Cercetarea Criminalistica A Infractiunii DE Fals Material In Inscrisuri Oficiale

Capitolul I

Noțiuni introductive

I.1 Scurt istoric a infracțiunilor de fals în general

Documentele reprezintă un capitol important în istoria de milenii a omenirii. De-a lungul timpului documentele apar ca înscrisuri de o însemnatate deosebită, înca de la apariția lor acestea au început a fi falsificate. Istoria României reține falsificări celebre începând cu domnia lui Ștefan cel Mare. Pâna în secolul XVII falsificările de documente erau pedepsite aspru, pedepse ca tăierea mâinii, pierderea capului sau arderea pe rug.

Un document plasat în domnia lui Ștefan cel Mare a fost scris de cel mai cunoscut diac al cancelariei Moldovei dintre 1458-1460, un anume Stetco. Falsul a fost depistat de specialiști la studierea amprentei sigilare, care nu respecta standardele. În epoca în care el ar fi trebuit să fie realizat, dacă dăm crezare scrisului de pe el, pecetea ar trebui să fie confecționată fie din ceară naturală, fie dintr-o capsulă metalică, fie dintr-o capsulă de lemn în interiorul căreia să se gasească ceara roșie, în care urma să fie imprimat sigiliul domnitorului, cum este la Hrisovul Mânăstirii Hurezi. La acest fals, în loc de ceară naturală este un fel de bitum. Pe marginea acestei amprente sigilare, unde trebuia să fie legenda sau inscripția, în care se găsea numele domnului și țara unde domnea, nu se poate citi nimic, numai niște semne grafice care nu se pot citi, textul în totalitate este într-o limbă care vrea sa fie cea slavonă – limba de cancelarie.

O categorie anume de falsuri a fost numită de slavistul Ioan Bogdan „Noi falsificate basarabene”. Sunt în număr de 30, au fost create dupa ce Basarabia a cazut la Imperiul Țarist dupa „Pacea de la București” din 1812. Pentru falsificarea acestora se pare că a fost folosit un atelier întreg pentru ca toate aceste documente sunt cam pe același tipar.

Falsificatorii instruiți nu își permiteau să facă falsuri sub forma originală. Aceste documente nu reușeau să se impună ca autentice. Exista un întreg proces ce verificare a autenticității unui document. O cercetare pornește de la suport, de la scris și de la însemnele de validare, ori falsificatorii cunoșteau aceste lucruri. Un falsificator ilustru? Bogdan Petriceicu Hasdeu. El a creat doua falsuri, unul este "Diploma Bârladeanu", prin care se confereau unor negustori dreptul de a face comert în Moldova fără a plăti taxe, acest fals intrând în categoria falsurilor patriotice sau falsuri pentru mărirea neamului. Al doilea fals al lui B.P.Hasdeu este "Hrisovul lui Iurg Koriatovici".În acest hrisov el a încercat să pună pe tronul Moldovei acel personaj Iurg, pe care l-ar fi gasit într-o cronica lituana, dar negăsind documentele care să dovedească și ceea ce susține el, și-a permis luxul sa creeze un hrisov, știind ca nu are pergament din vremea lui Ștefan cel Mare, ca nu are cerneală de atunci, ca n-are matrița sigilară să obțină amprenta sigilară ca într-un document de atunci, el a prezentat falsurile sub formă de copii. Falsurile sub forma de copii nu se pot depista ușor pe baza elementelor externe, falsul trebuie supus criticii interne, pentru a vedea instituțiile, persoanele, limba și conținutul lor de idei.

Un alt fals celebru este cel referitor la orasul Târgoviste. Târgoviste a fost un oraș domnesc, liber, nu era închinat unor boieri sau manastiri. Matei Basarab ar fi dat un hrisov în care confirma că moșia este libera. În 1818, Alexandru Șutu îsi mărita fata și îi da zestre moșia lui de la orașul Târgoviste pentru că sfatuitorii îi spuneau că tot ceea ce este liber este domnesc. În acel moment târgoviștenii s-au răsculat. Dupa începerea revoluției moșia a fost restituită târgoviștenilor dar aceștia au cerut hrisovul, pentru a dovedi altă dată daca se va mai pune problema. Apare falsificatorul, Vlasceanu, care realizeaza falsul. Hrisovul, facându-se analiza interna deoarece s-a pastrat numai sub forma de copie, s-a vazut ca este un fals. A fost creat dupa 1821-1822. Târgovistenii au platit lui Vlasceanu pentru hrisov, dar la un moment dat s-a dovedit ca e fals, acesta fiind condamnat la câtiva ani de închisoare.

În anul 1847, în timpul domniei lui Nicolae Sutu, îsi face apariția la Iași o lucrare intitulată "Reguli ce urmeaza a se păzi în privegherea și cercetarea vinovaților", cuprinzând unele elemente de ordin tactic și metodologic.

Alături de dezvoltarea dactiloscopiei – în anul 1909, prof. dr. Mina Minovici, pe baza cercetarilor proprii, obține primele rezultate în descoperirea infractorilor după urmele lăsate de mâini, se întreprind studii vizând inițierea unor metode de cercetare criminalistică de falsuri în înscrisuri și de identificare a persoanei după scris. Sunt demne de amintit, în acest sens, lucrarea dr. Ștefan Minovici, "Falsul în documente si fotografia în serviciul jusțitiei" (1900) sau "Tratatul de grafologie si expertiză în falsuri" (1910) al criminalistului Mihai Moldoveanu.

După primul razboi mondial, oameni de stiință precum Henri Stahl ("Tratat de grafologie și expertiza falsurilor") și Mihai Kernbach, se preocupă de posibilitățile de perfecționare a expertizei grafice și a falsurilor în înscrisuri.

Începutul de drum în expertiza criminalistică îl constituie expertiza scrisului, act materializat prin Legea nr. 498/1946, prin care s-a constituit primul corp al experților grafici, lege care a fost abrogată în mod nejustificat prin Decretul nr. 472/1957.

Activitatea de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, precum și modul de dobândire a calității de expert tehnic se organizează și se desfășoară în condițiile prevăzute în O.G. nr. 2 din 21 ian. 2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 26/ ian. 2000. Expertiza tehnică efectuată de experți sau de specialiști, în condițiile prevăzute de prezenta ordonanță, din dispoziția organelor de urmărire penală, a instanțelor de judecată sau a altor organe cu atribuții jurisdicționale, în vederea lămuririi unor fapte sau împrejurări ale cauzei, constituie expertiză tehnică judiciară.

Expertizele criminalistice se efectuează de experți oficiali în institutele și laboratoarele de expertiză criminalistică, înființate potrivit dispozițiilor legale. La efectuarea expertizelor criminalistice de către experți oficiali, pot participa și experți numiți de organele judiciare, la cererea părților și recomandați de acestea, autorizați în condițiile O.G. nr. 75/2000, publicată în Monitorul Oficial nr.407/2000.

Capitolul II

Probe și mijloace de probă

II.1 Probe

Pentru rezolvarea cauzelor penale, organele judiciare au nevoie de date sau informații care să ducă la analizarea existenței sau inexistenței infracțiunii, vinovației sau nevinovăției făptuitorului etc. Datele sau informațiile care ajută la rezolvarea cauzei penale sunt furnizate prin intermediul probelor.

Având în vedere funcționalitatea lor în procesul penal, probele sunt definite ca fiind elemente cu relevanță informativă asupra tuturor laturilor cauzei penale. În acest sens în literatura de specialitate se arată că, în vederea aflării adevarului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească sub toate aspectele cauza, pe bază de probe.

Complexitatea informațiilor pe care le aduc probele în procesul penal a condus la definirea lor ca fiind elemente de fapt care servesc la constatarea existentei sau inexistenței unei infractiuni, la identificarea persoanei care a savarșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei.

II.2 Mijloacele de probă

Informațiile pe care aduce o probă nu pot fi administrate în procesul penal decât prin anumite mijloace prevăzuteanume în Codul de procedură penală, care sunt denumite mijloace de probă.

Mijloacele de probă sunt acele mijloace prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă, iar in literatura de specialitate sunt definite ca mijloace legale prin care se administreaza probele sau mijloacele legale utilizate pentru dovedirea unui fapt. Toate aceste definiții corespund funcționalității pe care această instituție procesuală o are în cadrul aflării adevarului în cauzele penale.

Mijloacele de probă admise în legislația procesual penală română în vigoare sunt prevazute limitativ în art. 64, și anume: declarațiile învinuitului sau ale inculpatului, declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor înscrisurile, înregistrările video sau audio, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-științifice, constatările medico-legate și expertizele.

Actuala reglementare a mijloacelor de probă este superioară celei din Codul de procedura penală anterior, pe de o parte, prin faptul ca legea anterioară nu enumera limitativ mijloacele de proba, lăsând o poarta deschisă includerii ca mijloace de probă autonome, a unor procedee de probațiune, iar pe de altă parte, prin faptul ca nu erau incluse în sistemul mijloacelor de proba declarațiile învinuitului sau inculpatului și nici declarațiile celorlalte părți din proces.

Actuala reglementare, conținând o enumerare limitativă a mijloacelor de proba, exclude posibilitatea reținerii altor mijloace sau procedee de investigare ca mijloace de proba distincte; mijloacele și procedeele de investigație tehnice puteau deveni, in anumite condiții, mijloace de proba.

Aprecierea mijloacelor tehnice de investigație sau a procedeelor tehnice de investigație ca înscrisuri sau ca mijloace materiale de probă se făcea în funcție de natura înregistrărilor efectuate. Spre exemplu, banda de magnetofon care conținea relatările unei persoane care a fost ascultată ca martor nu constituia un mijloc material de proba, ci o parte integranta a procesului-verbal în care erau transcrise relatările înregistrate pe banda de magnetofon; în acest caz, procesul-verbal ca înscris constituia mijlocul de proba.

Funcționalitatea mijloacelor de probă în procesul penal relevă importanța deosebită a acestora la aflarea adevărului și în final, la soluționarea cauzelor penale. Astfel, subliniind importanța modului de administrare a probelor în procesul penal, legiuitorul a prevăzut în art. 64 că mijloacele de probă obținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.

II.2.1 Documentul ca obiect de materializare a falsului.

Obiectul material al infracțiunii prevăzute în. art. 288 C.pen. este reprezentat de înscrisul oficial care este supus acțiunii de falsificare.

În accepțiunea art. 150 alin. (2) C. pen, ,,înscrisul oficial" este orice înscris care emană de la o unitate din cele la care se refera art. 145 sau care aparține unei asemenea unități. Înscrisurile oficiale, în sensul legii penale, sunt atât originalul, cât și duplicatul, triplicatul, precum și copiile legalizate sau certificate.

Potrivit art. 288 alin. (3) C.pen., sunt asimilate cu înscrisurile oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecințe juridice, cum ar fi biletele de spectacole sau întreceri sportive, biletele de loterie ori alte jocuri de noroc autorizate, tichetele de masă la cantine sau restaurante, imprimatele pentru ridicarea alocației de stat etc.

Înscrisurile oficiale, ca obiect material al infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale, trebuie să produca consecințe juridice, adică să fie apte a da naștere, a modifica sau stinge raporturi juridice, drepturi și obligatii.

Înscrisul în sens criminalistic nu a fost definit întrucât în literature juridică i se atribuie un sens foarte larg. Însă în domeniul dreptului penal termenul de înscris trebuie interpretat într-un sens riguros. Înscrisul nu reprezintă orice mode de materializare de exprimare a gândirii și voinței într-un obiect material , ci numai în exprimarea prin scris aceasta reprezentând exprimarea prin semne grafice a sunetelor și cuvintelor . Obiectele de genul fotografiilor, schemelor sau planșelor, în măsura în care nu conțin semnele scrierii fonetice pot fi considerate mijloace materiale de probă, de natură diferită de aceea a înscrisurilor.

Însă în prntul ca obiect de materializare a falsului.

Obiectul material al infracțiunii prevăzute în. art. 288 C.pen. este reprezentat de înscrisul oficial care este supus acțiunii de falsificare.

În accepțiunea art. 150 alin. (2) C. pen, ,,înscrisul oficial" este orice înscris care emană de la o unitate din cele la care se refera art. 145 sau care aparține unei asemenea unități. Înscrisurile oficiale, în sensul legii penale, sunt atât originalul, cât și duplicatul, triplicatul, precum și copiile legalizate sau certificate.

Potrivit art. 288 alin. (3) C.pen., sunt asimilate cu înscrisurile oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecințe juridice, cum ar fi biletele de spectacole sau întreceri sportive, biletele de loterie ori alte jocuri de noroc autorizate, tichetele de masă la cantine sau restaurante, imprimatele pentru ridicarea alocației de stat etc.

Înscrisurile oficiale, ca obiect material al infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale, trebuie să produca consecințe juridice, adică să fie apte a da naștere, a modifica sau stinge raporturi juridice, drepturi și obligatii.

Înscrisul în sens criminalistic nu a fost definit întrucât în literature juridică i se atribuie un sens foarte larg. Însă în domeniul dreptului penal termenul de înscris trebuie interpretat într-un sens riguros. Înscrisul nu reprezintă orice mode de materializare de exprimare a gândirii și voinței într-un obiect material , ci numai în exprimarea prin scris aceasta reprezentând exprimarea prin semne grafice a sunetelor și cuvintelor . Obiectele de genul fotografiilor, schemelor sau planșelor, în măsura în care nu conțin semnele scrierii fonetice pot fi considerate mijloace materiale de probă, de natură diferită de aceea a înscrisurilor.

Însă în problema cercetării criminalistice a înscrisurilor, sunt luate în considerare și instrumentele de autentificare timbrele, biletele de bancă, desenele, schițele, în general majoritatea obiectelor materiale ale infracțiunilor de fals, purtătoare de semne grafice.

II.2.2 Studierea și examinarea documentelor.

Un alt mare domeniu al investigației criminalistice a documentelor scrise îl constituie cercetarea falsului în înscrisuri, a altor categorii de falsuri, ori a contrafacerilor unor valori, de genul bancnotelor, efectelor bancare, altor documente cu caracter financiar, al ștampilelor și sigiliilor, chiar al operelor de artă, reprezintă al doilea sector important al examinării criminalistice a înscrisului. Sub raport tehnic criminalistic falsurile în înscrisuri, în accepțiunea lor cea mai largă, se pot prezenta sub o mare diversitate de forme.

Date fiind rolul și poziția investigațiilor tehnice criminalistice în procesul judiciar, clasificarea acestor categorii de fapte trebuie să se facă în primul rând pe baza prevederilor legii penale. Astfel, potrivit dispozițiilor art.288-290 C.pen. (sau art.470-472 N.C.pen.) falsul în înscrisuri poate fi de natură materială sau intelectuală.

Falsul material, atât cel în înscrisuri oficiale, cât și cel în înscrisuri sub semnătură privată, este consecința contrafacerii sau a alterării lor, în orice mod, de natură să producă efecte juridice. El poate fi săvârșit printr-o modificare fizică a înscrisului preexistent sau prin alcătuirea în totalitate sau în parte a unui înscris oficial.

Falsul intelectual constă în falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia de către un funcționar ori alt salariat aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări neadevărate în înscrisul astfel întocmit.

Spre deosebire de falsul total al unui înscris sau al unei contrafaceri, caracterizat printr-o „anumită unitate de structură, atât logică, cât și grafică”, falsului parțial îi lipsește această unitate, în general fiind mai ușor de depistat.

Exceptând contrafacerile sau falsurile totale, principalele procedee de realizare a falsului în înscrisuri le reprezintă înlăturarea sau acoperirea unui text, adăugarea de text, modificarea unui semn grafic (litera sau cifra), imitarea unui scris sau a unei semnături, deghizarea propriului scris. În falsificarea unui înscris poate fi folosită numai una dintre aceste modalități, dar pot fi întrebuințate concomitent mai multe procedee, cum ar fi, de pildă, înlăturarea unui text, urmată de adăugarea altuia, în care s-a imitat scrisul inițial. Acestor procedee de falsificare li se adaugă falsificarea impresiunilor de ștampile și de sigilii, cât și înlocuirea de fotografii de pe legitimații ori înscrisuri.

Modalitățile diverse de falsificare fac dificilă, în multe cazuri, constatarea acestora de către organele de urmărire penală sau de către instanțele de judecată, mai ales în ipoteza unui fals total. Ca urmare, este necesară recurgerea la cunoștințele unui specialist, la metode tehnico-științifice adecvate. Expertizele criminalistice se impun cu atât mai mult în cazurile mai deosebite de falsificare, cum sunt, de exemplu, falsurile de bancnote, de timbre, ale altor valori, falsuri incriminate în art.282-284 C.pen. (sau art.464-466 N.C.pen.), precum și în art.286 C.pen. (sau art.468 N.C.pen.), privitor la falsificarea instrumentelor de marcare sau de autentificare, cum se va vedea în secțiunea următoare.

II.2.3 Stabilirea autenticității

Determinarea autenticității unui înscris constituie o operație efectuată curent de către organele de urmărire penală, de către instanțele de judecată, de alte autorități sau reprezentanți ai unor instituții publice sau private.

Principalele elemente commune avuteîn vedere la stabilirea autenticității unui înscris sau document sunt următoarele:

îndeplinirea cerințelor legale privind forma și conținutul actului scris, acesta trebuind să fie datat, semnat, ștampilat, înregistratși numerotat

aflarea actului în termenul de valabilitate, care în majoritatea situațiilor este limitat la o anumită perioadă de timp, specificată în document

corespondența între înfățișarea persoanei și fotografia de pe legitimație sau înscrisul pe care aceastași-l atribuie, precum și a corespondenței dintre datele referitoare la identitatea persoanei menționate în act și buletinul sau alt document cu careaceasta se legitimează

existența elementelor de protecție sau de securitate, destinate să ateste autenticitatea unui document și să prevină falsificarea sau contrafacerea

Expertul trebuie să acorde atenție stării generale a înscrisului, existenței unor eventuale urme de alterare, modificare, de înlocuire a fotografiei. În situațiile evidente de contrafacere ori falsificare, tebuie solicitată părerea expertului criminalist, singurul în măsură să determine cu exactitate existența, natura și procedeele de falsificare sau contrafacere folosite de infractori

II.2.4. Stabilirea vechimii documentelor

Printre problemele care se cer clarificate deseori în procesul judiciar, îndeosebi în cazul înscrisurilor falsificate în care data reală ori momentul redactării nu corespunde cu data indicată în act, se numără frecvent vechimea înscrisurilor. Stabilirea vechimii se impune și atunci când anumite părți din înscris sunt redactate în perioade diferite de timp, contrar aparențelor, multe dintre acestea fiind tipice pentru falsul prin adăugare de text.

Privitor la terminologia folosită în literatura de specialitate, atunci când se abordează problema vechimii documentului, este necesar să precizam că, în timp ce unii din autori vorbesc de stabilirea vechimii, alți autori se referă la stabilirea datei întocmirii actului , deși, în fapt se are în vedere același aspect

Uneori nici nu interesează data, întrucât este suficient să se stabilească neconcordanța perioadelor pentru a atrage nulitatea unui inscris. Astfel:

– Neconcordanța dintre data pe care se pretinde ca o are documentul și vechimea reală a înscrisului, cu alte cuvinte orice anacronism, după cum este denumit în mod sugestiv în literatura de specialitate, desprins din studiul elementelor sus-menționate, indică falsul.

Forma și conținutul textului, caracteristicile de fabricație ale hârtiei și cernelii, precum și gradul lor de îmbătrânire sunt elemente semnificative ale unui înscris, asupra cărora expertul trebuie să-și concentreze atenția, pentru stabilirea vechimii acestuia.

Anacronismele pot fi sesizate încă din prima fază a examinării, din ortografia folosită de autor din denumirea unor străzi, localități, zone administrative, a unor întreprinderi, instituții, asociații, firme, societați.

– Vechimea unui inscris mai poate fi determinată și prin examinarea caracteristicilor hârtiei și a gradului ei de îmbătrânire. În acest sens, se determină compoziția și modul de fabricare specifice unei anumite perioade. Astfel de analize devin necesare în situația verificării vechimii reale a unui înscris, a cărui dată este anterioară fabricării hârtiei

– In același scop se procedează la examinarea cernelurilor, ele oferind posibilitatea stabilirii vechimii înscrisului, ca urmare a proceselor fizico-chimice pe care le parcurge

– Intersectarea trăsăturilor de cerneală indică diferențe de vechime. În situațiile normale, trăsăturile rândului inferior se suprapun peste cele ale rândului superior. Totodată la intersectarea trăsăturilor nu se constată difuzări sau revărsări de cerneală.

– Elemente de stabilire a vechimii oferă și tipul de instrument scriptural, folosit în redactarea înscrisului. De pildă un act scris cu un stilou cu pastă, denumit stilou cu bilă nu poate fi întocmit înainte de 1946, anul punerii sale în circulație.

II.2.5 Analiza elementelor constitutive ale infracțiunii de fals

a) Conținut legal și caracterizare.

Falsul material în înscrisuri oficiale este incriminat în art. 288 C.pen. Într-o variantă tip și o variantă agravată.

Varianta tip (art. 288 alin. 1) constă în falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii sau a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecințe juridice.

Varianta agravată (art. 288 alin. 2) se realizează când fapta descrisă la varianta tip este săvârșită de un funcționar în exercițiul atribuțiunilor de serviciu.

Falsul material în înscrisuri oficiale prezintă pericol social pentru că aduce o gravă atingere încrederii pe care oamenii o acordă înscrisurilor oficiale, înscrisuri care, în condițiile actuale de dezvoltare a societății noastre, sunt indispensabile pentru formarea și desfășurarea normală a relațiilor sociale de tot felul. Fără apărarea deplină a încrederii pe care publicul o acordă tuturor înscrisurilor oficiale, relațiile sociale ar fi mult stânjenite, ritmul lor ar scădea la un nivel redus.

b) Obiectul infracțiunii.

Obiectul juridic special îl formează relațiile sociale a căror formare și desfășurare normală depind de încrederea publică acordată înscrisurilor oficiale. Cum imensa majoritate a relațiilor sociale include în mecanismul lor folosirea de înscrisuri oficiale, s-ar putea spune că prin incriminarea și sancționarea falsului material în înscrisuri oficiale sunt ocrotite aproape toate relațiile sociale.

Obiectul material. Când falsul material se comite prin alterarea unui înscris oficial existent, acest înscris are în același timp și caracterul de obiect material al infracțiunii, în cazul contrafacerii (plăsmuirii) unui înscris oficial, pentru realizarea acestuia sunt folosite materiale (hârtie, cerneală) care, inserându-se în produsul infracțiunii (înscrisul oficial fals), păstrează însă caracterul de obiect material al infracțiunii deoarece asupra lor s-a efectuat acțiunea de falsificare (plăsmuire).

Înscrisurile oficiale falsificate, plăsmuite sau alterate sunt din această cauză socotite totdeauna și ca obiect material al infracțiunii.

Noțiunea de „înscris oficial” este definită în art. 150 alin. 2 C.pen. Potrivit acestui text „înscris oficial” este orice înscris care emană de la o unitate din cele la care se referă art. 145 sau care aparține unei asemenea unități. După cum se poate observa, în raport cu legea penală, constituie înscrisuri oficiale două categorii de înscrisuri; cele care emană de la o unitate prevăzută în art. 145 C.pen. și cele care aparțin unei asemenea unități. Din prima categorie fac parte înscrisurile care sunt întocmite, emise sau confirmate de o unitate din cele prevăzute în art. 145 C.pen. Oricare dintre aceste înscrisuri trebuie să provină de la o unitate competentă a-l emite, trebuie să poarte ștampila sau sigiliul acelei unități; precum și semnătură celui care l-a emis. În cazul înscrisurilor care trebuie întocmite cu respectarea altor formalități prevăzute în mod imperativ de lege, de care depinde însăși valabilitatea lor, este necesar să fie îndeplinite și aceste formalități.

Din cea de a doua categorie fac parte înscrisurile depuse sau înregistrate la o unitate din cele prevăzute la art. 145 C.pen. indiferent dacă emană de la o altă asemenea unitate sau de la un particular.

În raport cu legea penală constituie înscris oficial atât înscrisul original cât și copiile legalizate sau certificate pentru conformitate cu originalul.

Legea asimilează cu înscrisurile oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecințe juridice (art. 288 alin. 2 C.pen.).

c) Subiecții infracțiunii.

Subiectul activ nemijlocit la infracțiunea de falș material în înscrisuri oficiale, varianta tip, poate fi orice persoană, mai puțin un funcționar care să fi săvârșit fapta în exercițiul atribuțiilor de serviciu, caz în care fapta se încadrează la varianta agravată.

Infracțiunea poate fi săvârșită de mai mulți subiecți activi (coautori, instigatori, complici).

Când falsul material al unui înscris oficial se realizează prin aplicarea unui sigiliu fals sau unei ștampile false, cel care a folosit sigiliul sau ștampila falsă va răspunde ca subiect activ a două infracțiuni și anume: fals material în înscrisuri oficiale și folosirea de instrumente oficiale false.

Subiectul pasiv al infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale este unitatea căreia i se atribuie în mod mincinos înscrisul oficial falsificat. Dacă înscrisul falsificat a cauzat prejudicii materiale sau morale unei persoane fizice sau juridice și acestea pot fi subiecte pasive ale infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale.

d) Latura obiectivă.

Elementul material constă într-o acțiune de falsificare, în mod material, a unui înscris oficial.

Acțiunea de falsificare poate fi executată prin contrafacere, adică confecționarea prin imitare a scrierii sau a semnăturii înscrisului oficial ori prin alterare, adică modificarea în orice fel a înscrisului.

Contrafacerea scrierii în cazul înscrisurilor oficiale, nu înseamnă imitarea înscrisului, cu atât mai mult cu cât înscrisurile oficiale sunt, de regulă, dactilografiate, ci înseamnă a reproduce conținutul pe care îl are, în mod obișnuit, un asemenea înscris adevărat. De exemplu, o diplomă falsă trebuie să aibă conținutul unei diplome adevărate; un proces-verbal de constatare trebuie să conțină mențiunile unui astfel de act: un buletin de identitate trebuie să conțină mențiunile unui astfel de act.

Dacă înscrisul falsificat nu conține toate mențiunile pe care le are respectivul scris adevărat, acel înscris nu poate avea aparența unui înscris adevărat.

Contrafacerea semnăturii pe un înscris oficial adevărat sau plăsmuit înseamnă aplicarea unei semnături care să aibă aparența că ar fi acelui ce trebuia să semneze, cu arătarea în paranteză sau sub semnătură a numelui și prenumelui pretinsului semnatar.

În multe cazuri semnătura falsă este însoțită și de amprenta unei ștampile false sau pe nedrept folosite.

Alterarea unui înscris oficial presupune denaturarea materială a conținutului său, fie prin adăugiri ori modificări de cifre sau date, fie prin ștersături, fie, în sfârșit prin aducere în stare de ilizibilitate a unor părți din înscrisul oficial prin pătare, decolorare etc.

Pentru întregirea elementului material al infracțiunii de fals în înscrisuri oficiale trebuie îndeplinite două cerințe esențiale. Prima cerință se referă la faptul că înscrisul trebuie să facă parte din categoria înscrisurilor oficiale, adică înscrisuri întocmite sau emanate de la o unitate dintre cele arătate la art. 145 C.pen,. ori care aparține unei asemenea unități. A doua cerință este ca înscrisul oficial falsificat să fie susceptibil de a produce consecințe juridice în cazul când ar fi folosit. Cerința este îndeplinită din moment ce înscrisul falsificat are aparent înscrisurile unui înscris oficial adevărat și ar putea prin folosire produce aceleași efecte ca și acesta din urmă.

Când falsul privește un înscris oficial perimat cerința esențială nu este îndeplinită, întrucât un asemenea înscris chiar veridic nu poate produce consecințe juridice. Aceeași soluție și în cazul alterării unui înscris oficial nul. Totuși, atunci când cauza de nulitate nu este atât de evidentă încât să poată fi observată de îndată de către cel căruia i se adresează înscrisul, fapta poate produce consecințe juridice și, în acest caz poate constitui infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale.

Urmarea imediată specifică infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale
constă într-o stare de pericol care se creează prin contrafacerea sau alterarea înscrisului pentru obiectul juridic al infracțiunii, adică pentru relațiile sociale a căror formare și normală desfășurare se bazează pe încrederea publică ce se acordă înscrisurilor oficiale. Împrejurarea că înscrisurile falsificate nu au produs efectiv consecințe juridice nu este de natură să înlăture pericolul pe care-l prezintă simpla lor plăsmuire.

Pentru ca starea de pericol să fie socotită ca produs al unei acțiuni de falsificare
trebuie să se constate că între starea de pericol și acțiunea de falsificare există o legă
tură de cauzalitate. Dacă nu se constată existența legăturii de cauzalitate nu va putea
exista nici infracțiune de fals material în înscrisuri oficiale.

e) Latura subiectivă.

Forma de vinovăție care constituie elementul subiectiv al acestei infracțiuni este intenția care presupune ca făptuitorul să fi realizat că prin falsificarea materială a unui înscris oficial creează o stare de pericol pentru încrederea pe care trebuie să o inspire un astfel de înscris și să fi urmărit sau acceptat producerea acesteia.

Nu are relevanță pentru existența infracțiunii mobilul sau scopul săvârșirii infracțiunii. Acestea vor fi avute în vedere la stabilirea pericolului social concret al faptei și individualizarea pedepsei.

f) Varianta agravată (art. 288 alin. 2).

Varianta agravată a infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale are toate elementele de structuri comune cu cele ale variantei tip, cu deosebire că elementul circumstanțial de agravare îl constituie calitatea subiectului activ nemijlocit care este un funcționar care săvârșește falsul în exercițiul atribuțiilor de serviciu.

Instigatorul și complicele vor fi considerați participanți la infracțiunea prevăzută la art. 288 alin. 2 C.pen. și vor suporta în mod necesar efectele majorării pedepsele legale, dacă au cunoscut sau au prevăzut calitatea autorului.

g) Formele infracțiunii.

Actele pregătitoare deși posibile și necesare în săvârșirea infracțiunii de fals
material în înscrisuri oficiale, nu sunt incriminate. Ele au valoare de acte de complicitate dacă au fost efectuate de o altă persoană decât autorul și au servit acestuia la săvârșirea infracțiunii.

Tentativa este incriminată (art. 288 alin. 4) și poate fi săvârșită în oricare din
modalitățile normative.

Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care executarea acțiunii de
falsificare a fost desăvârșită și a produs urmarea imediată, adică s-a creat starea de pericol prin realizarea unui înscris oficial fals care prezintă însă aparent toate însușirile unui înscris adevărat.

h) Sancționarea infracțiunii.

Infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale, în varianta tip, este sancționată potrivit dispoziției din alin. 1 al art. 288 C.pen. cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 3 ani.

Pentru varianta agravată, adică atunci când falsul a fost săvârșit de un funcționar, sancțiunea este, potrivit dispoziției din art. 288 alin. 2 C.pen., închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

Falsul în înscrisuri sub semnătură privată.

a) Conținut legal și caracterizare.

Fapta este incriminată în art. 290 C.pen. și constă în falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288, dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat ori îl încredințează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice.

Întrucât există înscrisuri care, deși sunt expresia voinței unei persoane particulare, au aptitudinea, atunci când sunt îndeplinite condițiile cerute de* lege^să producă consecințe juridice, ca și înscrisurile oficiale, legiuitorul a incriminat falsificarea de înscrisuri sub semnătură privată. Dacă nu s-ar fi încriminat fapta de fals în înscrisuri sub semnătură privată, puterea probatorie a acestor înscrisuri ar deveni cu totul aleatorie.

b) Obiectul juridic special și obiectul material.

Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale referitoare la încrederea publică pe care trebuia să o inspire înscrisurile sub semnătură privată. Valoarea socială ocrotită prin incriminarea falsului în înscrisuri sub semnătură privată este tot încrederea publică, numai că de data aceasta, încrederea publică nu privește înscrisurile oficiale, ci înscrisurile sub semnătură privată.

Obiectul material îl constituie înscrisul sub semnătură privată falsificat. Ca și la celelalte infracțiuni de fals în înscrisuri, înscrisul falsificat constituie și produsul infracțiunii.

Legea neexplicând ce se înțelege prin înscris sub semnătură privată, în literatura de specialitate s-a arătat că prin „înscris sub semnătură privată” trebuie să înțelegem orice înscris care emană de la o persoană particulară, poartă o semnătură și este susceptibil de a produce efecte juridice. Sunt, în acest sens, înscrisuri sub semnătură privată: înscrisurile neautentificate, care cuprind manifestări de voință ale unei persoane particulare referitoare la drepturi și obligații cu caracter patrimonial sau de altă natură (de exemplu, acte de vânzare, testamente olografe, chitanțe, contracte de închiriere); titlurile de credit între particulari; acte prin care se constată operații comerciale efectuate de către persoane particulare; în general, toate actele private de natură să constituie baza unei pretenții, să servească la constatarea unui drept, ori face să se prezume un drept sau să cauzeze un prejudiciu.

Dacă sunt autentificate, înscrisurile sub semnătură privată se convertesc în înscrisuri oficiale.

c) Subiecții infracțiunii.

Subiectul activ nemijlocit al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, poate fi orice persoană care are o anumită pricepere sau dexteritate în efectuarea operațiunilor de contrafacere sau alterare. Fapta poate fi săvârșită de o pluralitate de subiecți activ (coautori, instigatori, complici).

Subiectul pasiv – cert sau eventual – al infracțiunii este persoana, fizică sau juridică, ale cărei interese materiale sau morale, au fost ori ar putea fi atinse prin folosirea înscrisului sub semnătură privată fals.

d) Latura obiectivă.

Elementul material al infracțiunii este alcătuit din două acțiuni, săvârșite succesiv și anume:

– falsificarea înscrisului, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii, sau prin alterarea lui în orice mod și folosirea înscrisului falsificat ori încredințarea sa, spre folosire, altei persoane.

Contrafacerea scrierii înseamnă imitarea, reproducerea frauduloasă a scrierii unui act, pentru a face să se creadă că scrierea astfel cum a fost imitată este cea originală și exprimă voința autorului actului.

Contrafacerea subscrierii înseamnă imitarea semnăturii persoanei care trebuie să semneze actul, dacă nu ar fi fost falsificat.

Alterarea unui înscris sub semnătură privată înseamnă modificarea materială a redactării textului unui asemenea înscris/prin adăugiri, înlocuiri, ștersături, în orice mod, de cifre, cuvinte, fraze sau chiar prin utilizarea unor procedee de juxtapunere (cum ar fi aducerea unei hârtii cu semnătura originală și lipirea ei pe partea de jos a textului dactilografiat).

Pentru realizarea în întregime a elementului material al infracțiunii pe care o examinăm, trebuie ca autorul, după executarea falsului să fi folosit el însuși înscrisul, fie să-l fi încredințat altei persoane, dar cu finalitatea bine precizată, de a-l folosi. Numai săvârșirea cumulativă, dar în mod succesiv, a ambelor acțiuni dă naștere infracțiunii.

Pentru că falsificarea unui înscris sub semnătură privată, urmată de folosirea acestuia, ori de încredințarea lui altei persoane, spre a-l folosi, să poată cădea sub incidența legii penale, este necesar ca înscrisul falsificat să fie apt a produce consecințe juridice, să aibă putere probatorie, adică să fie susceptibil de a proba, chiar și numai într-o anumită măsură, faptul în dovedirea căruia este invocat.

Urmarea imediată caracteristică infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură
privată constă în crearea unei stări de pericol privitoare la încrederea pe care publicul o acordă valorii probante a înscrisurilor sub semnătură privată.

Între acțiunea de falsificare a înscrisului urmată de folosirea sau de încredințarea spre folosire a acestuia și starea de pericol trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Dacă înscrisul fals a ajuns să fie folosit prin altă împrejurare decât prin fapta voită a falsificatorului sau a unei persoane căreia i-a fost încredințat înscrisul spre folosire, lipsind legătura de cauzalitate nu se poate vorbi de latura obiectivă a infracțiunii.

e) Latura subiectivă.

Forma de vinovăție specifică infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată este intenția care trebuie să privească atât acțiunea de falsificare, cât și acțiunea consecutivă de folosire a înscrisului fals de către făptuitor sau de încredințarea acelui înscris unei alte persoane spre folosire, în vederea realizării unei consecințe juridice. Întrucât în cazul infracțiunii subiectul acționează în vederea unui anumit scop – producerea unei consecințe juridice, intenția nu poate fi decât calificată

Mobilul determinant și scopul final urmărit de autor nu sunt, relevante pentru existența infracțiunii.

De aceea, instanța trebuie să se ocupe numai de scopul imediat prevăzut de lege – producerea unei consecințe juridice – iar nu și scopul final, avut în vedere de autor, care poate fi de exemplu, dobândirea unui folos ilicit, producerea unei pagube altei persoane etc.

f) Formele infracțiunii.

Actele pregătitoare deși posibile și de multe ori inevitabile nu sunt incriminate
de lege. Ele pot avea valoare de acte de complicitate dacă au folosit autorului la
săvârșirea infracțiunii.

Tentativa este pedepsită (art. 290 alin. 2 C.pen.). Datorită specificului elementului material, tentativa la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată nu poate exista decât după începerea executării acțiunii subsecvente (de folosire sau de încredințare a înscrisului spre folosire). Împrejurarea că făptuitorul nu s-a folosit de înscrisul fals și nici nu l-a încredințat altuia spre folosire echivalează cu o desistare voluntară de la activitatea infracțională (art. 22 C.pen.). Există tentativă și în cazul în care făptuitorul a încercat să se folosească de înscris dar nu a reușit, sau a încercat să-l încredințeze unei alte persoane dar aceasta l-a refuzat ori l-a denunțat.

Consumarea infracțiunii are loc de îndată ce s-a creat urmarea imediată, adică
s-a creat starea de pericol prin săvârșirea acțiunii subsecvente de folosire de către
făptuitor al înscrisului fals în vederea producerii unei consecințe juridice, sau de
încredințare a înscrisului unei alte persoane spre folosire în vederea aceleiași finalități.

CAPITOLUL III

Noțiuni introductive privind falsul în documente

III.1 Falsul din perspectiva dreptului civil și a dreptului penal.

Din punctul de vedere al legii penale, înscrisul oficial prezintă, așa după cum am arătat, o anumită particularitate pe care înscrisul sub semnătură privată nu o are. El poate fi redactat de un funcționar public care confirmă sub semnătură, în mod mincinos, că în prezența sa s-a încheiat o operațiune care de fapt nu a avut loc (fals intelectual). De asemenea, este posibil ca actul să nu fi fost decât în aparență un înscris oficial, el fiind în realitate fabricat în mod fraudulos de un particular care, consemnând fapte imaginare, i-a dat forma unui înscris oficial. Această distincție este indiferentă în dreptul civil.

După cum s-a văzut, termenul de „fals” servește la desemnarea acțiunii de contrafacere ori alterare a unui înscris. Înscrisul astfel fabricat poate face obiectul a două proceduri distincte de cercetare, respectiv pentru demonstrarea falsului și pentru demonstrarea culpabilității falsificatorului.

În materie penală, falsul presupune o cercetare care se desfășoară după proceduri represive declanșate împotriva autorului prezumtiv al acestuia.

în materie civilă, se poate vorbi de fals – până la proba contrarie – numai atunci când un înscris care a fost prezentat într-un proces civil este contestat de partea căreia i se opune, aceasta înscriindu-se în fals contra sa. În acest caz, cercetarea este îndreptată doar împotriva înscrisului, făcându-se abstracție de autorul contrafacerii sau alterării. Prin urmare, în dreptul civil, persoana plastografului nu are nici un fel de relevanță, pentru stingerea drepturilor și obligațiilor izvorâte din conținutul înscrisului, fiind suficient să se demonstreze că acesta este fals. O astfel de cercetare este incidență celei de natură penală, chiar dacă aceasta din urmă a fost declanșată în cursul și cu ocazia unui proces civil. Mai mult decât atât, acțiunea penală suspendă cursul acțiunii civile, potrivit regulii „penalul ține în loc civilul”.

În dreptul civil este prevăzută procedura verificării de scripte, reglementată de Codul civil și Codul de procedură civilă. Potrivit acestora, instanța de judecată este obligată să dispună verificarea unui înscris sub semnătură privată atunci când una sau mai multe părți nu recunosc scrisul sau semnătura de pe acel act sau când moștenitorii ori urmașii în drepturi ai celei de la care se pretinde că emană înscrisul declară că nu cunosc scrisul sau semnătura acestuia. În temeiul rolului său activ, instanța poate recurge la procedura verificării de scripte și din oficiu, chiar dacă un înscris a fost recunoscut de partea căreia i se opune, dacă se îndoiește de sinceritatea ei, sau când există elemente din care să presupună că părțile urmăresc de comun acord să obțină o hotărâre judecătorească neîntemeiată pe realitate. Verificarea de scripte se poate face fie direct, fie în baza unei expertize.

O altă diferență esențială între falsul din domeniul dreptului civil și cel al dreptului penal constă în aceea că, în timp ce acțiunea civilă inițiată de prezentarea unui înscris se încheie în momentul în care s-a probat că acesta este fals, acțiunea penală nu se finalizează decât după identificarea și probarea vinovăției falsificatorului. Pe de altă parte, atunci când fapta penală a fost prescrisă, precum si ori de câte ori acțiunea penală nu poate avea loc, calea falsului rămâne singura deschisă.

Din punctul de vedere al legii penale, falsul constă într-o alterare frauduloasă a adevărului în dauna unor persoane fizice sau juridice. Într-un sens larg, el poate fi comis în trei moduri: prin acțiuni, prin cuvinte, prin înscrisuri. În prima categorie intră falsul de monede, timbre sau alte valori, falsul instrumentelor de autentificare sau de marcare, în a doua, calomnia, mărturia, denunțarea calomnioasă, comunicarea de informații false iar în a treia categorie intră falsul în înscrisuri, care constituie forma specială de fals, în dreptul penal.

Pentru ca fapta să cadă sub incidența legii penale, este necesar ca ea să fie de natură să producă alterarea sau înlăturarea materială a adevărului. În cazul falsului în înscrisuri, trebuie ca alterarea să privească conținutul unui document scris, să se refere la fapte pe care acesta are scopul să le constate și să fie comisă urmând unul din procedeele determinate prin lege. O altă cerință pe care legea o instituie, chiar dacă ea nu este prevăzută în mod expres, este reprezentată ele intenția frauduloasă a persoanei interesate de a procura pentru sine sau pentru alții, un beneficiu ilegal. În sfârșit, trebuie ca falsul să fie de natură să producă consecințe juridice.

Falsul poate fi comis de un subiect calificat – funcționarul public – sau de orice altă persoană fizică. Când este comis de un funcționar public aflat în exercițiul atribuțiunilor de serviciu, legea instituie un regim sancționator mult mai aspru decât în cazul unui particular. De exemplu, infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale săvârșită de un funcționar în exercițiul atribuțiilor de serviciu se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, în timp ce aceeași infracțiune săvârșită de o persoană particulară este sancționată cu închisoare de la 3 luni la 3 ani. Pedeapsă la fel de severă (6 luni la 5 ani) este prevăzută și pentru falsul intelectual, acesta neputând fi comis decât de un funcționar în exercițiul atribuțiilor de serviciu. În ceea ce privește falsul în înscrisuri sub semnătură privată, acesta este sancționat doar dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat ori dacă îl încredințează altei persoane spre folosință, în vederea producerii de consecințe juridice. Cu alte cuvinte, legea penală îi permite făptuitorului să mai reflecteze dacă se folosește sau nu de înscrisul falsificat, fără să precizeze în mod expres care este întinderea termenului de gândire”. Un astfel de termen este însă înserat în mod expres în materie civilă, Codul de procedură civilă arătând că dacă la termenul fixat după depunerea înscrisului, partea care l-a invocat declară că nu mai înțelege să se folosească de el, acesta va fi înlăturat. La toate aceste trei infracțiuni, datorită pericolului deosebit pe care îl prezintă înscrisurile false, legiuitorul a înțeles să sancționeze și tentativa. O astfel de distincție este indiferentă în dreptul civil.

Se poate concluziona că, în materie penală, sunt stabilite prin lege două mari clase de fals în înscrisuri:

– falsul în înscrisuri oficiale; falsul în înscrisuri sub semnătură privată.

Spre deosebire de dreptul civil, unde, după cum s-a văzut, persoana făptuitorului nu prezintă interes, în dreptul penal identificarea acesteia condiționează însăși finalizarea procesului penal. Mai mult decât atât, după cum s-a văzut, pedepsele sunt mult mai severe pentru falsurile din prima clasă, ele fiind diferențiate de calitatea subiectului activ (funcționar public sau persoană fizică particulară) și mai blânde pentru cele din a doua clasă. Aceasta deoarece înscrisuri oficiale sunt „toate înscrisurile care emană de la un funcționar sau autoritate publică. Ele privesc interese mai generale, inspiră o încredere mai mare decât înscrisurile sub semnătură privată și de aceea trebuie să se bucure de o protecție suplimentară din partea legii”. Noțiunea de fals în înscrisuri, indiferent dacă este abordată în materie de drept penal sau civil, nu trebuie confundată cu cea de fals tehnic. Acesta din urmă are o arie de cuprindere mult mai mare, incluzând atât manoperele frauduloase executate pentru alterarea conținutului real al actelor, cât și acțiunile (voluntare sau involuntare) efectuate asupra unui înscris, fără ca prin aceasta să se urmărească producerea unor consecințe juridice. Astfel, în cazul executării unei semnături de către o altă persoană decât titularul, dar cu consimțământul acestuia, falsul în sens tehnic există, dar nu se poate trage concluzia că s-a comis un fals din sfera dreptului penal sau civil. De asemenea, în cazul unor corecturi sau adăugiri, chiar executate de către o altă persoană decât redactorul actului și cu alt instrument de scris, se poate reține doar falsul tehnic, în cazul în care cealaltă sau celelalte părți au fost de acord cu toate aceste elemente noi. Alterările sau părțile accidentale ale actului, chiar însoțite de radieri, spălări sau corodări nu vor fi considerate falsificări, deși elemente de fals tehnic există.

Diferențierea dintre falsul tehnic și cel din materia dreptului penal sau civil este uneori extrem de dificilă și de aceea este necesar ca cercetarea înscrisului să fie făcută de specialiști sau experți în domeniu, în cadrul unei expertize criminalistice. Ea nu trebuie să se limiteze doar la simpla examinare pe care o face organul de urmărire penală sau instanța de judecată, chiar dacă acestea dispun de cunoștințe de specialitate, întrucât există pericolul producerii unor grave erori judiciare. Semnificația juridică a falsului impune o examinare complexă, cu tehnici adecvate, care nu sunt la îndemâna organului judiciar. Prin urmare, sub aspect probatoriu, constatările organului judiciar trebuie să fie susținute în mod științific de concluziile unui raport de constatare tehnico-științifică sau de expertiză criminalistică. Pe de altă parte, concluziile specialistului sau expertului criminalist nu sunt întotdeauna suficiente pentru demonstrarea falsului, fiind necesar ca ele să fie verificate și apreciate în contextul întregului material probator existent la dosarul cauzei, pentru că numai în acest fel pot fi constatate intenția și scopul acțiunilor întreprinse de plastograf. De pildă, în cazul furtului de semnătură (dar nu numai), aceasta aparține în mod formal titularului, dar pentru că ea nu a fost depusă pentru a atesta conținutul înscrisului, suntem de fapt în prezența unui fals. Așadar, organul judiciar este singurul în măsură să aprecieze dacă prin acțiunile de alterare a unui anumit document, acesta poate fi considerat sau nu ca fiind fals.

III.2. Elemente de drept penal și procesual penal privitoare la infracțiunea de fals

În legislatia româna, faptele încriminate sub denumirea de "infractiuni de fals" se constituie într-o categorie bine particularizata în sfera vasta a faptelor socotite ca social periculoase. Este neconceput o relatie sociala fara existenta bunei – credinte reciproce a partilor implicate, fara îndatorirea de respect fata de adevar si fara sentimentul de încredere ca este efectiv respectat.

Sfera faptelor de natura penala prin care se altereaza adevarul, este deosebit de cuprinzatoare, continând categorii variate, diferentiate fie datorita specificului relatiilor sociale lezate, fie datorita naturii încrederii care este acordat adevarului, presupus ca fiind respectat. Ceea ce trebuie subliniat este faptul ca la grupul social al infractiunilor de fals alterarea adevarului se face asupra unor lucruri – carora li se atribuie juridic însusirea si functiunea de a servi drept proba a adevarului pe care îl exprima sau îl atesta cu prilejul diverselor relatii sociale: înscrisuri, titluri de credit, instrumente de marcat, monede, timbre.

Conform art. 288 C.P. – Falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natura sa produca consecinte juridice, se pedepseste cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani.

Falsul prevazut în aliniatul precedent, savârsit de un functionar în exercitiul atributiilor de serviciu, se pedepseste cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

Sunt asimilate cu înscrisurile oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producatoare de consecinte juridice.

Tentativa se pedepseste.

Este adevarat ca în cazul infractiunilor de fals alterarea adevarului se realizeaza prin activitatea infractionala a uneia sau mai multor persoane.

În raport cu rezultatul activitatii infractionale, înselarea încrederii se realizeaza prin produsul actiunii frauduloase, independent de persoana ori persoanele care au pus în aplicare rezolutia infractionala.

Din acest considerent este pe deplin justificata incriminarea infractiunilor de fals într-un grup aparte de infractiuni.

În incriminarea acestor infractiuni legiuitorul român utilizeaza notiunile de fals ,falsificare si încredere,întelegând prin acestea urmatoarele :

–   Fals – în sensul larg al cuvântului este tot ceea ce nu corespunde adevarului.

–   Falsificarea – reprezinta operatia prin care actiunea de alterare a adevarului.

–   Încrederea – este privita ca stare psihica generala de prezumtia de buna-credinta pe care si-o acorda persoanele în relatiile dintre ele,precum si prezumtia de veracitate privind existenta si valoarea lucrurilor.

În referire la aspectele comune infractiunilor de fals, cu privire speciala asupra falsului material în înscrisei oficiale, falsului intelectual si uzului de fals, facem urmatoarele precizari:

–   Obiectul juridic generic al ocrotirii penale este valoarea sociala protejata, respectiv încrederea publica în lucrurile – entitatile ce au calitatea legala de a se constitui în proba.

–    Infractiunile de fals implica referirea la un anumit adevar aparent, presupus ca fiind dovedit, dar care în realitate este alterat prin savârsirea falsului.

–    Autor – subiect activ nemijlocit – al infractiunilor în discutie poate fi, în principiu, orice persoana, legea neprevazând vre-o calificare a acesteia; calitatea subiectului activ va putea constitui o circumstanta agravanta când savârsirea falsului a fost înlesnita de acea calitate

–    Cu privire la aspectul laturii materiale toate infractiunile de fals sunt fapte comisive.

–    Din punct de vedere al laturii subiective, infractiunile de fals sunt savârsite cu intentie.

–     Sub aspect procesual penal la toate infractiunile de fals actiunea penala se porneste si se executa din oficiu.

CAPITOLUL IV

Metode de comitere a falsului și examinarea criminalistică a documentelor falsificate.

IV.1. Falsul prin înlăturare de text

Modalitățile diverse de falsificare fac dificilă, în multe cazuri, constatarea acestora de către organele de urmărire penală sau de către instanțele de judecată, mai ales în ipoteza unui fals total. Ca urmare, este necesară recurgerea la cunoștințele unui specialist, la metode tehnico-științifice adecvate. Expertizele criminalistice se impun în cazurile mai deosebite de falsificare, cum sunt, de exemplu, falsurile de bancnote, de timbre, ale altor valori

Înlăturarea sau ștergerea de text reprezintă o modalitate de falsificare întâlnită frecvent în practica judiciară, penală și civilă, ea realizându-se pe cale mecanică sau chimică, fiind deseori urmată de adăugarea altui text, situație în care ne aflăm în prezența unui fals prin substituire.

Cercetarea înlăturării propriu-zise are de soluționat o serie de probleme privind în special modul în care s-a operat. Astfel:

a. Înlăturarea mecanică, efectuată prin răzuirea textului cu o lamă, un ac ori un alt obiect ascuțit sau prin radierea sa cu o gumă, cu miez de pâine ș.a.

b. Înlăturarea chimică, prin corodarea sau spălarea cu anumite substanțe chimice a unui text, în întregime sau numai parțial, având ca rezultat decolorarea sa și, uneori, chiar înlăturarea definitivă a textului.

c. Acoperirea unui text ori a unor semne grafice prin hașurarea ori prin pătarea cu diverse substanțe de scriere ori de altă natură este o formă aparte a acestei modalități de falsificare.

Examinarea criminalistică a textelor șterse se desfășoară în două faze, ceea ce presupune, într-o primă etapă, stabilirea locului în care a fost alterat înscrisul, iar, în a doua etapă, refacerea textului înlăturat.

IV.1.1.Înlăturarea textului pe cale mecanică și chimică

Noțiunea de ștersătură cuprinde atât intervențiile de natură mecanică asupra actului, cât și cele de natură chimică, îndreptate spre înlăturarea sau decolorarea scrisului. Ștergerea mecanică constă în radiere și răzuire, iar ștergerea chimică în corodare și spălare. Prin radiere se înțelege ștergerea cu guma, cu miez de pâine ș.a. iar prin răzuire, ștergerea cu lama, cu cuțitul sau cu un alt obiect similar.

Radierea constituie procedeul optim de înlăturare a. scrisului executat cu creionul; răzuirea e utilizată în cazul celui executat cu cerneală. Corodarea constă în decolorarea scrisului prin atacarea sa cu diverse substanțe chimice. Reacțiile chimice ce se produc transformă cerneala într-o compoziție slab colorată sau incoloră. Are loc, de fapt, un proces chimic de oxidare, de fotoreacție ireversibilă, asemănătoare cu procesul de decolorare produs sub acțiunea luminii ori a altor factori din mediul înconjurător (oxigen, azot, amoniac, gaze sulfurice). Ca substanțe de corodare se folosesc acizii diluați și substanțele alcaline care au în soluție o reacție bazică. Se mai utilizează substanțe reductoare și oxidante. Spălarea, ce își produce efectul folosind îndeosebi solvenții organici, este procedeul prin care scrisul se decolorează și, în același timp, se dizolvă, dispărând total sau parțial.

Un act susceptibil de modificare prin ștersături urmează a fi examinat sub două aspecte principale. În primul rând este necesar să se determine existența intervenției mecanice asupra acestuia și să se localizeze ștersătura. În a doua fază, se va încerca relevarea scrisului șters, pentru a se reconstitui imaginea inițială. Existența ștersăturii impune uneori răspunsuri și la alte întrebări, de pildă stabilirea substanței folosite la corodare sau spălare, identificarea autorului scrisului inițial ori a scrisului executat ulterior.

IV.1.1.1.Stabilirea locului în care a fost înlăturat textul.

Stabilirea locului din care a fost înlăturat textul este o operație relativ ușor de realizat în unele împrejurări, datorită observării cu ochiul liber a porțiunii de înscris alterat. Astfel, în cazurile simple, este suficientă iluminarea documentului sub un unghi anumit sau observarea prin transparență. În alte împrejurări însă, depistarea locului alterării impune folosirea de metode speciale.

Mai întâi, se procedează la o examinare optică la stereomicroscop, sub lumină incidență, fiind pusă în evidență scămoșarea hârtiei, pierderea luciului acesteia, diferențe de culoare, alterarea unor trăsături învecinate textului șters sau liniaturii hârtiei ș.a.

Identificarea porțiunii alterate este posibilă prin vaporizarea cu iod a înscrisului, locul răzuit colorându-se într-o nuanță gălbuie datorită reținerii unei cantități mari de iod. De asemenea, se mai poate apela la pudrarea hârtiei cu grafit, reținut mai bine de suprafața scămoșată. Aceste două metode servesc inclusiv la revelarea urmelor de mâini formate pe suprafața documentului. Grafitul prezintă însă dezavantajul că deteriorează oarecum suprafața hârtiei.

O metodă folosită îndeosebi în cazurile în care, după înlăturarea textului, stratul de încleiere de la suprafața hârtiei a fost relativ refăcut, constă din turnarea unei picături de benzină lângă locul răzuit. Benzina se va propaga pe suprafața hârtiei, având tendința să ocolească zona afectată, ulterior, însă, revărsându-se în aceasta. Atât în cazul vaporizării cu iod, cât și în ipoteza folosirii metodei „picăturii de benzină”, este necesar să se recurgă imediat la fixarea fotografică a rezultatului obținut.

Porțiunea din care a fost înlăturat textul, mai ales în cazurile de spălare chimică, poate fi depistată cu ajutorul radiațiilor ultraviolete, fluorescenta hârtiei modificându-se în porțiunile alterate. Totodată, mai poate fi aplicat procedeul fotografiei de contrast sau cel al separării culorilor.

IV.1.1.2.Refacerea textului înlăturat.

Criminalistica dispune de multiple posibilități pentru punerea în evidență a grafismului șters pe o cale sau alta din cele menționate. Se folosesc îndeosebi metode fizice și chimice de examinare, respectându-se regula ca mai întâi să se aplice acelea care nu deteriorează actul. În cazurile când acestea nu dau rezultate, se recurge – uneori numai cu acordul organului care a dispus expertiza – la metode destructive care, de cele mai multe ori afectează doar o porțiune redusă a actului. Înainte de orice examinare, aceasta se fotografiază sau se reproduce în alt mod, fixându-se imaginea în momentul începerii investigațiilor de laborator.

În problema relevării scrisului preexistent se pot distinge trei principale situații, și anume: relevarea după urmele materialului de scriere care se mai păstrează pe hârtie, relevarea după urmele de presiune lăsate de instrumentul scriptural și relevarea scrisului acoperit.

Ștersăturile mecanice nu se soldează întotdeauna cu îndepărtarea completă a materialului de scriere de pe hârtie. Chiar și atunci când el a fost înlăturat în totalitate de pe suprafața acestuia, este posibil ca, în straturile mai profunde ale hârtiei, să rămână urme ale colorantului sau ale altor constituienți.

În cazul corodării, care reprezintă, după cum s-a arătat, doar un proces de decolorare, materialul de scriere se păstrează aproape în întregime. Urmele menționate sunt însă invizibile sau slab vizibile, punerea lor în evidență și reconstituirea pe această cale a scrisului alterat necesitând aplicarea mijloacelor științifice de laborator.

Reconstituirea imaginii inițiale după urmele materialului de scriere se poate obține prin diverse metode fizico-chimice, cum sunt: metoda contrastării imaginii, examinarea în radiații invizibile, analiza prin luminiscență, metoda reacției de culoare, cea difuzo-copiativă și metoda tratării cu substanțe chimice conținând izotopi radioactivi.

Sarcina relevării constă, în esență, în crearea unui contrast de strălucire sau de culoare capabil să delimiteze scrisul de fondul înconjurător al hârtiei ori a altor elemente cromatice aflate în zona ștersăturii. Evidențierea scrisului impune, de regulă, întărirea contrastului. În unele situații însă devine necesară micșorarea acestuia: cazul reducerii contrastului liniaturii imprimate a actului, a desenului și stratului de protecție, a im-presiunii de ștampilă ori a scrisului suprapus; de asemenea, cazul atenuării contrastului de umbră, format de fibrele de hârtie scămoșate în urma ștersăturii sau plierii hârtiei.

Prin refacere se urmărește să se ajungă la sensibilitatea de contrast a vederii, despre care trebuie făcută mențiunea că reprezintă o mărime relativă și nu una absolută, fiind în funcție de însușirile optice ale obiectului, de compoziția spectrală a izvorului de lumină și de natura cromatică a fondului înconjurător. Sensibilitatea de contrast a vederii este mai ridicată în zona culorilor albastru-verde decât în zona galben-roșie. Ea depinde în mare măsură și de capacitatea de adaptare a ochiului.

În cazul scrisului complet invizibil, se pornește de la contrastul zero, iar în cazul celui estompat, de la un grad de contrast foarte scăzut, mult îndepărtat de contrastul util. Crearea contrastului optim reprezintă atât o metodă independentă de relevare a scrisului alterat, cât și un procedeu auxiliar altor metode de punere în evidență a grafismului șters. Se cunosc două căi principale de obținere a contrastului: metoda fotografică și metoda electronică.

IV.2 Falsul în documente executat prin adăugire de text.

Falsul prin adăugare de text este tipic pentru falsurile parțiale. Această categorie de fals poate fi executată prin simpla modificare a unei litere sau cifre, din adăugări de cuvinte sauchiar de propoziții.

Falsul prin adăugare poate fi făcut atât de către persoana care a întocmit actul inițial cât și de alte persoane folosind unelete asemanatoare ca cele folosite la intocmirea actului a cărui falsificare se dorește.

Formele sub care se pot prezenta adăugirile sunt variate, mergând de la adăugirea unei simple trăsături sau a unui semn de punctuație – care modifică semnificația cuvântului sau a propoziției – până la adăugirea unei cifre, a unui cuvânt, a unei fraze sau a unui fragment de text, completările deasupra semnăturilor și adăugirile în textele dactilografiate reprezintă forme aparte de exprimare a aceluiași mod de alterare a actelor.

Criteriile de stabilire a adăugirilor sunt, în primul rând, cele grafice și fizico-chimice. Lor li se pot adăuga criteriul ordinii cronologice a trăsăturilor intersectate, ce aparțin scrisului inițial și celui presupus adăugat. Expunerea metodelor concrete de examinare se va face, deci, în raport de aceste trei situații.

IV.2.1. Metoda chimică

Sunt situații în care indicii de fals grafici sunt insuficienți pentru stabilirea acestuia. Un rol important în acest sens îl au examinările privind însușirile fizico-chimice ale materialelor de scriere care, atunci când diferă, constituie dovada elocventă a alterării actului. Situațiile sunt simple când adăugirea se face cu un material de scriere de altă natură sau culoare decât acela folosit la executarea grafismului inițial.

Dificultățile intervin în momentul când adăugirea se face cu materiale de scriere de aceeași natură sau de aceeași culoare. Acestea sunt, de altfel, cazurile curente în practică, ele fiind o urmare a tendinței de mascare a manoperei de modificare a actului.

Cernelurile sunt soluții apoase care conțin coloranți, materiale ce le dau consistență, uniformitate și le creează proprietăți de aderare pe hârtie (dextrină, gumă arabică, amidon, glicerina), materiale consecvente și antiseptice (fenol, acid oxalic, salicilic, clorhidric). În funcție de coloranții ce intră în compoziția lor, se cunosc cerneluri ferogalice, cerneluri de băcan și cerneluri organice (sintetice),

Primele două categorii au în prezent o arie de răspândire extrem de redusă. Cerneala ferogalică, care inițial se producea din excrescențele sferice ale frunzelor stejarului, se prepară astăzi din acid galotanic și sulfat feros la care se mai adaugă un colorant pe bază de anilină, este o cerneală durabilă, puțin solubilă în apă. Cerneala de băcan („campeche”) se produce din lemnul cu același nume, la care se adaugă săruri de fier, de cupru sau de crom; ea este mai puțin durabilă decât cerneala ferogalică.

Uneori, cele două cerneluri se combină, dând un produs de calitate superioară. Cernelurile pe bază de coloranți organici (acizi sau bazici) se prepară într-o mare gamă de culori și nuanțe: albastru, violet, negru, roșu, verde ș.a. Deși stabilitatea lor este mai redusă, iar solubilitatea în apă și reacția la diverși agenți chimici mai ridicată decât la cernelurile ferogalice, ele sunt foarte răspândite, datorită economicității și simplității de fabricare.

Pe lângă cele trei grupe de cerneluri menționate, există și cerneluri cu destinație specială: cerneluri pe bază de nigrozină și de carbon, diverse tasuri folosite pentru imprimările tipografice, pentru desen, pentru panglicile mașinilor de scris. Se pot întâlni și cerneluri preparate cu mijloace proprii, de pildă cerneala din creion chimic răzuit, dizolvat în apă.

Pasta pentru stilourile cu bilă se compune dintr-un colorant organic aflat în suspensie, de obicei într-an ulei gros sau o ceară moale.

Tocurile cu fibre (de tipul „Carioca”) au rezervorul din vata sintetică îmbibată cu un colorant și adaosuri; acestea se scurg printr-o tijă (confecționată tot din fibre sintetice sau dintr-o masă sintetică poroasă) care face contactul cu hârtia în momentul scrierii.

Creioanele se împart în creioane ceramice (de grafit), creioane chimice și creioane colorate (grase). Principalii componenți ai primelor două categorii sunt grafitul și caolinul (argila), proporția acestuia din urmă determinând și tăria minei.

Majoritatea creioanelor chimice conțin grafit, caolin, coloranți organici, clei, talc, săruri de calciu, acid stearic. Creioanele colorate nu conțin grafit. Ele au în componență caolin, gumă tragant, săruri de calciu, stearină și un colorant organic (mineral).

Stratul pigmentat ai hârtiilor copiative, prin intermediul cărora se scriu concomitent două sau mai multe exemplare ale unui act, se compune dintr-un component organic (Victoriablau base, metil violet ș.a.), care se amestecă cu ceară (parafină, cerezină, ceară montană) și o substanță grasă (ulei mineral, oleină, lanolină).

Compoziția concretă a diverselor materiale de scriere, diferă de la o țară la alta, de la o fabrică la alta, de la o perioadă la alta, fiind în funcție de evoluția proceselor tehnologice și a industriei coloranților, de utilitate, de factori economici. Rezultă, prin urmare, că datele de mai sus asupra constituenților unora dintre materialele folosite la scriere nu simt decât orientative.

Metodele de analiză a materialelor de scriere în vederea diferențierii lor sunt diverse, completându-se una pe alta. Se vor aplica cu prioritate metodele fizice de examinare, care să nu afecteze în vreun fel actul. Specifice stabilirii adăugirilor sunt procedeele de diferențiere cromatică, examinarea comportării față de radiațiile invizibile a materialelor de scriere, examinarea microscopică a acestora, metoda copierii, examinarea comportării materialelor de scriere față de diverși reactivi și analiza cromatografică.

În acest sens vă prezentăm Decizia penală nr. 111/A/2008 a Curții de Apel Alba Iulia prin care se admite apelul inculpatului D.D. împotriva sentinței penale nr. 158/12.06.2008 pronunțată de Tribunalul Alba și desființează sentința penală atacată sub aspectul laturii penale, în ceea ce privește condamnarea pronunțată pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 cod penal.

Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut faptul că inculpatul D. D. îndeplinește funcția de administrator la S.C. E. S.R.L. B. I, societate care are ca obiect principal de activitate „construcții de clădiri și lucrări de geniu civil".

În data de 26.04.2007, organele de poliție au efectuat un control la sediul societății susmenționate, ocazie cu care au constatat în incinta acesteia un număr de 4 calculatoare, care erau utilizate în activitatea societății. Procedându-se la verificarea acestor calculatoare s-a constatat că pe acestea erau instalate mai multe softuri și programe. Organele de poliție i-au solicitat inculpatului să prezinte licențe pentru 3 programe Windows WP Profesional, 2 programe P. 2003 Pro și un program B. 2004, care au fost găsite instalate pe calculator și pentru care inculpatul însă nu a putut prezenta licențe la data verificării.

Tot în data de 26.04.2007, ulterior efectuării verificării, inculpatul D.
D. a trimis prin fax de la S.C. E. S.R.L. A I, la IPJ A, factura
fiscală seria (…) (…) nr. (…) din data de 2.04.2007 prin care S.C. E. S.R.L. a achiziționat de la S.C. E. T. S.R.L. A I, un număr de trei licențe pentru programul Windows Profesional.

La data de 30.07.2007 a fost ridicată în copie xerox de la S.C. E. T. S.R.L. A I, factura seria (…) (…) nr. (…) care purta data de 26.04.2007. Astfel, din verificarea celor două facturi a rezultat faptul că deși era vorba despre aceeași factură, aceasta prezenta date diferite. Pentru acest motiv în cauză s-a dispus efectuarea unei constatări tehnico-științifice referitoare la factura prezentată de inculpatul D. D..

Raportul de constatare tehnico-științifică întocmit în cauză a concluzionat că „scrisul existent la rubricile data (ziua, luna, anul) și data privind expedierea de pe factura fiscală seria (…) (…) nr. (…), prezintă modificări prin ștergere (curățare chimică), respectiv prin ștergerea cifrei 6.

De altfel, martorul P. M., administrator la S.C. E. T. S.R.L. A I a declarat că i-a vândut inculpatului 3 licențe pentru programe Windows WP Pro în data de 26.04.2007, dată la care a emis și factura.

Deși inculpatul a declarat că nu își explică cum a fost modificată data de pe factură, este evident faptul că el a fost singura persoană care avea interesul să modifice data, pentru a face dovada că la momentul efectuării controlului deținea licențe pentru programe.

In cursul judecății vânzătorul licențelor cumpărate de inculpat cu factura în discuție, martorul P. M., a arătat că a completat la data facturii – în ambele rubrici – 26 aprilie 2007 și își explică faptul că pe factură apare cifra „2” în loc de „26" prin aceea că este posibil ca să nu se fi imprimat întreaga cifră datorită hârtiei de proastă calitate a facturilor ori a pixului de proastă calitate.

Această susținere nu poate fi primită, pe de o parte datorită celorlalte probe administrate în cauză – inclusiv raportul de expertiză care atestă co ștergere chimică a cifrei „6”, iar pe de altă parte este puțin probabil ca datorită calității hârtiei sau a pixului să nu se fi imprimat cifra „6" nici în rubrica din partea de sus a facturii și nici în cea de jos.

Instanța apreciază că în ce privește infracțiunea de fals sunt întrunite elementele constitutive însă, la alegerea sancțiunii ce urmează a-i fi aplicată inculpatului, instanța a avut în vedere gradul de pericol social concret al faptei și urmările acesteia prin prisma sancțiunilor prevăzute de lege pentru art. 290 Cod penal care permite alegerea între închisoare și amendă, considerând că în acest caz aplicarea unei pedepse cu amenda penală este suficientă pentru realizarea scopului pedepselor penale. Mai mult, instanța a luat în considerare și împrejurarea că inculpatul a reparat prejudiciul cauzat titularilor drepturilor de proprietate întrucât infracțiunea de fals este legată de infracțiunea privind violarea drepturilor de proprietate intelectuală.

In ce privește această din urmă infracțiune, respectiv cea prev. de art. 139/9 din Legea 8/1996, Tribunalul constată că la termenul din data de 31 martie 2008 (fila 66) societatea civilă de avocați „M. H. & M. E.” din B a arătat că s-a recuperat prejudiciul cauzat celor două părți civile astfel că nu își mai mențin poziția exprimată prin plângerea din 10 august 2007.

Potrivit art. 143/1 alin. 1 din Legea 8/1996 nu se pedepsește persoana care, mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denunță autorităților competente participarea sa la o asociație sau înțelegere în vederea comiterii uneia dintre infracțiunile prevăzute la art. 1396, permițând astfel identificarea și tragerea la răspundere penală a celorlalți participanți iar potrivit alin. 3, de prevederile alin. (1) beneficiază și persoanele care au comis infracțiuni prevăzute la art. 1399, 140 și 141, în condițiile în care se recuperează prejudiciul constatat.

În aceste condiții există o cauză de nepedepsire astfel că potrivit art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. i/1 Cod procedură penală coroborat cu art. 143/1 alin. 3 din Legea 8/1996 Tribunalul va dispune încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 139/9 din Legea 8/1996.

Așa fiind, în baza art. 290 Cod penal cu aplicarea art. 63 alin. 3 Cod penal, va condamn pe inculpatul D. D. la o pedeapsă de 1000 RON amendă penală.

Împotriva sentinței a declarat apel inculpatul D. D., solicitând a fi achitat pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 Cod penal.

Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de apel invocate și sub toate aspectele, instanța constată că apelul este fondat pentru următoarele considerente:

La solicitarea inculpatului D. D., instanța a dispus efectuarea unui raport de expertiză criminalistică de către Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice C.

Concluziile acestui raport de expertiză sunt în concordanță cu susținerile inculpatului, în sensul că pe exemplarul original al facturii în litigiu nr. (…) nu a existat niciodată o cifră „6” în cuprinsul datei, între cifra „2” și grupul cifric „04”.

La această concluzie s-a ajuns prin examinarea cu ajutorul videospectral D. Foster & G. E. 4C, cu radiații de lungimi de undă diferită, UV-L sau UV-T, precum și sub iluminarea oblică.

Se arată că nu există urme de spălare chimică, radiere sau răzuire, și nici șanțuri de presiune corespunzătoare unei ipotetice cifre „6” așezată între 2 și 04. Această lipsă a traseelor de presiune a permis expertului să excludă și o eventuală funcționare defectuoasă a instrumentului de scris.

Se concluzionează în final că pe exemplarul original nu a fost înscrisă cifra 6, aceasta fiind adăugată ulterior, probabil pe o copie sau exemplar secund, care a fost copiată electrostatic pentru a doua oară.

La pronunțarea soluției instanța va avea în vedere concluziile cuprinse în raportul de expertiză nr. 320/17.11.2008 întocmit de Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice C, și nu cele le raportului de constatare tehnico-științifică nr. 41730/12.10.2007 întocmit de Serviciul Criminalistic al IPJ A.

Pe de o parte, la efectuarea lucrării de expertiză au fost folosite metode tehnice mai avansate, aceasta examinând mai în detaliu toate împrejurările care ar fi putut determina îndepărtarea, prin orice mijloace a cifrei 6 din cuprinsul datei înscrise pe factură.

Pe de altă parte, contravin chiar dispozițiile art. 6 CEDO, ca o soluție de condamnare să se întemeieze pe un raport de constare întocmit de un serviciu care funcționează chiar în cadrul Inspectoratului de Poliție, neexistând, în această situație, suficiente garanții de independență și imparțialitate.

IV.2.2 Examinarea microscopică

Atât trăsăturile de cerneală, cât și trăsăturile de creion se pot diferenția între ele prin examinarea microscopică a structurii elementelor componente ale materialului de scriere și a modului de depunere a acestuia pe hârtie.

Așa cum se arăta și mai sus, cernelurile conțin uneori particule străine sau pot reprezenta amestecuri întâmplătoare în procesul de fabricație, de asemenea, pe măsura scurgerii timpului, colorantul ce intră în componența lor se coagulează parțial. Prin urmare, scrierea în momente diferite, dar cu același tip de cerneală sau chiar cu cerneală din aceeași călimară, va avea în unele cazuri imagini microscopice diferite. Cerneala care conține corpuri străine sau reprezintă coagulări nu va fi repartizată uniform în trăsăturile de pe hârtie și va releva unele zone mai închise, altele mai deschise. Cercetarea se face la un microscop biologic obișnuit, care mărește imaginea de cel puțin 300-400 ori. Se urmărește prezența sau absența impurităților, cantitatea lor relativă și modul de repartizare în trăsătură. Eficace este și microfotografia în radiații infraroșii, care ne permite să stabilim – comparativ – dacă particulele sunt ori nu opace la aceste radiații.

Examinarea microscopică constituie principalul mijloc de diferențe a trăsăturilor de creion. Pe această cale se stabilește densitatea optică a trăsăturilor execute cu creion de grafit, ea fiind direct proporțională cu cantitatea materialului depus pe hârtie. Cantitatea depusă este dependentă, la rândul ei, de tăria minei, de presiune și de calitatea hârtiei. Cu cât mina este mai moale și presiunea mai intensă, cu atât densitatea este mai redusă decât pe o hârtie mată, explicația constând în faptul că ia aceasta din urmă coeficientul de frecare a creionului este mai ridicat.

Având în vedere că uneori luciul trăsăturilor de creion împiedică studierea elementelor componente și a caracterului depunerii lor pe hârtie, este necesar ca examinarea să se facă la un microscop cu lumină polarizată, folosind nicoli încrucișați; primul nicol polarizează lumina care se trimite asupra scrisului, iar cel de-al doilea nicol (aflat între obiectiv și ocular) analizează lumina reflectată de scris. Microscopul cu lumină polarizată este indicat și pentru a se diferenția trăsăturile executate cu creionul chimic. Rotind nicolii în jurul axei lor, strălucirea creionului de grafit variază, în timp ce strălucirea creionului chimic rămâne neschimbată.

În practică se întâlnesc adesea cazuri când adăugirea, efectuată pe un exemplar al actului executat prin intermediul hârtiei copiative, se face cu un creion de culoarea acelei hârtii. Examinarea microscopică constituie o metodă eficientă de diferențiere a celor două materiale. Trăsăturile de creion vor prezenta un anume luciu iar particulele masei sale vor fi orientate pe direcția scrisului, înregistrându-se uneori și striații produse de constituenți mai duri (argila ș.a.). Trăsăturile de hârtie copiativă apar în imaginea microscopică mate, fără strălucire și cu particulele neorientate în vreo direcție: în plus, marginile lor nu sunt bine conturate, iar colorantul este repartizat de obicei uniform, neprezentând variații ca la trăsăturile de creion.

Adăugirile operate cu cerneală ori cu creionul se pot depista și cu ajutorai microscopului electronic la care se pot observa două imagini ale aceleiași probe de cerneală, și anume imaginea electronomicroscopică și imaginea difracției (electronografia). Observarea imaginii electrono-microscopice are loc în câmp luminos și în câmp întunecat. În prima fază, se stabilește forma și dimensiunea particulelor materialului examinat, iar în a doua se face distincția între particulele cristaline și cele amorfe. Electronografia (stabilirea indicelui de difracție) servește la deosebirea particulelor cristaline în funcție de structura lor internă, ceea ce constituie un mijloc în plus de separare a materialelor de scriere comparate.

Un rol important îl are microscopia electronică în diferențierea creioanelor de grafit. Pe această cale se poate determina corelația cantitativă a grafitului și caolinului, stabilindu-se astfel dacă actul a fost sau nu modificat prin adăugire. Creioanele se pot diferenția, de asemenea, după gradul de măcinare a grafitului și caolinului. Ca și în cazul cernelurilor, se procedează la examinai»», electrono-microscopică m câmp luminos, pentru determinarea volumului relativ al particulelor, și în câmp întunecat, pentru evidențierea particulelor ce au structură cristalină, cele din urmă cercetându-se apoi electronografic, pentru stabilirea indicelui de difracție.

IV.2.3. Analiza cromatografică

Lumina vizibilă cuprinde diferite culori spectrale, care diferă unele de altele prin lungimea lor de undă. Culoarea unui obiect este determinată de raportul absorbției, permeabilității (transparenței) și reflexei de către el a razelor de lumină de diferite lungimi de undă. Obiectele care reflectă toate razele spectrului vizibil ce cad asupra lor sunt albe, iar cele care le absorb sunt negre.

Obiectele transparente pentru toate razele spectrului sunt incolore. Obiectele colorate reflectă ori permit să treacă raze numai de anumite lungimi de undă, pe celelalte absorbindu-le sau reflectându-le într-un mult mai redus. Raportul între lumina orientată spre obiect și cea reflectată de acesta sau care trece prin ei se numește coeficient de reflexie sau de permeabilitate și se exprimă în procente.

Ochiul omenesc are capacitatea de diferențiere a culorilor și a nuanțelor acestora, dar nu egală pe întreaga scară a spectrului vizibil; ea este mai ridicată în zona culorilor galben-orange.

De asemenea, capacitatea de diferențiere se diminuează când iluminarea obiectului este slabă sau când acesta, se află pe un fond policromatic. O însemnătate deosebită pentru separarea culorilor o are compoziția spectrală a izvorului de lumină folosit. Cea mai indicată este lumina de zi. Lumina emisă de becurile electrice își are maximul undelor electromagnetice în zona galben-oranj-roșu, ceea ce duce la denaturarea culorii obiectelor, datorită deplasării strălucirii lor spre această zonă.

Prin examinarea directă cu ochiul liber se deosebesc relativ ușor culorile pure, dar nu și nuanțele apropiate ale aceleiași culori.

Tocmai asemenea situații se întâlnesc în cazul alterării actelor prin adăugiri, scrierea ulterioară neprezentând vreo deosebire vizuală față de cea inițială. Limita de diferențiere a nuanței de culoare de către ochiul omenesc se poate depăși prin aplicarea de procedee tehnice care constau, în esență, în înregistrarea valorii obiective a lungimilor de undă electromagnetică reflectate de materialele de scriere comparate, adică a maximelor de reflexie. Înregistrarea maximului de reflexie a scrisului se obține prin examinarea acestora într-o lumină de o anumită compoziție spectrală. Dacă, de pildă, un scris de nuanță verde și altul de nuanță albastra se examinează în lumină albastră, ele vor apărea ca asemănătoare; examinarea acelorași scrisuri în lumina galben-oranj va releva o mare deosebire între ele.

Selectarea razelor cu anumite lungimi de undă se realizează cu ajutorul filtrelor de lumină, despre care s-a vorbit în capitolul precedent. Principiul separării culorilor cu ajutorul lor constă în delimitarea unei zone spectrale în care contrastul materialelor de scriere comparate are valoare maximă. Alegerea filtrelor corespunzătoare are loc, în genere, pe cale experimentală, respectându-se regula culorilor complementare (a „culorilor perechi,,). Alegerea se poate face și prin măsurători fotometrice prealabile, determinându-se zona spectrului, care este reflectată și absorbită de scrisurile comparate.

Cu filtrele obișnuite de lumină se delimitează zone de circa 40 m/i. Deseori, asemenea delimitări se dovedesc insuficiente pentru a separa două nuanțe ale aceleiași culori. De aceea se apelează la filtre confecționate pe baza altor principii optice (interferență, polarizare, dicroism), cu ajutorul cărora se delimitează zone spectrale foarte înguste „și, astfel, se pot separa nuanțe de culori foarte apropiate. Lumina de o anumită compoziție spectrală se poate obține și cu ajutorul monocromatorului, construit pe baza dispersei luminii prin prismă. Fascicolul de lumină este dirijat printr-un sistem de lentile așezate în fața și în spatele prismei, obținându-se (în raport de rotirea acesteia în jurul axei sale) o lumină de diferite lungimi de undă.

Filtrele servesc atât la observarea nemijlocită a scrisurilor, cât și la fotografiere, care oferă posibilități suplimentare de diferențiere a nuanțelor de culoare. Avantajul este dat de sensibilitatea variată a emulsiilor fotografice față de diferite lungimi de undă. Emulsia trebuie să aibă sensibilitate mărită în zona electromagnetică efectivă, adică la lumina cu coeficientul maxim de diferențiere cromatică a materialelor de scriere comparate. În fotografia alb-negru diferența de culoare este redată în tonuri de gri, în grade diferite de înnegrire a emulsiei fotografice, fiind receptată în cele din urmă ca diferență de strălucire. Întărind raportul de strălucire a trăsăturilor de cerneală ori de creion pe care le comparăm, avem posibilitatea sa înregistrăm diferențieri inobservabile cu ochiul liber.

Culorile se pot diferenția și prin măsurători colorimetrice și fotometrice, aprecierea coeficientului de reflexie a luminii obținându-se cu ajutorul termoelementelor sau a fotoelementelor. Metoda de analiză colorimetrică are aplicabilitate mai restrânsă în examinarea materialelor de scriere decât metoda fotometrică (spectrofotometrică). Spectrofotometrele obișnuite prezintă însă dezavantajul că nu redau imaginea trăsăturilor comparate și au un câmp vizual prea mare. În locul lor se recomandă selectorul electronooptic cu câmp vizual foarte îngust (de 0,2-0,3 mm, cât este grosimea trăsăturilor de cerneală ori de creion) și cu posibilitatea fotografierii sau observării pe ecran a imaginii constatate).

Întărirea contrastului de culoare se poate realiza și prin mărirea saturației culorilor sau prin transformarea acestora. Procedeul constă în fotografierea scrisului presupus adăugat și a celui inițial pe materiale fotografice alb-negru cu sensibilitate spectrală diferită și cu filtre de culori diferite; negativele finale se proiectează succesiv pe o hârtie fotografică color care, după developare, va reda imaginea scrisurilor în același culori, dar mai saturate, sau în alte culori – transformate. Transformarea culorilor poate avea loc și printr-un procedeu mai simplu, și anume, prin fotografierea directă pe hârtie color. Metoda se bazează pe însușirea straturilor emulsiei fotografice (sensibilizată la cele trei culori de bază) de a reda imaginea obiectului în culori complementare. De exemplu, trăsătura de cerneală de culoare violet va fi redată în verde, iar cea albastră în galben. Hârtia color se introduce în caseta aparatului de fotografiat în locul filmului sau plăcii. Pentru ca imaginea să fie directă și nu inversată, în fața obiectivului sau în spatele lui se așează o oglindă sau o prismă de convertire.

Diferența cromatică dintre scrisul adăugat și cel inițial se poate înregistra, de asemenea, cu ajutorul fotografiei color obișnuite.

Comportarea față de radiațiile invizibile. În funcție de constituenții materialelor de scriere, acestea au opacitate și permeabilitate diferită față de radiațiile invizibile. Două materiale de aceeași culoare se pot deosebi între ele prin felul cum absorb sau reflectă radiațiile respective. Un larg câmp de aplicare îl au în acest sens radiațiile infraroșii și ultraviolete. Examinând, de pildă, un act în radiații infraroșii și constatând că o parte a grafismului este penetrată iar alta opacă, vom avea dovada certă a scrierii actului în două etape, cu materiale de scriere diferite. Actul prezent în fig. 52 a constituit obiectul litigiului între doi colocatari. Unul din ei susținea că are acces la WC, spălător și boxă, pe când celălalt nega acest lucru, împiedicându-l pe primul să se folosească de spațiile menționate. Ajunși în fața instanței de judecată, se dispune efectuarea unei expertize criminalistice, solicitându-se să se stabilească dacă cuvintele „acces WC, spălător și boxă” au fost scrise concomitent cu celelalte mențiuni ale actului sau ulterior. Prin examinarea cu ochiul liber și cu mijloace optice simple nu se înregistrează vreo deosebire a nuanței de culoare a cernelei între cuvintele suspecte și restul scrisului. Analiza în raze infraroșii însă relevă clar că cernelurile diferă, întrucât una din ele s-a dovedit a fi penetrabilă la aceste raze, iar alta opacă. În felul acesta se demonstrează că actul a fost modificat prin adăugirea cuvintelor menționate, făptuitorul fiind tras la răspundere penală.

Modificarea materialelor folositeca și support de scris față de radiațiile infraroșii se poate înregistra nu numai pe cale fotografică sau cu ajutorul convertizorului electronooptic dar și prin măsurători fotometrice, care oferă valoarea cantitativă a absorbției și permeabilității.

Prin examinarea în radiații ultraviolete se poate constata că absorbția sau reflexia lor diferă de către materialul de scriere presupus adăugat și de către cel inițial. Mai frecventă este analiza luminiscenței stimulate cu ajutorul acestor radiații. Prezența sau absența luminiscenței la unul din scrisurile comparate constituie adesea indiciul determinant al adăugirii. Diferențierea materialelor de scriere se face și în funcție de intensitatea mai mare sau mai mică a luminiscenței, care se apreciază vizual sau se determină spectrofotometric. De reținut că natura luminiscenței produse de radiațiile ultraviolete se poate modifica sub influența diverșilor factori de mediu. Luminiscentă depinde, de asemenea, de durata de expunere sub acțiunea radiațiilor ultraviolete, de intensitatea sursei de lumină, de zona spectrului ultraviolet, delimitată prin filtrul ales. Este necesar să se mai aibă în vedere că trăsăturile groase, mai compacte, vor avea o luminiscentă de intensitate mai redusă decât trăsăturile subțiri ale aceluiași material de scriere, datorită așa-numitului fenomen de dublă absorbție (absorbția luminiscenței emisă de baza stratului de cerneală și de către partea superioară a acestuia). Din cauza unei cristalizări ce are loc uneori la suprafața materialului de scriere de pe hârtie, este posibilă chiar o stingere totală a luminiscenței. Neluarea în considerație a factorilor mai sus menționați se poate solda cu erori de interpretare a rezultatului analizei prin luminiscență.

Stabilirea adăugirilor este posibilă și cu ajutorul razelor X, cu condiția ca unul din materiale de scriere comparate să fie opac la asemenea radiații, adică să aibă un număr atomic mai mare de 25. Materialele de scriere care conțin o cantitate mai mare de constituenți complementari decât alte materiale de scriere se pot diferenția cu ajutorul betagrafiei. Unele materiale de scriere se diferențiază cu ajutorul autoradiografiei (obținerea imaginii prin acțiunea radiațiilor ionizate, emise de radioizotopii incluși în materialul de scriere, asupra unei emulsii fotografice). În aplicarea acestei metode, descrisă în literatura de specialitate de G. Dumitru, A. Muscă, G. lonescu, I. Goldhaar, B.E. Gordon și V.K. Îisicenko, s-a pornit de la premisa că o parte a materialelor de scriere conțin elemente ce se activează cu ajutorul izotopilor, în timp ce alte materiale nu au în componența lor asemenea elemente.

IV.2.5 Copiabilitatea materialelor de scriere.

În functie de natura lor, de compozitia si de timpul scurs de la aplicarea pe hârtie, materialele de scriere se copiaza în mod diferit pe diferite suporturi. Fenomenul este influentat totodata de gradul difuzarii coloritului în masa hârtiei, de calitatea acesteia precum si proprietatile suportului. Comparând scrisul presupus adaugat cu scrisul initial, se poate constatat ca ele nu au aceeasi capacitate de copiere, ceea ce constituie un indiciu de executare cu materiale de scriere diferite sau în momente diferite. Compararea se face între trasaturi de aceeasi grosime si intensitate.

Ca suporturi pentru copiere se folosesc hârtia, straturile gelatinoase fotografice sau pelicula de polivinil. Hârtia întrebuintata în acest scop trebuie sa fie foarte subtire, neteda si alba, din celuloza curata. Materialele fotografice se elibereaza în prealabil de sarurile sensibile la lumina, respectiv de halogenuri, prin tratare cu hiposulfit si se mentin înainte de întrebuintare în apa distilata, pentru înmuierea stratului gelatinos. În cazul folosirii peliculei de polivinil, aceasta se înmoaie în dicloretan, excesul de umiditate înlaturându-se cu hârtie de filtru. Timpul de contact cu actul este circa 5 min., când se întrebuinteaza hârtie, si de circa 1 min., când se întrebuinteaza materiale fotografice sau pelicule de polivinil.

IV.2.6 Comportarea față de radiațiile invizibile.

Reconstituirea imaginii inițiale după urmele materialului de scriere se poate obține prin diverse metode fizico-chimice, cum sunt: metoda contrastării imaginii, examinarea în radiații invizibile, analiza prin luminiscență, metoda reacției de culoare, cea difuzo-copiativă și metoda tratării cu substanțe chimice conținând izotopi radioactivi.

Sarcina relevării constă, în esență, în crearea unui contrast de strălucire sau de culoare capabil să delimiteze scrisul de fondul înconjurător al hârtiei ori a altor elemente cromatice aflate în zona ștersăturii. Evidențierea scrisului impune, de regulă, întărirea contrastului. În unele situații însă devine necesară micșorarea acestuia: cazul reducerii contrastului liniaturii imprimate a actului, a desenului și stratului de protecție, a im-presiunii de ștampilă ori a scrisului suprapus; de asemenea, cazul atenuării contrastului de umbră, format de fibrele de hârtie scămoșate în urma ștersăturii sau plierii hârtiei.

Prin relevare se urmărește să se ajungă la sensibilitatea de contrast a vederii, despre care trebuie făcută mențiunea că reprezintă o mărime relativă și nu una absolută, fiind în funcție de însușirile optice ale obiectului, de compoziția spectrală a izvorului de lumină și de natura cromatică a fondului înconjurător. Sensibilitatea de contrast a vederii este mai ridicată în zona culorilor albastru-verde decât în zona galben-roșie. Ea depinde în mare măsură și de capacitatea de adaptare a ochiului.

În cazul scrisului complet invizibil, se pornește de la contrastul zero, iar în cazul celui estompat, de la un grad de contrast foarte scăzut, mult îndepărtat de contrastul util. Crearea contrastului optim reprezintă atât o metodă independentă de relevare a scrisului alterat, cât și un procedeu auxiliar altor metode de punere în evidență a grafismului șters. Se cunosc două căi principale de obținere a contrastului: metoda fotografică și metoda electronică.

IV.2.7 Determinarea succesiunii trăsăturilor intersectate.

Examinarea unui act oferă adesea prilejul să se constate că trăsăturile rândului care urmează se intersectează cu trăsăturile rândului precedent. Situații similare se constată și între trăsăturile textului și cele ale semnăturii sau între acestea din urmă și impresiunea de ștampilă aflată pe actul respectiv.

În mod normal, trăsăturile ulterioare trebuie să se suprapună peste cele anterioare, deoarece, în chip logic, rândul care urmează se scrie după cel precedent, iar semnătura se execută la sfârșitul textului. Când însă această ordine firească se încalcă, astfel încât trăsăturile rândului anterior se află deasupra celui ce urmează, sau trăsăturile ultimului rând al textului apar peste trăsăturile ce alcătuiesc semnătura, înseamnă că acel rând sau întregul text s-a scris ulterior.

Prin urmare, constatarea unei succesiuni anormale a trăsăturilor ce se intersectează constituie un element concludent al modificării actului prin adăugire ori al preexistentei semnăturii pe acel act. Determinarea ordinii de executare a trăsăturilor intersectate nu este o sarcină ușoară.

De această problemă s-au ocupat numeroși cercetători, unii dintre ei manifestând rezerve în privința rezultatelor ce se pot obține. Practica de expertiză și investigațiile proprii ne-au demonstrat că în unele cazuri se poate stabili succesiunea trăsăturilor intersectate, șansa depinzând de situațiile concrete cercetate, cum și de procedeele tehnice aplicate.

În locul intersecției a două trăsături au loc o serie de transformări fizico-chimice, determinate de acțiunea mecanică a instrumentului scriptural și de interacțiunea materialelor de scriere între ele, pe de o parte, și între acestea și hârtie, pe de altă parte (absorbție, difuzie, osmoză etc). Se produce, în primul rând, o modificare a stratului superior al hârtiei, prin presarea sa de către instrumentul scriptural și deranjarea fibrelor componente. În al doilea raid, se modifică starea inițială a primei trăsături, prin executarea cela ulterioare deasupra. În al treilea rând, aceasta din urmă este influențată de metamorfozele anterioare ale hârtiei și de prezența primei trăsături.

IV.3 Falsul în documente prin acoperire cu cerneală sau cu alte subsțante.

Criminalistica dispune de multiple posibilități pentru punerea în evidență a grafismului acoperit pe o cale sau alta din cele menționate. Se folosesc îndeosebi metode fizice și chimice de examinare, respectându-se regula ca mai întâi să se aplice acelea care nu deteriorează actul.

În cazurile când acestea nu dau rezultate, se recurge – uneori numai cu acordul organului care a dispus expertiza – la metode destructive care, de cele mai multe ori afectează doar o porțiune redusă a actului. Înainte de orice examinare, aceasta se fotografiază sau se reproduce în alt mod, fixându-se imaginea în momentul începerii investigațiilor de laborator.

În problema relevării scrisului preexistent se pot distinge trei principale situații, și anume: relevarea după urmele materialului de scriere care se mai păstrează pe hârtie, relevarea după urmele de presiune lăsate de instrumentul scriptural și relevarea scrisului acoperit.

Acoperirile cu cerneală sau alte substanțe nu se soldează întotdeauna cu distrugerea completă a materialului de scriere de pe hârtie. Chiar și atunci când el a fost acoperit în

totalitate de pe suprafața acestuia, este posibil ca, în straturile mai profunde ale hârtiei, să rămână urme ale colorantului sau ale altor constituienți.

În cazul corodării, care reprezintă, după cum s-a arătat, doar un proces de decolorare, materialul de scriere se păstrează aproape în întregime. Urmele menționate sunt însă invizibile sau slab vizibile, punerea lor în evidență și reconstituirea pe această cale a scrisului alterat necesitând aplicarea mijloacelor științifice de laborator.

Prezentăm în continuare un caz concret de infracțiune de fals în înscrisuri oficiale urmând să evidențiem elementele de cercetare criminalistică a acesteia.

Astfel prin sentința penală nr.552 din 03.09.2008 a Judecătoriei Piatra Neamț inculpata N. E. H. a fost condamnată la 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de "fals material în înscrisuri oficiale" – în baza art.288 alin.1 Cod Penal cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal.

Pentru a pronunța această hotărâre, judecatoria, analizând probatoriul administrat în cursul urmăririi penale și în cursul judecării cauzei a reținut, în fapt, următoarele: N. E. H. era administrator al SC (…) D. SRL P N.

Aceasta, potrivit adresei cu nr.1712/04 mai 2006 a Ministerului Justiției (fila 44 dosar urmărire penală), avea calitatea de traducător autorizat pentru limbile italiană, engleză, franceză și spaniolă. În data de 12 iulie 2005, la punctul de lucru al SC (…) D. SRL P N situat în Municipiul P N, strada (…), s-a prezentat O. B. F., aceasta solicitând inculpatei traducerea în limba italiană și apostilarea înscrisului intitulat "situație școlară" emis de Universitatea Al. I. D. – I sub nr.10114 din 06 iulie 2005. Înscrisul mentionat viza pe O. B. F. și îi era necesar acesteia pentru a se putea transfera la o instituție de învățământ similară din Italia, țară în care lucra mama sa și în care aceasta intenționa să se stabilească.

Între O. B. F. si SC (…) D. SRL P N, reprezentată de N. E. H., s-a încheiat contractul de prestări servicii cu nr.7/12 iulie 2005, contract având ca obiect traducerea, legalizarea și apostilarea înscrisului intitulat "situație scolară" emis de Universitatea Al. I. D. – I sub nr.10114 din 06 iulie 2005 (filele 48 – 49 dosar urmărire penală).

Pentru serviciul prestat O. B. F. a achitat în data de 12 iulie 2005 lui N. E. H. suma de 680.000 lei ROL, fiind întocmit în acest sens "bonul de comanda nr.2/2005 (fila 18 dosar urmărire penală). Inculpata a spus lui O. B. F. să revină pentru a ridica înscrisul intitulat "situație școlară" tradus, legalizat și apostilat a doua zi, respectiv în data de 13 iulie 2005.

În aceeași zi, respectiv la 12 iulie 2005, conștientă că nu dispune de suficient timp pentru a obține licit până la 13 iulie 2005 legalizarea semnăturii traducătorului "situației școlare" privind pe O. B. F., inculpat N. E. H. a tradus în limba italiana înscrisul anterior indicat, după care, în baza unei rezoluții infracționale unice, aceasta a efectuat următoarele operațiuni:

a aplicat pe înscrisul indicat anterior, redactat în limba romana, folosind tehnica de calcul, ștampila Ministerului Educației și Cercetării – Inspectoratul Școlar I și ștampila – formular de ieșire a Inspectoratului Școlar I și a executat pe acest înscris, în fals, următoarele mențiuni "J.. general H. E." și semnătura acestuia (fila 15 dosar urmărire penală).

a aplicat pe înscrisul indicat anterior, tradus în limba italiana, sub încheierea de legalizare a semnăturii traducătorului, folosind tehnica de calcul, ștampila Biroului Notarului Public M. L. din P N și a executat în fals semnătura notarului public menționat. Astfel cum rezultă din adresa cu nr. 98 din 16 mai 2006 a Biroului Notarului Public M. L. din P N, aflată la fila 54 dosar urmărire penală, la biroul notarului public menționat nu a fost înregistrată la data de 13 iulie 2005 vreo cerere pentru legalizarea semnăturii traducătorului N. E. H. și nu a fost aplicată ștampila ori semnătura acestuia pe vreo încheiere de legalizare a semnăturii traducătorului în limba italiana a înscrisului intitulat "situatie scolară" privind pe O. B. F.

Prin raportul de expertiză criminalistică întocmit de IPJ N – Serviciul Criminalistic sub nr. (…)/22 iunie 2006, după analizarea de specimene de scris aparținând inculpatei, lui O. B. F. si lui E. N. (mama inculpatei), s-a concluzionat că: scrisul ce completează rubricile apostilei precum și semnăturile depuse atât în chenarul apostilei cât și în dreptul rubricii "secretar șef universitate – P. B. D." din exemplarul apostilat redactat în limba romană al situației școlare a lui O. B. F. au fost executate de către N. E. H.; scrisul "J.. general H. E." și mențiunile cifrice "2034 07 07 2005" depuse pe exemplarul neapostilat redactat în limba română al situației școlare a lui O. B. F. au fost executate de către N. E. H.; semnătura depusă sub scrisul "J.. general H. E." de pe exemplarul neapostilat redactat în limba română al situației școlare a lui O. B. F. a fost executată, probabil, de catre N. E. H.

Nu în ultimul rând, instanța a reținut și că N. E. H. a mai fost condamnată pentru săvârșirea unor infracțiuni de "fals material în înscrisuri oficiale" și de "fals în înscrisuri sub semnătură privată" (concurente cu infracțiunea ce face obiectul prezentei cauze penale – fila 9 dosar fond), și ca această era administrator al unei societăți comerciale având ca obiect de activitate și efectuarea de traduceri a unor acte, dispunând, spre deosebire de O. B. F., de mijloacele tehnice necesare contrafacerii unor ștampile prin folosirea tehnicii de calcul (scanări repetate a unor ștampile originale) – inculpata având deci și mijloacele și deprinderea necesară comiterii infracțiunii ce face obiectul prezentei cauze penale.

Faptele probate demonstrează în mod obiectiv existența activității infracționale a inculpatei care, în realizarea unei rezoluții infracționale unice, a săvârșit mai multe acte materiale ce întrunesc conținutul constitutiv al infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale.

Rezultă cu certitudine că inculpata, folosind tehnica de calcul, a alterat conținutul actului care atestă situația școlară a martorei O. F. prin aplicarea în subsolul verso-ului paginii a două ștampile și a unei semnături. A alterat conținutul traducerii în limba italiană a actului anterior menționat prin aplicarea în același mod a încheierii de autentificare a ștampilei și a semnăturii notarului. De asemeni a alterat o copie a primului înscris – situație școlară – prin aplicarea apostilei. G. sunt grosiere și ușor observabile pentru orice persoană avizată și sunt infirmate de instituțiile emitente (notarul public si Prefectura N) care au aratat că nu au emis asemenea acte.

Probele administrate în cauza converg spre faptul că doar inculpata a avut motivul pentru a executa falsul așa încât, probabilitatea concluziilor expertizei dobândește astfel certitudine. În raport de această situație de fapt, instanța de fond în mod corect a apreciat asupra existenței faptei, a săvârșirii acesteia cu intenție directă de către inculpată și a pericolului social. S-a dat faptei o încadrare juridică legală iar in raport de prevederile art.72 Cod penal si a pericolului social concret, a fost cuantificată în mod just pedeapsa, sub aspectul felului, a cuantumului și a modalității de executare.

Astfel instanța de recurs a respins recursul formulat ca fiind neîntemeiat.

Prin prezentarea acestei spețe am încercat să prezentăm punerea în practică a modalităților de investigare a infracțiunilor de fals prezentate în cuprinsul lucrării. Astfel așa cum am prezentat și teoretic în dovedirea infracțiunii de fals, în speța mai sus prezentată, s-au folosit mai multe metode ce au dus la identificarea autorului infracțiunii.

Totodată probele aduse pentru încriminarea autorului infracțiunii au la baza studierea înscrisurilor falsificate, precum și a altor înscrisuri comparative comparând scrisul presupus adăugat cu scrisul inițial.

CAPITOLUL V

Particularități în cercetarea criminalistică a unor categorii de falsuri

V.1. Falsul în cărțile de credit și alte mijloace de plată

La nivelul Uniunii Europene comerțul electronic este reglementat prin mai multe acte normative, dintre care două sunt mai importante. Primul act normativ important este Directiva 2000/31/EC din 8 iunie 2000 referitoare la anumite aspecte juridice privind serviciile societății informaționale, în special comerțul electronic în Piața Internă ( Directiva privind comerțul electronic). Acest act normativ oferă câteva recomandări pentru dezvoltarea comerțului electronic în Uniunea Europeană. Al doilea act normativ important îl reprezintă Decizia-Cadru a Consiliului Uniunii Europene nr. 2001/413/JAI din 28 mai 2001 privitoare la combaterea fraudei și falsificării mijloacelor de plată, altele decât numerarul. Acestă Decizie-Cadru definește concret faptele de fraudă care implică folosirea altor mijloace de plată, decât lichiditățile monetare.

Cea mai importantă reglementare juridică a comerțului elctronic în România este Legea nr.365/2002 privind comerțul electronic. În art.24-28 din Legea nr.365/2002 sunt prevăzute infracțiunile care se pot săvârși în legătură cu emiterea și utilizarea instrumentelor de plată electronică și cu utilizarea datelor de identificare în vederea efectuării de operațiuni financiare: falsificarea instrumentelor de plată electronică (art.24); deținerea de echipamente în vederea falsificării instrumentelor de plată electronică (art.25); falsul în declarații în vederea emiterii sau utilizării instrumentelor de plată electronică (art.26); efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos (art.27); acceptarea operațiunilor financiare în mod fraudulos (art.28).

Semnătura electronică ca mijloc de probă a apărut ca o necesitate de a găsi o modalitate neconvențională de certificare a identității unei persoane, care să păstreze avantajele comunicațiilor realizate prin mijloace electronice, fără a se restrânge gradul de siguranță sau forța juridică a rezultatului comunicațiilor electronice. Semnătura electronică reprezintă un cod digital care poate fi atașat la un mesaj transmis electronic, care identifică în mod unic expeditorul. La fel ca semnătura scrisă, scopul semnăturii electronice este de a garanta faptul că persoana care a trimis un mesaj electronic este în mod real aceea care se pretinde a fi. Prin intermediul semnăturii electronice se confirmă atât identitatea autorului mesajului, cât și faptul că mesajul nu a fost modificat în timpul transmisiunii.

La nivelul Uniunii Europene semnătura electronică este reglementată prin intermediul Directivei 1999/93/EC privind stabilirea cadrului comunitar pentru semnăturile electronice, care a fost adoptată de Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene la data de 13 decembrie 1999. Potrivit acestei Directive, semnătura electronică prezintă două nivele: semnătură electronică simplă și semnătură electronică avansată. De asemenea, Directiva prevede faptul că numai semnăturile electronice create în condiții de securitate optimă pot avea aceeași valoare ca semnătura scrisă. Art.5 (1) din Directivă prevede că numai semnăturile electronice avansate care au același efect legal ca și semnătura scrisă de mână în statele membre ale Uniunii Europene, sunt admise ca probe în procedurile juridice. În legătură cu semnăturile electronice simple, art.5 (2) prevede că statele membre trebuie să se asigure că unor astfel de semnături nu li se refuză efectul legal, sau nu sunt refuzate ca probe în procedurile juridice numai pe baza faptului că nu sunt calificate drept semnături electronice avansate. Semnăturile electronice avansate necesită autentificare de la un furnizor de servicii de certificare care funcționează în acord cu principiile prevăzute în Directiva 1999/93/EC privind stabilirea cadrului comunitar pentru semnăturile electronice.

În România cel mai important act normativ în domeniul semnăturii electronice este Legea nr.455/2001 privind semnătura electronică. Acest act normativ respectă în întregime prevederile Directivei 1999/93/EC privind stabilirea cadrului comunitar pentru semnăturile electronice. Conform art.5 din Legea nr.455/2001, „înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, atașat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv și generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce privește condițiile și efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată”, a cărui falsificare este sancționată penal, fapta fiind prevăzută și pedepsită de art.290 Cod Penal.

Cele mai reprezentative tipuri de fraude în legătură cu cardurile bancare sunt următoarele: contrafacerea cardurilor bancare; cardurile pierdute sau furate; cardurile obținute prin aplicații false; preluarea contului; fraudele la comerciant.

În investigarea infracțiunilor informatice săvârșite în legătură cu utilizarea frauduloasă a mijloacelor de plată electronică se utilizează mijloace criminalistice clasice, cum ar fi analiza amprentelor și examinarea documentelor, precum și mijloace criminalistice specifice de analiză fizică și logică a cardurilor bancare.

Infracțiunile informatice săvârșite prin utilizarea frauduloasă a unui mijloc de plată electronică sunt probate pe baza următoarelor elemente cu valoare probatorie:

a. cardurile bancare implicate.

b. contractul încheiat între titularul cardului și instituția financiară emitentă.

c. contractul încheiat între comerciant și instituția financiară care l-a abilitat să accepte plăți cu carduri bancare.

d. formularele completate de făptuitor.

e. formularele imprimate (originale sau copii) păstrate de titularul cardului, comerciant, compania emitentă sau de către făptuitor.

f. înregistrările și facturile existente la oficiile poștale.

g. alte înscrisuri incriminatorii, cum ar fi de exemplu, formulare în alb, acte de identitate false, probe de scris.

h. probe digitale.

În timpul procesului de investigare a unei fraude săvârșite prin intermediul cardurilor bancare trebuie respectați următorii pași:

– obținerea, identificarea și analiza cardului implicat în săvârșirea infracțiunii.

– analiza sistemelor informatice utilizate la săvârșirea infracțiunii.

– cercetarea la fața locului.

– identificarea și audierea persoanelor implicate și a martorilor.

– stabilirea procedurilor pe baza cărora s-au efectuat tranzacțiile.

– ridicarea formularelor completate și a oricărui alt material scris cu prilejul tranzacției.

– verificarea grafologică a înscrisurilor identificate.

Analiza fizică a cardurilor bancare se desfășoară în cadrul unui laborator de criminalistică din cadrul unui institut de expertize criminalistice acreditat și se referă la următoarele aspecte: analiza plasticului; modul de tipărire a cardurilor bancare; cerneala de tipărit a cardurilor bancare; modul de ștanțare a cardurilor bancare; proprietățile magnetice ale cardurilor bancare; hologramele cardurilor bancare.

Analiza logică a cardurilor bancare presupune analiza informațiilor aflate pe banda magnetică, care se desfășoară într-un laborator de criminalistică din cadrul unui institut de expertize criminalistice acreditat.

Analiza cardurilor bancare se încheie prin întocmirea unui raport de expertiză sau de constatare tehnico-științifică.

Totodată se impune o analiză a modalităților de falsificare a bancnotelor și acestea fiind un mijloc de plată.

Teoretic pentru realizarea unui fals perfect de bancnote ar trebui să se folosească o hârtie identică cu cea originală, având aceeași compoziție, același mod de prelucrare și de filigrame, să se folosească cerneluri cu compoziții identice, iar imprimarea să se facă în condiții și forme similare, la care trebuie adăugate celelalte măsuri auxiliare de securitate, ori în condiții normale acest lucru este practic imposibil.

Astfel infractorii folosesc hârtie aproximativ asemănătoare a celei originale și celelalte materialeaflate în comerț, fiindastfel relative ușor de descoperit la o analiză criminalistică amănunțită.

Prin urmare falsificarea de monede se poate săvârși prin imprimarea acestora prin fotografiere, gravură sau zincografie, fiecare instituție emitentă având un întreg set de elemente de siguranță, lucru ce duce la o identificare mai mult sau mai putin rapidă a falsului.

V.2. Falsul cu ajutorul copiatoarelor și a tehnicii de calcul

Fotocopiatoarele sunt dispozitive de reproducere a imaginii înscrisurilor, functionând pe baza fenomenului electrostatic si al fenomenului fotoconductibilitatii, acestea putând fi monocrome sau policrome.

Copiatoarele policrome utilizează anumite sisteme optice care descompun în culori imaginea înscrisului ce urmeaza a fi copiat și multiplicat si apoi, prin combinarea pulberilor de toner de culori diferite, recompun imaginea respectiva în nuanțele cromatice inițiale.

Copiile obtinute cu ajutorul copiatoarelor sunt de foarte buna calitate. Aceste performanțe ale copiatoarelor au oferit o mare posibilitate a falsificarii unor înscrisuri, fie falsificate parțial, fie total.

Falsurile totale – contrafacerile – pot fi realizate atât cu ajutorul copiatoarelor monocrome, cât si cu cele color. De regula, se recurge la falsul total în cazul actelor de studii si a altor mijloacelor de plata, imaginile acestor înscrisuri contrafacute prezentând un grad ridicat de naturalețe.

Aceste falsuri sunt puse în evidenta prin examinarea microscopică,oczie cu care se constată o serie de diferențe fata de înscrisul autentic astfel :

– imaginea de ansamblu a contrafacerii are un contrast mai accentuat

– traseele de culoare neagră conșin și particule cu o altă nuanță cromatică

– desenele sunt descrise fragmentar si au o expresivitate scazuta, ele fiind formate din granule de toner variate ca forma si inegale ca dimensiuni

– culorile specifice ale elementelor din grafica unor desene nu sunt pure, fapt explicat prin aceea ca ele sunt rezultatul combinarii pulberilor de toner divers colorate

– datorita imperfecțiunii de la suprafața tamburului, spațiile albe prezintă, uneori, depuneri accidentale de toner

– din cauza particulelor minuscule de toner dispuse pe margini, laturile liniare ale trăsăturilor au un aspect zimțat

– anumite defecte existente pe suprafața înscrisului autentic se vor regasi și pe copie s.a.

Un element important în falsificarea făcută cu ajutorul copiatoarelor îl reprezintă ștampila, aceasta fiind pe de o parte foarte de greu de contrafăcut, iar pe de altă parte fiind elementul cel mai ușor de identificat ca fiind fals.

Astfel în cazul contrafacerii ștampilei apar elemente evidente de falsificare constând în lipsa de simetrie și neuniformitate a literelor și cifrelor, a intervalelor dintre acestea, realizarea defectuoasă a stemei sau a altor semne din structura ștampilei

Față de falsurile realizate cu ajutorul copiatoarelor, cele executate prin tehnica de calcul prezintă o serie de particularități,generate de performanțele de ordin tehnic ale acestora și de posibilitățile de evidențiere și de dovedire a falsului.

Reproducerea unui înscris cu ajutorul tehnicii de calcul se realizează prin intermediul unui dispozitiv de achiziționare a imaginii – scanner – , a unui calculator si a unei imprimante, acesta transformând impulsurile electronice primite de la calculator, într-un text ori reprezentare grafică, pe care le tiparește pe hârtie.

Indiferent de tipul de imprimantă folosit, examinarea microscopică este metoda cea mai eficientă de descoperire a falsurilor. Trebuie reținut că o reproducere obținută la imprimantă prezintă structura trăsăturilor grafice complet diferită de cea a manuscrisurilor, a textelor tipărite sau dactilografiate, inclusiv a imaginilor obținute cu ajutorul copiatoarelor.

Examinarea comparativă a actului autentic și a celui în litigiu oferă posibilitatea stabilirii falsului. La înscrisurile falsificate se constată urmatoarele:

        – inexistența urmelor de adâncime lăsate în masa hârtiei

        – raspândirea neuniformă a materialului de imprimare pe întreaga suprafață a traseelor

– o structură policromă a culorii dominante a traseelor, culoarea fiind redată prin puncte colorate diferit

       – marginile traseelor grafice prezintă un traseu zimțat ori în scară, în raport cu tipul de imprimantă folosit

       – prezența unor puncte izolate, colorate diferit, între spațiile albe ce separa trăsăturile grafice etc.

V.3. Falsul în acte de identitate și de călătorie

Falsificarea documentelor de identitate a devenit frecventă și în practica noastră judiciară, raportându-ne la documentele emise de autoritățile române, și mai ales străine, obiectul falsificării făcându-1, în primul rând, pașapoartele, documentele auto, documentele însoțitoare ale unor mărfuri.

Așa cum am arătat și mai sus falsurile documentelor de identitate se clasifică în falsuri parțiale și falsuri totale. Dintre acestea, potrivit unor statistici vest-europene circa 70% sunt reprezentate de falsurile parțiale.

Se procedează la falsificarea unor documente autentice (furate sau pierdute), prin înlocuirea fotografiilor, modificarea numelor și a prenumelor, a numărului documentului.

Specificul acestui fals este ca se îndreapta asupra scrisului care completează rubricile în care sunt menționate urmatoarele date : nume, prenume, data nașterii etc. În afara falsului prin înlaturare sau adăugire de text, aceste acte de identitate sunt frecvent falsificate prin înlocuirea fotografiei, substituirea putând fi pusă în evidenta la o examinare de rutina în lumina u.v.

Elemente de securitate :

– suportul pentru text, fotografie și alte inscripționări este înglobat între două straturi transparente, cele trei straturi ale cărții de identitate formând un tot unitar;

        – drapelul țării este poziționat central, la o distanta de 3,2 mm de lateral stânga si 2,8 de lateral dreapta, dimensiunile drapelului național fiind de 45 mm/ 7mm;

       – sigla, reprezentată de un oval în care se află inscripția evp, este încadrata la stânga de codul formațiunii de evidență a populației și la dreapta de simbolul județului;

De regulă, aceste falsuri sunt simplu de descoperit, datorită masurilor de protecție enumerate anterior, orice intervenție mecanică sau chimică conducând de pildă, la alterarea fondului de protecție, ușor sesizabilă sub acțiunea radiațiilor ultraviolete.

Posibilitățile tehnice de depistare a falsului de pașapoarte tot mai frecvent în prezent, ca și al documentelor similare, s-au largit prin apelarea la tehnici radiografice (vezi sistemul american Porta Ray sau Philips MG-20). Astfel, prin radiografiere este examinată coperta pașaportului si a ,,ferestrei" practicate în ea, în care este înscris numele titularului și numărul pașaportului. Tot prin radiografiere se depistează fotografiile și paginile substituite.

Concluzii

Scrierea fiind un mijloc de fixare si de transmitere a gândurilor prin intermediul semnelor grafice, de-a lungul vremii a fost utilizata tot mai intens la întocmirea unui spectru vast de acte oficiale sau particulare. Astfel, devenind probe frecvente despre anumite întelegeri între oameni, ale existentei unor evenimente, actele scrise nu au întârziat sa fie si obiectul celor mai felurite procedee de falsificare. Drept consecinta, incriminarea falsului în acte este întâlnita înca în Legea lui Lucius Cornelius Sulla, care prevedea pedepse aspre pentru asemenea fapte ilicite.

În vederea stabilirii raspunderii pentru astfel de fapte, era necesar sa se descopere atât falsul ca existenta obiectiva, cât si persoana care l-a realizat în mod nemijlocit, conturându-se astfel tot mai multe categorii de persoane specializate în constatarea existentei falsului în acte si în depistarea celor vinovati.

În prezent, în majoritatea legislatiilor se face o enumerare a diferitelor feluri de fals în acte, însa fara a fi data o definitie generala si completa, care sa delimiteze caracteristicile acestei infractiuni.

Elementele esențiale ale infracțiunii de fals în acte sunt relevate de literatura juridică și jurisprudență, prin faptul ca aceasta prezintă trei caracteristici principale, și anume: alterarea adevărului, producerea sau posibilitatea producerii unor consecinte juridice, săvârșirea faptei cu intenție.

Accepțiunea dată falsului în acte este în general comună pentru toate formele de manifestare a acestuia. De asemenea, nici elementele infracțiunii nu diferă cu mult între ele, de la o formă la alta a falsului, unele nuanțe mai însemnate apar doar în privința subiectului infracțiunii și a laturii ei obiective.

Aceste aspecte sunt întâlnite în materia dreptului penal, unde cercetarea presupune atât dovedirea falsului, cât și a vinovăției persoanei implicate, în timp ce în materia dreptului civil cercetarea face abstracție de autorul faptei, ea fiind îndreptata doar împotriva înscrisului contestat. Pe de alta parte, în materia civila cercetarea este incidentă cercetării penale, chiar în situația când aceasta din urmă a fost declanșată în cursul unui proces civil. De altfel, așa cum este cunoscut, acțiunea penală suspendă cursul acțiunii civile, conform regulii consacrate "penalul ține în loc civilul".

Indiferent daca falsul este abordat din perspectiva dreptului civil ori din cea a dreptului penal, noțiunea de fals în înscrisuri nu trebuie confundată cu noțiunea de fals tehnic. Falsul tehnic, are o arie de cuprindere mult mai diversificată, cuprinzând, pe lânga manoperele frauduloase executate pentru alterarea înscrisului si actiunile efectuate asupra actelor, fara ca prin aceasta sa se urmareasca producerea unor consecinte juridice.

Referitor la formele infractiunii de fals în înscrisuri, în cadrul cercetarii criminalistice, se are în vedere pe lânga clasificarea facuta sub raport tehnic criminalistic si clasificarea facuta si din prisma legii penale.

Date fiind rolul si pozitia investigatiilor tehnice criminalistice în procesul judiciar, clasificarea acestor categorii de fapte trebuie sa se faca în primul rând pe baza prevederilor legii penale. Astfel, potrivit dispozitiilor articolului 288 – 290 din Cod penal, falsul în înscrisuri poate fi de natura materiala sau intelectuala.

Falsul material, atât cel în înscrisuri oficiale, cât si cel în înscrisuri sub semnatura privata, este consecinta contrafacerii sau a alterarii lor, în orice mod, de natura sa produca efecte juridice. El poate fi savârsit printr-o modificare fizica a înscrisului preexistent, sau prin alcatuirea în totalitate sau în parte a unui înscris oficial.

Falsul intelectual consta în falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia de catre un functionar ori alt salariat aflat în exercitiul atributiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurari neadevarate în înscrisul astfel întocmit.

Sub raport tehnic criminalistic, activitatea organelor judiciare evidentiaza o mare varietate de falsuri în înscrisuri, faptuitorii recurgând la diverse metode de comitere, de la cele mai simple pâna la cele mai perfectionate. Astfel, pornind de la întinderea actiunii faptuitorului, falsul poate fi clasificat în fals partial si fals total.

Falsul partial consta în aceea ca, în activitatea sa, faptuitorul nu are în vedere alterarea întregului continut al înscrisului, ci numai a unei parti a acestuia.

Pentru realizarea falsului partial sunt folosite diverse metode, precum:

                                – înlaturarea textului pe cale mecanica;

                                 -înlaturarea textului pe cale chimica;

                                 -adaugirea de text;

                                 – reconstituirea textului;

                                 -aplicarea unor stampile sau sigilii false, etc.

Falsul total, cunoscut si sub denumirea de contrafacere, consta în faptul ca înscrisul este afectat în totalitatea sa. si în cazul falsului total, sunt folosite diverse metode dintre care cele mai frecvent întâlnite sunt: scrierea libera, imitarea, care poate fi libera sau servila, copierea, etc.

În falsificarea unui înscris poate fi folosita numai una dintre aceste modalitati, dar pot fi întrebuintate concomitent mai multe procedee, cum ar fi, de exemplu înlaturarea unui text, urmata de adaugarea altuia, în care s-a imitat scrisul initial. Investigatiile de natura tehnica în vederea elucidarii aspectelor falsului material, referitoare la alterarea unui act preexistent sau la alcatuirea unui act fictiv, sunt grupate si în jurul examinarii scrisului, a textelor dactilografiate, a impresiunilor de stampile si sigilii. Totodata, examinari aparte se întreprind si în cazul datarii false a actelor, a stabilirii vechimii acestora, precum si în cazul reconstituirii actelor deteriorate cu ocazia falsificarii sau în alte conditii.

Expertizele criminalistice se efectueaza de experti oficiali în institutele si laboratoarele de expertiza criminalistica, înfiintate potrivit dispozitiilor legale. La efectuarea expertizelor criminalistice de catre experti oficiali, pot participa si experti numiti de organele judiciare, la cererea partilor si recomandati de acestea, autorizati în conditiile legii.

CUPRINS

INTRODUCERE.

CAPITOLUL I. Noțiuni introductive
1.1 Scurt istoric a infracținulor de fals în general

CAPITOLUL II. Probe și mijloace de probă
2.1 Probe
2.2 Mijloace de probă

2.2.1 Documentul ca obiect de materializare a falsului.

2.2.2 Studierea și examinarea documentelor.
2.2.3 Stabilirea autenticității

2.2.4 Stabilirea vechimii documentelor

2.2.5 Analiza elementelor constitutive ale infracțiunii de fals

CAPITOLUL III.Noțiuni introductive privind falsul în documente
3.1 Falsul din perspectiva dreptului civil și a dreptului penal.
3.2 Elemente de drept penal și procesual penal privitoare la infracțiunea de fals

CAPITOLUL IV. Metode de comitere a falsului și examinarea criminalistică a documentelor falsificate.

4.1. Falsul prin înlăturare de text.

4.1.1.Înlăturarea textului pe cale mecanică

4.1.1.1.Stabilirea locului în care a fost înlăturat textul.

4.1.1.2.Refacerea textului înlăturat.

4.1.2.Înlăturarea textului pe cale chimică.

4.1.2.1.Stabilirea locului în care s-a produs corodarea si spălarea

4.1.2.2.Refacerea textului înlăturat

4.2 Falsul în documente executat prin adăugire de text.

4.2.1 Metoda chimică

4.2.2 Examinarea microscopică

4.2.3 Analiza cromatografică

4.2.4 Diferențierea cromaticã.

4.2.5 Copiabilitatea materialelor de scriere.

4.2.6 Comportarea față de radiațiile invizibile.

4.2.7 Determinarea succesiunii trăsăturilor intersectate.

4.3 Falsul în documente prin acoperire cu cerneală sau cu alte subsțante.

CAPITOLUL V Particularități în cercetarea criminalistică a unor categorii de falsuri

5.1. Falsul în cărțile de credit și alte mijloace de plată

5.2. Falsul cu ajutorul copiatoarelor și a tehnicii de calcul

5.3. Falsul în acte de identitate și de călătorie

CAPITOLUL VI. Concluzii și propuneri

BIBLIOGRAFIE

Ion Neagu, Drept procesual penal – Partea generală – Tratat, Editura Global Lex, București, 2007;

Alexandru Boroi, Drept penal, Partea specială, Editura C.H. Beck, București, 2006;

Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ediția a IV-a, Editura Universul Juridic, București, 2007;

C. Suciu, Criminalistica, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972;

D. Sandu, Falsul în acte, Ed. Lumina Lex, București 1994;

L. Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, Ed. Junimea 1973;

O. A. Stoica, Drept penal, partea specială, Editura didactică și pedagogică, București, 1976;

D. Sandu, Falsul în acte, Ed. Lumina Lex, București 1994;

I. Neagu, Falsul în înscrisuri, teză de doctorat București, 1976;

V. Papadopol, Probleme generale privind infracțiunile de fals în înscrisuri, în RRD, nr. 12/1973;

J.-L.Clement, B. Risi, L'expertise scientifique, partea a III-a, în RIPC, nr. 368/mai 1983;

B. Balmacedda, La detection des fraudes sur Ies documents. Quelques principes de basse, în RIPC, iulie/august 1987;

Plenul Tribunalului Suprem, Decizia de îndrumare nr.l din 28 martie 1970, în RRD, nr. 5/1970;

Plenul Trib. Supr. decizie de îndrumare nr. 1/1970;

www avocatura.com

BIBLIOGRAFIE

Ion Neagu, Drept procesual penal – Partea generală – Tratat, Editura Global Lex, București, 2007;

Alexandru Boroi, Drept penal, Partea specială, Editura C.H. Beck, București, 2006;

Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ediția a IV-a, Editura Universul Juridic, București, 2007;

C. Suciu, Criminalistica, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972;

D. Sandu, Falsul în acte, Ed. Lumina Lex, București 1994;

L. Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, Ed. Junimea 1973;

O. A. Stoica, Drept penal, partea specială, Editura didactică și pedagogică, București, 1976;

D. Sandu, Falsul în acte, Ed. Lumina Lex, București 1994;

I. Neagu, Falsul în înscrisuri, teză de doctorat București, 1976;

V. Papadopol, Probleme generale privind infracțiunile de fals în înscrisuri, în RRD, nr. 12/1973;

J.-L.Clement, B. Risi, L'expertise scientifique, partea a III-a, în RIPC, nr. 368/mai 1983;

B. Balmacedda, La detection des fraudes sur Ies documents. Quelques principes de basse, în RIPC, iulie/august 1987;

Plenul Tribunalului Suprem, Decizia de îndrumare nr.l din 28 martie 1970, în RRD, nr. 5/1970;

Plenul Trib. Supr. decizie de îndrumare nr. 1/1970;

www avocatura.com