, care de asemenea micșorează plasticitatea.

Tubul cartușului mai poate fi confecționat din material plastic sau carton

la armele de vânătoare, dar rozeta lui este întotdeauna metalică. La cartușele armelor de vânătoare tubul mai conține și bura, care servește la separarea prafului de pușcă de alice sau glonț.

3.2. Capsa

Capsa este dispozitivul pentru producerea flăcării, asemenea aprinderii

prafului de pușcă, conținând exploziv de inițiere, cu o mare sensibilitate la acțiunile mecanice, termice sau electrice.

Ea este formată dintr-un înveliș mecanic (căpăcel) cu două fețe – la

exterior, de alamă, iar în interior de staniol – între ele aflându-se substanța explozivă. În urma percuției, peretele interior se sparge pe nicovală, cu care ocazie explozivul se aprinde, flacăra pătrunzând prin orificii la praful de pușcă din tub. Capsa cartușelor mai vechi conținea explozivi care lăsau reziduuri cu acțiune erozivă asupra armei de foc (fulminate de mercur amestecat cu antimonit, sare Bertholet și sticlă pisată). În ultimul timp capsa se fabrică din stibiat de plumb și azotat de bariu.

3.3. Glonțul

Proiectilele pot fi gloanțe, alice, mitralii sau pose. Armele cu țeavă lisă

folosesc cartușe care au alice, mitralii sau pose. Mitraliile sunt alice mai mari care depășesc 5,5 cm în diametru. Posele sunt alicele confecționate propriu din diferite materiale.

Armele cu țeavă ghintuită folosesc cartușe cu glonț. În funcție de destinația pe care o au, gloanțele pot fi obișnuite sau speciale.

Gloanțele speciale sunt de tipul: perforante, trasoare, incendiare,

perforat-incendiare, perforat-incendiare-trasoare, explozive și incendiare de reglaj.

Gloanțele obișnuite sunt compuse din cămașă și miez. La gloanțele care au miezul de oțel, între cămașă și miez există un strat de plumb. Gloanțele obișnuite cu miez de plumb, nu au nici un semn distinctiv, vârful glonțului obișnuit cu miez de oțel este de culoare argintie.

Gloanțele pot fi fabricate și din metal masiv, ca de exemplu plumb.

Acesta fiind suficient de moale, permite înscrierea etanșă a glonțului în canalul țevii. Asemenea gloanțe se folosesc pentru armele de vânătoare și cele de tir și deloc pentru cele militare.

Glonțul destinat pentru țeava cu ghinturi, este prin construcție astfel calculat încât să aibă un diametru mai mare decât calibrul canalului țevii (aproximativ cu 0,30 mm). Aderând aproape perfect la pereții canalului țevii, glonțul împiedică expansiunea gazelor provenite din explozie și prin urmare șocul pe care-l primește, ca urmare a exploziei nu slăbește deloc. Cu toate acestea, glonțul nu reușește să înlăture perfect pierderea de gaze rezultată din combustia pulberii, ci o parte din ele scapă și împing în afară aerul existent în fața glonțului, așa încât, la retezătura țevii se formează o sferă de aer înaintea ieșirii glonțului. Mărimea diametrului glonțului urmărește printre altele, să înlăture și unele deficiențe provenite din uzura canalului țevii, constituind o adevărată rezervă pentru o asemenea eventualitate.

Forma este concepută de asemenea natură încât glonțul să aibă cel mai bun coeficient balistic posibil, deci o penetrație optimă de aer, care să-i asigure, în condițiile unei viteze inițiale egale, o cât mai bună precizie, o cât mai lungă bătaie și o cât mai mare tensiune pe traiectorie. Gloanțele au în general, o formă cilindro-ogivală, dar se mai întâlnesc destul de frecvent și gloanțe cu vârf alungit și ascuțit, rotunjit, chiar retezat (pistoletul T.T. cal. 7,62 mm).

Ca părți componente ale unui proiectil deosebim: partea anterioară a

proiectilului cuprinzând vârful acestuia care asigură caracteristicile zborului. Această parte nu se angajează în ghinturile armei și se deformează cea dintâi la contactul proiectilului cu un obiect dur; porțiunea de ghidaj, formată din zona cilindrică a proiectilului care se înșurubează în ghinturile armei, asigurând prin

mișcarea giratorie păstrarea direcției acestuia; porțiunea codală și fundul proiectilului, subțiată la unele proiectile pentru a mări proprietățile balistice ale

zborului, prin diminuarea vârtejurilor de aer și asigurarea stabilității direcției. Proiectilele cu regiune codală se numesc “aerodinamice” și le întâlnim la armele militare și la cele intermediare.

Unele proiectile în regiunea de ghidaj au unul sau două jgheaburi, fie pentru a ușura prinderea proiectilului de tub, fie pentru a ușura înșurubarea proiectilului în ghinturi. La unele proiectile de format mic necămăsuite, jgheabul din regiunea de ghidaj conține un unguent pentru a micșora acoperirea cu resturi

de plumb a canalului țevii.

Cămașa proiectilelor le acoperă complet (în afară de fundul proiectilului) sau, acoperă numai regiunea de ghidaj, în cazul proiectilelor semiînvelite.Cămașa proiectilelor se fabrică din melchior (cupru și nichel), alamă, cupru roșu, oțel nichelat, oțel moale placat cu tambac, zinc lăcuit etc1.

3.4 Pulberi balistice – substanțe explozive

Prin exploziv se înțeleg grupe speciale de substanțe care, sub influența

unor acțiuni exterioare relative slabe (percuție, împingere, încălzire), pot suferi transformări chimice rapide, însoțite de o degajare tot atât de rapidă de căldură și formarea unor gaze puternic încălzite, care să poată executa un lucru mecanic de azvârlire sau de distrugere2.

Lucrul mecanic produs prin explozie se bazează pe dilatarea gazelor care

au existat înainte de explozie, ori care s-au format în timpul exploziei. Particularitatea exploziei este creșterea instantanee și bruscă a presiunii în mediul care înconjoară locul exploziei. Presiunea produsă de explozie este cauza directă a acțiunii distrugătoare. Indiciul exploziei este un efect sonor mai mult sau mai puțin pronunțat.

Explozia se caracterizează prin trei factori fundamentali:

– viteza mare a transformării;

– caracterul exoterm al transformării;

– formarea produșilor gazoși.

Clasificarea substanțelor explozive. În funcție de domeniul de

utilizare, explozivii se împart în patru grupe:

– explozivii de inițiere, sunt acele substanțe care explodează la acțiuni termice sau mecanice și care prin detonația lor provoacă explozia altor substanțe. Ei sunt utilizați pentru amorsarea transformării explozive a altor grupe de explozivi și se mai numesc și explozivi primari;

– explozivii brizanți, explodează, de regulă, sub acțiunea detonației substanțelor de inițiere și care pe timpul exploziei produc sfărâmarea obiectelor înconjurătoare;

– explozivii de azvârlire sau pulberile, sunt acele substanțe al căror caracter exploziv dă posibilitatea ca să fie folosite pentru aruncarea gloanțelor, minelor, proiectilelor. Forma preponderentă de transformare explozivă este combustia;

– compozițiile pirotehnice (luminoase de semnalizare, trasoare, incendiare și fumigene), sunt amestecuri mecanice de oxidanți (parați, nitrați), carburanți (magneziu, fosfor, aluminice) și cimentatori (șerlac, colofoniu, gumă Arabică etc.). Forma principală de transformare a compozițiilor pirotehnice, în condițiile obișnuite de întrebuințare a lor, este combustia. Prin ele se obține efectul pirotehnic corespunzător (de luminare, aprindere etc.).

Încărcătura de pulbere a unui cartuș, se poate prezenta sub două forme: pulbere coloidală, fără fum și pulbere neagră sau cu fum, ultima întâlnită în prezent, destul de rar, mai mult la muniția armelor de vânătoare, fabricate artizanal.

Pulberile coloidale au compoziții chimice diferite, majoritatea fiind fabricate din nitrați de celuloză și diverși solvenți. Mai cunoscute sunt pulberile pe bază de piroxilină și nitroglicerină. Pulberea diferă în funcție de lungimea țevii armei, de destinația acesteia, uneori inclusiv după modul de funcționare a armei.

Elemente imediate de identificare ale cartușului, sunt oferite de poansonarea1 acestuia, constând în cifre bătute pe suprafața exterioară a proiectilului și mai ales, pe rozeta cartușului. Primele două cifre reprezintă codul uzinei de fabricație, iar ultimele două, anul de fabricație.

CAPITOLUL III

URMELE FORMATE PRIN FOLOSIREA ARMELOR DE FOC

În accepțiunea balisticii judiciare, prin urme formate în cazul folosirii armelor de foc înțelegem, pe de o parte, urmele create de armă pe cartușul tras, iar, pe de altă parte, urmele împușcăturii formate pe corpul victimei sau pe obiectele asupra cărora și-a exercitat acțiunea proiectilul, ceilalți factori suplimentari ai tragerii.

Secțiunea 1

Urmele formate de armă pe cartuș

La tragerile executate cu o armă de foc, indiferent de tipul acesteia, se

formează invariabil urme pe tubul cartușului, iar în cazul armelor cu țeavă ghintuită se formează pe glonț urme caracteristice reliefului țevii.

1.1 Urmele de pe tub

Acestea se formează în trei etape succesive: încărcarea, tragerea și extragerea tubului ars. Printre piesele principale sau mecanismele armei care concură la formarea urmei se află percutorul, peretele frontal al închizătorului, ghiara extractoare, pragul aruncător și pereții camerei de detonare.

La acestea se pot adăuga și urmele specifice introducerii cartușului în

încărcătorul armei ori cele ale scoaterii cartușului din încărcător și deplasării sale spre camera de detonare.

În momentul încărcării se formează urme dinamice longitudinale pe pereții laterali ai tubului, prin împingerea cartușului în camera de detonare. Astfel, rămân urme ale marginilor încărcătorului, ale marginilor sau eventualelor neregularități ale reliefului camerei de detonare. De asemenea, se formează o altă urmă importantă, și anume urma ghiarei extractoare, care prinde rozeta sau gulerul tubului, în vederea extragerii sale.

În momentul tragerii sau al declanșării focului, apar în primul rând, urmele percutorului și ale peretelui frontal al închizătorului, ce se formează pe fundul cartușului. În același timp, datorită dilatării cartușului sub presiunea gazelor, pe pereții tubului se imprimă și microrelieful pereților camerei de detonare.

În momentul extragerii tubului, se imprimă pe riglă sau marginea anterioară a rozetei urmele ghiarei extractoare, iar pe fundul tubului urmele pragului aruncător. Pe pereții tubului este posibilă formarea de urme ale marginilor ferestruicei închizătorului.

În prezent, prin perfecționările aduse muniției armelor de foc, se află

și aceea a confecționării tuburilor din materiale plastice, care se autodistrug prin însăși arderea pulberii de azvârlire, situație în care resturile acesteia nu mai

păstrează urmele menționate mai sus.

1.2. Urmele de pe glonț

Aceste urme au un caracter dinamic și reflectă caracteristicile

construcției interioare a țevii ghintuite.

Astfel, la armele cu țeavă ghintuită rămân, sub formă de striații, urme ale plinurilor, ale flancurilor ghintuite, precum și ale spațiilor dintre ghinturi. În cazul acestor țevi, urmele de pe proiectil reflectă caracteristicile generale ale țevii, determinate de numărul și lățimea ghinturilor, microrelieful țevii, pe baza cărora se realizează și identificarea armei.

Sunt și împrejurări în care pot apărea deformări ale glonțului dacă acesta are un calibru mai mare decât al armei cu care a fost tras, deformări constând, de regulă, din alungirea sa, aspect ce indică lipsa corespondenței dintre calibre. Dacă proiectilul are un calibru mai mic, atunci urmele tind să se formeze spre partea ascuțită a glonțului.

Secțiunea 2

Urmele de împușcare

Urmele de împușcare sunt acele modificări ce apar pe diferite obiecte, inclusiv corpul omenesc, în urma folosirii acestora, ca rezultat al fenomenelor dinamice, termice și chimice care însoțesc împușcătura.

Acestea sunt în primul rând urmele specifice formate de proiectil, denumite urme principale ale tragerii. În afară de acestea există și urme secundare determinate de acțiunea pulberii, a compoziției capsei și a reziduurilor de pe țeavă.

2.1. Urmele principale

Urmele formate de proiectil pe obiectele cu care a venit în contact depind

de forța cinetică a proiectilului, de unghiul de lovire, de densitatea obiectului atins etc.

Ele se întâlnesc sub trei forme2:

– urme de perforare, în situația în care proiectilul a traversat întreg corpul sau obiectul atins;

– urme de pătrundere, sau canale oarbe, când glonțul pătrunde în corp sau în obiect fără a mai ieși;

– urme de ricoșare, când glonțul este deviat de obiect.

♦ Urmelor de perforare a obiectelor cu o anumită grosime le sunt specifice trei elemente: orificiul de intrare, canalul și orificiul de ieșire. În ipoteza perforării unui obiect foarte subțire, nu se mai poate vorbi însă de existența canalului, uneori însuși orificiul de intrare confundându-se cu cel de ieșire.

Orificiile de intrare și de ieșire se deosebesc între ele prin anumite caracteristici pe baza cărora se stabilește direcția din care a pătruns proiectilul, direcție ce nu coincide, în toate cazurile, cu direcția de tragere, traiectoria glonțului putând fi influențată de diverși factori, îndeosebi de ricoșare. Caracteristicile de formă și de dimensiune, care fac posibilă diferențierea orificiului de intrare de cel de ieșire, depind nu numai de distanța de la care s-a tras, de forța cinetică a proiectilului, de unghiul sub care a lovit ținta, sau de densitatea obiectului, ci și de gradul său de plasticitate și de elasticitate.

Sub acțiunea proiectilului obiectul atins este supus unei mai mari apăsări și forțat să se îndoaie în direcția de înaintare a proiectilului. Dacă obiectul este suficient de elastic, asupra lui se va forma numai un orificiu de pătrundere, destul de apropiat de diametrul proiectilului; dacă însă este friabil, rupturile cauzate de lovire vor crea un orificiu mult mai mare. În materialele plastice se vor crea orificii cu diametrul apropiat de acela al proiectilului, iar în materialele elastice, diametrul orificiului de pătrundere va fi ceva mai mic încât la obiectele de cauciuc supraelastic, cele două orificii abia se observă.

Pe corpul uman orificiul de intrare se caracterizează prin lipsa de țesut, diametrul său fiind apropiat de cel al proiectilului. Marginile orificiului sunt ușor îndreptate spre interior, pe ele găsindu-se și urme secundare. Orificiul de ieșire nu prezintă lipsă de țesut. Canalul de perforare nu prezintă în toate cazurile o formă rectilinie, frecvent întâlnindu-se devieri ale proiectilului de către oase, ceea ce determină, uneori, ruperea acestuia în mai multe fragmente. În asemenea împrejurări se întâlnesc mai multe orificii de ieșire1.

Așa cum am mai arătat, acțiunea lezională a glonțului depinde de factori cinetici, determinați de viteză, de densitatea și implicit de rezistența țesuturilor lovite, de unghiul de impact al corpului de către glonț, precum și de materialul din care acesta este construit.

Când orificiul de intrare este egal cu cel de ieșire, va fi vorba de forțe cinetice mari ce fac ca glonțul să străbată țesuturile cu mișcări elicoidale (fiind vorba de gloanțe ce nu s-au deformat și nu au întâlnit oase în calea lor).

Când orificiul de intrare este mai mic ca cel de ieșire este vorba de deformarea gloanțelor sau antrenarea de eschile.

Pe îmbrăcăminte sau pe alte obiecte confecționate din material textil, orificiul de intrare este mai mic decât cel de ieșire, de regulă constatându-se și un transport de fibre spre interior. Orificiile de ieșire de pe îmbrăcăminte prezintă, deseori și rupturi în cruce, asemănătoare rupturilor provocate de gaze.

Examinarea acestor orificii se face în strânsă corelare cu examinarea

orificiilor de pe corpul uman. Ele se studiază strat după strat (palton, haină, cămașă, maiou). Totodată, examinarea se raportează la posibilitatea formării mai multor orificii, datorită cutelor formate de îmbrăcăminte, câteodată acestea creând impresia, la prima vedere, că s-au tras mai multe focuri asupra corpului.

Urmele formate în obiectele lipsite de elasticitate, fragile (cărămidă,

piatră, beton), se caracterizează printr-un orificiu de intrare care este mai mare decât diametrul proiectilului, practic se poate vorbi de o rupere sau o sfărâmare.

La obiectele din lemn, diametrul orificiilor corespunde, în mare, cu cel al

proiectilului, orificiul de intrare și cel de ieșire stabilindu-se pe baza sensului fibrelor care indică direcția de perforare.

La geamuri, perforarea capătă forma unui trunchi de con cu baza mare în direcția de înaintare a proiectilului, astfel că orificiul de intrare este mai mic decât măsura reducerii acesteia apărând și crăpături radiale sau concentrice, ajungându-se chiar la aspectul unei simple spargeri a geamului cu o piatră.

Marginile orificiilor formate în tăblile metalice sunt îndepărtate în

direcția de înaintare a proiectilului.

Particularități prezintă orificiile create de alice sau mitralii. La tragerile

de la distanță redusă, acestea formează un singur orificiu, iar, pe măsura creșterii distanței, pe lângă orificiul central, apar orificii laterale, până la dispariția orificiului central și formarea unei multitudini de orificii de pătrundere.

♦ Urmele de pătrundere, sau canalele oarbe, au un orificiu de

intrare și un canal înfundat, mai mare sau mai mic, raportat la densitatea și grosimea materialului în care a pătruns glonțul. Spre deosebire de perforare, în alternativa canalelor oarbe, glonțul rămâne întotdeauna în corpul sau obiectul atins, dacă necesitățile cauzei o impun, el putând fi recuperat, operație obligatorie atunci când a fost atinsă o persoană. Recuperarea se face cu precauție, pentru a nu se distruge caracteristicile de identificare a armei.

Orificiul de intrare al canalelor oarbe prezintă aceleași caracteristici ca și

la urmele de perforare.

♦ Urmele de ricoșare reprezintă zgârieturi și uneori crăpături puțin

adânci, create de lovirea glonțului în zbor. Trăsătura caracteristică a urmelor de ricoșare constă în aceea că glonțul atunci când ricoșează, se îndepărtează de obiectul lovit, pierde în același timp din viteză și își schimbă direcția inițială de zbor.

Condițiile care favorizează formarea urmelor de ricoșare sunt următoarele:

– viteza de zbor scăzută a glonțului, care are loc în cazul împușcăturii de la mare distanță sau când acesta străbate pe parcurs obstacole, ori în cazul în care cartușul n-a fost încărcat cu suficientă pulbere;

– când unghiul format între suprafața obiectului întâlnit și direcția de zbor a glonțului (unghiul de incidență) este mic;

– duritatea sau densitatea obiectului întâlnit de glonț în drumul său. Ricoșarea face posibilă lovirea altor obiecte ori persoane, care nu s-au aflat pe traiectoria inițială de tragere, ipoteză ce trebuie avută în vedere, de către organul judiciar, la stabilirea direcției și locului din care s-a tras.

În aceste ipoteze glonțul se poate deforma și la pătrunderea în corpul uman, să producă orificii sau leziuni atipice, împușcarea atribuindu-se unor gloanțe cu destinații speciale.

Foarte apropiate de urmele de ricoșare pot să apară și urmele schijelor

provenite din glonț, schije care fiind proiectate cu putere se pot izbi de diferite obiecte și provoacă urme de suprafață.

2.2. Urmele secundare

Urmele suplimentare ale împușcăturii se datorează celorlalți factori ai

împușcăturii, în afara acțiunii directe a proiectilului.

Factorii suplimentari ai împușcăturii sunt flacăra, gazele și pulberea arsă

și nearsă.

Aceste urme se împart în două mari categorii:

– urme secundare formate la tragerile cu țeava armei lipită de corp sau de la distanță mică;

– urme secundare formate indiferent de distanța de tragere.

2.2.1. Urme secundare formate la tragerile cu țeava armei lipită de

corp sau de la distanță mică

♦ Rupturile provocate de gaze au loc numai în tragerile foarte apropiate, între 3 și 12 cm, forma lor depinzând de distanța de la care s-a tras, de felul armei, de felul încărcăturii și de materialul în care s-a tras.

Rupturile provocate de acțiunea mecanică a gazelor pe marginile orificiului de intrare a proiectilului au formă stelară, forma unei cruci, mergând

până la forma unei lipse de material. Mărimea rupturilor crește odată cu încărcătura de pulbere a cartușelor, scurtarea țevii armei și micșorarea distanței dintre gura țevii armei și obstacol.

Aceste rupturi se datorează jetului de gaze, menținând un timp forma

canalului țevii, intră în orificiul creat de proiectil, iar în momentul extinderii gazelor produc ruptura forțând țesutul spre în afară. Forma neregulată a rupturilor în țesuturile textile se datorează firelor mai puțin rezistente, iar forma circulară a țesăturilor tricotate se datorează elasticității mai mari a țesăturii.

Pielea vie și pielea prelucrată sunt rupte în formă stelară în jurul

orificiului format de proiectil; cauciucul prezintă rupturi punctiforme etc.

Gazele pătrunse în țesături nu produc arsuri în interiorul acestora cu toată

temperatura lor ridicată.

Arsurile sunt urme formate în tragerile apropiate depinzând de

distanța de la care s-a tras, de felul pulberii folosite, de vechimea acesteia, de felul țevii armei și îndeosebi al gurii țevii.

Flacăra de la gura țevii nu trebuie confundată cu flacăra din interiorul armei de foc, cea dintâi ia naștere din contactul gazelor supraîncălzite cu oxigenul din aer, pe când cea din interiorul țevii este formată din arderea pulberii și resturilor din capsă.

Arsurile, ca urme suplimentare ale împușcăturii, pot fi provocate de amândouă categoriile de flăcări. De asemenea arsurile pot fi provocate și de gaze. Acest lucru este caracteristic mai ales armelor automate prevăzute cu frână de țeavă, deoarece măresc presiunea și timpul de acționare a gazelor la gura țevii.

Urmele de arsuri le întâlnim nu numai pe obiectul în care s-a tras din apropiere, ci și pe obiectul în dosul căruia arma a fost camuflată, indicând poziția acesteia și implicit a trăgătorului.

Urmele de afumare se formează prin depunerile de funingine a pulberii cu fum și numai a unor cantități foarte mici din alte materiale, în cazul folosirii pulberii negre și a depunerilor din reziduurile capsei, reziduurile de pulbere rămase din tragerile anterioare, al unor resturi metalice luate de pe proiectil sau țeava armei, în cazul folosirii pulberii coloidale.

Intensitatea acestor urme variază de la armă la armă și uneori chiar de la

un loc la altul, în funcție de:

– particularitățile de construcție a armei;

– lungimea canalului țevii și calibrul ei;

– cantitatea și calitatea pulberii folosite;

– felul explozivului capsei;

– gradul de uzură a canalului țevii;

– materialul din care este confecționat proiectilul;

– cantitatea de unsoare, rugină și reziduuri de tragere existente în canalul țevii;

– distanța de la care s-a tras și natura țintei.

Urmele de afumare sunt mai intense în urma tragerilor cu arma cu țeavă

scurtă decât cu armele cu țeavă lungă, chiar dacă încărcătura acestora este mai mare.

Urma de afumare poate avea formă rotundă sau ovală, depinzând de direcția din care s-a tras. Uneori are o formă concentrică dată de mai multe cercuri de afumare, alteori are o formă stelară. La tragerea în serie a mai multor focuri dintr-o armă, intensitatea urmelor de afumare scade pe măsura curățirii țevii de reziduuri. Culoarea urmelor de afumare este cenușie, cu unele pete maro, datorate resturilor substanțelor explozive din capsă sau ruginii de pe țeavă1.

În unele cazuri, urmele de afumare nu se depun pe suprafața obiectului

asupra căruia s-a tras, ci pe cel de-al doilea sau al treilea strat al acestuia, atunci când obiectul se compune din mai multe straturi, cum sunt obiectele de îmbrăcăminte. Când s-a tras din mare apropiere, depunerile de afumare sunt etajate, una la suprafața țintei și a doua într-unul din straturile de dedesubt.

♦ Tatuajul se formează din pulberea nearsă sau în stare incandescentă. Această urmă se formează în jurul orificiului de pătrundere a proiectilului, pe un diametru mai mare sau mai mic, în funcție de distanța de tragere, de natura și forma pulberii, de lungimea țevii armei etc2.

În unele cazuri tatuajul se poate forma și din mici resturi metalice smulse din proiectil din materialul tubului.

Cu cât distanța de la care s-a tras este mai mare cu atât diametrul ariei de răspândire a tatuajului va fi mai mare, dar în aceeași măsură va scădea densitatea acestuia.

Pentru ridicarea urmei formate ca tatuaj se poate folosi metoda hârtiei

fotografice sau a testului de parafină.

♦ Urmele de unsoare se formează ca stropi aruncați în jurul orificiului de intrare a proiectilului la tragerile din apropiere, uneori până la o distanță de 150 cm, iar la armele sportive de calibru mic, aceste urme de unsoare se pot forma chiar și de la o distanță mai mare. La armele sportive de calibru mic cartușele sunt acoperite cu un strat de parafină, care topindu-se la temperatura de tragere, este proiectată sub forma unor stropi de unsoare1.

♦ Urmele gurii țevii pe obiectul în care s-a tras se întâlnesc destul de rar și se datorează apăsării vârfului armei pe obiectul în care s-a tras. Urma poate reprezenta conturul complet al gurii țevii sau numai o parte a ei. Această urmă nu poate servi la identificarea individuală a unei arme de foc ci cel mult să dea limitele unui anumit model.

2.2.2. Urme secundare formate indiferent de distanța de tragere

♦ Inelul de frecare se formează la orificiul de intrare a proiectilului și uneori, pe o mică porțiune, chiar de-a lungul canalului de pătrundere. Această urmă suplimentară se datorează depunerii de către proiectil a substanțelor care au aderat la suprafața sa, fie în interiorul canalului țevii armei, fie pe parcursul exterior.

Urma de frecare este formată din resturi de uleiuri minerale, parafină, reziduuri de ardere, fumigene, resturi metalice de pe țeava armei, praf, rugină, precum și alte substanțe ce au aderat la suprafața proiectilului.

Inelul de frecare este în mod obișnuit de culoare cenușiu-închis fiind ușor vizibil pe suprafețele deschise, când între substanțele arse în interiorul țevii domină cantitatea de unsoare de armă, atunci culoarea inelului de frecare este mai neagră.

Analiza substanțelor depuse în inelul de frecare ajută la stabilirea ordinii în care au fost făcute tragerile cu o anumită armă. Dacă arma a fost curățată sau unsă, resturile unsorii de armă depuse în urmă merg descrescând, fiind înlocuite de depunerile din reziduurile de ardere.

Pentru ridicarea depunerilor de unsoare de armă se folosește metoda evidențierii resturilor de unsoare prin fluorescență determinată de radiații ultraviolete. Dacă inelul de frecare s-a depus pe obiectele de îmbrăcăminte, pe fiecare latură a orificiului format de proiectil se presează câte o bucată de hârtie, a cărei fluorescență dă o nuanță închisă, iar pe fondul închis al acesteia vor apărea în fluorescență albastră depunerile de unsoare și parafină. Diferențierile de depunere de substanțe grase vor indica succesiunea tragerilor.

♦ Inelul de metalizare îl întâlnim atât la gura orificiului de intrare a proiectilului, făcând corp comun cu inelul de frecare, cât și independent de acesta, când partea mai densă a obiectului perforat se găsește mai spre interior sau când proiectilul a străbătut succesiv mai multe obiecte. De exemplu: un proiectil, pătrunzând într-un corp omenesc, determină formarea inelului de frecare pe îmbrăcăminte și pe piele, iar inelul de metalizare apare numai în traversarea unui os plat, prin desprinderea și depunerea unor particule metalice din corpul sau cămașa proiectilului2.

Analiza inelelor de metalizare se face prin activare de neutroni, resturile metalice devenind radioactive.

Alte metode folosite sunt: roentgenografia și analiza spectrală. Datorită cantităților infime depuse în urmă, depistarea inelului de metalizare se face cu multă greutate.

CAPITOLUL IV

PARTICULARITĂȚILE CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI A

URMELOR ARMELOR DE FOC

Secțiunea 1

Cercetarea la fața locului – noțiuni introductive

Cercetarea la fața locului se înscrie printre activitățile ce contribuie în mod substanțial la realizarea scopului procesului penal. În accepțiunea legii procesual penale, cercetarea la fața locului constituie un procedeu probatoriu care servește la administrarea sau la aflarea unor mijloace de probă.

Din punct de vedere criminalistic, cercetarea la fața locului reprezintă activitatea procedurală și de tactică criminalistică al cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a săvârșit infracțiunea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea și examinarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă, precizarea poziției și stării acestora, având ca scop stabilirea naturii și împrejurărilor comiterii faptei, precum și a datelor necesare identificării făptuitorului.

Importanța acestei activități rezidă din faptul că organul de urmărire penală percepe nemijlocit împrejurările în care a acționat făptuitorul, obiectele folosite sau atinse de către acesta, putându-se obține probe deosebit de prețioase în cauză. Ea reprezintă condiția de bază pentru soluționarea cu succes a cauzelor penale, întrucât, în marea majoritate a infracțiunilor, rezultatele obținute cu acest prilej constituie punctul de plecare, determină direcțiile în care se vor desfășura ulterior cercetările. De multe ori, cercetarea la fața locului reprezintă singura modalitate de obținere a probelor în prima fază a cercetărilor.

Prin loc al faptei, se înțelege locul unde s-a desfășurat activitatea ilicită, precum și cel în care s-au produs rezultatele acesteia.

Efectuată la timp, atent și calificat, cercetarea la fața locului1 poate duce la lămurirea numeroaselor probleme ce apar pe parcursul instrumentării unei cauze penale, cum ar fi:

– existența unor urme care să demonstreze că s-a săvârșit o infracțiune;

– căile folosite de făptuitor pentru a pătrunde în locul infracțiunii;

– activitățile desfășurate de făptuitori la locul faptei;

– instrumentele folosite la comiterea infracțiunii;

– locurile pe unde s-au deplasat făptuitorii în câmpul infracțiunii;

– numărul făptuitorilor;

– bunurile și valorile ce lipsesc de la locul faptei;

– existența așa-numitelor “împrejurări negative”;

– persoanele care au perceput – în tot sau în parte – sau puteau să

perceapă fapta și împrejurările săvârșirii acesteia;

– modificările intervenite în câmpul infracțiunii, persoanele care le-

au făcut și scopul acestora;

– cauzele, condițiile și împrejurările care au determinat, favorizat sau facilitat săvârșirea infracțiunii și măsurile de prevenire ce trebuie luate în viitor etc.

Privită prin prisma celor arătate, cercetarea la fața locului se dovedește una din cele mai complexe activități desfășurate de organele de urmărire penală. Importanța acestei activități este dată și de faptul că rezultatele ei, nu numai că direcționează cercetările, dar, de cele mai multe ori, condiționează însăși finalitatea investigațiilor efectuate în cauză2.

Locul unde s-a săvârșit infracțiunea, unde s-au produs consecințele

activității ilicite ori care, în orice mod, conservă urmele acesteia constituie sursa celor mai fidele informații ce pot fi valorificate în scopul aflării adevărului.

Pe de altă parte, asigurând identificarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă și, pe această bază, tragerea la răspundere penală a celor vinovați, cercetarea la fața locului prezintă o importanță deosebită și sub aspectul prevenirii și descoperirii operative a infracțiunilor și a făptuitorilor, implicit, împiedicarea acestora de a comite alte fapte antisociale.

Concluzionând asupra sarcinilor cercetării la fața locului, se poate aprecia că acestea sunt următoarele1:

– examinarea și fixarea procesuală a ambianței de la locul săvârșirii infracțiunii;

– căutarea, relevarea, fixarea, ridicarea și interpretarea urmelor și mijloacelor materiale de probă, precum și fixarea procesuală a acestora;

– elaborarea și verificarea versiunilor cu privire la infracțiunea comisă și făptuitori ori referitoare la diversele împrejurări ale comiterii faptei – loc, timp, activități desfășurate, metode și mijloace folosite, mobil și scop, urmările produse etc.;

– determinarea cauzelor, condițiilor și împrejurărilor ce au determinat sau favorizat săvârșirea infracțiunii și a măsurilor de prevenire ce se impun.

Secțiunea 2

Cercetarea la fața locului a armei de foc. Examenul preliminar al acesteia

Când se presupune că la săvârșirea unei infracțiuni s-a folosit o armă de foc, sau când actul de sinucidere sau accidental s-a produs cu o asemenea armă, cercetarea locului faptei se va face insistându-se în special, asupra metodelor de descoperire a armei de foc și a urmelor lăsate de folosirea ei.

Problemele ce trebuie lămurite în asemenea cazuri sunt: descoperirea armei de foc folosite, a proiectilelor și a tuburilor trase, a urmelor principale și

suplimentare ale tragerii, a direcției și a distanței de la care s-a tras, a împrejurărilor care au determinat sau au înlesnit folosirea unei arme de foc etc.

Armele de foc la locul faptei le putem găsi în două variante, și anume ori lăsate la vedere de către agresor sau victimă, ori ascunse de infractor după folosirea lor. Armele ascunse, la locul faptei sau la domiciliul infractorului, pot fi aruncate în fântâni, latrine, ape curgătoare, sub stratul de gunoaie, sub stratul de grădină, căpițe de fân, în scorburi de copaci, în lanuri de orz etc.

Pentru descoperirea armelor de foc ascunse trebuie urmărit drumul infractorului, atât la locul faptei cât și la îndepărtarea de la acesta, folosind căutătorul de metale, sonda electromagnetică etc.

Arma de foc descoperită va fi fotografiată împreună cu resturile de muniție, atât la locul unde a fost găsită cât și în condițiile de laborator pentru a-i fixa detaliile caracteristice.

Mijlocul principal de fixare a armei de foc este procesul-verbal de cercetare, în care se va trece1:

– locul precis în care a fost descoperită arma de foc, poziția și raporturile de distanță față de cadavru și de alte obiecte;

– felul armei de foc (revolver, pistolet, pistol mitralieră, carabină, arme de fabricație proprie etc.), modelul și calibrul;

– direcția țevii armei de foc față de cadavru sau obiectul în care s-a tras, pe ce parte este culcată arma;

– ce urme s-au descoperit pe arma de foc: urme digitale, resturi organice (păr, sânge, creier), alte resturi de materiale;

– dacă arma prezintă lipsa unor piese sau dacă are piese deteriorate;

– dacă arma este încărcată sau nu, dacă are pusă piedica de siguranță, care

este poziția cocoșului, câte cartușe netrase are în magazie;

– ce număr de serie poartă și ce alte inscripții de fabricație, sau inscripții

ulterioare are;

– câte ghinturi are arma de foc și care este sensul lor de rotire;

– ce se află pe canalul țevii: unsoare de armă veche sau proaspată, praf și gradul aproximativ de depunere a acestuia, reziduuri de tragere, gradul lor de oxidare, dacă se simte mirosul specific al unei trageri foarte recente;

– indicarea precisă a obiectelor, a locurilor și a distanțelor unde s-au descoperit urmele de pătrundere, ieșire sau ricoșare a proiectilelor trase, în raport de poziția unde s-a găsit arma de foc sau cadavrul victimei;

– ridicarea armei de foc de la locul unde a fost descoperită se face cu un clește cu buzele late sau, în lipsa acestuia, cu o batistă, pentru a nu distruge urmele existente pe armă sau a crea urme noi.

După fixarea armei în câmpul infracțiunii urmează examinarea preliminară a acesteia1. În acest scop, în primul rând se va verifica dacă arma este încărcată sau nu, operațiune care se desfășoară cu multă precauțiune pentru a evita orice accident.

Ridicarea armei în vederea examinării preliminare, se va face cu prudență pentru a nu distruge eventualele urme digitale existente pe ea, care pot fi ale proprietarului armei, ale infractorului sau ale sinucigașului. Pentru a se constata dacă pe armă au rămas urme digitale sau de altă natură, aceasta se privește sub diferite unghiuri de lumină ținându-se numai de acele părți pe care în mod obișnuit nu pot rămâne urme.

Urmele digitale pot fi descoperite pe patul lustruit al puștilor, pe trăgaci și garda trăgaciului, la pistoale pe încărcător, pe cartușele existente în încărcător, pe țeava sau manșonul închizătorului.

În cazul când nu există urme digitale sau dacă arma se poate manevra de

așa natură ca acestea să nu fie distruse, se va proceda la descărcarea ei, cu mănuși de piele sau de cauciuc, numărându-se cartușele. Cartușul aflat în camera cartușului se scoate și se ambalează separat, iar cele aflate în încărcător fără a fi scoase din el se trimit la laborator pentru descoperirea unor eventuale urme.

În afară de urmele digitale se va acorda atenție deosebită și altor urme ce mai pot rămâne pe piesele armei examinate: pete de sânge, fire de păr, particule de sol, vopsea etc. De asemenea, se verifică dacă s-a tras de curând sau dacă, în general, s-a tras cu acea armă. Verificarea se face organoleptic (miros înțepător de pucioasă când s-a tras de curând) și prin observarea vizuală a aspectului interior al țevii armei.

În timpul tragerii, pe pereții canalului țevii se depune un strat de reziduuri solide rezultate din arderea pulberii, strat ce diferă în ceea ce privește cantitatea, aspectul și compoziția, în raport cu pulberea folosită la încărcătura cartușului: pulbere neagră sau pulbere albă.

După examinarea țevii și descoperirea urmelor digitale se va face verificarea stării armei găsită la locul săvârșirii faptei sau la bănuit, printr-o examinare preliminara, acest lucru fiind deosebit de important dacă este vorba de o sinucidere, întrucât în acest caz sinucigașul nu mai împiedică arma. Deci, când arma are piedica pusă se exclude varianta sinuciderii. De asemenea, se verifică, dacă arma are toate piesele componente, iar în caz că lipsește vreo piesă se menționează în procesul verbal1.

O grijă deosebită trebuie acordată ridicării armei de la locul infracțiunii, pentru a nu se produce accidente regretabile. Arma nu trebuie îndreptată spre vreo altă persoană și nici privită pe țeavă înainte de descărcarea sau asigurarea

ei. În vederea conservării reziduurilor existente în interiorul canalului țevii se vor lua măsuri pentru protejarea acestuia prin aplicarea unui degetar de cauciuc, cu bandă adezivă sau cu hârtie care se leagă bine cu sfoară. Introducerea, în canalul țevii a unui dop sau tampon de vată nu este recomandată.

După examinarea și conservarea urmelor, arma se ambalează în așa fel încât urmele existente să nu fie distruse. În acest scop, va fi înfășurată în vată sau hârtie curată și introdusă într-o cutie sau ladă de dimensiuni adecvate, fixându-se pentru a nu se putea mișca și lovi în timpul transportului.

Secțiunea 3

Căutarea, descoperirea, fixarea, ridicarea și ambalarea urmelor formate prin folosirea armelor de foc

O sarcină deosebit de importantă în cazul cercetării locului infracțiunii la comiterea căreia s-a folosit o armă de foc este descoperirea tuturor urmelor, ceea ce se poate realiza examinând amănunțit toate obiectele din câmpul infracțiunii și cele de la bănuit. Asemenea urme pot fi: tuburile, gloanțele, arma rămasă la locul infracțiunii, urmele suplimentare ale împușcăturii, urmele digitale pe armă, orificiile de intrare și ieșire a glonțului etc1.

O bună desfășurare a cercetării va fi asigurată dacă se pot stabili: locul unde s-a tras, unde s-a găsit victima când a fost rănită sau unde a fost plasat agresorul în momentul tragerii2.

Pornind de la acest punct stabilit cu certitudine, se continuă o cercetare sistematică a terenului, în scopul găsirii tuturor urmelor cu ajutorul cărora se pot stabili împrejurările în care s-a comis fapta, se pot identifica: arma, muniția și infractorul. Terenul va fi împărțit pe sectoare, fiecare sector examinându-se foarte amănunțit, iar locurile verificate se vor însemna cu cretă sau cu alte mijloace.

În general, urmele împușcăturii pot fi descoperite3:

– pe corpul și îmbrăcămintea persoanei care a tras cu arma;

– la locul comiterii infracțiunii, pe corpul sau îmbrăcămintea victimei sau pe diferite obiecte (acțiunea termică a gazelor, funinginea, particulele de pulbere nearsă, orificiile de intrare și ieșire a glonțului etc.);

– pe armă și în interiorul țevii armei;

– pe tub și pe glonț.

În cazul folosirii armelor de foc trebuie desfășurată o temeinică cercetare pentru descoperirea gloanțelor în vederea stabilirii legăturii acestora cu infracțiunea respectivă.

Glonțul părăsind țeava armei poartă imprimat pe cămașă micro-urmele provenite din frecarea de pereții țevii. Lipsa unor asemenea urme de pe cămașa glonțului dovedește că el nu a fost tras dintr-o armă de foc. La o examinare mai atentă s-ar putea descoperi că urmele lăsate de țeava armei pe cămașa glonțului prezintă aspecte de urme vechi, ceea ce poate trezi bănuiala că glonțul a fost tras înainte de săvârșirea infracțiunii.

Pentru a descoperi glonțul în obstacolul în care acesta a intrat se examinează succesiv fiecare sector din traiectoria de zbor a glonțului.

Porțiunile de teren unde se presupune că au pătruns proiectilele se sapă și se cern cu grijă, zăpada se topește.

Obstacolul în care glonțul a rămas înfipt are doar un orificiu, cu o singură deschidere pe unde acesta a intrat. După ce se fixează coordonatele orificiului de intrare (prin schiță și fotografie), se poate trece la extragerea glonțului. Pentru a verifica dacă glonțul este într-adevăr în obstacol, și dacă orificiul descoperit este creat de acesta, se folosește un aparat de detectare a metalelor. De asemenea se poate folosi și aparatul roentgen, atunci când glonțul aflat în corpul victimei, în viață, nu poate fi descoperit cu ușurință2.

Proiectilele care au pătruns într-un cadavru sau au rămas în corpul unei persoane se vor extrage cu un clește special, pentru a nu se deteriora urmele existente pe suprafața lor.

În cazul unei ricoșări, se pune în discuție ipoteza că glonțul, pierzând din viteză, după ce a ricoșat, a căzut pe undeva prin apropiere. Examinarea atentă a terenului din apropierea locului săvârșirii faptei, pe o rază de 5-10 m va permite descoperirea glonțului căutat. Se poate întâmpla ca glonțul, izbindu-se de un obstacol dur, să se spargă în schije și de aceea, dacă în cursul cercetării locului faptei nu se găsește glonțul, trebuie luate măsuri de descoperire a schijelor. Schijele se găsesc nemijlocit în fața obstacolului de care s-a izbit glonțul, iar dacă glonțul a trecut prin obstacol, o parte a schijelor poate fi gasită la o oarecare depărtare de acesta. Practic, distanța la care se pot împrăștia schijele, după trecerea glontului prin obstacol, nu depășește 2-3 m.

În cele mai multe cazuri, gloanțele se pot găsi:

– pe podeaua încăperii sau înfipte în ea;

– înfipte în tavan sau pereți, în tocul ușii sau geamului, în mobile, etc.;

– în iarbă, pe pământ sau în pământ;

– în îmbrăcămintea cadavrului sau a rănitului;

– în cadavru sau înfipte în obiectele din jur.

După descoperirea gloanțelor se va face fixarea lor prin fotografiere, proces-verbal și schițe și apoi se vor ridica cu ajutorul unei batiste sau cu mâna înmănușată, se vor înfășura, fiecare separat în hârtie curată sau vată și se vor introduce în cutii mici care se sigilează1.

Gloanțele sunt descrise în procesul-verbal, ca: formă, număr și sens de rotație ale urmelor de ghinturi, deformări suferite, substanțe aderate etc.

Dacă glonțul a pătruns într-un obiect mic, ușor de transportat, nu se mai scoate din acesta, ci se trimite întreg obiectul unui laborator de criminalistică, unde proiectilul va fi extras.

Pentru extragerea proiectilului din obstacole mai mari procedeul este următorul2:

– prin centrul orificiului de pătrundere se trag două drepte perpendiculare, ale căror capete se unesc în forma unui pătrat, formând diagonalele acestuia, cu ajutorul cărora vom putea stabili oricând poziția exactă a orificiului de intrare;

– în jurul proiectilului pătruns în lemn sau în zid se sapă cu o daltă, jur

împrejur la 2-3 cm de orificiul format de proiectil pentru a nu-l zgâria;

– proiectilul este extras cu ajutorul unui patent sau cu cleștele pentru extras proiectile (elefant), cu buzele acoperite în cauciuc pentru a nu produce zgârieturi.

Obiectele de îmbrăcăminte perforate de proiectile se împachetează astfel ca orificiile create prin împușcare să nu fie în regiunile îndoite pentru a nu se destrăma.

Dacă proiectilul a traversat o tăblie din sticlă, aceasta se lipește cu o coală de hârtie, pentru ca să nu se desfacă în cioburi și apoi sticla se scoate din ramă, în întregime sau numai partea care interesează urma lăsată de proiectil.

În cazul folosirii armelor de vânătoare, la locul săvârșirii faptei, se vor

găsi și alicele. Acestea, datorită posibilității lor slabe de penetrare, rămân, de regulă, înfipte în obiectul lovit, ele putând fi găsite, în fundul canalelor pe care le-au creat. Atunci când alicele nimeresc într-un perete din cărămidă, în fier, în sticlă groasă etc., ele nu pătrund, ci cad la pământ1.

Ca urmare a faptului că în zbor alicele se împrăștie pe o suprafață destul de mare, urmează ca obiectul țintă cât și toate obiectele aflate în apropierea țintei să fie examinate.

Tuburile arse se caută începând cu zona unde se bănuiește că a stat cel care a tras. Posibilitatea descoperirii unor tuburi arse, la locul faptei, atunci când tragerea s-a făcut cu un automat, este mare, pentru că automatul după fiecare foc, aruncă tubul ars. Mai greu se vor descoperi tuburile arse, la locul comiterii faptei, atunci când s-a tras cu o armă, care după fiecare foc trebuie reîncărcată. În cazul tragerii cu revolverul, tuburile arse rămân în armă și numai în cazuri rare, ele se aruncă de către trăgător, fie pentru a elibera butoiul, fie pentru a reîncărca arma. Căutarea tuburilor arse se efectuează în urma studierii numărului, aspectului și formei leziunilor create pe corpul victimei. De asemenea pentru a ușura găsirea tuburilor se va trece și la stabilirea distanței și a direcției de tragere2.

Determinarea la fața locului a distanței de la care s-a tras se face cu aproximație, numai pentru orientare și numai atunci când pe țintă sunt vizibile urmele secundare ale împușcăturii. Această problemă se rezolvă definitiv în laborator.

La examinarea la locul comiterii faptei a tuburilor arse trebuie o atenție deosebită pentru a descoperi dacă pe acestea există urme ale împușcăturii recente: luciul proaspăt al metalului, provenit din acționarea asupra acestuia a părților armei (percutor, ghiara extractoare), mirosul de pulbere arsă etc.

Este important să se confrunte diametrul deschizăturii tubului ars cu dimensiunea orificiului creat de gloanțe în obstacol sau cu calibrul glonțului, dacă acesta a fost descoperit. Toate aceste verificări vor întări convingerea dacă tubul ars are sau nu legătură directă cu infracțiunea respectivă.

La armele de vânătoare, în interiorul tubului, în afara pulberii și alicelor, există bura formată din rondele de carton, din câlți, pâslă sau hârtie. Aceste bure nu ard în timpul exploziei, ci sunt aruncate din țeavă, în urma alicelor, la distanță de circa 5-10 m, în direcția tragerii.

Fixarea tuburilor și a burelor de la armele de vânătoare se face după aceleași reguli pe care le-am prezentat și în cazul gloanțelor.

O deosebită grijă trebuie acordată ridicării tuburilor de la locul comiterii faptei, pentru a le transporta la laborator. Pe tuburi nu se pot descoperi urme digitale, deoarece din cauza temperaturii mari substanțele ce compun urma se evaporă. Pe tuburi pot exista însă și alte urme materiale și pentru aceasta ele se vor conserva în starea inițială, nu vor fi curățite sau șterse, ci împachetate separat așa cum s-a găsit fiecare. Este interzisă aplicarea pe tub a unor etichete sau zgârierea unor semne sau nume. În schimb, datele necesare (locul și data găsirii) se vor scrie pe o bucățică de hârtie, care se va lega de tub sau se va introduce în interiorul acestuia2.

Nu se recomandă conservarea tuburilor în eprubetă, deoarece aceasta se poate sparge în timpul transportării, iar cioburile produc anumite semne suplimentare, care îngreunează munca criminalistului.

Tuburile și burele vor fi apucate cu batista sau cu mâna înmănușată și se vor înfășura în vată, introducându-se în cutii mici de carton care se sigilează și astfel se trimit la laborator.

Aceeași atenție este acordată ridicării urmelor sau obiectelor purtătoare

de urme, principale sau secundare, ale tragerii aflate pe obiectele perforate sau atinse de gloanțe.

Ca și la tuburi și gloanțe și în cazul celorlalte urme formate prin folosirea armelor de foc, în faza dinamică ridicarea se face numai după consemnarea tuturor datelor fie și într-o formă brută, necesară întocmirii procesului-verbal, după executarea fotografiilor schiță și de detaliu, după efectuarea măsurătorilor, a celorlalte operații pe baza cărora se determină distanța și direcția de tragere1.

La ambalare se respectă condițiile impuse ambalării tuturor categoriilor de urme (colete separate, sigilate, însoțite de mențiuni detaliate etc.).

Depistarea urmelor suplimentare (mai ales de afumare sau ale reziduurilor tragerii), trebuie avută în vedere cu prioritate și în ipoteza sinuciderilor cu arme de foc sau a morților prin împușcare ce dau aparența unor sinucideri2.

Secțiunea 4

Stări de fapt și împrejurări negative ce trebuie evidențiate în scopul deosebirii omorului de sinucidere

Având în vedere aspectul morfologic al plăcii balistice, una din cele mai importante probleme se referă la diagnosticul pozitiv de împușcare. Orificiul de intrare sau ieșire, mai ales în absența factorilor secundari, se poate confunda ușor cu plăcile înțepate sau perforate produse prin intermediul unor cuie, șuruburi etc. uneori, chiar și pe os, aspectul morfologic al orificiului pretează la confuzii, ca într-un caz, în care, lovirea în cap cu o supapă de vehicul a produs o fractură orificială identică celei de împușcare. Prezența factorilor secundari la orificiul de intrare a glonțului în organism în plăcile oarbe, a morfologiei leziunilor (atriția tegumentelor la orificiul de intrare) etc.,sunt elemente peremptorii pentru diagnosticul pozitiv de plagă împușcată.

Direcția de tragere constituie altă problemă medico-legală ce se deduce cu ușurință din precizarea diagnosticului de orificiu de intrare, ieșire și a traiectului. Există și riscuri de confuzie, deoarece victima poate fi surprinsă în variate poziții în momentul împușcării.

O problemă de mare importanță practică se referă la aprecierea distanței de tragere. Se pot distinge astfel, sub aspectul practic, trei situații2:

– în împușcarea cu țeavă lipită, se vor constata efectele acțiunii hidrodinamice sau prezența unui orificiu de intrare mare, stelat, cu inel de imprimare și cu pătrunderea factorilor secundari sub tegumente;

– în împușcarea din interiorul zonei de acțiune a factorilor secundari se va constata prezența acestora, mai evident sau mai estompat, în funcție de distanța de tragere din interiorul acestei zone;

– în împușcarea din afara zonei de acțiune a factorilor secundari nu se va constata acțiunea acestor factori în jurul orificiului de intrare.

Precizarea acestor situații în expertiză are deosebită importanță medico-

legală, deoarece împușcăturile de la distanță se fac, de regulă, în cadrul actelor criminale sau accidentale, pe când împușcăturile din apropiere lasă loc interpretării ca fiind posibil și un act de suicid.

Precizarea numărului de împușcături are, de asemenea, importanță fie pentru stabilirea participației, fie pentru identificarea armei. În sinuciderile cu arme automate există posibilitatea declanșării automate sau prin spasmul degetului pe trăgaci, mai ales în împușcăturile capului, a mai multor gloanțe în organism.

Se citează astfel descărcarea, în acte de suicid, de până la 4-5 gloanțe.

Mai dificilă de admis este, în atare împrejurări, pătrunderea mai multor gloanțe pe același orificiu.

Precizarea faptului dacă împușcarea a avut loc în timpul vieții sau după moarte ajută la diferențierea infracțiunii de omucidere de faptele putative.

În ceea ce privește cauza morții prin împușcare, de regulă intervine suprimarea funcției unor organe vitale, dar alteori se moare și prin complicații secundare. La cadavrele găsite după mai mult timp, constatarea aspectului morfologic al leziunilor osoase permite afirmarea morții prin împușcare. Mai mult, într-un caz, constatarea orificiului de intrare ca fiind în regiunea temporală stângă la un dreptaci, a dus la afirmarea, cu mare probabilitate, a unui act original, fapt ce s-a confirmat ulterior.

Suicidul realizează, de regulă, împușcături din interiorul zonei de acțiune a factorilor secundari, uneori cu prezența armei în mână datorită spasmului cadaveric, cu prezența funinginii și a “ciupiturii interdigitale” pe mâna cu care s-a acționat și explicat prin reculul sistemului de încărcare al armei, cu împușcarea în zone accesibile, în prezența unor acte preparatorii și cu evidențierea unor motivații de suicid. Uneori, victimele actului de suicid recurg la disimularea gestului, manevrând, de exemplu, trăgaciul de la distanță cu o sfoară, cu un băț, cu degetul de la picior, împușcând în regiunea temporală stânga cu mâna dreaptă etc. sau chiar ascunzând arma. Împușcăturile criminale, dimpotrivă, au loc din interiorul sau din afara zonei de acțiune a factorilor secundari, în orice regiune a corpului și fără a se decela vreo motivație de suicid. Cu armele de foc se poate recurge și la automutilări care, de regulă, se fac în regiuni accesibile ale corpului și din interiorul zonei de acțiune a factorilor secundari.

CAPITOLUL V

CERCETAREA CRIMINALISTICĂ DE LABORATOR A URMELOR ÎMPUȘCĂTURII

Secțiunea 1

Metodologia dispunerii și efectuării expertizei balistice

Aflarea adevărului în anumite cauze penale, necesită cunoașterea și rezolvarea unor probleme de strictă specialitate pe care organul judiciar nu le stăpânește. În asemenea cazuri se recurge la cunoștințele unui expert dispunându-se din oficiu sau la cerere efectuarea unei expertize.

Dispunerea unei expertize balistice de către organul de urmărire penală se va face după aprecierea probelor pe care le are la dosar, stabilind pentru care dintre ele are nevoie de o expertiză sau nu. Aprecierea acestei expertize trebuie să se facă în mod just, atât în sensul de a nu întârzia mersul cercetărilor cu expertize de mai puțină importanță.

Dacă expertiza balistică este necesară, organul de urmărire penală va strânge material și va formula întrebările ce trebuie puse expertului.

Întrebările puse expertului trebuie formulate precis și clar și limitate numai la specialitatea acestuia. Întrebările puse expertului nu se pot referi la caracterul juridic al faptelor, căci acestea, pe de o parte nu sunt de competența expertului, iar pe de alta, organul de urmărire penală și instanța de judecată trebuie să cunoască primele acest lucru. Expertului îi este interzis de a da o calificare juridică faptelor pe care le examinează. I se va cere numai să constate existența sau inexistența faptelor despre care este întrebat. Chiar și în afară de problemele juridice, expertul nu poate pune concluzii asupra întregului dosar, chiar dacă l-a primit spre consultare, ci numai asupra problemelor care i s-au pus prin ordonarea expertizei.

În cazul dispunerii expertizei balistice, organul de urmărire penală sau

instanța de judecată se adresează direct conducerii laboratorului de expertiză

criminalistică, fără a numi persoana expertului1.

Conducerea laboratorului criminalistic va delega pe unul din salariați în vederea efectuării expertizei. Persoana care a fost delegată de conducerea instituției cu efectuarea expertizei ia asupra ei toate obligațiile, răspunzând în fața organului de urmărire penală sau a instanței de judecată.

Expertul este obligat să efectueze expertiza, în limitele obiectului fixat, răspunzând la toate întrebările care i s-au pus. În același timp însă are dreptul să consulte dosarul cauzei în care efectuează expertiza și să ceară lămuriri organului de urmărire penală sau instanței de judecată. Dacă socotește că materialele puse la dispoziție ori datele indicate sunt insuficiente, comunică acest lucru organului de urmărire penală, în vederea completării2.

Expertiza balistico-judiciară, respectiv expertiza criminalistică a armelor de foc este una dintre cele mai complexe examinări la care sunt supuse armele de foc, muniția și urmele acestora, cât și împrejurările legate de folosirea lor3.

Expertul criminalistic urmează să răspundă unor întrebări specifice balisticii judiciare, urmând ca prin activitatea desfășurată să stabilească: modelul, seria și calibrul armei, starea tehnică a acesteia, posibilitatea de autodeclanșare, tipul de muniție folosit, existența urmelor suplimentare ale tragerii, distanța și direcția de tragere, dacă tuburile și proiectilele găsite la locul faptei sau în corpul victimei au fost trase cu armă suspectă.

În cazul săvârșirii unor infracțiuni cu armele de foc, prin care se aduce atingere vieții și sănătății persoanei, în examinarea armelor de foc, un rol important îl are medicul legist, cu care expertul criminalist va colabora strâns.

Examinarea materialului primit în vederea efectuării expertizei parcurge trei etape: etapa inițială, examinarea analitică și analiza comparativă.

►În etapa inițială, expertul studiază condițiile în care i-a fost expediat materialul, dacă acesta este suficient pentru efectuarea expertizei, dacă el corespunde cu datele indicate în ordonanța de expertiză. Expertul va cerceta caracteristicile probelor materiale și ale modelelor-tip ce servesc ca piese de comparație, stabilind condițiile de păstrare și manipulare. Va executa fotografiile ilustrative ale materialului primit, pentru a reține aspectul inițial al acestuia.

►În etapa a doua are loc examinarea analitică a caracteristicilor obiectelor primite, stabilirea detaliilor caracteristice și interpretarea lor ținând seama de ansamblul din care fac parte. În această fază, expertul criminalist, va face diferite experimentări prin reconstituirea acelor împrejurări care puteau da naștere sau nu urmelor infracțiunii cercetate în expertiză. Expertul va motiva necesitatea experimentelor făcute și a metodelor folosite descriind cu exactitate felul cum au decurs.

►În a treia etapă, se trece la analiza comparativă a caracteristicilor obiectelor cercetate pentru a se stabili raporturile de coincidență sau de divergență dintre acestea.

În timpul efectuării expertizei, organul de urmărire penală sau instanța de judecată va păstra legătura cu expertul, pentru a modifica unele întrebări, iar dacă este cazul, pentru a preda noi materiale pentru consultare.

Secțiunea 2

Determinarea distanței, direcției și a unghiului de tragere

Aceste activități se desfășoară în principal cu prilejul cercetării locului faptei ele continuând dacă este nevoie și în procesul examinărilor criminalistice

de laborator, concomitent cu examenul medico-legal al corpului victimei1.

2.1 Determinarea distanței de tragere

Prin noțiunea de distanță de tragere înțelegem intervalul spațial parcurs de proiectil de la gura țevii până la obstacol2.

În raport de distanță, împușcăturile se repartizează în trei categorii3:

împușcături fără distanță, fiind executate prin lipirea țevii armei de obiectul asupra căruia s-a tras. În cazurile acestea întâlnim urme suplimentare, ca imprimarea gurii țevii armei sau afumări și arsuri aproape suprapuse4;

– împușcături de la mică distanță (sub un metru) , apreciate după acțiunea urmelor suplimentare ale împușcăturii, care vor depinde nu numai de distanță, ci și de ceilalți factori balistici;

– împușcături de la distanță mare (peste un metru), când factorii suplimentari ai împușcăturii nu mai acționează, exceptând urmele depuse de proiectil.

Distanța de la care s-a tras se mai poate aprecia și în raport cu efectul perforant al proiectilului, care pe cale experimentală se apreciază trăgând în dispozitive captatoare de vată sau în scânduri de brad.

Pentru aprecierea exactă a împușcăturilor de la distanță mijlocie se fac trageri experimentale cu arma bănuită că a fost folosită și cu același sort de cartușe, distanțând fiecare tragere cu 10 cm, pentru a crea modele de comparație pe baza urmelor suplimentare.

Obstacolul va prezenta urme de suprafață cu atât mai mari cu cât distanța de tragere a fost mai mare căci proiectilul pierzându-și mișcarea giratorie va lovi lateral. La distanță foarte mare, proiectilul nu va crea nici o urmă, căzând ca o piatră.

La armele cu țeavă lisă și cu proiectile formate din alice sau mitralii, distanța de tragere se va putea aprecia uneori după gradul de dispersare a alicelor1.

Raportul dintre aria de răspândire a alicelor și distanța de tragere rămâne valabil numai pentru distanțele mici (până la 5 m); dincolo de aceste distanțe au un rol important și alți factori: calitatea și cantitatea alicelor, calibrul armei și felul de construire a țevii, numărul alicelor, greutatea și forma lor, felul burelor etc.

2.2. Determinarea direcției de tragere

Pentru stabilirea direcției de tragere cu o armă de foc se va ține seama de orificiile de intrare și de ieșire a proiectilelor, de urmele suplimentare ale împușcăturii. Această problemă are uneori o mare importanță pentru stabilirea autorului împușcăturii și pentru diferențierea unei sinucideri de un omor2.

Sensul de perforare se va stabili prin studierea orificiilor de intrare și de ieșire și a canalului de perforare. De exemplu, în lemn, orificiul de intrare se prezintă sub formă aproape circulară, având uneori inelul de metalizare foarte pronunțat, pe partea de început a canalului, în timp ce orificiul de ieșire prezintă un aspect zdrențuit cu așchii îndreptate și aruncate în sensul de deplasare a glonțului.

Pentru stabilirea direcției de tragere, când e vorba de distanțe mici3 (50 m

pentru pistolete sau revolvere, 100 m pentru armele automate, 200 m pentru armele militare), la care influența traiectoriei practice poate să nu fie luată în considerare, se folosește metoda numită “vizarea directă a locului de tragere”4. Dacă proiectilul a trecut prin cele două tăblii ale unei ferestre, se introduce un tub de hârtie în ambele perforații și privind prin tub vom putea determina cu precizie locul ocupat de arma cu care s-a tras.

În cazurile când vizarea nu se poate face prin două perforații succesive și urmele proiectilului sunt la distanță, se fixează drumul parcurs de proiectil printr-o sfoară.

În aprecierea direcției de tragere se va ține seama și de condițiile balisticii exterioare, care pot determina schimbări importante de direcție.

În drumul său spre țintă, glonțul este supus mai multor feluri de mișcare:

– deplasarea postero-anterioară;

– traiectoria, adică linia curbă cu concavitate inferioară, relativ puțin accentuată, determinată de diminuarea vitezei glonțului, ca urmare a rezistenței aerului și a atracției Pământului;

– cu cât axul țevii este mai aproape de verticală (tirul indirect), cu atât curba devine mai accentuată,distanța parcursă de glonț fiind mai mare în schimbul preciziei care scade;

– rotația în jurul propriului ax, imprimată de ghinturile țevii în scopul măririi preciziei tirului;

– rotirea elicoidală a cărei distanță descrește pe măsură ce glonțul avansează, ajungându-se, în final la o stabilizare pe axul traiectoriei fapt datorat mișcărilor insesizabile și inerente ale pistolului în momentul dării focului, precum și jocul glonțului pe o țeavă uzată, care prezintă neregularități ale ghinturilor;

– tendința glonțului de a se deplasa făcând un unghi maxim cu tangenta traiectoriei (până la 2grade peste 100 m) – mecanismul nefiind elucidat, dar presupunându-se că ar putea fi vorba de un gen de ricoșeu la rezistența aerului;

– bascularea în jurul propriului vârf, care se accentuează pe măsură ce glonțul se îndepărtează de armă, mișcarea frecventă la gloanțele lungi și în cursul căreia extremitatea groasă are tendința să se plaseze înainte (“să se dea peste cap”) – fapt împiedicat în general de mișcarea de rotație în cazul armelor cu ghinturi.

La cele șase tipuri de mișcări ale glonțului, în tragerile apropiate, se mai adaugă încă o mișcare; când glonțul iese pe retezătura anterioară a țevii, reculul îl împinge în sus – drept urmare, glonțul lovește ținta după direcția liniei de ochire originale însă flacăra și particulele de pulbere sunt îndreptate spre țintă după direcția produsă de recul, deci perforația glonțului este puțin sub centrul arsurii și încrustațiilor cu pulbere.

Cele mai frecvente cazuri de ricoșeuri își au cauza în instabilitatea gloanțelor ce au o lungime de cinci ori mai mare decât lățimea care fiind deja dezaxate în partea a doua a traiectoriei își pot schimba direcția la atingerea celor mai neînsemnate obstacole. Ricoșeul se produce și în cazul gloanțelor stabile, când unghiul de incidență este prea mic; în această situație unghiul de respingere este mai mare decât cel de incidență când materialul are o densitate mai mică și egal cu cel de incidență când materialul este foarte dens. Din punct de vedere criminalistic, urmele de ricoșare pot furniza uneori date prețioase privind traiectoria glonțului.

Stabilirea direcției tirului se materializează, prin aprecierea unghiului de

impact (“unghi de întâlnire”, “unghi de incidență”, “unghi de contact”) a glonțului cu victima2.

2.3 Determinarea unghiului de tragere

Odata stabilită direcția de tragere și traiectoria glonțului, unghiul de tragere poate fi măsurat cu ajutorul raportorului înregistrând valoarea unghiului format între unul din cele două elemente (direcția de tragere și traiectorie) și suprafața obiectului sau corpului lovit sau față de orizontală3.

În ceea ce privește medicina-legală, a devenit clasic să se utilizeze ca unic criteriu de evaluare a unghiului de impact, canalul-traiect lăsat de trecerea glonțului prin victimă. Însă, traiectoria în corp nu poate indica în mod real unghiul de impact decât atunci când ea este rectilinie, nedeviată , între orificiul de intrare și cel de ieșire, sau între orificiul de intrare și locul găsirii glonțului în organism, sau între orificiul de intrare și primul ricoșeu important în țesuturile victimei.

Unele opinii exprimate în literatura de specialitate prezintă o serie de remarci deosebit de interesante care, valorificate în mod critic, contribuie în mod substanțial la stabilirea unghiului de impact. Ideea de bază o constituie, pe de o parte, modificarea aspectului și, în special a dimensiunilor orificiului în funcție de unghiul de impact, pe de altă parte stabilirea unui raport între aceste modificări morfologice și unghi, preconizându-se obținerea unor relații matematice ale efectelor biologice.

Atingând pielea, glonțul lovește epidermal care, nefiind elastic se rupe; dermul din contră (având în constituția sa țesut conjunctiv, deci și fibre elastice), cedează cu dificultate la acțiunea penetrantă a glonțului, el destinzându-se în “deget de mănușă” și fiind perforat în ultimă instanță, apoi totul revine la loc.

Minus-țesutul (orificiul propriu-zis) din derm este mai mic decât cel al

epidermului, ultimul având în general tendința să se apropie ca dimensiuni de cele ale (secțiunii) glonțului.

Tocmai această diferență între minus-țesutul dermic și cel epidermic este de fapt inelul sau gulerașul de contuzie. Deci, detaliul orificiului de intrare care se apropie ca dimensiuni de cele ale glonțului, pentru că nu suferă modificări datorită elasticității – este marginea exterioară a gulerașului de contuzie “rebordul epidermic”2.

Când glonțul lovește în unghi drept, marginea externă a gulerașului de contuzie este rotundă sau aproape rotundă datorită elasticității diferite a dermului subadiacent, iar gulerașul de contuzie, circular și egal ca lățime pe toată întinderea sa.

Când glonțul pătrunde sub un unghi oarecare, el vine în contact cu pielea nu numai cu vârful său, ci și printr-o parte din fațetele sale laterale, parte cu atât mai întinsă cu cât înclinarea contactului este mai mare.

Măsurând cele două axe ale leziunii și raportându-le într-o anumită relație matematică, se poate stabili, după unii autori, unghiul de impact: sin-b/a, în care această relație trigonometrică, foarte ușor de calculat, se face în baza raportului dintre diametrul-calibrul glonțului, reflectat în leziune prin axul mic al ovalului și diametrul mare, al secțiunii maxime a glonțului la unghiul dat sub care cade, reflectat în leziune prin axul mare al ovalului trigonometric. Cu alte cuvinte: sinE=axul mic al leziunii/axul mare al leziunii. Căutându-se apoi în tabelele de logaritmi se găsește direct unghiul care corespunde raportului respectiv.

În unghiuri de impact sub 1-5 grade glonțul ricoșează sub un unghi mai mare decât cel de incidență, cu care ocazie dă naștere unor leziuni superficiale – echimoze, escoriații1.

Secțiunea 3

Determinarea persoanei care a folosit o armă de foc prin examenul factorilor suplimentari ai împușcăturii

Urmele suplimentare ale împușcăturii pot indica în cazurile de trageri cu țeava lipită sau de la mică distanță, persoana care a efectuat tragerea.

Astfel, pe mâna trăgătorului care a efectuat chiar numai o singură tragere cu un pistol de calibru 9 mm; 7,65 mm sau 7,62 mm cu țeava lipită sau de la mică distanță, 5-30 cm, se pot găsi urme de funingine și granule de pulbere nearsă care sunt depuse pe mâna trăgătorului de acțiunea presiunii gazelor refulată la atingerea suprafeței corpului în care s-a tras.

În ceea ce privește trăgătorul care a efectuat trageri repetate cu țeava lipită sau la mică distanță și în cursul cărora a încărcat sau descărcat arma, urmele de funingine și particulele de pulbere nearsă sunt foarte accentuate.

Recoltarea acestor urme de pe mâna trăgătorului, analizarea lor și stabilirea faptului că ele provin din arderea unei pulberi duc la identificarea persoanei care a tras.

Experiențele făcute au stabilit că ștergerea superficială a mâinii nu îndepărtează aceste urme, ci este necesară o spălare cu săpun a suprafeței corpului pentru a îndepărta complet impuritățile.

În asemenea cazuri, la identificarea persoanei vor concura și alte categorii de urme, printre care, stropiturile de sânge, atunci când s–a tras recent, iar infractorul a fost prins imediat după săvârșirea faptului.

O altă cauză care concură la existența urmelor de funingine și a particulelor de pulbere nearsă, este și faptul că prin reculul închizătorului, o parte din gaze și granule sunt împinse înapoi și se depune pe mâna trăgătorului. Tot din această cauză, se pot descoperi asemenea urme pe obrazul și umărul hainei trăgătorului, atunci când tragerea s-a efectuat cu o armă cu țeavă lungă, care a fost înșurubată în umăr.

Recoltarea particulelor de pulbere de pe corpul sau îmbrăcămintea victimei sau infractorului se poate face prin trei metode:

– simpla scuturare a îmbrăcămintei sau aplicarea unui strat cald de parafină pe locul unde au rămas aceste particule de pulbere;

– prin metoda chimică, care constă în tratarea cu reactivul alfa-naftalină, a locului unde au rămas aceste particule de pulbere sau prin reacția cu brucină sau difenilamină;

– prin metoda fizică care se bazează pe folosirea izotopilor radioactivi sau pe fotografia cu raze infraroșii a obiectelor de culoare închisă.

Urmele suplimentare ale împușcăturii pot indica cazurile de trageri cu țeava lipită sau de la mică distanță, lucru de mare importanță atunci când se invocă sinuciderea sau accidentul.

Secțiunea 4

Examenul tehnic de laborator al muniției folosită la comiterea

infracțiunii și a urmelor formate de armele de foc

Pentru lămurirea problemelor complexe ridicate de urmele create prin folosirea armelor de foc, pe lângă metodele folosite la cercetarea locului faptei, au fost elaborate o serie de metode folosite în rezolvarea problemelor ce se pun balisticii de laborator:

-stabilirea faptului dacă urmele create se datorează unei arme de foc;

– identificarea datei când s-a tras ultima oară cu o anumită armă de foc;

– dacă cu arma de foc descoperită s-au putut efectua trageri în condițiile date, dacă arma este în stare de funcționare și dacă are piese modificate sau lipsă;

– dacă arma de foc putea să se descarce fără apăsarea trăgaciului;

– refacerea seriei armei și a inscripțiilor ștanțate înlăturate, prin răzuire.

Prin examinarea gloanțelor și a tuburilor poate fi stabilită apartenența de grup a armei, precum și calitatea sau locul de proveniență a muniției2.

Pentru a stabili legătura cauzală între urmele descoperite pe proiectilul ridicat la locul faptei și una din armele presupuse că a fost folosită se vor face trageri experimentale3.

Pentru ca proiectilele trase să nu se deformeze, se folosesc diferite

prinzătoare de proiectile, ca: scânduri de brad, saci de rumeguș de lemn, cârpe de lână, trageri în apa sau în ceară. Cele mai indicate sunt însă: în vată, în apă și în materiale plastice.

Cartușele folosite în tragerile experimentale trebuie să fie construite din același metal și în același an de fabricație ca și cartușul descoperit la locul faptei.

Înainte de a trece la examinarea comparativă a caracteristicilor proiectilelor și tuburilor trase experimental și a caracteristicilor proiectilelor și tuburilor descoperite la locul faptei, se va face analiza separată a tuturor acestora, pentru a le releva particularitățile lor proprii, în vederea stabilirii gradului de stabilitate și a originii lor.

Apoi se va trece la analiza comparativă a acestor caracteristici, care se face cu diferite mijloace, fie direct pe proiectile și pe tuburi, fie pe mulajele și fotografiile ridicate de pe acestea.

La examinarea separată a proiectilelor și tuburilor corp delict se va ține seama de urmele formate prin deformările provocate de lovirea unui obstacol sau de căderea tuburilor la aruncarea din armă, precum și dacă aceste deformări au produs modificări asupra urmelor care oglindesc construcția canalului țevii.

Cu ocazia examinării tehnice de laborator a proiectilelor rezultate în

urma împușcăturii, se pot utiliza o serie de metode1:

– examinarea comparativă a proiectilelor;

– măsurarea elementelor caracteristice pe proiectile;

– analiza microscopică comparativă;

– examinarea proiectilelor cu ajutorul fotografiei;

– desfășurarea mecanică a cămășii proiectilului;

– examinarea proiectilelor după imaginea secundară;

– mulajul prin metale ușor fuzibile;

– ridicarea mulajelor pe pelicula Rontgen;

– ridicarea mulajelor cu materiale termoplastice;

– mulajele transparente;

– mulaje metalice obținute prin băi electrolitice;

– metoda cerneluirii.

În cazul folosirii unor arme excesiv de ruginite și în cazul folosirii unor cartușe de calibre diferite de cele ale armei cu care au fost trase, se creează condiții speciale de formare a urmelor de proiectil.

Sunt multe cazurile în care se întâlnesc cartușe confecționate din elemente diferite aparținând altor cartușe, ca tuburi arse cărora li s-a aplicat o capsă nouă, bile de rulment în loc de proiectil, cartușe netrase la care s-a tăiat o parte din tub, sau proiectilul s-a introdus mai adânc în tubul cartușului.

De asemenea se pune problema stabilirii dacă un proiectil tras și un tub ars sunt elementele aceluiași cartuș. Dacă proiectilul a fost fixat de tub prin chernemire pot să existe unele șanse de rezolvare a acestei probleme, căci numărul urmelor de chernemire, distanțarea lor, forma (puncte, liniuțe, steluțe etc.), sunt elemente care pot fi luate în considerare.

Urmele formate pe tuburile arse, iau naștere în trei etape distincte:

în timpul încărcării armei, în timpul tragerii și în timpul extragerii tubului ars.

Aceste urme sunt examinate, mai întâi pe fiecare tub în parte și apoi prin comparare, între tuburile găsite la locul faptei și tuburile trase experimental.

Se va insista atât asupra formei lor cât și asupra raporturilor de poziție. Se va calcula deschiderea unghiurilor formate de diferite urme față de poziția urmei percutorului.

Urmele formate pe tuburile arse sunt examinate fie direct, fie prin fotografii sau pe mulajele ridicate2.

Expertiza criminalistică a urmelor unei trageri constă din examinarea

orificiilor de intrare și de ieșire, a canalelor formate atât pe corpul uman cât și pe obiectele cu care glonțul a venit în contact. Totodată, sunt supuse examinării și urmele de ricoșare3.

În ceea ce privește expertiza orificiilor, o primă problemă ce se pune este aceea de a stabili faptul dacă acestea sunt sau nu consecința unei arme de foc, ori a unei arme de altă natură. Pentru a afla răspunsul este necesară studierea caracteristicilor generale reflectate de urma de intrare a glonțului, caracteristici ce diferă în funcție de natura obiectului împușcat (țesut uman, geam, lemn, metal etc.).

Alături de aceste caracteristici privitoare, în primul rând, la forma orificiului – uneori ușor de confundat cu urme ale altor obiecte înțepătoare – sunt avute în vedere caracteristicile individuale, specifice factorilor secundari ai împușcăturii, cum ar fi urmele de funingine, arsurile, inelele de frecare etc.

În situația existenței mai multor orificii de intrare și de ieșire, se mai cer a fi clarificate și alte aspecte. De exemplu, dacă ele au fost formate de același tip de gloanțe, dacă acestea au fost trase de una sau mai multe tipuri de arme, dintr-

o singură direcție sau din direcții diferite și dacă distanța de tragere a rămas neschimbată. La elucidarea acestor aspecte se utilizează în principal examenul comparativ dintre urmele în litigiu și urmele împușcăturilor efectuate experimental, cu arme și pe suporturi asemănătoare celor descoperite la fața locului.

Expertiza urmelor secundare ale tragerii este destinată descoperirii și examinării urmelor aparținând factorilor secundari, formați în jurul sau în interiorul orificiului de intrare a proiectilului, ca și a urmelor specifice de tragere formate pe mâna persoanei care s-a folosit de armă.

Examinarea preliminară, concretizată prin examinarea obiectului presupus purtător de urme suplimentare de tragere, prin intermediul microscopului optic, duce la rezultate care nu sunt întotdeauna concludente, de aceea este necesar să se recurgă la metode specializate:

– examinarea chimică, prin care sunt puse în evidență urme suplimentare de împușcare existente în jurul orificiului de intrare, în țeava armei și pe mâna trăgătorului, cu ajutorul reactivilor speciali, cum ar fi cei pe bază de brucină, impregnate pe o hârtie fotografică, sau prin intermediul “testului cu parafină”;

– examinările spectrale, mai ales microanaliza spectrală și spectrofotometria de absorbție atomică servesc la punerea în evidență a particulelor de cupru, plumb etc., existente în urmele suplimentare – deci

la punerea în evidență și a elementelor de metalizare și, de aici, determinarea naturii proiectilului;

– examinarea în radiații infraroșii, a cărei rezultate sunt observate cu ajutorul transformatorului electronooptic sau fixate prin fotografiere.

În prezent, aplicarea unor tehnici moderne de vârf, în examinările

criminalistice, a făcut posibilă, printre altele, și stabilirea cu certitudine a existenței urmelor specifice tragerii, mai ales a celor cu pulbere, inclusiv pe mâna trăgătorului. Dintre acestea menționăm următoarele1:

– microscopia electronică de baleiaj (MEB), conjugate cu microscopia spectrală în radiații roentgen, efectuată cu microscopia electronică de radiații cu dispersie de energie (EDX). Acest gen de examinare permite o analiză punctuală a particulelor de pulbere descoperite pe mâna trăgătorului, prin microscopie urmată de analiza spectro-chimică propriu-zisă2.

– microspectrofotometria în radiații infraroșii, efectuate cu aparate de tip “Nanospec”, permite analiza unor particule de pulbere cu diametrul de 20 milimicroni, stabilind cu certitudine natura lor, fără ca metoda să aibă un caracter distructiv.

______________________

1 Emilian Stancu – op.cit.,p.306

2 Florin Vasiliu și Dionisie Bojin – Microscopie electronică, Editura Științifică și Enciclopedică, București, p.98

BIBLIOGRAFIE

1.*** – Constituția României

2.*** – Codul Penal al României

3.*** – Codul de Procedură Penală al României

4.*** – Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor

5.*** – Dicționar enciclopedic român, Editura Politică, București, 1996

6. Aionițoaie C. – Curs de criminalistică, Academia de Poliție “A.I. Cuza”

7. Aionițoaie C., Ion Eugen Sandu – Tratat de tactică criminalistică, Editura Carpați, 1992

8. Beliș Vladimir – Tratat de medicină legală, Vol. I, Editura Medicală, București, 1995

9. Bercheșan V. – Tratat de metodică criminalistică, Editura Carpați, Craiova, 1994

10. Bercheșan V. ,Ruiu M – Tratat de tehnică criminalistică, Editura Little Star, București, 2004

11. Ciopraga A. –Criminalistică – tratat de tactică, Editura Gama, Iași, 1996

12. Dongoroz V. – Explicații teoretice ale Codului Penal Român, Editura Academiei Române, București, 1972

13. Măcelaru V. – Balistică judiciară, Editura Științifică, București, 1971

14. Mihuleac E. – Expertiza judiciară, Editura Științifică, București, 1971

15. Ruiu Marin – Valorificarea științifică a urmelor infracțiunii, Editura Little Star, București, 2001

16. Scripcaru Gh., M. Terbancea – Patologie medico-legală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983

17. Suciu C. – Criminalistica, ediția a III-a, Editura Actami, București, 1999

18. Stancu E. – Criminalistică, ediția a III-a, Editura Actami, București, 1990

19. Vasiliu F., Bojin D. – Microscopie electronică, Editura Științifică și Enciclopedică, București