Cercetarea Criminalistica a Inscrisurilor

PLAN

Capitolul 1 Noțiuni generale……………………………………………………..2

Capitolul 2 Stabilirea falsului înscrisurilor sau a semnăturii………………5

1.Individualitatea si stabilitatea relativa a scrisului………………………..5

2.Elemente de contrafacere………………………………….………………8

3.Stabilirea autenticitatii inscrisurilor………………………………………20

4.Identificarea autorului contrafacerii……………………………………..22

4.1 Generalități………………………………………………………22

4.2 Scriptele de comparație………………………………………..24

4.3 Examenul comparativ………………………………………….25

Capitolul 3 Falsul prin înlaturarea textului…………………….…………….28

1.Detectarea înlăturării……………………………………………………..28

1.1 Metode de examinare………………………………………….30

2.Relevarea scrisului preexistent………………………………………….34

Capitolul 4 Falsul prin adăugare de text………………………… ………….37

1.Criterii de stabilire a adăugării…………………………………………..37

1.1 Criterii grafice……………………………………………………37

1.2 Criterii fizico-chimice……………………………………………40

1.3 Diferențierea cromatică…………………………….…………..41

1.4 Examinarea microscopică………………………….………….45

1.5 Analiza cromatografică…………………………………………47

2. Stabilirea adăugărilor în raport de ordinea cronologică a trăsăturilor intersectate……………………………………49

Capitolul 5 Cercetarea scrisului dactilografiat……………………………..54

1.Identificarea mașinii de scris…………………………………………….54

1.1 Materialele de comparație……………………………………..57

1.2 Examinarea comparativă………………………………………58

2.Identificarea dactilografului………………………………………………58

Capitolul 6 Falsificarea impresiunii de ștampilă……………………………61

1. Individualitatea clișeului si a impresiunii……………………………….61

2. Identificarea ștampilei……………………………………………………64

Capitolul 7 Reconstituirea actelor deteriorate………………………………67

1. Actele rupte sau tăiate…………………………………………………..67

1. Actele arse………………………………………………………………..70

BIBLIOGRAFIE

=== Cercetarea criminalistica a inscrisurilor ===

Cercetarea criminalistică a înscrisurilor

PLAN

Capitolul 1 Noțiuni generale……………………………………………………..2

Capitolul 2 Stabilirea falsului înscrisurilor sau a semnăturii………………5

1.Individualitatea si stabilitatea relativa a scrisului………………………..5

2.Elemente de contrafacere………………………………….………………8

3.Stabilirea autenticitatii inscrisurilor………………………………………20

4.Identificarea autorului contrafacerii……………………………………..22

4.1 Generalități………………………………………………………22

4.2 Scriptele de comparație………………………………………..24

4.3 Examenul comparativ………………………………………….25

Capitolul 3 Falsul prin înlaturarea textului…………………….…………….28

1.Detectarea înlăturării……………………………………………………..28

1.1 Metode de examinare………………………………………….30

2.Relevarea scrisului preexistent………………………………………….34

Capitolul 4 Falsul prin adăugare de text………………………… ………….37

1.Criterii de stabilire a adăugării…………………………………………..37

1.1 Criterii grafice……………………………………………………37

1.2 Criterii fizico-chimice……………………………………………40

1.3 Diferențierea cromatică…………………………….…………..41

1.4 Examinarea microscopică………………………….………….45

1.5 Analiza cromatografică…………………………………………47

2. Stabilirea adăugărilor în raport de ordinea cronologică a trăsăturilor intersectate……………………………………49

Capitolul 5 Cercetarea scrisului dactilografiat……………………………..54

1.Identificarea mașinii de scris…………………………………………….54

1.1 Materialele de comparație……………………………………..57

1.2 Examinarea comparativă………………………………………58

2.Identificarea dactilografului………………………………………………58

Capitolul 6 Falsificarea impresiunii de ștampilă……………………………61

1. Individualitatea clișeului si a impresiunii……………………………….61

2. Identificarea ștampilei……………………………………………………64

Capitolul 7 Reconstituirea actelor deteriorate………………………………67

1. Actele rupte sau tăiate…………………………………………………..67

1. Actele arse………………………………………………………………..70

Capitolul I

Noțiuni generale

Cercetarea înscrisurilor atât sub aspect tehnic cât și ca identificare grafică ocupă o mare parte a activității laboratoarelor de criminalistică. În procesul judiciar, înscrisurile se prezintă ca probe scrise și ca probe materiale. Ca probe scrise ele interesează numai sub aspectul formei lor de redactare și al conținutului lor, pe când ca probe materiale interesează în întregime, chiar și sub aspectul structurii lor materiale. De exemplu, o probă scrisă poate fi prezentată și sub forma unei copii legalizate, pe când un înscris, socotit probă materială trebuie prezentat, atât în faza de urmărire penală cât și in faza de judecată, numai în original.

Cercetarea criminalistică a înscrisurilor, în accepțiunea sa cuprinzătoare, reprezintă un domeniu distinct, bine conturat, al tehnicii criminalistice, având drept obiective principale:

A. Cercetarea tehnică a actelor scrise, destinată în special descoperirii falsului ori contrafacerilor de documente, inclusiv a înscrisurilor dactilografiate.

B. Cercetarea criminalistică a scrisului de mână, având drept scop stabilirea autenticității scrisului unei persoane ori identificarea persoanei scriptorului, inclusiv a unor falsuri de genul imitării sau deghizării.

C. Cercetarea falsului de bancnote, monede, timbre, cecuri, opere de artă, îndeosebi picturi.

Referitor la acest domeniu de investigație, trebuie precizat că cercetarea înscrisurilor are menirea să pună în evidență rolul criminalisticii nu numai în soluționarea cauzelor penale, ci și a celor civile. De altfel, însăși ponderea deținută de cercetarea tehnică și grafică a înscrisurilor în activitatea laboratoarelor de specialitate vine să ateste acest lucru.

Definirea exactă a noțiunii de înscris, desigur sub raport criminalistic, necesită câteva scurte precizări, determinate de faptul că, în literatura juridică, acestuia i se atribuie un sens foarte larg.

De exemplu, chiar peliculele fotografice și benzile de magnetofon sunt socotite ca făcând parte din categoria înscrisurilor, dar aceasta numai în accepțiunea Dreptului civil.

Spre deosebire de Dreptul civil, în domeniul Dreptului penal, inclusiv cel procedural, termenul de „înscris” – atât în calitatea sa de mijloc de probă, cât și de obiect material al infracțiunilor de fals în înscrisuri – trebuie interpretat într-un sens riguros științific, potrivit înțelesului dat de prevederile legislației penale în vigoare.

Cu alte cuvinte, „înscrisul” nu reprezintă orice mod de materializare, de exprimare a gândirii și voinței într-un obiect material, ci numai în exprimarea prin scris, acesta reprezentând exprimarea prin semne grafice a sunetelor și cuvintelor. Pe bună dreptate se subliniază de către autorii de specialitate, că obiecte de genul fotografiilor, schemelor sau planșelor, în măsura în care nu conțin semnele scrierii fonetice, pot fi considerate mijloace materiale de probă, de natură diferită de aceea a înscrisurilor.

Este necesar să amintim, în aceeași ordine de idei, că legiuitorul nu a dat termenului de „înscris” o semnificație largă, făcând distincție, în cadrul infracțiunilor de fals (Titlul VII al părții speciale a Codului penal) între infracțiunea de fals în înscrisuri și falsificare de monede, timbre sau de alte valori. Prin urmare, și în ceea ce privește examinarea criminalistică este necesar să facem distincția între cercetarea propriu-zisă a falsurilor în înscrisuri, inclusiv a textelor bătute la mașină și cercetarea altor categorii de falsuri, cum sunt cele de monede, timbre, alte valori, ca și falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare.

Sub raport strict metodologic însă, dată fiind similitudinea procedeelor tehnico-științifice de investigare, în literatura de specialitate, atunci când este abordată problematica cercetării criminalistice a înscrisurilor, sunt luate în considerare și instrumentele de autentificare (sigilii), timbrele, biletele de bancă, desenele, schițele, în general majoritatea obiectelor materiale ale infracțiunilor de fals, purtătoare de semne grafice.

Examinării unor obiecte de genul fotografiilor, peliculelor sau benzilor de magnetofon, îi sunt specifice alte genuri de expertiză.

În acest sens, cel mai semnificativ exemplu este cel al benzilor de magnetofon -mijloace materiale de probă relativ puțin agreate de instanțele de judecată -, a căror examinare constituie obiectul unei expertize criminalistice de sine stătătoare și anume a expertizei fonocriminalistice. Facem această subliniere, în condițiile în care înregistrările magnetice sunt mijloc de probă.

Capitolul II

Stabilirea falsului înscrisurilor sau a semnăturii

1. Individualitatea si stabilitatea relativa a scrierii.

Stabilirea contrafacerii scrisului sau a semnăturii, determinarea elementelor care atestă falsul, presupune cunoașterea procesului scrierii și a particularităților de execuție a semnăturilor. Numai astfel se poate face distincția dintre indiciile de autenticitate și cele de fals și se pot cunoaște limitele contrafacerii grafismului altei persoane.

Scrisul este un proces dintre cele mai complexe, studiul său competent necesitând corelarea eforturilor criminaliștilor cu cele ale fiziologilor, lingviștilor, matematicienilor și a altor specialiști. El trebuie privit în strânsă legătură cu gândirea, fiind un mijloc de fixare a acesteia cu ajutorul semnelor grafice. Scrierea este o deprindere care se formează în cursul dezvoltării ontogenetice și care diferă de la o persoană la alta. Ea, după cum remarca C.I. Parhon, „prezintă un grafic al personalității fiziologice și psihologice", constituind un martor nu numai al voluțiunilor și al reflexelor noastre, dar și al deprinderilor nervoase și musculare.

Procesul scrierii reprezintă în fapt un complex de mișcări la baza cărora stau deprinderile (reflexele condiționate). Scrierea nu este un fenomen înnăscut, ci un act volitiv, conștient, care se formează începând, de obicei, cu vârsta școlară. Exercițiile repetate de scriere duc la formarea deprinderilor: a) tehnice (ținerea instrumentului scriptural, așezarea hârtiei, poziția persoanei); b) grafice (reproducerea semnelor grafice și a combinațiilor acestora); c) lingvistice (scrierea corectă a cuvintelor, construcția frazelor, stilul). Deprinderile de scriere se consolidează ca reflexe condiționate într-un sistem denumit stereotip dinamici.

Mecanismul reflexelor condiționate este reprezentat prin formarea, la nivelul scoarței cerebrale, a unor legături temporare generate de reacțiile nervoase la excitanții interni sau externi ce intervin pe parcursul formării deprinderilor. Instalarea pe scoarța cerebrală a stereotipului dinamic permite reproducerea automată (cu o cheltuială minimă de energie fizică și psihică) a mișcărilor mâinii în momentul scrierii; scriptorul are astfel posibilitatea să-și transfere atenția de la mecanica scrierii (forma, modul de execuție a semnelor grafice) la ideile pe care dorește să le fixeze în scris, la redactare, păstrând totodată un control conștient asupra procesului scrierii în ansamblul său.

Particularitățile anatomo-fiziologice și psihice ale omului, complexul de reflexe condiționate, stereotipul dinamic, determină individualitatea și stabilitatea relativă a scrierii. Tendinței de imitare a scrisului sau a semnăturii altei persoane ori de deghizare a propriului grafism i se opune sistemul deprinderilor de scriere, adică stereotipul dinamic. Stabilitatea stereotipului format – manifestată atât la grafismele efectuate la diferite intervale de timp, cât și la cele efectuate în condiții diferite – constituie esența fenomenului fiziologic care asigură posibilitatea identificării persoanei după scris. Așa cum s-a menționat, stabilitatea deprinderilor de scriere -dealtfel a oricăror deprinderi – este relativă, datorită influenței asupra acestora a diferiților factori interni și externi. În cursul formării deprinderilor de scriere, stabilitatea este mai redusă decât după apariția automatizării procesului scrierii. Stereotipul dinamic este elastic, mobil, adaptându-se la noile condiții ce pot apărea în timp. Ca urmare, scrisul se modifică (parțial) în funcție de noile situații ce apar. Acestea pot fi dintre cele mai diverse: poziție incomodă pentru scris, schimbarea instrumentului scriptural și a suportului, traumatismul mâinii, afecțiuni nervoase, boli de ochi, stări psihice și fiziologice deosebite (emoții puternice, stare de ebrietate ș.a.), anumite situații speciale care necesită un scris foarte îngrijit ( cazul desenatorilor tehnici, de pildă) sau un scris rapid (notițe la cursuri etc).

Acțiunea oricăreia dintre cauzele arătate duce la dezautomatizarea scrisului, la dereglarea coordonării mișcărilor, manifestată în curbarea și frângerea trăsăturilor drepte, în tendința de poligonare a ovalelor, în inconstanța dimensională și a înclinației semnelor grafice. Cu toate acestea, nu are loc o schimbare radicală a scrisului, nu se modifică întregul sistem al mișcărilor devenite deprinderi ceea ce și constituie temeiul stabilirii autorului scrierii. Uneori, îndeosebi când grafismul este cantitativ redus, identificarea devine dificilă.

Luarea în considerație a variabilității scrisului este de o mare importanță în practică, ea ajutându-ne să facem distincție între deosebirile datorate executării a două grafisme de către persoane diferite și deosebirile datorate executării a două scrisuri, perioade sau condiții diferite, de către aceeași persoană. Cunoașterea acestor împrejurări este deosebit de utilă pentru organe de urmărire penală și de judecată, atât în faza dispunerii expertizei criminalistice a scrisului și a administrării scriptelor de comparație cât și în faza aprecierii concluziei raportului de expertiză.

Particularitățile deprinderilor de scriere, îndeosebi cele tehnice și grafice, reprezintă caracteristicile scrisului unei persoane. Totalitatea acestora formează un complex cu valoare individualizatoare, una sau alta din caracteristicile unui scris se poate întâlni și scrisul unei alte persoane, însă ansamblul tuturor caracteristicii este irepetabil.

Caracteristicile scrisului se pot împărți în trei mari grupe caracteristice : lingvistice, topografice și grafice. Cele din prima grupa se referă la- aspectele lexicale, stilistice și gramaticale ale scrisului. Caracteristicile topografice privesc poziția marginilor textului mărimea și forma lor, mărimea alineatelor, locul plasării titluli datei, semnăturii, valorile spațiale dintre cuvinte și dintre rândul, forma și direcția celor din urmă.

Cele mai însemnate pentru individualizarea scrisului sunt caracteristicile grafice. Ele se împart, la rândul lor, în caracteristic generale și caracteristici particulare. Prima subdiviziune se referă gradul de evoluție a scrisului (coordonarea mișcărilor, ritmul de execuție), structura sa generală (forma semnelor grafice, tip trăsăturilor), presiunea, continuitatea scrisului (gradul de legare literelor în cuvinte), dimensiunea și înclinația semnelor grafice.

Caracteristicile particulare ale scrisului privesc deprinderi stabile de executare a semnelor grafice și aspectele de interdependență ale acestora. Ele pot fi grupate în: a) particularități privii orientarea mișcărilor (ascendentă, descendentă, dextrogii sinistrogiră); b) particularități ale corelației mișcărilor (raport dimensional al literelor și trăsăturilor componente ale acestor raportul pozițional al extremităților superioare și inferioare ale semnelor grafice, corelația înclinației literelor și elementelor ce le compun); c) particularități privind localizarea mișcărilor (punctul de începere și de finalizare a trăsăturilor, locul de intersecție a acestora, modul repartizării presiunii).

O categorie aparte de caracteristici particulare o constituie idiotismele (de la grecescul „idios": propriu, specific) grafice care au o valoare individualizatoare deosebită. Ele reprezintă formene obișnuite ale literelor, litere aparținând unui alt alfabet, construcții grafice aliterale aparte, semne grafice care însoțesc o literă sau o semnătură, executate într-un mod cu totul personal ș.a.

Deși extrem se succintă, expunerea asupra caracteristicilor scrisului dovedește bogatul arsenal de elemente de care dispune expertul pentru a stabili dacă un grafism este sau nu autentic. Aceeași remarcă este valabilă și pentru semnături, cu toate că acestea prezintă unele caracteristici proprii. Una din particularitățile de execuție a semnăturilor este aceea că ele pot fi redate și prin semne grafice neliterale, fără a se diminua, din această cauză, caracterul lor individual. Un alt specific al semnăturilor constă în faptul că, la multe persoane, ele sunt executate cu o coordonare mai precisă a mișcărilor față de scrierea textului, apărând sub acest aspect un contrast în ce privește gradul de formare a deprinderilor de scriere, ca urmare a executării mai frecvente a semnăturilor și, de multe ori, a exersării speciale ce se face pentru formarea unui semn de certificare cât mai personal. O pondere specială în caracterul individual al semnăturilor o au caracteristicile topografice (poziția semnăturii față de elementele textului, față de liniatură și de marginile hârtiei) și cele privind corelația mișcărilor, raportul semnelor grafice și al detaliilor acestora.

2. Elementele de contrafacere.

Așa cum rezultă din practica judiciară, în marea majoritatea cazurilor se falsifică semnăturile, contrafacerea textelor având o frecvență mai mică. Aceasta din urmă se întâlnește, de obicei, la texte foarte scurte, rezoluții, mențiuni (de tipul „Se aprobă", „Am primit"), la cifre, mai ales în cazul adăugirii, cu care ocazie se încearcă imitarea celor existente inițial pe actul respectiv.

Falsificarea cu prioritate a semnăturilor își află explicația în faptul că textul manuscris este mult mai dificil de contrafăcut decât semnătura. Pe de altă parte, semnătura primează ca însemnătate juridică față de text: un act cu semnătura contrafăcută va fi fals, indiferent de faptul că textul aparține titularului acelei semnături. Se cere însă respectată condiția ca în cuprinsul actului să nu existe ștersături, adăugiri, modificări de cifre ș.a.

Modalitățile de falsificare a semnăturilor sunt multiple, mai frecvente fiind însă imitația sau copierea.

Imitația. Spre deosebire de imitația după modelul caligrafic, care are loc în procesul de formare a scrisului unei persoane, imitația în scop fraudulos vine în conflict cu deprinderile de scriere ale plastografului, ajunse la un anumit stadiu de consolidare. Acestea vor constitui un obstacol în redarea fidelă a particularităților grafismului unei alte persoane, deoarece, după cum am mai menționat, deprinderile de scriere sunt relativ stabile și nu se pot schimba ușor, în totalitatea lor, după voința scriptorului. Ele se vor manifesta -mai mult sau mai puțin – și în scrisul sau semnătura imitată, constituind elemente de identificare a autorului contrafacerii. În operația de falsificare intervine o contradicție între stereotipul falsificatorului și ceea ce acesta dorește să obțină, încercând să imite modelul cât mai exact, el iese din stereotipul său grafic și atunci falsul va fi trădat de imperfecțiunea trăsăturilor realizate; dând curs obișnuinței sale de scriere, trăsăturile obținute vor fi mai cursive, dar ele se vor asemăna mai puțin cu modelul imitat.

Imitarea semnăturii unei alte persoane se poate realiza pe două căi: a) prin urmărirea vizuală lentă a traseului semnăturii autentice, operația asemănându-se cu o desenare după model; b) prin executarea semnăturii într-un ritm mai mult sau mai puțin normal, după ce, în prealabil, falsificatorul a studiat modelul original al semnăturii sau a făcut chiar exerciții de imitare. Prima modalitate este denumită în literatura de specialitate imitație servilă, iar cea de-a doua imitație liberă.

Posibilitățile de contrafacere prin imitație servilă a unei semnături depind de gradul de evoluție a grafismului imitat (un scris evoluat este mai greu de imitat decât unul neevoluat) și, de asemenea, de gradul de evoluție a scrisului falsificatorului și de aptitudinile personale ale acestuia; o persoană cu un scris nedezvoltat nu va obține o imitație reușită a unui grafism mai evoluat decât al său. Persoanele la care predomină primul sistem de semnalizare (tipul vizual) au șanse mai mari de imitare a unui grafism decât cele la care predominant este al doilea sistem de semnalizare (tipul auditiv). Imitația servilă este influențată și de alcătuirea semnăturii model (literală, neliterală, mixtă), cum și de individualitatea mai mare sau mai mică a acesteia (trăsături simple, clare, trăsături complicate, întortocheate).

Imitația servilă, ca proces de „împrumutare" (temporară) a unor mișcări de scriere neobișnuite pentru plastograf, generează o serie de aspecte grafice considerate simptome ale acestui gen de contrafacere, indicii ale executării artificiale a semnăturii. Efortul falsificatorului de a imita scrisul altei persoane se exprimă, înainte de toate, prin încetinirea scrierii, care ia locul grafiei dinamogene, manifestată în continuitatea trăsăturilor și în conturul lor, în executarea semnelor grafice simplificat, conform principiului minimului efort, în amplitudinea trăsăturilor de atac și a celor finale.

În primul plan se situează deci absența mișcărilor coordonate, ritmul scăzut de execuție. Datorită urmăririi vizuale a semnăturii model, a concentrării atenției și controlului asupra fiecărei mișcări, trăsăturile sunt lente, lipsite de siguranță și spontaneitate. Elementele care materializează cursul lent al mișcărilor sunt întrerupte (plasate anormal, pentru că falsificatorul nu are în imagine întreaga semnătură pe care o imită), ezitările, tremurăturile, retușările, adică „corecturile", revenirile asupra unor elemente care i-au scăpat. Opririle sunt impuse de necesitatea urmăririi fiecărui gest grafic al semnăturii model, în vederea redării acesteia cât mai fidel posibil. Ele pot fi evidente – cu spații pe traseu – sau mascate, prin reluarea traseului de pe trăsătura premergătoare. Frângerea trăsăturilor și tremurăturile sunt urmarea încetinirii mișcărilor. Acestea se manifestă îndeosebi la trăsăturile ascendente și la cele dificil de executat pentru plastograf. Un alt indiciu al imitației servile este gradul de presiune accentuat și uniform. El se oglindește în urmele formate pe suprafața ori în stratul hârtiei și în calibrul mare al trăsăturilor. Fenomenul menționat este însoțit și de îngroșarea părților incipiente și finale ale trăsăturilor. La semnăturile autentice, gradul de presiune și calibrul trăsăturilor alternează în funcție de direcția lor, cele orientate descendent și spre dreapta fiind mai accentuate decât cele orientate ascendent și spre stânga.

Referitor la imitația liberă este de notat mai întâi că persoanelor cu un scris inevoluat le este imposibil să realizeze prin acest mod de contrafacere semnătura unei persoane cu un grafism evoluat. Tentativa lor va fi depistată de la o primă confruntare a semnăturii contestate cu semnăturile originale ale titularului. La o asemenea modalitate de contrafacere recurg, de regulă, persoanele cu un scris mai evoluat, care au posibilități scripturale superioare față de persoanele ale căror semnături le contrafac.

În cazul imitației libere, tabloul elementelor de contrafacere diferă de acela întâlnit la imitația servilă. Principala deosebire dintre cele două genuri de imitație constă în ritmul diferit de execuție, acesta fiind mai rapid la imitația liberă. De aici decurg și alte deosebiri: proporția mult mai mică sau absența totală la semnăturile obținute prin imitație liberă a tremurăturilor, întreruperilor, retușărilor; alternarea gradului de presiune care, așa cum remarcam mai sus, nu apare la semnăturile redate prin imitație servilă. Tocmai de aceea, contrafacerea prin imitație liberă nu se poate recunoaște doar prin examen direct, primar, după anumite simptome caracteristice, aidoma celor menționate la imitația servilă, ci este necesară confruntarea cu semnăturile necontestate ale titularului, adică ale persoanei pe numele căreia se află semnătura originală.

Prin imitație liberă se obțin semnături care corespund – într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcție de aptitudinile scripturale ale plastografului – în ansamblu și ca particularități grafice, semnăturilor model. Concordă, în primul rând alcătuirea semnăturii, mărimea semnelor grafice, înclinația lor, elementele topografice, precum și detaliile grafice mai aparente și mai lesne de reprodus. Totuși, plastograful – datorită conflictului dintre propriile deprinderi de scriere și cele ale titularului semnăturii model – nu reușește să reproducă toate caracteristicile scrisului imitat, toate elementele specifice semnăturii autentice. El pierde din vedere semnele grafice mai puțin perceptibile, cum sunt, de pildă, semnele însoțitoare ale semnăturii (punctele, linioarele, abrevierile care preced semnătura, referitoare la profesiune, grad militar – dr., ing., Ict., mr.) sau particularitățile de execuție și plasament ale acestora. De asemenea, autorul contrafacerii nu sesizează orientarea mișcărilor mai complicate și nu poate reda exact unele forme grafice cum ar fi, de exemplu, gladiolarea (reducerea dimensională progresivă a semnelor grafice).

O altă caracteristică care, de regulă, nu se ia în considerare, este aceea a gradului de presiune și a distribuției acesteia; trebuie menționat că și atunci când i se acordă atenție acestui element, asemănarea cu semnătura model nu va fi perfectă, deoarece operația este extrem de dificilă, impunând reducerea ritmului mișcărilor și ezitările inerente acesteia, care trădează într-o măsură și mai mare contrafacerea. Similitudinile cu semnătura model vor fi mai puține la semnăturile false executate din memorie decât la semnăturile executate în urma unui studiu al modelului și mai ales la cele executate în urma unor exerciții, a unui antrenament prealabil îndepărtarea de semnătura titularului este în bună măsură firească în cazul imitației din memorie deoarece – mai ales când între perceperea semnăturii model și contrafacerea acesteia s-a scurs o perioadă de timp relativ mare – nu se poate reține decât forma generală a semnăturii, parafa și construcțiile grafice mai aparente.

Memorarea detaliilor de execuție a trăsăturilor ce alcătuiesc semnătura model este mult mai dificilă; ca atare, acestea vor fi foarte rare în semnătura contrafăcută. În cazul imitației libere după o prealabilă exersare, analiza intrinsecă nu va releva vreun indiciu de contrafacere, asemenea semnătură fiind în genere redată cursiv, cu mișcări spontane, reproducând relativ bine semnătura originală. Numai o analiză grafică comparativă, între semnătura în litigiu și cele necontestate ale titularului, poate duce la elucidarea situației. Cel care imită nu din memorie deoarece – mai ales când între perceperea semnăturii model și contrafacerea acesteia s-a scurs o perioadă de timp relativ mare – nu se poate reține decât forma generală a semnăturii, parafa și construcțiile grafice mai aparente. Memorarea detaliilor de execuție a trăsăturilor ce alcătuiesc semnătura model este mult mai dificilă; ca atare, acestea vor fi foarte rare în semnătura contrafăcută.

În cazul imitației libere după o prealabilă exersare, analiza intrinsecă nu va releva vreun indiciu de contrafacere, asemenea semnătură fiind în genere redată cursiv, cu mișcări spontane, reproducând relativ bine semnătura originală. Numai o analiză grafică comparativă, între semnătura în litigiu și cele necontestate ale titularului, poate duce la elucidarea situației. Cel care imită nu va izbuti totuși să asimileze toate reflexele persoanei pe numele căreia se află semnătura în discuție; el nu va sesiza întotdeauna unele particularități „minore" sau nu le va reproduce fidel, fiind astfel posibilă stabilirea falsului.

La copierea prin transparență, urmărirea traseului semnăturii autentice este un proces lent care se materializează în semnătura contrafăcută prin unele elemente asemănătoare cu acelea constatate la semnăturile falsificate prin imitație servilă. Lipsa de spontaneitate a trăsăturilor, presiunea relativ mare și mai ales uniformă, nesiguranța de execuție și ezitările, reprezintă indicii caracteristice care vor dovedi falsificarea semnăturii. Datorită similitudinii simptomelor imitației servile și a copierii prin transparență, precizarea genului de contrafacere folosit se poate face numai în cazurile în care se descoperă semnătura model după care s-a realizat copierea de situație. Absența spontaneității mișcărilor în executarea semnăturii în litigiu, lipsa cursivității trăsăturilor s-ar fi putut interpreta ca indicii de imitație servilă dacă ni s-ar fi găsit semnătura care a servit ca model falsificatorului, în speță, magazionerul unui depozit de materiale a încercat să justifice lipsa constatată în gestiunea sa prezentând o notă de transfer a unor bunuri la o altă unitate, pentru care ar fi semnat LE. S-a dovedit însă că, în realitate, mărfurile au fost sustrase, iar semnătura de pe actul fictiv a fost copiată prin transparență.

Pe lângă lipsa de cursivitate și dinamism, semnăturile copiate prin transparență mai pot prezenta și alte indicii de fals cum ar fi, de exemplu, depozitarea unei cantități mai mari de cerneală în partea inferioară a trăsăturilor, când copierea se face pe un geam în poziție verticală (fereastră) sau prezența unor stropi de cerneală, datorită aceleași poziții incomode de scriere. De asemenea, pe verso-ul actului în litigiu, în dreptul semnăturii se pot constata urme ale materialului cu care era executată semnătura originală. Se pot depista și urme ale substanței cu care se umectează uneori hârtia, pentru a fi transparentă.

Proba absolută a copierii prin transparență o constituie suprapunerea semnăturii suspecte de fals cu semnătura originală după care ea a fost reprodusă. Când două semnături coincid prin suprapunere, cel puțin una din ele este falsă. Nu se exclude însă ipoteza ca ambele să fie copiate după un model comun. Această constatare are, practic, valoare de axiomă, deoarece semnăturile unei persoane nu sunt identice în totalitatea trăsăturilor lor componente, nu se suprapun, chiar dacă sunt executate succesiv și în condiții identice. Excepții, extrem de rare, s-ar putea întâlni la semnăturile excesiv de prescurtate și de o construcție foarte simplă. Benjamin Pierce, profesor de matematică la Universitatea din Harvard, a estimat că nu avem decât o șansă la 931 trilioane de a semna de două ori numele nostru absolut identic.

Stabilirea și ilustrarea identității formelor și dimensiunilor semnelor grafice, cu alte cuvinte a suprapunerii semnăturilor, se poate face prin mai multe, procedee. Cel mai simplu dintre ele se rezumă la măsurători cu ustensile obișnuite de determinat valori lineare, unghiulare și curbe. În ordinea simplității, urmează reproducerea uneia din semnături pe hârtie de calc și suprapunerea sa cu cealaltă semnătură. O altă operație simplă constă în alăturarea și aplicarea deasupra celor două semnături a unei grile confecționate din material transparent (sticlă, plexiglas ș.a.); elementele componente ale grafismelor comparate vor avea aceeași încadrare în figurile geometrice ale grilei. Ilustrarea copierii se poate realiza prin juxtapunerea fotocopiilor semnăturilor comparate – executate la aceeași scară – tăiate în prealabil pe linia mediană orizontală; partea de sus a uneia dintre semnături se completează cu partea de jos a celeilalte semnături, obținându-se astfel o continuitate lineară.

Printre procedeele mai complicate, dar totodată mai eficiente, se numără acela al fotografierii și suprapunerii uneia dintre semnăturile examinate pe hârtie fotografică obișnuită, iar a alteia pe hârtie fotografică transparentă; așezarea celei din urmă peste prima va dovedi, prin suprapunerea trăsăturilor ce le alcătuiesc copierea. Un alt procedeu îl constituie proiectarea concomitentă, pe o singură hârtie fotografică, a peliculei negative executate după una din semnături și a unei pelicule pozitive executate după cealaltă semnătură. Peliculele se suprapun și se decalează puțin, pe verticală sau orizontală, în scopul dobândirii unei imagini pozitive cu efect de umbră, procedeu foarte sugestiv pentru ilustrarea contrafacerii.

Metoda cea mai eficientă de punere în evidență a copierii prealabile constă în disocierea optică a trăsăturilor de creion de cele de cerneală suprapuse. Operația se realizează, în principal, prin folosirea proprietăților radiaților infraroșii de a penetra selectiv diferite materiale. Astfel, majoritatea cernelurilor și pastelor (aplicate prin scriere pe hârtie) sunt transparente pentru radiațiile infraroșii, în timp ce scrisul executat cu creionul este opac pentru acestea. Practic, dacă un scris sau o semnătură sunt copiate în prealabil cu creionul și apoi repasate cu cerneală, imaginea obținută la o examinare cu ajutorul radiațiilor infraroșii va reprezenta numai trăsăturile de creion, unde textul chitanței și trăsăturile de deasupra ale semnăturii, fiind executate cu cerneală, au dispărut, rămânând doar trăsăturile inițiale ale semnăturii, executate prin copiere cu creionul.

Referitor la tehnica examinării in radiatii infrarosii, este de menționat mai întâi posibilitatea obținerii imaginii cu ajutorul fotografiei.

O condiție indispensabilă a aprecierii situației reale, când aceasta nu se poate deduce pe alte căi, o constituie procurarea unui material de comparație adecvat, constând din scrisuri și semnături executate în perioade cât mai apropiate de data executării scrisului sau semnăturii în litigiu și în condiții cât mai apropiate de acelea în care a avut loc producerea lor. Probele grafice ce se dau la cerere cu ocazia dispunerii expertizei trebuie și ele să reproducă cât mai fidel cadrul de executare a grafismului în litigiu.

Nerespectarea cerinței administrării pieselor de comparație în modul arătat, înlocuirea lor cu probe grafice neînsoțite de o indicație expresă reprezintă de multe ori cauza imposibilității determinării exacte a naturii diverselor aspecte grafice constante și, implicit, a unor concluzii neconcludente asupra autenticității grafismului. Un rol de seamă în rezolvarea acestei probleme îl are cooperarea strânsă dintre organul judiciar și cel de expertiză, sprijinul primit de expert din partea anchetatorului sau judecătorului în ceea ce privește informarea asupra împrejurărilor relevante pentru investigațiile de specialitate pe care urmează să le întreprindă, ca și în privința administrării unor scripte de comparație corespunzătoare.

Printre componentele unei executări artificiale a scrisului sau a semnăturii menționam mai sus ritmul redus de execuție, tremurăturile, întreruperile, retușările, inegalitatea trăsăturilor, prezența urmelor prealabile de apăsare, suprapunerea a două trasee ș.a. Unele din aceste aspecte se pot întâlni și la un scris sau semnătură autentică. Să urmărim câteva situații în care dereglările grafismului pot fi confundate cu elementele de contrafacere ale acestuia. Astfel, semnăturile analfabeților sunt atât de polimorfe încât scara variațiilor poate să includă aberațiile datorate impreciziei unui falsificator. Execuția lentă a semnăturii o vom întâlni la persoane cu deprinderi de scriere nedezvoltate, mai ales la cele care știu doar să semneze, precum și la persoane cu tonus muscular scăzut ori cu alte afecțiuni. Ritmul lent la o semnătură autentică nu este însă însoțit și de alte elemente specifice falsului, enumerate în paginile precedente; unele trăsături suplimentare, care apar uneori – așa zisele fire de păianjen – constituie elemente de autenticitate și nu de contrafacere.

Timpul de expunere la fotografia pe bază de radiații infraroșii se determină experimental, fiind în funcție de condițiile concrete de lucru. Operația de prelucrare a materialelor infraroșii se efectuează în întuneric complet. Se întrebuințează revelatoare și fixatoare similare celor ce se folosesc la prelucrarea materialelor fotografice obișnuite.

Metoda fotografierii în radiații infraroșii, deși eficientă, este anevoioasă, necesitând după cum am văzut materiale fotografice, special sensibilizate, cu termen de valabilitate scurt, filtre de lumină, corectarea distanței focale etc. Radiațiile infraroșii fiind invizibile, imaginea nu poate fi observată decât după obținerea fotografiilor.

Pentru înlăturarea acestui neajuns, precum și pentru simplificarea și mărirea operativității de lucru, cercetările au fost orientate spre electronică, reușindu-se astfel să se transforme imaginea invizibilă în imagine vizibilă, cu ajutorul convertizoarelor bazate, în majoritatea lor, pe fenomenul denumit „efectul fotoelectric exterior" sau pe fenomenul de stingere a luminiscenței. Examinarea cu ajutorul transformatorului electronooptic a unei semnături copiate în prealabil cu creion și repasate apoi cu cerneală sau pastă va releva, în direct, numai urmele de creion, care se pot fixa și pe emulsie fotografică. Avantajul primordial al aparatului este acela al observării nemijlocite a imaginii.

Un al treilea mijloc de examinare cu ajutorul radiațiilor infraroșii îl constituie aparatul de copiere uscată „Thermo-Fax", descris de W. Sterdy. Actul cu semnătura suspectă de fals prin copiere se pune în contact cu o hârtie specială și, împreună, se introduc în dispozitiv. După numai câteva secunde de expunere-rulare, pe hârtia specială, aflată în contact cu actul în litigiu, se vor obține doar acele trăsături care conțin materialele opace pentru radiațiile infraroșii, cum sunt, de exemplu, trăsăturile de creion.

În situațiile de copiere prin punctare sau înțepare urmate de repasare, falsul se poate descoperi după punctele incomplet mascate și mai ales după înțepăturile hârtiei. Ca indicii ale contrafacerii mai pot apărea variațiile anormale de calibrare a trăsăturilor suprapuse, ritmul scăzut de execuție, vibrarea unor linii, îngroșarea incipientei și terminației trăsăturilor ș.a. Constatarea presării accentuate a hârtiei de-a lungul traseului semnăturii în litigiu, care se manifestă concav pe recto și convex pe verso, constituie un prim element al copierii prin apăsare. Modul cel mai eficace de evidențiere a rulajului este iluminarea actului cu un fascicul de lumnă dirijat pe suprafața hârtiei sub un unghi ascuțit, procedeu care are menirea să releve contrastul dintre urmele de presiune și restul suprafeței de hârtie. Imaginea înregistrată cu ochiul liber se poate fixa optim prin fotografiere, menținându-se iluminarea razantă. Semnătura în cauză este copiată mai întâi prin apăsare, după o semnătură autentică, iar apoi este repasată cu cerneală. Fapta a fost comisă de M.R. care, pentru a se răzbuna pe concubinul care o părăsise, a alcătuit o chitanță fictivă din care rezulta că acesta i-ar datora o anumită sumă de bani, a cărei restituire a cerut-o în justiție. În urma expertizei dispuse de instanță, acțiunea a fost respinsă, iar reclamanta trasă la răspundere penală pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Semnăturile contrafăcute în modul arătat conțin și alte indicii doveditoare ale falsului: dereglarea coordonării mișcărilor, reducerea cursivității și fermității de execuție, ca o consecință a urmăririi trăsăturilor semnăturii originale cu un vârf ascuțit și a repasării cu creion sau cu cerneală a urmelor de adâncime de pe actul în litigiu; nu sunt excluse opririle, retușările, devierile de la model.

Dovada absolută a falsului, într-o măsură și mai convingătoare decât în cazul copierii prin transparență, o constituie descoperirea semnăturii folosite ca model. Pe lângă faptul suprapunerii sale cu semnătura în litigiu, ea conține ca mărturie a contrafacerii și urmele de apăsare, de creion ori de pastă, produse în momentul copierii. Asemenea urme vor lipsi numai atunci când semnătura model se copiază mai întâi pe o hârtie de calc sau pe o altă hârtie transparentă și apoi pe actul în litigiu. Vor rămâne însă celelalte simptome de fals, descrise mai sus.

Copierea prin intermediul hârtiei carbon este un procedeu asemănător celui precedent, cu excepția faptului ca intre actele suprapuse se intercalează plombagină, indigo etc; traseul scrisului ori a semnăturii originale, urmărit cu creionul, stiloul cu pastă ori cu un alt vârf ascuțit, se va imprima pe actul încriminat în culoarea stratului copiativ: negru, violet, albastru, ș.a. Uneori, îndeosebi în cazul scrisului, operația de fals se oprește la acest stadiu, dar cel mai adesea imaginea obținută se repasează cu cerneală sau pastă. Constatarea trăsăturilor de plombagină sub trăsăturile de cerneală sau paralel cu acestea (datorită unei repasări nereușite) constituie dovada elocventă a contrafacerii. În speță, unul din membrii comisiei nega cu insistență semnătura ce i se atribuia, deși aceasta se asemăna cu propriile sale semnături. Cercetările de laborator au evidențiat trăsături suprapuse de creion colorat și hârtie copiativă care nu se observau cu ochiul liber întrucât erau de nuanțe de culoare apropiate. Falsificatorul nu a reușit să urmărească exact traseul preexistent, ceea ce a creat multe trăsături duble, indicate pe fotografie cu săgeți. Constatarea elementului material de falsificare menționat este suficientă pentru a se conchide că semnătura nu aparține titularului, nemaifiind necesară și analiza comparativă cu semnăturile sale autentice.

Pentru punerea în evidență a trăsăturilor subiacente, formate cu ajutorul hârtiei copiative, sunt indicate îndeosebi examinările microscopice, inclusiv cele cu iluminare verticală, folosirea filtrelor de lumină corespunzătoare distingerii coloranților celor două materiale suprapuse, analiza în radiații infraroșii, aceasta din urmă fiind însă eficientă numai atunci cînd hârtia copiativă are în componența sa un material opac pentru asemenea radiații, cum ar fi, de exemplu, carbonul.

Elementele de detectare a falsului nu se rezumă numai la constatarea trăsăturilor de plombagină. Încercarea de înlăturare a acestora prin ștersături, mai ales a trăsăturilor care nu sunt acoperite prin repasare, nu creează decât indicii suplimentare ale manoperei de contrafacere.

Un scris sau o semnătură, reproduse după un model autentic, prin intermediul hârtiei copiative, vor prezenta simptomele specifice copierii. Trăsăturile de plombagină nu vor avea degajarea și spontaneitatea trăsăturilor din scrisul ori semnătura originală. Repasarea nu ameliorează nici ea calitatea trăsăturilor, ci creează noi elemente de depistare a falsului. Tentativa de a parcurge mai repede scrisul ori semnătura model sau imaginea obținută prin intermediul hârtiei copiative – în scopul mimării spontaneității – nu face decât să multiplice erorile, care vor constitui elemente de dovedire a falsului.

Descoperirea modelului după care s-a copiat, îndeosebi cazurile în care trăsăturile de plombagină nu sunt repasate, dovedește fără echivoc contrafacerea. La fel de utilă este și găsirea unui alt exemplar – executat concomitent prin intermediul hârtiei copiative al aceluiași scris ori semnătură, care a servit ca model de copiere. Concordanța formelor grafice, a valorilor dimensionale și spațiale ale unui asemenea exemplar cu cele ale unei piese în litigiu atestă neveridicitatea acesteia din urmă, în aceeași măsură ca și atunci când se descoperă modelul concret utilizat pentru copiere.

Printre posibilitățile de dovedire a contrafacerii se numără și descoperirea hârtiei copiative folosite, care conține urmele originalului; acestea vor coincide prin suprapunere cu scrisul sau semnătura în litigiu. Trăsăturile de pe hârtia copiativă prezintă aceleași caracteristici ca și grafismul copiat (lipsă de fermitate, ritm lent ș.a.), astfel că ele nu vor putea fi confundate cu trăsăturile scrisului sau semnăturii care au servit ca model la copiere.

Pe lângă procedeele de falsificare descrise mai sus, în practica de expertiză se întâlnesc – ce-i drept mult mai rar – și altele, cu pondere aproape exclusivă la semnături. Astfel sunt: copierea cu grafit, transferul cu materiale adezive, reproducerea cu facsimil, proiectarea cu mijloace optice, decuparea și trucarea fotografică.

Copierea cu grafit se apropie oarecum de copierea cu hârtie carbon. Ea relevă, ca elemente materiale ale falsului, ritmul lent de execuție al semnăturii și urmele de grafit ale traseului inițial, care se pot evidenția fie direct, fie prin examinarea în radiații infraroșii.

În ce privește transferul cu materiale adezive, se reține că atunci când semnătura transferată nu este repasată, trăsăturile sale vor releva la o examinare microscopică caracterul specific de depunere a materialului de scriere prin contact static, lipsind orice relief, orice urme de apăsare. Ele vor fi trăsături fără vitalitate, palide, cu marginile neregulate și o repartizare inegală a colorantului. Repasarea unor asemenea trăsături (cu cerneală, pastă sau creion) nu face decât să multiplice indiciile de contrafacere, care în genere sunt identice cu cele prezentate și mai sus.

O pistă suplimentară ce poate duce la stabilirea contrafacerii este oferită de particulele materialului adeziv imprimate pe actul în litigiu în momentul copierii, precum și de unele fragmente imprimate din scrisul alăturat semnăturii autentice întrebuințate ca model. Substanța adezivă se pune în evidență de obicei prin analiza actului suspect de fals sub acțiunea radiațiilor ultraviolete, cu care ocazie se constată o luminiscență ce diferă de aceea a fondului hârtiei și a materialului de scriere. Criteriile de constatare a reproducerii cu facsimil – confecționat prin gravarea semnăturii originale în metal (inclusiv cu mijloace poligrafice), în lemn sau materiale plastice – sunt în parte similare celor enunțate mai sus, întrucât imaginea obținută se repasează cu cerneală ori cu un alt material de scriere. Determinante apar tonalitatea scăzută a mișcărilor, lipsa de suplețe a trăsăturilor și mai ales înregistrarea traseului subiacent, precum și descoperirea facsimilului (a parafei de cauciuc) cu semnătura titularului, care se va suprapune cu semnătura în litigiu.

Trăsăturile incomplet acoperite în momentul repasării vor releva lipsa mișcărilor dinamice, absența fulajului și a conturului clar, precum și repartizarea inegală a colorantului. Folosirea unui clișeu metalic poate duce la întinderea cernelii și chiar la formarea unor stropi ușor de observat la o examinare cu mijloace optice. Trăsăturile repasate vor fi lente, nesigure, ezitante, datorită procesului (dificil sub aspect fiziologic) de urmărire a traseului imprimat inițial.

În cazurile de contrafacere prin decupare este necesar să se rețină că pentru mascarea operației se recurge de obicei la o uzură artificială a actului în litigiu sau chiar la ruperea sa, intercalându-se între bucățile reconstituite ale actului și fragmentul cu semnătura decupată; de asemenea, decuparea se maschează uneori prin fotografierea actului fals și prezentarea fotocopiei ca fiind conformă cu originalul. De aceea, se impune o atenție sporită față de actele deteriorate și față de cele prezentate în fotocopie. Având în vedere că reproducerea fotografică poate conține și o trucare a semnăturii, se va refuza, de regulă, formularea vreunei concluzii cu privire la autenticitatea acesteia numai în baza studiului fotocopiei. Procedeele de falsificare descrise mai sus implică folosirea sau cunoașterea modelului semnăturii originale. Există însă și cazuri de contrafacere fără model. Categoria semnăturilor executate din inspirație de moment se deosebește net de semnăturile imitate sau copiate, într-un fel sau altul, după model. În timp ce acestea din urmă se aseamănă cu semnăturile originale, cele din fantezie nu au nimic comun cu ele. Examinarea lor separată nu relevă nici un indiciu de contrafacere, fiind de regulă executate cu un grafism normal, nealterat. Situația este similară atât în cazurile în care persoana pe numele căreia se execută semnătura este reală, cât și atunci când aceasta este fictivă. Confruntarea specimenelor de semnături ale titularului existent cu semnătura în litigiu va evidenția deosebiri categorice.

Contrafacerea unor asemenea semnături se stabilește uneori și fără o analiza grafică comparativă cu semnăturile titularilor: este cazul semnăturilor executate pe mai multe nume de către aceeași persoană, fiind evident că scriptori diferiți nu pot realiza un grafism cu caracteristici identice.

În situația semnăturilor executate pe nume fictive nu se pune decât problema stabilirii autorului falsului. O condiție indispensabilă a aprecierii situației reale, când aceasta nu se poate deduce pe alte căi, o constituie procurarea unui material de comparație adecvat, constând din scrisuri și semnături executate în perioade cât mai apropiate de data executării scrisului sau semnăturii în litigiu și în condiții cât mai apropiate de acelea în care a avut loc producerea lor. Probele grafice ce se dau la cerere cu ocazia dispunerii expertizei trebuie și ele să reproducă cât mai fidel cadrul de executare a grafismului în litigiu.

Nerespectarea cerinței administrării pieselor de comparație în modul arătat, înlocuirea lor cu probe grafice neînsoțite de o indicație expresă reprezintă de multe ori cauza imposibilității determinării exacte a naturii diverselor aspecte grafice constante și, implicit, a unor concluzii neconcludente asupra autenticității grafismului Un rol de seamă în rezolvarea acestei probleme îl are cooperarea strânsă dintre organul judiciar și cel de expertiză, sprijinul primit de expert din partea anchetatorului sau judecătorului în ceea ce privește informarea asupra împrejurărilor relevante pentru investigațiile de specialitate pe care urmează să le întreprindă, ca și în privința administrării unor scripte de comparație corespunzătoare.

Printre componentele unei executări artificiale a scrisului sau a semnăturii menționam mai sus ritmul redus de execuție, tremurăturile, întreruperile, retușările, inegalitatea trăsăturilor, prezența urmelor prealabile de apăsare, suprapunerea a două trasee ș.a. Unele din aceste aspecte se pot întâlni și la un scris sau semnătură autentică. Să urmărim câteva situații în care dereglările grafismului pot fi confundate cu elementele de contrafacere ale acestuia. Astfel, semnăturile analfabeților sunt atât de polimorfe încât scara variațiilor poate să includă aberațiile datorate impreciziei unui falsificator. Execuția lentă a semnăturii o vom întâlni la persoane cu deprinderi de scriere nedezvoltate, mai ales la cele care știu doar să semneze, precum și la persoane cu tonus muscular scăzut ori cu alte afecțiuni. Ritmul lent la o semnătură autentică nu este însă însoțit și de alte elemente specifice falsului, enumerate în paginile precedente; unele trăsături suplimentare, care apar uneori – așa zisele fire de păianjen – constituie elemente de-autenticitate și nu de contrafacere.

Nesiguranța în execuție, dereglările trăsăturilor, specifice în general semnăturilor contrafăcute, se pot datora nu numai ezitărilor plastografului, ci și unei stări momentane deosebite a titularului, cum ar fi oboseala în urma unui efort susținut, influența temperaturii scăzute, starea de ebrietate. Diverse stări patologice, ca și senilitatea, determină și ele apariția într-un scris original a trăsăturilor tremurate care, la prima vedere, se aseamănă cu cele rezultate dintr-o manoperă de contrafacere. Dar, în timp ce acestea din urmă apar îndeosebi la trăsăturile dificil de executat, la cele curbe și ascendente, fiind însoțite și de trăsături sigure, energice, tremurăturile fiziopatologice sunt continue, manifestându-se la toate trăsăturile componente ale grafismului. Pe de altă parte, plastografului îi tremură mâna mai mult la începutul scrisului, pe când tremurăturile patologice se mențin pe tot parcursul scrierii și chiar se accentuează spre sfârșit, datorită resimțirii efortului depus.

O ezitare în ortografia unui cuvânt, un tic nervos de moment, tresărirea la un zgomot puternic, pot provoca ridicarea bruscă a instrumentului scriptural și întreruperea trăsăturii. Accidentele de scriere de acest gen pot apărea și din cauza unei penițe necorespunzătoare ori a inegalității suprafeței suportului pe care s-a așezat hârtia în timpul scrierii sau semnării actului. Caracteristic pentru actul original este faptul că titularul scrisului sau semnăturii nu face, de obicei, nici o încercare de remediere (prin unirea capetelor întreruperii, prin întregirea traseului), așa cum se întâmplă adesea în cazul contrafacerii.

Suprapunerea a două trasee (repasarea) are loc nu numai in cazurile arătate mai sus de copiere a semnăturilor, ci și la unele semnături originale. Astfel, se întâlnesc situații de repasare a semnăturilor slab vizibile, cum și cazuri în care repasarea se face pentru corelarea cu rectificările sau chiar cu modificările frauduloase ce se operează în cuprinsul textului. Un gen aparte de imperfecțiuni apar la trăsăturile executate prin intermediul hârtiei copiative, datorită unor defecțiuni pe care le poate prezenta aceasta, din cauza așezării sale incorecte, a mișcării celor două exemplare suprapuse în momentul scrierii ori executării semnăturii.

O problemă aparte o constituie aceea a semnăturilor așa-zis familiale, ale membrilor aceleiași familii, care se aseamănă între ele. În practică se cunosc suficiente cazuri de asemănare între semnătura soțului și a soției, între semnăturile părinților și ale copiilor. Când, de exemplu, fiul semnează în locul tatălui ori invers, semnătura în litigiu va prezenta, pe lângă multe asemănări, și unele deosebiri față de semnăturile titularului, elemente care, dacă nu s-ar pune ipoteza existenței semnăturilor familiale, ar putea fi interpretate ca elemente de contrafacere ori de autodeghizare.

3. Stabilirea autenticității înscrisurilor.

Determinarea autenticității unui înscris constituie o operație efectuată curent de către organele de urmărire penală, de către instanțele de judecată, de alte autorități sau reprezentanți ai unor instituții publice sau private.

Frecvent, se solicită stabilirea autenticității documentelor sau buletinelor de identitate, a legitimațiilor de serviciu, a permiselor de acces în diverse locuri sau de exercitare a anumitor profesiuni, a actelor de stare civilă, a adeverințelor, certificatelor, documentelor contabile. La acestea se adaugă documente cu caracter fiduciar, cum ar fi, de exemplu, moneda de hârtie, diferite titluri, cecuri diverse, titluri de credit.

Principalele elemente comune avute în vedere la stabilirea autenticității unui înscris sau document sunt următoarele:

Îndeplinirea cerințelor legale privind forma și conținutul actului scris, acesta trebuind să fie datat, semnat, ștampilat, înregistrat, eventual numerotat;

Aflarea actului în termenul de valabilitate, care, în majoritatea situațiilor, este limitat la o anumită perioadă de timp, specificată în document;

Corespondența între înfățișarea persoanei și fotografia de pe legitimație sau înscrisul pe care aceasta și-l atribuie, precum și a corespondenței dintre datele referitoare la identitatea persoanei menționate în act și buletinul sau alt document cu care aceasta se legitimează.

Existența elementelor de protecție sau de securitate, destinate să ateste autenticitatea unui document și să prevină falsificarea sau contrafacerea sa.

Principalele măsuri de securitate destinate prevenirii falsificării sau contrafacerii sunt:

Securitatea hârtiei, realizată prin modificări ale compoziției pastei hârtiei și prin filigranare, denumită securitate pasivă, sau prin încorporarea în masa hârtiei a unor fibre colorate, pastile fluorescente, tipice cecurilor de călătorie, ori a unor fire de securitate, inclusiv asigurarea unui fond de protecție, operație denumită securitate activă.

Măsurile de protecție activă a hârtiei înlocuiesc filigranarea. De exemplu, în masa hârtiei sunt încorporate fibre colorate de 2-3mm/0,1mm, pastile colorate și fluorescente, de circa l,5mm diametru, fire de polietilenă metalizată, purtătoare de microimpresiuni ori magnetizate, imposibil de contrafăcut.

b. Imprimarea de securitate, concepută în funcție de natura imprimării (tipografică sau heliogravură) și prin grafica elementelor imprimate (linii, spirale, volute), realizate într-o formă deosebit de variată.

c. Perfecționarea elementelor succesorii de identificare. Astfel, la documentele de identitate s-a avut în vedere îmbunătățirea modului de capsare a fotografiilor și de aplicare a ștampilelor sau a timbrelor seci. În prezent se recurge la sistemul de laminare într-o folie de plastic, sub vid, procedeu aplicat de exemplu la pașapoarte. La efectele bancare se generalizează protecția magnetică, folosindu-se benzi și cerneală magnetică, precum și imprimarea fotografiei posesorului pe documente fiduciare sau de identitate, inclusiv pașapoarte. Toate aceste măsuri de securitate aplicate în ultimii ani sunt destinate să descurajeze încercările de contrafacere și, totodată, să permită o mai sigură stabilire a autenticității lor.

Pentru început, expertul trebuie să acorde atenție stării generale a înscrisului, existenței unor eventuale urme de alterare, modificare, de înlocuire a fotografiei ș.a. În situațiile unor evidente încercări de contrafacere ori falsificare, ușor sesizabile de către organele judiciare, dacă alterarea are o anumită semnificație juridică, trebuie să se solicite părerea expertului criminalist, singurul în măsură să determine cu exactitate existența, natura și procedeele de falsificare sau contrafacere folosite de infractori.

4. Identificarea autorului contrafacerii.

4.1 Generalități.

Criteriile de identificare a autorului contrafacerii scrisului sau a semnăturii coincid cu acelea care stau la baza identificării autorului scrisului sau semnăturii necontrafăcute, adică a titularului. Cu toate acestea, posibilitățile de identificate a autorului contrafacerii sunt mai reduse decât cele ale identificării titularului. Explicația rezidă în faptul că în acest din urmă caz, de cele mai multe ori, grafismul are o desfășurare normală, nefiind deghizat, pe când în cazul contrafacerii, doar rareori plastograful își păstrează nemodificat scrisul. Contrafacerea ne pune în fața unei imagini deformate ale cărei coordonate reale sunt adesea greu de definit.

Imitația servilă și copierea fac dificilă identificarea autorului lor, întrucât ele nu constituie decât niște desene ale scrisului care a servit ca model. Plastograful reproduce, mișcare cu mișcare, formele grafice ale titularului, abandonând particularitățile morfologice ale propriului grafism, particularități care ar fi constituit temeiul identificării sale. Unele devieri de la detaliile modelului, cum ar fi direcția mișcărilor, plasamentul punctelor incipiente și a celor de intersecție, modul de finalizare a trăsăturilor, repartizarea presiunii, dimensiunea și orientarea parafei, nu sunt suficient de edificatoare pentru a se conchide asupra autorului contrafacerii, și aceasta nu atât datorită numărului lor redus, cât datorită faptului că au adesea un caracter întâmplător, nefiind tipice scrisului obișnuit al falsificatorului.

Identificarea plastografului este mai lesne în cazurile de imitație liberă și de contrafacere fără cunoașterea grafismului original. Posibilitățile de identificare a autorului imitației libere depind, pe de o parte, de măsura în care acesta nu a reușit să redea particularitățile semnăturii care a servit ca model și, pe de altă parte, de măsura în care el a inclus în semnătura contrafăcută elemente ale propriului său grafism.

La imitația liberă se mai mențin din grafismul executantului -având în vedere faptul că atenția acestuia este îndreptată îndeosebi asupra formei semnelor grafice – atât unele caracteristici generale, cât și aspecte morfologice: mărimea literelor, distanța dintre ele, orientarea mișcărilor, plasamentul punctelor de atac, poziția reciprocă a diferitelor părți ale semnelor grafice, particularitățile legăturii unor litere. Imitația liberă, din memorie, îl determină pe plastograf să înlocuiască acele părți din scris sau din semnătură pe care nu și le amintește cu elemente din scrisul său propriu, ceea ce sporește posibilitatea de identificare a autorului contrafacerii.

Identificarea se face cu și mai multă ușurință când scrisul sau semnătura, executate pe numele altei persoane, nu au la bază cunoașterea grafismului acesteia. În atare cazuri, scriptorul nu mai este preocupat de reproducerea modelului, și deci fenomenul de despersonalizare grafică este inexistent sau mult redus, în comparație cu imitația servilă sau copierea.

Posibilitatea identificării autorului falsului depinde de o serie de factori. Astfel, contează cantitatea materialului grafic în litigiu, de exemplu dacă semnătura falsă este prescurtată sau se compune din nume și prenume redate în întregime, ori împrejurarea că există o singură semnătură suspectă sau mai multe semnături, fiind evident că în ipoteza a doua șansele de identificare sunt mult mai mari. Stabilirea autorului falsului depinde și de faptul dacă semnătura este literală sau neliterală, ca și de gradul complexității trăsăturilor sale componente, identificarea fiind mai puțin dificilă la semnăturile literale și cu trăsături mai numeroase și mai complicate. Modul de finalizare a semnăturii (parafa) joacă și ea un rol însemnat în identificarea autorului contrafacerii, întrucât, de multe ori, acesta finalizează semnătura falsă, chiar și în cazuri de imitație liberă, cu parafa propriei sale semnături care, dacă este pronunțat personală, poate constitui singură un argument decisiv pentru concluzia de identificare a plastografului.

Operația identificării prezintă unele dificultăți când semnătura contrafăcută fără cunoașterea modelului este executată cu un scris deghizat. Căile de deghizare a grafismului sunt multiple: dezautomatizarea scrisului, reducerea ritmului de execuție, modificarea valorilor dimensionale, schimbarea înclinării axelor semnelor grafice, imitarea modelului caligrafic ori tipografic, folosirea formelor gotice și ornamentarea (înzorzonarea) semnelor grafice, trecerea de la scrierea cursivă la cea rondă sau batardă, modificarea aspectului trăsăturilor incipiente și finale ale literelor, a raportului dimensional dintre ele, a punctelor de începere și de terminare ale acestora, trecerea de la scrisul legat la scrisul nelegat (tocat), scrierea cu mâna stângă. În cazul din urmă, grafismul suferă numeroase transformări, cum sunt: deformarea contururilor semnelor grafice, în special a trăsăturilor arcadate și a ovalelor, unghiulozitatea trăsăturilor de legătură, inconstanța înclinării, sinuozitatea liniei de bază a scrisului, orientarea sa descendentă, crearea de imagini speculare (negative) prin executarea unor semne grafice cu mișcări inverse celor obișnuite, lăbărțarea scrisului. Trebuie însă să se facă distincție între sinistrografia ocazionată de fals și sinistrografia permanentă, naturală, care se întâlnește la unele persoane și care nu va mai prezenta totalitatea caracteristicilor enumerate mai sus, adică ale unui scris neobișnuit, nebazat pe deprinderi.

De regulă, deghizarea nu afectează toate caracteristicile individuale ale unui grafism. În general, se modifică elementele mai vizibile (forma generală, dimensiunea, înclinația), rămânând nealterate cele de detaliu, redate prin mișcări spontane, necontrolate, ca urmare a stereotipului dinamic, a unor deprinderi grafice consolidate. Volumul elementelor neafectate prin deghizare variază de la caz la caz, depinzând de gradul de formare al deprinderilor grafice, de aptitudinile scripturale ale falsificatorului și de întinderea materialului grafic supus examinării. Nu de puține ori, el se dovedește a fi suficient de individualizator pentru stabilirea originii scrisului, astfel că denaturarea intenționată a grafismului nu constituie un obstacol de netrecut în calea identificării autorului contrafacerii.

4.2 Scriptele de comparație.

Un aspect cu semnificație majoră în problema stabilirii persoanei care a falsificat scrisul sau semnătura îl constituie acela referitor la scriptele de comparație. Atât probele grafice libere, executate îndeobște anterior apariției suspiciunii de fals, precum și probele graficei experimentale, executate la cerere, trebuie să fie corespunzătoare situației concrete care se analizează, în privința probelor libere, se va insista ca, în limita posibilităților, să se procure înscrisuri similare celui în litigiu, care să conțină aceleași cuvinte, mențiuni abreviate sau cifre; de asemenea, se cere ca scrisul să fie executat cu același material de scriere și pe același sort de hârtie.

Probele experimentale vor reproduce, pe cât posibil mai exact, condițiile de executare a grafismului în litigiu, recomandându-se realizarea lor pe formulare similare celui în litigiu și executarea cu același instrument scriptural. Ele se iau prin dictarea unui text, inclusiv a celui în litigiu, și prin expunerea în scris a unui subiect propus de organul de urmărire penală sau de judecată. Operația se poate repeta după o zi, două, în scopul observării gradului de stabilitate a caracteristicilor grafice.

Se consideră greșită tendința de a cere expertului să ia probe grafice persoanei suspecte. Fiind necesară în cazuri cu totul deosebite, apelarea la expert constituie o excepție și nu poate fi transformată în regulă, administrarea scriptelor de comparație reprezentând o obligație procesuală a celor care dispun expertiza. De altfel, organul judiciar, care cunoaște cauza în ansamblul ei, are mai multe posibilități de a ști împrejurările în care s-a întocmit actul contestat și, deci, de a proceda în consecință la administrarea scriptelor de comparație.

Uneori, scrisul sau semnătura în litigiu i se prezintă persoanei bănuite de săvârșirea falsului pentru a fi imitate. Procedeul în sine este greșit, întrucât grafismul nu mai are o desfășurare normală, eventualele elemente deghizate rămân ca atare, iar altele, care au fost omise, se pot masca cu această ocazie. La aceasta se adaugă faptul că, de obicei, expertului nu i se comunică modul cum au fost date probele de comparație, el trebuind să le deducă pe alte căi (excesul de asemănare cu semnătura în litigiu, confruntarea cu alte scripte de comparație ș.a.). Cu toate dezavantajele menționate, este totuși de reținut că, uneori, chiar și asemenea probe grafice pot fi utile, ele relevând, de exemplu, aptitudinea scriptorului de a realiza grafismul în litigiu și, mai ales, unele construcții particulare ale acestuia. Se cere insă multă prudență în aprecierea caracteristicilor constatate și, în mod obligatoriu, coroborarea lor cu elemente din alte scripte de comparație.

Ca regulă generală, se poate menționa că scriptele de comparație trebuie să fie cu atât mai numeroase cu cât volumul grafismului în litigiu este mai redus, respectându-se bineînțeles și condiția ca ele să fie adecvate cazului concret analizat.

4.3 Examenul grafic comparativ.

Confruntarea scriptelor de comparație cu grafismul în litigiu se face direct sau cu ajutorul lupei sau microscopului. Valoarea fiecărui element constatat se apreciază în funcție de constanța sa, de faptul dacă este greu perceptibil și dificil de imitat, de frecvența scăzută a construcției grafice respective. În multe cazuri, grafismul în litigiu nu conține detalii caracteristice, singurul ghid rămânând factura de ansamblu a scrisului, elementele cu caracter general. Cu toate că numai pe baza acestora nu se poate formula o concluzie privind identitatea autorului, ele au o mare importanță în rezolvarea problemei excluderii unei persoane bănuite de fals. Astfel, dacă se constată că scrisul acesteia din urmă este inferior ca nivel de evoluție, grad de formare a deprinderilor de scriere, față de grafismul în litigiu, rezultă că ea nici nu avea capacitatea scripturală să realizeze acel grafism. Reciproca nu este valabilă, deoarece o persoană cu scris evoluat și-l poate disimula, mimând unul mai puțin evoluat. Se reține deci că incompatibilitățile de ordin general pot conduce la o concluzie certă de excludere a unei persoane bănuite de comiterea falsului.

Cercetările științifice privind stabilirea paternității scrisului sunt orientate în prezent spre obiectivizarea metodelor de examinare grafică. Se încearcă, în primul rând, o aprofundare a unor metode inițiate anterior și mai ales a metodei grafometrice, care constă în măsurarea raporturilor dimensionale ale semnelor grafice și elementelor acestora și transpunerea rezultatelor obținute în grafice comparabile. Ulterior, metoda a fost perfecționată prin diversificarea elementelor măsurabile recomandată în analiza scrisului, și metoda dispersiei grafice, indicată în analiza semnăturilor. Ambele constau, după cum arată N.I. Sahtarina, în determinarea unei constante a semnelor grafice comparate. Concordanța acestora constituie un indiciu de identitate a autorului, iar neconcordanța constituie indiciul de executare a grafismelor de persoane diferite.

Deși procedeele menționate mai sus, la care s-ar putea adăuga și altele (măsurarea presiunii scrisului cu ajutorul oscilografului, calculele matematice și aplicarea teoriei probabilităților) sunt susceptibile de critici, îndeosebi sub aspectul unilateralității lor, deși ele nu sunt hotărâtoare în identificarea autorului, totuși trebuie considerate utile în analiza grafică; rezultatele obținute cu ajutorul lor pot fi coroborate cu cele dobândite de expert pe alte căi, constituind astfel mijloace de verificare reciprocă a diferitelor metode de examinare.

Dezvoltarea ciberneticii a avut ecou și în domeniul cercetărilor privind identificarea persoanei după scris. Criminaliști și specialiști în automatică, telemecanică și electronică experimentează programarea mașinilor de calcul cu diferitele particularități ale scrisului. Se încearcă codificarea și simbolizarea unor elemente informaționale referitoare la evoluția scrisului, la ritmul de execuție, intensitatea de apăsare, spațierea și poziția axei literelor, precum și caracterul trăsăturilor.

Experimentările au ca țel programarea mașinii de calcul electronic cu detalii grafice constante, care nu se supun unor metamorfoze sub influența diverșilor factori interni ori externi. Se testează astfel o „memorare" a acelor caracteristici grafice pe care ochiul omenesc nu le percepe sau le percepe foarte slab, tinzându-se spre o „fotografiere" a reflexelor de scriere, spre materializarea structurii stereotipului dinamic.

Cu toate că în unele țări au fost create deja sisteme electronice antiplastografice, bazate îndeosebi pe înregistrarea presiunilor de intensitate diferită în timpul semnării actelor și utilizate în cadrul activității bancare, totuși stadiul actual al cercetărilor nu permite aplicarea în practica de expertiză a metodelor cibernetice de lucru. Pe lângă perfecționarea procedeelor de codificare a caracteristicilor scrisului, mai sunt de rezolvat și o serie de alte probleme, cum ar fi: îmbunătățirea mijloacelor de simbolizare, mărirea eficienței mașinii de calcul în recunoașterea modelelor, elaborarea metodicii de administrare a scriptelor de comparație, crearea unui sistem de apreciere a rezultatelor obținute cu ajutorul computerelor etc.

Cibernetica nu va fi totuși în măsură, într-un viitor apropiat și nici chiar în unul mai îndepărtat, să înlocuiască expertul-om. Informația dobândită cu ajutorul mașinii electronice de calcul nu poate constitui ea singură un mijloc de probă în justiție, acesta urmând a fi furnizat se specialist, prin raportul de expertiză pe care-l întocmește, după ce prelucrează datele obținute pe cale tehnică.

Capitolul 3

Falsul prin înlăturare de text

Înlăturarea sau ștergerea de text reprezintă o modalitate de falsificare întâlnită frecvent în practica judiciară, penală și civilă, ea realizându-se pe cale mecanică sau chimică, fiind deseori urmată de adăugarea altui text, situație în care ne aflăm în prezența unui fals prin substituire.

Cercetarea înlăturării propriu-zise are de soluționat o serie de probleme privind în special modul în care s-a operat. Astfel:

a. Înlăturarea mecanică, efectuată prin răzuirea textului cu o lamă, un ac ori un alt obiect ascuțit sau prin radierea sa cu o gumă, cu miez de pâine ș.a.

b. Înlăturarea chimică, prin corodarea sau spălarea cu anumite substanțe chimice a unui text, în întregime sau numai parțial, având ca rezultat decolorarea sa și, uneori, chiar înlăturarea definitivă a textului.

c. Acoperirea unui text ori a unor semne grafice prin hașurarea ori prin pătarea cu diverse substanțe de scriere ori de altă natură este o formă aparte a acestei modalități de falsificare.

Examinarea criminalistică a textelor șterse se desfășoară în două faze, ceea ce presupune, într-o primă etapă, stabilirea locului în care a fost alterat înscrisul, iar, în a doua etapă, refacerea textului înlăturat.

1. Detectarea locului înlăturării textului

Falsul este o faptă cu pronunțat caracter intențional, astfel că orice acțiune îndreptată spre realizarea sa se va afla sub controlul conștient al subiectului infracțiunii, care va încerca pe toate căile să-l comită fără a lăsa urme, pentru a avea mai multe șanse să prezinte actul ca fiind real. Modificarea actului prin ștersături are loc sub imperiul aceleași tendințe de mascare. Detectarea lor nu este întotdeauna o sarcină ușoară, motiv pentru care e necesar să fie încredințată specialistului, și aceasta cu atât mai mult cu cât, aproape de fiecare dată. după cum s-a menționat, se cer a fi lămurite și alte aspecte (relevarea scrisului etc).

Acțiunea mecanică asupra actului poate fi pusă în evidență prin mai multe elemente, în primul rând prin acelea referitoare la deteriorarea hârtiei. Ștersătura antrenează distrugerea încleierii fibrelor de hârtie din stratul superior al acesteia, ceea ce duce la o scămoșare a lor. Fenomenul este însoțit de pierderea luciului hârtiei în porțiunea respectivă, aspectul său mat contrastând cu satinajul normal al zonelor învecinate, nealterate. Ea reprezintă un fragment din registrul de decizii ai unei instituții din care s-a șters cu guma numele scris inițial în una din poziții și se mai observă extremitățile inferioare ale unei litere. Noul nume s-a scris ceva mai jos decât cel inițial, pentru a se evita întinderea cernelei pe suprafața scămoșată a hârtiei.

Când acțiunea abrazivă este mai energică, are loc subțierea hârtiei, gradul diminuării grosimii fiind în funcție nu numai de factorul menționat, dar și de materialul de scriere și de calitatea hârtiei. În cazul scrierii cu cerneală, pastă, creion chimic sau colorat, ca și în cazul hârtiilor de calitate inferioară, subțierea va fi mai pronunțată decât în cazul scrierii cu creionul simplu de grafit și pe hârtie de bună calitate. Este de reținut că hârtiile de calitate inferioară nu au o repartizare uniformă a pastei în momentul fabricației, ceea ce determină neuniformitatea grosimii lor, care însă nu trebuie confundată cu subțierea prin radiere sau răzuire.

Eventualele urme ale colorantului trăsăturilor înlăturate constituie un alt indiciu de constatare a ștersăturilor. De cele mai multe ori, aceste urme nu sunt vizibile cu ochiul liber, evidențierea lor necesitând investigații de laborator.

Scrierea cu creionul sau cu pixul produce adesea urme de adâncime, a căror indice de manifestare este în funcție de calitatea hârtiei, de intesitatea apăsării și de gradul ascuțirii minei. În genere, ștersăturile nu modifică acest relief și deci el reprezintă un posibil element de evidențiere a scrisului.

Așa cum s-a arătat, intervenția mecanică asupra hârtiei deteriorează apretarea acesteia și, ca urmare, îi mărește gradul de absorbție. Scrierea cu cerneală în zona alterată produce o difuzie mare, o îmbibare a fibrelor deranjate și, în consecință, o întindere a colorantului, care se materializează în calibrul mai mare al trăsăturilor și în conturul lor neuniform. Această imagine constituie un alt element pe baza căruia se poate conchide cu privire la existența ștersăturii într-un act.

Radierea și răzuirea se trădează și prin afectarea liniaturii imprimate a hârtiei sau a desenului de protecție, în raport de intensitatea ștersăturii, liniile imprimatului pe care este scris actul în litigiu sau cele ale desenului de protecție sunt întrerupte, înlăturate complet sau doar estompate. Cu cât suprafața hârtiei este mai încărcată, cu atât mai lesne devine depistarea ștersăturii și punerea ei în evidență cu mijloace de laborator.

îndepărtarea scrisului pe cale chimică se particularizează și ea printr-o serie de elemente, de natură să releve modificarea actului în acest mod. Solvenții minerali sau organici folosiți la ștergere au influență nu numai asupra scrisului, dar și asupra grafismului executat ulterior în porțiunea alterată. Ei provoacă modificări fizico-chimice care privesc structura și aspectul materialelor menționate.

Ca repere concrete de detectare a unor asemenea intervenții, notăm mai întâi prezența zonelor mate, a petelor gălbui sau albicioase, care se datorează dizolvării materialului de încleiere și reacțiilor celorlalți constituenți ai acesteia; fenomenul se observă îndeosebi la hârtiile care conțin masă lemnoasă. Un alt indiciu de alterare a actului prin mijloace chimice îl constituie creșterea porozității hârtiei și a fragilității sale, uneori până la stadiul de sfărâmare. De asemenea, se poate constata întinderea trăsăturilor de cerneală executate în porțiunea atacată și schimbarea nuanței de culoare a acestora, ca urmare a interacțiunii cu resturile solventului rămas pe hârtie.

Asemănător ștersăturilor mecanice, se pot întâlni situații de deteriorare a liniaturii imprimate a înscrisului, a desenului de protecție și a unor semne grafice aflate în apropierea celor alterate. Uneori, se constată fragmente din scrisul inițial și urme ale substanței folosite la corodarea sau spălarea scrisului.

1.1 Metode de examinare.

Pentru punerea în evidență a alterărilor de natură mecanică se recurge mai întâi la examene optice cu ajutorul lupei și microscopului. Un rol important în examinările optice îl are iluminarea actului în litigiu. Este indicată iluminarea difuză, oblică, cu unghiuri ascuțite de incidență a fasciculului de lumină. Observația microscopică, combinată cu dirijarea luminii, permite localizarea ștersăturii prin evidențierea umbrelor pe care le formează fibrele de hârtie descleiate și scămoșate. Diminuarea grosimii hârtiei, ca urmare a radierii ori răzuirii, se constată prin măsurători cu ajutorul micrometrului și prin examinarea actului cu lumină transmisă, care va releva transparența mai mare a hârtiei în porțiunea alterată.

Eventuala ineficientă a metodelor optice de examinare se suplinește cu alte procedee, prin care se pot obține rezultate edificatoare. Astfel, o analiză relativ simplă constă în aplicarea pe hârtie, în apropierea zonei unde se presupune existența ștersăturii, a unei picături de benzină (de tetraclorură de carbon sau un alt solvent organic). Lichidul își încetinește migrarea când întâlnește zona cu încleierea deteriorată, manifestând la început tendința de a o înconjura, după care continuă să se propage în cercuri concentrice, marcând locul alterării; procesul se urmărește cu lupa sau la microscop.

Radierea sau răzuirea se mai pot detecta prin tratarea porțiunii suspecte din act cu prafuri utilizate pentru relevarea impresiunilor papilare sau cu alte materiale pulverulente, cum ar fi, de pildă, grafitul, miniul de plumb, sulfura de antimoniu, oxidul de cupru și de zinc, pudra de aluminiu. Depunându-le pe hârtie, acestea se aglomerează și aderă mai intens acolo unde fibrele sunt răvășite prin intervenția mecanică.

Eficientă este și metoda tratării cu vapori de iod. Aceștia sunt absorbiți diferențiat de părțile nealterate și de cele alterate ale actului, îmbibația moleculară fiind, desigur, mai pronunțată la cele din urmă, care se vor colora mai intens decât zonele neafectate. Vaporii se obțin fie prin încălzirea cristalelor de iod (metalic) într-un creuzet, fie cu ajutorul unui pulverizator special (cu pară) în care iodul este filtrat printr-un strat de vată. Având în vederea că stratul de iod depus pe suprafața hârtiei se sublimează repede, imaginea apărută trebuie fotografiată imediat.

În literatura de specialitate este indicată și metoda tratării suprafeței presupus alterate cu soluția Moser (0,75 gr iod, 1,5 gr iodură de potasiu, 60 gr clorură de aluminiu și 90 ml apă distilată). Aceasta se aplică pe hârtie cu un tampon de vată sau cu o periuță fină. Zona cu ștersături se va delimita printr-o colorare mai intensă față de suprafața nealterată a hârtiei. Pata formată în urma tratării cu soluția menționată se înlătură cu o soluție saturată de tiosulfat de sodiu și sulfat de magneziu.

Beneficiind de aportul fizicii moderne, criminalistica folosește și radiațiile beta pentru depistarea ștersăturilor produse prin acțiuni mecanice. Particulele beta se formează din nucleul atomilor în momentul dezagregării izotopilor radioactivi. Absorbția lor depinde nu atât de numărul atomic al obiectului iradiat, cât mai ales de variațiunile densității acestuia. Însușirea respectivă se folosește pentru a se depista porțiunile mai puțin compacte ale hârtiei, rezultate în urma acționării cu gumă de șters sau prin răzuire. B.R. Kincinski și V.K. Lisicenko propun ca procedeu de lucru betagrafia prin contact. Aceasta se realizează prin presarea actului între radiograf (suport de sticlă cu strat radioactiv) și o placă sau un film fotografic. Durata contactului variază de la câteva minute până la 1-2 ore, fiind în funcție de cantitatea substanței radioactive și de intensitatea radiatei sale. Se recomandă ca ilustrarea imaginii constatate să se facă prin procedeul transformării cromatice: betagrafia obținută după actul în litigiu și diapozitivul imaginii obișnuite a actului, mărite la aceeași scară, se colorează diferit, prin metoda virării, se suprapun și se proiectează pe hârtie fotografică color, relevându-se astfel locul ștersăturii.

În unele cazuri, se încearcă mascarea operației de radiere sau de răzuire, tinzându-se să se restabilească aspectul inițial al hârtiei, prin tratarea zonei alterate cu materiale folosite la încleierea acesteia ori cu altele similare. Mascarea ștersăturilor mecanice nu este însă lesne de înfăptuit. Nu de puține ori, rezultatele sunt contrare celor scontate de falsificator, semnele alterării devenind și mai evidente. Pentru a descoperi disimularea intervenției mecanice se va proceda la tamponarea hârtiei cu vată îmbibată în alcool sau apă (care dizolvă materialul de încleiere), ori la tratarea cu vapori de iod, putându-se întrebuința, de asemenea, și alte procedee din cele mai sus menționate.

Metodele de punere în evidență a corodării și spălării scrisului coincid parțial cu acelea utilizate la detectarea ștersăturilor de natură mecanică. Există însă și metode specifice de determinare a locului alterat pe cale chimică. Dintre ele amintim, în primul rând, examinarea în radiații ultraviolete.

Pe scara spectrului electromagnetic, radiațiile ultraviolete ocupă zona dintre radiațiile violete și Roentgen, adică între 400 m// și 50 va/x. Dintre sursele cunoscute de radiații ultraviolete, în criminalistică se folosesc mai mult lămpile cu vapori de mercur, care au ca piesă principală un tub de sticlă sau de cuarț prevăzut la capete cu electrozi și umplut cu vapori de mercur; descărcarea arcului electric în vapori de mercur produce o lumină bogată în radiații ultraviolete, a căror intensitate depinde de presiunea vaporilor în tub. Pentru ca actul să fie iluminat numai cu radiații ultraviolete, în fața tubului se așează filtre, mai răspândit fiind cel de sticlă acoperită cu oxid de nichel (zona 300-400 rapt) și filtrul Wood confecționat din cuarț acoperit cu argint, care delimitează zone mai înguste ale spectrului electromagnetic (316 și 326 xnpi). Ca generatoare de radiații ultraviolete se folosesc și tuburile fluorescente având pereții acoperiți cu fosfor; ele prezintă avantajul că nu degajă căldură și se pot monta mai multe la un loc (aparat de tipul „Fluotest").

Radiațiile ultraviolete oferă posibilitatea detectării ștersăturii datorită fluorescentei pe care o produce substanța întrebuințată la corodarea sau spălarea scrisului. Ele transmit atomilor substanței de corodare sau spălare o cantitate suplimentară de energie, care se elimină în procesul de revenire a acestora la starea lor inițială sub formă luminoasă, la general, substanțele folosite la înlăturarea scrisului produc o fluorescentă umil mai intensă și de o altă nuanță decât constituenții hârtiei și ai materialelor folosite la scriere. Actul fusese eliberat altei persoane. Cel care a intrat ilegal în posesia lui procedează la înlăturarea pe cale chimică a mențiunilor inițiale și apoi trece altele noi, pe numele său, depunând certificatul astfel completat la întreprinderea unde lucra, în scopul justificării absențelor la serviciu și încasării ilegale a drepturilor bănești pe perioada așa-zisului concediu medical. În urma cercetărilor judiciare și a expertizei efectuate care, pe lângă punerea în evidență a urmelor de ștergere chimică, l-a identificat pe titular ca autor al scrisului ulterior, instanța de judecată a pronunțat hotărârea de condamnare a făptașului pentru fals și uz de fals.

Este de remarcat că nu orice alterare chimică se poate evidenția cu ajutorul metodei enunțate. Astfel, în unele cazuri, substanța folosită nu prezintă fluorescentă sau aceasta din urmă nu se produce în condițiile de examinare date. De asemenea, uneori, între fluorescenta substanței folosite la ștergere și fluorescenta hârtiei nu există acea diferență necesară înregistrării contrastului optim. La fel se întâmplă și atunci când hârtia a fost corodată sau spălată în întregime. De aceea, absența fluorescentei încă nu atestă inexistența intervenției de modificare a actului cu mijloace chimice, urmând a recurge și la alte investigații.

Una din metodele relativ simple prin care se poate localiza alterarea chimică constă în menținerea actului în litigiu în contact sub o presă ușoară, timp de câteva zile cu emulsia unui film sau a unei plăci fotografice, întreaga operație desfășurându-se în întuneric. Majoritatea reactivilor chimici întrebuințați la îndepărtarea scrisului vor impresiona emulsia fotografică, ceea ce se va constata în urma developării negativului.

Ch. Sannie a preconizat stabilirea locului intervenției de natură chimică asupra actului prin măsurarea conductibilității electrice a hârtiei. Se știe că spălarea sau corodarea dereglează omogenitatea hârtiei, modifică componența sa minerală și, implicit, conductibilitatea electrică. Modificarea acesteia din urmă se înregistrează folosind receptori de înaltă sensibilitate, adaptați special scopului examinării actelor suspecte de modificări prin ștersături chimice.

Porțiunea alterată pe cale chimică se mai poate depista cu ajutorul hârtiei de turnesol. Indicatorul universal se umectează și se aplică deasupra zonei afectate, umezită și ea în prealabil. Hârtiile astfel suprapuse se țin sub presă cea o oră, după care se desprind; pe hârtia test se va putea constata atât folosirea unei substanțe chimice, cât și natura acesteia, în funcție de culoarea virării (roșie -substanță acidă; albastră – substanță bazică).

Substanța chimică folosită la îndepărtarea scrisului se determină și prin alte metode. Astfel, CE. O'Hara și J.W. Ostenburg menționează că agenții reductori anorganici se pun în evidență prin tratarea hârtiei cu vapori de sulfat de amoniu, care vor colora zona alterată în brun-închis. Substanțele dorice (acidul clorhidric, hipocloriții etc.) se evidențiază cu ajutorul nitratului de argint, care formează pe suprafața hârtiei un precipitat alb ce se înnegrește în contact cu aerul. Dacă reacția menționată nu se produce, se încearcă cu soluție diluată de penanganat de potasiu care, în cazul decolorării, va indica folosirea bisulfitului de sodiu sau a hidrosulfitului. Colorarea în roșu a suprafeței de hârtie tratate cu sulfat feros denotă prezența acidului oxalic. Producerea unei tente gălbui, sub influența vaporilor de hidrogen sulfurat, va indica folosirea clorurii de staniu. Există și alte reacții specifice ale substanțelor întrebuințate la corodare și spălare. Producerea lor este funcție de alegerea procedeului adecvat de examinare, de concentrația solventului folosit la ștergere și de cantitatea acestuia rămasă pe hârtie.

2. Relevarea textului preexistent

Refacerea textului înlăturat este în funcție, în primul rând, de natura materialului de scriere (cerneală, tuș, creion ș.a.), și apoi de cea a suportului pe care s-a scris, inclusiv de vechimea scrisului și de condițiile în care a fost păstrat.

Revelarea sau refacerea textului înlăturat este posibilă prin metode fizice și metode chimice care, însă, pot conduce la modificarea înfățișării înscrisului, cum ar fi, de pildă, folosirea vaporilor de acid sulfo-cianhidric în evidențierea textului scris cu cerneluri pe bază de fier.

Privitor la procedeele de examinare folosite în laborator atragem atenția că, în ipoteza întrebuințării de metode cu caracter așa-zis distructiv, de tipul procedeului sus-menționat, este absolut necesar avizul organului judiciar care a dispus expertiza. Aplicarea unor asemenea metode se face numai după fotografierea prealabilă a înscrisului în litigiu și după ce s-a constatat că procedeele nedistructive nu au condus la nici un rezultat.

Refacerea textului este posibilă datorită existenței în masa hârtiei a unor resturi ori particule din compoziția materialului de scriere, cum este mai ales cazul cernelurilor, dar și datorită urmelor de presiune create de instrumentul cu care s-a scris, urme vizibile pe versoul acesteia sau posibil de evidențiat prin fotografia de umbre, iar, mai nou, prin utilizarea laserului.

Metodele fizice de refacere a textelor scrise cu cerneală sau cu creioane chimice au la bază radiațiile invizibile atât cele ultraviolete, cât și cele infraroșii, sau radiațiile roentgen.

Radiațiile ultraviolete determină apariția unei fluorescente specifice a resturilor de coloranți aflați în masa hârtiei. În ipoteza folosirii radiațiilor UV, textul se mai poate reface prin metoda stingerii fluorescentei, situație în care se folosește o substanță de tipul eosinei, ce își pierde fluorescenta în porțiunile textului înlăturat.

Radiațiile infraroșii pătrund în masa hârtiei, cu excepția locurilor în care se găsesc particule de cerneală, migrate în masa hârtiei, astfel că ele nu vor impresiona materialul fotosensibil așezat sub înscris, fiind absorbite de acele resturi.

Metodele chimice de refacere a textului înlăturat au la bază reacția dintre diverși reactivi chimici și componentele cernelii sau creionului, pătrunse în masa hârtiei, care, în funcție de natura lor, vor intra în reacție cu soluțiile de revelare. Dintre numeroasele metode de refacere chimică a textului, amintim reacția nitratului de argint cu clorurile sau sulfurile din cerneală, tratarea cu vapori sulfocianici de polisulfat de amoniu ori cu o soluție clorhidrică de ferocianură.

Dintre metodele fizice, apreciate ca fiind cele mai sigure, amintim procedeele de refacere a textului înlăturat pe baza întăririi fotografice a contrastului imaginii, precum și metoda difuzocopiativă prin care înscrisul, presat pe o coală fotografică, va determina desensibilizarea acesteia în locurile în care s-a aflat textul înlăturat, revelarea având loc după developarea hârtiei fotografice.

Când se consideră necesar, se poate apela la procedee tehnico-științifice de vârf, cum ar fi, de pildă, tratarea cu izotopi radioactivi și, mai ales, examinarea holografică.

În prezent, gama mijloacelor tehnice de investigare s-a lărgit cu noi metode și cu aparatură de investigație de mare randament. De pildă, aparatura engleză, denumită Video Spectral Comparator (VSC-1 și VSC-4), permite investigarea în radiații ultraviolete, vizibile și infraroșii (în absorbție sau luminescența IR), la fel modelul canadian C-IT Document Analyzer. Ele servesc și la refacerea textelor acoperite.

Refacerea textelor scrise cu stiloul cu bilă ori cu creionul este posibilă și prin punerea în evidență a urmelor de presiune formate în masa hârtiei cu ajutorul fotografiei de umbre, vaporizării cu iod și obținerii de mulaje cu materiale terno-plastice.

Un alt procedeu modern îl reprezintă cel denumit ESDA, „developarea” textului realizându-se cu ajutorul electricității statice. Aparatul de detecție electrostatică (ESDA), folosit inclusiv în revelarea urmelor papilare, permite refacerea textelor înlăturate prin radiere, dar și prin hașurare sau acoperire. De asemenea, pe baza acelorași urme de presiune, se pot descoperi falsuri de bancnote, cum este cazul dolarului american, cât și al timbrelor seci.

În falsul realizat prin acoperirea textului ori a unor semne grafice (litere, cifre), fie prin hașurare cu cerneală, creion sau tuș, fie prin pete de cerneală sau cu alte substanțe, pentru revelarea textului se recurge la metode specifice. Acest gen de revelare este în funcție de diferența de vechime dintre scrisul acoperit cu substanța întrebuințată la acoperire, precum și de calitatea sau de culoarea acesteia.

Revelarea textului se poate face, în primul rând, prin examinarea înscrisului prin transparență, într-o lumină puternică. Totodată, este posibilă recurgerea la fotografia separatoare de culori.

Frecvent se folosesc cu succes radiațiile invizibile, îndeosebi radiațiile infraroșii, dată fiind proprietatea acestora de a străbate hârtia și de a fi reținute de substanțe pe bază de carbon, săruri metalice, acizi etc.

Dintre radiațiile invizibile, se mai apelează și la radiațiile roentgen, cu ajutorul cărora se realizează fotoelectronografii, ca urmare a iradierii atomilor din cerneala textului acoperit. De asemenea, se mai pot aplica metoda difuzocopiativă, ca și procedeele de revelare a urmelor de presiune, formate de creioane sau de stilourile cu bilă mai sus menționate.

De mare eficiență rămâne însă aparatura de tip „Video Spectral Comparator”, destinată special investigării acestui gen de falsuri.

Capitolul IV

Falsul prin adăugare de text

Formele sub care se pot prezenta adăugirile sunt variate, mergând de la adăugirea unei simple trăsături sau a unui semn de punctuație – care modifică semnificația cuvântului sau a propoziției – până la adăugirea unei cifre, a unui cuvânt, a unei fraze sau a unui fragment de text; completările deasupra semnăturilor și adăugirile în textele dactilografiate reprezintă forme aparte de exprimare a aceluiași mod de alterare a actelor.

Criteriile de stabilire a adăugirilor sunt, în primul rând, cele grafice și fizico-chimice. Lor li se pot adăuga criteriul ordinii cronologice a trăsăturilor intersectate, ce aparțin scrisului inițial și celui presupus adăugat. Expunerea metodelor concrete de examinare se va face, deci, în raport de aceste trei situații.

1. Criterii de stabilire a adăugirilor

1.1 Criterii grafice

Adăugiri manuscrise. Un prim element ce trebuie avut în vedere atunci când există bănuieli că actul este modificat prin adăugire îl reprezintă continuitatea logică a textului. Neîncadrarea firească în context a unui cuvânt ori a unei fraze dovedește intercalarea, intervenția de modificare a actului. Un alt element evident de adăugire îl constituie scrierea unor mențiuni pe act de către altă persoană decât aceea care a scris restul textului. Stabilirea adăugirii este posibilă și în cazurile când ea se face de către aceeași persoană care a scris textul inițial. Datorită executării sale în alt moment și în alte condiții, scrisul adăugat poate prezenta deosebiri față de cel anterior, în privința valorilor dimensionale, poziției semnelor grafice față de axa verticală, spațiilor dintre ele, calibrului trăsăturilor, gradului de presiune și altele.

Așezarea actului, în momentul scrierii inițiale și a adăugirii, pe suporturi diferite imprimă trăsăturilor aspecte deosebite care, de multe ori, sunt edificatoare ele singure pentru demonstrarea neconcomitenței întocmirii sale. Fenomenul apare îndeosebi când se scrie cu creionul ori cu stiloul cu bilă și când unul din suporturi nu are suprafața perfect netedă.

Instrumentul de scriere furnizează și el importante elemente, de ordin grafic, ce pot fi luate în considerare pentru stabilirea adăugirii. Atunci când trăsăturile adăugate se execută cu un alt tip de instrument scriptural, sarcina dovedirii modificării este simplă. Când însă s-a scris cu un instrument de același fel, este necesar să se observe dacă corespund particularitățile morfologice ale trăsăturilor. Astfel, trăsăturile de creion se pot diferenția după grosimea lor, după cantitatea de grafit depozitat, după eventualele zgârieturi produse pe hârtie. Scrierea cu toc simplu și cu toc rezervor se va deosebi după configurația diferită a trăsăturilor create de vârful penițelor respective. Trăsăturile executate cu tocul rezervor sunt mai înguste și mai puțin reliefate decât cele executate cu tocul simplu; acestea din urmă au uneori traseu dublu, datorită desfacerii celor două jumătăți ale vârfului peniței. Aspectul concret al trăsăturii este determinat de gradul de uzură a peniței, de poziția sa în momentul scrierii și de presiunea exercitată de scriptor. Compararea se va face între trăsături orientate în același sens, întrucât particularitățile lor depind și de acest factor. Stiloul cu bilă (pixul) formează pe hârtie trăsături care diferă de cele executate cu penița. Deosebirea dintre acestea nu constituie o sarcină dificilă. Mai greu este să se diferențieze între ele trăsăturile executate cu pixuri diferite sau cu același pix, dar în momente și condiții de scriere diferite. Distincția se poate face totuși, căci în multe cazuri diferă grosimea și intensitatea trăsăturilor și, mai ales, aspectul striațiilor, determinat de iregularități ale bilei și imperfecțiuni de sertizare a acesteia. După cum rezultă și din cercetările întreprinse de D. Black, W. Hofmann, P. Veillon și J. Mathyer striațiile servesc uneori la identificarea stiloului cu bilă folosit la executarea adăugirilor.

Modificarea actului este adesea relevată de plasamentul anormal al mențiunilor cifrice ori literale adăugate. Astfel, se întâlnesc rânduri convexe ori concave, comprimări sau răsfirări de litere, prescurtări neobișnuite de cuvinte etc.

În cazul întocmirii concomitente a actului în două sau mai multe exemplare, prin intermediul hârtiei copiative, adăugirea se poate constata prin confruntarea exemplarelor respective. Când adăugirea se operează separat pe fiecare exemplar, se va remarca că literele sau cifrele adăugate nu se suprapun, după cum ar fi fost normal dacă se scriau deodată. În situațiile de adăugire concomitentă pe toate exemplarele, examinatorului i se cere o atenție deosebită. Uneori hârtiile se potrivesc perfect, astfel că nu se observă vreo dereglare față de scrisul inițial. Când se constată o asemenea dereglare, trebuie avut în vedere că ea putea fi determinată nu numai de adăugire dar și de imperfecțiuni ale hârtiei copiative, de mișcarea exemplarelor sau a suportului în momentul scrierii. Nepotrivirile constatate vor constitui indicii de fals numai când ele se coroborează cu alte elemente de adăugire.

Adăugiri dactilografice creează neconcordanțe de aliniament dintre semnele dactilografice adăugate și cele inițiale. Reintroducând hârtia (actul) în mașină, nu se mai reușește o încadrare perfectă a semnelor adăugate în coordonatele celor anterioare. Marcantă în acest sens este dezalinierea pe verticală a semnelor dactilografice. La textul scris continuu, fără scoaterea hârtiei din mașină, semnele sunt aliniate pe verticală, având o dispunere riguroasă unul sub altul. În cazul adăugirii, axele verticale ale semnelor nu vor mai corespunde cu cele inițiale, chiar și atunci când falsificatorul se străduiește să evite dezalinierea. Scrierea ulterioară la altă marcă sau model de mașină de scris decât acela la care s-a dactilografiat textul inițial va evidenția indicii suficient de edificatoare pentru a proba modificarea actului. În cazurile când adăugirea se face la aceeași mașină de scris, falsul va fi dovedit, în primul rând, de neconcordanțele de aliniament dintre semnele dactilografice adăugate și cele inițiale. Reintroducând hârtia (actul) în mașină, nu se mai reușește o încadrare perfectă a semnelor adăugate în coordonatele celor anterioare. Marcantă în acest sens este dezalinierea pe verticală a semnelor dactilografice. La textul scris continuu, fără scoaterea hârtiei din mașină, semnele sunt aliniate pe verticală, având o dispunere riguroasă unul sub altul. În cazul adăugirii, axele verticale ale semnelor nu vor mai corespunde cu cele inițiale, chiar și atunci când falsificatorul se străduiește să evite dezalinierea.

Particularitățile de imprimare a semnelor dactilografice pot și ele constitui indicii de stabilire a adăugirii. Acestea sunt determinate de starea generală a caracterelor, de faptul dacă ele au fost sau nu curățate înainte de scrierea celor două părți ale textului, de gradul îmbibării cu tuș a panglicii, de forța cu care s-a apăsat pe taste. Un alt indiciu de adăugire îl constituie structura diferită a țesăturii panglicii mașinii de scris, care adesea se imprimă destul de clar pe hârtie și se poate observa la microscop. Nu trebuie omisă nici posibilitatea constatării unor imprimări caracteristice pe verso hârtiei de la sulul de cauciuc al mașinii, atunci când acesta prezintă deteriorări, pete sau corpuri străine aderate pe suprafața sa.

Un aspect deosebit al problemei adăugirilor în textele dactilografiate îl constituie substituirea unei pagini întregi dintr-un act ce conține mai multe pagini. Când dactilografierea paginei substituite are loc la o altă mașină de scris ori cu panglică (tuș) sau hârtie copiativă de culori diferite față de celelalte pagini, adăugirea este evidentă. Când însă se dactilografiază la aceeași mașină și cu o panglică sau hârtie copiativă de aceeași culoare, sunt necesare investigații mai ample. Se va examina dacă nu există deosebiri ale caracterelor datorită uzurii mașinii survenite în intervalul de timp dintre scrierea textului inițial și comiterea falsului. De asemenea, se vor avea în vedere elementele, arătate mai sus, referitoare la intensitatea trăsăturilor, la structura panglicii ș.a., precum și deprinderile de dactilografiere ale persoanei care a operat modificarea: forța de lovire a tastelor, modul de începere a aliniatelor, de numerotare și de terminare a paginii etc.

1.2 Metode fizico-chimice.

Elementele de ordin grafic nu oferă în toate cazurile posibilitatea stabilirii adăugirilor. Uneori ele nu sunt suficient de edificatoare pentru o concluzie certă de fals, fapt ce impune ca adăugirea să fie demonstrată pe alte căi. Un rol important în acest sens îl au examinările privind însușirile fizico-chimice ale materialelor de scriere care, atunci când diferă, constituie dovada elocventă a alterării actului. Situațiile sunt simple când adăugirea se face cu un material de scriere de altă natură sau culoare decât acela folosit la executarea grafismului inițial. Dificultățile intervin în momentul când adăugirea se face cu materiale de scriere de aceeași natură sau de aceeași culoare. Acestea sunt, de altfel, cazurile curente în practică, ele fiind o urmare a tendinței de mascare a manoperei de modificare a actului.

Expunerea metodelor de laborator folosite în scopul stabilirii adăugirii reclamă în prealabil prezentarea, pe scurt, a principalelor materiale utilizate la scrierea actelor.

Cernelurile sunt soluții apoase care conțin coloranți, materiale ce le dau consistență, uniformitate și le creează proprietăți de aderare pe hârtie (dextrină, gumă arabică, amidon, glicerina), materiale conservate și antiseptice (fenol, acid oxalic, salicilic, clorhidric). În funcție de coloranții ce intră în compoziția lor, se cunosc cerneluri ferogalice, cerneluri de băcan și cerneluri organice.

Creioanele se împart in creioane ceramice, creioane chimice si creioane colorate (grase). Principalii componenți ai primelor doua categorii sunt grafitul si caolinul (argila), proporția acestuia din urma determinând si tăria minei.

Stratul pigmentat al hârtiilor copiative, prin intermediul cărora se scriu concomitent două sau mai multe exemplare ale unui act, se compune dintr-un component organic, care se amesteca cu ceară (parafină, cerezină, ceară montană) și o substanța grasă (ulei mineral, oleină, lanolină).

Compoziția concretă a diverselor materiale de scriere, diferă de la o țară la alta, de la o fabrică la alta, de la o perioadă la alta, fiind în funcție de evoluția proceselor tehnologice și a industriei coloranților, de utilitate, de factori economici. Rezultă, prin urmare, că datele de mai sus asupra constituenților unora dintre materialele folosite la scriere nu sunt decât orientative.

Metodele de analiză a materialelor de scriere în vederea diferențierii lor sunt diverse, completându-se una pe alta. Se vor aplica cu prioritate metodele fizice de examinare, care să nu afecteze în vreun fel actul. Specifice stabilirii adăugirilor sunt procedeele de diferențiere cromatică, examinarea comportării față de radiațiile invizibile a materialelor de scriere, examinarea microscopică a acestora, metoda copierii, examinarea comportării materialelor de scriere față de diverși reactivi și analiza cromatografică.

1.3 Diferențierea cromatică.

Arătam mai sus că lumina vizibilă cuprinde diferite culori spectrale, care diferă unele de altele prin lungimea lor de undă. Culoarea unui obiect este determinată de raportul absorbției, permeabilității (transparenței) și reflexei de către el a razelor de lumină de diferite lungimi de undă. Obiectele care reflectă toate razele spectrului vizibil ce cad asupra lor sunt albe, iar cele care le absorb sunt negre. Obiectele transparente pentru toate razele spectrului sunt incolore. Obiectele colorate reflectă ori permit să treacă raze numai de anumite lungimi de undă, pe celelalte absorbindu-le sau reflectându-le într-un grad mult mai redus. Raportul între lumina orientată spre obiect și cea reflectată de acesta sau care trece prin el se numește coeficient de reflexie sau de permeabilitate și se exprimă în procente.

Ochiul omenesc are capacitatea de diferențiere a culorilor și a nuanțelor acestora, dar nu egală pe întreaga scară a spectrului vizibil; ea este mai ridicată în zona culorilor galben-oranj. De notat, în același timp, că ochiul nu este un analizator corespunzător al culorilor compuse. De asemenea, capacitatea de diferențiere se diminuează când iluminarea obiectului este slabă sau când acesta se află pe un fond policromatic. O însemnătate deosebită pentru separarea culorilor o are compoziția spectrală a izvorului de lumină folosit. Cea mai indicată este lumina de zi. Lumina emisă de becurile electrice își are maximul undelor electromagnetice în zona galben-oranj-roșu, ceea ce duce la denaturarea culorii obiectelor, datorită deplasării strălucirii lor spre această zonă.

Prin examinarea directă cu ochiul liber se deosebesc relativ ușor culorile pure, dar nu și nuanțele apropiate ale aceleiași culori. Tocmai asemenea situații se întâlnesc în cazul alterării actelor prin adăugiri, scrierea ulterioară neprezentând vreo deosebire vizuală față de cea inițială. Limita de diferențiere a nuanței de culoare de către ochiul omenesc se poate depăși prin aplicarea de procedee tehnice care constau, în esență, în înregistrarea valorii obiective a lungimilor de undă electromagnetică reflectate de materialele de scriere comparate, adică a maximelor de reflexie. Înregistrarea maximului de reflexie a scrisului se obține prin examinarea acestora într-o lumină de o anumită compoziție spectrală. Dacă, de pildă, un scris de nuanță verde și altul de nuanță albastră se examinează în lumină albastră, ele vor apărea ca asemănătoare; examinarea acelorași scrisuri în lumina galben-oranj va releva o mare deosebire între ele.

Selectarea razelor cu anumite lungimi de undă se realizează cu ajutorul filtrelor de lumină, despre care s-a vorbit în capitolul precedent. Principiul separării culorilor cu ajutorul lor constă în delimitarea unei zone spectrale în care contrastul materialelor de scriere comparate are valoare maximă. Alegerea filtrelor corespunzătoare are loc, în genere, pe cale experimentală, respectându-se regula culorilor complementare (a „culorilor perechi,,). Alegerea se poate face și prin măsurători fotometrice prealabile, determinându-se zona spectrului, care este reflectată și absorbită de scrisurile comparate.

Cu filtrele obișnuite de lumină se delimitează zone de circa 40 m. Deseori, asemenea delimitări se dovedesc insuficiente pentru a separa două nuanțe ale aceleași culori. De aceea se apelează la filtre confecționate pe baza altor principii optice (interferență, polarizare, dicroism), cu ajutorul cărora se delimitează zone spectrale foarte înguste și, astfel, se pot separa nuanțe de culori foarte apropiate. Lumina de o anumită compoziție spectrală se poate obține și cu ajutorul monocromatorului, construit pe baza dispersei luminii prin prizmă. Fascicolul de lumină este dirijat printr-un sistem de lentile așezate în fața și în spatele prismei, obținându-se (în raport de rotirea acesteia în jurul axei sale) o lumină de diferite lungimi de undă.

Filtrele servesc atât la observarea nemijlocită a scrisurilor, cât și la fotografiere, care oferă posibilități suplimentare de diferențiere a nuanțelor de culoare. Avantajul este dat de sensibilitatea variată a emulsiilor fotografice față de diferite lungimi de undă. Emulsia trebuie să aibă sensibilitate mărită în zona electromagnetică efectivă, adică la lumina cu coeficientul maxim de diferențiere cromatică a materialelor de scriere comparate. În fotografia alb-negru diferența de culoare este redată în tonuri de gri, în grade diferite de înnegrire a emulsiei fotografice, fiind receptată în cele din urmă ca diferență de strălucire. Întărind raportul de strălucire a trăsăturilor de cerneală ori de creion pe care le comparăm, avem posibilitatea să înregistrăm diferențieri inobservabile cu ochiul liber.

Culorile se pot diferenția și prin măsurători colorimetrice și fotometrice, aprecierea coeficientului de reflexie a luminei obținându-se cu ajutorul termoelementelor sau a fotoelementelor. Metoda de analiză colorimetrică are aplicabilitate mai restrânsă în examinarea materialelor de scriere decât metoda fotometrică (spectrofotometrică). Spectrofotometrele obișnuite prezintă însă dezavantajul că nu redau imaginea trăsăturilor comparate și au un câmp vizual prea mare. În locul lor se recomandă selectorul electronooptic cu câmp vizual foarte îngust (de 0,2-0,3 mm, cât este grosimea trăsăturilor de cerneală ori de creion) și cu posibilitatea fotografierii sau observării pe ecran a imaginii constatate.

Întărirea contrastului de culoare se poate realiza și prin mărirea saturației culorilor sau prin transformarea acestora. Procedeul constă în fotografierea scrisului presupus adăugat și a celui inițial pe materiale fotografice alb-negru cu sensibilitate spectrală diferită și cu filtre de culori diferite; negativele finale se proiectează succesiv pe o hârtie fotografică color care, după developare, va reda imaginea scrisurilor în același culori, dar mai saturate, sau în alte culori transformate. Transformarea culorilor poate avea loc și printr-un procedeu mai simplu, și anume, prin fotografierea directă pe hârtie color. Metoda se bazează pe însușirea straturilor emulsiei fotografice (sensibilizată la cele trei culori de bază) de a reda imaginea obiectului în culori complementare. De exemplu, trăsătura de cerneală de culoare violet va fi redată în verde, iar cea albastră în galben. Hârtia color se introduce în caseta aparatului de fotografiat în locul filmului sau plăcii. Pentru ca imaginea să fie directă și nu inversată, în fața obiectivului sau în spatele lui se așează o oglindă sau o prismă de convertire.

Diferența cromatică dintre scrisul adăugat și cel inițial se poate înregistra, de asemenea, cu ajutorul fotografiei color obișnuite.

Comportarea față de radiațiile invizibile. În funcție de constituenții materialelor de scriere, acestea au opacitate și permeabilitate diferită față de radiațiile invizibile. Două materiale de aceeași culoare se pot deosebi între ele prin felul cum absorb sau reflectă radiațiile respective. Un larg câmp de aplicare îl au în acest sens radiațiile infraroșii și ultraviolete. Examinând, de pildă, un act în radiații infraroșii și constatând că o parte a grafismului este penetrată iar alta opacă, vom avea dovada certă a scrierii actului în două etape, cu materiale de scriere diferite.

Cernelurile care conțin săruri de fier, cele de băcan, creioanele de grafit, tușurile negre și cernelurile tipografice, trăsăturile executate prin intermediul hârtiei copiative în componența căreia intră negru de fum, grafit sau albastru da Berlin, absorb radiațiile infraroșii. Cernelurile pe bază de coloranți sintetici, precum și creioanele chimice fără grafit sunt în genere transparente pentru radiațiile infraroșii. Creioanele colorate sunt transparente ori opace, în funcție de compoziția concretă a fiecărui tip. Este posibil, așadar, să se diferențieze creioane de aceeași culoare, dar care se comportă diferit față de radiațiile infraroșii. În practică se diferențiază adesea creioanele chimice care conțin grafit (opace pentru radiațiile infraroșii) de cele care nu conțin și care sunt penetrate de aceste radiații.

Luminiscența infraroșie s-a dovedit a fi un element de seamă în deosebirea cernelurilor de același tip, însă aplicate pe hârtie în momente diferite. Există o serie de factori de natură să particularizeze o anumită cerneală și să favorizeze în acest fel analiza prin luminiscență, inclusiv stabilirea faptului că o parte a actului este adăugată. În primul rând, se constată devieri de la tehnologia procesului de fabricație a cernelei, chiar de la o șarjă la alta. În al doilea rând, sunt situații de amestec a două cerneluri, de pătrundere în recipient a diverselor particule străine (praf ș.a.), de volatilizare și, implicit, de mărire a concentrației cernelei, ca urmare a neacoperirii recipientului.

Prin examinarea în radiații ultraviolete se poate constata absorbția sau reflexia lor diferă de către materialul de scriere presupus adăugat și de către cel inițial. Mai frecventă este analiza luminiscenței stimulate cu ajutorul acestor radiații. Prezența sau absența luminiscenței la unul din scrisurile comparate constituie adesea indiciul determinant al adăugirii. Diferențierea materialelor de scriere se face și în funcție de intensitatea mai mare sau mai mică a luminiscenței, care se apreciază vizual sau se determină spectrofotometric. De reținut că natura luminiscenței produse de radiațiile ultraviolete se poate modifica sub influența diverșilor factori de mediu.

Stabilirea adăugirilor este posibilă și cu ajutorul razelor X, cu condiția însă ca unul din materiale de scriere comparate să fie opac la asemenea radiații, adică să albă un număr atomic mai mare de 25. Materialele de scriere care conțin o cantitate mai mare de constituenți complementari decât alte materiale de scriere se pot diferenția cu ajutorul betagrafiei. Unele materiale de scriere se diferențiază cu ajutorul autoradiografiei (obținerea imaginii prin acțiunea radiațiilor ionizate, emise de radioizotopii incluși în materialul de scriere, asupra unei emulsii fotografice). În aplicarea acestei metode, descrisă în literatura de specialitate de G. Dumitru, A. Muscă, G. Ionescu, I. Goldhaar, B.E. Gordon și V.K. Lisicenio, s-a pornit de la premisa că o parte a materialelor de scriere conțin elemente ce se activează cu ajutorul izotopilor, în timp ce alte materiale nu au în componența lor asemenea elemente.

1.4 Examinarea microscopică.

Atât trăsăturile de cerneală, cât și trăsăturile de creion se pot diferenția între ele prin examinarea microscopică a structurii elementelor componente ale materialului de scriere și a modului de depunere a acestuia pe hârtie.

Examinarea microscopică constituie principalul mijloc de diferențe a trăsăturilor de creion. Pe această cale se stabilește densitatea optică a trăsăturilor execute cu creion de grafit, ea fiind direct proporțională cu cantitatea materialului depus pe hârtie. Cantitatea depusă este dependentă, la rândul ei, de tăria minei, de presiune și de calitatea hârtiei. Cu cât mina este mai moale și presiunea mai intensă, cu atât densitatea este mai redusă decât pe o hârtie mată, explicația constând în faptul că la aceasta din urmă coeficientul de frecare a creionului este mai ridicat.

Având în vedere că uneori luciul trăsăturilor de creion împiedică studierea elementelor componente și a caracterului depunerii lor pe hârtie, este necesar ca examinarea să se facă la un microscop cu lumină polarizată, folosind nicoli încrucișați; primul nicol polarizează lumina care se trimite asupra scrisului, iar cel de-al doilea nicol (aflat între obiectiv și ocular) analizează lumina reflectată de scris. Microscopul cu lumină polarizată este indicat și pentru a se diferenția trăsăturile executate cu creionul chimic. Rotind nicolii în jurul axei lor, strălucirea creionului de grafit variază, în timp ce strălucirea creionului chimic rămâne neschimbată.

Adăugirile operate cu cerneală ori cu creionul se pot depista și cu ajutorul microscopului electronic la care se pot observa două imagini ale aceleași probe de cerneală, și anume imaginea electronomicroscopică si imaginea difracției (electronografia). Observarea imaginii are loc în câmp luminos și în câmp întunecat. În prima fază, se stabilește forma și dimensiunea particulelor materialului examinat, iar în a doua se face distincția între particulele cristaline și cele amorfe. Electronografia (stabilirea indicelui de difracție) servește la deosebirea particulelor cristaline în funcție de structura lor internă, ceea ce constituie un mijloc în plus de separare a materialelor de scriere comparate. Examinarea necesită circa 0,00001 gr material de scriere. Este indicat să se efectueze 6-8 examinări din diferite porțiuni ale scrisurilor comparate, pentru a se constata dacă rezultatele sunt constante.

Copiabilitatea materialelor de scriere. În funcție de natura lor, de compoziția chimică și de timpul scurs de la aplicarea pe hârtie, materialele de scriere se copiază în mod diferit pe alte suporturi. Fenomenul este influențat, totodată, de gradul difuzării colorantului în masa hârtiei, de calitatea acesteia, precum și de proprietățile suportului. Comparând scrisul presupus adăugat cu scrisul inițial, se poate constata că ele nu au aceeași capacitate de copiere, ceea ce constituie un indiciu de executare cu materiale diferite sau în momente diferite. Compararea se face între trăsături de aceeași grosime și intensitate.

Ca suporturi pentru copiere se folosesc hârtia, straturile gelatinoase fotografice sau pelicula de polivinil Hârtia întrebuințată în acest scop trebuie sa fie foarte subțire, netedă și albă, din celuloză curată, Materialele fotografice se eliberează în prealabil de sărurile sensibile la lumină, respectiv de halogenuri (prin tratare cu hiposulfii) și se mențin înainte de întrebuințare în apă distilată, pentru înmuierea stratului gelatinos. În cazul folosirii peliculei de polivinil, aceasta se înmoaie în dicloretan, excesul de umiditate măturându-se cu hârtie de filtru. Timpul de contact cu actul este de circa 5 min., când se întrebuințează hârtie, și de circa 1 min., când se întrebuințează materiale fotografice sau peliculă de polivinil.

Comportarea față de reactivi un procedeu frecvent întrebuințat în expertiza criminalistică pentru stabilirea adăugirilor, îndeosebi ia scrisurile executate cu cerneală, constă în tratarea scrisului presupus adăugat și a celui inițial cu diverși solvenți și urmărirea reacțiilor ce se produc (decolorarea materialului de scriere, schimbarea nuanței sale de culoare, întinderea rapidă pe hârtie sau pe suportul pe care a fost transferat etc). Comportarea diferită a scrisurilor comparate, față de aceiași reactivi chimici dovedește că ele au fost executate cu materiale de scriere diferite.

Examinarea se poate face direct pe act ori pe o parte a materialului de scriere, desprinsă din trăsături. În primul caz, se aplică o picătură a solventului cu ajutorul unei baghete subțiri de sticlă sau al unei pipete, observându-se, cu lupa sau la microscop, comportarea materialului de scriere. Extracția se realizează prin aplicarea unui dizolvant (de regulă, un amestec de spirt și apă distilată) pe trăsătura de cerneală și absorbirea sa cu un capilar de sticlă, conținutul aplicându-se pe lamelă; operația se repetă până când dizolvantul capătă pe lamelă culoarea cernelei respective. După ce dizolvantul se evaporă, se acționează asupra materialului de scriere cu solvenți chimici și se urmăresc reacțiile ce au loc. Extracția cu dizolvant nu dă întotdeauna rezultate bune, deoarece hârtiile de calitate inferioară, cu un grad de îndoire redus, îl absorb înainte ca el să solubilizeze cerneala. În asemenea situații se recomandă transferul materialului de scriere pe lamelă, prin răzuire cu vârful unui ac ori cu iama. Se poate, de asemenea, ca transferarea să se facă pe hârtie de filtru, pe care se vor aplica reactivii chimici și se vor urmări modul de comportare a materialelor de scriere.

1.5 Analiza cromatografică.

Cromatografia constă în separarea componentelor unui amestec de substanțe dizolvate, prin trecerea lor printr-o coloană din material solid. Ea este o metodă de separare și de analiză a unui mare număr de compuși organici și anorganici. Aplicarea sa în criminalistică a fost sugerată de Mitchell și Hep-worth, nefiind însă prevăzută de aceștia pentru examinarea actelor suspecte de fals. Extinderea metodei a avut loc ulterior, ea găsindu-și aplicabilitate, în primul rând, la compararea cernelurilor.

Mai întâi s-a experimentat cromatografia de absorbție pe o coloană de alumină. Deși sensibilă și necomplicată, metoda nu a cunoscut o dezvoltare prea mare, datorită în special imposibilității respectării acelorași condiții de lucru de la o probă la alta, precum și a slabei vizibilități a culorii inelelor formate de constituenții cernelei. Locul ei a fost luat, în practica de expertiză, de cromatografia pe hârtie. Ea dă rezultate foarte bune când cernelurile comparate sunt de tipuri diferite sau când acestea au în componența lor și alți coloranți decât cei de bază. Metoda constă, în esență, în migrarea constituenților cernelei – antrenați de un solvent – pe hârtia de filtru. În funcție de direcția de migrare, se disting patru tipuri de cromatografie pe hârtie: orizontală, descendentă, ascendentă și circulară (radială). Mai utile pentru compararea cernelurilor și a ailor materiale de scriere s-au dovedit a fi procedeele cromatografiei ascendente și a celei radiale.

Cromatografia ascendentă se bazează pe fenomenul capilarității fibrelor hârtiei de filtru. Pentru aceasta, hârtia trebuie sa se afle în poziție verticală, suspendată. Totodată se cere ca spațiul în care se desfășoară procesul migrării să fie saturat cu componentele solventului întrebuințat la antrenarea pe hârtie a colorantului. De aceea, hârtia de filtru se acoperă cu un clopot de sticlit sau cu un vas de sticlă paralelipipedic (înalt de circa 50 cm), la baza căruia se află o chiuvetă ce conține solventul respectiv. Pentru a se teri de lumină, de curenții de aer ori de variații de temperatura, este indicat ca vasul de sticlă să fie acoperit cu o cutie de carton sau din material plastic netransparent.

Cromatografia pe hârtie poate servi și la compararea pastelor folosite la stilourile cu bilă, deși se întâmpină unele dificultăți în privința alegerii eluenților. S. Peugheon și Z. Molester indică un solvent – considerat universal – cu ajutorul căruia se pot realiza cromatograme calitative pe baza cărora să se constate dacă probele comparate se aseamănă ori se deosebesc. El se compune din alcool etilic (25 cm ), acetat de etil (12 cm ), apă (60 cm )și amoniac sau acid for mic (3 cm ).

În ultima perioadă cunoaște răspândire cromatografia în strat subțire. Metoda prezintă avantajul unei sensibilități mai mari în comparație cu cromatografia pe hârtie. Ea necesită cantități infime de material de scriere și permite o separare mai netă a consti-tuienților. În locul hârtiei de filtru se folosesc ca absorbanți oxidul de aluminiu „silicagelul" (gel de bioxid de siliciu) sau celuloza. Aceștia se întind în strat subțire (0,3 mm) pe un geam ori pe un alt suport fie manual, fie cu dispozitive speciale.

Ca solvenți se utilizează, în diverse proporții, butanolul, acidul acetic, apa distilată, etanolul, tetraclorura de carbon, benzenul, cloroformul ș.a. Citirea și interpretarea imaginilor obținute pe plăcile cromatografice este asemănătoare cu aceea a cromatografiei pe hârtie. Prin această metodă s-au obținut rezultate bune atât la examinarea cernelurilor (I. Bota, V.S. Savina), cât și în examinarea pastelor pentru stilourile cu bilă (K. Bosh, B. Muller, G.R. Nakamura, S.C. Shimoda).

L. Herbert propune ca mediu absorbant sticla poroasă compusă din silice cu pori extremi de fini (2-10 milimicroni), susținând că ea prezintă avantaje în raport cu hârtia de filtru și materialele folosite la cromatografia în strat subțire, datorită rigidității transparenței sale. Cercetările ulterioare nu au confirmat însă superioritatea acestui material, astfel că el nu a cunoscut o aplicare pe scară largă în practica de expertiză.

2. Stabilirea adăugirilor in raport de ordinea cronologică a trăsăturilor intersectate.

Examinarea unui act oferă adesea prilejul să se constate că trăsăturile rândului care urmează se intersectează cu trăsăturile rândului precedent. Situații similare se constată și între trăsăturile textului și cele ale semnăturii sau între acestea din urmă și impresiunea de ștampilă aflată pe actul respectiv.

În mod normal, trăsăturile ulterioare trebuie să se suprapună peste cele anterioare, deoarece, în chip logic, rândul care urmează se scrie după cel precedent, iar semnătura se execută la sfârșitul textului. Când însă această ordine firească se încalcă, astfel încât trăsăturile rândului anterior se află deasupra celui ce urmează, sau trăsăturile ultimului rând al textului apar peste trăsăturile ce alcătuiesc semnătura, înseamnă că acel rând sau întregul text s-a scris ulterior. Prin urmare, constatarea unei succesiuni anormale a trăsăturilor ce se intersectează constituie un element concludent al modificării actului prin adăugire ori al preexistentei semnăturii pe acel act.

Determinarea ordinii de executare a trăsăturilor intersectate nu este o sarcină ușoară. De această problemă s-au ocupat numeroși cercetători, unii dintre ei manifestând rezerve în privința rezultatelor ce se pot obține. Practica de expertiză și investigațiile proprii ne-au demonstrat că în unele cazuri se poate stabili succesiunea trăsăturilor intersectate, șansa depinzând de situațiile concrete cercetate, cum și de procedeele tehnice aplicate.

În locul intersecției a două trăsături au loc o serie de transformări fizico-chimice, determinate de acțiunea mecanică a instrumentului scriptural și de interacțiunea materialelor de scriere între ele, pe de o parte, și între acestea și hârtie, pe de altă parte (absorbție, difuzie, osmoză etc). Se produce, în primul rând, o modificare a stratului superior al hârtiei, prin presarea sa de către instrumentul scriptural și deranjarea fibrelor componente, fn al doilea rând, se modifică starea inițială a primei trăsături, prin executarea celei ulterioare deasupra. În al treilea rând, aceasta din urmă este influențată de metarmofozele anterioare ale hârtiei și de prezența primei trăsături.

Explicarea fenomenelor ce se petrec în locul intersecției trăsăturilor impune cunoașterea constituenților hârtiei și a materialelor de scriere, precum și a însușirilor acestora.

Calitatea hârtiei, îndeosebi gradul de încleiere, modul de finisare (satinarea) și starea suprafeței sale au o mare influență asupra tabloului concret al intersecției trăsăturilor. La hârtia de calitate inferioară, difuzia materialului de scriere va fi mai intensă, iar deranjarea fibrelor mai mare decât la hârtia mai compactă, cu un grad superior de finisare. Fenomenele observate la hârtia de calitate inferioară se pot întâlni și la o hârtie de calitate superioară, dar uzată, păstrată în condiții necorespunzătoare. S-a constatat că, în genere, pe o hârtie de calitate, netedă și lucioasă, stabilirea succesiunii trăsăturilor intersectate se face cu mai multă ușurință decât în cazul hârtiei de calitate inferioară.

Determinarea succesiunii trăsăturilor intersectate depinde, de asemenea, de natura materialelor de scriere, de culoarea și intensitatea acestora, precum și de calibrul trăsăturilor; sarcina este mai ușoară când culorile diferă, iar intensitatea și calibrul trăsăturilor sunt apropiate. Este de notat, în același timp, că datorită unor iluzii opticogeometrice, trăsăturile mai puțin intense și mai subțiri par a fi dedesubtul celor mai puțin intense și mai groase, chiar și atunci când, în realitate, ele sunt executate ulterior. Neluarea în considerare a acestei situații poate duce la concluzii eronate, mai ales dacă se procedează doar la o examinare sumară a intersecției.

Condițiile concrete de scriere (ritmul scrierii, viteza de execuție a celor două trăsături, gradul de presiune, orientarea trăsăturilor, înclinarea instrumentului scriptural) influențează și ele asupra tabloului intersecției.

Posibilitățile de stabilire a ordinii cronologice a trăsăturilor ce se întretaie, îndeosebi a celor de cerneală, mai depind de intervalul de timp scurs între executarea primei trăsături și a celei ulterioare. Imaginea intersecției a două trăsături executate cu aceeași cerneală și cu același toc va fi diferită, după cum intersecția a avut loc în același moment (sau la un interval de timp foarte scurt, când cerneala primei trăsături încă nu s-a uscat) ori aceasta a avut loc după trecerea unui timp mai îndelungat. Rezultate mai bune se obțin în cazul din urmă. Caracterul intersecției este influențat, de asemenea, de folosirea sugativei după executarea primei trăsături ori a celei de a doua sau a ambelor.

Mai este de reținut faptul că examinarea este cu atât mai prielnică cu cât numărul intersecțiilor pe același act este mai mare și cu cât acestea se întind pe porțiuni mai lungi ale trăsăturilor.

Cazurile concrete de intersectare pot fi dintre cele mai diverse: trăsături de cerneală între ele, trăsături de cerneală cu trăsături de creion sau cu trăsături ale altor materiale de scriere, inclusiv cu cele executate la mașina de scris sau imprimate prin aplicarea ștampilei. Cu toată această mare varietate de situații, există totuși o serie de elemente ce se pot sistematiza și care se întâlnesc izolate sau grupate la aceeași intersecție de trăsături.

În cazul intersectării trăsăturilor de cerneală între ele, elementul continuității apare numai când prima trăsătură era deja uscată. În caz contrar, cernelurile interdifuzează, iar procesul de stratificare nu mai are loc. În unele situații, continuitatea este marcată de bordurile trăsăturii superioare, de aglomerarea colorantului pe marginile acesteia, formând linii îngroșate, intense, ce întrerup trăsătura aflată dedesubt.

Fenomenul continuității apare îndeosebi atunci când trăsătura de cerneală ulterioară este executată cu un toc având penița secționată. Aceasta creează uneori o urmă axială caracteristică care, dacă este neîntreruptă în locul intersecției, demonstrează că trăsătura se află deasupra.

O trăsătură de cerneală executată deasupra unei trăsături de creion va fi, de regulă, continuă în zona intersecției când însă intensitatea sa este redusă, întreruperea trăsăturii de creion nu mai apare tot atât de evidentă. Executarea trăsăturii de creion cu o presiune accentuată și formarea unor urme de adâncime în hârtie poate duce la întreruperea trăsăturii de cerneală ce se execută deasupra. Inexistența cernelei în profilul format de creion constituie dovada executării sale ulterioare. Întreruperea trăsăturii de cerneală executată ulterior se poate observa și în cazurile când prima trăsătură este executată cu materiale de scriere care conțin grăsimi, cum ar fi unele creioane colorate, pasta folosită la stilourile cu bilă, tușul de la panglica mașinii de scris etc. Neaderând la substanțele grase, trăsătura de cerneală se va întrerupe, total ori parțial, sau va prezenta în locul întretăierii o îngustare. Aspectul concret al fenomenului menționat este în funcție de proporția substanței grase din materialul de scriere cu care s-a executat prima trăsătură, de faptul dacă se întrebuințează toc rezervor sau toc obișnuit, de debitul de cerneală și de presiunea exercitată în momentul scrierii.

Aflarea unei trăsături de creion peste una de cerneală va fi marcată, în mod obișnuit, de luciul și striațiile neîntrerupte din zona intersecției, precum și de conturul clar al marginilor trăsăturii, mai ales când creionul este moale.

Referitor la impresiunile de ștampilă, trebuie menționat că atunci când ele se află deasupra altor trăsături, elementul continuității este mai puțin evident; explicația rezidă în aceea că tușul se aplică prin contact static și nu prin mișcare, precum și în faptul că, de multe ori, cantitatea acestuia pe clișeu este redusă, ceea ce duce la formarea pe hârtie a unei impresiuni palide. Trăsăturile de cerneală, de creion, scrisul dactilografiat care, în genere, sunt mai intense, vor părea că se află deasupra impresiunii de ștampilă, deși în realitate ele se pot afla dedesubt.

Scrierea cu creion sau cu stilou cu bilă lasă în masa hârtiei, după cum s-a menționat, urme de adâncime. În funcție de presiunea cu care se scrie, de sortul hârtiei și de suportul pe care aceasta se află, urmele sunt mai mult sau mai puțin reliefate. Examinarea intersecției lor poate releva ordinea de execuție a scrisurilor pornindu-se de la același criteriu al continuității trăsăturii aflate deasupra.

Un alt element care atestă ordinea executării trăsăturilor intersectate îl constituie deplasarea unor particule din materialul trăsăturii anterioare pe direcția mișcării instrumentului scriptural cu care se execută trăsătura ulterioară. Dislocarea este perceptibilă îndeosebi atunci când materialele de scriere sunt de natură și culori diferite. Ea este cu atât mai pregnantă cu cât vârful instrumentului scriptural este mai ascuțit și cu cât presiunea de scriere este mai mare. Este lesne de înțeles că un atare element nu se va întâlni la trăsăturile dactilografiate și la cele ale impresiunilor de ștampilă, aflate deasupra altor trăsături, întrucât acestea nu se execută prin mișcări dinamice.

Similar elementului precedent este și acela al orientării fibrelor de hârtie în direcția trăsăturii ulterioare. Existența acestui indiciu este în funcție de caracterul vârfului instrumentului scriptural, de gradul de apăsare, și de aspectul suprafeței hârtiei, el fiind mai frecvent când trăsătura de deasupra se execută cu o mină sau o peniță ascuțită, cu o presiune accentuată și pe o hârtie de calitate inferioară.

Uneori se constată că atunci când trăsătura de cerneală succede uneia de creion, masa celei din urmă este șlefuită, prezentând m locul intersecției urme paralele (striații) produse de vârful peniței. Striațiile de pe trăsătura de creion sunt continuate adesea și în afara limitelor intersecției, ele manifestându-se prin zgârierea hârtiei.

Executarea trăsăturii ulterioare cu cerneală poate oferi și un alt element indicator al ordinii intersectării, și anume inundarea -unilaterală ori bilaterală – a trăsăturii aflate dedesubt. Difuzia are loc îndeosebi când trăsătura subiacentă este executată tot cu cerneală, care încă nu s-a uscat complet. Fenomenul depinde de calitatea hârtiei, el putând să nu aibă loc sau să fie de proporții mai restrânse când aceasta este slab încleiată. Inundarea mai este în funcție de fluiditatea cernelii, precum și de debitul ei pe peniță în momentul intersectării cu trăsătura precedentă.

Capitolul V

Cercetarea scrisului dactilografiat

1. Identificarea mașinii de scris.

Fiecare mașină de scris se reflectă în textul dactilografiat prin particularități proprii, strict individuale, care o deosebesc nu numai de mașinile de alte mărci și modele, dar și de mașinile de aceeași marcă și model. Amprenta sa este cu atât mai individuală, cu cât ea s-a aflat mai mult timp în exploatare; la mașinile noi, folosite încă puțin, posibilitățile de identificare sunt, în genere, mai reduse decât la acelea la care s-a scris o perioadă mai îndelungată.

În funcție de proveniența lor, caracteristicile dactilografice individuale se pot împărți în două mari grupe. Cele din prima grupă sunt generate de particularități ale pieselor ce alcătuiesc mecanismul mașinii, îndeosebi de particularități ale brațelor ce susțin semnele grafice. Caracteristicile individuale din a doua grupă sunt datorate unor particularități ale suprafețelor de impact ale semnelor grafice; ele se formează în procesul de fabricație și mai ales în cel de exploatare a mașinii.

Dintre caracteristicile din prima grupă se remarcă mai întâi acelea referitoare la alinierea semnelor grafice pe orizontală și verticală: unele dintre ele sunt deviate de la axa lor normală, spre dreapta ori spre stânga, în sus ori în jos, ceea ce duce la micșorarea sau mărirea spațiului dintre două semne, la dereglarea liniei de bază a scrisului. Devierile de aliniere, în special cele orizontale, sunt provocate de îndoirea brațelor mașinii sau de fixarea inexactă a suportului semnelor grafice pe capul brațului. Ele se pot datora, de asemenea, jocului pe care-l are brațul din cauza uzurii știftului de la bază, precum și defecțiunii pinionului de intervale a carului ori slăbirii arcului de acționare a regulatorului.

Dereglările de aliniament se iau în considerare ca elemente individualizatoare numai atunci când au un caracter constant, nu și în cazurile când apariția lor este întâmplătoare. Ele sunt adesea provocate de modul cum se dactilografiată, de viteză și ritmicitate, de forța de lovire pe taste etc. Astfel, cadența neregulată de dactilografiere determină deplasarea inegală a carului, ducând la imprimarea semnului următor înainte de terminarea cursei ce reprezintă pasul normal al mecanismului principal al mașinii. De asemenea, atingerea simultană a două taste cauzează apropierea semnelor între ele, iar apăsarea insuficientă pe schimbător se reflectă în scris prin dezalinieri.

Există și alte situații similare, de natură să demonstreze posibilitatea unor dereglări accidentale, inconstante, ce nu se vor lua în seamă la aprecierea rezultatului examenului comparativ.

Printre elementele individualizatoare, generate de defecțiuni ale mecanismului mașinii, se mai remarcă înclinarea spre dreapta sau spre stânga a semnelor grafice, ca urmare a unei greșite sudări pe suportul acestora ori a torsiunii brațului, dedublarea sau imprimarea neclară a trăsăturilor datorită vibrației brațului, slabei fixări a suportului ori unei insuficiente presări a hârtiei pe sul. Se mai pot constata, de asemenea, îngrămădiri de semne grafice, intervale inegale între rânduri, absența paralelismului acestora, consecință a dereglării mecanismului ce acționează carul mașinii sau a imperfecțiunii mecanismului de intervale ori a celui de rulare a hârtiei. În repetate cazuri, se remarcă o intensitate inegală de imprimare a semnelor grafice, ca rezultat al impactului defectuos dintre ele și sulul mașinii, acest defect fiind generat, la rândul său, fie prin deteriorarea suprafeței sulului, fie de dereglarea brațului sau suportului seninelor, fie de presarea inegală a hârtiei pe sul.

Uneori se constată colorarea inegală a semnelor grafice și îmbâcsirea acestora, îndeosebi a buclelor și ovalelor. Asemenea particularități provin din impuritățile ce se depun cu timpul în părțile scobite ale semnelor grafice, precum și din cauza blocării panglicii de la mașina de scris. E necesar să se rețină însă că elementele menționate sunt mai puțin constante decât cele precedente, având valoare individualizatoare numai în cazurile când se compară texte dactilografiate în același timp cu textul în litigiu.

Caracteristicile individuale din a doua grupă se referă, după cum s-a arătat, la particularitățile suprafeței semnelor grafice. Ele reprezintă defecte de fabricație și mai ales defecte ivite în cursul exploatării mașinii de scris. Principalele aspecte sub care se manifestă elementele individualizatoare de această natură sunt îngroșările trăsăturilor imprimate, datorate aplatizării (tocirii) metalului, deformarea diverselor trăsături, amputarea sau teșirea unor părți ale literelor și, îndeosebi, ale liniuțelor de la extremități, deplasarea unor detalii ale semnelor grafice etc.

Aplatizarea generează adesea imprimarea și a altor elemente aflate pe suportul caracterelor, precum și a bazei acestuia. Asemenea situații se întâlnesc frecvent în cazul punctului și virgulei, care se folosesc mai des și deci se tocesc mai repede decât alte semne grafice. Imprimările suplimentare constituie caracteristici destul de stabile, având o mare valoare individualizatoare.

Caracteristicile individuale ce țin de partea imprimabilă a caracterelor au o constanță mai fermă decât acelea legate de dereglarea mecanismelor mașinii. Ele se mențin, de fapt, până când semnul grafic respectiv este schimbat. Neînlocuirea la timp duce, de regulă, la o accentuare a deformației incipiente, implicit la o mai pronunțată valoare identificatoare a elementului. În această situație însă se cere ca probele de comparație să fie contemporane actului în litigiu.

Formarea concluziei certe (pozitive sau negative) trebuie să fie precedată de verificarea minuțioasă a fiecărei caracteristici dactilografice, pentru a se conchide dacă ea este stabilă sau se datorează unei cauze întâmplătoare. În regulă generală, identitatea se stabilește, numai prin coroborarea caracteristicilor comune constante, și nu prin luarea la considerație doar a unor elemente izolate.

În cazurile în care textul în litigiu este de dimensiuni reduse, ca și atunci când el ests dactilografiat la o mașină relativ nouă, se cere o prudență deosebită, deoarece textul scurt nu oferă întotdeauna posibilitatea verificării constanței (repetabilității) elementelor particulare, iar mașinile noi nu prezintă defecțiuni marcante care sa se reflecte în scrisul dactilografiat. Cu toate acestea, sensul dactilografiat la o mașină nouă poate evidenția caracteristici individualizatoare care constau în mici dereglări de aliniament ele semnelor grafice, in diferențe ale intensității de imprimare a unor semne ori a unor părți ale aceluiași semn grafic și în unele particularități ale suprafeței de impact a literelor, cifrelor și altor semne. Unele din detaliile menționate apar în scrisul dactilografiat chiar și la mașinile ce nu au fost încă date în exploatare, și aceasta, deoarece ele se asamblează manual în fabrică, deci piesele nu sunt fixate absolut identic la toate exemplarele aceluiași model; pe de altă parte, matrițele după care se toarnă semnele grafice, prezintă și ele mici diferențe în limitele toleranței admise de procesul tehnologic.

1.1 Materialele de comparație.

Compararea directă a semnelor dactilografice cu semnele grafice de pe brațele mașinii ori cu mulajul acestora (ceară, gips, materiale plastice) s-a dovedit a fi incomodă și nu cu mult mai eficientă decât, compararea cu texte scrise la mașinile suspecte. Procedeul din urmă este predominant, aplicându-se în mod curent în practica de expertiză.

Probele dactilografice sunt de două genuri: experimentale și așa-zise libere. Cele experimentale trebuie executate cu respectarea, pe cât posibil mai exactă, a condițiilor de dactilografiere a actului încriminat, folosindu-se același fel de hârtie, aceeași panglică ș.a.m.d. Este indicat ca probele să fie scrise de un dactilograf de profesie și să cuprindă întreg textul actului în litigiu, redat întocmai sub aspect topografic (plasarea textului, lungimea și intervalul rândurilor, spațierea cuvintelor) și ortografic (cu erorile pe care eventual le conține). Se vor reproduce, de asemenea, toate caracterele mașinii, în ordinea de pe claviatură, grupate în rânduri, așezate unul sub altul; cele care se scriu cu ajutorul schimbătorului se plasează deasupra, iar cele care se scriu direct, dedesubt. Se dactilografiază în același timp și câteva fraze, la intervale diferite, conform posibilităților mașinii respective, pentru a cunoaște valoarea distanței dintre rânduri.

De la fiecare mașină se iau câte 2-3 probe. Mai întâi se scrie la mașină în starea în care ea se află în momentul începerii operației. Apoi se curăță caracterele de impurități și se execută o nouă probă. Se recomandă, deasemenea, și o probă fără panglică, cu hârtie copiativă neîntrebuințată; aceasta are o structură mai omogenă și e mai subțire decât panglica, redând mai exact particularitățile reliefului caracterelor. În ultimul timp au apărut panglici confecționate din nailon și din material plastic. Cu ajutorul lor se obțin imprimări care relevă foarte clar conturul și detaliile caracterelor, putându-se astfel întreprinde o analiză comparativă eficace.

Probele dactilografice libere, reprezentând de regulă acte întocmite anterior celui în litigiu, depășesc ca valoare pe cele experimentale, în special când actele respective sunt dactilografiate la aceeași dată ori la date foarte apropiate de data întocmirii actului în litigiu. Asemenea probe vor evidenția cel mai fidel particularitățile mașinii de scris suspecte, inclusiv cele temporare. Se impune, de aceea, ca organul judiciar care dispune expertiza să aibă o preocupare deosebită pentru administrarea înscrisurilor de comparație contemporane cu actul în litigiu.

Absența probelor libere, imposibilitatea de a le procura, nu constituie întotdeauna un impediment în rezolvarea problemei identității mașinii de scris, identificarea putându-se face în multe cazuri numai pe baza probelor experimentale. Șansele identificării sunt însă mai reduse, datorită uzării ori reparării mașinii în intervalul de timp dintre scrierea textului în litigiu și executarea probelor la aceeași mașină. Iată de ce, organul care solicită expertiza trebuie să comunice expertului orice informații utile asupra mașinii suspecte, și îndeosebi informații referitoare la reparațiile pe care le-a suferit și la natura acestora.

1.2 Examenul comparativ.

Confruntarea dintre scrisul dactilografiat în litigiu și cele de comparație se face, în primul rând, cu ajutorul instrumentelor de măsurat și al aparaturii optice. Pe lângă riglă, compas, raportor, se folosesc grile transparente, liniate vertical și orizontal, la diferite intervale (pentru stabilirea devierilor semnelor grafice de la axa lor normală și a dereglării paralelismului dintre rânduri), goniometru (pentru măsurarea unghiurilor), curbimetru (pentru măsurarea gradului de arcuire a unor detalii ale semnelor grafice).

Examinările optice se efectuează de regulă cu ajutorul microscopului binocular. Se recomandă, de asemenea, utilizarea microscopului comparator, care oferă posibilitatea observării caracterelor în același câmp vizual și chiar a suprapunerii lor optice. Efecte pozitive se înregistrează și prin examinarea semnelor grafice pe fotocopii mărite (de 5-6 ori). Procedeul fotografic servește totodată la ilustrarea raportului de expertiză cu asemănările sau deosebirile constatate.

Identificarea dactilografului.

Identificarea dactilografului constituie o sarcină dificilă. După unii autori, investigațiile în acest scop s-ar putea solda doar cu o concluzie de probabilitate. În cazul unui text relativ scurt situația este într-adevăr aceasta. Când însă textul este mai extins posibilitățile de analiză sporesc, odată cu ele crescând și cele de identificare, în principiu, identificarea este mai ușoară când actul e dactilografiat de către un neinițiat, și mult mai dificilă când avem de-a face cu un dactilograf de profesie. În această din urmă situație se mai face distincția între dactilografii care nu au urmat cursuri speciale și cei care au urmat asemenea cursuri; uniformizarea manierii de scriere la mașină – spre care se tinde la cursurile speciale – va limita numărul particularităților de dactilografiere, implicit posibilitățile de identificare a dactilografului.

Elementele pe baza cărora se poate stabili autorul scrisului la mașină se împart în două categorii: elemente lexical-gramaticale și elemente dactilografice. Cele din prima grupă se referă la limbajul folosit, la particularitățile stilistice, la respectarea regulilor ortografice și de punctuație. Secundele privesc, în primul rând, aspectele topografice: modul de dispunere a scrisului în pagină, plasarea titlului, a datei, a antetului și a numărului de înregistrare, dimensiunea spațiului alb din stânga textului, din partea de sus și de jos a acestuia, existența alineatelor și mărimea lor.

Tot ca elemente dactilografice se mai pot nota: felul de terminare a rândurilor și de despărțire a cuvintelor, modul de numerotare și de terminare a paginii (folosirea vreunui semn, plasamentul său), felul de subliniere a unor idei, cuvinte, intensitatea de lovire a tastelor și cadența dactilografierii, modul de scriere a expresiilor cifrice, îndeosebi a celor cu fracții, intervalul la care se scriu semnele grafice în cazul folosirii ghilimelelor, parantezelor, linioarelor etc. Se urmăresc, totodată, eventualele greșeli de dactilografiere și, bineînțeles, natura acestora (lipsa spațiului între cuvinte, eroare de literă, omiterea majusculei sau a altui semn grafic ș.a.). Modul de corectare a greșelilor de dactilografiere (ștergerea cu guma, răzuire cu lama, suprapunerea semnului corespunzător peste cel eronat, printr-o apăsare mai puternică pe tastă, „ștergerea" cu ,,X"-uri) constituie un alt indiciu individualizator, de natură să contribuie la identificare.

De mare însemnătate sunt probele dactilografice ce se administrează de la persoana ori persoanele bănuite că au scris la mașina în litigiu. Procurarea unor acte anterioare, dactilografiate de aceeași persoană, chiar și la alte mașini decât mașina la care s-a dactilografiat actul încriminat, este foarte utilă; asemenea probe permit să se facă aprecieri asupra nivelului deprinderilor de dactilografiere și a particularităților acestora. Probele experimentale vor cuprinde un text oarecare, precum și textul actului în litigiu; acestea se vor dicta presupusului autor, fără a i se da vreo indicație asupra felului cum să scrie din punct de vedere gramatical și al tehnicii de dactilografiere.

Examenul comparativ minuțios între modelele de scris și scrisul în litigiu poate releva un ansamblu de elemente comune suficient de edificator în privința autorului dactilografierii, ducând m final la identificarea sa.

Capitolul VI

Falsificarea impresiunii de stampila

1. Individualitatea impresiunii de ștampilă.

Identificarea dactilografului constituie o sarcină dificilă. După unii autori, investigațiile în acest scop s-ar putea solda doar cu o concluzie de probabilitate. În cazul unui text relativ scurt situația este într-adevăr aceasta. Când însă textul este mai extins posibilitățile de analiză sporesc, odată cu ele crescând și cele de identificare, fn principiu, identificarea este mai ușoară când actul e dactilografiat de către un neinițiat, și mult mai dificilă când avem de-a face cu un dactilograf de profesie. În această din urmă situație se mai face distincția între dactilografii care nu au urmat cursuri speciale și cei care au urmat asemenea cursuri; uniformizarea manierii de scriere la mașină – spre care se tinde la cursurile speciale – va limita numărul particularităților de dactilografiere, implicit posibilitățile de identificare a dactilografului.

Elementele pe baza cărora se poate stabili autorul scrisului la mașină se împart în două categorii: elemente lexical-gramaticale și elemente dactilografice. Cele din prima grupă se referă la limbajul folosit, la particularitățile stilistice, la respectarea regulilor ortografice și de punctuație. Secundele privesc, în primul rând, aspectele topografice: modul de dispunere a scrisului în pagină, plasarea titlului, a datei, a antetului și a numărului de înregistrare, dimensiunea spațiului alb din stânga textului, din partea de sus și de jos a acestuia, existența alineatelor și mărimea lor. Tot ca elemente dactilografice se mai pot nota: felul de terminare a rândurilor și de despărțire a cuvintelor, modul de numerotare și de terminare a paginii (folosirea vreunui semn, plasamentul său), felul de subliniere a unor idei, cuvinte, intensitatea de lovire a tastelor și cadența dactilografierii, modul de scriere a expresiilor cifrice, îndeosebi a celor cu fracții, intervalul la care se scriu semnele grafice în cazul folosirii ghilimelelor, parantezelor, linioarelor etc. Se urmăresc, totodată, eventualele greșeli de dactilografiere și, bineînțeles, natura acestora (lipsa spațiului între cuvinte, eroare de literă, omiterea majusculei sau a altui semn grafic ș.a.). Modul de corectare a greșelilor de dactilografiere (ștergerea cu guma, răzuire cu lama, suprapunerea semnului corespunzător peste cel eronat, printr-o apăsare mai puternică pe tastă, „ștergerea" cu ,,X"-uri) constituie un alt indiciu individualizator, de natură să contribuie la identificare.

De mare însemnătate sunt probele dactilografice ce se administrează de la persoana ori persoanele bănuite că au scris la mașina în litigiu. Procurarea unor acte anterioare, dactilografiate de aceeași persoană, chiar și la alte mașini decât mașina la care s-a dactilografiat actul încriminat, este foarte utilă; asemenea probe permit să se facă aprecieri asupra nivelului deprinderilor de dactilografiere și a particularităților acestora. Probele experimentale vor cuprinde un text oarecare, precum și textul actului în litigiu; acestea se vor dicta presupusului autor, fără a i se da vreo indicație asupra felului cum să scrie din punct de vedere gramatical și al tehnicii de dactilografiere.

Examenul comparativ minuțios între modelele de scris și scrisul în litigiu poate releva un ansamblu de elemente comune suficient de edificator în privința autorului dactilografierii, ducând în final la identificarea sa. În cadrul investigațiilor privind modificarea unui act adevărat sau alcătuirea integrală a unui act fals se ridică adesea problema autenticității impresiunii de ștampilă de pe acel act, fiind necesar să se stabilească dacă ea a fost formată, cu ștampila originală sau cu o altă ștampilă ori a fost obținută într-un alt mod. Răspunsul la aceste întrebări este posibil datorită formei caracteristice a suprafeței imprimabile a ștampilei (clișeului) și a particularităților sale ivite în procesul de fabricație și de exploatare.

Se cunosc două feluri principale de ștampile: de cauciuc și metalice. Cele din urmă – denumite și sigilii – se aplică fie pe hârtie, cu tuș, fie în ceară roșie ori în alte materiale plastice, formând impresiuni reliefate. Ținând seama de faptul că la întocmirea actelor se folosesc mai mult ștampilele de cauciuc, ne vom referi cu precădere la acestea.

Ștampilele originale se confecționează în ateliere specializate după norme care, în genere, corespund celor tipografice. Alcătuirea compoziției poligrafice (zațului), realizarea amestecului de cauciuc, vulcanizarea și finisarea clișeului au loc conform unor prescripții generale de fabricație, care-și găsesc finalizarea în formele geometrice regulate ale reliefului clișeului, în dimensiunile egale ale semnelor grafice și ale spațiilor dintre ele, în poziția comună a axelor longitudinale ale literelor.

Cu toate acestea, în procesul confecționării fiecărei ștampile pot să apară unele elemente care vor individualiza clișeul obținut, n primul rând, este posibil ca literele ori alte semne din cadrul compoziției poligrafice să prezinte anumite caracteristici particulare. Nu sunt excluse apoi deformări ale matriței în timpul presării și uscării De asemenea, în momentul confecționării clișeului propriu-zis, pot apărea rugozități, fisuri formate de bule de aer ori de corpuri străine aflate între matriță și masa de cauciuc.

Unele modificări ale microreliefului clișeului au loc și după confecționarea sa, sub influența factorilor externi. Astfel, lumina și variațiile de temperatură duc la îmbătrânirea cauciucului, oxigenul din aer îi oxidează suprafața, făcând-o fragilă, sfărâmicioasă, iar reactivii chimici, folosiți de obicei pentru curățirea ștampilei, îi provoacă umflarea. În același timp, au loc unele transformări ale cauciucului, generate de interacțiunea constituenților acestuia (sulful, materialele de umplutură, stimulenții vulcanizării, plastifianții, anti-îmbătrânitorii). Schimbările însușirilor fizico-chimice se reflectă și în modificări la nivelul suprafeței clișeului, ceea ce constituie o premisă a individualității sale.

Durata și condițiile concrete de exploatare a ștampilei produc și ele modificări ale clișeului, de natură să-l particularizeze. Ca urmare a presiunii repetate exercitate asupra ștampilei, au loc o serie de deformări ale elementelor clișeului: frângerea liniei ce constituie rama, întreruperea altor linii, amputarea unor părți ale Uterelor ș.a. Nu sunt excluse nici deteriorări ale clișeului produse în afara exploatării ștampilei (păstrare necorespunzătoare etc).

Elementele de individualitate menționate mai sus au valoare numai dacă sunt relativ stabile. Stabilitatea se referă nu la fiecare element în parte, ci la un ansamblu de elemente care să fie suficient, în cazul dat, pentru identificarea clișeului. De regulă, totalitatea caracteristicilor individualizatoare ale clișeului se menține o perioadă mai mult sau mai puțin îndelungată, variind de la o situație al alta. În vederea identificării contează în mod deosebit ca ștampila să-și mențină acel ansamblu individualizator din momentul aplicării sale pe actul încriminat până în momentul expertizării.

De o însemnătate practică deosebită este luarea în considerare de către cercetător a mecanismului de imprimare a ștampilei pe hârtie, a factorilor care influențează formarea unei impresiuni concrete, implicit a factorilor care au înrâurire asupra caracteristicilor individualizatoare ale acesteia.

Din punct de vedere traseologic, impresiunea de ștampilă este o urmă de suprafață. Formarea ei este condiționată de impactul clișeului pe hârtie și de capacitatea materialului de imprimare (tușul de ștampilă) de a se desprinde de pe suprafața clișeului și de a trece pe suprafața hârtiei. Este de reținut îndeosebi că, în momentul aplicării ștampilei, datorită elasticității cauciucului, are loc o aplatizare a elementelor clișeului, manifestată într-o oarecare modificare a dimensiunilor semnelor grafice și a distanțelor dintre ele; fenomenul se poate constata uneori numai la o parte a impresiunii, fiind în funcție de repartizarea apăsării pe suprafața clișeului. Inegalitatea forței de apăsare mai provoacă frângerea liniilor chenarului, unirea a două linii apropiate, schimbarea formei unor detalii ș.a. Deformările mai depind de înălțimea reliefului clișeului și de natura suportului pe care se află hârtia în momentul aplicării ștampilei. Devierile determinate de forța mecanică de apăsare asupra ștampilei nu trebuie confundate cu deformările rezultate din uzura clișeului, datorită folosirii sale îndelungate. Cele din urmă se mențin constante, nefiind decât în mică măsură influențate de mecanismul formării impresiunii.

Individualitatea clișeului se reflectă, la rândul ei, în individualitatea impresiunii de ștampilă. Elementele care particularizează impresiunea de ștampilă au fie un caracter general, fie unul individual. Din prima categorie fac parte: forma impresiunii (circulară, dreptunghiulară, ovalică, triunghiulară), valorile dimensionale, conținutul textului, forma generală și orientarea rândurilor (drepte, curbe, oblice), distanța dintre cuvinte și dintre litere, desenul general al acestora, diametrul impresiunii circulare, aspectul stemei sau al emblemei.

Caracteristicile individuale se referă la particularitățile dispunerii textului față de centrul impresiunii și de marginile desenului, la poziția reciprocă a detaliilor diferitelor elemente literale și neliterale ale impresiunii, la înclinarea semnelor grafice unul față de altul. O deosebită valoare identificatoare o au macrodeformările detaliilor, absența unor fragmente ale desenului, pe care le prezintă literele, liniile sau alte elemente ale impresiunii. Situațiile concrete pot evidenția și alte caracteristici individualizatoare, ce vor concura la elucidarea situației impresiunii de ștampilă cercetate.

2. Identificarea ștampilei.

Examinarea impresiunii de ștampilă de pe un act suspect de fals are ca prim scop stabilirea faptului dacă ea este contrafăcută sau reprezintă o impresiune obținută cu o ștampilă confecționată de fabrică. În cazul din urmă, examinarea are ca țel identificarea exemplarului de ștampilă utilizat.

În prima etapă a examinării se constată dacă impresiunea prezintă elemente de desenare, de copiere ori de executare cu un clișeu confecționat rudimentar. În acest sens, se urmăresc mai întâi aspectele grafice ale impresiunii, folosindu-se ustensile de măsurat, lupa, microscopul, precum și alte mijloace de laborator. Eventualele particule rămase pe hârtie de la clișeul plat ori de la cel în relief se pot releva și cu ajutorul unor reacții chimice. Astfel, pentru punerea în evidență a amidonului (clișeu din cartof crud) actul va fi tratat cu vapori de iod sau cu o soluție de iod în iodură de potasiu, obținându-se reacția specifică a amidonului cu iodul, manifestată în colorarea albastră violetă a hârtiei. Prezența albuminei (clișeu din ou fiert) va fi marcată de colorarea în galben a particulelor respective, când asupra lor se acționează cu acid azotic. Urmele de gelatină de la hârtia fotografică, folosită uneori pentru transplantarea impresiunilor de ștampilă, se evidențiază cu ajutorul unei soluții (1%) de ninhidrină în acetonă, din care se aplică o picătură pe porțiunea impresiunii studiate și se lasă două zile la temperatura camerei, timp în care reacția evoluează, apărând în final o pată caracteristică, de culoare roz. Gelatina se relevă și prin utilizarea soluției de mercur și acid azotic concentrat (1:1), diluată cu un volum dublu de apă; în acest caz are loc o colorare în roșu. Particulele de argint (din emulsia hârtiei fotografice) rămase în zona impresiunii de. pe actul în litigiu se pot descoperi prin procedeul analizei spectrale de emisie. Ele mai apar și atunci când hârtia este prelucrată cu un revelator fotografic, în care caz argintul se înnegrește. (Pentru redarea aspectului inițial al actului, porțiunea înnegrită se tratează cu ferocianură de potasiu).

Coroborând rezultatele examinărilor fizice și a celor chimice, se poate deci stabili dacă impresiunea de ștampilă este ori nu contrafăcută. Absența indiciilor de contrafacere denotă că impresiunea a fost creată cu o ștampilă normală, ceea ce impune trecerea la a doua fază de cercetare, în vederea identificării sale. În cadrul acestei examinări, impresiunea în litigiu se confruntă cu diferite impresiuni executate experimental cu ștampila bănuită.

Pentru comparație, se execută 10-12 impresiuni, jumătate din ele pe o hârtie similară celei în litigiu, jumătate pe hârtie de calitate superioară. O parte a impresiunilor vor fi executate prin apăsare accentuată, cealaltă parte prin apăsare medie și ușoară. În ambele situații se va folosi tuș de aceeași culoare cu tușul existent la impresiunea în litigiu. În cazul când clișeul este îmbâcsit, acesta se va curăța după executarea primei serii de impresiuni experimentale, aplicându-se apoi încă de câteva ori, pe o hârtie de bună calitate și cu o presiune moderată. Când actul în litigiu este mai vechi, se recomandă procurarea unor acte întocmite la date cât mai apropiate de data alcătuirii celui încriminat care să conțină impresiuni aplicate cu aceeași ștampilă. În felul acesta, se poate constata dacă suprafața imprimabilă a ștampilei a suferit între timp modificări.

Este foarte important ca atunci când există mai multe ștampile confecționate după aceeași matriță, să se execute impresiuni cu fiecare dintre ele. Expertul va trebui informat atât asupra existenței mai multor ștampile de aceeași formă cu același conținut, cât și asupra condițiilor de confecționare, exploatare și păstrare a ștampilei cu care se presupune că s-a executat impresiunea încriminată.

Analiza comparativă va avea ca obiect mai întâi caracteristicile generale ale impresiunilor (forma și mărimea lor, diametrul, tipul caracterelor, conținutul textului, amplasarea sa față de stemă sau emblemă, aspectul acestora, prezența steluțelor, linioarelor despărțitoare etc.) și numai apoi caracteristicile de ordin particular (elemente de uzură, deformări, fisuri, deteriorări ș.a.). Examinările se fac cu ajutorul aparaturii optice, a fotografiilor mărite și a instrumentelor de măsurat. De mare utilitate sunt grilele transparente care, pe lângă linii orizontale și verticale, conțin și diferite figuri geometrice (unghiuri, cercuri, frânturi de arc etc).

La aprecierea detaliilor individuale se va ține seama de posibilitatea apariției incidentale a acestora, datorită condițiilor variabile de imprimare, ceea ce impune verificarea caracterului lor stabil, ca indiciu al valorii individualizatoare. Atunci când ștampila este nouă, sau în cazul unei imprimări defectuoase, numărul caracteristicilor individuale va fi mai redus, diminuându-se corespunzător și posibilitățile de identificare. Concluzia privind identificarea ștampilei se va pronunța numai în baza concordanței depline caracteristicilor generale și a unui concludent complex de caracteristici individuale.

Capitolul VII

Reconstituirea actelor deteriorate

1. Reconstituirea actelor rupte sau tăiate.

Procedeele de reconstituire a actelor rupte sau tăiate sunt, în genere, de natură grafică, traseologică și fizico-chimică.

Fragmentele de hârtie, mai ales când se presupune că ele ar putea proveni de la mai multe acte, se sortează mai întâi după culoare, liniatură, după cum sunt scrise și cu ce anume (scris de mână, scris dactilografiat, scris tipografic) sau sunt nescrise, după stratul de protecție, dacă au, și după desenele pe care eventual le conțin. Sortarea menționată este urmată de împărțirea fiecărei grupe în bucăți de hârtie lipsite de margine și bucăți de hârtie cu margine. Acestea din urmă se grupează, la rândul lor, în bucăți de hârtie desprinse din marginea dreaptă și cea stângă a actului, bucăți de hârtie aparținând marginii de sus și, respectiv, de jos a actului și bucăți de hârtie cu două margini, în unghi, pe colțul actului. Celelalte fragmente de hârtie se îmbină după configurația marginilor rupturii sau tăieturii, după continuitatea scrisului, liniaturii, desenului, eventualelor pete pe care le conține actul, precum și după liniile de îndoire a hârtiei, dacă acestea există. Unii autori indică pentru conservarea și manipularea actelor rupte sau tăiate folosirea polimerilor, cum ar fi poliacetatul de vinil, recomandat de W. Crăciun. Acesta reprezintă un lichid incolor, semivâscos, care se dizolvă ușor în solvenți organici. Aplicându-l cu o pensulă fină, mai întâi pe una din fețele actului reconstituit și apoi pe cealaltă, el se usucă în 20-30 minute, la temperatură obișnuită, formând o peliculă subțire, transparentă.

Criteriile grafice și traseologice nu pot servi în toate cazurile la dovedirea faptului că mai multe fragmente de hârtie au constituit un întreg. Nu rareori se constată că fragmentele respective nu au margini comune deoarece unul sau mai multe din ele lipsesc, fiind pierdute sau distruse total. În asemenea situații, precum și atunci când este necesar să se stabilească dacă două acte sunt întocmite pe aceeași hârtie, ori dacă actul în litigiu este confecționat dintr-o anumită hârtie se recurge la examinări fizico-chimice privind însușirile și componenții acesteia.

Se analizează culoarea hârtiei, nuanța luminiscenței produse sub acțiunea radiațiilor ultraviolete, macrostructura suprafeței hârtiei, greutate pe centimetru și grosimea ei. De asemenea, se examinează genul fibrelor de hârtie (foioase, conifere, bumbac, in, cânepă, paie, stuf, mase plastice), natura materialelor de încleiere (amidon, colofoniu, gelatină, caseină), folosite pentru micșorarea capacității naturale de absorbție a fibrelor și pentru fixarea celorlalți constituenți ai hârtiei, precum și natura materialelor de umplutură (caolin, talc, compuși de bariu, sulfat de calciu, oxid de zinc), care se înglobează în masa hârtiei pentru a-i da acesteia consistență, densitate, rezistență, netezime, elasticitate etc.

Culoarea hârtiei și gradul ei de albire se determină la lumina zilei sau pe cale fotometrică, prin măsurarea volumului de reflexie a luminii. La aprecierea rezultatelor analizei trebuie avut în vedere faptul că hârtia își poate modifica nuanța de culoare în timp ori sub influența unor agenți fizici și chimici. Aceeași remarcă este valabilă și în cazul aprecierii fluorescentei pe care o prezintă hârtiile comparate sub acțiunea radiațiilor ultraviolete.

Combinarea iluminării verticale și laterale a hârtiei va evidenția modul de finisare a suprafeței acesteia, dacă este mată ori lucioasă etc, ceea ce poate contribui la elucidarea problemei identificării.

Un alt criteriu, în același sens, îl constituie gradul de opacitate 8 hârtiei, care se stabilește prin examinarea acesteia prin transparență, în fața unei surse de lumină. Cu acest prilej se poate constata neuniformitatea opacității, care provine din lipsa de omogenitate a pastei de hârtie în momentul preparării ei. Același procedeu, al examinării prin transparență, este de natură să releve uneori structura generală a hârtiei, modul cum sunt dispuse fibrele în masa acesteia și eventualele filigrane, care o individualizează nu numai prin conținutul și forma desenului, dar și prin procedeul tehnic de execuție.

Grosimea hârtiei se măsoară cu ajutorul micrometrului în diferite puncte ale ei, făcându-se media datelor obținute. Greutatea pe unitate de suprafață se stabilește cu ajutorul balanței analitice. Ea se determină concomitent cu grosimea hârtiei, cu care se află în raport de directă proporționalitate.

Testele fizice se mai extind, când este posibil, la capacitatea de absorbție a hârtiei, la conductibilitatea sa electrică precum și la elasticitatea, rezistența la îndoituri și rupturi, rezistența la temperaturi înalte și la lumina artificială intensă.

Genul fibrelor de hârtie se determină pe două căi, și anume: examinarea structurii acestora și stabilirea reacțiilor de culoare pe care le produc când sunt tratate cu diferite soluții. Structura fibrelor se evidențiază la microscop, lumina polarizară fiind preferabilă celei obișnuite. În prealabil, eșantionul de hâme se fierbe într-o soluție de hidroxid de sodiu sau într-un acid de concentrație medie, pentru ca fibrele să se destrame, rezultat ce se poate obține însă și prin prelucrare mecanică în mediu umed. Identificarea fibrei după particularitățile ei morfologice necesită atenția cu imagini de referință, întocmite de regulă în cadrul departamentelor de specialitate și a institutelor de cercetări științifice din domeniul industriei hârtiei și celulozei.

Examinarea microscopică în vederea determinării structurii fibrelor nu este întotdeauna eficientă, deoarece ele își pierd uneori o parte din caracteristicile morfologice în procesul de preparare a hârtiei. De aceea se recurge la metoda reacțiilor de culoare, folosindu-se de obicei următorii reactivi: a) soluția de iod-iodură de potasiu; b) soluția de iod-iodură de potasiu-acid sulfuric; c) soluția de clor-zinc-iod. Tratate cu prima soluție, fibrele de natură vegetală, în funcție de specia lor, capătă culori de la gri-galben până la galben-brun. Tratate cu a doua soluție, fibrele din mase lemnoase se colorează în galben, fibrele de celuloză în albastru, iar cele din cârpe în roșu-violet. Soluția de clor-zinc-iod colorează fibrele din materiale lemnoase în galben deschis, pe cele din celuloză în albastru-violet, iar pe cele din cârpe în roșu închis.

Metoda reacției de culoare se poate extinde și asupra ligninei, care este o substanță organică conținută de fibrele vegetale, constituind de fapt membrana exterioară a acestora. Prezența și cantitatea de lignină în hârtie se stabilește prin tratarea acesteia cu soluție alcoolică de floroglucină clorhidrică sau cu soluție de 10% sulfat de anilină. Se mai folosește, de asemenea, soluția de 1% dimetilparafenilendiaminsulfat. În contact cu soluția de fluoroglucină, preparatul se colorează roșu-violet, iar cu sulfatul de anilină, în galben mai mult sau mai puțin intens, în funcție de cantitatea de lignină conținută. Sub influența dimetilparafenilendiamin-sulfatului hârtia capătă culoarea oranj spre roșu.

Materialele folosite la încleiere se examinează în principal tot pe cale chimică. Din hârtie cleiul se extrage cu ajutorul apei, prin fierbere. Tratarea cu clorură de amoniu și soluție de iod-iodură de potasiu a reziduului rămas după evaporare și colorarea acestuia în albastru denotă prezența amidonului. Cleiul de natură animală se pune în evidență cu soluție de azotat de mercur și acid azotos, care va colora în roșu-cărămiziu sedimentul format după evaporarea apei. Cu acid acetic glacial și acid sulfuric concentrat se identifică cleiul de caseină, prezența căruia este marcată de culoarea violet-închis pe care o capătă proba analizată, încleierea făcută cu colofoniu se constată cu ajutorul anhidrei acetice, cu care acesta dă o colorație roșie. Cleiul de vâscoză se colorează prin prelucrarea cu soluție de clor-zinc-iod în violet, iar cu soluția de iod cu iodură de potasiu în gri cu nuanță de maro.

Prin analize de laborator se mai poate stabili gradul de încleiere a hârtiei, după difuzia și migrarea unui lichid în stratul acesteia, precum și faptul dacă încleierea este în masa hârtiei sau la suprafață. În ipoteza din urmă, pe hârtie se picură cu parafină topită. Dacă după uscarea și desprinderea peliculei formate se constată că hârtia a devenit transparentă în locul respectiv, înseamnă că încleierea se află în masă; dacă fenomenul nu are loc, rezultă că încleierea este la suprafață.

Natura materialelor de umplutură se determină prin examinarea reziduului ce se obține în urma dizolvării la cald a hârtiei în acid azotic. Astfel, sulfatul de bariu formează un reziduu alb, care, calcinat, colorează flacăra în verde. Caolina și argila dau un reziduu galben care, tratat cu ferocianură de potasiu, se îngălbenește. Sulfatul de calciu (ghipsul) formează un reziduu alb; tratat cu soluție de carbonat de sodiu el dă un precipitat solubil în acizi concentrați.

În cadrul investigațiilor de laborator asupra hârtiei se analizează, de asemenea, dacă ea conține – și aproximativ în ce proporții – săruri dorice și sulfurice. Clorurile se depistează prin prelucrarea eșantionului de hârtie în azotat de argint și apoi în formol, colorarea în tonuri de gri atestând existența acestora. Prezența sulfurilor este probată de colorarea eșantionului de hârtie în brun deschis spre galben și în brun închis, când asupra ei se acționează cu azotat de plumb și apoi cu sulfura de sodiu.

Concluzia de identitate sau de neidentitate a hârtiilor comparate se consideră întemeiată dacă ea se bazează pe examinări multilaterale, ale căror rezultate se coroborează, și nu doar prin luarea în considerare a unor elemente izolate.

2. Reconstituirea actelor arse.

Principalul țel al reconstituirii actelor sau a hârtiilor de valoare arse este acela de a pune în evidență conținutul lor. Reproducerea textului ori a desenului are loc în condiții de laborator, fiind necesar ca în prealabil piesa arsă să fie ridicată de la locul incendiului și transportată la sediul instituției de specialitate. Toate etapele mânuirii actului ars impun o atenție deosebită pentru a nu-l deteriora complet, făcându-l inapt oricărei examinări ulterioare. Sarcina expertului este relativ ușoară în cazul actelor semiarse și mult mai dificilă când gradul arderii este avansat, până la carbonizare. În fază de scrumizate, reconstituirea actului devine de cele mai multe ori imposibilă.

O primă măsura ce trebuie luată în situațiile în care se constata ca actul mea mai arde, este aceea de a stinge cu grijă focul, închizând gazul, orificiile de aerisire ale sobei etc. Dacă hârtia arde pe podea, în loc deschis, ea se acoperă de îndată cu un vas sau cu o cutie. Concomitent, se iau măsuri de închidere a tuturor surselor de curenți de aer, ferestre, uși etc.

Desprinderea și ridicarea hârtiei arse din locul unde se află se execută, când situația o permite, cu un clește lat. Mai recomandabil însă este să se procedeze în prealabil la crearea unui curent de aer, cu foaie sau, de pildă, cu o bucată de carton. Datorită suflării aerului, a curentului format, hârtia arsă se înalță: în acel moment sub ea se introduce un suport oarecare, preferabilă fiind o placă de sticlă. Ridicarea se poate face și cu ajutorul unei plăci de celuloid electrizate prin frecare. Operația dă rezultate mai ales în cazul hârtiilor arse de dimensiuni reduse. Ele se mai pot absorbi și cu un tub de sticlă prevăzut la unul din capete cu o pară de cauciuc.

Hârtia arsă, ridicată prin unul din procedeele menționate, se așează într-o cutie în care se află vată, și astfel se transportă de îndată și cu toată atenția la organul de expertiză. Unii autori propun ca transportul hârtiei arse să se facă într-un vas cu apă, ceea ce practic este mult mai dificil și chiar mai riscant, întrucât actul se poate lovi de pereții vasului.

În cadrul laboratorului de specialitate se procedează mai întâi la recondiționarea actului, în vederea examinării ce are ca scop relevarea conținutului său, iar în final se iau măsuri de conservare durabilă. Reconstituirea prealabilă vizează consolidarea hârtiei, obținerea unei elasticități care să permită întinderea acesteia. Atunci când există mijloace corespunzătoare, operația se efectuează (uneori fiind chiar necesară) înainte de transportarea actului la expertiză, adică imediat după descoperirea lui.

Elasticitatea hârtiei arse poate fi obținută în primul rând prin menținerea ei într-un mediu umed sau prin pulverizare cu vapori de apă, după care se tratează cu o soluție de 15-20% glicerina. Rezultate bune dau și pulverizările succesive cu uleiuri minerale sau cu soluții ale acestora în benzină. De asemenea, hârtia se poate umecta cu soluție de acid boric (1,2%) și hidroxid de sodiu (0,4%), tratându-se după uscare cu o soluție de 10% formol. Hârtia înmuiată și ușor consolidată se întinde și se așează între două bucăți de geam sau între două plăci de material plastic transparent.

Pulverizarea cu apă și ulei de ricin va reda hârtiei o parte din elasticitatea inițială, iar stratul de colodion sau de șerlac îi va asigura legarea țesăturilor, deci și rezistența la acțiunile mecanice.

Hârtiile arse până la stadiul de cenușă, chiar dacă nu sunt zdrobite, nu pot fi ridicate cu procedeele amintite mai sus și, înainte de a întreprinde orice acțiune asupra lor, trebuie întărite prin pulverizare cu șerlac. Pulverizarea trebuie făcută cu mare grijă, sub un unghi de 70° și de la o distanță suficientă ca nici o picătură din soluție să nu cadă pe hârtia arsă. Se vor face 3—4 pulverizări succesive, cu câte o pauză scurtă între ele, pentru întărirea fiecărui strat. Dacă textul în cerneală al hârtiei arse prezintă prin oxidare o colorare (o strălucire) diferită de a fondului hârtiei, se vor executa câteva fotografii prin filtre de culoare, înainte de a se încerca ridicarea hârtiei.

Ridicarea hârtiei pe un carton sau bucată de sticlă se face după pulverizarea cu șerlac cu ajutorul unui curent cald, introdus sub ea sub forma unui curent slab în creștere lentă.

Pentru citirea textelor înscrisurilor arse acestea se netezesc pe o placă de hârtie prin hidratare, după procedeele menționate mai sus, apoi se acoperă cu o a doua placă de sticlă și se introduc între două plăci de șamotă, care se așează pe o pirostrie deasupra unei lămpi de spirt. În aceste condiții, arderea hârtiei continuă, fără contact direct cu flacăra și prin asigurarea păstrării resturilor de ardere pe o suprafață plană. Hârtia carbonizată se va transforma în cenușă, asigurând un fond cenușiu, care va contrasta cu resturile oxidate ale textelor scrise în cerneală, mașină de scris, tipar, creioane colorate etc.

Evidențierea textelor înscrisurilor arse se poate face prin fotografiere sub radiații infraroșii, sau, în fluorescentă, prin radiații ultraviolete.

BIBLIOGRAFIE

1.Ion Mircea, „Criminalistica”, Ed. Lumina Lex, 1999

2. L. Ionescu, „Expertiza Criminalistica a scrisului”, Ed. Junimea, 1973

3. D. Sandu, „Falsul în acte”, Ed. Lumina Lex, 1994

4. C. Suciu, „Criminalistica”, Ed. Didactica si Pedagogica , 1972

5. Em. Stancu, „Tratat de Criminalistica„, Ed. Universul Juridic, 2003

6. I.Stoenescu și S.Zilberstein, „Dreptul procesual civil – teoria generală”, Ed.Didactică și Pedagogică, București, 1977

7. M.Costin, M.Mureșan, V.Ursa, „Dicționar de drept civil”, Ed.Științifică și Enciclopedică, București, 1980, p.300

8. I.Neagu, „Drept procesual penal”, Ed. Academiei Române, București, 1989

9. M.Costin, M.Mureșan, V.Ursa, „Dicționar de drept civil”, Ed.Științifică și Enciclopedică, București, 1980

10. E.Locard, „Lesfaux en ecriture et leur expertise”, Ed.Payot, Paris, 1959

11. Aionițoaie Constantin, Curs de criminalistică, Ed. Ministerului de Internet, 1977

12. I. Argeșanu, Criminalistica si criminoligia in acțiune, Ed. Lumina Lex, București, 2001

13. F. Arnau, Arta falsificatorilor si falsificatorii artei, Ed. Meridiane, București, 1970

14. Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. I-IV, Ed.. Ministerului de Interne, București, 1984

15. Ionescu L., D. Sandu Identificarea criminalistică, Ed. Științifică, București, 1990

16. V. Sava, Manual de dactiloscopie , Bucuresti, 1943

17. S.M. Mitricev, Criminalistica, Bucuresti, 1952

18. O. Wendell, Metode moderne de investigare criminală, Stockholm, 1954

19. I. A. Vinberg, Criminalistica, Bucuresti, 1952

20. N. Volonciu, Tratat de procedura penală, Ed. Paideia, Bucuresti, 1998

.

.