Cercetarea Criminalistica a Locului Faptei In Cazul Omorului Savarsit cu Arme de Foc
TEMA: Cercetarea criminalistică a locului faptei în cazul omorului săvârșit cu arme de foc
CUPRINS:
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNEA DE OMOR
1.1 Dreptul la viață
1.2 Omorul
1.3 Omorul calificat
1.4 Uciderea la cererea victimei
1.5 Determinarea sau înlesnirea sinuciderii
1.6 Uciderea din culpă
1.7 Participația în cazul infracțiunii de omor
1.8 Considerații de ordin procesual penal
1.9 Concluzii parțiale
CERCETAREA LA FAȚA LOCULUI ÎN CAZUL OMORULUI SĂVÂRȘIT CU ARME DE FOC
2.1 Noțiunea și importanța cercetării la fața locului
2.2 Particularitățile cercetării la fața locului în cazul infracțiunii de omor săvârșită cu arme de foc 24
2.3 Informații ce pot rezulta din interpretarea criminalistică a urmelor produse de armele de foc la fața locului
2.3.1 Determinarea tipului, mărcii, modelului și calibrului armei cu care s-a tras
2.3.2 Stabilirea direcției de tragere
2.3.3 Stabilirea distanței de tragere
2.3.4 Determinarea locului în care s-au aflat trăgătorul și victima în momentul împușcăturii
2.4 Concluzii parțiale
URMELE REZULTATE ÎN URMA FOLOSIRII ARMELOR DE FOC
3.1 Urme produse asupra elementelor de muniție
3.1.1 Urmele lăsate pe tubul cartușului
3.1.2 Urmele lăsate pe glonț
3.2 Urmele principale ale împușcăturii
3.2.1 Arma de foc
3.2.2 Cartușele, gloanțele și tuburile arse
3.2.3 Orificiile de perforare (intrare-ieșire)
3.2.4 Orificiile de pătrundere (canalele oarbe)
3.2.5 Urme ale ricoșeurilor
3.2.6 Urme sonore
3.3 Urmele secundare ale împușcăturii
3.3.1 Urmele rezultate în urma acțiunii flăcării
3.3.2 Urmele rezultate din acțiunea gazelor
3.3.3 Urmele de funingine
3.3.4 Urmele de pulbere nearsă
3.3.5 Inelul de metalizare
3.3.6 Urmele de unsoare
3.4 Dispozitive ce pot influența acțiunea urmelor secundare ale împușcăturii
3.5 Concluzii parțiale
NOȚIUNI GENERALE DE BALISTICĂ JUDICIARĂ
4.1 Scurt istoric și noțiuni introductive
4.2 Noțiuni generale despre armele de foc
4.2.1 Clasificarea armelor
4.2.2 Construcția armelor de foc
4.2.3 Funcționarea armelor de foc
4.2.4 Muniția
4.2.5 Aspecte privind elementele tragerii
4.3 Concluzii parțiale
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
REZUMAT
ABSTRACT
INTRODUCERE
Lucrarea de licență aleasă de mine poartă denumirea de “CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A LOCULUI FAPTEI ÎN CAZUL OMORULUI SĂVÂRȘIT CU ARME DE FOC” și tratează subiecte esențiale menite să dezvolte tema abordată.
Lucrarea de față abordează un domeniu de actualitate și mare utilitate practică în condițiile creșterii fenomenului infracțional din ultimii ani în ceea ce privește infracțiunile săvârșite cu arme de foc.
Infracționalitatea în domeniul la care am făcut referire a fost analizată din punct de vedere al prevederilor legii penale, procesual penale, medico-legale și criminalistice, ceea ce a impus o abordare multidisciplinară.
Sunt prezentate elemente de noutate din punctul de vedere al modurilor de operare folosite de către autori prin utilizarea unor arme confecționate artizanal ori modificate precum și a unor muniții adaptate la anumite calibre.
Efectuarea acestei cercetări s-a datorat creșterii fenomenului folosirii armelor letale, dar și neletale, atât pe plan național cât și european, fapt care a condus și la apariția unor reglementări legale noi.
Lucrarea de licență este structurată pe patru capitole și mai multe secțiuni, în care am încercat să surprind în totalitate problemele ridicate de investigarea infracțiunilor de omor săvârșite cu arme de foc.
Primul capitol, intitulat “CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNEA DE OMOR”, este împărțit în opt secțiuni în care sunt cuprinse aspecte legate de dreptul la viață, reglementarea infracțiunilor contra vieții în cuprinsul noilor prevederi din Codul Penal, felurile participației în cazul infracțiunii de omor, precum și considerații de ordin procesual penal conform noilor prevederi din Codul de Procedură Penală. Nu în ultimul rând, sunt prezentate sarcinile ce revin poliției pe segmentul administrării probatorului, precum și a identificării autorului, evidențiind și aspectul conlucrării permanente cu parchetul și celelalte instituții abilitate cu cercetarea și documentarea activității infracționale a unor fapte de asemenea gravitate.
Al doilea capitol prezintă “CERCETAREA LA FAȚA LOCULUI ÎN CAZUL OMORULUI SĂVÂRȘIT CU ARME DE FOC” și este structurat pe trei secțiuni în care sunt prezentate:
noțiunea și importanța cercetării la fața locului, în care am tratat atât reglementarea legală a acestei activități, cât și abordarea sa în materialele și literatura de specialitate.
particularitățile acestei activități în cazul omorului săvârșit cu arme de foc, în care am abordat competența investigării acestei infracțiuni și atribuțiile fiecărui organ învestit cu această sarcină, modul de conlucrare dintre organele competente, fazele desfășurării acestei activități și particularitățile fiecăreia, precum și activitățile specifice desfașurate de specialiștii criminaliști.
informații ce pot rezulta din interpretarea criminalistică a urmelor produse de armele de foc la locul faptei, în care am menționat determinarea tipului, mărcii, modelului și calibrului armei cu care s-a tras, stabilirea direcției și distanței de tragere și nu în ultimul rând, determinarea poziției în care se aflau trăgătorul și victima în momentul împușcăturii.
Al treilea capitol evidențiază “URMELE REZULTATE ÎN URMA FOLOSIRII ARMELOR DE FOC” și este structurat pe patru secțiuni în care am tratat:
urmele produse asupra elementelor de muniție, anume pe tubul cartușului și pe glonț, modul de formare a acestora și valoarea identificatoare a fiecăruia;
urmele principale ale împușcăturii;
urmele secundare rezultate în urma împușcăturii;
dispozitive ce pot influența acțiunea urmelor secundare ale împușcăturii, unde am prezentat unele dintre cele mai întrebuințate astfel de dispozitive, anume: ascunzătorul de flacără, recuperatorul de recul și amortizorul de sunet.
În ultimul capitol sunt redate “NOȚIUNI GENERALE DE BALISTICĂ JUDICIARĂ” și este împărțit pe două secțiuni care tratează:
un scurt istoric și noțiuni introductive referitor la balistica judiciară;
noțiuni generale despre armele de foc, în care am prezentat, pe parcursul a mai multe subsecțiuni, precizările de ordin legislativ referitoare la regimul armelor și munițiilor în România, clasificarea armelor, construcția armelor de foc și principalele componente ale acestora, principiile de funcționare ale armelor de foc, noțiuni generale despre muniție și nu în ultimul rând, aspecte privind elementele tragerii.
Toată lucrarea conține surse bibliografice ale specialiștilor în domeniu și reglementări legale cu privire la tema abordată, acestea fiind Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor, Codul penal intrat în vigoare la 1 februarie 2014 și Codul de procedură penală.
CAPITOLUL 1
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNEA DE OMOR
Dreptul la viață
În sistemul nostru de drept, persoana omului ocupă primul loc în ierarhia valorilor. În primul articol al Constituției se prevede că în România, ca stat de drept, democratic și social, demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltate a personalității umane reprezintă valori supreme și sunt garantate. Tot în Constituție se prevede că dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică a persoanei sunt garantate.
Viața constituie obiect de ocrotire până în momentul încetării acesteia, adică până în momentul producerii fenomenului natural al morții. Se admite că procesul morții începe în momentul morții clinice, determinată de încetarea funcțiilor aparatului respirator și aparatului circulator și se termină în momentul morții biologice, când încetează activitatea cerebrală.
Relațiile sociale referitoare la dreptul la viață, integritate corporală și sănătate, libertate și demnitate, costituie obiectul juridic comun al infracțiunilor contra persoanei. În această categorie de infracțiuni există un obiect juridic special, care constă în relațiile sociale referitoare numai la unul din drepturile absolute ale persoanei, drept încălcat nemijlocit prin săvârșirea faptei de ucidere, dreptul la viață.
Garantarea acestor drepturi și libertăți ale persoanei au loc, juridic, prin mijloacele dreptului penal, adică prin incriminarea ca infracțiuni și sancționarea cu pedepse a faptelor vătămătoare sau periculoase pentru valorile menționate. La vremea sa, Titu Maiorescu releva sugestiv acest lucru: „Moartea naturală nu este un rău. În societate, răul constă în moartea care este o consecință a nevoii, a viciului și a crimei, a neștiinței și brutalității.”
În cadrul Titlului I al părții speciale a Codului Penal sunt incriminate infracțiunile contra persoanei și în funcție de valorile sociale vizate este împărțit în nouă capitole. În capitolul I, intitulat ,, Infracțiuni contra vieții”, sunt incriminate infracțiunile al căror obiect juridic generic îl constituie ansamblul relațiilor sociale care se constituie și se desfășoară în legătură cu apărarea persoanei privită sub totalitatea atributelor sale (viața, integritatea corporală, inviolabilitatea sexuală, libertatea, demnitatea) și anume:
– omorul;
– omorul calificat;
– uciderea la cererea victimei;
– determinarea ori înlesnirea sinuciderii;
– uciderea din culpă.
Prin conținutul lor obiectiv, infracțiunile de omucidere reprezintă acțiuni sau inacțiuni care au ca urmare moartea unei persoane. Împrejurarea că moartea se produce imediat sau mai târziu, nu are nicio însemnătate pentru existența infracțiunii, cu condiția ca între activitatea de ucidere și moartea victimei să existe raport de cauzalitate.
Omorul
Este fapta persoanei care ucide cu intenție altă persoană. Infracțiunea de omor simplu are ca obiect juridic special relațiile sociale referitoare la dreptul la viață al fiecărei persoane asupra căreia se efectuează activitatea de ucidere, iar ca obiect material corpul persoanei în viață. Subiectul activ nemijlocit al omorului poate fi orice persoană, fără a fi condiționată de o calitate specială. Subiectul pasiv al omorului este persoana ucisă ca urmare a activității subiectului activ; aceasta înseamnă că subiect pasiv al infracțiunii nu poate fi decât o persoană în viață (este exclusă infracțiunea de omor când subiectul pasiv este fătul ori un cadavru). Dacă subiectul pasiv este fătul, încadrarea juridică a faptei va fi în infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii (art. 201 C. pen.) sau vătămarea fătului (art. 202 C. pen.), după caz. Este suficient ca persoana să fi fost în viață. Nu interesează vârsta, sexul, starea sănătății fizice sau psihice.
Elementul material constă în activitatea de ucidere a unei persoane, în orice mod și prin orice mijloace: împușcare, sugrumare, înjunghiere, lovire cu corpuri contondente, otrăvire etc. Activitatea – acțiune ori inacțiune – trebuie să aibă o anume forță distructivă, să fie aptă să provoace moartea persoanei în condițiile date. Uneori o singură lovitură, chiar fără mare intensitate, poate cauza moartea, dacă victima este o persoană în vârstă și bolnavă, după cum, pentru a ucide un nou-născut, nu sunt necesare decât acte de duritate minimă. Există, de exemplu, omor și atunci când făptuitorul știind că victima suferă de cord și că o emoție puternică îi va provoca moartea, în dorința de a o ucide, îi provoacă o asemenea emoție .
Din punctul de vedere al laturii subiective, omorul se săvârșește cu intenție. Aceasta poate fi directă sau indirectă după cum autorul, prevăzând moartea victimei, a urmărit sau numai a acceptat producerea acestui rezultat.
Omorul calificat
După modelul majorității legislațiilor europene s-a prevăzut o singură formă agravată a infracțiunii de omor – omorul calificat – care regrupează atât elemente circumstanțiale agravante ale omorului deosebit de grav din vechea reglementare, cât și o parte din cele ale omorului calificat.
Omorul calificat constă în s special relațiile sociale referitoare la dreptul la viață al fiecărei persoane asupra căreia se efectuează activitatea de ucidere, iar ca obiect material corpul persoanei în viață. Subiectul activ nemijlocit al omorului poate fi orice persoană, fără a fi condiționată de o calitate specială. Subiectul pasiv al omorului este persoana ucisă ca urmare a activității subiectului activ; aceasta înseamnă că subiect pasiv al infracțiunii nu poate fi decât o persoană în viață (este exclusă infracțiunea de omor când subiectul pasiv este fătul ori un cadavru). Dacă subiectul pasiv este fătul, încadrarea juridică a faptei va fi în infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii (art. 201 C. pen.) sau vătămarea fătului (art. 202 C. pen.), după caz. Este suficient ca persoana să fi fost în viață. Nu interesează vârsta, sexul, starea sănătății fizice sau psihice.
Elementul material constă în activitatea de ucidere a unei persoane, în orice mod și prin orice mijloace: împușcare, sugrumare, înjunghiere, lovire cu corpuri contondente, otrăvire etc. Activitatea – acțiune ori inacțiune – trebuie să aibă o anume forță distructivă, să fie aptă să provoace moartea persoanei în condițiile date. Uneori o singură lovitură, chiar fără mare intensitate, poate cauza moartea, dacă victima este o persoană în vârstă și bolnavă, după cum, pentru a ucide un nou-născut, nu sunt necesare decât acte de duritate minimă. Există, de exemplu, omor și atunci când făptuitorul știind că victima suferă de cord și că o emoție puternică îi va provoca moartea, în dorința de a o ucide, îi provoacă o asemenea emoție .
Din punctul de vedere al laturii subiective, omorul se săvârșește cu intenție. Aceasta poate fi directă sau indirectă după cum autorul, prevăzând moartea victimei, a urmărit sau numai a acceptat producerea acestui rezultat.
Omorul calificat
După modelul majorității legislațiilor europene s-a prevăzut o singură formă agravată a infracțiunii de omor – omorul calificat – care regrupează atât elemente circumstanțiale agravante ale omorului deosebit de grav din vechea reglementare, cât și o parte din cele ale omorului calificat.
Omorul calificat constă în săvârșirea omorului în anumite circumstanțe agravante, precis determinate, care conferă faptei un grad de pericol social sporit și dovedesc o periculozitate crescută a infractorului.
Elementele circumstanțiale ale omorului calificat sunt:
Premeditarea: Reprezintă hotărârea de a comite infracțiunea, luată înainte de săvârșirea acțiunii sau inacțiunii infracționale (exemplu: se înarmează și pândește victima). Astfel, în intervalul de timp cuprins între momentul luării hotărârii de a săvârși omorul și momentul executării infracțiunii, făptuitorul trebuie să realizeze acte preparatorii materiale sau morale.
Interesul material: Atunci când făptuitorul a urmărit, prin săvârșirea omorului, obținerea unui avantaj de ordin material „în mod direct și pe cale aparent legală” (exemplu: dobândirea unei succesiuni; stingerea unor obligații etc.). Per a contrario, nu se va reține această agravantă dacă ulterior făptuitorul are un folos material ca urmare a morții victimei.
Pentru a se sustrage sau pentru a sustrage pe altul de la urmărire ori arestare sau de la executarea unei pedepse: În momentul comiterii omorului, făptuitorul trebuie să aibă credința că prin comiterea faptei se va ajunge la sustragerea sa sau a unui terț de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse. În acest sens, scopul sustragerii trebuie să fie numai urmărit, nu și realizat efectiv.
Pentru a înlesni sau ascunde săvârșirea unei infracțiuni: Omorul (infracțiune mijloc) trebuie să fie săvârșit pentru înlesnirea săvârșirii unei alte infracțiuni (infracțiunea scop), legea nefăcând nicio distincție în privința garvității infracțiunii scop.
De către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor: Potrivit articolului 242 din Legea 187/ 2012 pentru punerea în aplicare a Noului Cod Penal, „prin infracțiune de omor comisă anterior se înțelege orice faptă de ucidere a unei persoane, săvârșită cu intenția prevăzută la articolul 16 alineatul (3) din Codul penal, cu excepția infracțiunilor prevăzute la articolele 190 și 200 din Codul penal”.
Asupra a două sau mai multor persoane: Este important ca acțiunea, comisă cu intenția directă sau indirectă de a ucide, să fie îndreptată împotriva a două sau mai multe persoane și să aibă ca rezultat decesul a cel puțin două dintre ele, „în aceeași împrejurare și cu aceeași ocazie”, indiferent dacă aceasta se realizează printr-o unică acțiune sau inacțiune, ori prin acțiuni sau inacțiuni diferite, unitatea legală fiind dată de unitatea de împrejurare.
Asupra unei femei gravide: Trebuie să existe o sarcină, indiferent de natura sau vârsta acesteia, infractorul cunoscând acest lucru. În cazul în care infractorul nu cunoaște starea de graviditate a victimei, precum și în cazul infracțiunii deviate săvârșite în modalitatea aberratio ictus sau error in personam nu se va reține această agravantă, ci omorul simplu sau, după caz, omorul calificat. În schimb, se va reține această agravantă în cazul în care făptuitorul trebuia și putea să cunoască starea de graviditate a victimei.
Cruzimile, adică săvârșirea omorului a fost concepută și realizată într-un mod chinuitor pentru victimă prin provocarea de suferințe mai mari decât cele pe care le produce în mod obișnuit uciderea unei persoane (exemplu: după ce i-a aplicat victimei o lovitură cu un corp contondent în cap, făptuitorul îi dă foc).
Astfel, putem observa unele diferențe importante aduse de reglementarea omorului calificat în noul cod penal:
Împrejurarea prevăzută de art. 187 alin. (1) lit. c) se aseamănă cu reglementarea prevăzută de art. 175 (1) lit. g) din vechiul cod penal, diferențierea făcându-se la nivel de exprimare. In timp ce în reglementarea anterioară se prevedea sustragerea pe sine sau a altuia de la urmărire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse, in noul cod penal se face referire la sustragerea pe sine sau pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse. Esența acestei împrejurări rămâne totuși aceeași, deoarece urmărirea sau arestarea, ca aspecte ale procesului penal, se realizează în scopul de a trage la raspundere penală persoanele care se fac vinovate de săvârșirea unei infracțiuni.
O altă noutate adusă infracțiunii de omor calificat prevăzută în noul cod penal o constituie inserarea împrejurării de săvârșire a omorului de “către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor în formă consumată”, împrejurare prevăzută în vechea reglementare la art. 176 (1) lit. (c) (circumstanță a omorului deosebit de grav).
De asemenea se observă că sancțiunea prevăzută pentru infracțiunea de omor calificat în Noul Cod Penal este aceeași cu cea prevăzută de vechiul cod la articolul 176 alineatul (1) (omor deosebit de grav), anume detențiune pe viață sau închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi .
S-a renunțat la o parte a elementelor circumstanțiale agravante specifice omorului calificat și omorului deosebit de grav din reglementarea vechiului cod penal:
Omorul săvârșit asupra soțului sau unei rude apropiate, fapta fiind incriminată ca variantă agravată a omorului în infracțiunea de violențe în familie prevăzută de art. 199 alin. (1) raportat la articolul 188 Cod Penal.
Omorul săvârșit profitând de neputința victimei de a se apăra, fapta fiind omor simplu, urmând ca în individualizarea pedepsei, instanța să țină cont de circumstanța agravantă generală prevazută de articolul 77 litera e).
Omorul săvârșit în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei, fapta constituind infracțiunea de ultraj sau, după caz, ultraj judiciar.
Omorul săvârșit prin mijloace care pun în pericol viața mai multor persoane, fapta constituind omor simplu, urmând ca la individualizarea pedepsei, instanța să rețină circumstanța agravantă generală prevazută de articolul 77 litera c).
Omorul săvârșit în public, fapta constituind omor simplu.
Omorul săvârșit pentru a ascunde săvârșirea unei tâlhării sau piraterii, această agravantă fiind inclusă în dispoziția generală a articolului 189 alineatul (1).
Omorul săvârșit asupra unui magistrat, polițist, jandarm ori asupra unui militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora, fapta constituind infracțiunea de ultraj sau, după caz, ultraj judiciar.
Omorul săvârșit de către un judecător sau procuror, polițist, jandarm sau militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora, fapta constituind omor simplu în concurs cu purtarea abuzivă sau cercetarea abuzivă.
Nu în ultimul rând, au fost reformulate unele dintre agravantele omorului calificat, astfel încât sfera de incidență a acestora sa fie mai corect delimitată.
Uciderea la cererea victimei
Incriminarea acestei fapte este o noutate adusă de noul cod penal și constă în “uciderea săvârșită la cererea explicită, serioasă, conștientă și repetată a victimei care suferea de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestate medical, cauzatoare de suferințe permanente și greu de suportat” .
Subiectul activ al acestei infracțiuni poate fi orice persoană, în timp ce subiectul pasiv este reprezentat de persoana care suferă de o boala incurabilă sau de o infirmitate gravă atestate medical.
Prin boală incurabilă se înțelege acea boală care nu poate fi vindecată, pentru care cercetarea medicală nu a găsit remediu. Infirmitatea gravă constă într-un defect fizic, congenital sau dobândit în urma unui accident, a unei boli ce constă în lipsa parțială sau totală a unui organ sau a unei funcții. Acestea trebuie să îndeplinească anumite condiții:
– să fie atestate medical, pe baza unui certificat medical emis de către o unitate medicală autorizată în acest sens;
– să fie de natură să provoace suferințe permanente și greu de suportat, de natură să-l tulbure pe subiectul pasiv în așa fel încât să stăruie în cererea sa adresată unei alte persoane de a-l ucide.
Pentru a ne afla în situația prevăzută de art. 190 cod penal, cererea victimei trebuie să îndeplinească urmatoarele condiții:
– să fie explicită, în sensul că ea trebuie să fie exprimată în mod limpede, deslușit, din ea să reiasă în mod neechivoc dorința victimei de a i se pune capăt vieții;
– să fie serioasă, astfel nefiind respectată condiția dacă cererea a fost facută în glumă;
– să fie conștientă, în sensul că ea trebuie să provină de la o persoană cu discernământ care are reprezentarea faptelor sale. Dacă în urma expertizei se constată că persoana nu avea discernământ se va reține infracțiunea de omor în cele două forme prevazute de codul penal;
– să fie repetată, această condiție reliefând stăruința victimei în cererea sa, dorința puternică a victimei de a i se curma suferința puternică;
– să provină ca urmare a unor suferințe permanente și greu de suportat.
Raportul de cauzalitate dintre fapta autorului și moartea victimei trebuie să existe. Raportul de cauzalitate este întrerupt dacă, ulterior săvârșirii faptei, intervine o cauză care, prin ea însăși și independent de activitatea făptuitorului, produce moartea victimei.
Determinarea sau înlesnirea sinuciderii
Este infracțiunea ce constă în fapta de a determina sau înlesni sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea a avut loc .
Variantele agravate ale infracțiunii constau fie în săvârșirea faptei față de un minor cu vârtsa cuprinsă între 13 și 18 ani sau față de o persoană cu discernământ diminuat, dacă sinuciderea a avut loc, fie în săvârșirea faptei față de un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani sau față de o persoană care nu a putut să-și dea seama de consecințele acțiunilor sau inacțiunilor sale ori care nu putea să le controleze, dacă sinuciderea a avut loc.
De asemenea, legea prevede și o variantă atenuată a infracțiunii, care constă în săvârșirea faptei în varianta de bază sau în cele două variante agravate de mai sus, dacă actele de determinare sau înlesnire au fost urmate de o încercare de sinucidere .
Subiectul activ poate fi orice persoană (fizică sau juridică) care are capacitate penală, iar subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică, majoră și care are discernămînt.
Această infracțiune nu are obiect material, iar participația penală este posibilă în toate formele: coautorat, instigare sau complicitate.
Elementul material al infracțiunii constă fie într-o acțiune de determinare, fie într-o acțiune de înlesnire a sinuciderii. Urmarea imediată este reprezentată de sinuciderea victimei, iar dacă aceasta este încercarea de suicid, se va reține varianta atenuată a infracțiunii. Acesta este un nou element de noutate față de vechiul cod penal, care prevedea încercarea de sinucidere drept urmare imediată a infracțiunii alternativ cu sinuciderea victimei, din acest punct de vedere, noul cod penal constituind legea penală mai favorabilă.
Uciderea din culpă
Uciderea din culpă constă în săvârșirea oricărei acțiuni sau inacțiuni prin care este suprimată, din culpă, viața unei persoane . Ca variante agravate ale acestei infracțiuni, există cazul în care aceasta este săvârșită ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități, precum și cazul uciderii din culpă a două sau mai multe persoane.
Ca element de noutate adus de noul cod penal în materia uciderii din culpă, putem aminti faptul că în noua lege nu a mai fost incriminată ca variantă agravată uciderea din culpă săvârșită de către conducătorul unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere, având în sânge o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge sau care se afla în stare de ebrietate, în acest caz urmând a fi reținut concursul între uciderea din culpă prevăzută de articolul 192 alineatul (2) și conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe, prevăzută de articolul 336 din Codul penal. De asemenea, noul cod nu a mai incriminat ca variantă agravată uciderea din culpă săvârșită de o persoană în exercițiul profesiei sau meseriei (cu excepția conducătorului de vehicul cu tracțiune mecanică) și care se afla în stare de ebrietate, în acest caz urmând a fi reținută uciderea din culpă prevăzută de articolul 192 alineatul (2), avându-se în vedere comiterea faptei în stare de ebrietate la individualizarea pedepsei.
Subiect activ al infracțiunii de ucidere din culpă poate fi orice persoană care are capacitate penală, coautoratul fiind posibil în cazul reținerii culpei comune a mai multor persoane la săvârșirea faptei, iar subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică în viață. Pluralitatea de subiecți pasivi nu conduce la reținerea unui concurs de infracțiuni, ci a variantei agravate prevăzute de articolul 192 alineatul (3) Cod Penal. De asemenea, obiectul material al infracțiunii este reprezentat de corpul persoanei în viață.
În cazul acestei infracțiuni, elementul material constă într-o acțiune sau inacțiune susceptibilă a produce direct sau indirect decesul unei persoane, fără ca făptuiorul să urmărească sau să accepte o consecință vătămătoare a faptei sale, iar urmarea imediată este reprezentată de moartea victimei. Cu privire la legătura de cauzalitate, este necesar ca moartea victimei să fi avut drept cauză acțiunea sau inacțiunea făptuitorului.
Ca forme ale vinovăției în cazul infracțiunii de ucidere din culpă au fost reținute culpa cu previziune sau culpa simplă (neglijența).
Participația în cazul infracțiunii de omor
Coautoratul. Coautorii sunt persoanele care cu intenție contribuie nemijlocit la săvârșirea infracțiunii, fiecare desfășurând o activitate cu toate atributele obiective și subiective ale unei infracțiuni.
Contribuția pe care coautorul o aduce la săvârșirea infracțiunii, sub raport obiectiv, trebuie să fie nemijlocită, să aibă caracter de act de executare, adică de act de consumare sau de tentativă la infracțiunea respectivă. Caracteristica acestor acte este că sunt directe și imediate, în sensul că între activitatea coautorilor și rezultatul infracțiunii nu se interpune activitatea altei persoane. Coautorul participă nemijlocit la producerea morții, indiferent dacă pentru realizarea acesteia folosește sau frânează propria sa energie ori dinamizează sau profită de energia fizică a unei forțe străine.
Coautoratul nu este condiționat de săvârșirea de către fiecare coautor a tuturor actelor de executare a infracțiunii, fiind suficient dacă, coautorii au realizat unul din aspectele care se integrează în ansamblul celor comise de ceilalți. Nu este nici necesar ca fiecare din coautori să fi săvârșit neapărat o activitate materială care să acopere în întregime latura obiectivă a infracțiunii. Dimpotrivă, coautoratul se caracterizează printr-o activitate care constituie numai o parte din latura obiectivă a infracțiunii. Ce este important, îl reprezintă faptul că fiecare trebuie să fi dus la îndeplinire acte caracteristice laturii obiective, necesare consumării infracțiunii în modul în care a fost concepută. În loc ca o persoană singură să execute toate actele, inculpații își împart rolurile potrivit modului în care concep infracțiunea, aportul fiecăruia fiind esențial până la deplina realizare a acesteia.
Contribuția coautorilor la săvârșirea faptei poate fi simultană, actele de executare fiind comise concomitent, sau succesivă, actele de executare înlănțuindu-se în complexul activității prin care se realizează fapta. Nu se cere ca acești coautori să fi desfășurat o activitate identică, fiind suficient ca activitățile lor materiale de executare să se fi complet reciproc în îndeplinirea scopului propus, chiar dacă rezultatul vătămător (moartea) este unic și este produsul direct numai al uneia sau unora dintre ele.
Coutoratul implică subiectiv conștiința coautorului că săvârșește acte caracteristice acestui mod de participație, unite cu știința și voința de a se asocia la comiterea omorului. Este deci vorba de o anumită legătură subiectivă între coautori, de o coeziune psihică. Această legătură poate fi o înțelegere expresă sau tacită, realizată anterior sau concomitent comiterii infracțiunii. Nu există coautorat dacă activitățile coinculpaților sunt distincte și au urmărit producerea de rezultate diferite.
Când infracțiunea este săvârșită prin omisiune nu e posibil coautoratul. Fiecare, neîndeplinindu-și obligația, răspunde pentru o faptă proprie.
Complicitatea. Este caracterizată printr-o activitate de ajutorare, de înlesnire legată în mod mijlocit și indirect de activitatea care constituie latura obiectivă a infracțiunii, unită cu intenția de a ajuta la comiterea unei infracțiuni. Contribuția complicelui poate fi directă și are caracter de act de executare numai în cazul infracțiunilor proprii, când acesta nu are calitatea cerută de lege pentru subiectul activ.
Există complicitate numai dacă se stabilește că s-a comis în mod nemijlocit de către o altă persoană(autor) fapta de omor, chiar dacă autorul nu este cunoscut sau nu poate fi trimis în judecată din orice cauze personale(moarte, desistare, iresponsabilitate etc. ). Nu există complicitate la actele de pregătire a infracțiunii,decât dacă s-a trecut la executarea acesteia.Sprijinul dat de complice poate fi material sau moral, ambele fiind manifestări exterioare.
Constituie complicitate materială procurarea sau prepararea mijloacelor care au servit la comiterea faptei, punerea la dispoziție a banilor pentru achiziționarea lor, crearea unor condiții favorabile, înlăturarea unor obstacole materiale.
Constituie complicitate morală întărirea sau întreținerea hotărârii autorului de a săvârși omorul prin sfaturi și îndemnuri, încurajarea în desfășurarea agresiunii, procurarea de informații pentru orientarea autorului, promisiunea de a favoriza pe infractor după săvârșirea faptei etc. Reprezintă complicitate la omor fapta celui care a promis autorului că va pune, după comiterea infracțiunii, un pistol lângă cadavrul victimei pentru ca astfel autorul să poată invoca scuza legală a legitimei apărări, chiar dacă această promisiune nu s-a realizat. Această înțelegere a dat impuls autorului să comită infracțiunea.
Este posibilă complicitatea prin inacțiune. De exemplu, în toiul unei bătăi dintre autor și victimă, autorul, deosebit de furios, a luat din mâna unei persoane un ciomag cu care a ucis victima. Persoana respectivă, care își dădea seama ce avea să urmeze, a lăsat ca autorul să-i ia ciomagul fără să schițeze nici cea mai mică rezistență. Acest lucru dovedește faptul că el a fost de acord cu acțiune autorului, a prevăzut urmarea acesteia și a acceptat consecințele, făcându-se vinovat de complicitatea la infracțiunea de omor. Complicitatea prin inacțiune nu trebuie confundată cu așa numita complicitate negativă, când cel care află de comiterea unui omor nu îl denunță, sau fiind prezent la locul infracțiunii, nu a intervenit pentru a împiedica consumarea faptei.
Faptul că acest complice nu a urmărit același mobil ca și autorul (să se răzbune pe victimă) nu are relevanță de vreme ce se stabilește că a lucrat cu intenție.
Instigarea. Există instigare când o persoană a determinat cu intenție o altă persoană să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală. Activitatea instigatorului trebuie să se manifeste sub forma unei ascendențe morale sau materiale care să facă din autor un simplu instrument. Voinței autorului trebuie să i se substituie voința instigatorului.
Activitatea de determinare se realizează prin sugerarea ideii de a comite fapta, stăruință, îndemnuri, rugăminți, dar și prin mijloace materiale. Nu există instigare din culpă, de exemplu cuvinte imprudent rostite de o persoană, chiar dacă au determinat o altă persoană să comită fapta.
S-a spus că există instigare neurmată de executare când o femeie a încercat să determine pe alta să ucidă pe concubina soțului ei, aceasta a acceptat numai formal, după care i-a spus aceleia totul. În acest caz este vorba de o instigare cu rezultat negativ, o simplă încercare de determinare, care nu cade sub prevederile legii penale.
În cazul infracțiunii de omor prin împușcare, oferirea cartușului de către o altă persoană autorului, nu constituie concurs de infracțiuni, ci o singură infracțiune care se pedepsește pe baza textului care sancționează forma de participație cea mai gravă, în care se absoarbe și cealaltă.
Considerații de ordin procesual penal
Indiferent de modul de săvârșire a infracțiunilor de omor, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, regulile de procedură fiind obișnuite. Potrivit legii, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procurorul de pe lângă instanța de judecată competentă să judece în primă instanță cauza.
Rezultă că în cazul infracțiunilor de omor competența de cercetare revine procurorului de la Parchetul de pe lângă Tribunalul pe a cărui rază teritorială s-a săvârșit infracțiunea. După cum este cunoscut, în cazul infracțiunilor săvârșite pe teritoriul României, competența după teritoriu este determinată de: locul unde a fost săvârșită infracțiunea, locul unde a fost prins suspectul sau inculpatul, locuința suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul inculpatului persoană juridică, la momentul la care a săvârșit fapta, precum și locuința sau, după caz, sediul persoanei vătămate. În cazul în care o infracțiune a fost săvârșită în circumscripția mai multor instanțe, oricare dintre acestea este competentă să o judece.
Infracțiunile săvârșite în afara teritoriului țării se judecă, după caz, de către instanțele în a căror rază teritorială se află locuința suspectului sau inculpatului persoană fizică sau, după caz, sediul inculpatului persoană juridică . Dacă inculpatul nu locuiește sau, după caz, nu are sediul în România, iar infracțiunea este de competența judecătoriei, aceasta se judecă de Judecătoria Sectorului 2 București, iar în celelalte cazuri, de instanța competentă după materie ori după calitatea persoanei din municipiul București, în afară de cazul când prin lege se dispune altfel. Omorul săvârșit pe o navă este de competența Tribunalului în a cărui rază teritorială se află primul port român în care ancorează nava, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel. În mod similar, dacă infracțiunea a fost săvârșită pe o aeronavă, competent este Tribunalul pe a cărui rază teritorială se află primul loc de aterizare pe teritoriul român. În sfârșit, dacă nava nu ancorează într-un port român sau dacă aeronava nu aterizează pe teritoriul român, competența este cea prevăzută de articolul 42 alineatele (1) și (2) din Codul de Procedură Penală.
Tot în materie de competență trebuie reținut faptul că atunci când urmărirea penală s-a efectuat de către Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau de către parchetele de pe lângă Curțile de Apel sau Tribunale, procurorul, prin rechizitoriu, stabilește căreia dintre instanțele prevăzute îi revine competența de a judeca, ținând cont ca în raport cu împrejurările cauzei să fie asigurată buna desfășurare a procesului penal.
Prima sarcină a procurorului sesizat despre săvârșirea unui omor este aceea de a-și verifica competența și dacă constată că nu este competent să efectueze urmărirea penală, să trimită imediat cauza procurorului competent.
În conformitate cu prevederile articolului 209 aliniatele 1 și 2 din Codul de Procedură Penală "Procurorul execută supravegherea asupra actelor de urmărire penală , în exercitarea acestei atribuții, procurorii conduc și controlează activitatea de cercetare penală a poliției și a altor organe . Procurorul poate să efectueze orice acte de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează" .
În aliniatul 3 al aceluiași articol se precizează faptul că "Urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror în cazul unor infracțiuni cu un pericol social ridicat , în cadrul acestora fiind menționate în mod expres cele prevăzute de articolul 176 din Codul Penal care înglobează la litera „a” omorul săvârșit prin cruzimi" .
Legiuitorul a stabilit exclusivitatea urmăririi penale pentru procuror în cazul comiterii acestei infracțiuni, având în vedere complexitatea modului de comitere , urmările pe care le produce și măsurile de sancționare ce urmează a fi luate împotriva făptuitorului , respectiv închisoare de la 15 la 25 ani și interzicerea unor drepturi.
În cazurile în care urmărirea penală este efectuată personal de către procuror , practic toate activitățile care , în celelalte cazuri, aparțin organului de cercetare penală sunt realizate în mod nemijlocit de către procuror . Acestea constau la fel ca în cazul cercetărilor penale , în principal în întreaga activitate de strângere și administrare a probelor , la care se adaugă și luarea de măsuri procesuale în vederea realizării scopului urmării penale cum sunt: arestarea preventivă, obligarea de a nu părăsi localitatea etc .
Deși în conformitate cu prevederile legii procesual penale, în cazul infracțiunilor de omor, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, organelor de cercetare penală ale poliției le revine o multitudine de sarcini pe linia identificării și prinderii făptuitorilor, cercetării și administrării probelor. Conlucrând cu procurorii, organele de cercetare penală ale poliției au datoria să cunoască în detaliu modalitățile de comitere a infracțiunilor de omor și în raport cu acestea și cu particularitățile fiecărei cauze în parte, să aleagă metodologia de investigare cea mai adecvată. De regulă,colaborarea dintre organele de cercetare penală ale poliției și cele ale parchetelor durează până la finalizarea cercetărilor, numai în acest mod putându-se asigura identificarea tuturor făptuitorilor, stabilirea legăturilor infracționale, înlăturarea consecințelor produse, etc.
Indiferent dacă este vorba de omor simplu sau omor calificat, legea procesual penală instituie obligativitatea efectuării unei constatări medico-legale, în vederea stabilirii cauzelor morții.De asemenea, dacă în cauză nu s-a întocmit un raport de constatare medico-legală, legea procesual penală statuează obligația stabilirii cauzei morții prin efectuarea expertizei medico-legale.
Rolul medicului legist în cazul cercetării infracțiunii de omor este deosebit de important deoarece prin constatările și concluziile sale oferă justiției principala probă de obiectivare a realității, condițiilor și împrejurărilor comiterii infracțiunii. Regulamentul de Aplicare a Decretului 446/1966 privind organizarea instituțiilor și serviciilor medico – legale detaliază atribuțiile medicilor legiști, precizând competența experților, condițiile și modul de redactare a raportului medico – legal în astfel de cazuri.
În acest mod se oferă justiției elemente de ordin medical indispensabile încadrării faptei, precum și gradării pedepsei în raport cu o serie de factori cu rol determinant, favorizant sau condiționat în cazul infracțiunii de omor . în cazul infracțiunii de omor medicul legist are rolul de a elucida diferite aspecte legate de organismul uman și anumiți factori de ordin biologic care pot constitui probe obiective în justiție pentru dovedirea și încadrarea faptei.
Examenul victimei în cazul acestei infracțiuni constă în necropsia medico – legală și în examinările complementare de laborator pe materialul recoltat de la cadavru în condițiile impuse de cauza respectivă .
Examenul autorului sau al presupusului autor al faptei cuprinde :
examenul clinic privind diferite afecțiuni patologice , infirmități fizice preexistente, ca și leziuni traumatice recente ;
recoltarea de probe de laborator ( alcoolemie, grupa sanguină ) ;
examenul psihiatric și psihologic pentru precizarea unei eventuale boli psihice cu afectarea discernământului.
Medicul legist participă la cercetarea locului faptei , ca un consilier al criminalistului în probleme de ordin biologic. Această participare are drept scop:
un prim examen al victimei cu precizarea realității și a datei morții, examinarea îmbrăcămintei , descrierea sumară a leziunilor traumatice și eventual a modului de producere, cum ar fi cele de autoapărare ;
descrierea obiectului sau a corpurilor delicte cu care se puteau produce leziunile constatate ( atunci când acestea nu se găsesc la locul faptei);
descrierea și recoltarea de probe biologice sau substanțe toxice ce pot fi găsite la locul faptei sau în apropierea acestuia .
În cazuri deosebite medicul legist este chemat să participe și să-și formuleze unele opinii în cadrul reconstituirii condițiilor în care s-a putut săvârși fapta.
În colaborarea sa cu criminalistul sau cu organul de urmărire penală , medicul legist are rolul de consilier al acestora în problemele de specialitate , dar fără să-și depășească competența atât în cercetarea locului faptei, cât și prin aprecieri asupra încadrării faptei.
Concluzii parțiale
În pas cu tendința de integrare europeană pe toate planurile, însăși noua lege penală conține prevederi conforme cu majoritatea legislațiilor europene. În acest sens s-a prevăzut o singură formă agravată a infracțiunii de omor, anume omorul calificat, care regrupează atât elemente circumstanțiale agravante ale omorului deosebit de grav din vechea reglementare, cât și o parte din cele ale omorului calificat. De asemenea s-a renunțat la o parte a elementelor circumstanțiale agravante specifice omorului calificat din reglementarea veche, fie datorită faptului că ele se regăsesc în conținutul agravantelor generale (omorul asupra unei persoane în neputința de a se apăra), fie datorită reglementarii lor în alte texte (omorul asupra soțului sau a unei rude apropiate), fie pentru că nu se justifică (omorul comis in public), în acest ultim caz apreciindu-se că nu prezintă mai mult pericol persoana care ucide victima în public față de cel care ucide victima în locuința acesteia, motiv pentru care este preferabil ca evaluarea periculozității să fie făcută de judecător cu ocazia individualizării judiciare.
În aceeași idee, de a înscrie prevederile noii legi penale în rândul celor europene, legiuitorul român a reglementat expres în articolul 190 infracțiunea de ucidere la cererea victimei, ca o formă atenuată a infracțiunii de omor. Astfel, legiuitorul a ales denumirea generică de „ucidere la cererea victimei” iar nu cea de „omor la cererea victimei” pentru a exclude această faptă dintre antecedentele omorului calificat prevăzut de articolul 187 litera e).
În ceea ce privește determinarea sau înlesnirea sinuciderii, au fost introduse o serie de diferențieri în planul reglementării, consacrându-se o reglementare distinctă între fapta care a fost urmată doar de o încercare de sinucidere și cea care a condus la sinuciderea victimei. În egală măsură, s-a prevăzut un tratament sancționator diferențiat după cum faptele au fost comise cu privire la o persoană cu discernământ nealterat, cu privire la o persoană cu discernământ diminuat sau la o persoană lipsită de discernământ, în acest ultim caz neputând fi vorba de o hotărâre luată de cel în cauză, iar fapta fiind sancționată la fel ca și infracțiunea de omor.
Nu în ultimul rând, reglementarea uciderii din culpă a fost simplificată, renunțându-se la o parte dintre formele agravate care pot fi suplinite prin aplicarea regulilor de sancționare a concursului de infracțiuni. Spre exemplu, în cazul comiterii unei ucideri din culpă de către un conducător de vehicul cu tracțiune mecanică având în sânge o îmbibație alcoolică ce depâșește limita legală, se va reține în concurs uciderea din culpă și infracțiunea la regimul circulației pe drumurile publice.
CAPITOLUL 2
CERCETAREA LA FAȚA LOCULUI ÎN CAZUL OMORULUI SĂVÂRȘIT CU ARME DE FOC
2.1 Noțiunea și importanța cercetării la fața locului
Fiind o activitate cu rol esențial în aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și datorită caracteristicilor de bază și a importanței sale deosebite, consider că trebuie acordată o atenție deosebită cercetării la fața locului, de buna desfășurare a acestei activități depinzând foarte mult lămurirea aspectelor cauzei și aflarea adevărului în cauza cercetată.
Cercetarea la fața locului reprezintă o activitate procedurală de o deosebită importanță, desfășurată de către organele judiciare, reglementată de legiuitorul român în Titlul IV, capitolul VIII, articolul 192 al Codului de Procedură Penală, ce se dispune de către organul de urmărire penală, iar în cursul judecății de către instanța de judecată, atunci când este necesară constatarea directă în scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanță pentru stabilirea adevărului, precum și ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane.
Prin Ordinul privind cercetarea la fața locului numărul 182 din 14.08.2009, Institutul Național de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române a elaborat „Manualul de Bune Practici privind procedura cercetării la fața locului”, având ca principale obiective desfășurarea în mod unitar a activității de cercetare la fața locului și respectarea procedurilor specifice de lucru din cuprinsul acestuia, privind desfășurarea efectivă a cercetării la fața locului, cooperarea între diversele categorii de persoane implicate în activitate,precum și depozitarea și transportul mijloacelor de probă.
În doctrină au fost elaborate mai multe opinii cu privire la ceea ce ar trebui să definească cel mai bine activitatea de cercetare la fața locului. Printre acestea amintim:
„Cercetarea la fața locului reprezintă o activitate procedurală și de tactică criminalistică, al cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a săvârșit infracțiunea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea și examinarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă, precizarea poziției și a stării acestora, având ca scop stabilirea naturii și împrejurărilor comiterii faptei, precum și a datelor necesare identificării făptuitorului.”
„Cercetarea la fața locului constituie un procedeu probator, având drept obiect obținerea de date privind împrejurările în care a fost săvârșită fapta penală, descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor infracțiunii, precum și stabilirea stării și poziției mijloacelor materiale de probă.”
„Cercetarea la fața locului reprezintă o activitate procedurală, al cărei obiect îl constituie percepția nemijlocită, de către organele judiciare, a locului unde s-a săvârșit activitatea infracțională, descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă, în vederea stabilirii naturii și împrejurărilor comiterii infracțiunilor, a elementelor care să conducă la identificarea făptuitorului.”
Analizând definițiile expuse, putem observa că acestea debutează cu precizarea domeniului căruia îi aparține natura acestei activități, continuă cu precizarea obiectului activității precum și a principalelor activități întreprinse de organele competente, finalizându-se cu precizarea scopului principal pe care această activitate îl are.
Referitor la locul săvârșirii infracțiunii, Noul Cod de Procedură Penală nu face precizări în legătură cu delimitarea acestuia, însă putem aprecia, studiind literatura de specialitate, că în accepțiunea de „loc al faptei” pot fi incluse:
Locul propriu-zis al săvârșirii infracțiunii;
Locul în care se găsesc obiectele care au servit la comiterea infracțiunii;
Locul în care se găsesc bunurile rezultate din săvârșirea infracțiunii;
Căile pe care făptuitorul le-a folosit pentru a pătrunde și a părăsi arealul în care și-a desfășurat activitatea infracțională;
Orice alte locuri care conservă urme, date și informații în legătură cu fapta comisă.
Pornind de la noțiunea de „loc al faptei”, putem afirma că scopul activității de cercetare a acestuia se materializează prin:
Examinarea criminalistică a locului în care s-a desfășurat parțial sau în totalitate fapta de natură penală;
Căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea și interpretarea principalelor urme și mijloace materiale de probă;
Elaborarea versiunilor de anchetă penală referitoare la natura faptei, făptuitori, persoana victimei, locul și momentul săvârșirii infracțiunii;
Stabilirea cauzelor, condițiilor și împrejurărilor care au generat, favorizat sau facilitat săvârșirea faptei.
De asemenea, nu trebuie neglijată importanța acestei activități în aflarea adevărului și tragerea la răspundere a făptuitorilor, în sensul că:
Oferă organului judiciar posibilitatea de a înțelege modul în care au acționat făptuitorii și numărul acestora, obiectele folosite și pe care le-ar fi putut atinge aceștia, „iter criminis”, precum și timpul săvârșirii infracțiunii;
Devine condiția de bază și punctul de pornire în investigarea criminalistică a infracțiunilor;
De multe ori constituie singura modalitate de obținere a probelor în faza de început a cercetării.
Prezintă potențial preventiv în comiterea altor infracșiuni, prin prelucrarea corectă a datelor și informațiilor obținute;
Cercetarea la fața locului, efectuată în timp util și în mod responsabil, contribuie în mod esențial la lămurirea unor probleme cum ar fi: existența urmelor ce dovedesc săvârșirea infracțiunii, activitățile infracționale și itinerariul parcurs, bunurile și valorile care lipsesc de la locul comiterii faptei, acestea oferind informații referitoare la mobilul și scopul săvârșirii infracțiunii, precum și posibilitatea existenței martorilor.
2.2 Particularitățile cercetării la fața locului în cazul infracțiunii de omor săvârșită cu arme de foc
Cercetarea în echipă a omorului se constituie într-o regulă metodologică a investigării criminalistice, fiind dictată atât de dispozițiile legale, cât și de necesitățile de ordin practic. Astfel, procurorul sprijinit de ofițerii poliției judiciare efectuează actele de urmărire penală necesare pentru stabilirea elementelor constitutive ale infracțiunii de omor – inclusiv pentru valorificarea informațiilor obținute de organele specializate – identificarea făptuitorului și asigurarea tragerii la răspunderea penală a acestuia. Specialiștii criminaliști procedează la căutarea, descoperirea, fixarea, ridicarea și valorificarea – pe calea constatărilor tehnico – științifice – a urmelor descoperite în câmpul infracțiunii, stabilind natura acestora, mecanismul de formare, vechimea și persoana sau obiectul care le-au creat.
La rândul său, medicul legist cercetează aspectele de ordin medical pronunțându-se cu privire la natura morții, cauza acesteia, momentul instalării ei, legătura de cauzalitate dintre acțiunea făptuitorului și rezultatul letal produs, etc.
Toate activitățile ofițerilor și subofițerilor de poliție și a medicului legist la fața locului, se desfașoară sub conducerea și încuviințarea procurorului.
Activitățile de cercetare a locului în care s-a săvârșit omorul sau a locului în care a fost descoperit cadavrul, se desfășoară avându-se în vedere cele două faze respectiv faza statică și faza dinamică.
În faza statică a cercetării se procedează la examinarea atentă a locului faptei, atât în ansamblul său cât și pe zonele mai importante, fără a aduce nici o modificare acestuia. Cercetarea în faza statică se finalizează prin fixarea poziției în care a fost găsit cadavrul, a celorlalte obiecte din câmpul infracțional, fixare ce se realizează prin fotografiere, filmare ori înregistrare audio- video.
Investigarea în faza dinamică a locului faptei, este cea mai complexă etapă, la ea participând toți membrii echipei.
Cercetarea va începe de la cadavru, fiind examinat mai întâi corpul acestuia, medicul legist urmând a constata starea cadavrului, leziunile de violență existente, cu ce au putut fi produse aceste leziuni, data și modul în care s-a săvârșit omorul, mijloacele, armele sau instrumentele întrebuințate, etc.
Examinarea cadavrului va începe numai după ce medicul legist a constatat decesul, diagnostic pus pe baza semnelor cadaverice, specifice morții biologice.
Aceste informații sunt de natură să permită găsirea răspunsurilor la întrebări esențiale cu privire la faptă, printr-o cooperare între procurorul criminalist, ofițerii de poliție judiciară, specialiștii criminaliști și medicul legist, cooperare ce se întinde pe întreaga durată a urmăririi penale.
Examinarea cadavrului fiind o activitate mai amplă, debutează odată cu cercetarea la fața locului și se continuă la unitatea medicală la care se efectuează necropsia. Concomitent cu examinarea cadavrului va fi cercetat și locul de sub cadavru, îmbrăcămintea acestuia, după care se va continua cu porțiunea de teren din jurul victimei. Se va proceda totodată la descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor în cazul urmelor biologice solicitându-se și concursul medicului legist ori biocriminalistului.
Pentru a ușura cercetarea locului faptei, după examinarea cadavrului, fotografierea în detaliu a acesteia și a urmelor de violență, se va dispune ridicarea și transportarea acestuia la laboratorul exterior de medicină legală sau într-un alt loc unde se poate efectua necropsia.
Cu ocazia cercetării dinamice se procedează la examinarea amănunțită a fiecărui obiect presupus purtător de urme sau care a servit la săvârșirea infracțiunii, fiind permisă atingerea sau schimbarea poziției lor.
O atenție deosebită este acordată descoperirii, fixării și ridicării urmelor infracțiunii, potrivit tipului și naturii acestora (urme de mâini, de picioare, biologice, urme ale instrumentelor folosite pentru suprimarea vieții victimei, microurme, etc.), în această categorie incluzând și mijloacele materiale de probă.
Tot în faza cercetării dinamice se execută fotografiile de detaliu, măsurătorile fotografice bidimensionale, se definitivează schița locului faptei, toate rezultatele cercetării urmând a fi consemnate în procesul-verbal încheiat de procurorul criminalist.
Căutarea criminalistică a locului faptei, se materializează printr-o cercetare amănunțită a locului săvârșirii faptei, cercetare continuată în laborator printr-o examinare atentă a tuturor obiectelor ridicate de la locul faptei.
În cazul infracțiunii de omor săvârșită cu armă de foc, cercetarea locului faptei se va efectua sistematic, terenul fiind împărțit în sectoare, pentru a fi examinate minuțios fiecare dintre aceste sectoare, în scopul găsirii tuturor urmelor cu ajutorul cărora se pot stabili împrejurările în care s-a săvârșit fapta.
O sarcină deosebit de importantă în cazul cercetării locului comiterii infracțiunii, infracțiune la comiterea căreia s-a folosit o armă de foc, ese descoperirea tuturor urmelor.
Se vor căuta urmele care provin de la arme de foc, ca rezultat al împușcăturii produse, acestea putând conduce la identificarea armei, muniției și chiar a autorului infracțiunii. Asemenea urme pot fi:
– tuburile;
– gloanțele;
– arma rămasă la locul infracțiunii;
– material genetic pe armă, muniție, toc, ambalaj, etc;
– urme digitale pe armă;
– urme suplimentare ale împușcăturii;
– orificii de intrare și ieșire ale glonțului, etc.
În general, urmele împușcăturii pot fi descoperite:
– pe corpul și îmbrăcămintea victimei sau pe diferite obiecte la locul comiterii infracțiunii (urme precum: funinginea, orificiile de intrare și ieșire a glonțului, acțiunea termică a gazelor, paticulele de pulbere nearsă);
– pe tub și pe glonț;
– pe armă și în interiorul țevii armei;
– pe corpul și îmbrăcămintea persoanei care a tras cu arma.
Tot la locul faptei, se mai pot descoperi și urme ca:
– digitale, rămase pe arma de foc;
– digitale, rămase pe alte obiecte aflate în câmpul infracțiunii;
– plantare sau de încălțăminte, ce aparțin autorului sau complicelui;
– biologice (fire de păr, sânge, etc.);
– înscrisuri;
– resturi de țigări, etc.
În ceea ce privește activitatea de cercetare criminalistică a locului faptei în cazul omorurilor săvârșite cu arme de foc, specialiștii criminaliști desemnați pentru aceasta, vor desfășura activități criminalistice specifice, precum:
a) căutarea, fixarea, ridicarea și examinarea preliminară a armei de foc;
b) căutarea, fixarea și ridicarea tuburilor și cartușelor trase;
c) căutarea, fixarea și ridicarea gloanțelor.
a) Căutarea, fixarea, ridicarea și examinarea preliminară a armei de foc:
Descoperirea armei este una din sarcinile importante ale cercetării locului unde a fost comisă infracțiunea de omor, aceasta fiind absolut necesară ca mijloc de probă. Arma trebuie căutată cu maximă atenție, existând posibilitatea abandonării de către autor la locul faptei, ascunderea ei în câmpul infracțiunii sau în imediata vecinătate acestuia. În cazul descoperirii armei la locul faptei înainte de a fi verificată și ulterior ridicată în vederea examinării balistico-judiciare de laborator, se va fixa prin fotografiere poziția și locul în care a fost găsită. De asemenea se procedează la fixarea prin fotografiere a distanței și poziției armei față de obiectele înconjurătoare precum și față de cadavru. Prin fixarea fotografică a armei și implicit a poziției în care a fost găsită, se dorește a se imortaliza direcția în care era orientată țeava, poziția cocoșului și a închizătorului, dacă arma este asigurată sau nu.
După fixarea armei în câmpul infracțiunii, urmează examinarea preliminară a acesteia, urmărindu-se a se verifica dacă arma este încărcată sau nu, avându-se în vedere desfășurarea operațiunii cu multă precauție, pentru a se evita orice accident sau ștergerea ori distrugerea eventualelor urme papilare existentă pe armă.
Urmele papilare pot fi descoperite pe patul lustruit al puștilor, pe trăgaci și garda trăgaciului, iar la pistoale, pe încărcător, pe cartușele existente în înărcător, pe țeavă ori pe manșonul închizătorului. Urmele papilare se pot distruge prin suprapunerea desenului papilar, al celui care face verificarea cu desenul papilar existent pe armă. Pentru a constata dacă pe armă au rămas urme digitale sau de altă natură, aceasta se privește sub diferite unghiuri de lumină, ținându-se numai de părțile pe care în mod obișnuit nu pot rămâne urme. La cercetarea urmelor papilare, pe patul sau anexele armei, se va avea în vedere că ele trebuie să aibă din cauza forței de recul un aspect dinamic, spre deosebire de situatiile în care infractorul simulează sinuciderea, punând arma în mâna victimei, lasând astfel urme statice.
În afara urmelor digitale se va acorda o atenție deosebită și altor urme ce mai pot rămâne pe piesele armei examinate, precum: pete de sânge, fire de păr, vopsea, particule de sol, etc. În această situație se preferă ambalarea armei de foc și ridicarea acesteia în vederea examinării în laboratoarele balistice.
Atunci când nu există urme digitale sau dacă arma se poate manevra de așa natura ca acestea să nu fie distruse, se va proceda la descărcarea acesteia cu mănuși de protecție numărându-se cartușele. Cartușul aflat în “camera cartușului” se scoate și se ambalează separat de cele aflate în încărcător, fără a fi scoase din el, toate fiind trimise la laborator pentru a fi examinate în vederea descoperirii unor eventuale urme. De asemenea, se verifică dacă s-a tras de curând sau dacă în general s-a tras cu acea armă. Verificarea se face organoleptic și prin observarea aspectului interior al țevii armei. Arma nu trebuie îndreptată spre vreo persoană și nici privită pe țeavă înainte de descărcarea și asigurarea ei.
Examinarea mai constă și în verificarea faptului dacă arma este asigurată (cu piedica pusă), acest fapt fiind deosebit de important, deoarece în cazul simulării unei sinucideri, sinucigașul nu mai poate împiedica arma cu care a fost comisă infracțiunea. Se verifică dacă arma are toate piesele componente iar în caz că lipsește vreuna se menționează în procesul verbal.
O grijă deosebită trebuie acordată ridicării armei de la locul infracțiunii, pentru a nu se produce accidente regretabile. În vederea conservării reziduurilor existente în interiorul canalului țevii, se vor lua măsuri pentru protejarea acestuia prin aplicarea unui degetar de cauciuc sau cu bandă adezivă. Întroducerea în canalul țevii a unui dop sau tampon de vată nu este recomandabilă.
După examinarea și conservarea urmelor, arma se ambalează astfel încât urmele existente să nu fie distruse. În acest scop, va fi înfășurată în vată sau hârtie curată și introdusă într-o cutie sau ladă de dimensiuni adecvate, fixându-se, pentru a nu se mișca sau lovi în timpul transportului. Încărcătorul și cartușele scoase din armă se ambalează separat.
b) Căutarea, fixarea și ridicarea tuburilor:
La locul comiterii faptei, în timpul cercetării criminalistice, în afara posibilei descoperiri a armei de foc cu care s-a săvârșit infracțiunea, se pot descoperi tuburile arse. Acestea se caută începând cu zona unde se bănuiește că a stat autorul infracțiunii.
Dacă infracțiunea de omor s-a săvârșit cu un pistol automat, posibilitatea descoperirii tuburilor arse, la locul faptei, este mare, deoarece automatul, după fiecare foc aruncă tubul ars. Mai greu se vor descoperi tuburile arse, atunci când s-a tras cu o armă care după fiecare foc trebuie reîncărcată.
De regulă, la locul faptei sunt găsite obligatoriu tuburile arse, exceptând situația în care autorul infracțiunii a avut în vedere recuperarea acestora.
Căutarea tuburilor arse se efectuează în urma studierii numărului, aspectului și formei leziunilor create pe trupul victimei. Înainte de a începe căutarea acestora în câmpul infracțiunii, se va stabili distanța și direcția de tragere.
Determinarea distanței de unde s-a executat tragerea, se stabilește cu exactitate în laboratoarele de balistică judiciară, cu ocazia efectuării cercetării la fața locului, stabilindu-se doar cu aproximație distanța de la care s-a tras numai pentru orientare și numai atunci când pe țintă sunt vizibile urmele secundare ale împușcăturii.
Acolo unde au fost găsite, se delimitează locul prin încercuire cu creta, după care urmează fixarea acestora prin fotografiere. O deosebită grijă trebuie acordată ridicării tuburilor de la locul săvârșirii infracțiunii, pentru a le transporta la laborator, unde vor fi examinate. Pe tuburi nu se pot descoperi urme digitale, deoarece din cauza temperaturii mari, substanțele care compun urma se evaporă. Sunt situații în care se găsesc urme digitale pe tuburile arse, dar ele s-au format prin atingerea tuburilor după efectuarea împușcăturii. Pe tuburi pot exista și alte urme materiale și pentru aceasta, în vederea ridicării lor de la fața locului, este obligatorie conservarea lor în starea inițială și nicidecum nu vor fi curățate sau șterse.
La examinarea tuburilor arse, la locul faptei, înaintea ridicării și ambalării lor, trebuie acordată o deosebită atenție în vederea descoperirii eventualelor urme ale împușcăturii mortale: luciul proaspăt al metalului provenit din acționarea asupra acestuia a părtilor armei (percutor, gheara extractoare), mirosul de pulbere arsă, etc. De asemenea, este important să se confrunte diametrul deschizăturii tubului ars cu dimensiunea orificiului creat de gloanțe în obstacol sau cu calibrul glonțului, dacă acesta a fost descoperit.
Toate aceste verificări, vor întări convingerea dacă tubul ars are sau nu legătură directă cu infracțiunea respectivă. În cazul în care infracțiunea de omor a fost comisă în exterior, se pot întâmpina greutăți datorită faptului ca tuburile pot cădea în locuri unde nu se pot observa cu ochiul liber, locuri precum: iarbă, zăpadă, între diferite obiecte de uz casnic, descoperirea lor necesitând timp și efort mai mare.
La armele de vânătoare, în interiorul tubului, în afara pulberii și alicelor, există bură, formată din rondele de carton, din câlți, pâslă sau hârtie. Aceste bure nu ard în timpul exploziei, ci sunt aruncate din țeavă, în urma alicelor, la distanța de circa 5-10 m, în direcția tragerii.
Descoperirea burei, în majoritatea cazurilor, va dovedi că împușcătura s-a executat cu o armă de vânătoare. În cazul în care împușcătura s-a executat de la o distanță mică, bura poate fi descoperită în imediata apropiere a țintei. Expertizele medico-legale, în cazurile de omor prin împușcare cu arme de vânătoare, arată că în cazul când s-a tras de la o distanță de 3-5 m bura sau o parte a ei, nu rareori, a pătruns în hainele victimei sau uneori chiar în corpul acesteia.
Atunci când distanța de la care s-a efectuat împușcătura este mai mare, căutarea burei se va face până la o distanță de 10-15 m de locul unde s-a aflat trăgătorul. Pentru a reduce timpul necesar cercetării, la început, având la bază concluziile trase privind suprafața de împrăștiere a alicelor, se recomandă să se stabilească de la ce distanță s-a tras. După ce s-a stabilit distanța, se recomandă să se efectueze o cercetare deosebit de amănunțită a locului unde se bănuiește că a stat trăgătorul.
Cercetarea burelor trebuie făcută cu atenție, deoarece cele de fabricație proprie pot fi confecționate din carton sau hârtie scrisă, iar prin identificarea grafică se poate stabili persoana care a folosit hârtia și burajul respectiv.
Fixarea tuburilor și burelor de la armele de vânătoare se face după aceleași reguli generale cunoscute.
Privitor la ridicarea tuburilor și burelor găsite la fața locului, ca urmare a cercetării criminalistice, în vederea ridicării lor pentru ulterioara examinare de laborator, se recomandă a fi respectate următoarele:
– este interzisă aplicarea pe tub a unor etichete sau zgârietura unor semne sau urme;
– datele necesare (locul și data găsirii), se vor scrie pe o bucățică de hârtie, care se vor lega de tub sau se va introduce în interiorul acestuia;
– nu se recomandă conservarea tuburilor în eprubetă, deoarece aceasta se poate sparge în timpul transportării, iar cioburile produc anumite semne suplimentare, care îngreunează munca criminalistului;
– tuburile și burele vor fi apucate cu batista sau cu mâna înmănușată și se vor înfășura în vată, introducându-se în cutii mici de carton care se sigilează și se trimit la laborator.
c) Căutarea, fixarea și ridicarea gloanțelor:
În cazul folosirii armelor de foc, trebuie desfășurată o temeinică cercetare și pentru descoperirea gloanțelor, în vederea stabilirii legăturii acestora cu infracțiunea respectivă.
Glonțul, în momentul părăsirii țevii armei, poartă imprimat pe cămașă microurmele provenite din frecarea de pereții țevii. Lipsa unor asemenea urme de pe cămașa glonțului dovedește că el nu a fost tras dintr-o armă de foc. În aceeași măsură, s-ar putea descoperi că urmele lăsate de țeava armei pe cămașa glonțului prezintă aspecte de urme vechi, lucru ce poate trezi bănuiala că glonțul a fost tras înainte de săvârșirea infracțiunii. Fenomenul de “învechire” a urmelor pe cămașa unui glonț poate fi constatat după lipsa luciului specific al metalului în locurile de frecare a cămășii glonțului cu țeava armei, precum și după corodarea întregii suprafețe a proiectilului.
În vederea descoperirii glonțului în obstacolul în care acesta a intrat, se examinează succesiv fiecare sector din traiectoria de zbor a glonțului, această examinare realizându-se privind prin orificiile create de glonț sau urmărind traiectoria lui prin urmele lăsate prin ricoșări.
În situația în care, din arma de foc cu care s-a săvârșit infracțiunea de omor, au fost trase mai multe focuri, iar cu ocazia cercetării criminalistice la fața locului au fost găsite înfipte gloanțe și în alte obstacole decât corpul victimei, acestea luate individual spre cercetare, prezintă doar un orificiu, cu o singură deschidere pe unde a intrat glonțul.
După ce se fixează prin schiță și fotografiere coordonatele orificiului de intrare, se poate trece la extragerea glonțului. Pentru a verifica dacă glonțul se află cu certitudine în obstacol și dacă orificiul descoperit este creat de gloanțe, se poate apela la folosirea unui aparat pentru detectarea minelor, care va semnala prezența metalului, iar în cazul în care glonțul se afla în corpul victimei, în viață, acesta neputând fi descoperit cu ușurință, se poate folosi aparatul cu radiații Roentgen.
Se poate întâmpina problema ca privind printr-un orificiu creat de glonț, într-un obiect, să se observe că în partea opusă, glonțul a ricoșat izbindu-se de un obstacol, iar pe obstacol să rămână imprimate urmele ricoșării. Într-o asemenea situație, se va lua în discuție ipoteza ca glonțul, pierzând din viteză, după ce a ricoșat, să fi căzut pe undeva în apropiere. Examinarea atentă a terenului din apropierea locului săvârșirii faptei, pe o rază de 5-10 m, va permite descoperirea glonțului sau gloanțelor căutate. Există posibilitatea ca glonțul în traiectoria sa, izbindu-se de un obstacol dur, să se spargă în schije și de aceea, dacă în cursul cercetării locului comiterii faptei nu se găsește glonțul, trebuie luate măsuri de descoperire a schijelor. Schijele se găsesc nemijlocit în fața obstacolului de care s-a izbit glonțul, iar dacă glonțul a trecut prin obstacol, acestea se pot împrăștia pe o rază ce nu depășește 2-3 m. Este de reținut faptul că gloanțele descoperite cu ocazia cercetării criminalistice efectuate la locul săvârșirii infracțiunii, au o deosebită importanță în explicarea mecanismlui de formare a urmelor împușcăturilor, fiind și probe incontestabile ale identificării armei de foc cu care infractorul a săvârșit infracțiunea de omor.
Gloanțele pot fi descoperite la fața locului, funcție de ceea ce reprezintă câmpul infracțional, în următoarele situații:
– pe podeaua încăperii sau înfipte în aceasta;
– înfipte în tocul ușii, geamului, în tavan, în mobila existentă în încăpere;
– în iarbă, pe pământ sau în pământ;
– în cadavru sau înfipte în obiectele din jur.
După descoperirea gloanțelor, acestea se vor fixa prin fotografiere, acolo unde au fost descoperite fără a se modifica poziția acestora sau fără a fi extrase din obiectul corp delict.
Trebuie acordată o deosebită atenție ridicării gloanțelor din câmpul infracțiunii, în vederea examinării de laborator a acestora, precum și ambalării lor în vederea transportării.
Ridicarea gloanțelor din câmpul infracțiunii, se face după consemnarea în procesul-verbal a locului unde au fost descoperite și întocmirea unei schițe de către ofițerul criminalist desemnat cu cercetarea la fața locului.
În funcție de situația existentă în teren, ridicarea gloanțelor se va face astfel:
– cu ajutorul unei batiste sau cu mâna înmănușată, se vor înfășura fiecare separat, în hârtie curată sau vată și se vor introduce în cutii mici care se vor sigila;
– dacă infracțiunea s-a săvârșit în exterior, gloanțele înfipte în pomi sau alte obiecte din lemn, nu vor fi scoase, ci vor fi păstrate în poziția inițială, bucata de lemn urmând a fi tăiată astfel încât să se păstreze intact orificiul de intrare și să nu se deterioreze glonțul;
– dacă infracțiunea a fost comisă în locuința victimei, gloanțele înfipte în mobile sau în alte obiecte din locuință, decuparea suprafeței obiectului în care s-a înfipt glonțul se va face numai dacă este strict necesar, evitându-se pe cât posibil. In situația în care totuși procurorul criminalist dispune decuparea, aceasta se va efectua de așa manieră, încât obiectele să nu fie deteriorate sau distruse în întregime, ci numai parțial, pentru a se putea reface ușor. În aceeași măsură, dacă extragerea este greu de realizat la fața locului se va recurge la ridicarea integrală sau parțială a materialului sau obiectului în care au pătruns alicele sau gloanțele, urmând a se efectua extragerea lor în condiții de laborator.
În cazul folosirii armelor de vânătoare pentru săvârșirea infracțiunii de omor, la locul faptei se vor găsi și alice care, datorită slabei posibilități de penetrare a acestora, rămân de regulă, înfipte în obiectul lovit, putând fi găsite în capătul canalelor pe care le-au creat.
În funcție de distanța de la care s-a tras, precum și de duritatea materialului din care este confecționat obiectul ținta, alicele pot să se deformeze într-o măsură mai mare sau mică. Căutarea acestora trebuie făcută cu foarte multă atenție datorită faptului că prin izbirea lor de obstacol, alicele se pot împrăștia pe o suprafață destul de mare. La toate acestea, se adaugă și dimensiunile reduse ale lor.
Se recomandă o examinare atentă a obiectului țintă, cât și a tuturor obiectelor aflate în apropierea țintei.
Dimensiunile suprafeței de împrăștiere a alicelor permit să se stabilească orientativ locul unde se află trăgătorul și implicit, distanța de la care s-a tras.
2.3 Informații ce pot rezulta din interpretarea criminalistică a urmelor produse de armele de foc la fața locului
Interpretarea urmelor rezultate din folosirea armelor de foc poate furniza, chiar de la locul infracțiunii, numeroase informații utile desfășurării urmăririi penale. Încercarea de sistematizare a acestora ar cuprinde următoarele aspecte care vor fi analizate pe larg, din punct de vedere criminalistic:
2.3.1 Determinarea tipului, mărcii, modelului și calibrului armei cu care s-a tras
Informații furnizate de proiectil: Dimensiunea, forma și greutatea proiectilului descoperit la fața locului sau în corpul victimei, dacă sunt măsurate exact, pot ajuta într-o primă fază la stabilirea tipului, mărcii, modelului și calibrului armei. Este suficient să se compare datele obținute prin măsurători exacte cu cele din cataloagele și din bazele de date existente în laboratoarele de balistică ale unităților de poliție. Scopul principal al acestei baze de date îl reprezintă identificarea generică a armei de foc folosită la comiterea unei infracțiuni, prin valorificarea informațiilor furnizate de proiectilele și tuburile trase, găsite la fața locului. De asemenea, baza de date ajută la stabilirea eventualelor conexiuni între infracțiuni în care s-a folosit același tip de armă de foc sau chiar de aceeași armă.
Informațiile furnizate de tuburile de cartușe trase: Când la locul faptei s-au găsit tuburi de cartușe trase, cresc posibilitățile de obținere a informațiilor despre arma folosită. Pe lângă elementele de ordin metric, care se pot măsura pe loc, tuburile poartă o serie de inscripții care ajută la identificarea calibrului armei pentru care este destinată muniția și tipul de armament cu care se poate trage această muniție.
Dacă la fața locului se găsesc tuburi de cartuș cu gâtul crăpat, se poate deduce că acest tub a fost folosit la o armă de calibru mai mare. O altă deducție cu privire la tipul și marca armei se poate baza pe modul de aruncare a tuburilor trase. Ea poate fi realizată numai după ce s-a stabilit locul în care se afla trăgătorul în momentul folosirii armei și se corelează cu locul exact în care au fost descoperite tuburile.
2.3.2 Stabilirea direcției de tragere
Aceasta se deduce din stabilirea orificiului de intrare, canalului și orificiului de ieșire și coincide cu linia ce le unește. În caz de orificii multiple, direcția trebuie stabilită pentru fiecare glonț în parte. La aceasta trebuie să se adauge și să se țină seama și de poziția victimei cât și de mișcarea imprimată corpului de către ricoșeuri, când nu se poate face deosebirea între cele două orificii sau nu se poate stabili cu siguranță canalul plăgii.
Urmele create de proiectile în sticla ferestrelor necesită o examinarea mai atentă. Aici apar de multe ori situații interpretabile care generează întrebări de tipul:
– orificiile existente în geam au fost create prin împușcare sau prin lovire cu un alt obiect( piatră, bilă..)?
– care este direcția din care s-a acționat asupra geamului: din exteriorul încăperii sau din interiorul acesteia?
Răspunsul la aceste întrebări poate fi obținut după efectuarea următoarelor operațiuni tehnice:
– studierea, măsurarea și fotografierea marginilor orificiului, pe ambele suprafețe ale geamului;
– studierea, fotografierea și consemnarea formei fisurilor radiale care pornesc din punctul de impact și se termină la marginea geamului sau aproape de acesta.
Orificiile produse de gloanțe care lovesc geamul cu viteză foarte mare, au o formă specifică caracterizată prin aspectul relativ circular al găurii, al cărei diametru depășește cu puțin calibrul glonțului. Pe o porțiune în jurul găurii se observă numeroase fisuri radiale în formă de linii drepte convergente. Din această zonă densă pornesc uneori câteva fisuri radiale lungi având o formă neregulată. Pe o parte a geamului, gaura va avea forma unui crater vulcanic, determinată de desprinderea a numeroase așchii de sticlă, iar pe partea opusă suprafața geamului va fi întreagă, cu excepția materiei din interiorul găurii, care a fost pulverizată de forța glonțului.
Pentru a determina direcția din care glonțul a spart geamul, se poate spune că, orificiul produs prin împușcare are forma unui trunchi de con, iar secțiunea mai mică a acestuia indică direcția din care s-a tras. Explicația acestui mecanism este că la primirea loviturii, suprafața geamului se curbează în sensul aplicării forței până la limita elasticității, după care se sparge, apărând fisurile radiale care încep din punctul de aplicare a forței.
2.3.3 Stabilirea distanței de tragere
Aceasta constituie problema cheie în expertiza morții prin împușcare, permițând clarificarea naturii juridice a morții (omor, sinucidere, accident).
Se întâlnesc trei mari situații:
– când gura țevii a fost lipită de piele sau aproape lipită;
– când țeava s-a aflat la o distanță situată între 5-30 cm;
– când s-a tras de la o distanță de peste 30 cm.
Rănile de contact produse în prima situație au un aspect murdar, cu marginile zdrențuite și lipsă de țesut, cu fenomen de carbonizare a țesuturilor, din cauza efectului gazelor supraîncălzite. Uneori, acestea au aspect stelat; se constată și prezența funinginii pe mână și chiar ciupituri interdigitale (la sinucigași); factori secundari ai împușcăturii vor fi prezenți și în canalul plăgii; se observă inelul de imprimare, complet sau parțial.
La sinucigași se poate releva și observa fixarea armei în mână din cauza spasmului cadaveric. Rănile produse de gloanțe trase de la o distanță situată între 5 și 30 cm, prezintă două caracteristici:
– înnegrirea mai pronunțată la tragerea cu pulbere neagră. Mărimea și forma înnegririi sunt determinate de calibrul armei și de distanța de la care s-a tras;
– tatuarea, sub forma unor urme fine de metal topit ce pătrund sub piele, ștergându-se destul de greu (efectele de înnegrire și tatuare se anulează dacă glonțul trece prin îmbrăcăminte, întrucât fumul și resturile de pulbere arsă se depozitează în jurul orificiului de intrare, ștergându-se ușor).
La rănile provocate de la o distanță mai mare de 30 cm, urmele de înnegrire și tatuare dispar, aceste răni s-ar putea să fie confundate cu cele înțepate, mai ales când sunt acoperite de cruste.
2.3.4 Determinarea locului în care s-au aflat trăgătorul și victima în momentul împușcăturii
Reconstituirea poziției agresorului și a victimei în momentul tragerii este o problemă complexă, a cărei rezolvare depinde de mai mulți factori, din care enumerăm:
– marcarea exactă și fixarea corectă a poziției urmelor principale și secundare ale împușcăturii rămase la locul faptei, precum și a altor categorii de urme;
– stabilirea traiectoriei proiectilului pe baza elementelor oferite de locul faptei și de urmele descoperite pe îmbrăcămintea și pe corpul victimei;
– determinarea distanței de la care s-a tras; în legătură cu aceasta, este esențial de știut dacă s-a tras cu țeavă lipită, de la mică distanță sau de la distanță mai mare.
Întotdeauna este indicat ca la reconstituire să se folosească obiectele de îmbrăcăminte ale victimei, pe care apar orificiile de intrare și de ieșire a glonțului, precum și o serie de materiale auxiliare ca vergele de lemn sau sticlă și sfoară pentru materializarea traiectoriei glonțului. Când în desfășurarea evenimentelor au fost folosite autovehicule, este bine să se folosească chiar acele mașini la reconstituire, sau, dacă au fost distruse, mașini de aceeași marcă și model.
Operațiunile de stabilire a locului și poziției trăgătorului vor porni de la victimă. Informații prețioase poate să ofere poziția tuburilor de cartuș descoperite la fața locului.
2.4 Concluzii parțiale
Importanța cercetării la fața locului este subliniată de literatura de specialitate atât procesual-penală, cât și criminalistică, marea majoritate a autorilor fiind de acord că ne aflăm în fața unui procedeu probator cu adâncă semnificație în aflarea adevărului.
Cercetarea la fața locului reprezintă condiția de bază pentru soluționarea cu succes a cauzelor penale, întrucât în marea majoritate a infracțiunilor, rezultatele obținute cu acest prilej determină direcțiile în care se vor desfășura ulterior cercetările. Alteori, cercetarea la fața locului reprezintă singura modalitate de obținere a probelor în prima fază a cercetărilor. De aceea această activitate trebuie desfășurată în mod atent și responsabil.
În cazul comiterii unei infracțiuni cu o armă de foc este important a se valorifica și interpreta corect toate urmele descoperite la fața locului (gloanțele trase, tuburile arse sau alte urme balistice) în vederea obținerii de informații privitoare la arma folosită de făptuitor, direcția și distanța de la care acesta a tras, precum și poziția sa în raport cu cea a victimei.
Trebuie relevat însă că în numeroase cazuri această activitate nu se desfășoară corespunzător, cele mai frecvente greșeli constând în:
raportarea cu întârziere a faptelor care necesită cercetare la fața locului;
lipsa de operativitate în deplasarea la cercetări sau deplasarea fără ca în prealabil să se pregătească mijloacele tehnico-științifice necesare;
insuficienta solicitare a lucrătorilor criminaliști sau a specialiștilor din alte ramuri de activitate, care pot sprijini organul de cercetare în lămurirea unor situații importante;
superficialitatea unor cercetări, necunoașterea procedurilor de cercetare, relevare și fixare a urmelor și a altor mijloace materiale de probă;
nevalorificarea corespunzătoare a acestora;
deficiența de ordin procedural tactic și metodic.
Asemenea neajunsuri au efecte dăunătoare asupra muncii de cercetare penală, ajungându-se uneori la înregistrarea unor cauze cu autori neidentificați sau la restituirea dosarelor de către organele procuraturii pentru completarea ori refacerea cercetării penale.
CAPITOLUL 3
URMELE REZULTATE ÎN URMA FOLOSIRII ARMELOR DE FOC
Urmele armelor de foc sunt acele modificări care apar pe diferite obiecte, inclusiv pe corpul uman, în urma folosirii acestora, ca rezultat al fenomenelor dinamice, termice și chimice care însotesc împușcătura.
Urmele rezultate în urma folosirii unei arme de foc pot fi clasificate după cum urmează :
– Urme produse asupra elementelor de muniție;
– Urme principale;
– Urme secundare ale împușcăturii/factori suplimentari ai împușcăturii.
3.1 Urme produse asupra elementelor de muniție
Această categorie de urme poate fi regăsită pe tuburile ori proiectilele descoperite în cauza cercetată. Între părțile componente ale unei arme de foc și cartușele cu care este alimentată, în timpul realizării împușcăturii are loc imprimarea unor urme pe glonț și pe tub, care se reproduc cu exactitate, fiind specifice fiecărei arme.
3.1.1 Urmele lăsate pe tubul cartușului
Pe tuburile descoperite se caută urmele tragerii recente, concretizate atât în luciul proaspăt al metalului (datorat acțiunii percutorului și a ghearei exctractoare), cât și în mirosul specific de pulbere arsă. Fiecare tub descoperit trebuie măsurat, diametrul deschizăturii acestuia fiind confruntat apoi cu diametrul orificiului de intrare al glonțului în victimă ori în alte obiecte. De asemenea, diametrul deschiderii tubului va fi confruntat cu diametrul acestuia. La armele de vânătoare, în interiorul tubului, pe lângă pulbere și alice, se găsește bura, formată din rondele de carton, câlți, pâslă sau hârtie. În cazul în care la fața locului sunt descoperite burele, acest fapt confirmă cu certitudine că la comiterea faptei s-a folosit o armă de vânătoare.
Astfel de urme au caracter dinamic și longitudinal și se formează în cadrul a trei etape distincte:
Faza încărcării;
Faza tragerii;
Faza extragerii tubului tras.
Componentele armei care produc aceste urme sunt percutorul, peretele frontal închizătorului, gheara extractoare, pragul aruncător și pereții camerei de detonare.
În faza încărcării, pe tubul cartușului sunt create următoarele urme:
Urme ale marginii încărcătorului;
Urme realizate în procesul de transfer al cartușului din încărcător în camera de detonare;
Urme ale eventualelor neregularități ale reliefului camerei cartușului;
Urme ale ghearei extractoare formate pe rozeta sau pe gulerul tubului, în vederea extragerii lui.
În faza tragerii, apar în principal urmele percutorului și ale peretelui frontal al închizătorului, formate pe fundul tubului. De asemenea, datorită dilatării tubului, ca acțiune a presiunii gazelor, se imprimă pe acesta relieful camerei de detonare.
În momentul extragerii tubului, se formează pe tub urmele ghearei extractoare, imprimate pe rozeta acestuia, precum și urmele pragului aruncător, imprimate pe fundul cartușului.
3.1.2 Urmele lăsate pe glonț
La examinarea unui glonț, după ce a străbătut canalul țevii, se descoperă o serie de striații dispuse într-o anumită ordine pe suprafața acestuia.
Pentru a imprima o mișcare de rotație anume, armurierii au săpat pe suprafața interioară a țevilor armelor de foc, raze elicoidale, pe care proiectilul le urmează, ghidat la fel ca șinele de cale ferată. Astfel, striațiile se datorează unor cauze pur balistice, dar criminaliștii au reușit să le acorde un rol complementar: acela de identificare a proiectilelor trase.
Mecanismul formării striațiilor pe glonț poate fi explicat astfel: în momentul exploziei pulberii, sub presiunea gazelor, glonțul se angajează complet între ghinturile canalului țevii. Datorită faptului că are diametrul mai mare, întâmpină o puternică rezistență; glonțul fiind dintr-un metal mai moale decât țeava armei, se va deforma, micșorându-și diametrul, comprimându-se. Cămașa glonțului care se freacă de ghinturi și plinuri va fi sensibil zgâriată în punctele de contact. Luând forma canalului țevii, cu ghinturi și cu plinuri, glonțul va păstra această formă și după părăsirea țevii. Striațiile de pe cămașa glonțului, reflectă construcția pereților canalului țevii și de aceea, aceste zgârieturi sunt urmele pereților imprimate pe glonț. Acestea sunt urme de adâncime, dinamice de proveniență mecanică.
Urma tipică de pe glonț constă într-o dungă adâncită plină de striații, creată de plinurile din canalul țevii. Între marginile acestei dungi se găsește o masă de micro-urme, de striații. Numărul dungilor corespunde numărului plinurilor din canalul țevii. Lățimea dungilor corespunde lățimii plinurilor. Între dungi se găsește un spațiu, uneori mai puțin deformat, care corespunde ghinturilor. Dacă glonțul sa înscris etanș în canalul țevii, atunci este posibil să se găsească și urmele ghinturilor imprimate pe cămașa glonțului.
După numărul câmpurilor și ghinturilor se poate ajunge la stabilirea modelului de armă din care a putut fi tras glonțul descoperit la locul faptei. Majoritatea pistoalelor de buzunar au canalul țevii cu șase ghinturi, dar există pistoale de buzunar și cu cinci sau patru ghinturi.
Stabilirea lățimii și unghiului de înclinare a câmpurilor și ghinturilor se face numai în laborator.
Numărul ghinturilor variază între 3 și 8. În general el este de 4 pentru armele de război și 6 pentru toate celelalte.
Orientarea ghinturilor se constată cu ușurință pe un proiectil tras. Stabilitatea proiectilului este furnizată de mișcarea sa giratorie, dar nici o regulă balistică nu impune o rotație într-un sens sau altul, căci numeroși fabricanți gravează țevile cu o elice ce se derulează spre dreapta, în vreme ce altele o fac spre stânga, cum ar fi de exemplu Colt și armele de fabricație spaniolă. Orientarea ghinturilor se constată cu ușurință pe un proiectil tras.
Înclinarea ghinturilor. Măsurarea se efectuează cu ajutorul unui microscop prevăzut cu un ocular goniometric. Se ia ca reper marginea proiectilului sau una din striațiile paralele existente pe cămașa acestuia.
Lărgimea ghinturilor diferă în funcție de modelul armei. Unii autori utilizează pentru măsurare un microscop stereoscopic având un ocular cu reticul. Se orientează proiectilul în așa fel încât marginea unei zgârieturi să se suprapună exact pe reticul, după care se deplasează lateral pentru a substituii cealaltă margine. Valoarea translației obținute arată cota căutată.
Toate caracteristicile ghinturilor, prezentate mai sus (număr, orientare, înclinare, lărgime) sunt specifice unei mărci date de armă de foc, și toate armele de aceeași fabricație prezintă aceleași cote de fabricație. Dar și fiecare armă dispune de caracterul său propriu care o diferențiază de celelalte de aceeași marcă și chiar de aceeași serie.
Unele dintre particularități sunt originale, produse în decursul fabricației, altele sunt dobândite ulterior, se adaugă la cele precedente și conferă țevii o personalitate complexă. Freza, care servește la gravat ghinturile, prezintă când taie, neregularități microscopice ce lasă pe metal striații fine. Mai apar iregularități cu prilejul strunjirii metalului care persistă pe ghinturi.
Caracteristicile suplimentare dobândite în decursul utilizării armei, acestea se datorează următoarelor cauze:
– puncte de rugină sau coroziune,ce provin din locuri în care se sudează, adeseori, particule de metal detașate din proiectil;
– abraziuni cauzate de o curățire intempestivă a armei cu instrumente neadecvate;
– urme gravate de metal de impuritățile țevii, în special grăunți de nisip, aduse de trecerea proiectilului.
Urmele ghinturilor se imprimă pe cămașa glonțului mai ales atunci când este vorba de o țeavă nouă. Când țeava este foarte uzată, de regulă nu apar urmele ghinturilor.
Este însă posibil ca urmele ghinturilor să nu apară nici în cazul în care s-a folosit un glonț cu un diametru mai mic decât cel indicat pentru arma respectivă.
Fiecare fabricant de arme de foc efectuează ghintuirea țevii în funcție de cotele care îi sunt proprii: acestea din urmă se regăsesc pe proiectilul tras și astfel permit diferențierea produselor diverselor fabrici.
Urme de ghinturi create pe glonț
3.2 Urmele principale ale împușcăturii
Urmele principale pot fi relevate întotdeauna și fac referire la acele urme apărute ca rezultat al folosirii armelor de foc și acțiunii fenomenelor dinamice.
În această categorie sunt incluse:
arma de foc;
cartușele;
gloanțele;
tuburile arse;
orificiile de perforare ( intrare- ieșire);
orificiile de pătrundere ( canalele oarbe);
urme ale ricoșeurilor;
urme sonore;
Deși în materia de specialitate există divergențe cu privire la includerea armelor de foc, a gloanțelor și a tuburilor arse în categoria urmelor principale, în lucrarea de față ele vor fi considerate și analizate ca urme principale de sine stătătoare, fiind elemente materiale ce dovedesc faptul că s-a folosit o armă de foc.
3.2.1 Arma de foc
Descoperirea armei în câmpul infracțiunii este una dintre cele mai importante sarcini ale cercetării, însă nu întotdeauna aceasta va fi găsită la locul faptei. De regulă, aceasta este găsită în cazul sinuciderii, disimulării omorului, ori pierderii sau abandonării armei de către autor.
Arma folosită la săvârșirea unei infracțiuni îndeplinește atât rolul de obiect creator, cât și pe acela de obiect primitor de urme. Din punct de vedere procesual penal, arma cu care s-a comis o faptă prevăzută de legea penală constituie mijloc material de probă. Descoperind arma la fața locului este important să stabilim și să fixăm distanța și poziția ei față de obiectele înconjurătoare, poziția cocoșului, a închizătorului, a piedicii de siguranță.
Unele dintre cele mai importante urme ce se pot găsi pe armă sunt cele papilare, aparținând fie proprietarului, fie infractorului sau sinucigașului. Cel mai frecvent sunt descoperite pe patul lustruit al puștilor, pe trăgaci, garda trăgaciului, pe mason, încărcător, țeava.
În cazul în care nu există urme digitale sau arma se poate manevra astfel încât acestea să nu fie distruse, se va scoate încărcătorul din armă fără a fi scoase cartușele și se va trimite la laborator. Cartușul existent în camera cartușului se va scoate și ambala separat.
În afară de urmele digitale se mai pot găsi pe armele de foc și alte urme cum ar fi: pete de sânge, fire de păr, secreții, particule de sol, vopsea, etc.
După examenul țevii și după ridicarea tuturor urmelor se examinează arma dacă are toate piesele componente, dacă s-a găsit asigurată sau nu.
După terminarea tuturor operațiunilor de examinare arma se ambalează astfel încât urmele să nu fie distruse sau să fie create altele noi.
3.2.2 Cartușele, gloanțele și tuburile arse
Tubul și glonțul sunt prin excelență, purtătoare ale urmelor împușcăturii, fiind o sursă extrem de valoroasă pentru obținerea de probe în cauză.
Cartușele pot rămâne la locul faptei în mod accidental, din neatenția făptuitorului.
Tuburile pot fi descoperite la fața locului atunci când sunt folosite arme care le expulzează automat. Lipsa lor poate duce la concluzia că a fost folsită o armă cu butoiaș care păstrează tuburile în urma tragerii. Este problematică situația în care făptuitorul, cunoscând valoarea identificatoare a acestora, iau măsuri pentru recuperarea acestora, în vederea distrugerii sau ascunderii lor.
Gloanțele au de asemenea valoare identificatoare foarte mare, datorită striațiilor formate pe acestea de elementele din interiorul țevii.
3.2.3 Orificiile de perforare (intrare-ieșire)
Perforările se formează, de regulă, atunci când glonțul sau alica, au o mare viteză și implicit, o mare putere de pătrundere. Mecanismul de formare a perforărilor în obiectele tari, este următorul: sub acțiunea izbirii glonțului, obiectul este supus unei mari apăsări și ca atare, se îndoaie în direcția de zbor a glonțului. Din cauza acestei izbiri, obstacolul se distruge, în sensul că particulele de material din obstacol sunt aruncate în afară sau rupte în direcția de zbor a glonțului.
Atunci când glonțul perforează un obiect de o grosime mai mare, se disting următoarele elemente ale urmei: orificiul de intrare, canalul și orificiul de ieșire. În cazul obiectelor subțiri, se distrug doar cele două părți limite ale perforării, orificiul de intrare și orificiul de ieșire. Aceste urme ajută pe expertul balistician îndeterminarea direcției și a unghiului de tragere. La orice armă, glonțul sau alicele au puterea maximă de pătrundere, imediat ce au părăsit țeava armei, iar pe măsură ce străbat aerul parcurgănd o distanță mai mare, energia lor scade, producând un efect diferit față de cazul tragerilor de la mică distanță.
În corpul omului, orificiul de intrare poate avea forme variate determinate de o serie de factori: unghiul de lovire; viteza glonțului; felul țesutului lovit; distanța de la care s-a tras.
În cazul unor perforări perpendiculare orificiul de intrare este rotund, în cazul unei perforări oblice forma orificiului de intrare va fi ovală. În situația tragerilor efectuate de la distanțe mici ori cu țeava lipită de țesut, orificiul de intrare va avea o formă neregulată și datorită acțiunii gazelor (fontă, stelat). Orificiul rotund ia o formă ovală ulterior, datorită contracției musculare sau a contractării inegale a țesuturilor. În general orificiul de intrare are o formă mai regulată și este mai mic, mai aproape de diametrul real al proiectilului. Pielea sau țesutul muscular întinse de glonț în momentul impactului se retractă, ceea ce face ca orificiul să fie mai mic decât diametrul glonțului.
În cazul orificiilor create la nivelul craniului, dimensiunea orificiului de intrare este aproape egală cu diametrul glonțului sau poate fi cu ceva mai mare. Dacă glonțul nu pătrunde perpendicular pe suprafața pielii, ci într-un unghi ascuțit, atunci orificiul de intrare va avea o formă ovală, iar dimensiunile orificiului vor fi determinate de direcția fibrelor cutanate. Orificiile create de glonț în cutele pielii apar mai mici, dar odată cu desfacerea cutelor se vor mări.
În cazul tragerilor de la mică distanță (sub 10 cm) orificiul de intrare este mai mare decât diametrul glonțului, datorită cumulării tuturor factorilor tragerii (flacără, presiunea gazelor, viteză mare etc.). Cu mult mai mare decât diametrul glonțului va fi și orificiul de intrare format în cazul unui unghi de incidență foarte mic (sub 10°).
Când vârful proiectilului este rotunjit sau teșit, marginile orificiului de intrare vor fi neregulate din cauza contuziei și ruperii țesutului. Gloanțele cu vârf ascuțit vor forma orificii de intrare cu marginile netede.
Caracteristica fundamentală a orificiului de intrare este lipsa de țesut, ceea ce îl deosebește de toate celelalte plăgi împunse, dar și de orificiul de ieșire. Uneori, în jurul orificiului de intrare, vom intâlni fisuri radiale și o serie de alte urme, datorate factorilor suplimentari ai împușcăturii.
Când tragerea s-a efectuat cu o armă de vânătoare, folosind ca proiectile alice, vom deosebi după cum s-a tras de la distanță mică sau de la distanță mare. O tragere sub 50 cm va produce un orificiu de intrare unic, de forma unui crater neregulat, prezentând o pierdere mare de substanță. Când tragerea s-a făcut peste această limită, vom deosebi următoarele feluri de orificii de intrare: între 0,50 și 2,50 m vor exista câteva orificii de intrare (două până la patru) formate de grupuri de alice și mai multe orificii mici create de fiecare alică în parte. Peste aceste limite fiecare alică va crea un orificiu de intrare.
La ieșire proiectilul despică epiderma formând un orificiu de ieșre cu diametrul mai mare decât cel de intrare și cu aspect neregulat (în cruce, stea , etc). Marginile orificiului de ieșire sunt orientate în afară, putând prezenta fisuri radiale.
Este posibil ca la trecerea sa prin corp, glonțul să sufere deformări sau fragmentări. În aceste cazuri, țesuturile și pielea se rup în alt mod decât în cazul unui proiectil intact. De pildă, un proiectil deformat sau turtit va crea un orificiu de ieșire rupt, neregulat, cu marginile răsfrânte.
În cazul în care proiectilul se fragmentează, poate exista un singur orificiu de intrare și mai multe orificii de ieșire; pot să apară și în situația în care proiectilul desprinde și antrenează pe traiectul său fragmente osoase.
Se poate întâmpla ca glonțul să se rostogolească în urma unei ricoșări interne, când orificiul de ieșire va avea formă de fantă îngustă, lungă de 1-2 cm, datorită faptului că glonțul nu străpunge, ci lovește cu partea laterală.
Când proiectilul și-a pierdut energia cinetică vom întâlni fie o despicare incompletă a pielii, fie o înfundare spre exterior a pielii, în dreptul cărora pot să apară fisuri care prin deshidratare au forma și aspectul unor zgârieturi.
Dacă forța vie a glonțului este mare (distanța de tragere fiind relativ mică), la trecerea prin organele cavitare pline cu substanțe lichide sau vâscoase, datorită acțiunii hidrodinamice a proiectilului, se pot produce rupturi foarte mari. Acțiunea hidrodinamică a proiectilului se manifestă de obicei în situațiile în care sunt utilizate arme de calibru mare și care folosesc muniție cu o încărcătură de pulbere considerabilă (puști, pistoale mitralieră). Foarte rar se întâmplă acest fenomen în cazul armelor de calibru mic, în aceste cazuri numai în împrejurarea în care glontele se rostogolește în momentul impactului. Acțiunea hidrodinamică a proiectilului se manifestă și la trecerea prin substanța cerebrală.
În toate aceste cazuri orificiul de ieșire va fi foarte mare, uneori putând să lipsească datorită exploziei organului.
Atunci când acționează asupra epidermei corpului uman proiectilul determină apariția în jurul orificiului de intrare a unui inel de contuzie sau de pergamentare. Inelul este complet circular dacă glonțul acționeazăperpendicular pe piele iar dacă o lovește sub un unghi ascuțit are formă semilunară situată în partea dinspre care lovește glonțul.
Există situații când se observă că în jurul orificiului de intrare s-a imprimat gura țevii datorită faptului că tragerea s-a făcut de la distanță nulă. Aceasta este o zonă echimotică circulară, când țeava a fost complet lipită, sau ovoidală, când a fost parțial lipită .
Între orificiul de intrare și de ieșire există un canal provocat de trecerea glonțului, acesta putând fi real sau virtual. În canal se pot găsi acumulări de sânge, fluid, fragmente din organele străbătute, eschile osoase, fibre.
De cele mai multe ori canalul are formă rectilinie dar pot apărea și canale frânte ca urmare a devierii glonțului la întâlnirea cu obstacole de densitate diferită. Astfel există situații când glonțul, nemaiavând suficientă forță de a perfora rectiliniu țesuturile, își schimbă traiectoria la întânlirea cu un plan dur (osos) formând un alt orificiu de ieșire.
Direcția, dimensiunile și conținutul canalului prezintă interes deosebit pentru rezolvarea unor probleme ca de exemplu: stabilirea direcției și distanței aproximative de la care s-a tras, calibrul armei, felul muniției, unghiul de tragere etc.
Urmele proiectilelor create în alte materiale decât corpul victimei vor avea forme variate, în funcție de energia cinetică a proiectilului în materialul perforat și de rezistența materialului.
În sticlă orificiul de intrare a glonțului are forma unui con, cu baza în direcția tragerii, deoarece proiectilul împinge înainte părți din materialul prin care trece. Dacă sticla este perforată perpendicular orificiul de intrare va avea formă rotundă, iar fisurile concentrice și radiale se vor întinde uniform în toate direcțiile. Când perforarea se produce sub un unghi mai mic de 90°, orificiul de intrare are formă ovală, iar crăpăturile sticlei sunt mai numeroase în sensul direcției glonțului.
Caracteristicile orificiului de intrare în sticlă diferă în funcție de distanța de tragere, implicit de energia cinetică a proiectilului și de unghiul de incidență. De pildă, dacă s-a tras de la distanță mică și sub unghiul de 90°, orificiul de intrare va avea o formă rotundă cu diametrul foarte apropiat de cel al glonțului (crăpăturile radiale putând chiar să lipsească). Aceasta presupune o energie cinetică mare și o viteză apropiată de viteza inițială la gura țevii.
La o tragere efectuată de la mare distanță, geamul nu mai prezintă orificiu de intrare, întrucât energia cinetică și viteza proiectilului scade astfel încât contactul cu sticla se aseamănă cu spargerea realizată de o piatră.
Orificiul de intrare în sticlă diferă și în funcție de forma vârfului glonțului. Astfel, un glonte cu vârful ascuțit (în condițiile în care unghiul de incidență este de 90°), energia cinetică și viteza mare) perforând o tăblie de sticlă s-ar putea să nu producă fisuri radiale. Orificiul creat va fi rotund și foarte apropiat de diametrul glonțului. Acest fenomen se explică prin aceea că glonțul, în acest caz, va acționa asemeni unui burghiu.
Proiectilele cu vârful teșit (în aceleași condiții de tragere), vor crea orificii rotunde și apropiate de dimensiunile lor. Spre deosebire de proiectilele ascuțite la vârf vor crea întotdeauna fisuri radiale.
La trecerea prin sticlă, glontele va crea un orificiu de ieșire mai mare decât cel de intrare, datorită faptului că împinge înainte așchii din material sticlos. Baza conului rezultat prin perforarea sticlei este orificiul de ieșire.
Orificiile de intrare în tăbliile metalice vor avea un diametru aproape identic cu proiectilele care le-au creat.
În scândură uscată, orificiul de intrare este mai mare decât diametrul glonțului, deoarece acesta va antrena în mișcare particule din lemn. Spre deosebire de lemnul uscat, lemnul verde sau umed va prezenta un orificiu de intrare mai mic decât diametrul glonțului, datorită elasticității fibrelor. Această caracteristică o întâlnim și la materialele elastice de genul pielii neprelucrate și cauciucului. În cauciuc este chiar foarte greu de găsit acest orificiu.
În materialul lemnos, orificiul de ieșire are aceleași caracteristici ca și în cazul orificiului de intrare, în sensul că un material lemnos uscat, va prezenta un orificiu de ieșire mai mare decât diametrul glonțului, iar un material lemnos verde (umed) va prezenta un orificiu de ieșire cu un diametru mai mic decât acela al glonțului.
În scândură subțire și placă, orificiul de ieșire prezintă așchieri, iar în tabla de metal, marginile orificiului de ieșire sunt răsfrânte în sensul deplasării proiectilului.
3.2.4 Orificiile de pătrundere (canalele oarbe)
Orificiile de pătrundere ( canalele oarbe) reprezintă perforări înfundate fără ieșire. Ele se formează atunci când glonțul a pierdut o mare parte din viteza inițială, în aer, când glonțul a trecut prin câteva obstacole intermediare până a ajuns la țintă, iar ținta este foarte groasă și glonțul nu poate învinge rezistența acesteia.
Elementele componente ale canalelor oarbe sunt orificiul de intrare și canalul. Canalele oarbe, așa cum le arată și denumirea, nu au orificiu de ieșire, iar din această cauză glonțul poate fi găsit undeva în grosimea materialului. Acest gen de canal în corpul uman poartă numele de “rană de selon”.
Excepție fac urmele produse de alice în sticlă, care atunci când energia cinetică este slabă, produc un trunchi de con fără perforare, de la care pornesc câteva crăpături radiale . Proiectilul va cădea de fiecare dată din locul atins.
Este de o deosebită importanță și nu trebuie neglijată situația canalelor multiple. Acestea apar atunci când mai multe proiectile, trase cu o armă automată, lovesc un mediu neomogen, producându-se un singur orificiu de intrare, dar în interiorul mediului, gloanțele urmând traiectorii diferite, rezultând fie canale oarbe, fie străpungeri ale mediului.
3.2.5 Urme ale ricoșeurilor
Acestea reprezintă zgârieturi și uneori, crăpături puțin adânci, create de lovirea glonțului în zbor. Trăsătura caracteristică a urmelor de ricoșare constă în aceea că glonțul, atunci când ricoșează, se îndepărtează de obiectul lovit, pierde în același timp din viteză și își schimbă direcția inițială de zbor.
Condițiile care favorizează formarea urmelor de ricoșare sunt următoarele:
– viteza de zbor scăzută a glonțului, care are loc în cazul împușcăturii de la mare distanță sau când aceasta străbate pe parcurs obstacole ori în cazul cănd cartușul n-a fost încărcat cu suficientă pulbere;
– unghiul mic (sub 20°) format între suprafața obiectului întâlnit și direcția de zbor a glonțului (unghiul de incidență);
– duritatea sau densitatea mare a obiectului întâlnit de glonț în drumul său.
Foarte apropiate de urmele de ricoșare pot să apară și urmele schijelor provenite din glonț, schije care fiind proiectate cu putere, se pot izbi de diferite obiecte și provoacă urme de suprafață. În aceste urme pot rămâne particule metalice de pe glonț cât și particule din obiectele prin care glonțul a pătruns anterior.
3.2.6 Urme sonore
Acestea sunt urmele apărute în urma armării, percuției și detonării. Examinarea comparativă a acestor urme se face cu ajutorul unui dispozitiv numit sonograf, sau folosind varianta sa computerizată, deși la exploatarea acestor urme se recurge mai rar.
Caracteristicile sonore ale armelor de foc reprezintă parametri fonoacustici generali și individuali care permit stabilirea identității armei de foc cu care s-a tras.
Prin caracteristici sonore generale se înțeleg particularitățile acustice relativ neschimbătoare ale urmelor sonore generate de împușcătură, armare și percuție, proprii unui grup de arme de foc. Acestea sunt:
aspectul general al desenului descris de nucleele sonore majore și minore;
aspectul general al desenului descris de diagrama amplitudinii medii de frecvență;
aspectul general al desenelor din sonogratnele de detaliu și durata în care se înscrie urma sonoră a împușcăturii, armării sau percuției.
Prin caracteristici sonore individuale se înțeleg particularitățile acustice relativ neschimbătoare ale urmelor sonore ale împușcăturii, armării sau percuției, proprii unei singure arme de foc. Acestea sunt:
nucleele majore (numărul, forma, intensitatea, durata, continuitatea pe verticală, continuitatea pe orizontală, frecvența, bara care marchează explozia și pauza dintre nuclee);
nucleele minore (numărul, forma, intensitatea, durata, continuitatea liniară pe verticală, frecvența și pauza între nuclee);
– amplitudinea medie de frecvență (numărul unghiurilor pozitive, numărul unghiurilor negative și forma unghiurilor).
3.3 Urmele secundare ale împușcăturii
În literatura de specialitate se folosește, cu același înțeles și expresia de urme suplimentare sau chiar impropriu, “factori suplimentari” ai împușcăturii, care sunt de fapt cauza.
Acestea se formează concomitent cu producerea focului, apărând ca rezultat al acțiunii fenomenelor termice, mecanice și chimice implicate de folosirea armei. Din canalul țevii armei, odată cu coloana de aer, flacăra, gazele și glonțul, sunt scoase și particulele de funingine, pulbere arsă și nearsă, unsoare de armă (daca aceasta a fost unsă), particulele de metal desprinse din canalul țevii armei sau din cartuș, precum și praf sau alte impurități, daca arma nu a fost curățată înainte de tragere.
Din categoria urmelor secundare fac parte următoarele:
urmele rezultate în urma acțiunii flăcării;
urmele rezultate din acțiunea gazelor;
urmele de funingine;
particule de pulbere nearsă;
inelul de metalizare;
– particule de unsoare.
3.3.1 Urmele rezultate în urma acțiunii flăcării
În urma arderii pulberii, rezultă o mare cantitate de gaze puternic încălzite datorită presiunii ridicate a gazelor (3000 kg f /cm²). În canalul țevii temperatura atinge valori de până la 2500° C .
Acțiunea flăcării se manifestă sub forma unei arsuri împrejurul orificiului de intrare (atunci când țeava este suficient de aproape de piele sau obiectele de îmbrăcăminte).
Caracterul urmelor flăcării depinde de o serie de factori:
– Calitatea pulberii folosită pentru încărcarea cartușului – urmele flăcării în cazul folosirii pulberii cu fum vor fi mai întinse decât la pulberea fără fum.
– Materialul țintei – se cunoaște faptul că la tragerile cu arme de vânătoare, cu cartușe încărcate cu pulbere de fum, de la distanțe până la 1 m, fibrele țesăturilor de culoare deschisă își schimbă culoarea (devin închise) și uneori, se carbonizează. Atunci când se folosesc arme cu țeava scurtă, asemenea fenomene se întâlnesc numai până la 5-10 cm. Dacă se folosește pulbere fără fum, urmele flăcării sunt neînsemnate și nu se văd decât pâna la o distanță de 3 cm.
La tragerile cu țeava lipită sau de la mică distanță, cu cartușe încărcate cu pulbere fără fum, pe țesături, pot apărea microincendii ale căror urme se pot evidenția numai la microscop.
3.3.2 Urmele rezultate din acțiunea gazelor
Acțiunea mecanică a gazelor de ardere se datorează presiunii gazelor provenite din arderea pulberii în interiorul țevii armei.
Odată cu ieșirea glonțului din armă, presiunea gazelor scade aproape brusc, dar din cauza vitezei mari de deplasare a glonțului, datorata frontului de presiune, ea mai continuă să acționeze o mică distanță.
Urmele acțiunii mecanice a gazelor, apar practic de la distanță nulă, până la 5-10 cm, de la gura țevii armei.
Foarte bine pronunțată este acțiunea gazelor în cazul tragerilor de la distanță nulă (atunci când în momentul împușcăturii arma avea retezătura dinainte a țevii lipită de obiectul în care s-a tras), trageri întâlnite în cazul sinuciderilor sau, atunci când autorul infracțiunii de omor s-a putut apropia de victimă, lipindu-i țeava armei de corp. În acest caz, canalul format de glonț se prezintă ca o prelungire a canalului țevii și primește pe pereți presiunea unei cantități mari de gaze. Pe pereții canalului se pot găsi particule de îmbrăcăminte, fibre, etc.
În împușcăturile cu țeava lipită sau de la distanțe foarte mici (1-3 cm) gazele, prin presiunea lor, rup ușor pielea și formează un orificiu ușor lărgit la intrare și distrugeri întinse în interiorul corpului.
Țesuturile corpului omenesc nu rezistă la această presiune și se rup, iar din această cauză canalul format se dilată, iar orificiul de intrare se desface și ia o formă neregulată.
Dacă împușcătura s-a făcut de la o distanță mică pe o regiune a corpului acoperită de îmbrăcăminte, gazele pătrunzând sub haine, le ridică și le rup, rupturile țesăturilor fiind de dimensiuni și forme variate.
3.3.3 Urmele de funingine
Arderea încărcăturii de pulbere din cartuș duce la formarea unor microparticule de funingine, care se află în stare de suspensie în gaze.
Fiind purtată de gaze, funinginea se depune pe țintă, atunci când aceasta este situată prea departe, formează un strat fin. În cazul când depunerea funinginei pe țintă este intensă, înseamnă că împușcătura a avut loc din apropiere.
În compoziția sa, funinginea cuprinde în cantități microscopice, particule de metal, din canalul țevii, cămașa glonțului, peretii cartușului și capsei.
Funinginea pulberii fără fum are culoare cenușie, fiind greu solubilă cu apa.
Funinginea pulberii cu fum este de culoare neagră, fiind ușor solubilă cu apa.
Dacă cartușele sunt încărcate cu pulbere cu fum, distanța până la care putem găsi urme de funingine crește.
Funinginea se depune pe țintă radial în jurul orificiului de intrare a glonțului. Cantitatea de funingine scade pe măsura îndepărtării de orificiul de intrare al glonțului.
Pe obiectul lovit, depunerea de funingine se descoperă de obicei, sub forma unei pete ce înconjoară orificiul de intrare al glonțului, având raza și conturul variabil (de forma ovală, în evantai, alungită, etc.).
În cazul executării împușcăturii de la distanță nula(cu țeava armei lipită de obiect) se constată că raza petei de funingine care înconjoară orificiul de intrare, este foarte mică sau lipsește complet din jurul orificiului, existând în schimb în cantitate mare, în interiorul canalului format de glonț în obiectul lovit.
Pentru o ulterioară identificare a armei de foc folosită la săvârșirea infracțiunii, precum și a genului de muniție și distanței de la care s-a tras, expertul criminalist este obligat ca, odată cu efectuarea cercetării criminalistice a locului faptei, să măsoare raza petei de funingine, să descrie aspectul ei (dacă este o pată uniformă din punct de vedere al densității particulelor) precum și forma petei (rotundă, ovală, neregulată).
3.3.4 Urmele de pulbere nearsă
Acțiunea particulelor de pulbere se poate constata chiar de la distanța de peste un metru, în special când la comiterea infracțiunii s-a folosit muniție încărcată cu pulbere de fum.
Aruncarea particulelor de pulbere nearsă este provocată mai ales atunci când pulberea din cartuș este umedă, veche sau când capsa nu a putut aprinde toată încărcătura.
Astfel, particulele de pulbere nearsă aruncate pot lăsa pe obiectele situate în apropiere, urme specifice. De regulă, urmele particulelor de pulbere nearsă sunt dispuse în formă de cerc în jurul orificiului de intrare, atunci când tragerea s-a executat perpendicular pe planul țintei și în formă ovală alungită, dacă tragerea s-a executat oblic. Caracterul acestor urme depinde de puterea armei, de forma și greutatea particulelor de pulbere, de distanța de la care s-a tras și însușirile fizice ale obiectului (de exemplu, în stofe, particulele de pulbere nearsă, fie că se împiedică în fibrele care amortizează lovitura, fie că formează orificii dacă au dimensiuni mari și tragerea s-a făcut din apropiere). Distanța de zbor a pulberii depinde de lungimea țevii armei și de cantitatea de pulbere din încărcătură. Atunci când muniția este încărcată cu pulbere cu fum redus sau fără fum, acțiunea particulelor de pulbere se poate constata până la distanța de 20-30 de centimetri de la gura țevii armei.
Existența particulelor de pulbere nearsă constribuie la determinarea felului pulberii care a fost utilizată ca încărcătură pentru arma de foc, precum și la stabilirea distanței de la care s-a tras.
3.3.5 Inelul de metalizare
Urmele de metalizare și de ștergere se găsesc separat atunci când glonțul a pătruns prin mai multe medii care diferă ca densitate. În cazul în care glonțul a lovit un mediu mai puțin dens și apoi altul mai dens, pe primul mediu vor rămâne urmele de ștergere, iar pe al doilea vor rămâne urmele de metalizare.
Dacă primul mediu este mai dens, atunci cele două categorii de urme se suprapun.
După trecerea glonțului prin țintă sau prin alt obstacol, în jurul orificiului de intrare se poate descoperi un inel de culoare închisă, numită inel de metalizare sau “guleraș de ștergere”, formându-se ca rezultat al ștergerii substanțelor unsuroase, a particulelor de funingine, praf de pe suprafața glonțului sau din materialul acestuia, antrenate de glonț la ieșirea din țeavă și depuse pe materialul țintei, odata cu trecerea prin țintă.
Stabilirea compoziției substanțelor din inelul de metalizare orientează cu privire la felul pulberii cu care a fost încărcat cartușul. În inelul de metalizare, format în jurul orificiului de intrare, se vor găsi întodeauna particule din metalul cămășii glonțului.
O deosebită importanță o are stabilirea orificiilor de intrare și ieșire, orificiul de ieșire distingându-se prin mărime și configurație față de cel de intrare.
Particulele metalice pot fi evidențiate prin mai multe metode:
– analiza prin activare cu neutroni;
– fotografierea;
– spectrografia;
– analiza chimică.
3.3.6 Urmele de unsoare
În cazul folosirii armelor de foc întreținute în bune condiții, acoperite cu vaselină, glonțul transportă o parte din unsoarea aflată în canalul țevii și o depune pe obstacol, în jurul orificiului de intrare.
La tragerile apropiate, pe țintă, în jurul orificiului de intrare, pot fi găsite urme de unsoare sub formă de picături.
Evidențierea și analiza urmelor de unsoare contribuie la:
stabilirea ordinii împușcăturilor în cazul tragerilor repetate cu aceeași armă, întrucât cantitatea de unsoare se micșorează după fiecare foc;
stabilirea faptului dacă deteriorarea de pe țintă a fost sau nu creată de un glonț tras cu o armă de foc;
analiză comparativă a urmelor de unsoare descoperite pe țeavă cu cea descoperită la bănuit, pe mâinile sau îmbrăcămintea infractorului.
Urmele suplimentare ale împușcăturii trebuie studiate în amănunt, întrucât repartiția acestora în jurul orificiului de intrare prezintă fenomene cu variații, care apar în cazul folosirii cartușelor de fabricație diferită, a celor provenite din aceeași fabricație dar din loturi diferite, ca și în cazul tragerilor cu arme de aceeași fabricație, model și tip.
Pentru evidențierea urmelor de unsoare se pot folosi metode fizice și chimice:
folosirea radiațiilor care dau o fluorescență bleu-albăstrie;
aplicarea unei coli de hârtie albă, curată peste orificiul de intrare și presarea ei timp de 24 ore.
3.4 Dispozitive ce pot influența acțiunea urmelor secundare ale împușcăturii
Aceste dispozitive au fost create de producătorii de arme de foc în scopul creșterii performanțelor armelor și nu vizează expres sporirea ori diminuarea acțiunii urmelor secundare ale împușcăturii.
În categoria acestor dispozitive pot fi incluse:
Ascunzătorul de flacără: dispozitiv cilindric montat în partea din față a țevii, cu rolul de a dispersa gazele și flacăra, asigurând conspirativitatea locației trăgătorului. Are ca efect diminuarea urmelor de funingine, a acțiunii flăcării și gazelor, însă construcția acestuia este de natură a lăsa urme specifice, cu un real potențial identificator;
Recuperatorul de recul: are rolul de a diminua efectul de împingere către înapoi a armei la momentul ieșirii gazelor pe canalul țevii.
– Amortizorul de sunet: dispozitiv cilindric ce conține mai multe camere, cu rolul de a reduce treptat viteza gazelor, până la pragul la care viteaza acestora nu o mai depășește pe cea a sunetului, diminuând astfel sunetul provocat de împușcătură. În acest caz gazele, funinginea și alți factori suplimentari sunt reținute în compartimentele amortizorului, prezența acestora pe țintă fiind greu de evidențiat.
3.5 Concluzii parțiale
Necesitatea de a stabili tipul și sistemul unei arme de foc pe baza unui glonț tras, a unui tub ars sau a altor urme balistice se impune în cazul comiterii unei infracțiuni la care infractorul a folosit o armă de foc, acestea constituind un indiciu deosebit de valoros pentru formarea cercului de bănuiți. Dacă infracțiunea a fost comisă cu o arma cu țeava ghintuită, elementele de identificare generale se bazează în principal pe studierea macroscopică a glonțului și a tuburilor arse.
Studierea glonțului indică tipul și sistemul armei din care a fost tras, ținând cont de forma, dimensiunea și greutatea glonțului. Diametrul (calibrul) glonțului măsurat cu micrometrul în partea cea mai groasă indică, în general, calibrul armei. Urmele ghinturilor și ale plinurilor pe glonțul tras indică cu precizie construcția interioară a țevii armei cu care a fost tras. Când nu se găsesc pe glonț striațiile oblice produse de plinurile dintre ghinturi, toată cămașa fiind acoperită cu striații longitudinale, criminalistul trebuie să se gândească la două posibilități:
a) glonțul a fost tras dintr-o armă a cărei țeavă a fost puternic atacată de oxizi, iar datorită acestui fapt, glonțul nu are imprimată mișcarea helicoidală, caracteristică armelor cu țeava ghintuită, glonțul trecând prin țeavă fără a mai fi înșurubat între ghinturi;
b) la comiterea infracțiunii autorul s-a folosit de cartușe care nu au fost destinate pentru sistemul sau chiar tipul de armă respectiv.
Tubul ars găsit la cercetarea locului infracțiunii va fi studiat din urmatoarele puncte de vedere:
mărimea, forma și greutatea lui, care indică tipul armei cu care s-a tras;
modul de sertizare: glonțul este fixat în partea de sus, îngustată a tubului, numită gâtul tubului; modul de sertizare poate indica locul de fabricație a muniției.
Inscripțiile de pe fundul tubului indică proveniența și locul fabricației muniției. Când la locul infracțiunii nu se găsesc tuburi arse, acest lucru indică următoarele aspecte:
– infracțiunea a fost comisă cu o armă care nu aruncă tuburile arse (revolver);
– infractorul, foarte precaut, după comiterea infracțiunii a adunat corpurile delicte, cunoscând importanța acestora în identificarea armelor de foc.
Expertiza criminalistică a urmelor principale ale unei trageri constă în principal în examinarea orificiilor de intrare și de iesire atât pe corpul uman, cât și pe obiectele cu care glonțul a venit în contact. Totodată sunt supuse examinării și urmele de ricoșeu.
Cercetarea criminalistică a urmelor secundare ale unei trageri este destinată descoperirii și examinării urmelor aparținând factorilor secundari ai tragerii cu o armă de foc, formați în jurul sau în interiorul orificiului de intrare a proiectilului, precum și a urmelor specifice de tragere formate pe mâna persoanei care s-a folosit de armă.
CAPITOLUL 4
NOȚIUNI GENERALE DE BALISTICĂ JUDICIARĂ
4.1 Scurt istoric și noțiuni introductive
Acest domeniu atât de spectaculos al cercetării criminalistice a apărut și s-a dezvoltat plecând de la bazele și datele științifice oferite de balistica propriu-zisă ca știință care studiază fenomenele legate de tragerea cu armele de foc.
Istoria balisticii judiciare este strâns legată de perfecționarea și dezvoltarea tehnicii, privind construcția armelor de foc, de răspândirea lor pe toate continentele lumii și de utilizarea acestora în comiterea unor infracțiuni.
Creșterea numărului de infracțiuni comise cu arme de foc a impus orientarea eforturilor spre descoperirea unor metode de identificare a armelor folosite, metode care s-au dezvoltat de-a lungul timpului.
În anul1835 Henry Goddard a identificat autorul unei infracțiuni de omor, comisă cu armă de foc, după o urmă descoperită pe proiectilul în litigiu, urmă care avea corespondență în tiparul pentru gloanțe descoperit la domiciliul persoanei bănuite. De asemenea, Alexandre Lacassange, profesor de medicină legală la Lyon, a descoperit pentru prima dată importanța striațiilor lăsate de ghinturile țevii pe proiectil în procesul de identificare a armei de foc, în anul 1889. La Berlin, chimistul Paul Iesserich a efectuat în 1888 o tragere experimentală cu o armă în litigiu, obținând un proiectil model de comparație și a efectuat o examinare comparativă a proiectilului în litigiu cu cel tras experimental la microscop, constatând că striațiile celor două proiectile sunt identice.
Nu în ultimul rând, în anul 1905 Richard Kokel, șeful Institutului Medico Legal din Leipzig a evidențiat profilul urmelor lăsate de ghinturi, prin rularea proiectilelor pe plăcuțe de ceară și oxid de zinc, după care a examinat comparativ negativele proiectilelor în litigiu cu negativul proiectilului model de comparație, iar în anul 1913, profesorul Baltazard din Paris a demostrat posibilitatea identificării unei arme de foc după urmele lăsate pe tubul cartuș și pe capsa acestuia.
Un nume de referință în istoria balisticii judiciare este cel al expertului american Charles E. Waite. Acesta în perioada 1919-1923 a realizat prima colecție de armament conținând peste l500 de modele de arme, menită a fi utilizată în procesul identificării de grup. Charles E. Waite a fost ajutat de fizicianul John Kisher și de chimistul Phillipp O.Gravelle specialist în microscopie și fotografie. În urma demersurilor științifice desfășurate de cei trei, în 1925 Phîllipp O. Gravelle a pus la punct microscopul comparator, instrument care a permis examinarea comparativă simultană a doua proiectile. Cercetările lui Charles E. Waite au fost continuate de Calvin Goddard (1891-1955) care în Statele Unite ale Americii a pus bazele balisticii judiciare ca ramură distinctă a științei criminalisticii. În Europa, un mare aport în dezvoltarea balisticii judiciare l-a avut, pe lângă mulți alții, Otto Mezger, directorul Biroului de Cercetare Chimică a orașului Stuttgart. Acesta, împreuna cu Robert Bosch au realizat un sistem eficient de examinare a proiectilelor, au descoperit cele mai bune metode de recuperare a gloanțelor, efectuând trageri în cutii cu vată, în ceară, lemn de esență moale, tuburi cu apă, cărți groase, etc. De asemenea au dezvoltat sistemul de ilustrare fotografică a urmelor comparate.
În literatura de specialitate din țara noastră au fost formulate mai multe definiții ale balisticii judiciare, dintre care amintim următoarele:
„Balistica judiciară reprezintă acea ramură a tehnicii criminalistice care studiază construcția și funcționarea armelor de foc, fenomenele legate de tragere și urmele determinate de acestea în scopul rezolvării problemelor ridicate de urmărirea penală".
„Balistica judiciară reprezintă o ramură distinctă a tehnicii criminalistice, destinată examinării armelor de foc și urmelor acestora, prin metode și mijloace tehnico-științifice specializate, în scopul determinării împrejurărilor în care a fost folosită o armă la comiterea unei infracțiuni și al identificării sale”.
„Balistica judiciară constituie o ramură distinctă a tehnicii criminalistice care are ca obiect studierea și elaborarea metodelor de examinare a armelor de foc, munițiilor și urmelor împușcăturii în scopul soluționării numeroaselor probleme pe care le ridică investigarea faptelor comise prin împușcare”.
„Balistica, în sens larg, reprezintă știința care studiază construcția, funcționarea armelor de foc, construcția și funcționarea muniției, precum și totalitatea fenomenelor care se produc din momentul percuției, pe traseul de deplasare al proiectilului și până la atingerea țintei”.
Analizând aceste definiții, putem concluziona faptul că balistica judiciară reprezintă acea ramură a tehnicii criminalistice care studiază construcția și funcționarea armelor de foc, construcția și funcționarea muniției fenomenele legate de tragere, precum și totalitatea urmelor create de fenomenul tragerii în ansamblul său, având ca scop soluționarea problemelor avute în lucru de către organul judiciar și care se află în strânsă legătură cu obiectul de studiu al acestei discipline.
Balisitica judicară are următoarele subdiviziuni:
Balistica interioară – ramură ce studiază comportamentul priectilului din momentul inițierii pulberii explozive și până în momentul ieșirii acestuia din gura țevii, precum și transformarea energiei chimice a pulberii în energie mecanică (cinetică) ce servește la propulsarea proiectilului.
Balistica de tranziție (intermediară) – ramură ce studiază proiectilul din momentul ieșirii acestuia din gura țevii până când presiunea din spatele proiectilului rămâne constantă, făcând trecerea de la balistica interioară și balistica exterioară.
Balistica exterioară – ramură ce studiază proiectilul în aer după ce acesta a părăsit gura țevii și până în momentul în care acesta atinge ținta, vizând măsurarea vitezei proiectilului și studiul traiectoriei descrise de acesta.
Balistica la țintă (terminală) – ramură ce studiază comportamentul proiectilului în momentul în care a atins ținta, precum și reacțiile fiziologice și biologice pe care le provoacă asupra corpului victimei.
Sarcinile balisticii judiciare sunt considerate a fi următoarele :
descoperirea urmelor create de fenomenele implicate de armele de foc;
descoperirea armelor de foc utilizate alături de muniția implicită;
studierea diferitelor categorii de urme;
stabilirea orificiilor de intrare-ieșire ale proiectilelor ce au lovit diferite obiecte, inclusiv corpul uman;
stabilirea ordinii împușcăturilor;
stabilirea distanței și direcției de tragere;
stabilirea locului din care s-a tras și a urmelor lăsate de trăgător în acest loc;
examinarea calitativă și cantitativă a gloanțelor, tuburilor, alicelor, burelor etc.;
stabilirea vechimii împușcăturilor;
stabilirea caracteristicilor identificatoare ale armei;
verificarea dacă arma respectivă cuprinde numai piese proprii ori au fost integrate piese ori accesorii străine;
stabilirea faptului dacă arma a fost fabricată în serie, număr limitat sau artizanal, dacă a fost modificată etc.;
identificarea generală și individuală a armelor cu țeava ghintuită și a armelor cu țeava lisă, precum și a altor componente ale acestora;
stabilirea unghiului de tragere;
stabilirea materialului din care sunt confecționate proiectilele;
deosebirea omorului de sinucidere, prin studierea factorilor suplimentari ai împușcăturii, a orificiilor de intrare-ieșire, a poziției mecanismelor de blocare ale armei, etc.
4.2 Noțiuni generale despre armele de foc
Legea 295/2004 actualizată, privind regimul armelor și munițiilor stabilește categoriile de arme și muniții, precum și condițiile în care deținerea, portul, folosirea și operațiunile cu aceste arme și muniții sunt permise pe teritoriul României.
Atunci cândvine vorba despre arme, trebuie avuți în vedere următorii termeni:
arma – orice obiect sau dispozitiv a cărui funcționare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanțe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori împrăștierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare, în măsura în care se regăsește în una dintre categoriile prevăzute de lege;
arma de foc – orice armă portabilă cu țeava care poate arunca, este concepută să arunce sau poate fi transformată să arunce alice, un glonț ori un proiectil prin acțiunea unui combustibil de propulsie; se consideră că un obiect poate fi transformat pentru a arunca o alice, un glonț sau un proiectil prin acțiunea unui combustibil de propulsie dacă are aspectul unei arme de foc și, ca urmare a construcției sale sau a materialului din care este confecționat, poate fi transformat în acest scop;
muniția – ansamblul format din tub cartuș, încărcătură de azvârlire, capsă de aprindere și, după caz, proiectil;
4.2.1 Clasificarea armelor
Clasificarea armelor de foc, din perspectiva criminalistică, prezintă o utilitate practică pentru procesul de identificare datorită posibilității determinării grupului, categoriei, mărcii, etc.. Până în prezent, atât în teoria cât și în practica criminalistică există mai multe criterii de clasificare a armelor de foc ce pot face obiectul balisticii judiciare unele din ele fiind criticabile.
Din punct de vedere al destinației lor, armele pot fi împărțite în următoarele categorii:
Arme militare:
Armele militare și cele paramilitare sunt construite pentru lupte și confruntări armate, varietatea lor fiind foarte mare.
În principal distingem:
a) mitraliere;
b) puști (automate, semiautomate, puști mitralieră, cu dispozitive de ochire și precizie la mare distanță, etc.);
c) pistoale (pistoale mitralieră, automate, semiautomate etc);
d) revolvere și pistolete (automate și semiautomate etc);
e) aruncătoare (aruncătoare de mortiere, grenade, grenade incendiare, de flăcări etc.)
Armele militare se caracterizează printr-o construcție ușoară dar fiabilă, materialele folosite fiind de înaltă calitate, forme ușor adaptabile corpului omenesc, nu incomodează în alergare sau transport. De asemenea mecanismul de desiguranțare-siguranțare, încărcare și dare a focului sunt facile conform unui algoritm al mișcărilor reflexe.
Arme sportive sau pentru practicarea unor sporturi:
arme pentru vânătoare sportivă, combatere răpitoare și dăunătoare (arme cu glonț, carabine, puști sau arme cu țeava lisă cu una sau două țevi suprapuse sau juxtapuse etc.);
arme pentru tir sportiv (arme cu glonț cum ar fî puști, pistoale).
Armele sportive sau de vânătoare prezintă mecanisme de desiguranțare care funcționează după algoritmi împotriva reflexelor tocmai pentru ca actul de încărcare, desiguranțare (siguranțarea facându-se automat după fiecare încărcare) și dare a focului să fie făcute în mod conștient astfel încât trăgătorul să nu poată fi expus unei trageri involuntare. Aceste arme rareori pot fi încărcate cu mai mult de 5 cartușe.
Arme speciale sau cu destinație specială:
arme utilitare (pistoale de start, folosite la competițiile sportive, pistoale de semnalizare, folosite la lansarea rachetelor de semnalizare sau iluminare;
arme cu destinație industrială (pistoale pentru împușcat cuie, bolțuri, capse etc);
arme cu tranchilizante (utilizate pentru tranchilizarea animalelor);
arme pentru asomare (utilizate pentru uciderea animalelor înainte de abatorizare);
arme de panoplie;
arme de colecție;
arme vechi;
arme de recuzită.
Aceste tipuri de arme au o singură încărcătură pe care trăgătorul o introduce pe țeava armei. După introducerea încărcăturii de foc se produce automat siguranțarea urmând ca în momentul premergător percutării trăgătorul să execute manevra de desiguranțare. La armele utilitare (pistoalele pentru împușcat cuie, bolțuri, capse, pistoalele pentru asomare) arma nu se poate desiguranța și folosi. Siguranțarea este permanentă, urmând ca pentru percutarea încărcăturii să fie efectuate două mișcări în același timp una de apăsare pentru îndepărtarea piedicii și cealaltă de apăsare a trăgaciului.
Arme modificate sau construite artizanal:
arme modificate artizanal, care provin din arme militare sau sportive la care au fost scurtate țevile și/sau patul pentru a putea fi ușor ascunse sau din arme la care s-a modificat camera cartușului sau țeava pentru a folosi un alt calibru decât cel proiectat sau același calibru dar cu alt tub care conține o încărcătură de azvârlire a proiectilului mai mare; mai sunt cazuri de modificare a țevii când prin frezare se îndepărtează pintenul de despicare a proiectilelor de plastic sau cauciuc pentru a introduce muniție letală în arme care au fost construite pentru a folosi proiectile de cauciuc sau gaze iritante;
arme construite artizanal, care sunt alcătuite în totalitate din repere construite artizanal sau au fost folosite repere cum ar fi țeava sau o bucată de țeava, închizător, percutor de la alte arme;
arme deghizate (arme ascunse în stilouri, brelocuri, baston, cuțit etc).
Din punct de vedere constructiv, o clasificare simplă, dar cuprinzătoare, se poate face astfel:
arme cu aer comprimat sau gaze sub presiune – arme care, pentru aruncarea proiectilului, folosesc forța de expansiune a aerului comprimat sau a gazelor sub presiune aflate într-o butelie recipient;
arme de foc scurte – arme de foc a căror țeava nu depășește 30 cm sau a căror lungime totală nu depășește 60 cm;
arme de foc lungi – arme de foc a căror lungime a țevii sau lungime totală depășesc dimensiunile armelor de foc scurte;
arme de foc automate – arme de foc care, după fiecare cartuș tras, se reîncarcă automat și trag o serie de mai multe cartușe prin apăsarea continuă pe trăgaci;
arme de foc semiautomate – arme de foc care, după fiecare cartuș tras, se reîncarcă automat, dar nu pot trage o serie de mai multe cartușe prin apăsarea continuă pe trăgaci;
arme de foc cu repetiție – arme de foc care, după fiecare foc tras, se reîncarcă manual, prin introducerea pe țeava a unui cartuș preluat din încărcător prin intermediul unui mecanism;
arme de foc cu o singură lovitură – armă de foc fără încărcător, care este încărcată după fiecare tragere prin introducerea manuală a cartușului în camera de încărcare sau într-un lăcaș special prevăzut la intrarea în țeava;
arme albe cu lamă – armă care îndeplinește următoarele criterii:
a) lama este fie solidară cu mânerul, fie echipată cu un sistem ce îi permite să facă corp comun cu mânerul său;
b) are tăiș dublu pe toată lungimea sa;
c) lungimea este mai mare de 15 cm;
d) lățimea este mai mare sau egală cu 0,4 cm;
e) are un mâner prevăzut cu gardă.
Alte criterii de clasificare a armelor pot fi următoarele:
După lungimea țevii armele de foc sunt:
arme cu țeava lungă:50 – 80 cm;
arme cu țeava mijlocie: 20 – 50 cm;
arme cu țeava scurtă:3 – 20 cm.
După construcția canalului țevii armele pot fi:
arme cu țeava lisă:arme de vânătoare, pistoale de semnalizare, armele de tir;
arme cu țeava ghintuită:care au pe canalul țevii plinuri și ghinturi dispuse longitudinal;
arme cu țevi combinate având 1 sau 2 țevi lise și una ghintuită.
După calibru, armele se pot clasifica în funcție de interiorul țevii:
armele cu țeava ghintuită se clasifică astfel:
– până la 6,35 mm, arme de calibru mic
– de la 6,35 mm la 9 mm, arme de calibru mijlociu
– peste 9 mm, arme de calibru mare
b) armele de vânătoare cu glonț au calibrul în funcție de diametrul interior al țevii astfel: mărimea în milimetri a diametrului interior al țevii, măsurat între ghinturi, este egală cu calibrul armei. La armele de vânătoare cu alice calibrul este egal cu numărul sferelor de oțel, având diametrul egal cu cel al țevii armei, ce intră într-un pfund.
4.2.2 Construcția armelor de foc
Părțile care alcătuiesc o armă de foc sunt elemente de studiu din punct de vedere criminalistic întrucât acestea pot fi atât obiecte creatoare de urme cât și obiecte purtătoare de urme.
Din punct de vedere al construcției, orice armă de foc portabilă are următoarele părți componente:
Țeava și anexele ei;
Mecanismul de dare a focului;
Închizătorul;
Mecanismul de alimentare;
Mecanismul de azvârlire;
Patul armei și mânerele de utilizare;
Accesorii.
A) Țeava este un tub de oțel străbătut de un canal ce servește pentru a dirija mișcarea glonțului, pentru a imprima acestuia o mișcare de rotație în jurul axului; țeava constituie în același timp camera în care au loc arderea încărcăturii explozive .
Aceasta se caracterizează prin următoarele elemente componente: partea interioară (canalul țevii), limitele țevii (retezătura dinainte și retezătura culatei), camera cartușului (numită și cameră de ardere), caracterizată prin grosimea mai mare a pereților, pentru a rezista la presiunea exercitată asupra sa în procesul de explozie a pulberii, conul de racordare (orificiul de intrare a glonțului), partea ghintuită a țevii (pentru armele prevăzute cu ghinturi), precum și orificiul de trecere a gazelor (doar pentru armele automate, care folosesc o parte din energia gazelor pentru reîncărcare).
Ghinturile țevii sunt acele canale longitudinale practicate pe suprafața interioară a țevii unei arme de foc care forțează proiectilul, în timpul parcurgerii țevii, să capete o mișcare de rotație în jurul axei sale. Prin mișcarea de rotație se asigură stabilitatea proiectilului pe traiectorie. Pereții laterali ai ghinturilor se numesc flancuri, iar intervalele dintre ghinturi poartă denumirea de plinuri. Flancul ghintului care obligă glonțul este denumit și flanc de atac, în timp ce flancul opus se numește flanc liber. De asemenea, ghinturile se caracterizează prin două trăsături: direcția de răsucire (sinistrogire sau dextrogire) și numărul de goluri existente în interiorul țevii.
În sfârșit diametrul canalului țevii poartă numele de calibru. La țevile ghintuite, calibrul țevii se determină prin măsurarea distanței dintre doua plinuri opuse, în timp ce la țevile lise, aceasta se stabilește prin diametrul nominalizat măsurat între pereții țevii.
De reținut este faptul că în procesul identificării se va ține cont de următoarele elemente:
Calibru;
Numărul ghinturilor;
Sensul ghinturilor;
Lățimea ghinturilor;
Lățimea plinurilor;
Pasul ghinturilor.
B) Mecanismul de dare a focului este caracterizat prin sistemul de construcție, locul de amplasare, forma arcului declanșator, componentele transmisiei declanșării dintre trăgaci și percutor, sistemul de montare și locașul percutorului, forma și dimensiunea percutorului și știftul arcului.
Percutorul este o parte componentă a mecanismului de dare a focului, având rolul de a lovi capsa pentru a se aprinde. Prin lovirea capsei percutorul creează pe fundul acesteia o adâncitură. Cum această adâncitură păstrează toate caracteristicile vârfului percutorului, ea prezintă o valoare deosebită pentru identificarea criminalistică. În raport cu tipul și modelul armei, percutorul poate fi acționat printr-un arc, fie printr-o piesa denumita cocoș.
Poziția percutorului pe capsă poate conduce la determinarea tipului de armă cu care s-a tras, deci la o identificare generică, deoarece urma lăsată pe vârful percutorului diferă de la un tip de armă la alta. De exemplu,în cazul pistolului «Parabellum» urma percutorului este foarte mică, rotundă și ascuțită. La pistoalele «Beretta» urma percutorului pe capsă are diametrul mare și fundul neted.
Trăgaciul și mecanismele de legătură au rolul de a declanșa în primă instanță focul, acesta fiind protejat împotriva apăsării accidentale prin “garda trăgaciului”.
C) Închizătorul este compus din două grupe de mecanisme – mecanismul de blocare-deblocare și sistemul de ghidare și fixare – și are rolul de a închide canalul țevii pe timpul dării focului. Acesta preia cartușul din încărcător și îl introduce în cameră, asigurând astfel închiderea canalului țevii în momentul declanșării focului. La declanșarea exploziei cartușul este presat puternic înapoi, spre peretele frontal al închizătorului. Datorită acestui fapt capsa cartușului preia toate striațiile, reflectând, așa cum precizează literatura de specialitate, întregul microrelief al închizătorului , „asemănător unui negativ fotografic”.
D) Mecanismul de alimentare are rolul de a asigura alimentarea armei cu cartușe și poate fi cu cursor sau cu arc. De menționat este faptul că încărcătorul poate fi atât un obiect purtător de urme (papilare sau de alt tip), cât și un obiect creator de urme cu valoare identificatoare ridicată (striațiile create pe tub și pe glonț).
E) Mecanismul de azvârlire este format din gheara extractoare și pragul aruncător sau dintele opritor, gheara extractoare fiind un element al extractorului care are rolul de a extrage tubul, apucându-l de rebord; tubul se lovește de pragul aruncător și este expulzat afară.
F) Patul armei cu rol în manevrarea și ținerea acesteia, putând fi confecționat din diverse materiale (lemn, plastic, etc.).
4.2.3 Funcționarea armelor de foc
Mecanismul de funcționare al unei arme de foc este următorul:
sub acțiunea trăgaciului se înlătură piedica mecanismului de dare al focului, iar percutorul va lovi capsa;
prin lovirea capsei sa va aprinde fulminatul de mercur, iar la contactul cu pulberea, acesta va declanșa o nouă aprindere;
aprinderea pulberii determină formarea unei cantități uriașe de gaze ce acționează asupra tubului cartuș și a proiectilului;
proiectilul va fi împins înainte și forțat în ghinturi, va căpăta o mișcare circulară și va înainta pe canalul țevii cu o viteză crescândă. Cu cât țeava este mai lungă, cu atât viteza va crește mai mult;
proiectilul va fi aruncat de pe canalul țevii pe direcția axului țevii.
4.2.4 Muniția
Prin muniție se înțeleg cartușele, proiectilele și încărcăturile de orice fel care pot fi întrebuințate la arme.
Din punct de vedere al categoriei din care fac parte, munițiile se clasifică în:
muniții interzise – muniții a căror procurare, deținere, port și folosire sunt interzise persoanelor fizice și juridice, cu excepția instituțiilor care au competențe în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței;
muniții letale – muniții prin a căror utilizare se poate cauza moartea ori rănirea gravă a persoanelor;
muniții neletale – muniții destinate pentru un scop utilitar sau pentru agrement, confecționate astfel încât, prin utilizarea lor, să nu se cauzeze moartea persoanelor.
În funcție de destinație (armele de foc utilizate), muniția se poate clasifica astfel:
cartușe pentru arme militare:
– cartușe cu glonț greu;
– cartușe cu glonț ușor;
– cartușe cu gloanțe trasoare;
– cartușe perforant – incendiare;
– cartușe explozive;
– cartușe teleghidate.
cartușe pentru pistoale:
– cartușe cu glonț;
– cartușe speciale cu efect sonor, cu gaze iritant lacrimogene.
cartușe pentru armele speciale (rachetă);
cartușe pentru armele de panoplie;
cartușe pentru arme ascunse, deghizate;
cartușe pentru armele de vânătoare, care pot fi:
– cartușe cu alice;
– cartușe cu mitralii (alice care depășesc 5.5 mm în diametru);
– cartușe cu poșe (alice confecționate propriu din diferite materiale);
– cartușe cu breneke.
Indiferent de calibru, destinație sau formă, cartușele sunt alcătuite din:
tub;
proiectil;
sistem de inițiere;
încărcătura explozivă (pulberea).
Tubul este confecționat, pentru armele cu ghinturi, în totalitate din metal, iar pentru armele cu țeava lisă, poate fi confecționat, pe lângă metal și din carton sau plastic.
Tubul prezintă un gât pentru sertizare, o parte conică ce face trecerea de la gât la corpul tubului, corpul tubului unde se află pulberea și fundul tubului (rozeta) care cuprinde locașul capsei și nicovala. Corpul tubului poate avea un rebord (marginile rozetei depășesc diametrul tubului) sau poate avea un șanț inelar ce servește la prinderea tubului de către gheara extractoare atunci când este scos din camera cartușului.
Sistemul de inițiere se află pe fundul cartușului și se caracterizează prin aceea că percutorul lovește capsa, aceasta se sparge de nicovală, declanșându-se astfel aprinderea substanței percutante și explozia încărcăturii de azvârlire.
Proiectilele pot fi gloanțe, alice (diametru de maxim 5.5 mm), mitralii (alice mai mari de 5.5 mm) sau poșe (alice artizanale, confecționate din bucăți metalice,fragmente de sârmă, cuie sau bile de rulmenți). În ceea ce privește gloanțele, acestea sunt folosite la armele cu țeava ghintuită și ai o importanță deosebită pentru identificare, datorită reflectării reliefului țevii. Ele pot fi obișnuite sau speciale, în funcție de scopul pentru care au fost create și procesul de fabricație.
Un glonț se compune dintr-un miez de oțel sau de plumb și dintr-o cămașă metalică. De asemenea, este de menționat faptul că diametrul glonțului este mai mare decât cel al țevii (aproximativ 0.3 mm) pentru a se reduce pierderile de gaze și în favoarea forței sale cinetice.
Gloanțele speciale pot fi de mai multe tipuri: trasoare, perforante, incendiare, perforant-incendiare, explozive, etc. De regulă, acest tip de gloanțe prezintă pe zona inferioară un strat suplimentar de plumb, iar conținutul este înconjurat de un aliaj de metale moi, pentru a permite disiparea încărcăturii (incendiară, explozivă, penetrantă).
Pulberea se compune din substanțe explozive de azvârlire, caracterizate printr-o combustie foarte rapidă, însoțită de degajarea unei mari cantități de gaze, capabilă să propulseze proiectilul cu o anumită viteză.
Există două tipuri de pulbere:
pulbere coloidală/albă (fără fum) – fabricată din nitrați de celuloză și diferiți solvenți, cele mai cunoscute fiind cele pe bază de piroxilină, balistită, cordită sau solvent nevolatil;
pulbere neagră (cu fum) – ce constă într-un amestec mecanic de azotat de amoniu, sulf și cărbune, caracterizată prin ardere cu flacără mare, degajare puternică de fum și producerea unui strat gros de reziduuri în interiorul țevii, ce duce la îmbâcsirea armei (motiv pentru care nu este folosită la armele automate sau de mare precizie).
4.2.5 Aspecte privind elementele tragerii
Principalele elemente ce caracterizează tragerea efectuată cu o armă de foc sunt: viteza proiectilului, traiectoria, bătaia armei, forța de pătrundere a glonțului.
Viteza proiectilului depinde în principal de tipul armei, tipul și cantitatea de pulbere folosită, greutatea proiectilului și nu în ultimul rând, lungimea țevii. Aceasta are o valoare maximă la gura țevii, presiunea gazelor scăzând treptat după ce proiectilul părăsește țeava.
S-a demonstrat că, cu cât lungimea țevii este mai mare, cu atât presiunea gazelor va acționa mai mult timp asupra proiectilului, crescând implicit viteza acestuia:
Figura 1
Traiectoria reprezintă linia curbă descrisă de centrul de greutate al proiectilului în drumul parcurs de la ieșirea din țeava armei și până la atingerea țintei. În timpul zborului, principalele forțe care acționează asupra proiectilului sunt gravitația, forța de frecare a aerului și vântul (dacă există). Pentru distanțe de tragere foarte mari, pe lângă acestea, mai apar și unele forțe perturbatoare minore care trebuiesc luate în calcul, cum ar fi: efectul giroscopic, efectul Magnus, efectul Poisson, sau efectul Coriolis.
Figura 2 – elementele traiectoriei proiectilului
originea traiectoriei – centrul retezăturii dinainte a țevii reprezintă punctul de plecare a glonțului din gura țevii;
orizontala armei – linia orizontală care trece prin originea traiectoriei; planul care conține această linie se numește plan orizontal;
linia de tragere – prelungirea imaginară a axului canalului țevii după ce ochirea a fost terminată (înainte de plecarea glonțului din gura țevii); planul vertical care conține această linie se numește plan de tragere;
unghiul de tragere – unghiul format între linia de tragere și orizontala armei;
linia de aruncare (de proiecție) – prelungirea imaginară a axului canalului țevii în momentul plecării glonțului din țeavă; planul vertical care conține această linie se numește plan de aruncare (de proiecție);
unghiul de aruncare (de priecție) – unghiul format între linia de aruncare și orizontala armei;
unghiul de zvâcnire – unghiul format între linia de tragere și linia de aruncare;
punctul de cădere – punctul de intersecție a traiectoriei cu orizontala armei;
unghiul de cădere – unghiul format între tangenta la traiectorie în punctul de cădere și orizontala armei;
distanța de tragere (bătaia) – distanța de la originea traiectoriei până la punctul de cădere, măsurată în plan orizontal;
vârful traiectoriei – punctul cel mai înalt al traiectoriei deasupra orizontalei armei;
săgeata traiectoriei – depărtarea de la orizontala armei până la vârful traiectoriei;
ramura urcătoare – partea traiectoriei cuprinsă între originea traiectoriei și vârful traiectoriei;
ramura coborâtoare – partea traiectoriei cuprinsă între vârful traiectoriei și punctul de cădere;
punctul de incidență – punctul în care traiectoria intersectează suprafața obiectivului (pământului, obstacolului);
unghiul de incidență – unghiul format între tangenta la traiectorie în punctul de incidență și tangenta la suprafața obiectivului (pământului, obstacolului);
punctul de ochire – punctul de pe obiectiv sau în afara acestuia asupra căruia se ochește cu arma;
linia de ochire – linia dreaptă care unește ochiul trăgătorului cu mijlocul crestăturii înălțătorului și prin vârful cătării cu punctul de ochire; planul vertical care conține această linie se numește plan de ochire;
unghiul de ochire – unghiul format între linia de tragere și linia de ochire;
unghiul de teren al obiectivului – unghiul format între linia de teren a obiectivului și orizontala armei;
distanța ochită – distanța măsurată pe linia de ochire de la punctul de plecare (originea traiectoriei) până la intersecția traiectoriei cu linia de ochire;
ordonata verticală – înălțimea oricărui punct de pe traiectorie față de orizontala armei;
ordonata balistică – înălțimea oricărui punct de pe traiectorie față de linia de ochire;
linia de teren a obiectivului – linia dreaptă care unește originea traiectoriei cu baza obiectivului;
Bătaia armei reprezintă distanța maximă la care poate fi trimis proiectilul tras. Bătaia armei poate fi maximă, corespunzătoare punctului de cădere a proiectilului tras, sau eficace, corespunzătoare distanței la care glonțul își menține precizia și forța distructivă. Aceasta din urmă interesează cel mai mult din punct de vedere balistic, depinzând în mare măsură de viteza inițială a glonțului.
De exemplu, distanța până la care glonțul își păstrează efectul omorâtor asupra omului, la unele categorii de armament este:
pistol (revolver) – până la 500 metri;
pistol mitralieră md. 1963 – până la 1500 metri;
pușca mitralieră md. 1964 – până la 1500 metri;
carabină md. 1944 – până la 3000 metri;
mitralieră md. 1966 – până la 3800 metri.
Forța de pătrundere a glonțului reprezintă capacitatea acestuia de a străbate un obstacol de o anumită densitate și depinde proporțional de proprietățile obstacolelor (consistență, duritate, etc.), energia cinetică a glonțului în momentul impactului, calibrul glonțului, greutatea și forma acestuia. Aceasta poate ajuta la stabilirea distanței de tragere.
Alături de aceste elemente, în expertiza balistică mai sunt luați în calcul și alți factori, cum ar fi presiunea gazelor, reculul sau energia cinetică a proiectilului.
4.3 Concluzii parțiale
Istoria balisticii judiciare, este strâns legată de perfecționarea și dezvoltarea tehnicii, privind construcția armelor de foc, de răspândirea lor pe toate continentele lumii și de utilizarea acestora în comiterea unor infracțiuni.
Apariția armamentului portativ și utilizarea acestuia în comiterea unor infracțiuni, a impus cu necesitate, orientarea eforturilor spre descoperirea unor metode de identificare a armelor folosite, metode care s-au dezvoltat de-a lungul timpului. De asemenea, necesitățile cercetării judiciare a unor evenimente în care au fost utilizate și arme de foc (omoruri, sunucideri, tâlhării) au dus la apariția balisticii judiciare.
Balistica judiciară este o ramură a tehnicii criminalistice, care elaborează metodele și mijloacele tehnico-științifice de studiere a armelor de foc portative, a munițiilor acestora și a urmelor împușcăturii, în vederea identificării armei cu care s-a tras și ulterior a autorului infracțiunii.
Istoria balisticii judiciare, este strâns legată de perfecționarea și dezvoltarea tehnicii, privind construcția armelor de foc, de răspândirea lor pe toate continentele lumii și de utilizarea acestora în comiterea unor infracțiuni. Dezvoltarea industriei de armament, a făcut posibilă apariția, pe lângă armamentul clasic și a armamentului cu destinații speciale. Acest tip de armament este utilizat de forțele de menținere a ordinii publice, de unitățile antiteroriste, dar în egală măsură și de organizații mafiote, grupări teroriste sau alte categorii de infractori. Aceste împrejurări impun o nouă evaluare a balisticii judiciare, prin prisma realizării unor cercetări și experimente, care să pună la dispoziția specialiștilor, un vast bagaj de cunoștințe, vizând caracteristicile tehnice, urmele, metodele și mijloacele eficiente de identificare a armamentului încadrat în această categorie.
CONCLUZII
Obiectul cercetării de față îl constituie activitatea organelor de cercetare penală de investigare a omorului săvârșit prin folosirea armelor de foc, activitatea de acumulare, examinare și utilizare a probelor, a mijloacelor materiale de probă și a urmelor identificate, fixate, ridicate și exploatate în laboratoarele de specialitate, de identificare a făptuitorilor și antrenarea răspunderii penale a acestora
Infracțiunea de omor reprezintă una dintre cele mai grave infracțiuni ce se comit la ora actuală întrucât aduce atingere dreptului suprem al fiecărui om, anume dreptul la viață . Având în vedere acest lucru, în cazul acestor infracțiuni este necesară cunoașterea cauzelor și împrejurărilor care favorizează comiterea acestor fapte, a personalității autorului, astfel încât pedeapsa ce va fi aplicată să fie individualizată cât mai corect și să aibă un puternic caracter preventiv pentru membrii societății care ar fi predispuși să comită asemenea fapte .
Plecând de la aceste deziderate, în cazul comiterii acestui gen de infracțiuni se impune încă de la început să se organizeze în mod corespunzător activitatea de cercetare la fața locului, organizare care asigură direcționarea ulterioară a anchetei.
Investigarea criminalistică a omorului se deosebește de cercetarea altor categorii de infracțiuni, prin problematica sa specifică, concentrată în câteva direcții principale, respectiv:
– stabilirea cauzei și naturii morții;
– stabilirea circumstanțelor de timp și de mod în care a fost săvârșită fapta;
– descoperirea mijloacelor sau instrumentelor folosite la suprimarea vieții victimei;
– identificarea autorului, a eventualilor participanți la comiterea omorului;
– precizarea scopului sau a mobilului infracțiunii.
În acest sens, încă de la început, echipa trebuie să fie completă, respectiv procuror criminalist care va fi șeful echipei și va coordona întreaga activitate, medicul legist și polițiști cu experiență pe linie de cercetare a omorului, cercetarea criminalistică a omorului comis cu arme de foc necesitând o bună calificare din partea organelor de poliție datorită complexității activităților ce trebuie întreprinse. Numai o conlucrare la fața locului între aceste organe va duce la rezultate optime, care vor fi cuprinse în mod corespunzător în procesul – verbal de cercetare la fața locului.
Sub acest aspect trebuie făcută clar distincția între activitățile pe care le desfășoară organele de urmărire penală implicate în ancheta penală. Această diferențiere se impune pentru a evita o suprapunere de atribuții, care este în același timp nocivă și contraproductivă față de scopul procesului penal, anume de aflarea adevărului.
De aceea, este necesar ca organele judiciare române să-și perfecționeze atât mijloacele de investigare, cât si mijloacele de probațiune pentru stabilirea adevărului, să elaboreze legi durabile în timp și spațiu. Astfel, dat fiind progresul rapid al științei și tehnicii care oferă mereu metode tot mai noi și mai complete de investigare, este de neconceput ca justiția să nu folosească, pentru atingerea scopului său, toate mijloacele pe care le oferă dezvoltarea actuală a acestora, folosirea mijloacelor tehnico-științifice impunându-se ca o condiție sine qua non în activitatea de cercetare criminalistică a locului faptei.
Cercetările privind armele de foc și condițiile în care s-a produs împușcarea aparțin deopotrivă criminalisticii și medicinei legale. La baza lor stau metodele științifice și tehnice, precum și principiile identificării urmelor în criminalistică. Sunt analizate metodic munițiile, pulberile, tuburile arse, proiectilele trase, orificiile de pătrundere și ieșire și toate urmele și fenomenele legate de întrebuințarea unei arme de foc. Importanța cecetării locului faptei în cazul comiterii unei infracțiuni, în general, care implică utilizarea unei arme de foc rezultă din însăși faptul că se pot trage concluzii privind succesiunea evenimentelor chiar și numai pe baza locului unde a fost descoperită arma de foc implicată în comiterea faptei și pe baza constatării faptului dacă aceasta era sau nu încărcată. În analiza acestora, pe lângă tehnicile și metodele specifice, trebuie să se țină cont și de următoarele considerente:
proiectilele pot furniza și alte probe suplimentare (fibre textile, material biologic, particule din obiectele care au fost lovite/zgâriate) pe lângă informațiile oferite în mod normal;
proiectilele care au penetrat sau doar au atins ținta (ricoșeuri) produc la rândul lor alte urme, de exemplu fragmente de sticlă, sfărâmături, așchii și pot transfera urme materie pe obiectele cu care au venit în contact, de exemplu particule de plumb, alamă, cupru;
orice probă (urmă materie) depusă pe glonț (vopsea, sticlă, lemn, sânge) poate fi utilizată în vederea stabilirii unor legături între glonț și victimă sau obiectul prin care s-a tras;
lipsa tuburilor nu trebuie să fie întotdeauna interpretată în sensul utilizării unui revolver (tuburile pot fi ridicate de făptuitor, dacă acesta cunoaște importanța lor, în vederea ascunderii sau distrugerii lor sau pot rămîne blocate în armă).
Nu în ultimul rând, trebuie amintit faptul că în procesul cercetării penale un rol deosebit îl au constatările medico-legale și expertizele, rezultatele acestora, comparate cu celelalte probe administrate, ducând la aprecierea corectă a situației de fapt în cazul în care acestea concordă, demonstrându-se încă o dată caracterul conex al activităților criminalistice și necesitatea unei bune conlucrări între organele competente cu soluționarea unor astfel de cazuri.
BIBLIOGRAFIE
TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
Universitatea „Nicolae Titulescu” NOUL COD PENAL COMENTAT Vol. II PARTEA SPECIALĂ Universul Juridic București, 2012.
O. Loghin, A. Filipaș, Drept penal român, Partea specială, Casa de editură și presă „Șansa” SRL, București, 1992.
O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, Casa de editură și presă „Șansa” SRL, București, 1997.
I. Pascu, M. Gorunescu, Drept penal, Partea specială, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2009.
Mihail Udroiu, Drept Penal. Partea specială. Noul Cod Penal, Ed. C.H.Beck 2014.
Boroi Alexandru, Drept penal. Partea speciala, Editura C.H.Beck, 2010.
Boroi Alexandru, Infractiuni contra vietii, Editura All Beck, Bucuresti, 2011.
Udroiu Mihail, Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală. Sinteze și grile, Editura C.H. Beck, București, 2014.
V. Belis, Medicina Legală, Ed. Teora, București, 1992.
Manualul de Bune Practici privind Procedura Cercetării la fața locului realizat de Inspectoratul General al Poliției Române, Institutul de Criminalistică.
V. Bercheșan, C. Pletea, Ion-Eugen Sandu în Tratat de Tactică Criminalistică, Edit. Carpați, Craiova 1992.
Stancu Emilian, Tratat de Criminalistică, Editura Universul Juridic, București, 2009.
A. Ciopraga, Tratat de Tactică Criminalistică, Edit. Gama, Iași, 1996.
G. Panfil, Fundamentele tehnicii ciminalistice, ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed. Estfalia, București 2013.
V. Bercheșan, Cercetarea la fața locului principal mijloc de probă în procesul penal, Edit. Littlestar, București, 2006.
Vasile Măcelaru „Balistica Judiciară” Ministerul de Interne, București, 1972.
V. Vasile, G. Panfil, D. Nechita, P. Enache în Tehnică Criminalistică- Îndrumar teoretic și practic, Edit. Estfalia, 2014.
Popa G., Tehnică Criminalistică – curs universitar, București, 2008.
Virgil Dragomirescu, Medicina legală, Ed.Teora, București, 1992.
V. Bercheșan, M. Ruiu, Tratat de tehnică criminalistică, Ed. Little Star, București, 2004.
Suciu C., Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972.
Văduva N., Expertiza judiciară, Ed.Universitaria, Craiova, 2001.
C. Drăghici, A. Iacob, Tratat de tehnică criminalistică, Ed. Sitech, Craiova, 2007.
Coroiu V. și colaboratorii, Manual de tehnică criminalistică, Ed. Estfalia, București, 2012.
Coroiu V., C. Cioacă, G. Panfil, F. Tălpău, C. Toader, Tehnică criminalistică. Curs universitar pentru studenții Academiei de Poliție, Ed. Estfalia, București, 2010.
STUDII, ARTICOLE DE SPECIALITATE
Colectiv, Tratat practic de Criminalistică, vol. III., 1990.
Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol.II, 1980.
Colectiv, Curs de tehnică de Criminalistică, ed.de Academia de Poliție, 1983.
Revista Deutsches Waffen Journal, mai 2005.
INTERNET
www.airsoftromania.com
www.politisti.ro
www.istoriamilitara.org.
http://gheorghe-floroiu.blogspot.ro/2013/07/expertiza-balistica-munitiilor_20.html
http://gheorghe-floroiu.blogspot.ro/2013/07/expertiza-balistica-munitiilor_20.html
http://ro.scribd.com/doc/127138044/Elemente-de-Calcul-Balistic.
LEGISLAȚIE
Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor si munițiilor publicată în M. Of. Nr. 583/2004 republicată în M. Of. Nr. 814/2011 modificată prin Legea nr. 288/2011 publicată în M. Of. Nr. 892/2011.
Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal publicat în M. Of. Nr. 757/2012 rectificat în M. Of. Nr. 117/2013.
Legea nr. 255 din 19 iulie 2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale publicată în M. Of. Nr. 515/2013 actualizată 07.02.2014.
REZUMAT
Lucrarea de față abordează un domeniu de actualitate și mare utilitate practică în condițiile creșterii fenomenului infracțional din ultimii ani în ceea ce privește infracțiunile săvârșite cu arme de foc.
Infracționalitatea în domeniul la care am făcut referire a fost analizată atât din punct de vedere al prevederilor legale, cât și din punctul de vedere al constatărilor din literatura de specialitate, acestea din urmă bazându-se pe experiența pozitivă a specialiștilor din domeniu în ceea ce privește armele de foc și investigarea infracțiunilor săvîrșite cu folosirea acestora.
Efectuarea acestei cercetări s-a datorat creșterii fenomenului folosirii armelor letale, dar și neletale, atât pe plan național cât și european, fapt care a condus și la apariția unor reglementări legale noi.
Deși în majoritatea cazurilor armele de foc sunt întâlnite în cazul infracțiunilor contra persoanei, în principal în cazul agresiunilor și a omorului, în ultima vreme acestea s-au răspândit, fiind folosite într-o gamă diversificată de infracțiuni, ca de exemplu tâlhăria, violul sau infracțiuni la regimul drogurilor și a substanțelor stupefiante.
Cele mai importante moduri de investigare a acestor tipuri de infracțiuni sunt bazate pe analiza proiectilelor și a tuburilor arse descoperite la fața locului, obținerea de modele de comparație și analiza comparativă a acestora în vederea identificării, precum și exploatarea informațiilor ce pot rezulta din analiza acestora, cum ar fi stabilirea distanței de tragere, a direcției de tragere, precum și a poziției din care infractorul a tras cu arma, raportat la poziția victimei.
În cercetarea acestor tipuri de infracțiuni nu trebuie omise nici celelalte tipuri de urme ce pot fi descoperite la fața locului, cum ar fi urmele de sânge, păr, fibre textile, etc. Toate acestea pot furniza informații prețioase în cazul dat, și se pot dovedi a fi de o deosebită importanță pentru succesul activităților organelor judiciare în tragerea la răspundere a infractorilor.
Nu în ultimul rând, dezvoltarea industriei de armament, a făcut posibilă apariția, pe lângă armamentul clasic și a armamentului cu destinații speciale, acest tip de armament fiind utilizat de forțele de menținere a ordinii publice, de unitățile antiteroriste, dar în egală măsură și de organizații mafiote, grupări teroriste sau alte categorii de infractori.
Aceste împrejurări impun o nouă evaluare a balisticii judiciare, prin prisma realizării unor cercetări și experimente, care să pună la dispoziția specialiștilor, un vast bagaj de cunoștințe, vizând caracteristicile tehnice, urmele, metodele și mijloacele eficiente de identificare a armamentului încadrat în această categorie.
ABSTRACT
This paper focuses on a large domain, with a very important practical utility, given the conditions of increasing the number of crimes committed with firearms in the last years.
Criminality in the domain which I made referrence was analyzed from the point of view of the law and from the point of view of the details contained in specialised literature, the latter based on the positive experience of experts in firearms and investigating crimes committed by their use.
Conducting this research was due to the phenomenon of using lethal and nonlethal weapons, both in Romania and Europe, which also led to the occurrence of new legal regulations.
Although in most cases firearms are encountered in offenses against person, mainly for assault and homicide, lately they have spread and are used in a wide range of offenses such as robbery, rape or drug offenses.
The most important means of investigating these type of crimes are based on the analysis of bullets and cartridges discovered at the crime scene and using information that may result from their analysis, such as determining the shooting distance, shooting direction and position of the offender when he fired the weapon, in relation to the position of the victim.
While investigating these type of crimes officers should not neglect other types of evidence that can be found at the crime scene, such as blood traces, hair, or micro-fibers. All these can provide valuable information in solving the case, and may prove to be of great importance for the success of the activity of judiciary authorities against offenders.
Last but not least, the development of weapons industry made possible the appearance of special weapons, in addition to the classic ones, this type of weapons being used by the public order authorities, counter-terrorism units, but equally by the mafia organizations, terrorist groups or other categories of offenders.
These circumstances require a reassessment of judicial ballistics, through the achievement of researches and experiments, that should provide the law authorities a vast stock of knowledge, regarding technical features, tracks, ways and means of identifying the weapons which are part of this category.
BIBLIOGRAFIE
TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
Universitatea „Nicolae Titulescu” NOUL COD PENAL COMENTAT Vol. II PARTEA SPECIALĂ Universul Juridic București, 2012.
O. Loghin, A. Filipaș, Drept penal român, Partea specială, Casa de editură și presă „Șansa” SRL, București, 1992.
O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, Casa de editură și presă „Șansa” SRL, București, 1997.
I. Pascu, M. Gorunescu, Drept penal, Partea specială, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2009.
Mihail Udroiu, Drept Penal. Partea specială. Noul Cod Penal, Ed. C.H.Beck 2014.
Boroi Alexandru, Drept penal. Partea speciala, Editura C.H.Beck, 2010.
Boroi Alexandru, Infractiuni contra vietii, Editura All Beck, Bucuresti, 2011.
Udroiu Mihail, Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală. Sinteze și grile, Editura C.H. Beck, București, 2014.
V. Belis, Medicina Legală, Ed. Teora, București, 1992.
Manualul de Bune Practici privind Procedura Cercetării la fața locului realizat de Inspectoratul General al Poliției Române, Institutul de Criminalistică.
V. Bercheșan, C. Pletea, Ion-Eugen Sandu în Tratat de Tactică Criminalistică, Edit. Carpați, Craiova 1992.
Stancu Emilian, Tratat de Criminalistică, Editura Universul Juridic, București, 2009.
A. Ciopraga, Tratat de Tactică Criminalistică, Edit. Gama, Iași, 1996.
G. Panfil, Fundamentele tehnicii ciminalistice, ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed. Estfalia, București 2013.
V. Bercheșan, Cercetarea la fața locului principal mijloc de probă în procesul penal, Edit. Littlestar, București, 2006.
Vasile Măcelaru „Balistica Judiciară” Ministerul de Interne, București, 1972.
V. Vasile, G. Panfil, D. Nechita, P. Enache în Tehnică Criminalistică- Îndrumar teoretic și practic, Edit. Estfalia, 2014.
Popa G., Tehnică Criminalistică – curs universitar, București, 2008.
Virgil Dragomirescu, Medicina legală, Ed.Teora, București, 1992.
V. Bercheșan, M. Ruiu, Tratat de tehnică criminalistică, Ed. Little Star, București, 2004.
Suciu C., Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972.
Văduva N., Expertiza judiciară, Ed.Universitaria, Craiova, 2001.
C. Drăghici, A. Iacob, Tratat de tehnică criminalistică, Ed. Sitech, Craiova, 2007.
Coroiu V. și colaboratorii, Manual de tehnică criminalistică, Ed. Estfalia, București, 2012.
Coroiu V., C. Cioacă, G. Panfil, F. Tălpău, C. Toader, Tehnică criminalistică. Curs universitar pentru studenții Academiei de Poliție, Ed. Estfalia, București, 2010.
STUDII, ARTICOLE DE SPECIALITATE
Colectiv, Tratat practic de Criminalistică, vol. III., 1990.
Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol.II, 1980.
Colectiv, Curs de tehnică de Criminalistică, ed.de Academia de Poliție, 1983.
Revista Deutsches Waffen Journal, mai 2005.
INTERNET
www.airsoftromania.com
www.politisti.ro
www.istoriamilitara.org.
http://gheorghe-floroiu.blogspot.ro/2013/07/expertiza-balistica-munitiilor_20.html
http://gheorghe-floroiu.blogspot.ro/2013/07/expertiza-balistica-munitiilor_20.html
http://ro.scribd.com/doc/127138044/Elemente-de-Calcul-Balistic.
LEGISLAȚIE
Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor si munițiilor publicată în M. Of. Nr. 583/2004 republicată în M. Of. Nr. 814/2011 modificată prin Legea nr. 288/2011 publicată în M. Of. Nr. 892/2011.
Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal publicat în M. Of. Nr. 757/2012 rectificat în M. Of. Nr. 117/2013.
Legea nr. 255 din 19 iulie 2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale publicată în M. Of. Nr. 515/2013 actualizată 07.02.2014.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cercetarea Criminalistica a Locului Faptei In Cazul Omorului Savarsit cu Arme de Foc (ID: 126702)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.