Cercetarea Criminalistica a Scrisului

Cercetarea criminalistică a scrisului

Cuprins

Capitolul I –Noțiuni intoductive

Sectiunea 1. Introducere

Secțiunea 2. Scrisul

Subsecțiunea 2.1 Noțiuni generale

Subsecțiunea 2.2 Expertiza grafică-grafoscopia.Grafologia

Capitolul II –Grafologia.Grafoscopia

Secțiunea 1. Identificarea persoanei după scris

Subsecțiunea 1.1 Individualitate.Stabilitate relativă

Secțiunea 2. Caracteristicile de identificare a scrisului

Subsecțiunea 2.1 Caracteristici ale scrisului

Subsecțiunea 2.2 Caracteristici topografice ale scrisului

Subsecțiunea 2.3 Caracteristici grafice generale

Subsecțiunea 2.4 Caracteristici particulare ale scrisului de mână

Subsecțiunea 2.5 Examinarea grafologică

Secțiunea 3. Expertiza grafică

Subsecțiunea 3.1 Identificarea scriptorului

Subsecțiunea 3.2 Obținearea modelelor sau pieselor de comparație

Subsecțiunea 3.3 Fazele expertizei grafice

Capitolul III –Falsul material în înscrisuri

Secțiunea 1. Aspecte generale

Secțiunea 2. Falsul prin înlăturare de text

Secțiunea 3. Falsul prin acoperire de text

Secțiunea 4. Falsul prin adăugare de text

Secțiunea 5. Falsul prin contrafacerea scrisului

Secțiunea 6. Falsificarea ștampilelor

Secțiunea 7. Falsificarea documentelor de identitate

Secțiunea 8. Falsificarea bancnotelor

Capitolul IV –Concluzii

Capitolul I –Noțiuni introductive

1.Introducere

Criminalistica, ca știință a investigațiilor penale, a luat naștere la sfârșitul

Secolului al XIX-lea, datorită înțelepciunii judecătorului și pedagogului austriac Hans Gross, care în lucrarea sa “Manualul judecătorului de instrucție”, editată în anul 1893, reeditată la un interval de timp destul de scurt sub denumirea de “Manualul judecătorului de instrucție în sistemul criminalisticii”, a folosit pentru prima dată noțiunea de criminalistică.

Astfel conform opiniei majoritare a doctrinarilor, criminalistica poate fi definită ca: „știință judiciară de sine-stătătoare, ce însumează un ansamblu de cunoștiințe despre metodele, mijloacele tehnice și procedeele tactice destinate descoperirii, fixării, ridicării, examinării, și interpretării probelor judiciare, efectuării expertizelor și constatărilor tehnico-științifice, în scopul prevenirii și descoperirii infracțiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârșirea lor, și aplicării adevărului în procesul judiciar.”

Criminalistica are la bază un întreg ansamblu de principii, dintre care unele comune cu cele ale dreptului penal și procesual penal (principiul legalității, principiul aflării adevărului, prezumția de nevinovăție ș.a) și altele proprii (principiul identității, principiul urgenței, principiul operativității în efectuarea investigației penale, principiul orice faptă lasă urme).

Noul cod de procedură civilă definește înscrisul-mijloc de probă ca orice scriere sau consemnare ce cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indifereant de suportul pe care aceasta a fost stocat și conservat.

Înscrisul poate îmbrăca forma autentică, ce face dovadă deplină față de părți până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările personale ale celui care a autentificat înscrisul, sau forma consensuală a semnăturii private, ce face dovadă atâta timp cât este recunoscut de cel căruia îi este opus.

Expertiza criminalistcă a scrisului deține un loc aparte în cadrul expertizei criminalistice a documentelor scrise, poziția sa de sine stătătoare fiind determinată de obiectul investigat și de metode prin care se realizează studiul scrierii de mână. În cadrul expertizei criminalistice a scrisului, obiectul principal, îl contituie identificarea persoanei după scris, și stabilirea autenticității scrisului, ori depistarea falsului prin imitare, deghizare, ori semnătura unei persoane ș.a.

2.Scrisul

2.1.Notiuni generale

Comunicarea între persoane se face verbal sau prin intermediul scrisului.

Scrisul este un sistem de comunicare, de reproducere, prin semne grafice, a gândurilor și a vorbirii, rezultat al deprinderilor intelectuale, un complex de reflexe condiționate (stereotip dinamic) format în urma procesului de învațare.Deși este vorba despre un stereotip ce conține o serie de automatisme, el nu este controlat în mod conștient de mintea umană.

„Scrierea, fiind un mijloc de fixare și de transmitere a gândurilor prin intermediul semnelor grafice, de-a lungul vremii a fost utilizată tot mai intens la întocmirea unui spectru vast de acte oficiale sau particulare. Astfel, devenind probe frecvente despre anumite întelegeri între oameni, ale existentei unor evenimente, actele scrise nu au întârziat să fie și obiectul celor mai felurite procedee de falsificare. Drept consecință, incriminarea falsului în acte o întâlnim încă în Legea lui Lucius Cornelius Sulla, care prevede pedepse aspre pentru astfel de fapte ilicite. În vederea stabilirii răspunderii pentru astfel de fapte, este necesar să se descopere atât falsul ca existență obiectivă, cât și persoana care l-a realizat în mod nemijlocit, conturându-se astfel tot mai multe categorii de persoane specializate în constatarea existenței falsului în acte și în depistarea celor vinovați. Deci, o categorie de experți în cercetarea actelor scrise.”

Identificarea pe baza scrisului de mână are drept fundandament științific existența unor elemente particulare, prezente în scrisul fiecărui individ, elemente ce sunt dependente de specificul deprinderilor nervoase de la nivelul scoarței cerebrale.

Individualitatea fiecărui individ reprezintă o trăsătură primordială a scrisului.

Caracteristicile scrierii, ca și în cazul altor modalități de indentificare (desen papilar, conturul buzelor, trăsături faciale etc.), sunt limitate și prezente într-o mare varietate de combinații, făcând în așa fel încât repetabilitatea acesteia să fie practic imposibilă.„Individualitatea unui scris se manifestă atât în formă, cât și în conținut.”

Exemple de materiale de execuție a scrierilor, cercetate din punct de vedere criminalistic: documente, scrisori, cereri, mențiuni, adnotări, semnaturi, punctuație, modalități de scriere a unor semne, simboluri,desene, schite etc.

„Scrisul ca mijloc de identificare nu se limitează la scrierea alfabetică, ci înglobează toate formele de manifestare grafică ale unei persoane. În această ordine de idei, credem că pot forma obiectul unei identificări chiar și trăsăturile unui desen, fiind de dorit ca desenele comparate să provină din aceeași perioadă întrucât maniera de a desena se poate modifica la un pictor de la o perioada la alta.”

2.2.Expertiza grafică-Grafoscopia.Grafologia

Identificarea persoanei după scris reprezintă un mod particular de identificare ce se realizează în cadrul cercetării criminalistice, modalitate ce poartă denumirea de expertiză grafică sau grafoscopică și care la randul său reprezintă obiectul de studiu al grafoscopiei judiciare.

Astfel, datorită asemânărilor semantice, sunt des intâlnite erori în ceea ce privește folosirea termenului de „expertiză grafologică”, deșii aceasta reprezintă un domeniu separat al investigării, fiind utilizată în mod special în psihodiagnostic, în cercetarea individuală a caracterului unui individ.

Expertiza grafică pentru a-și atinge țelul, cerceteză comparativ, după criterii prestabilite, un scris al unei persoane neidentificată cu un alt scris luat pentru comparație de la o persoană suspectă. Grafologia, spre deosebire de grafoscopie, analizează, potrivit altor criterii, un scris singular , al cărui autor poate fi fie cunoscut, fie necunoscut.

Scrisul este urmarea evoluției progresive de-a lungul mai multor ani de exercițiu, astfel devenind treptat o deprindere, deprindere ce prezintă atât caracteristici generale cât și imperios individuale, relativ stabilite.[12/l.ionescu-im]

În expertiza grafică se urmarește descoperirea, indentificarea autorului scrierilor deghizate, contrafacute , imitate, copiate, în timp ce grafologia studiază relatări scrise adevarate, sincere, nedeghizate, deci care nu urmaresc inducerea în eroare a cititorului.

„Un raport între scriere și personalitate e în afară de orice îndoială.Putem afirma de cele mai multe ori că o anumită scriere aparține unei anumite persoane, dupa cum putem identifica acea persoană printre multe altele sau după cum o putem recunaoște pe o fotografie. Faptul acesta este bazat pe principiul corelațiilor. Scrisul e, în ultimă analiză, expresia înregistrată a unor contracții musculare, ele însele expresia scurgerii în mușchi, cu o anumită intensitate, viteză și ritm, a energiei nervoase. Acestea toate nu țin numai de activitatea psihică, de caracterul

individului, ci și de cea somatică, prima fiind dealtfel, strict condiționată de ultima.”

Capitolul II –Grafologia.Grafoscopia

1.Identificarea persoanei dupa scris

Actele scrise joacă un rol important în ceea ce privește probele judiciare. Acestea sunt privite ca probe scrise și ca probe materiale. Probele scrise vor fi studiate din punct de vedere al ideii, conținutului spiritual și al modalității de redactare. În cazul probelor materiale se va studia prezentarea generală , natura suportului și a substanței utilizate în scriere, deosebirea de culoare scris de bază-scris adăugat precum și diferitele modificări structurale cum ar fi ștersăturile ce schimbăforma exterioară a actului.Cercetarea criminalistică reprezintă o „branșă” a cercetării înscrisurilor în vederea înfaptuirii justiției, având o sferă mai mică în comparație cu ce judiciară. Cercetarea judiciară presupune în ansamblu examinarea financiara, contabilă, criminalistică și de altă natură.

„Parte integrantă a identificării judiciare, identificarea criminalistică este destinată să servească scopurilor acesteia. Ca urmare, cercetarea criminalistică nu este chemată să determine obiectul în sine, ci să ajungă la identitate probantă.”

În vederea efectuării cercetării criminalistice a scrisului de mână, pentru stabilirea identității autorului, se ține cont atât de elementele care privesc conținutul și evoluția grafică a scrisului, cât și de cele care țin de caracteristicile semnelor grafice.

Identificarea criminalistică este definită: „stabilirea prin mijloace tehnico-știintifice a identității unei ființe sau a unui obiect care are legatură cu fapta incriminată.”

1.1.Individualitate.Stabilitate relativă

Individualitatea prezintă următoarele caracteristici: -forță;

-echilibru;

-dinamica proceselor cognitive superioare;

-alți factori externi.

A doua proprietate fundamentală a scrisului este reprezentată de stabilitatea caracteristicilor grafice. Astfel se are în vedere numai o stabilitate relativă, determinată de unele modificări întalnite în gradul de evoluție al unui scris care nu trebuie confundată cu aptitudinea unei persoane de a scrie în mai multe variante.

Variabilitatea scrisului este mică, medie, mare și se determina în funcție de un exemplar în comparație cu un alt exemplar al aceluiaș autor.

Cele mai importante cauze ce determină modificări în scrierea unei persoane sunt, urmatoarele:

1)Necesitatea scrierii rapide (medici, studenți ș.a.) . Revesul acesteia fiind un grad de evoluție a scrierii mic, inferior specific persoanelor cu un grad scăzut de școlarizare;

2)Stări patologice ale scriitorului (boli psihice; boli cronice aflate într-un stadiu avansat,final ; boli mintale ; vârstă ) ce „generează alterari graveale scrisului, mergând până la paragrafie sau agrafie, paragrafia constând în tendința persoanei de a folosi la nesfârșit anumite litere sau cuvinte, iar agrafia reprezentând pierderea deprinderii de a scrie”.

Un efect major asupra scrierii cât și asupra evoluției fizice, psihice îl reprezintă vârsta înaintată-vârsta a treia (de la 60 de ani mai departe).Apare așa-zisul fenomen de marire a dimensiunilor grafice (adesea datorate tulburărilor de vedere).

Scrisul bătrânilor-caracteristici: tulburări cardiovasculare, pulmonare, scleroza, tendința de media, de a reflecta, oboseală ,trmururi, retusuri, opriri, ritm de scriere scăzut.

Tipuri de tremurături:

-tremurăturile bătrânilor;

-tremurul alcoolicilor[ in raport cu gradul de intoxicație(grad mare de ebrietate;grad mediu de ebrietate;grad mic de ebrietate)];

-tremurul patologic (fin și des);

-tremurul celor ce suferă de boala Parkinson;

-tremurul falsificatorului.

Stările patologice determinate de boală, cu titlu exemplificativ,prezintă urmatoarele caracteristici: tremur, aspect neîngrijit, deformat, haotic, modificări structurale ale suportului etc.

O alta stare patologică importantă este reprezentată de emotivitate. De exemplu: trăiri sufletești, anxietate, depresie, slăbiciuni fizice etc.

3)Stările de intoxicație ( alcool, droguri, substanțe tranchilizante, otrăvuri, medicamente).

4)Conducerea mâinii de către o altă persoană: simplu ajutor (mână ajutată);

-scris efectiv cu altă mână (inertă);

-scriere forțată-obligat

5)Stări fizionomice ale unor organe.

6)Exitența unor condiții improprii de a scrie (suport inadecvat, instabil, poziții anormale pentru a scrie, frig, căldură insuportabilă etc.).

Scrierile pot fi descoperite pe diverse suporturi, de la hârtie, carton, textile, piele până la ziduri, sticlă, tablă ș.a. În acest caz determinându-se calitatea suportului de a fi considerată a fi adecvată scrierii sau improprie acesteia.

„Modificările produse de aceste cauze se reflectă în nesiguranța trăsăturilor, în direcția neregulată a rândurilor, întreruperi frecvente ale traseului, deformări ale gramelor și, uneori, în alterări grave ale scrisului, care poate căpăta un aspect haotic, total dezorganizat, ajungâdu-se finalmente la ceea ce este element agrafie.”

Grafopatologia este știința ce se ocupă de studierea alterațiilor grafice din diverse afecțiuni, în mod special cele de tip neurologic și psihic. Astfel putem constata că tulburările scrisului sunt legate de un număr mare de anomalii organice și funcționale ce se pot încadra în șapte categorii : tulburări cardiovasculare, dispnee, boli nervoase, intoxicații, tulburări vizuale, boli mintale și constituții psihopatice. Problema determinării deteriorărilor normale a funcțiilor, în raport cu vârsta , se face empiric ( vârsta autorului, capacitatea intelectuală etc.). Astfel în cazul îmbărânirii precoce ( persoane cu vârsta cuprinsă între 40-50 de ani care suferă de diverse boli ) se observă o alterare grafică masivă, fapt ce se întâlnește adesea în rândul persoanelor cu vârsta cuprinsă între 70-80 de ani.

2.Caracteristicile de identificare a scrisului

Aceste caracteristici sunt prezente în special în următoarele situații:

-limbajul caracteristic autorului;

-așezarea în pagină a textului;

-aspectul general sau forma scrisului;

-particuralarități ale construcției semnelor grafice.

În legatură cu terminologia utilizată și clasificarea caracteristicilor, atât in doctrină cât și în practică, există opinii contrare.

Unii autori susțin că acestă clasificare urmărește caracteristicile limbajului, grafice propriu-zise. Alți autori, practicieni împărtășesc o altă opinie, coform căreia: „caracteristicile de identificare se împart în două mari categorii generale, care privesc aspectul scrisului și, speciale, referitoare la modul de construire a semnelor grafice. În fine, alți autori le împart în caracteristici generale (limbaj, configurație, formă și mișcare) și caracteristici individuale ale literelor și cifrelor.”

În acest caz considerăm a fi utile următoarele precizări:

Caracteristică generală-ca termen, nu trebuie înțeles ca având o valoare de identificare mai scazută prin comparație cu caracteristicile particulare sau speciale, deoarece prin acesta se diferanțiază caracterul general al unei scrieri, individual.

Element individual-ca termen, ’’individual’’ ar trebui a fi ocolit ca utilizare, deoarece acesta definește ceea ce este particular unui singur autor, nemaiîntâlnit la un alt individ, deosebindu-se în acest sens de caracteristicile speciale sau particulare în ansamblul lor.

2.1.Caracteristici ale scrisului

Specificul exprimării în scris, respectiv caracteristicile conținutului spiritual al textului, poartă împreună, în literatura de specialitate, și denumirea de ’’caracteristici ale scrierii’’, ce sunt elmente care nu fac efectiv parte din categoria elementelor grafice de identificare. Acestea, în cele din urma, sunt, la rândul lor, incluse în această categorie deoarece „servesc efectiv la individualizarea persoanei scriptorului și, mai ales, la restrângerea cercului persoanelor suspecte (de exemplu, în cazurile relativ frecvente al scrisorilor anonime cu conținut calomnios).”

În vederea determinarii acestor caracteristici de identificare se va ține cont de conținutul scrierii, evoluția grafică a scrisului, așezarea în pagină, vocabularul utilizat, punctuația ș.a.

Evoluția grafică reprezintă ușurința cu care o persoană poate scrie, precum și experiența pe care o deține în deprinderea acestei activități. Prin urmare, imitarea unui scris superior de către o persoană cu un scris inferior este aproape imposibil de realizat.

Vocabularul = preferința utilizării anumitor cuvinte, modul de formare al frazelor, preferința pentru anumite timpuri verbale, folosirea adjectivelor, comparațiilor, proverbelor, neologismelor, metaforelor, arhaismelor, provincialismelor ș.a.

2.2.Caracteristicile topografice ale scrisului

Privește modul de amplasare , de dispunere a unui text pe un suport, de obicei hârtie. Acestea sunt:

Menționăm că aceste caracteristici sunt cu titlu de exemplu, ele neconstituind o categorie generală distinctă de caracteristicile specifice, ’’extragrafice’’ ale scrierii, mai mulți autori înglobându-le în categoria caracteristicilor generale.

2.3.Caracteristicile grafice generale

Caracteristicile grafice ale scrisului ( „dominante” sau „caractere obiective alescrisului”) sunt acele funcții specifice aspectului general al unei scrieri, formei acesteia, datorită cărora este posibilă identificarea unui fals prin deghizare, respectiv imitare, în care autorul se concentreză mult mai mult asupra modului de redactare al textului, scăpându-i caracteristicile sale proprii, generale, care îi trădează identitatea.

Dominantele grafice sunt alcătuite din acele particularități specifice unui scris, pe baza lor fiind posibiă lamurirea cu exactitate a unui tip de scris.Caracteristicile generale sunt numeroase , cauză ce a determinat pe mulți autori de specialitate să recurgă la clasificări și subclasificări.

Dintre caracteristicile grafice generale, cu titlu de exemplu putem enumera următoarele: forma, dimensiunea scrierii, înclinația literelor, viteza cu care se scrie, apăsarea (presiunea) etc.

Gradul de evoluție al scrisului

Evoluția unui scris reprezintă stadiul la care o persoană a ajuns cu deprinderea sau cu tehnicitatea scrierii.

Acesta se află printre cele mai importante caracteristici grafice dominante, ocupând un loc deosebit în procesul de identificare.

Aprecierea se face în funcție de nivelul de coordonare al mișcărilor, de stabilitatea caracteristicilor generale precum și de ritmul ori viteza de scriere.

Gradul de evoluție se clasifică, în modul următor:

-inferior; -mediu; -superior.

Scrisurile inferioare sunt acele scrisuri executate în urma unor coordonări slabe a mișcărilor, într-un ritm lent, fără siguranță, cu timiditate, ce au un traseu fără uniformitate în modul de realizare al semnelor grafice atât ca formă și mărime, unele fiind unghiulare, altele rotunjite, precum și în ceea ce privește poziția față de orizontala rândurilor. Scrisurile medii sunt îngrijite, au literele uniforme ca dimensiune , înclinație normală, în tocmai cum am fost învațați în generală. Scrisurile superioare sunt scrisurile bazate pe continuă perfecționare a mișcărilor , în urma unui exercițiu îndelungat, care prezintă un traseu ușor realizat, cu multă siguranță, într-un mod simplist și cu multe variante de realizare al acelorași litere.

Persoanele cu un grad inferior de evoluție nu pot reproduce un text cu un grad superior de evoluție, pe când o persoana cu un grad superior de evoluție poate imita cu o oarecare ușurință un scris inferior sau mediu.

Forma scrisului

„Această caracteristică este dată de gradul de dexteritate al celui care scrie, de gradul de evoluție al scrisului, atât în cazul scrierilor cursive, cât și în cazul scrisurilor de tipar.”

Tipuri de formă: -rotunjit;

-ascuțit;

-arcade;

-ghirlande;

În funcție de simplitatea scrierii, forma scrisului se mai clasifică în: simple, simplificate sau complicate. Astfel la scrierile ghirlandate, trasăturile inferioare și cele de unire sunt sub forma unor ghirlande; la scrierile arcade sunt prezente ca dominante formele de arcadă la trăsăturile superioare literelor ,cum ar fi de ememplu în cazul literelor n,m.

Dimensiunea scrisului

Se apreciază prin raportarea întregului text la dimensiunea generală a suportului descris și la natura, destinația firească a acestuia. Astfel acesta se calsifică în: mare (semnele grafice sunt mai înalte de 2-3 mm),mijlocie, mic (sub 2-3 mm). Proporționalitatea reprezintă urmatoarea etapă, stabilită prin compararea literelor nedepasante (a, e, i, o, u, c, m, n, s, v, y) cu depasantele (b, d, f, g, h, j, k, l, t, ț,y). „Când diferența între ele este mare, socotită pe verticală, se consideră ca supraînălțat, iar când această diferență este mică, avem scris subînălțat. În privința înălțimii scrisului, este posibil ca numai unele litere să fie supraînălțate sau subînălțate. De asemenea, în unele scrisuri înalțimea semnelor grafice din cuvinte poate să crească treptat ori să întâlnim o situație inversă, când, pe măsura aproprierii de sfârșitul cuvântului, literele devin tot mai mici. În prima situație avem așa-numitul scris crescător sau ingladiolat, iar în cea de-a doua crescător ori gladiolat.”

Înclinația scrisului sau a literelor

Se realizează prin analiza unghiului format de axa longitudinală a literei în raport cu linia de bază a rândurilor. Astfe scrisul poate fii înclinat spre dreapta, spre stânga , vertical sau nedeterminat.

Coeziunea sau continuitatea scrisului

Reprezintă gradul de legare al literelor într-un cuvânt, fară ridicarea instrumentului de scris pe pe suport. Coeziunea este: mare (în același cuvânt sunt legate aproximativ 5-6 litere scrise fară întrerupere), medie ( 3-4 litere ), mică sau tocată ( mai puțin de 2-3 litere ). De regulă coeziunea este mai mare cu cât gradul de evoluție este superior. În cazul bolnavilor, emotivilor, cei cu un grad de educație și cultură mai scăzut au un grad de coeziune mai redus. Însă aceasta nu este o regulă universală.

Viteza scrisului

Se determină prin raportare la rapiditatea grafică și se apreciază după simplificarea construcției literei, după gradul de legare al acestora, dupa ’’dilatarea’’ cuvintelor, după prescurtări etc.

Presiunea scrisului

Reprezintă una dintre caracteristicilecele mai importante din scrisul unei persoane. Ea se determină mai ales în funcție de grosimea trăsăturilor și mai puțin în gradul de imprimare al acestora în suport. Presiunea diferă în funcție de instrumentul cu care se scrie, fiind aparent mai mare la stiloul cu bilă. În acest mod cu cât viteza este mai mare cu atât presiunea scade.

Linia de bază a scrisului

Aceasta nu este socotită doar o caracteristică generală ci și una topografică, fiind inclusă de unii autori într-o categorie aparte numită orânduirea scrisului. Se calculează după limitele inferioare ale literelor și ale cifrelor, la deplasante ținându-se cont numai de corpul literelor. Astfel avem linie dreaptă, concavă, șerpuită, convexă, (rar) frântă, întâlnită în rândul persoanelor care scriu în trepte.

Direcția rândurilor

Tipuri : orizontală, ascendentă, descendentă, nedefinită.

„Întrucât direcția râdurilor și linia lorde bază, de multe ori, sunt influențate de condițiile concrete în care se scrie (poziția hârtiei față de mâna scriptorului, a cotului pe masa de scris, stabilitatea acesteia etc ), este posibil ca un scris ascendent sau descendent, convex, concav ori șerpuit să nu fie o desprindere a persoanei în cauză. Astfel, ne putem întâlni, chiar într-un singur act scris de aceeași persoană, cu două sau mai multe caractereistici de acest fel ale scrisului, datorită schimbării poziției inițiale de scris ori a altor condiții obiective. De aceea, apreciem că aceste două caracteristici generale ale scrisului trebuie să fie utilizate doar ca elemente orientative.”

2.4.Caracteristicile particulare ale scrisului de mână

Caracteristicile individuale sau speciale ale scrisului reprezintă un grup de elemente foarte valoroase în identificare, ele evidențiind modul în care fiecare persoană s-a învățat să execute un anumit semn sau grup de semne grafice. Posibilitatea identificării unei persoane apare ca urmare al gradului de abatere de la modelul caligrafic de construcție al literelor și cifrelor.

Elementele particulare ale scrierii apar în formele multiple de realizare a unui semn grafic (litera/cifră) , a fiecărui element component ce intră în structura ei.

Craracteristicile particulare sunt numeroase ca număr, variind de la o persoană la alta.

Indicii de grafotehnică (individuali) vizează atât construcția în ansamblu a unei cifre, litere , cât și a fiecăruia din gramele ori trăsăturile sale particulare. În limbajul de specialitate, trăsăturile particulare din construcția unei cifre, litere dispuse în plan vertical se numesc grame, iar trăsăturile orizontale care unesc două grame se numesc ducte.

Analiza modului de construție a scrisului, denumit și grafotehnica semnului grafic, face posibilă evitarea concluziilor eronate de identificare, determinate de asemânarea întâmplătoare a două scrisuri.

În funcție de construcția literei, potrivit modelului caligrafic, aceasta poate conține o singură trăsătură (c, l, e, o), două trăsături (a, b, d, n), trei trăsături (m, A, B) și patru (M, W). Forma poate fi dreaptă, unghiulară, circulară, concavă, convexă etc., prezentând variații multiple de formă. O trăsătură circulară se întâlnește în variante complet circulare, semicirculare sau în spirală.

Caracteristicile particulare ale scrisului de mână sunt: numărul de elemente din care este constituit un semn grafic, construcția semnelor grafice, forma elementelor componente , modalitatea de începere a execuției semnelor grafice, direcția mișcării instrumentului de scris, modalitatea de finalizare a semnului grafic, legătura dintre grame, modalitatea de efectuare a elementelor componente separate ale literelor.

Construcția elementelor grafice

Reprezintă modalitatea de realizare a fiecărei cifre ori litere din text, privește forma și modelul de bază utilizat de autor, care poate fi caligrafic sau topografic. Deasemenea el poate să înregistreze modificări, simplificări ori introducerea unor trasături suplimentare la anumite semne grafice, atât în faza de formare a scrisului, cât și după ce acesta are o finalitate relativă, fără săvizeze substanțial detaliile individuale ale scrisului. Astfel este recomandat ca în procesul identificării, să se confrunte cât mai multe litere, cifre de același fel, cu poziții diferite în cuvinte, respectiv la început, în interior și în partea finală a cuvintelor, în special când se studiază litere de structură mai complexă ( „b” , „d” , „f” , „g” , „p” , „r” , „z” etc.).

Numărul elementelor componente

Pun în evidență continuitatea scrisului unei persoane. Astfel se va ține cont de variantele posibile de executare a semnelor grafice, la fiecare semn studiindu-se numărul de mișcări ale instrumentului de scris, ordinea mișcărilor, întreruperile prezente în componența semnului grafic analizat.

Forma elementelor componente ale semnelor grafice

Sunt modalitațile de bază prin care se realizează trăsăturile cifrelor și ale literelor în ansamblu scrisului de mână. Exemple de trăsătuiri : drepte, circulare, unghiulare , concave, convexe, ondulate, ovoidale și buclate , acestea variind în funcție de gradul de evoluție al scrisului ( mică-inferior, medie-mediu, mare-superior). Astfel la locul de închidere a ovalelor unor litere, sunt cunoscute variații ale modalităților de unire a punctelor incipiente cu cele terminale ale ovalelor respective, fiind importantă pentru cercetare și zona de început și de sfârșit al fiecărui oval luat în mod individual. Importante la rândul lor sunt și buclele depasantelor și ale unor majuscule, concretizate atât în forma și mărimea sub care se prezintă, precum și în direcția de acțiune a instrumentului de scris.

Direcția mișcării instrumentului de scris

Constituie un rezultat al deprinderilor fiecărui individ , cunoscâdu-se multe variante, deșii direcțiile de mișcare sunt puține, dreapta-stânga, stânga-dreapta , sus-jos, jos-sus, pe baza cărora se realizează elementele componente ale semnelor grafice. „Numărul sensurilor de mișcare, totuși , se amplifică, dacă avem în vedere executarea fiecărei litere și, totodată, posibilitatea scrierii aceleiași litere în mai multe direcții de mișcare a instrumentului de scris.” [64] Spre exemplu, în vederea realizării minusculei „a”, ovalul s-ar putea face în întregime cu sensul de mișcare de la stânga la dreapta sau de la drapta la stânga, precum și o parte a ovalului într-o direcție și alta în sens opus, iar bastonata literei de sus în jos, tangentă la oval, sau printr-o urcare de la jumătatea ovalului și apoi prin coborâre până la baza literei , unde se va face finalizarea sa. Se mai poate constata diversitate în direcția de scris a instrumentului și în construcția altor semne grafice, cum sunt cele în cazul minusculelor „b, d, f, g, p, t” sau la majusculele „D, P,R” etc.

Începerea semnelor grafice

Procedeu aplicat la începutul literei și poziția care i se atribuie punctului incipient, de atac, în traseul ce formeză corpul literei. În practică se întânesc două modalități de procedee: începerea literei cu o trăsătură nefuncțională , cunoscută sub denumirea de linie de atac, ce diferă după mărime, formă, poziție și modul în care se întâlneștecu corpul literei, fie printr-o construcție directă a literei, ca și în cazul imitației semnelor topografice. Poziția punctului de atac al literei, nu contează dacă este la trăsătura nefuncțională sau chiar în iteriorul corpului literei, se ține ca reper linia de bază a scrisului, centrul literei, înălțimea la care se găsește, apreciindu-se totodată locul pe care litera examinată îl ocupă în cuvânt, precum și de literele învecinate , de care se leagă în mod nemijlocit.

Finalizare semnelor grafice

Este elementul cel mai activ într-un scris și reprezintă una dintre caracteristicile individuale cele mai accentuate ale autoruluiscrierii. La scrisurile lente ( inhibate ) finalizările sunt bruște, scurte, în schimb la cele rapide ( dinamogene ) ele sunt accentuate , trasate energic , orientate ascendent, descendent ori orizontal, de unde punctul final este pasager în legătură cu poziția sa. Această caracteristică, în interiorul cuvintelor , este mai dificil de identificat, fiind mai evidentă la sfârșitul fiecărui cuvânt și al semnaturii.

Legarea gramelor

Caracteristică particulară ce privește mai mult scrierile caligrafice, pentru că la cele tipografice ea, se realizează prin simpla juxtapunere a semnelor, neconcretizâdu-se prin multe variante.În această situație modalitățile de legare a gramelor între ele depind, printre altele , de formarea semnelor grafice și de poziția lor in structura cuvintelor. Astfel , în cadrul cercetării acestei legături, va fi de urmarit modul în care se leagă gramele de același fel cu alte semne grafice, aflate pe poziții similare în cuvinte. Spre exemplu , modul de legare al minusculei „a” cu minusculele „c”, „b”, „d”, „u”, respectiv cu altele cum sunt „d” cu „a”, „e”, „o”, „u” etc., în urma căreia se poate evidenția un mod de legare sau de diversitate de realizare al legăturilor respective.

Scrierea unor elemente separate ale anumitor semne grafice

Reprezintă o caracteristică individuală specială a scrisului, datorită faptului că aceste „părți mobile” ale unor litere din alfabetul român , deși nu profund variate ca formă, sunt întâlnite într-o propoziție față de elementul de bază al literei. Astfel elemente separate ale unor litere sunt: bara minusculei „t” , semnele diacritice ale minusculelor „ă”, „â”, „î”, „i” , sedilele minusculelor „ș” și „ț”, precum și formele și plasarea accentelor la anumite litere din cuvintele străine.„Bara de la minuscula „t” poate să difere ca lungime, poziție, formă, nivel și deplasare, iar semnele diacritice ale minusculelor amintite, în privința poziției față de elementul de bază al literei, sunt obișnuite, stânga, dreapta, apropiate sau îndepărtate.”

Exemple al modului de construcție al gramelor :

-minuscula „a” este alcătuită dintr-un oval și un bastonaș întors;

-minuscula „b” este alcătuită din depasantă (buclă ori bastonadă) finalizată intr-un mod caracteristic;

-minuscula „m” este alcătuită din arcade rotunjite sau ascuțite;

-minuscula „t” este alcătuită din depasantă în buclă sau bastonadă, plus bara superioară.

Un alt aspect important ce trbuie analizat în cadrul caracreristicilor grafice ale scrisului, îl reprezintă scrisul deghizat.

Scrisul deghizat este foarte des întânit în practica criminalistică ce privește cercetarea documentelor și are ca scop acunderea adevăratei identități a autorului. Deghizarea se poate realiza prin scrierea cu mâna stângă ( în cazul în care autorul în mod obișnuit scrie cu mâna dreaptă ) , cu litere de tipar , prin modificarea direcției scrierii obișnuite , cu ajutorul unor diverse pârghii etc.

Astfel chiar și prin deghizarea scrierii , autorul poate fii identificat după caracteriticile individuale, omise , din scrisul său obișnuit. Nici în cazul scrierii cu mâna stângă autorul nu se poate ascunde , deoarece acesta execută linia de atac , direcția mișcării în formarea gramelor , întretăierea semnelor grafice , așa cum în mod normal ar scrie cu mâna dreaptă. Evident că forma literelor ori a cifrelor va fi diferită, scrisul va fi mai nesigur, modul de legare va fi defectuos și coeziunea va fi scăzută. În mod evident cu cât textul este mai amplu, ca și conținut, cu atât identificarea este relativ mai ușoară. În cazul deghizării cu mâna dreaptă, adesea , autorul dă un alt grad de înclinație literelor sau cifrelor , alte dimensiuni. Dar scriptorul nu își dă seama că va fii identificat după elementele particulare cum sunt linia de atac, direcția de formare a gramelor, finalizarea literelor , precum și alte detalii.

În cercetarea scrierilor deghizate se va ține cont ,pe lângă detaliile fiecărei grame , și de conținutul și forma cu care scriptorul a redactat textul analizat.

2.5.Examinarea grafologică

Scrisul uman este alcătuit din literele alfabetului, litrele dau naștere la cuvinte iar cuvintele formează un text. Literele stabilesc, atunci când sunt privite în mod individual, calitatea și cantitatea intelectuală, afectivă, morală a unui individ, voința, gândul, dorința , starea afectivă etc. Cuvintele stabilesc, în funcție de caracterul grafologic, modalitățile de manifestare a primelor litere ori discernământul, generozitatea, opera realizată, discreția, concepția cu privire la lucruri. Textul relevă, în funcție de caracterul grafologic al cuvintelor, litrelor, semnelor componente, comportamentul, seriozitatea, capacitatea morală, introversiunea, extroversiunea, concepția despre universul înconjurător, afecțiuni psihice etc.

În acest sens examenul grafologic privește următoarele elemente:

Literele:

largi – imagine de ansamblu, reflectare intrinsecă, relevarea adevărului din text;

strâmte – intelect redus, capacitate intelectuală redusă, imoralitate, superficialitate ;

joase – capacitate intelectuală crescută, atenție, minuțiozitate, precizie, anticipație ;

înalte – subiectivism, pompozitate, caracter solemn ;

delicate – afectivitate, simplitate, sentimentalism ;

marcate –concentrare, practicitate, dorința de a domina de a comanda ;

clare – simplificarea eului, atingerea clarității ;

sobre – obiectivitate, capacitate de memorare, originalitate ;

confuze – incoerență ;

suprapuse – contrast, optimism sau persimism, hotărâri și rezerve concomitente ;

lipsa unghiurilor – egoism, coerență între funcția cerebrală și dinamica sistemului nervos, profunzime ;

prezența unghiurilor – duritate, tristețe ;

deschise – influențabil, sensibil ;

închise – competență, tărie de caracter.

Cuvintele:

cu litere legate – continuitate în gândire, acțiune, perseverență ;

cu litere dezlegate – înclinație spre analiză a fiecărui element, stabilirea celei mai importante idei ;

cu litere convergente – control, înțelegere ;

cu litere paralele – memorie sigură, supunere, sobrietate ;

cu litere apropiate – narcisism, avariție, egoism ;

cu litere distante – entuziasm, generozitate, spontaneitate ;

cu litere la fel de înalte – formalism, omogenitate ;

cu litere diferite ca înălțime – abilitate, originalitate, dezechilibru psihic, voință instabilă, pierderi de memorie.

Textul:

practic ;

în sens practic ;

conține cuvinte legate – profunzime în gândire, logică, coerență ;

conține cuvinte dezlegate – încăpatânare, obiectiv ;

conține cuvinte distante – concentrare, rațiune, autocritică ;

conține cuvinte apropiate – superficialitate ;

conține cuvinte scrise drept – energie, vivacitate, demnitate ;

conține cuvinte înclinate spre dreapta – mediere, empatie, autosugestie ;

conține cuvinte înclinate spre stânga – neîncredere, depresie ;

conține cuvinte cu scris ascendent – naivitate, entuziasm ;

conține cuvinte cu scris liniar – moralitate, seriozitate, caracter puternic, fermitate ;

conține cuvinte cu scris descendent – slabiciune de caracter, nesiguranță ;

conține cuvinte cu scris clar – calm, exactitate ;

conține cuvinte cu scris dezorganizat – persoană ușor de influențat ;

conține cuvinte cu scris incoerent – precipitare, nervozitate ;

conține cuvinte cu scris lent – lentoare, oboseală ;

conține cuvinte cu scris restrâns – inconsistență ;

conține cuvinte cu scris care se lărgește – grad crescător în entuziasm.

Reguli non-grafologice

Regula caligrafică

Se mai numește și regula gramatomorfică sau caligrafică descriptivă, aceasta fiind prima regulă folosită în studiul grafismelor și identificării grafice. Aftfel prin acesta se cerceteză grafismele ca elemente formale, punctul de plecare în cercetare fiind natura morfologică. Se studiază literele , de tipar sau de mână, și modul de scriere al acestora, punct de plecare, punct de finalizare etc. Acesta stabilește criteriul potrivit căruia două scrisuri au același autor dacă se aseamână morfologic, sau în caz contrar scriptori diferiți. Dezavantajul este acela că cercetează doar statica și exteriorul scrisului, chiar dacă gestul grafic în sine este un rezultat psihico-fizic ce trebuie analizat din punct de vedere al dinamicii datorită factorilor care îl influențează ( stare fizică, stare fizică, dorintă etc.).

Regula grafometrică

Regula grafometrică are ca obiect de studiu raporturile dimensionale care se stabilesc între formă și mișcarea grafică, acestea fiind prevăzute drept constante în urma experienței empirice. Conferă valoare elementelor realizate de raporturile interliterare,traseelor curbilinii, orientărilor unghiulare, plasărilor spațiale ș.a. prin aceasta se măsuară grafismele. A fost studiată de numeroși scriitori ca L. Klages, G. Moreti, J. Crepieux Jasmin, E. Locard, P.Humbert, M. Marchesan. Dezavantajul este acela că studiază doar diversitatea cvasiinfinită a caracteristicilor grafice într-un mod arbitrar, inflexibil, ceea ce duce la eludarea apectului complex și atât de important al fluctuațiilor grafice.

Regula experimentală

Acestă regulă se subdivizează în următoarele ramuri:

Grafografia – studiază presiunea grafică ;

Cinematografia – studiază dinamica grafică. Această regulă constă în filmarea mișcărilor grafice, în acest mod stabilindu-se variațiile de viteză, relațiile dintre viteză și înclinare, dintre viteză și presiune ș.a. ;

Fotografia – studiază modificarile suferite de text atunci când se scrie spontan/constant/alert.

Electronicografia –a fost utilizată pentru prima dată sec. al XIX-lea la Ontario și a constat în : suspecții au fost puși să scrie pe un suport metalic cu un stilou cu vârf metalic , fiecare mișcare fiind incriptată pe o bandă magnetică și apoi interpretată de un analizator de semne grafice. Interpretarea s-a facut cu ajutorul urmatorilor parametrii : timpul necesar scrierii unui cuvânt, timpul de contact, numarul de contacte și viteza.

Regula desriptivă

Se mai numește și metoda grafonomică sau semnalectico-descriptivă și are ca obiect de studiu gesturile graficeca, caracteristici ale scriptorului , precum și ansamblul elementelor variabile ori constante, combinarea între caracteristicile generale și cele speciale în scris, cifre și semnături. Pe baza acestei metode se încearcă descrierea scriptorului într-un mod cât mai fidel ( autorul scrie cu mâna dreaptă sau stângă, este suferind de o boală în fază terminală, are anumite ticuri particulare etc.).

Cu titlu de exemplu, metoda grafologică pune în evidență următoarele trăsături : raționalism, capacitate intelectuală ridicată sau scăzută, originalitate , toleranță sau intoleranță, autonomie în opinii, promptitudine sau tergiversare, autocriticabilitate,sentimentalism, încredere, dominanță, claritate, confuziune, adaptabilitate, viziune , non-conformitate, discernământ, conciliantă.

3. Expertiza grafică

3.1. Identificarea scriptorului

Acest mod particular de identificare al persoanei se realizează în cadrul expertizei criminalistice a scrisului, care se mai numește și expertiză grafică sau grafoscopică, iar domeniul examinării se numește grafoscopie judiciară.

În general, expertiza criminalistică grafoscopică vizează următoarele obiective:

Verificarea autenticității unui text sau a semnăturilor de pe un înscris, în sensul că acesta aparține unui individ nominalizate în document, individ care peretinde sau căruia i se atribuie textul ori semnătura;

Identificarea autorului unui text anonim cu un conținut calomnios sau în scop de șantaj, întâlnit inclusiv în acțiunile cu caracter terorist, ori prezintă o anumită importanță sub aspect juridic, social-economic, administrativ, politic, cultural, etc.;

Descoperirea unui fals prin imitare sau deghizarea scrisului și, de aici identificarea persoanei autorului textului.

Ca și în cazul examinării criminalistice destinată identificării persoanei după anumite urme realizate în câmpul infracțional, identificarea după scris presupune în mod necesar, un examen comparativ între scrisul în litigiu și scrisul aparținând în mod cert persoanei suspecte.

Adeseori, se mai folosește, in mod eronat, termenul de ’’expertiză grafologică’’, deși grafologia este un domeniu distinct de investigare, folosită cu precădere în psihodiagnostic, în studiul particularităților de caracter ale unui individ.

3.2 Obținerea modelelor sau pieselor de comparație

Obținerea pieselor de comparație este o sarcină ce revine în mod exclusiv organului judiciar însarcinat cu expertiza și nu expertului criminalist. Prin urmare, organul judiciar are posibilitatea să constate direct și să certifice autenticitatea materialelor scrise , chiar părțile fiind chemate să-și expună un punct de vedere, să recunoască ori să infirme apartenența scrisului sau semnăturii.Când o parte din proces contestă cu rea-credință un înscris de comparație , acesta va fi luat în considerare în efectuarea cercetării, instanța stabilind pe baza mijloacelor de probă că actul în discuție aparține titularului, suspect, iar expertul criminalist constată că este scris de persoana care a completat alte documente acceptate de părți. În cazurile speciale, obținerea pieselor de comparație încă din faza consultării expertului, se va face cu prioritate.

După proveniență, pisele de comparație se împart în două categorii:

Piese de comparație libere sau piese preconstituite

Sunt realizate în afara spațiului procesului judiciar și, in majoritatea cazurilor, la o dată dinaintea examinării. Exemple : autobiografiile, cereri , scrisori, anumite înscrisuri, declarații ș.a.

Modelele de comparație libere trebuie să fie într-un numar adecvat și să se apropie cât mai mult, ca formă și conținut, de înscrisul în litigiu, să fie redactate într-un interval de timp apropiat de data cercetării și acesta se va scrie cu un instrument scriptural asemânător cu cel folosit de autor în realizarea scrisului expertizat ( pix, stilou, creion etc.).

Valoarea pieselor preconstituite stă în sinceritatea scriptorului,conform opiniei unor autori de specialitate și în lipsa intenției de deghizare a scrisului, întâlnită adesea în cazul modelelor luate la cerere .

Modelele de comparație experimentale sau piese scrise la cerere

Constă în probele de scris obținute în urma solicitării exprese a organului judiciarși numai în prezența acestuia. Modelele de comparație experimentale se obțin prin dictare sau prin scriere liberă. Astfel:

-scrierea liberă trebuie să se realizeze în așa manieră încât suspectul să nu cunoască destinația reală a piesei, în acest mod prevenindu-se o eventuală încercare de deghizare a scrisului.

-scrierea după dictare trebuie să cuprindă cât mai multe cuvinte și/sau expresii din textul litigios , ajungându-se până la dictarea acestuia în întregime, modalitate în care , în niciun caz, nu se prezintă înscrisul în vederea unei eventuale copieri.

Modelele de comparație se iau în condiții cât mai apropiate de cele în care a fost redactat textul litigios, asigurându-se scriptorului un minimum de confort ( cafea , țigari etc.). În privința numărului de exemplare, acestea vor fi luate în număr de cel puțin trei.

„Probele mai dificile apar în cazul semnăturilor presupuse a fi falsificate, persoana în cauză urmând să execute mai multe specimene de semnături pe foi separate ( circa 5), fiecare coală conținând cel puțin 10 semnături. Învinuitului sau inculpatului nu i se va arăta semnătura în litigiu. Dacă semnătura este atribuită unei alte persoane decât celei cercetate, aceasta va fi pusă să scrie de mai multe ori numele persoanei semnate.”

3.3. Fazele expertizei grafice

Expertiza grafică propriu-zisă parcurge fazele proprii oricărui proces de identificare criminalistică, precum :

A.Cerectarea prealabilă

Mai înainte de efectuarea expertizei de identificare, expertul va proceda la o serie de verificări prealabile de natură a contura sarcinile care îi revin din documentul prin care s-a dispus expertiza, precum și cadrul organizatoric al activităților ce urmează a se desfașura. În acest sens, ia la cunoștiință de întrbările organului judiciar, constată existența și starea obiectelor, actelor trimise spre expertiză, apreciază suficiența materialelor de comparație, i-au la cunoștiința de împrejurările cauzei, elaborează ipoteze de lucru, determină posibilități tehnice de examinare și nu în ultimul rând, planifică operațiile ce vor urma a fi întreprinse. În ceea ce privește modul de formulare al întrebărilor, atunci când expertul consideră că acestea sunt improprii, confuze ori greșite din punct de vedere al identificării criminalistice, are puterea să le reformuleze corect în raportul său, fară a provoca astfel shimbarea conținutului. În art.175, Codul de procedură penală sunt prevăzute expres drepturile și obligațiile unui expert.

Conform art.177 alin.(2) „la termenul fixat se aduce la cunoștiița procurorului, a părților, a subiecțiilor procesuali principali și a expertului obiectul expertizei și întrebătile la care expertul trebuie să răspundă și se pune în vedere că au dreptul să facă observații cu privire la aceste întrebări și că pot cere modificarea sau completarea lor. De asemenea, după caz, sunt indicate expertului obiectele pe care urmează să le analizeze” iar în alin.(3) „expertul este înștiințat cu privire la faptul că are obligația de a analiza obiectul expertizei, de a indica cu exactitate orice observație sau constatare și de a expune o opinie imparțială cu privire la faptele sau împrejurările evaluate, în conformitate cu regulile științei și expertizei profesionale”.

Obiectele necesare identificării, cât și cele identicatoare , trebuie puse la îndemâna expertului în original. La primire se va evalua ambalajul în care acestea au fost împachetate, pentru a se constata dacă acestea au fost desigilate sau violate. Efectuarea cercetării după fotografii, copii xeroxate sau de altă natură, în special în cazul expertizei grafice, este periculoasă.În acest caz expertul are dreptul de a refuza să se pronunțe și să întocmească raportul de expertiză.

Cunoașterea dosarului în înregime de către expert pentru a-și întocmi raportul nu este indispensabilă, acesta putând să ajungă la o concluzie certă numai prin cercetarea materialelor ce i s-au pus la dispoziție, dar atunci când este indicat, cererea sa trebuie adusă la îndeplinire de organul judiciar care a dispus masura.

Raportul de expertiză cuprinde constatările, evaluările, clarificările și opinia expertului cu privire la materialul pus la dispoziție. Nu conteză numărul de experți, aceștia vor întocmi un singur raport de expertiză. Acesta este alcătuit din partea introductivă, partea expozitivă și concluziile. În concluzii sunt cuprinse raspunsurile la sarcinile stabilite de către organul judiciar, alte precizări și constatări rezultate din realizarea expertizei, cu privire la obiectivele expertizei.

Prin expertiză se pun în evidența trasăturile particulare sau generale ale scriptorului și se poate stabili dacă este vorba de un fals prin deghizare ori prin imitare sau chiar prin alterare fizică sau chimică a scrisului.

B.Examinarea separată

Reprezintă etapa premergătoare examinării comparative și constă în examinarea individuală a textelor ( inițiale sau obținute la cerere, spre comparare) în scopul determinării caracteristicilor particulare proprii sau generale.

Metoda principală în examianarea separată este analiza , în urma căreia se stabilesc caracteristicile individuale ale textului sau semnaturii.

În acest moment i-a naștere bazele sintezei, evaluării și comparării ulterioare.

Caracteristicile generale prezintă următoarele tipologii:

1.Cracteristici ale limbajului, includ:

-vocabularul folosit de autor;

-nivelul de cultură;

-stilul expunerii;

-cunoștințele de specialitate;

-ortografia scrisului.

2.Caracteristici ale configurației (topografice) :

-mărimea alineatelor;

-existența sau lipsa marginilor în textul analizat;

-marimea intervalelor dintre rânduri;

-spațiul existent între cuvinte pe același rând;

-forma liniei rândurilor;

-orientarea rândurilor în raport cu linia orizontală a supotului de text;

-așezarea topografică a semnelor accesorii;

-așezarea rândului în text în raport cu liniatura hârtiei.

3.Caracteristici ale formei:

-gradul de evoluție al scrisului ( inferior, mediu, superior );

-arcuirea (arcadiform, unghiular, semicircular, ghirlandat, rotunjit, mixt);

-gradul de simplitate ( simple, simplificate, complicate );

-naturalețea ( spontane, artificiale );

-claritatea ( lizibil, ilizibil );

-forma ductelor ( ascuțite, măciucate, fuziforme, cilindrice ).

4.Caracteristici ale mișcării:

a. Dimensiunea scrisului, se determină după mărimea medie a minusculelor în funcție de înălțimea și lățimea ovalelor. De asemenea, se i-a în considerare și proporționalitatea dintre minuscule și depasante, raportul minuscule și majuscule,și proporționalitatea dintre înalțimea literelor ce compun un cuvânt. Dimensiunea scrisului poate fi mare, mijlocie ori mică.

În interiorul unui cuvânt , literele pot să aibă o mărime uniformă, egală , a înălțimii literelor spre finalul cuvântului, gladiolată când prezintă o micșorare treptată de înalțare a literelor spre finalul cuvântului, și îngladiolată atunci când manifestă o creștere treptată în înaltime acestora spre final.

Depasantele se clasifică în: normale ( supraînălțate și subînalțate ) și inferior normale ( prelungite și prescurtate ).

Raportul dintre minuscule și majuscule este normal, inferor ori superior și se apreciază asemenea depasantelor. Prin studierea lățimii scrisului, respectiv a lățimii literelor, dar și a mărimii intervalului dintre acestea , scrisul este dilatat, strâns sau cu spații normale.

Caracterizarea unui scris sub aspectul presiunii, se realizează prin luarea în considerare a următoarelor aspecte : apăsarea, constanța apăsării, grosimea apăsării, grosimea ductelor.

Apăsarea se clasifică în mare, moderată sau etereată.

Constanța presiunii poate fi uniformă sau neregulată.

Grosimea ductelor : scris cu ducte subțiri, scris cu ducte normale, scris cu ducte groase.

Astfel cu cât autorul scrie mai repede cu atât mai mult scade presiunea. În acest sens scrisul mai poate fi catalogat ca limpede, îmbâcsit sau retușat.

Examinarea direcției, se urmăresc următoarele aspecte: înclinația scrisului, constanța înclinației, precum și orientarea trăsăturilor finale.

„Înclinația scrisului este determinată de orientarea axelor longitudinale a leterelor în raport cu linia de bază. Funcție de acest element se pot întâlni patru variante ale scrisului: înclinat spre dreapta, răsturnat ( înclinat spre stânga), vertical și cu înclinație variată.”

În funcție de constanța înclinației scrisul poate fi clasificat în izoclin sau heteroclin.

Din punct de vedere al sensului de orientare a trăsăturilor finale scierea poate fi progresivă ori regresivă.

d.Viteza scrisului, trebuie să se aibă în vedere faptul că imaginea grafică a scrisului este determinată de ritmul mișcării și că se stabilește prin măsurarea deplasării mâinii în intervale de timp. Modul de apreciere al vitezei scrisului se face după simplificarea construcției literelor, după gradul de legare al acestora, după dilatarea cuvintelor, după prescurtări , după apăsare etc.

e.Continuitatea scrisului, reprezintă gradul de legare al gramelor, în coeziunea acestora. Aceasta se clasifică în legat, grupat ori tocat.

Un aspect important ce pune, deasemenea ,în evidență gradul de coeziune al unui text este închiderea ovalelor. După acest aspect se pot întâni următoarele specii grafice: scrisul cu ovale închise, scrisul cu ovale deschise și scrisul lacătuit.

În stabilirea caracteristicilor generale ale uni text se are în vedere interdependența care există între diferitele specii grafice, precum și faptul că nu totdeauna se poate opera o separație categorică între acestea. La fel, trebuie precizat că nu la toate textele în litigiu poate să se recurgă la reproducerea întregului ansamblu de caracterisitici, în special al celor topografice și cele ale limbajului.

Craracteristicile speciale (particulare) sunt deprinderi individuale ale unei persoane, și care se manifestă adesea în construcția semnelor grafice.

În cele ce urmează vom analiza unele dintre cele mai importante caracterisitici particulare. Astfel:

Construcția semnelor grafice – caracteristica cea mai complexă și revelatoare în procesul de identificare.

Construcția , cifrelor sau literelor, reprezintă arhitectura acestor semne grafice, forma și modelul de utilizare. Punctul de plecare al expertizei criminalistice este modelul caligrafic, avându-se în vedere îndeosebi abaterile față de acesta. De asemenea mai trebuie avut în vedere, la construcția gramelor ,și caracterul evolutiv al normelor caligrafice. În consecință este de recomandat ca în cercetarea criminalistică a morfologiei semnelor grafice să fie confruntate litere ce ocupă poziții asemânătoare în interiorul cuvântului.

Numărul elementelor constructive

Reprezintă o problemă de continuitate a caracteristicilor și nu de determinare cantitativă , care se apreciază după schimbările de direcție ale mișcării mâini scriptorului prin unghiuri ori după întreruperi.

Spre exemplu o literă poate fi construită din una ( „c”, „e”, „o”), două („a”, „d”, „n”, „u”), trei („A”, „H”, „m”, „N”) ori patru („M”, „W”) grame, dar în realitate numărul acestora este variabil și diferă de la schemă, drept urmare a dedublării ori schimbării trăsăturilor, dar și a adăugării unor elemente constructive suplimentare. Trăsăturile grafice se pot executa separat , prin ridicarea instrumentului scriptural sau în mod continuu, fară întreruperi, evidențierea lor fiind momentul de schimbare a direcției mișcării.

Cerința fundamentală a expertizei scrisului cursiv este reprezentată de determinarea precisă a numărului de trăsături, a succesiunilor, precum și a întreruperilor , pentru că acestea sunt extrem de valoroase în identificarea autorului textului incriminat.

Forma elementelor constructive – reprezintă un mod determinant în stabilirea caracteristicilor individuale ale unei construcții grafice.

Clasificare : -drepte, oblice sau orizontale;

-circulare, complet circulare, semicirculare sau spirală;

-unghiulare (ascuțite);

-concave (ghirlandate);

-convexe (arcade);

-ondulate;

-ovoidale sau buclate.

Direcția mișcărilor de execuție, este folosită adesea în diferențierea a două scrisuri asemânătoare.

Acestea se clasifică în sinistrogire ori dextrogire, și în rectilinii sau oblice.

Modul de începere al semnelor grafice, pune în evidență poziția punctului de atac și procedeul folosit.

Poziția punctului de atac se determină prin stabilirea amplasării acestuia față de linia de bază a scrisului și distanța până la centrul convențional al literei sau cifrei. Totodată se se analizează și așezarea față de celelalte puncte de reper a caracteristicii nefuncționale care reprezintă linia de atac al cirfrei sau literei, atunci când acesta este prezentată.

Modalitătile de începere al semnelor grafice sunt în număr de două:

„atacarea literei printr-o trăsătură nefuncțională (linia de atac), menționată de normele caligrafice. Ea precede litera propriu-zisă și poate avea forme variate ( dreaptă, oblică, concavă, convexă, ondulată, în trenă etc.). Fiind nefucțională, nu se consideră gramă.”

„redarea directă a traseului literei, renunțându-se la trăsătura preliminară.”

Modul de finalizare al semnelor grafice

Elementele speciale ale modului de finalizare sunt determinate de forma și de sensul de dirijare ale terminațiilor, în urmatorul mod:

terminațiile sunt mai scurte în cazul scrisurilor reținute, dând tendința de amputare sau de a se înfățișa sub formă de croșet care este rotunjit sau unghiular;

terminațiile sunt trasate mai energic la scrisurile dinamice și sunt divizate orizontal, în jos sau în sus (drept ori oblic ).

Legarea semnelor grafice și a emlementelor acestora

Legarea semnelor grafice și a elementelor acestora se realizează prin diferite forme : drepte, unghiulare, arcade, ghirlande și buclate. Totodată se are în vedere și spațiul destinat întreruperii, dar și faptul dacă întreruperea se repetă pe tot intervalul scrisului.

Dimensiunea semnelor grafice și a elementelor componente

În unele texte, dimensiunea semnelor grafice variază în funcție de plasarea lor în interiorul cuvintelor ori după combinația literală în care sunt cuprinse.

Modul de redactare al unor componente accesorii ale semnelor grafice

Sunt elemente ce fac parte din construcția literelor, foarte rar traseul lor este redat de obicei independent (linii de barare, semnele diacritice, sedilele, accentele ), ca și semne grafice accesorii ( semnele de punctuație, de subliniere ). Aceste componente se vor analiza sub aspectul formei, plasamentului, direcției de trasare și legăturii de finalul literelor la care sunt alipite sau de leterele următoare.

Modul de scriere al unor mențiuni

Exemple : operațiuni matematice, date calendaristice, numerotări, abrevieri, bifări și încheierea paginilor.

C. Examinarea comparativă

Este cea mai importantă etapă , care determină stabilirea asemânărilor și , atunci când este necesar, a deosebirilor dintre scrisul în litigiu și cel de comparație. Cercetarea se face în mod direct pe scrisurile comparate, dar cel mai des se apelează la fotografii ale semnelor grafice, ori ale unor grupuri de semne, ori la tabele sinoptice. O caracteristică poate să contribuie la individualizarea scrierii unei persoane, separândul de alte scrsuri, numai împreună sau alături cu alte caracteristici generale și de grafotehnică sau particulare.

Ordinea de confruntare a caracteristicilor este asemânătoare cu cea a examinării lor în etapa cercetării separate, astfel se începe cu examinarea caracteristicilor generale , iar la urma caracterisiticile extragrafice. Atunci când se constată o incompatibilitate între cele două texte se poate ajunge la formularea unei concluzii negative.Comparația reprezintă o activitate complexă caracterizată drept un proces analitic și sistematic , de abstractizare și generalizare, rezultând premisa ,dar în același timp și condiția identificării.

Printre caracteristicile grafice, apte să ajute la identificarea autorului textului, un loc important îl pot deține anumite elemente specifice, în totalitate particulare , care se numesc în literatura de specialitate ’’idiotisme grafice’’ ori ’’ticuri ale scrisului’’. Chiar dacă au o valoare apreciabilă, aptitudinea lor de identificare trebuie raportată la valoarea celorlalte caracteristici grafice, chiar generale sau particulare.

Examinarea comparativă este ralizată de către un expert criminalist, desemnat de organul judiciar, cu o pregatire teoretică și practică vastă, în raport cu teoria identificarii criminalistice a scrisului.

D. Demostrația

Cerințele necesare efectuării demostrației, în condiții optime, sunt :

relevarea să privească numai apecte importante;

ordinea descrierii trăsăturilor este de la cele gen la cele particulare ;

terminologie adecvată;

relevarea să se completeze cu alte procedee cum sunt îmbinarea, suprapunerea sau juxtapunerea.

E. Concluziile

Este ultima etapă din cadrul identificării criminalistice a scrisului.

Concluzia este raspunsul pe care expertul îl dă la întrebările formulate de organul judiciar, raspuns ce este strâns legat de problema identității, dedus în baza evaluăriilor personale. Raționamentul este procesul ce asigură valorificarea rezultatelor obținute în cercetarea separată ori comparativă. Astfel concluzia este o judecată nouă nu numai datorită caracterului sintetic dat ci și datorită conținutuli înfracțional deosebit de al judecății, cu caracter analitic, anterioare. La concluzii se ajunge prin urmarea regulilor silogismului, adevărul trebuind a fi demonstrat , susținut, conform principiului rațiunii suficiente, potrivit căruia „orice lucru există în virtutea unui temei”.

Condiții, cerințe pentru admisibilitatea concluziilor:

expertul este autorizat să pună concluzii în spețe ce necesită o calificare de specialitate;

concluziile trebuiesc a fi clare, precise și să raspundă adecvat la întrebarile propuse;

concluziile trebuie să fie lizibile, ușor de înțeles, chiar și în cazul lipsei unei pregătiri de specialitate.

Concluziile sunt certe (pozitive ori negative), probabile sau imposibile în ceea ce privește soluținarea întrebărilor propuse de organul judiciar, acesta din urmă stabilind valoarea probantă a raportului expertului criminalist.

Atunci când organul judiciar consideră că concluziile nu sunt îndestulătoare, iar acest inconvenient nu poate fi suplinit prin audierea expertului, conform art.180 alin.(1) Codul de procedură penală, va dispune efectuarea unui supliment de expertiză de către același expert sau de către un altul, atunci când cel dintâi se află în imposibilitate. Deasemenea organul judiciar ( art.181alin.(1) Codul de procedură penală) va putea dispune efectuarea unei noi expertize, atunci când concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau în contradicție și aceste neregularități nu pot fi înlăturate prin audierea expertului.

Capitolul III-Falsul material în îscrisuri

Aspecte generale

În procesul judiciar penal sau civil , înscrisurile sunt considerate a fi probe scrise și probe materiale. Astfel probele scrise prezintă interes în ceea ce privește forma de redactare și conținutul acestora , iar probele materiale au o importața de sine stătătoare.

Cercetarea criminalistică a înscrisurilor relevă o serie de probleme (unele grafice, altele tehnico-științifice) cum sunt:

refacerea documentelor deteriorate ;

stabilirea autenticității ;

relevarea textelor invizibile și cifrate ;

stabilirea suportului și a materialului cu care s-a scris ;

determinarea vechimii înscrisului ;

examinarea diferitelor forme de falsificare a actelor de mână ;

examinare impresiunilor de sigilii și ștampile ;

cercetarea textelor rezultate în urma scrierii cu mașina de scris ;

examinarea falsului în monede, bancnote, timbre, opere de artă, cecuri ;

identificarea grafică.

Cercetarea falsului în înscrisuri reprezintă un domeniu important din cadrul investigației criminalistice a actelor scrise.

Documentele scrise pot fi falsificate în totalitate sau numai parțial. Acestea sunt redactate în numele statului sau unei instituții private, al unei societăți, asociații, organizații ori în numele unei persoane particulare. Persoana în numele căreia este eliberat acest document poate fi reală sau fictivă. Documentele falsificate în totalitate (contrafăcute) de către aceeași presoană au unitate logică, unitate de structură și unitate grafică , spre deosebire de falsurile parțiale corora le lipsesc în majoritatea cazurilor. Procedeele de examinare a falsului se aleg și se aplică în raport de mijlocul utilizat la falsificare, de suportul pe care a fost scris, precum și de substanțele de scris folosite la redactarea respeactivului act.

Cu excepția contrafacerilor sau falsurilor parțiale, cele mai importante procedee de realizare a falsului în însrisuri sunt înlăturarea sau acoperirea de text, adăugarea de text, modificarea unui semn grafic (cifră ori literă), imitarea unei semnături sau a unui scris, deghizarea scrisului propriu.

Constatarea de către organele judiciare a unui fals, în special în cazul unui fals total, este desebit de complicată , astfel în această ipoteză recurgându-se la cunoștiințele unui expert criminalist.

2.Falsul prin înlăturare de text

Înlaturarea de text se face cel mai des prin procedee chimice sau mecanice.

Procedeele mecanice se subclasifică în răzuire și radiere.

Răzuirea se face cu ajutorul unor substanțe abrazive, care prin frecare duc la ștergerea respectivului loc , sau cu instrumente ascuțite (lamă de ras, ac, cuțit sau obiecte artizanale). Acestă metodă este folosită în general pentru ștergera unui număr limitat de litere, cifre sau semne, care au fost scrise cu cerneală, pastă ori au fost dactilografiate.

Radierea se realizează cu ajutorul unei gume de șters sau miez de pâine, suprafața înlaturată fiind mult mai mare de cât în cazul răzuirii.

Dezavantajul înlaturării de text prin procedee mecanice este acela că se produc deteriorari structurale ale suportului pe care sa aplicat. Suprafața ștearsă devine scămoasă, nu mai are luciu, este mată, iar în ceea ce privește grosimea acestei porțiunii în raport cu întreaga hârtie, este mult mai subțire. În cazul în care suportul prezintă o rețea de protecție (suprafața unei hârtii cu destinație specială) , zona care a suferit schimbări structurale în urma procesului de răzuire sau radiere, se poate observa cu ochiul liber.

Fotografia selectivă este un procedeu utilizat în laborator pentru observarea unor urme mai greu de evidențiat, care sunt constituite din resturi de substanță apărute pe parcursul traseului srisului șters.

Un exemplu relevat este scrierea cu creionul. Acesta aduce modificări de natură structurală (șanțuri de impresiune) suportului de scris , putând fi evidențiat chiar și după ștergerea scrisului, pe versoul documentului.

Pentru examinarea falsului prin procedee mecanice se folosesc metode speciale de depistare, cum sunt :

examinarea optică – lumina ce cade oblic pe suprafața suportului pune în evidență zona mătuită, lisa luciului, diferențele structurale, diferențele de culoare, gradul de scămoșare ;

vaporizare cu iod – zona ștearsă reține iodul și determină colorarea acesteia în gălbui ;

pudrarea cu grafit – pune în evidență zona scămoșată, dezavantajul acestei metode este că deteriorează suprafața suportului ;

picurarea de benzină – se aplică lângă locul răzuit, bezina propagându-se pe suprafața suportului. Acesta va ocoli zona alterată (scămoșată) și în final se va vărsa în aceasta ;

raze infraroșii;

ultraviolete.

Procedeele chimice se subclasifică în corodare și spălare.

Corodarea reprezintă procedeul de înlăturare a scrisului ce se realizează prin utilizarea unor substanțe chimice. În urma acestui procedeu scrisul se decolorează, iar cerneala, pasta, tușul se transformă într-un amestec incolor. Exemple de substanțe: acizi bazici și substanțe alcaline.

Spălarea este procedeul de înlăturare a scrisului cu ajutorul unor solvenți, scrisul și traseul acestuia dispărând aproape în totalitate.

Astfel suprafața tratată cu aceste substanțe va capăta o culoare diferită de restul suportului,luciul și netezimea dispar, conferindu-i în același timp și o fragilitate sporită. Dacă în urma acestui proces suportul a fost acoperit cu un alt text, acesta se va prezenta ca un scris mai gros, mai difuz iar culoarea substanței de scris va căpăta o altă nuanță de cât cea normală.

Modalitatea de examinare a scrisurilor alterate prin intermediul procedeelor chimice se face cu ajutorul microscopului, reactivilor chimici și a razelor ultraviolete.

Relevarea ori refacerea textului inițial este posibilă prin procedee chimice sau prin procedee fizice care , din păcate, prezintă dezavantajul modificării aspectului documentului, cum ar fi spre exemplu, folosirea vaporilor de acid sulfuro-cianhidric în evidențierea textului redactat cu cerneluri pe bază de fier. Aplicarea acestor procedee se face numai după fixarea prealabilă, prin fotografiere, a documentului litigios și după ce sa constatat că procedeele nealterante nu au ajuns la nici un rezultat. Deasemenea refacerea este posibilă datorită prezenței, în masa hărtiei, a unor particule din compoziția inițială a substanței de scris, cum este cazul cernelurilor, pastelor sau tușului, dar și datorită urmelor apărute în urma exercitării presiunii vârfului instrumentului de scris pe suport, urme vizibile pe versoul acestuia. Relevarea se face cu ajutorul fografiei de umbre sau a laserului.

Metodele fizice de refacere sunt:

radiațiile infraroșii ;

radiațiile ultraviolete ;

fotografia – contrast de imagini ;

difuzocopiativă – documentul este presat pe o hârtie fotografică, în acest mod determinându-se desensibilizarea acesteia în locurile în care se afla textul inițial, revelarea având loc după developarea hârtiei fotografice.

Metodele chimice de refacere sunt:

reactivi chimici – nitratul de argint, vapori sulfocianici de polisulfat de amoniu .

Relevarea urmelor de presiune se mai face și cu ajutorul mulajelor cu materiale termoplastice.

3.Falsul prin acoperire de text

Acest tip de fals se face prin hașurarea de aceeși substanță ca și scrisul ori se creează peste scris pete de cerneală sau de altă substanță. În situația în care pata nu se poate înlătura fără să aducă atingere hârtiei și a scrisului din zona acoperită, se utilizează fotografierea înscrisului pe verso cu lumina în transparență, sau cu filtre de culoare. Totodată , se mai poate recuge și la fotografierea scrisului acoperit sub radiațiile infraroșii. Prin intermediul acestui proces se obțin rezultate foarte bune dacă traseul scrisului acoperit este opac pentru raze, iar substanța care îl acoperă penetrabilă.

În practică se întâlnește foarte des evidențierea scrisului invizibil realizat cu diferite substanțe incolore, care se numesc cerneluri simpatice. Aceste scrieri se execută la fel cași cele cu cerneluri normale, pe hârtie obișnuită sau printre râdurile unui text vizibil, cu scopul de a nu trezii suspiciuni. Cele mai des întâlnite cerneluri simpatice sunt sucul de lămâie, sucul de ceapă, laptele dulce, saliva, urina, acidul sulfuric diluat și soluțiile din săruri de cobalt. Unele substanțe se colorează în diferite nuanțe în funcție de intesitatea caldurii incidente sau a diferiților reactivi chimici. Punerea în evidență a scrisului astfel realizat se poate face prin mai multe procedee. Astfel actul în litigiu se cercetează sub diferite unghiuri de incidență a luminii asupra sa, prin care se observă o ușoară diferență de strălucire, datorită substanței folosite, și o diferență de relief pe suprafața hârtiei, datorită instrumentului de scris.

Pentru relevarea textului unui înscris falsificat prin acoperire (suprapunere, pătare, hașurare) se folosesc metode specifice. Acest gen de relevare depinde foarte mult de natura suportul scrierii (vechime, calitate, culoare).

Cele mai dese metode de relevare sunt cele care utilizeză radiațiile invizibile, cum sunt radiațiile infraroșii , datorită proprietății acestora de străbate hârtia și de a fi absorbite de substanțe pe bază de săruri metalice, carbon, acizi sau alți reactivi chimici. Un alt tip de radiații invizibile sunt și radiațiile roentgen, prin intermediul cărora se realizează fotoelectronografii, rezultat al iradierii atomilor din substanța de scris a textului inițial (acoperit). În același timp, se mai poate utiliza și metoda difuzo-copiativă, ca procedeu de relevare a urmelor de presiune, formate de pix sau de creion. De asemenea, în situația în care a trecut un interval îndelungat de timp de la acoperirea textului inițial și momentul examinării acestuia, se mai utilizează și metoda îndepărtării substanței acoperitoare prin dizolvare, răzuire sau alte procedee fizice sau chimice.

Însă cea mai uzitată metodă de relevare a scrierilor prin acoperire de text rămâne vsc-1 și vsc-4 („video spectral comparator”).

4.Falsul prin adăugare de text

Este acel fals ce constă în adăugarea la textul existent a unor litere, cifre, semne sau cuvinte noi. Acest adaos are menirea de a schimba sensul inițial al conținutului înscrisului, cum este cazul trecerii cuvintelor din masculin la feminin, din singular în plural, cu ajutorul unei singure litere. Alteori se poate schimba sensul unei întregi fraze prin adăugarea unui semn de punctuație distinct sau se poate schimba o ecuație prin modificarea cifrelor. De asemenea se mai utilizează și metoda transferului unor cuvinte sau întregi propoziții din același inscris.

Acest fals se încadrează în categoria falsurilor parțiale.

Cercetarea caracteristicilor grafice este prima etapă a cercetării și are ca punct de plecare logica scrisului, distanța dintre rânduri și dintre cuvinte și terminând cu caracteristicile grafice speciale. Elementele grafice de natură să evidențieze falsul sunt:

îngrămădirea sau prescurtarea nefirească a cuvintelor din documentul analizat, separarea incorectă ;

micșorarea distanței dintre rânduri , acompaniată de reducerea dimensiunii literelor pentru a încăpea între rânduri ;

modificarea ori orientarea diferită a liniei de bază a rândurilor, în raport cu rândurile exterioare.

Împreună cu difereanțele grafice, mai sunt observabile și modificări determinate de schimbarea suportului pe care a fost poziționat documentul. Astfel dacă hârtia pe care s-a scris inițial a fost așezată pe o suprafață netedă și ulterior în momentul falsificării, documentul a fost așezat pe o suprafață denivelată. Un alt mod de modificare este reprezentat de schimbarea instrumentului cu care s-a scris, dar și conduțiile concrete se scris, chiar și atunci când sunt scrise de același autor, oferind astfel indicii în vederea descoperiri falsului.

A doua etapă a cercetării este examinarea fizică sau chimică a substanței de scriere.

Identificarea falsului prin adăugare de text se mai poate face și pe baza examinării trăsăturilor intersectare. De obicei, trăsăturile executate ulteior se suprapun peste trăsăturile executate anterior, în funcție de cum traseele rândurilor inferioare se intersectează cu cele superioare. Modificarea acestei ordini indică prezența falsului prin adăugare. Examinarea trăsăturilor începe cu investigarea optică a locului de intersectare al acestora. De exemplu, la trăsăturile executate cu cerneală, se observă tendința cernelii din trăsătura nouă de a difuza în trăsătura veche (aceasta trebuie să fie uscată) sau de a întrerupe traseul anterior. În cercetarea traseelor intersectate se au în vedere nu doar trăsăturile de cerneală, ci și intersectarea trăsăturilor de cerneală și creion, cele ale scrierii dactilofrafiate și cele ale impresiunilor de ștampile. Pentru determinarea cu precizie a ordinii în care se succed două trăsături intriseci, în vederea stabilirii falsului prin adăugare de text, sunt utilizate tehnici de investigare criminalistică, care au un caracter nedistructiv. Exemple de astfel de tehnici sunt examinările stereomicroscopice cu iluminare în contrast de culoare, studierea fluorescenței ultraviolete sau a luminoscenței inraroșii, examinarea în microscopie electronică cu baleiaj etc.

5.Falsul prin contrafacerea scrisului

Acest tip de fals se realizează prin copiere sau imitare.

Imitarea este de două feluri: imitație liberă și imitație servilă.

Imitația liberă se realizează în majoritatea cazurilor cu modelul de față, dar și după memorie. Superficial, o semnătură sau un scris contrafăcut se apropie în linii mari de cele originale, în special în cazul exersării sale de către falsificator. Imitarea devine mai simplă în cazul persoanelor cu un grad de evoluție inferior scrisului plastografului, dar și în cazul semnăturilor simple. Indicii de diferențiere sunt mult mai evidenți în cazul imitării din memorie (caracteristicile grafice speciale ale falsificatorului sunt mai numeroase) de cât în cazul imitării cu modelul în față.

Falsul prin imitare este posibil de depistat datorită mai multor indici plastografici, cei mai întâlniți sunt:

prezența caracteristicilor propriului scris al falsificatorului (deprideri grafice particulare și în special generale) ;

ignorarea modului de executare și de dispunere a semnelor diacritice și de punctuație, chiar și a dispunerii în pagină, atenția falsificatorului fiind concentrată pe modul de executare al cirelor și literelor ;

depistarea unor caracteristici de ordin particular, cum este orientarea mișcărilor, modul de legare al literelor, presiunea scrisului sau viteza mai scăzută de executare, specificitatea scrisului original, sunt aproape imposibile de redactat in scrierea falsificată .

Imitația servilă este acel fals ce se realizează prin urmărirea atentă de către falsificator a modelului scrierii autentice, pe care îl are de față. Acest fals se poate depista datorită unor elemente relevatoare ale acestui gen de falsificare grosieră, cum sunt:

lipsa spontaneității , nesiguranța, întrerupaerile frecvente ;

grosimea uniformă , presiune constantă ;

viteza scăzută în execuție, retușuri, reluări .

În cele mai multe situații imitația servilă se face prin schițarea cu creionul a scrierii urmată de acoperirea cu pastă sau cerneală, fapt ce se relevă cu ajutorul radiațiilor infraroșii.

Copierea – „se execută prin reproducere scrisului ori a semnăturii altei persoane în transparență, utilizând hârtia de calc, copiativă sau cea obișnuită. Textul copiat pe acestă cale are următoarele elemente caracteristice : întreruperi în cursivitatea scrisului, retușurile, reluările, tremurături, presiune uniformă și de aceleași dimensiuni cu ale scrisului copiat. Falsul cu hârtie copiativă are, în plus, particule din conținutul acestei hârtii, mai multe nuanțe de culoare în text, iar prin analiza chimică se distinge și o diferență de conținut.”

Falsul prin copiere este posibil să fie descoperit datorită apariției elementelor caracteristice procedeului folosit de falsificator. Astfel, la copierea prin trasparență, pe lângă elementele specifice imitării servile mai este prezentă și o caracteristică particulară a copierii, reprezentată de coincidența dimensiunilor scrierii plastografiate în raport cu originalul.

Falsificarea semnăturilor reprezintă unul dintre cele mai frecvente falsuri, sub incidența sa căzând aspecte de ordin juridic, social, economic și artistic. Infractorii cei mai experimentați cunosc că o dovadă sigură a copierii o reprezintă forma identică a semnăturii falsificate cu una originală, folosesc copierea acesteia prin proiecție, denaturând înfățișarea subscrierii, fără a putea evita în cele din urmă celelalte elemente identificatoare ale falsului. Astfel indicii de plastografiere a semnăturilor sunt identici ca și la falsificarea scrisului obișnuit: nesiguranța trăsăturilor, grosimea și presiunea neuniformă, întreruperile, reluările, rectificările, lipsa spontaneității, viteza scrierii.

În cazul imitației servile sau al copierii, chiar dacă se descoperă contrafacerea, scriptorul este mai greu de identificat, spre deosebire de falsul prin imitație liberă, sub condiția luării unui număr echitabil de probe scrise sau de semnături de la indivizii suspecți de falsificare. Astfel în acest sens trebuiesc respectate cerințele analizate în cadrul identificării persoanei după scris (semnăturile imitate – nu este indicat a se obține probe libere, chiar și ale semnăturii proprii, deoarece acestea pot conține caracteristici similare cu cele din semnătura falsificată).

În cazul falsificarii prin transfer de text sau de semnături (combinație de fals prin adăugare de text și copiere, la care se mai poate asocia și înlăturaea de text) la examinarea criminalistică se vor lua în calcul toate ipotezele, cercetându-se atât caracterisitcile scrierii (generale și particulare), cât și cele ce privesc suportul și substanța de scris. Acestă examinare este una dintre cele mai dificile expertize de realizat în cadrul cercetării criminalistice.

6.Falsificarea ștampilelor

Falsul ștampilelor se realizează prin contrafacerea, desenarea pe actul în cauză a unei impresiuni de ștampilă și transferarea impresiunii originale pe actul falsificat.

Acest tip de fals este folosit cel mai des pentru completarea unui fals parțial sau total preexistent.

Contrafacerea ștampilelor originale imprimate pe diferite acte (pașapoarte, legitimații, certificate, permise, înscrisuri oficiale) se realizează prin zincografie sau prin prelucrarea manuală a unei ștampile. Astfel, contrafacerea prin zincografie dă cele mai bune rezultate datorită asemânării cu originalul, facând identificarea aroape imposibilă. În aceste situații se cercetează toate detaliile de uzură de pe ștampila autentică din perioada când se presupune că fi luat naștere acest fals. Ca și elementele de comparație pentru studiu se iau detaliile din impresiunile ștampilei originale create, aproximativ în perioada realizării documentului suspectat a fi fals. Ștampilele contafăcute se confecționează adesea manual din cauciuc, material plastic și piele. Detaliile (impresiunile) produse de aceste ștampile sunt mai grosolane (distanța dintre litere sau cifre, mărimea și lățimea acestora) de cât cele originale, ducând în acest sens la indentificare falsului. Totodată, la aceste semne ale ștampilelor false se deosebesc și pozițiile axelor longitudinale ale semnelor față de linia de bază a scrisului. Caracteristicile emblemelor de pe ștampilele fasificate sunt mult reduse față de original, lipsind cu desăvârșire finețea confecționării și ,uneori, trăsături esențiale. Alteori se mai folosesc drept ștampile și monede de metal sau ștampile scoase din uz, ștampilele unor instituții, organizații, societăți, asociații. Pentru a nu se distinge scrisul imprimat pe hârtie, în momentul realizării impresiunii, ștampila confecționată, se rotește puțin. O falsificare asemânătoare se obține prin suprapunerea a două impresiuni, aplicarea unei alte ștampile după îndoirea în prealabil a hârtiei, astfel încât nu se vor imprima toate elementele din ștampila utilizată de către fasificator.

Ștampilele desenate conțin elemente evidente de falsificare, caracteristice falsului prin imitarea servilă (distanță diferită între litere sau cifre, diferență de mărime, lățime sau contur, grosime și traseu neuniform) , asemenea copierii sau transferului , unde se depistează, pe lângă elementele caracteristice unei copieri, și urme ale materialului cu ajutorul căruia sa facut copierea. De exemplu, pot fi relevate sub incidenșa radiațiilor infraroșii sau ultraviolete urme ale restului de material folosit pentru transfer sau lipsa uniformității traseului, reluarea sau refacerea acestuia. Alteori chiar perfecțiunea unei ștampile poate atrage atenția unui specialist, cunoscut fiind faptul ca o ștampilă autentică prezintă urme de uzură specifice ori încărcări cu scame de hârtie, în acest fel ștampila autentică va dobândi elemente caracteristice evidente. Aceste moduri de falsificare sunt aduse cât mai aproape de perfecție cu ajutorul metodelor moderne tipografice de tipul fotozincografiei (tipar înalt) ori tifdruk (tipar adânc), dar și aceste metode nu sunt scutite de erori, facându-le astfel susceptibile de relevarea contrafacerii.

Falsificarea sigiliilor se realizează în raport dematerialul de construcție al acestora. Exemple de materiale utilizate sunt: ceară roșie, plastilină, plumb și materiale termoplastice.

Sigiliile realizate în plastilină sunt întâlnite frecvent la sigilarea ușilor, dezavantajul fiind acela că acestea pot fi dezlipite ușor dacă nu sunt fixate în mod corespunzător. Acestea mai sunt utilizate și la efectuarea unor mulaje cu care se poate falsifica sigiliul original. Metode asemânătoare se folosesc și în cazul sigiliilor aplicate în ceară roșie, caracteristice expedițiilor poștale. Violarea acestora este posibilă, printre multe alte modalități, prin desprinderea acestora cu o tijă încinsă, astfel plicul putând fi resigilat. Sigiliile în plumb pot fi lărgite sau înlocuite cu alte sigilii din plumb pe care se aplică un sigiliu falsificat, ori chiar sigiliul original, dacă aceasta se face cu complicitatea celui autorizat.

7.Falsificarea documentelor de identitate

Falsificarea buletinelor, pașapoartelor, legitimațiilor,permiselor de conducere este frecvent întâlnită în practică noastră judiciară. În raport de modalitățile de falsificare, chiar dacă sunt diferite în linii mari, acestea se clasifică în falsuri totale și parțiale ori contrafaceri. Dinte care, conform statisticilor europene, circa 60 la sută sunt reprezentate de falsurile parțiale. În acest mod se procedează la falsificarea unor acte autentice, pierdute sau furate, prin înlocuirea fotografiilor, modificarea numelor și prenumelor, a numărului actului. Alte documente falsicate mai sunt vizele. Aceste falsuri sunt relativ simplu de descoperit, datorită măsurilor de protecție, pasive sau active, pe care documentele înglobează, orice intrvenție chimică sau mecanică conducând la alterarea barierei de protecție, ușor de observat sub incidența radiațiilor ultraviolete. Metodele tehnice de depistare, spre exemplu, a falsului de pașapoarte, sunt numeroase, cele mai importante rămânând însă tehnicile radiologice. Astfel, prin radilogie este examinată coperta pașaportului și secțiunea ce include datele de identificare și numărul pașaportului. De asemenea, prin radiologie se mai pot depista fotografiile și filele înlocuite. Un alt procedeu folosit în practică este și electografierea, ce constă în examinarea filigranului și a celorlalte măsuri de prevenție incluse în compoziția hârtiei pașaportului. Realizarea falsurilor totale sau contrafăcute sunt mai greu de realizat în practică, deoarece presupun o întreagă succesiune de contrafaceri, începând cu hârtia și cerneala, până la imprimarea unor elemente de protecție auxiliară (ștampilă, timbru etc.), ceea ce face ca falsificarea să fie relativ imposibilă, chiar dacă în practică, în special în cazul pașapoartelor și vizelor acest fapt se practică.

8.Falsificarea bancnotelor

INTERPOL-ul și polițiile naționale sunt instituțiile care se ocupă de cercetarea falsului de bancnote sau a altor valori. Datorită escaladării fenomenului de falsificare al bancnotelor s-a impus crearea unui organ specializat, cum este „Oficiul central internațional pentru combaterea falsului de monedă”, de pe lângă secretariatul general al INTERPOL, care supraveghează totul în această materie, ajutând la formarea specialiștilor și experților în acest gen de fals, asigurând în același timp și schimbul de informații cu organismele naționale. Astfel din experiența practică s-a demonstrat că falsificatorii au tendința de a utiliza falsul total datorită „rentabilității” sau contrafacerea bancnotelor cu ajutorul unor instituții specializate. În mod teoretic pentru realizarea falsului perfect, total de bancnote, ar trebui să fie folosită aceeași hârtie ca și cea originală, care să aibă aceeași compoziție, același mod de prelucrare și de filigranare, să se folosească cerneluri, și în același timp să aibă compoziție identică, iar imprimarea să se facă în condiții asemânătoare, la care se mai adaugă și măsurile auxiliare de protecție. Acest lucru punând în evidența imposibilitatea falsificării totale. În consecință, falsificatorii folosesc adesea hârtie asemânătoare celei originale, desenează sau imprimă filigranul în modalități artizanale, imită elementele de securitate activă prin desenarea fibrelor colorate, a pastilelor fluorescente sau a fibrelor de protecție, imprimă desenele cu cerneluri care se găsesc în comerț ș.a.

Măsurile de protecție care sunt avute în vedere de instituțiile emitente, pentru a preîntâmpina falsificarea sau contrafacerea, sunt:

Hârtia – calitate superioară, subțire, compoziție și țesătură deosebită, fibre de protecție din material plastic, metal sau textil, pastile colorate cu fluorescență specifică ;

Filigranul – se realizează cu cilindrii filigranori, prin tratare chimică sau mulaj, ceea ce ce îi conferă un grad crescut de siguranță împotriva contrafacerii ;

Desenele – culori diferite și combinații multiple. De obicei se realizează cel puțin șase desene, într-o anumită ordine, și care se intersecteză în mod specific, greu de sesizat ;

Cerneala – compoziție specială, culori diverse, unele conținând și particule magnetice sau substanțe fluorescente ;

Imprimarea – se realizează prin metode tehnice specifice (litografie sau offset; fotozincografie; tifdruk; fotogravura) ;

Suport de polimer – ferestre transparente, semitransparente, imagini intermediare, hologramie virtuală.

Capitolul IV –Concluzii

Din perspectiva acestei lucrări putem afirma că cercetarea criminalistică a scrisului de mână și a documentelor falsificate reprezintă o ramură indispensabilă criminalisticii, necesară oricărui proces judiciar de drept public sau privat.

Bibliografie

ATHANASIU Andrei, Scris și personalitate, Colecția „Psyche”, Editura Științifică, București 1970

ION Mircea, Criminalistica, Editura LUMINA LEX, București 2001

IONESCU Lucian, Expertiza criminalistică a scrisului, Editura Junimea, Iași 1973

IONESCU Lucian, SANDU Dumitru, Identificarea Criminalistică, Editura Științifică, București 1990

STANCU Emilian, Tratat De Criminalistică, Editura Actami, București 2001

VINTILĂ Gheorghe, Criminalistică, Editura Themis, Craiova 2001

ZAMFIRESCU Neculai Spirea, Tratat practic de psihocriminalistică, Editura Universul Juridic, Bucurști 2010

Bibliografie

ATHANASIU Andrei, Scris și personalitate, Colecția „Psyche”, Editura Științifică, București 1970

ION Mircea, Criminalistica, Editura LUMINA LEX, București 2001

IONESCU Lucian, Expertiza criminalistică a scrisului, Editura Junimea, Iași 1973

IONESCU Lucian, SANDU Dumitru, Identificarea Criminalistică, Editura Științifică, București 1990

STANCU Emilian, Tratat De Criminalistică, Editura Actami, București 2001

VINTILĂ Gheorghe, Criminalistică, Editura Themis, Craiova 2001

ZAMFIRESCU Neculai Spirea, Tratat practic de psihocriminalistică, Editura Universul Juridic, Bucurști 2010