Cercetarea Criminalistica A Furturilor DE Autoturisme
CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A FURTURILOR DE AUTOTURISME
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1. Considerente generale
1.1 Scurt istoric al automobilului
1.2. Dinamica furturilor auto
1.3. Concepte generale privind infracțiunile contra patrimoniului
1.4. Analiza infracțiunii de furt raportată la furturile de automobile
1.5. Moduri de operare folosite la furturile de și din autovehicule
1.6. Factori de influentă care duc la săvârșirea furturilor auto și riscul pe care îl prezintă
CAPITOLUL 2. Cercetarea criminalistică a furturilor auto
2.1. Noțiunea importanța și regulile tactice privind cercetarea locului faptei
2.2. Fazele cercetării la fața locului
2.3. Cercetarea locului unde s-a parcat autovehiculul furat
2.4. Cercetarea la fața locului în cazul descoperirii autovehicului furat
2.5. Întocmirea procesului verbal de constatare și importanța acestuia
2.7. Identificarea martorilor oculari, identificarea și prinderea faptuitorilor
2.6. Ascultarea victimelor și a martorilor
2.6.1. Ascultarea martorilor
2.6.2. Ascultarea victimei
2.8. Tactica ascultării suspectului/inculpatului
2.9. Percheziția, reconstituirea și confruntarea în cazul furturilor de și din autoturisme
2.9.1. Percheziția
2.9.2. Reconstituirea
2.9.3. Confruntarea
CAPITOLUL 3. Constatări tehnico-științifice și expertize criminalistice
3.1. Împortanța constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor în soluționarea furturilor auto
3.2. Constatarea tehnico-științifică
3.3. Expertiza biologică
3.4. Expertiza trascologică
3.5. Expertiza dactiloscopică
3.6. Expertiza urmelor de vopsea
3.7. Expertiza grafoscopică
CAPITOLUL 4. Prevenirea furturilor de autoturisme și cooperarea europeana și internațională
4.1. Darea în urmarire a autovehiculelor furate
4.2. Utilizarea informaticii și importanța acesteia în soluționarea furturilor auto
4.3. Cooperarea europeana și internatională în vederea soluționarii furturilor auto
4.4. Metode și mijloace de prevenire a furturilor auto
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1. Considerente generale
1.1 Scurt istoric al automobilului
Printre primele autovehicule care au fost puse în circulație au fost cele care foloseau forța vântului urmând apoi cele cu aburi (Griffith în 1824 și după aceea Charles Dietz) culminând cu motoarele cu ardere internă. Primii combustibili folosiți au fost praful de pușcă, gazul de iluminat și petrolul iar începând cu 1877 a fost înregistrat primul motor cu ardere internă care funcționa pe benzină inventat de către mecanicul german Nicolaus Otto.
Automobilul a fost introdus în circulație pentru prima dată în România în anul 1890; un Peugeot de patru cai putere urmând ca în 1900 să fie importat din Franța primul camion cu abur ( Gardner- Serpollet) pentru transportul gunoaielor. Primul regulament de circulație a fost elaborat în anul 1904, odată cu înființarea Automobil Club Român care avea 27 de membri dintre care și două femei celebre în epoca (Martha Bibescu și Yvonne Cămărășescu)
România a fost una dintre primele zece țări din lume în care au circulat automobile, acest lucru producându-se înainte ca țara să devină și producătoare de automobile. Dumitru Văsescu (1860-1909) a fost un inginer român pasionat de mecanică. În 1880, la vârsta de 20 de ani, a construit un automobil cu aburi cu care a circulat pe străzile din Paris, unde era student. Mai târziu a adus acest automobil în București.
Automobilul cunoaște o dezvoltare semnificativă în ciuda numeroaselor restricții impuse de criza energetică de combustibili fosili și de normele de poluare tot mai severe. Multiplele efecte sociale benefice ale automobilului trebuie analizate în raport cu efectele nocive generate de emisiile poluante emanate de acesta. Conceperea motoarelor de automobil se confrunta cu probleme complexe impuse de realizarea unor motoare ecologice, conceptul de „automobil verde „devenind realitate.
Economia mondiala este dominată, tot mai puternic, de automobil. Potrivit statisticilor peste 80 de milioane de vehicule au fost vândute în anul 2011, aceasta orientare având implicații complexe, de la structura socială până la formarea profesională.
În anul 2007 numărul automobilelor era de 800 de milioane în circulație iar în fiecare an se produc peste 42 de milioane de mașini noi. Se estimează că în anul 2050 vor exista 4 miliarde de automobile la nivel mondial.
România deține între țările producătoare de automobile un apreciabil loc 27, cu 335,232 de vehicule produse în 2011. Privind dintr-o perspectivă negativă, acest lucru contribuie la săvârșirea infracțiunilor de furt de și din auto, infracțiuni care sunt din ce în ce mai numeroase și care prezintă un impact social negativ și deranjant.
1.2. Dinamica furturilor auto
Infracțiunile de furt de și din autoturisme au cunoscut o creștere relativ proporțională cu creșterea numărului de autovehicule. Scopul acestor furturi constă în sustragerea de bunuri aflate în autovehicul, fiind vorba frecvent de radio-casetofoane, roți de rezervă, truse de scule, gps, telefoane mobile sau orice alt obiect de valoare lăsat, în vederea valorificării lor sau a întregii mașini pentru vanzarea prin dezmembrare precum și furtul pentru folosirea automobilului la săvarșirea altei infracțiuni ori părăsirea locului faptei. Spre deosebire de celelalte furturi, modul de operare este destul de diferit, principalele probleme pe care le întampină faptuitorul sunt pătrunderea în autovehicul și pornirea acestuia.
Furturile de autovehicule au luat o amploare foarte mare în ultima perioadă, datorită numărului mare de mașini, diversității de mărci precum și posibilității persoanelor de a se deplasa în afara granițelor țării. În investigarea furturilor de autovehicule se pleacă inevitabil de la cele două mari scopuri urmărite de autor. Primul ar fi furtul autovehiculului în vederea schimbării unor caractere (serie, șasiu și alte elemente de identificare) și vinderea acestuia ca autoturism ăn sine. În cele din urmă și tot mai des in ultima perioadă datorită creșterii numărului de autoturisme la nivel modial, furtul autovehiculului în vederea demontării acestuia și vinderii părților componente. Trebuie amintit aici și un al treilea aspect mai rar întălnit și anume furtul unui autovehicul și vinderea acestuia cu acte false. Activitățile prioritare în cazul investigării unor furturi de autovehicule sunt:- cercetarea la fața locului.- percheziții domiciliare și la ateliere de reparații auto.- darea în urmărire a autovehiculului.- verificări și investigații în târguri și locuri unde se vând mașini. Furturile din autovehicule au o pondere foarte mare în evidența infracțiunilor de furt.
Cu toate că valoarea bunurilor sustrase, de cele mai multe ori nu este mare, aceste furturi au un impact negativ, deranjant, de nesiguranță. De multe ori autorii acestui gen de infracțiune au cunoștințe tehnice și în domeniul electronicii pentru a putea anihila sistemele de alarmare și de a bloca sistemele de închidere ale ușilor autovehiculelor. Majoritatea autorilor , fie că acționează singuri sau în grup sunt specialități pe acest gen de furt și au un anumit mod de operare. Pentru investigarea corectă a unui furt de și din autoturism este necesară o cercetare la fața locului profesională, ocazie cu care să se poată găsi o serie de urme papilare sau de alt gen necesare la identificarea și prinderea faptuitorului. De asemenea se impune identificarea tuturor bunurilor sustrase și darea lor în urmărire.
Cele mai multe furturi se produc în timpul nopții dat fiind faptul condițiilor favorabile ( luminozitate scăzută, trafic redus), dar au devenit destul de frecvente cazurile de operare pe timp de zi, făptuitorii profitând de parcările aglomerate, operând mai mulți pentru a preveni prinderea în fapt sau cu complicitatea unor paznici pentru a fi siguri ca nu vor fi prinși. Pătrunderea în mașină se poate face folosind mai multe procedee : prin forțarea încuietorilor sau folosirea unor chei potrivite( de exemplu, la “Dacia 1310”, ușile se pot deschide prin lovituri aplicate butonului încuietorii), prin utilizarea de lame, șurubelnițe sau sârme de oțel introduse prin geam și garnitura de cauciuc în funcție de tipul de autotursim prinzând butonul de deblocare a ușii. Unii infractori se rezumă doar la spargerea geamului. În lipsa cheilor potrivite infractorii stabilesc în legatură directă firele de contact pentru a putea porni motorul.
De asemenea, infractorii vor proceda la anularea sistemelor de alarmă în cazul în care autoturismul este dotat. Acest lucru este destul de ușor deoarce autorii furturilor de autoturisme au o pregătire semnificativă în acest domniu, de cele mai multe ori această pregatire dobândind-o în “occident”.
Datorită creșterii numărului de autoturisme și diversitatea acestora la nivelul țării, asistăm în prezent, la o creștere spectaculoasa a acestui gen de fapte, hoții de mașini specializându-se, organizându-se în bande la nivel internațional. Există grupări complexe care se ocupă doar cu acest gen de fapte având toate resursele necesare pentru valorificarea mașinilor furtate fără a fi depistate, fie prin dezmembrarea acestora și vinderea pentru piese de schimb sau prin falsificarea actelor și modificarea seriilor de motor și șasiu urmând înregistrarea acesteia într-o altă țară sau chiar în aceeași țară.
Odată descoperit , autovehiculul abandonat este gasit, de obicei, avariat pe traseul de fugă, urmând o analiză generală pentru început, după care se trece la o analiză complexă pentru descoperirea urmelor; se examinează fiecare piesă, portierele, clanțele, aripele și capota porțiune cu porțiune fără a neglija anvelopele si osiile.
1.3. Concepte generale privind infracțiunile contra patrimoniului
”Perceperea apariției unor fenomene grave, constituie premisa combaterii lor”
În ultimii zeci de ani se marchează o creștere constantă a activităților infracționale pe plan mondial, de la 330 milioane de infracțiuni în anul 1975 la 400 milioane în anul 1980 și la 500 milioane în anul 1990, estimându-se totodată că infracționalitatea reală este mult mai mare decat cea pe care o redau cifrele acestea.
Infracțiunile comise de grupuri criminale organizate au atins proporții alarmante, cu consecințe deosebit de grave în priviința violenței fizice,coruperea sau intimidarea funcționarilor publici. Furturile au luat amploare datorită diversificării tuturor ramurilor comerciale, dând astfel posibilitatea unui număr mare de moduri de operare. Specialiștii de prestigiu apreciază că delicvența este o trăsătură comună a tuturor societăților moderne, iar progresele legislative nu au mari influențe în vederea reducerii infracționalității, întrucât sunt predominante dezvoltarea economică și realizarea pe plan profesional.
Un aspect deosebit de îngrijorător il constituie implicarea în activități infracționale deosebit de grave tot mai amplă tinerilor și minorilor care ajung să le săvârșească cu premeditare și profesionalism, uneori la vârste la care nici nu atrag răspunderea penală.
Sub diversele sale forme, furtul se număra printre cele mai vechi fapte care sunt îndreptate împotriva patrimoniului, pedepsite de legile din toate timpurile si din toate locurile datorita stării de pericol social care se creează cât și fecvența cu care a fost si este săvârșit. .
Protejarea patrimoniului prin normele dreptului penal a constituit dintotdeauna un obiectiv prioritar al fiecărui sistem de drept, acesta reprezentând o componentă importantă a vieții de zi cu zi a orcărei persoane fizice sau juridice, de care depinde prosperitatea dar și satisfacerea cerintelor curente, la nivel individual, precum si micro sau macro-social.
Dacă în materia dreptului civil patrimoniul constă în totalitatea drepturilor și obligațiilor care au o valoare economică aparținând unei persoane, în sensul că pot fi evaluate în bani, în domeniul dreptului penal, notiunea de patrimoniu are un înțeles mai restrâns constând în bunu1975 la 400 milioane în anul 1980 și la 500 milioane în anul 1990, estimându-se totodată că infracționalitatea reală este mult mai mare decat cea pe care o redau cifrele acestea.
Infracțiunile comise de grupuri criminale organizate au atins proporții alarmante, cu consecințe deosebit de grave în priviința violenței fizice,coruperea sau intimidarea funcționarilor publici. Furturile au luat amploare datorită diversificării tuturor ramurilor comerciale, dând astfel posibilitatea unui număr mare de moduri de operare. Specialiștii de prestigiu apreciază că delicvența este o trăsătură comună a tuturor societăților moderne, iar progresele legislative nu au mari influențe în vederea reducerii infracționalității, întrucât sunt predominante dezvoltarea economică și realizarea pe plan profesional.
Un aspect deosebit de îngrijorător il constituie implicarea în activități infracționale deosebit de grave tot mai amplă tinerilor și minorilor care ajung să le săvârșească cu premeditare și profesionalism, uneori la vârste la care nici nu atrag răspunderea penală.
Sub diversele sale forme, furtul se număra printre cele mai vechi fapte care sunt îndreptate împotriva patrimoniului, pedepsite de legile din toate timpurile si din toate locurile datorita stării de pericol social care se creează cât și fecvența cu care a fost si este săvârșit. .
Protejarea patrimoniului prin normele dreptului penal a constituit dintotdeauna un obiectiv prioritar al fiecărui sistem de drept, acesta reprezentând o componentă importantă a vieții de zi cu zi a orcărei persoane fizice sau juridice, de care depinde prosperitatea dar și satisfacerea cerintelor curente, la nivel individual, precum si micro sau macro-social.
Dacă în materia dreptului civil patrimoniul constă în totalitatea drepturilor și obligațiilor care au o valoare economică aparținând unei persoane, în sensul că pot fi evaluate în bani, în domeniul dreptului penal, notiunea de patrimoniu are un înțeles mai restrâns constând în bunurile privite în individualitatea lor iar nu ca o universalitate, susceptibile de a fi apropiate de un faptuitor prin mijloace frauduloase .
În România a crescut constant numărul minorilor implicate în activități infracționale, de la 1980 de persoane în anul 1990, la 3784 în anul 1991, 4590 în 1992, 6940 în 1993, 9121 în 1994 și 9783 în anul 1995, ceea ce înseamnă o creștere de 500%.
Din datele statistice ale Inspectoratului General de Poliție al României rezultă că numărul infractorilor minori a crescut cu 45% în 1996 față de anul anterior iar infracțiunile comise au crescut cu 49%. Creșterea numărului de infractori minori și a infracțiunilor comise de aceștia se asociază cu săvârșirea unor fapte grave, în care se utilizează diverse moduri de operare periculoare sau ingenioase, ce denotă tendința de implicare profundă și îndelungată în activități infracționale.
1.4. Analiza infracțiunii de furt raportată la furturile de automobile
În legislația noastră penală, așa cum se cunoaște, furtul este incriminat în formă simplă și calificată alături de celelalte infracțiuni contra patrimoniului.
Conform art. 228, alin.1 NCP. Furtul este infracțiunea contra patrimoniului ce constă în luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept. Furtul simplu are același conținut ca în Vechiul Cod Penal, însă remarcăm cu caracter de noutate că Noul Cod Penal încrimineaza furtul de folosintă într-un articol distinct. De asemenea, legiuitorul Noului Cod Penal a prevazut posibilitatea de împăcare a părților care înlătură răspunderea penală. Referitor la pedepse, observăm o reducere substanțială fată de reglementarea anterioară.
Furtul calificat (art. 229 NCP).În reglementarea actuală, împrejurările care confereau caracterul calificat al furtului s-au menținut, însă s-a renunțat la unele elemente circumstanțiale de agravare care presupuneau săvârșirea faptei: a) de două sau mai multe persoane; b)asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a-și exprima voința sau de a se apăra; c) în timpul unei calamitați. De asemenea, conform NCP va constitui infracțiunea de furt simplu, iar nu furt calificat, săvarșirea faptei într-un loc public, furtul care a produs consecințe deosebit de grave, furtul comis de o persoană care are asupra sa o substanță narcotică, furtul unui act care serveste pentru dovedirea stării civile, legitimare, identificare.
Furtul de folosință este reglementat într-un articol distinct- art.230 NCP, ca o variantă atenuată a furtului simplu sau a furtului calificat. Textul a fost reformulat, astfel “furtul care are ca obiect un vehicul, săvârșit în scopul de a-l folosi pe nedrept, se sancționează cu pedeapsa prevazută în art.228 sau art.229, după caz, ale carei limite speciale se reduc cu o treime”. S-a menținut obiectul furtului ca în reglementarea anterioară, un vehicul sustras în scopul folosinței pe nedrept.
Obiectul juridic generic al infracțiunilor de furt îl constituie relațiile sociale a căror formare, desfăsurare și dezvoltare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului. În notiunea de patrimoniu sunt incluse bunurile corporale și incorporale, bunurile mobile sau imobile, bunurile consumtibile sau neconsumbtibile, principale ori acesorii, adică ceea ce reprezintă puteri, facultăți, aptitudini ale subiectului privite din punct de vedere al valorilor economice si al raporturilor care se nasc din exercitiul acestora.
Obiectul juridic special îl constituie valoarea socială, relațiile sociale de ordin patrimonial a căror existentă, evoluție și dezoltare este condiționată de păstrarea situației fizice a bunurilor mobile dar și de împiedicarea luării pe nedrept a acestor bunuri din patrimonial public sau privat. Raportat la furturile de autovehicule, obiectul juridic constă în libertatea oricărei persoane de a putea achiziționa un autoturism, de a-l folosi și de a dispune de el oricând dorește,
Obiectul material al infracțiunii de furt auto îl constituie autoturismul care se afla în posesia sau detenția unei persoane în scopul de a fi intrebuițat sau folosit conform destinație lui de posesor sau detentor.
Automobilul este un bun mobil, principal, neconsumtibil si corporal iar folosirea acestuia fără drept constituie infracțiunea de furt. Notiunea de bun mobil corespunde aceleia din dreptul civil, în sensul că el poate fi deplasat, transportat, tranferat dintr-un loc în altul. Vehiculele constituie obiectul material al infracțiunii de furt atât în cazul când a fost sustras în scopul de a fi însușit, precum și în cazul când sustragerea s-a facut în scopul folosirii temporare.
Subiectul activ al infracțiunii de furt de și din autoturism poate fi orice persoană, nefiind necesară îndeplinirea vreounei condiții speciale. De regulă, persoana care săvârșește furtul nu are niciun drept asupra bunului pe care îl sustrage din proprietatea altei persoane dar poate exista furt și în situația în care faptuitorul are un drept de proprietate asupra bunului sustras.
Participația penală la infracțiunea de furt asupra autoturismelor este posibilă sub toate formele sale cu precizarea că în cazul în care furtul este săvârșit de două sau mai multe persoane împreună, participând efectiv și concomitant la comiterea faptei încadrarea juridică va fi cea specifică furtului calificat.
Subiectul pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană fizică sau juridica după cum și un autoturism poate fi proprietatea unei persoane fizice sau juridice. Acesta poate fi chiar titularul dreptului de proprietate sau având doar un drept de folosință fiind nud proprietar.
Elementul material al infractiunii de furt de autovehicule se exteriorizează prin acțiunea faptuitorului de luarea bunului mobil din posesia sau detenția altuia fără consimțământul acestuia. Luarea consta in acțiunea de sustragere prin care se modifică situația patrimoniala existent anterior săvârșirii respectivei infracțiuni. În cazul furtului având ca obiect un autoturism, în scopul folosirii pe nedrept, fapta se realizează tot printr-o acțiune de luare.
Infracțiunea de furt este consumată atunci când făptuitorul și-a încheiat acțiunea, având ca rezultat trecerea bunului din stăpânirea de fapt a posesorului sau deținătorului, în cea a făptuitorului. În ceea ce privește furturile auto, infracțiunea poate avea caracter temporar, automobilul fiind furat de cele mai multe ori doar pentru folosința temporară folosindu-se uneori pentru a fugi de la locul săvârșirii altei infracțiuni.
Legatura de cauzalitate trebuie să existe între acțiunea de luare efectuată de făptuitor și rezultatul faptei sale. Aceasta se concretizează de cele mai multe ori prin valorificarea urmelor ridicate din autovehicul si corelarea lor cu faptuitorul prin diferite expertize si mijloace procesual-penale.
Urmarea imediata constă în starea de nesiguranță si pericolul social create prin fapta savârșită. În cazul furturilor de autoturisme cel prejudiciat este proprietarul, încălcându-i-se astfel dreptul sau asupra vehicului.
Latura subiectivă a infracțiunii de furt având ca obiect un automobil constă în forma de vinovăție care este intenția. Intenția este directă deoarece faptuitorul urmărește și prevede rezultatul faptei sale. Pentru întrunirea laturii subiective a infracțiunii de furt trebuie realizată cerința ca intenția de a săvârși acțiunea de luare a unui bun din posesia sau detenția unei persoane, fără voia sa, să aibă ca scop însușirea pe nedrept a acelui bun.
1.5. Moduri de operare folosite la furturile de și din autovehicule
Cele mai multe furturi auto se comit pe timpul nopții, dar au devenit frecvente și in cursul zilei, îndeosebi în parcările aglomerate, urmărind victima sau chiar și cu complicitatea unor responsabili cu securitatea parcarilor.
Ușile sunt deschise prin folosirea cheilor potrivite sau prin forțarea încuietorilor cu diferite obiecte ori prin spargerea geamurilor. Motorul este pornit prin conectarea directa a firelor iar alarma este dezactivată prin diferite procedee. Indiferent de tipul de alarmă sau gradul de securitate pe care îl prezintă, acestea sunt anihilate cu ușurință de infractorii care sunt „școliți” în Occident, acționând în bande și dispunând de mijloace ultramoderne.
Când sunt prinși conducând autoturismele furate declară că au fost cumparate de la persoane necunoscute încercând astfel să scape de orice fel de răspundere. Trebuie sa se acționeze cu promptitudine pentru a li se demasca orice alibi și ca aceștia sa coopereze cu unitațile de poliție de la locul de naștere deoarece pot figura cu antecedente penale sau pot fi inculpati in mai multe dosare aflate in diferite faze ale cercetarii penale.
Un alt mod de operare este acela prin întelegerea unor persoane cu proprietarul ca furtul autoturismului să se facă in dauna scietăților de asigurare. Obiectul acestor furturi il constituie autoturismele de lux care beneficiaza de asigurare tip „casco” astfel incât despagubirea sa fie cat mai mare. Proprietarul mașinii va sesiza poliția abia dupa ce mașina a trecut granița pentru a se asigura ca nu mai pot fi descoperiți. Seriile de motor si de șasiu vor fi modificate prin diferite mijloace iar mașina va fi inscrisă în altă țară, fiind astfel repusă in circulație. Pentru a preveni acest mod de operare al infractorilor este necesar crearea unei baze de date la nivel european și internațional cu privire la mașinile date în urmărire generală astfel încât informațiile necesare sa ajungă in cel mai scurt timp la punctele de frontieră prin care mașina respectivă ar putea fi scoasă din țară. Dacă mașina a trecut frontiera este foarte dificil să mai fie recuperată, fiind o muncă relativ dificila pentru organele de cercetare penală, aceștia trebuind sa coopereze cu autoritațile statelor vecine,ingreunând astfel procedura.
În raport cu numărul mare de mașini, piața auto a devenit un domeniul foarte avantajos pentru așa-zișii „samsari”, putând face averi uriașe din furtul și vanzările de autoturisme, din dezmembrarea acestora si vinderea pentru piese. În primul rând ei prejudiciază statul prin evaziune fiscală, neimpozitând produsele puse spre vânzare, iar orice profit creat nu este declarat astfel încât să nu plătească impozite pe veniturile realizate. Tot ei crează starea de disconfort si nesiguranță la adresa proprietarilor de mașini, prin pericolul social creat prin furtul de autoturisme. Ca o solicitare a pieții in ultimii ani au aparut si parcurile auto de dezmembrări. Acesta este locul perfect unde poate fi acoperit un furt, prin punerea pieselor la vânzare.
Unii autori au creat un adevărat mecanism în vederea furturilor de autoturisme, având moduri de operare bine puse la punct. Ei au cunoștințe semnificative în falsificarea actelor pentru a putea scoate mașina din țară, procedând uneori la falsificarea diferitelor procuri notariale sau contracte de comodat prin care se crează starea de legalitate necesară trecerii punctelor de frontieră. Odată ieșită din țară, se va proceda la poansonarea seriilor de identificare și valorificarea acestuia.
1.6. Factori de influentă care duc la săvârșirea furturilor auto și riscul pe care îl prezintă
Unele persoane decid să comită o crimă și planifică în avans fiecare pas, pentru a crește șansele de reușită și a reduce riscurile făcând astfel o alegere clară a acțiunilor lor. Altii comit crime din impuls, furie sau teama. Pentru altii, crima este un stil de viata care le ofera mari recompense, admiratie si exaltare.
Una din cauzele cele mai des întâlnite rezidă în situația materială precară a unor persoane cât și nivelul de cultură generală foarte scăzut. De cele mai multe ori se întâmplă ca aceste cauze să se completeze reciproc. Datorită unor factori cum ar fi slaba ordine si disciplină în muncă, lipsa unei opinii combative de masă, lipsa controlului corespunzător asupra evidenței bunurilor materiale sau serviciilor defectuase de pază și protecție, persoanele predispuse profită situației și săvârșesc diferite infracțiuni prin care se produc cetățenilor și întregii societăți atât pagube materiale cât și spirituale.
Condițiile de mediu pot fi un factor pentru producerea infracțiunilor. Printre care pot fi certurile, neînțelegerile din familie, lipsa de supraveghere, imposibilitatea satisfacerii nevoilor primare. Acestea pot fii cauze care să determine o conduită delicventă chiar și la persoanele care au constituție psihică normală.
Inteligența scăzută este un alt factor care determină criminalitatea. Motivația dată de specialiști în argumentarea impactului inteligenței asupra delincvenței ar fi lipsa unuia din factorii inhibativi de prim ordin prin care acesta nu poate prevedea consecințele infracțiunii și nu este capabil să se oprească la timp, neputându-se abține de la impulsul antisocial.
CAPITOLUL 2. Cercetarea criminalistică a furturilor auto
2.1. Noțiunea importanța și regulile tactice privind cercetarea locului faptei
Noțiunea de “cercetare la fața locului” a fost definite, pe parcursul dezvoltării ramurii criminalistice, atât la nivel legislative, în codurile de procedură penală, cât și la nivel doctrinar, de către juriști, magistrate sau profesori. Toate definițiile acordate au fost guvernate, în principiu, de aceleași criterii, la nivel doctrinar existând unanimitate atât cu privire la sensul acestei noțiuni cât și cu privire la importanța pe care cercetarea la fața locului o prezintă ca și etapă a invetigației criminalistice.
Cercetarea locului faptei este activitatea procedurală și de tactică criminalistică ale organelor de urmărire penală, care se realizează la începutul urmăririi, cu scopul cunoașterii nemijlocite a locului faptei, al descoperirii, fixării și ridicării urmelor create cu ocazia săvârșirii infracțiunii, precum și ascultarea martorilor oculari, parții vătămate sau chiar a faptuitorilor.
Prin cercetarea la fața locului organul de urmarire penală stabilește împrejurările în care a fost comisă fapta, identifică infractorul sau delimitează sfera persoanelor suspecte, adună, conservă, și examinează probele materiale descoperite pe baza cărora iși formează multiple posibilități de descoperire a faptuitorilor.
Această activitate constituie o fază inițială a investigării unei infracțiuni și este obligatorie în cazul furturilor de și din autoturisme. Cercetarea este posibilă și obligatorie chiar și în cazul în care reclamarea evenimentului a avut loc cu întârziere, fiind o activitate imediată, care trebuie să se efectueze într-un terment cât mai scurt față de comiterea infracțiunii. Cercetarea la fața locului este, în principiu, o activitate irepetabilă, datorită modificărilor care intervin asupra locului faptei.
Codul de procedura penală definește în articolul 30 locul săvârșirii infracțiunii ca fiind locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, în tot sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul. Se precizează ca sintagma „locul săvârșirii infracțiunii” este acoperită de expresia „fața locului” folosită de legiutor având în vedere locul propriu-zis al săvârșirii, locul în care se află obiectele folosite, caile de aces sau de fugă. În practică aceste locuri formează un tot unitar chiar daca între ele,uneori, sunt distanțe foarte mari. Prin locul faptei se întelege acel perimetru în limitele căruia se găsesc probele materiale create cu ocazia săvârșirii infracțiunii.
Prin cercetarea la fața locului pot fi obținute date importante referitoare la mijloacele si metodele care au fost folosite, numărul faptuitorilor și timpul în care au operat, la distanța care au parcurs-o precum și bunurile furate.
În urma cercetării locului faptei vor fi descoperite , fixate și ridicate urmele lăsate de faptuitori, instrumentele de spargere folosite precum și urmele de lovire, forțare sau cioburile geamurilor laterale în ipoteza în care pentru patrunderea în autoturism s a procedat prin spargerea geamului. Odată ce aceste urme au fost descoperite vor fi deprinse date despre faptuitori cum ar fi gradul de specializare sau posibilitatea cunoașterii locului, nivelul la care a acționat, daca este specializat pe acest gen de infracțiuni sau nu.
Pe baza interpretărilor acestor urme, organul de cercetare penală va putea sa tragă primele concluzii privind modul de operare și să procedeze la eliberarea primelor versiuni referitoare la natura faptei și posibilii săi autori. În cercetarea la fața locului se vor pune accent și pe împrejurările negative, care, printre altele, pot fi și rezultatul unor încercări de simulare a altei infracțiuni cum ar fi de exemplu(furtul unui autovehicul pentru fuga de la locul săvârșirii unei tâlharii sau al unui omor).
Activitatea cercetarii la fața locului este importantă datorită faptului că de cele mai multe ori, este singura modalitate de obținere a probelor în faza inițială, fiind un element probator deosebit de relevant pentru aflarea adevărului, contribuind la identificarea faptuitorului și la stabilirea datelor necesare privind personalitatea acestuia și modul de operare care a fost folosit.
Importanța cercetării la fața locului este explicată prin faptul că locul săvârșirii unei infracțiuni este,,cel mai bogat în urme sau date” referitoare la modul și la autorul acesteia. Cu alte cuvinte cercetarea locului faptei are un dublu scop: pe de o parte de a se cunoaște nemijlocit „ambianța generală” a infracțiunii cercetate sau în curs de judecată, iar pe de altă parte pentru a se descoperi, ridica și fixa urmele infracțiunii pentru a cunoaște împrejurările acesteia și a demasca pe infractor.
Privită prin prisma celor arătate cercetarea la fața locului se dovedește a fi una dintre cele mai complexe activități desfășurate de organele de urmărire penală. Importanța ei este dată și de faptul că rezultatele nu numai că direcționează cercetările de cele mai multe ori, condiționează însăși finalitatea investigațiilor efectuate în cauză.
Cercetarea locului faptei se efectuează dupa începerea urmăririi penale, în faza de urmărire penală, care se poate dispune imediat sau pe parcursul investigării criminalistice și se efectuează, de regulă, în prezența martorior asistenți.
Pregătirea cercetării locului faptei se face în doua etape, prima fiind la sediul organelor de cercetare penală iar a doua la locul faptei, fiecare din acestea constând în anumite masuri proprii, de necesitate pentru atingerea scopului urmărit.
Masurile premergătoare luate la sediul organelor de cercetare penală sunt, în mare parte, de ordin organizatoric, pentru asigurarea cercetării locului faptei în bunele condiții sub toate aspectele. Conținutul acestor masuri depinde de specificul locului dar și de natura în care a fost comisă fapta, precum și posibilitățile de care dispun organelede cercetare în vederea formării unei echipe de cercetare cu mijloace tehnico-științifice necesare ridicării tuturor urmelor și indiciilor care pot duce la soluționarea cazului.
La primirea sesizării, organul de urmărire penală trebuie să ia de îndată masuri indiferent dacă este sau nu competent potrivit codului de procedură penală. Aceștia vor proceda la identificarea persoanei care a făcut plângerea sau denunțul, la stabilirea unor date de primă sesizare, locul și timpul săvârșirii precum și dacă se cunoaște sau nu făptuitorul. Cu cât aceste date sunt obținute mai repede, cu atât mai repede se poate constitui echipa de cercetare si deplasarea ei la fața locului.
O altă masura necesară cercetării locului faptei constă în alegerea mijloacelor tehnico-științifice prin verficarea trusei criminalistice care trebuie să cuprindă elementele necesare recoltarii de probe. Astfel, în cazul furturilor de și din autoturisme vor fi necesare aparatul de fotografiat, mijloace de iluminat (în cazul în care cercetarea lucului faptei are loc pe timpul nopții), detectorul de metale, miniaspiratorul ( folosit pentru ridicarea microurmelor), ambalaje necesare pentru transportul probelor și urmelor descoperite) și diferite substante pentru ridicarea de urme de pe obiecte.
Imediat după verificarile efectuate la sediul organelor de cercetare penală, se va organiza pleacarea echipei la fața locului deoarece șansa succesului acestei activități tactice se afla în raport invers proporțional cu timpul scurs de la săvârșirea faptei până în momentul valorificarii urmelor create în procesul săvârșirii infracțiunii respective. Cu cât se ajunge mai repede la locul faptei cu atât cresc șansele descoperirii mai multor urme care pot ajuta la rezolvarea furtului.
Masurile premergătoare luate la fața locului au un rol important și urmăresc completarea masurilor luate la sediul organelor de cercetare penală. Odată ajuns la fața locului, organul judiciar verifică dacă asigurarea pazei locului faptei s-a efectuat corect, iar în cazul în care această masură nu a fost luată , se va dispune imediat. Paza locului faptei poate fi efectuată prin încercuirea cu bandă tip ruletă (special folosită de criminaliști la cercetarea locului faptei), a locului unde se va efectua activitatea criminalistică. Organul judiciar se va interesa dacă există martori oculari, dacă este cunoscut și reținut sau nu faptuitorul și va proceda la ascultarea acestora urmând a selecționa martorii asistenți cand acest lucru este posibil să se realizeze. Martorii asistenți au rolul unor observatori obiectivi asupra întregului proces de cercetare, deoarece aceștia sunt surse de probe pentru soluționarea faptei, neputând să abiă si altă calitate în cauză.
O ultimă masură premergătoare luată la locul faptei constă în repartizarea sarcinilor prin care se specifică ce anume are de facut fiecare persoană din echipă. Astfel se va stabili cine va menține paza locului, cine va fotografia , cine va recolta probe, sarcinile fiind dispuse de șeful echipei de cercetare care de cele mai multe ori este procurorul.
2.2. Fazele cercetării la fața locului
Cercetarea la fața locului se efectuează cu respectarea normelor de procedură penală și a regulilor de tactică criminalistică. În cazul furturilor de și din autoturisme trebuie respectate unele reguli tactice:
Cercetarea trebuie efectuată imediat după luarea la cunoștință despre furt, pentru a preveni pierderea sau degradarea urmelor, fie datorită fenomenelor atmosferice, fie persoanelor interesate în cauză.
Fixarea urmelor descoperite se face cu toată obiectivitatea, în sensul că trebuie cautate si fixate toate urmele, indiferent daca ele confirmă sau infirmă versiunile organului de urmărire penală.
Efectuarea cercetării se va face în mod amănunțit, prin notarea tuturor particularităților, indiferent de importanța lor.
Activitatea de cercetare se efectuează planificat, planul fiind întocmit în funcție de particularitățile locului în care fapta a fost săvârșită și varietatea urmelor existente.
Pentru buna sistematizare a cercetării locului faptei se recomandă ca întreaga activitate să parcurgă două faze convenționale, faza statică și faza dinamică, care de altfel se interpătrund formând un proces unic, continuu și de cercetare.
În faza statica se examinează întreg locul faptei, în general, după care se trece la examinarea porțiune cu porțiune pentru descoperirea urmelor și a pozițiilor fiecărui obiect în raport cu altele din apropiere fără să se miște nimic. În concret, aceasta presupune orientarea de ansamblu, stabilirea și marcarea punctelor de acces și ieșire din limitele perimetrului și împărțeala pe sectoare a locului faptei pentru o sistematizare a cercetării.
În această etapă se va dispune fotografierea de ansambu a persoanelor care au fost găsite la locul faptei. Acest lucru poate fi de folos deoarece este posibil datorită fenomenului de amnezie postinfracțională „ infractorul nu se simte în siguranță, nu-și poate aminti dacă totul a fost pus la punct, dacă nu cumva a comis vreo greșeală” ca infractorul sa se reîntoarcă la locul infracțiunii.
În această fază se pot obține date și informații care conduc la identificarea faptuitorului și nu se permite atingerea sau schimbarea poziției obiectelor din câmpul infracțional. Tot în faza statică se va determina și punctul de plecare al faptuitorului cât și traseul parcurs de acesta chiar și eventualele opriri. În cazul furturilor de autoturisme cercetarea este excentrică, începând cu autoturismul în cazul în care acesta este descoperit sau cu locul din care a fost furat urmând a se cerceta și eventualele locuri prin care a trecut(benzinării , parcări), acestea putând avea camere de supraveghere ducând uneori la descoperirea faptuitorului. Urmele descoperite se vor fixa prin descriere și fotografiere sub aspectul lor general cât și raportate cu alte urme din apropiere, în acest fel ajutând la aprecierea modului de săvârșire a infracțiunii precum și la alegerea celor mai potrivite metode de cercetare în faza dinamică.
Faza statică este o activitate multilaterală de percepere generală a locului faptei, de reținere a particularităților sale, de căutare și evidențiere și în același timp dă posibilitatea trecerii la faza dinamică a cercetării locului faptei.
Faza dinamică este cea mai importantă fază a cercetării la fața locului și cuprinde examinarea ficărui obiect sau urmă în parte, mișcându-l de la locul și poziția în care se află. Obiectele se ridică pentru examinare iar urmele se fotografiază și se descriu în proces verbal. Anumite urme care au fost descoperite și fixate la locul faptei vor fi comparate de un expert criminalist cu impresiunile luate de la victime si alte persoane care anterior au venit în contact cu unele obiecte din câmpul infracțional. După această operație, urmele ale căror proveniență nu este cunoscută se vor trimite la laboratoare de specialitate pentru diverse expertize.
În cazul furturilor de și din autoturisme pot fi trimise urmele pneurilor, urmele de picior de pe pedale,urmele papilare de pe volan, schimbător, portieră, fire de păr, picături de sânge și orice astfel de probă ce poate duce la identificarea faptuitorului .
Clarificarea împrejurărilor controverstate sau negative vor fi soluționate tot în faza dinamică fiind necesară o cercetare sistematică și amănunțită a tuturor urmelor pentru a se da un răspuns corect întrebărilor. Aceste împrejurări pot releva intenția faptuitorilor de a ascunde fapta sau de a induce în eroare activitățile organelor de cercetare penala.
În faza dinamică se vor examina urmele și obiectele descoperite, relevate și fixate urmând afi fotografiate. Tot în această fază, în raport cu situația concretă de la fața locului, se poate proceda la ascultarea și înregistrareadeclarațiilor martorilor oculari, a persoanei vătămate ori a făptuitorului in cazul în care acesta este prins. Ascultarea martorilor, persoanei vătămate și înregistrarea declarațiilor acestora se vor efectua în paralel cu cercetarea locului faptei pentru un rezultat satifăcător care poate duce la prinderea faptuitorului într-un timp cât mai scurt.
Spre deosebire de modul de desfășurare al activității de cercetare în etapa statică unde modificarea spațiului delimitat și alterarea acestuia era strict interzisă ( în limitele permise de situația de la fața locului ), ceea ce este specific acestei etape (cea dinamică) o constituie faptul că, pentru însăși îndeplinirea eficientă a acestei faze este necesar ca toate obiectele ce pot constitui sau constituie în mod cert urme și mijloace de probă ale infracțiunii să fie foarte atent analizate, cercetate, pentru aceasta fiind necesară mutarea lor, preluarea, atingerea. Astfel, după cce acestea au fost analizate pe parcursul etapei statice din punct de vedere al stării fizice, al amplasării în cadrul infracțional, al poziționării prin raportare la centrul locului faptei etc., în cadrul fazei dinamice, aceste obiecte ( și nu numai), vor fi de această dată reanalizate pentru prelevarea acelor informații ce nu pot fi dobândite fără a se produce modificări spațiului cercetării. Intră în această categorie și microurmele existente pe aceste obiecte. Adică urmele biologice de natură umană. La fața locului se întalnesc mai multe categorii de urme ( sănge, alte țesuturi moi, diverse excreții și secreții), în multe cazuri ele fiind asociate, ceea ce impune metode selective de descoperire, fixare, ridicare și analiză.
Urmele biologice nu sunt însă singurele urme a căror ridicare se realizează în etapa dinamică, anumite reguli tactice fiind impuse și în vederea ridicării urmelor corpurilor delicte folosite în spargeri, urme de îmbrăcăminte, urme formate de resturi de obiecte sau de diverse materii, urme de natură geologică și botanică etc. Pentru descoperirea, identificarea, fixarea și ridicarea tuturor acestor urme se utilizează, pentru fiecare în parte, mijloace și tehnici diferite, numărul acestora fiind deosebit de numeros și, în anumite situații, foarte complex.
2.3. Cercetarea locului unde s-a parcat autovehiculul furat
Cercetarea locului unde s-a parcat autovehiculul furat se va efectua cu prioritate pentru a se putea stabili modul de operare și eventualii suspecți dar și pentru recoltarea potențialelor probe care pot duce la stabilirea suspecților și modurile acestora de operare. De cele mai multe ori locul faptei este o parcare slab iluminată sau o zona deferită publicului, majoritatea furturilor de autoturisme fiind săvârșite pe timp de noapte.
Limitarea activităților premergătoare de cele strict necesare și efectuarea lor prin folosirea ultimelor descoperiri ale științei și tehnicii criminalistice asigură reducerea perioadei de timp scurs între momentul sesizării și cel al sosirii la fața locului.
Una din condițiile de bază ale scurtării timpului de deplasare la fața locului constă în folosirea celor mai moderne mijloace de transport și a căilor rutiere cele mai neaglomerate.
O alta condiție rezidă în folosirea judicioasă a laboratorului criminalistic mobil dotat cu radio-telefoane și cu aparatură necesară efectuării cercetării la fața locului.
În scopul înlăturării posibilitaților de distrugere, dispariție sau modificare a obiectelor și urmelor infracțiunii este necesară utilizarea mijloacelor tehnico-criminalistice din dotare și luarea tuturor masurilor necesare conservării acestor urme de către organul de cercetare penală.
În vederea efectuării unei bune cercetări la fața locului se vor avea în vedere următoarele :
Orientarea de ansamblu
Orientarea generala la fața locului prezintă importanță practică întrucât ea marchează primul contact al participanților la cercetarea evenimentului săvârșit. Acest moment oferă posibilitatea delimitării locului faptei și adoptarea regulilor generale la natura și particularitățile concrete ale cazului de cercetat.
În vederea prevenirii distrugerii urmelor și în acelasi timp pentru fixarea locului faptei, se va proceda, în prealabil, la fotografierea de ansamblu, filmării de orientare și efectuarea unei schițe. În determinarea limitelor săvârșirii furtului se vor avea în vedere :
Natura și topografia terenului, care impune după caz folosirea unor anumite metode și tehnici de cercetare, de iluminare ori utilizare într-un anumit mod a aparaturii.
Stabilirea tipului de vehicul furat. Acest lucru este posibil prin studierea caracteristicilor constructive reflectate în urme ( ampatament, ecartament, desen antiderapant,declarațiile martorilor sau a parții vătămate)
Determinarea modului de operare folosit, pe baza urmelor gasite la fața locului ( cioburi de sticlă, resturi de vopsea desprinse din caroserie)
Marcarea coridorului de acces în câmpul infracțiunii
Delimitarea corectă a locului faptei ce urmează a fi cercetat este considerată cheia întregii activități, având menirea de situa în centrul atenției spațiul unde s-au derulat episoadele infracțiunii și împrejurimile acestuia. Procedând în acest mod se va putea creea premiza descoperirii tuturor urmelor și mijloacelor materiale de probă ce au legătură cu furtul autoturismului.
Atributul marcării coridorului de acces pentru ceilalți membrii ai echipei, revine specilistului criminalist și al șefului echipei de cercetare.
Stabilirea drumului de acces la locul accidentului se face după un studiu prealabil, procedându-se la căutarea celui mai accesibil drum în funcție de topografia terenului și de specificul cazului cercetat, regula fiind aceea că traseul să fie fixat numai pe porțiuni pe care în mod evident nu conțin urme.
Pentru buna desfășurare a activității de cercetare este necesar să se procedeze la împărțirea zonei pe sectoare și stabilirea ordinii în care se face cercetarea. Se vor examina cu prioritate urmele și obiectele care prezintă un pericol iminent de modificare sau dispariție. Acesta este un caz tipic în care faza statică se întrepătrunde cu faza dinamică a cercetării.
Descoperirea și fixarea prin fotografiere si video-filmare a poziției obiectelor corp delict și a urmelor
În faza statică a cercetării pe masură ce unele urme sunt descoperite se procedează la interpretarea modului de formare a lor în vederea stabilirii eventualelor corelații cu alte urme care trebuie sa existe și deci să fie căutate.
Urme ale modului de spargere sau de pătrundere în autovehicul, ce se formează în raport de natura obiectului folosit și de forța aplicată.
Urme sub forma de resturi de obiecte și materiale, ca de exemplu, cioburi de far, de geam, resturi de vopsea, resturi metalice desprinse din caroserie.
Urme biologice de naturaă umană , îndeosebi urme de picioare, fire de păr, resturi de țesut, precum și urme digitale sau ale altor parți ale corpului.
Instrumentele de spargerere folosite la comiterea furturilor de și din autoturisme sunt se bucură de o mare varietate. Aceste instrumente prezintă particularități, atât ca natură și mărime, cât și cadestinație, iar urmele create prin folosirea lor sunt foarte diferite ca mod de formare, aspect de prezentare și marime. Din această cauză este foarte important ca stabilirea instrumentului de spargere să se facă cu precizie pentru o bună soluționare a furtului.
Interpretarea cruminalistică a urmelor poate duce la o scurtare semnificativă a timpului afectat urmăririi penale, prin posibilitatea de a alege ipoteza plauzibilă care va duce la identificarea corectă afăptuitorului, dar și prin modalitățile de probare a faptelor acestuia prin mijloace științifice ușor verificabile. Interpretarea criminalistică a urmelor poate fi utilă în verificarea bunei credințe a martorilor, care în anumite situații depun mărturii mincinoase, datorită intereselor avute în legătură cu cazul aflat în cercetare.
2.4. Cercetarea la fața locului în cazul descoperirii autovehicului furat
De cele mai multe ori autovehiculul furat este gasit abandonat pe o distanță scurtă de la locul săvârșirii faptei. În acest caz se va proceda la cercetarea autovehicului cu atenție pentru recoltarea tuturor probelor necesare care pot duce la descoperirea faptuitorului.
Cercetarea autoturismului se va face procedand la examinarea minuțioasă a fiecărui element intern al mașinii, și a oricărui obiect purtător de urme (pahare de cafea, suc, mucuri de tigări) și vor fi fotografiate și ambalate spre trimitere la laborator pentru expertize. Fiecare pungă cu obiecte purtătoare de urme va fi etichetată arătându-se locul de unde s-a ridicat și va fi sigilată.
In faza statică a cercetării pe masură ce unele urme sunt descoperite se procedează la interpretarea modului de formare a lor in vederea stabilirii eventualelor corelatii cu alte urme care trebuie sa existe si deci să fie căutate.
Dacă autovehiculul este gasit abandonat, specialistul criminalist va trebui să fixeze urmele digitale sau palmare de pe volan, de pe mânerele nichelate ale ușilor, de pe oglinzile retrovizoare sau orice alt obiect purtător de urme în scopul de a-l identifica pe faptuitor într-un timp cât mai scurt. În acest scop se folosesc metodele de relevare a urmelor digitale cu ajutorul instrumentelor din trusa criminalistică.
Desfășurarea activității de cercetare la fața locului în cazul descoperirii autovehiculului presupune utilizarea a numeroase mijloace tehnico-științifice cu ajutorul cărora se procedează la determinarea, fixarea și prelevarea urmelor și mijloacelor materiale de probă. Materialele destinate activităților criminalistice cuprind elemente a căror complexitate este din ce în ce mai mare, existând atât instrumente simple destinate unei singure operațiuni, cât și seturi cu zeci de componente care necesită pregătire de specialitate pentru a obține rezultate așteptate în teren.
În funcție de fiecare caz în parte, cercetarea la fața locului poate presupune diferite mijloace tehnico-științifice după cum urmează:
Mijloace tehnico-științifice utilizate în cercetările cu grad scăzut de complexitate.
Mijloace tehnico-științifice utilizate în cercetările cu un grad ridicat de complexitate.
În cazul cercetărilor al căror grad de complexitate nu este ridicat se utilizează truse criminalistice universale, truse foto și truse criminalistice specializate. Trusele criminalistice universale sunt acele truse care dispun de un instrumentar divers, cu ajutorul căruia se pot efectua principalele operațiuni de cercetare la fața locului, împarțit în mai multe compartimente, dintre care distingem: compartimentul traseologic ( destinat descoperirii, fixării și prelevării urmelor de mâini, picioare, dinți, etc.), compartimentul pentru executarea măsurilor și marcarea obiectelor principale (ruletă, bandă metrică etc) , compartimentul necesar executării desenelor și schiței locului faptei ( riglă gradată, busolă, hârtie milimetrică, hârtie de calc etc.) la care se adaugă instrumentarul de amprentare a persoanelor ( tușieră, rulou etc. ) dar și alte instrumente ajutătoare ( patent, ciocan, daltă, magnet ș.a.)
Mijloacele tehnico-științifice folosite la cercetările cu un grad ridicat de complexitate sunt laboratoarele criminalistice mobile. Acestea se află la dispoziția unităților de poliție și ale parchetului și pot fi instalate pe autovehicule de diverse tipuri și chiar pe elicoptere sau nave în condițiile în care cercetarea se desfășoară în imprejurări favorabile. Laboratoarele criminalistice mobile dispun, pe lângă principalele truse universale și cele specializate și alte mijloace complementare precum aparatura de înregistrare fotografică și video, aparatură de detecție, mijloace de identificare a persoanelor („foto-identi-kit”, „identi-kit”, „mimicompozitor” și calculatoare pentru efectuarea de portrete robot computerizate) , aparatură de comunicații radio, surse proprii de energie electrică, etc.
În ceea ce privește aparatura de înregistrare, în ultimul timp sunt folosite cu rezultate foarte bune înregistrările videomagnetice, atât pentru fixarea situației întalnite la locul faptei, cât și luarea declarațiilor, existând posibilitatea verificării pe loc a calității înregistrarii.
Aceste mijloace tehnico-științifice sunt principalele materiale cu ajutorul cărora specialiștii, experții, tehnicienii sau celelalte organe de cercetare își desfășoară activitatea, cu mențiunea că această prezentare a fost realizată cu titlu exemplificativ, nu limitativ.
Cercetarea la fața locului în cazul autovehicului gasit se va efectua obiectiv, complet și minuțios. Obiectivitatea reprezintă una dintre cele mai importante trăsături ale organelor de cercetare penală, trăsătură ce trebuie menținută pe parcursul desfășurării întregului proces.
Obiectivitatea trebuie, de asemenea, să se găsească în toate actele întocmite de către organul de cercetare penală. Astfel, situația de la fața locului trebuie redată întocmai cum a fost descoperită, configurația reală a cadrului să fie conservată și fixată complet și fidel, obligația de obiectivitate impunând organului penal responsabil să adopte o atitudine ce exclude orice pornire subiectivă. Dacă, la momentul sesizării organelor de cercetare penală și până la momentul sosirii la fața locului a acestora, locul comiterii faptei a suferit modificări, organul judiciar are obligația de a fixa cadrul și spatiul în forma în care acesta se afla la momentul sosirii sale la fața locului, iar nu pe baza presupunerilor acestuia despre cum arăta locul imediat după comiterea faptei sau pe baza indicațiilor oferite de către martori, deoarece toate aceste aprecieri subiective pot genera o fixare eronată a ambianței de la locul faptei, cu repercusiuni asupra rezultatelor cercetării. Obiectivitatea în efectuarea cercetării la fața locului cu autovehiculul gasit asigură, așadar, nu numai fixarea fidelă a situației de fapt existente, ci și caracterul complet al acestei activități deoarece, așa cum s-a văzut, atunci când cercetarea este subordonată verificării unei versiuni prematur formulate, considerată verosimilă, această împrejurare atribuie cercetării un caracter unilateral.
Pe de cealaltă parte, analizarea completă și minuțioasă a spațiului infracțional este imperativ necesară. Analizarea este completă atunci când aceasta nu se rezumă doar la locul săvârșirii faptei, ci intră în conținutul acestei noțiuni și alte zone limitrofe care prezintă importanță prin prisma informațiilor pe care le oferă cu referire la modul comiterii infracțiunii, persoana făptuitorului etc. Analizarea minuțioasă presupune nu numai analizarea fiecărui element al autovehicului găsit, ci și analizarea in detaliu a acelor elemente, urme, probe gasite in jurul acestuia. La nivel doctrinar s-a afirmat că această regulă, vizând minuțiozitatea investigațiilor, impune echipei de cercetare să-și focalizeze atenția în doua direcții principale:
Descoperirea și cercetarea riguroasă a urmelor – avându-se în vedere în special prelevarea urmelor biologice și a microurmelor;
Clarificarea împrejurărilor negative – întelegându-se prin aceasta determinarea acelor neconcordanțe existente între aspectul locului faptei și natura faptei.
În ceea ce privește analizarea acelor urme și obiecte care aparent nu au nicio legatură cu fapta, la nivel doctrinar a fost exprimată și opinia contrară potrivit căreia „ e preferabil să se fixeze urme și obiecte cu privire la care mai târziu se va stabili că nu aveau nicio legătură cu cauza cercetată, decât să se ignore, pe temeiul inexistenței unei atare relații, urme și obiecte ce se dovedesc a fi fost utile cauzei”
Toate aceste situații sunt întalnite la nivel practic și sunt exemple clasice prin care este subliniată importanța cercetării tuturor urmelor în forma lor nealterată, nemodificată, într-un cadru infracțional inert. Pe baza lor se poate determina modul și locul comiterii faptei. Sunt însă probe a căror fixare și cercetare este relevantă pentru a stabili timpul când a avut loc fapta. Tot pe baza probelor cercetate se pot determina scopul comiterii faptei în funcție de bunurile care au fost luate sau nu au fost luate. Absența bunurilor de valoare, absența unor acte, chiar și faptul că niciuna dintre aceste categorii de bunuri nu lipsește, oferă indicii despre motivul săvârșirii faptei. Când infractorul din lipsă de timp nu aputut să ia prea multe obiecte, dar a luat obiectele de valoare ( laptop, telefon, aparat foto etc. ) se presupune că infractorul este tânăr.
Fixarea tuturor acestor elemente se va realiza în mod eficient cu ajutorul fotografiilor judiciare. Acestea însă, dar și alte mijloace de fixare a urmelor și mijloacelor materiale de probă vor face obiectul unei alte secțiuni. Ceea ce este important însă este faptul că aceste mijloace tehnice de fixare sunt utilizate cu precădere în etapa statică.
Rezultă așadar, pe baza tuturor datelor prezentate în cadrul acestei secțiuni, faptul că „din coroborarea rezultatelor acestor prime investigații cu elementele deduse din modificările aspectului normal al locului faptei și consecințe propriu-zise ale actului infracțional, pot fi obținute date importante referitoare la natura faptei, la timpul și împrejurările în care a fost săvârșită și chiar la făptuitor” (I. Mircea )
2.5. Întocmirea procesului verbal de constatare și importanța acestuia
Din coroborarea art. 90 alin. 1 Cod procedură penală ( „ procesul-verbal ca mijloc de probă – Procesele-verbale încheiate de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată sunt mijloace de probă”) și art. 131 Cod procedură penală („procesul-verbal de cercetare la fața locului- Despre efectuarea cercetării la fața locului se încheie în proces-verbal „) rezultă faptul că procesul-verbal reprezintă mijlocul procedural principal prin intermediul căruia sunt fixate rezultatele cercetării la fața locului. Reglementarea procesual-penală relevă importanța deosebită pe care o are încheierea acestui înscris prin prisma forței sale probante.
Fără a intra prea mult în detaliu în ceea ce privește conținutul unui proces-verbal vom preciza doar faptul că acesta constituie o reproducere fidelă a întregii activități desfășurate de către organele de cercetare la fața locului, o transpunere descriptivă a tuturor urmelor și mijloacelor materiale de probă. Am putea rezuma întregul conținut al unui astfel de proces-verbal la următoare afirmație: procesul-verbal cuprinde tot ceea ce a constatat organul de cercetare penală. Orice persoană care citește un astfel de proces verbal va fi aptă să redea aspectul locului faptei, poziționarea obiectelor în acest cadru, starea lor, planul de lucru al echipei de cercetare etc. Pentru ca datele transmise cu ajutorul procesului-verbal să fie cât mai complete acesta trebuie redactat astfel încât redarea să fie cât mai fidelă. Despre fidelitatea redării rezultatelor obținute cu ajutorul procesului-verbal și modul în care acesta trebuie redactat, Hans Gross ( cel considerat fondatorul Criminalisticii) afirma: „este piatra de încercare pentru judecătorul de instrucție. În nicio împrejurare el nu-și manifestă mai bine îndemânarea, limpezimea vederii, logica raționamentului, energia metodică și conștientă a scopului pe care îl urmărește; și iarăși în nicio altă împrejurare nu-și manifestă mai bine neîndemânarea, neprevederea, dezordinea, nesiguranța și ezitarea”
Importanța procesului-verbal încheiat în urma cercetării la fața locului este dată de faptul că aceasta cuprinde tot ceea ce mintea umană poate uita, constituind totodată dovada comiterii unei fapte penale, dar și a cercetării locului în care aceasta a fost comisă.
Conținutul procesului-verbal este reglementat de art. 91 C.pr.pen. coroborat cu art. 131 C.pr.pen. Potrivit art. 91 alin. 1 C. pr.pen. (reglementarea generală în materie), procesul-verbal trebuie să cuprindă:
Data și locul unde este încheiat, ora la care a început și ora la care s-a terminat încheierea procesului-verbal;
Numele, prenumele și calitatea celui care îl încheie;
Numele, prenumele, ocupația și adresa martorilor asistenți, când există;
Descrierea amănunțită a celor constatate, precum și a măsurilor luate;
Numele, prenumele, ocupația și adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecțiile și explicațiile acestora;
Mențiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.
Potrivit ar. 131 alin. 1 C.pr.pen. procesul-verbal încheiat în urma cercetării la fața locului va trebui să conțină, în afară de mențiunile mai sus prezentate și următoarele elemente: „descrierea amănunțită a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie și pe cât posbil cu dimensiunile respective”.
Rezultă de asemenea, din coroborarea celor doua articole deja precizate, că procesul-verbal încheiat în urma realizării unei cercetări la fața locului are o structură tripartită. Acesta este alcătuit din :introducere ( în cadrul căreia vor fi inserate primele cinci elemente prevăzute de ar. 91 alin. 1 C.pr.pen., respectiv „acele date ce atribuie caracter oficial acestui act procedural „), partea descrpitivă ( redă conținutul celor două etape ale cercetării la fața locului desfășurate de către organele judiciare) și partea finală ( cuprinde informații precum : care dintre urmele și obiectele descoperite la fața locului au fost ridicate, măsurile luate în legătură cu victima infracțiunii, dacă a fost întocmită schița locului faptei, ce fotografii judiciare au fost efectuate și cu ajutorul cărei tehnici, ora terminării cercetării).
Cea mai importantă parte a unui proces-verbal încheiat în această fază a urmăririi penaleo constituie etapa descriptivă, pe de o parte deoarece cuprinde cele mai multe informații legate de comiterea faptei, autorul acesteia, locul faptei, dar și pentru că această parte cuprinde cele mai multe elemente de tactică criminalistică.
În ceea ce privește descrierea propriu-zisă art 131. C.pr.pen. reglementează cu titlu exemplificativ acele elemente ce trebuie cuprinse în această parte a procesului-verbal. ( “descrierea amănunțită a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă.”). Organul competent cu realizarea procesului-verbal are obligația de a consemna tot ceea ce vede, nu doar ceea ce consideră că prezintă relevanță pentru una sau mai multe versiuni ( deoarece, după cum deja am observat, o astfel de atitudine poate avea ca rezultat omiterea unor versiuni neluate în calcul până la acel moment). Astfel, prcesul-verbal constituie o redare amănunțită a tuturor datelor consemnate încă de la momentul sosirii la fața locului: aspectul de ansamblu al locului faptei, aspectul detaliat al locului faptei, delimitarea locului faptei, modul procedural de realizare al cercetării, dispunerea obiectelor în planul faptic, distanțele dintre aceste obiecte, descrierea urmelor din toate punctele de vedere și cu prezentarea tuturor caracteristicilor acestora ( natura, felul, destinația uzuală, forma, dimensiunile –lungime, lățime, înălțime, diametru, culoare, greutate, particularități etc. ), se vor menționa existența sau inexistența împrejurărilor negative etc. La nivelul jurisprudențial s-a afirmat faptul că „tot aici, se menționează și obiecțiunile și explicațiile cu privire la modul în care s-a efectuat cercetarea, ale celor care în diverse calități au participat la această activitate : martori asistenți, experți, specialiști, tehniceni” . Nu trebuie cuprinse însă părerile personale, subiective ale acestora sau ale altor organe de cercetare deoarece astfel de mențiuni ar înlătura caracterul de obiectivitate al procesului-verbal astfel încheiat.
Potrivit art. 131 alin. 2 C. pr.pen., dacă în urma cercetării la fața locului s-a dispus și efectuarea unei reconstituiri cu privire la modul de comitere al infracțiunii, acest fapt va fi de asemenea consemnat și descris în detaliu.
Din punct de vedere al tacticii criminalistice de elaborare a procesului-verbal trebuie respectate o serie de reguli, cea mai importantă dintre aceste reguli fiind aceea potrivit căreia redactarea trebuie sa fie realizată cu ajutorul unor termeni clari, preciși „astfel încât lectura sa să poată reda întocmai imaginea locului faptei și pentru aceia care nu au participat la cercetarea la fața locului”. Toate datele pe care le-am enumerat, cu titlu exemplificativ, vor fi descrise si redate în cadrul procesului-verbal cu respectarea a două condiții: descriere detaliată, descriere amănunțită. O astfel de descriere se va concretiza în funcție de datele existente la fața locului și de natura acestora. Prezentarea va fi obiectivă, completă și clară, ceea ce presupune că transpunerea în planul procesului-verbal a datelor obținute se va realiza în absența oricărei interpretări, deducții, presupuneri și cu evitarea ambiguităților ce ar putea lăsa loc interpretărilor. Limbajul utilizat se va concretiza într-un mod de exprimare clar, precis, concis și exact, prin folosirea „unei terminologii uzuale, accesibile și unitare sub raport procesual, astfel încât să fie prevenit echivocul și ambiguitatea” Utilizarea termenilor de specialitate este permisă în condițiile în care folosirea unor astfel de termeni este inevitabilă și necesară, însă organul care realizează procesul-verbal va proceda la explicarea acestora.
2.7. Identificarea martorilor oculari, identificarea și prinderea faptuitorilor
Agenții de poliție care ajung primii la fața locului trebuie să identifice acele persoane care au perceput, prin prin propriile simțuri, întreaga activitate infracțională sau fragmente din aceasta. Se va proceda la reținerea datelor de identificare (nume, prenume, domiciliu, loc de muncă etc. ) și se vor lua măsuri împiedicând influențarea acetora de către alte persoane interesate, ori chiar de a se influența intre ele, cunoscută fiind tendința unor persoane de a-și impune opinia, ca manifestare a personalității. De altfel, aceștia trebuie să se abțină din a face observații cu privire la natura faptei săvârșite, la modul cum ar trebuie facute declarațiile, cum vor fi pedepsiți făptuitorii, cum se va desfășura ancheta în continuare, etc.
Stabilirea persoanelor care pot fi ascultate în calitate de martori, de către organul de urmărire penală, se va face pe baza criteriilor procesual penale și cele criminalistice. În primul rând, sunt identificate persoanele care au avut posibilitatea să perceapă direct faptele și împrejurările săvârșirii infracțiunii, dar și acelea care cunosc sau dețin indirect date referitoare la faptă, din surse sigure, cât mai aproape de adevăr. Din rândul acestor persoane vor fi selecționate acelea care, potrivit legii, pot depune mărturie, având în vedere limitările reglementate de Codul de procedură penală. Dar, în cursul urmăririi penale, cei care urmează să fie ascultați ca martori nu sunt întotdeauna cunoscuți în momentul începerii procesului. În aceste situații se iau în considerare, în vederea recrutării martorilor, natura infracțiunii săvârșite, locul și timpul săvârșirii infracțiunii. Astfel, în cazul unui furt de autoturism, martorii pot fi recrutați din rândul celor care au asistat la activtatea infracțională,. Alteori, o sursă importantă de identificare a martorilor o constituie plângerea sau denunțul persoanei vătămate, în conținutul cărora sunt nominalizați martorii care au perceput faptul ilicit în totalitatea lui sau doar anumite secvențe. Atunci când indentitatea martorilor nu este cunoscută, organele judiciare vor începe investigații în vederea identificării lor.
În ipoteza în care există un număr mare de persoane care dețin informații, selectarea martorilor se face pe baza calității datelor pe care le dețin, a personalității lor, a obiectivității și poziției față de cauza cercetată, evitându-se, astfel, datele inutile care pot deruta ancheta. În literatura de specialitate, se recomandă, în această ipoteză, să se întocmească pentru fiecare martor în parte câte o fișă separată, care să cuprindă date despre martor, relațiile cu părțile din proces, dacă este cazul, precum și faptele asupra cărora martorul urmează să fie audiat.
Nu în ultimul rând, trebuie stabilită natura relațiilor dintre martori cu persoanele implicate în săvârșirea infracțiunii, sentimentul de dușmănie, simpatie, prietenie, ură sau compasiune față de făptuitori, precum și existența altor interese care conduc la alterarea declarațiilor și chiar la mărturie mincinoasă.
Pe lângă martorii oculari, trebuie acordată atenție și persoanelor care, deși nu au perceput activitatea infracțională, au perceput stări de fapt ce interesează cercetarea la fața locului – au descoperit instrumentele folosite sau obiecte obținute prin săvârșirea infracțiunii. De asemenea, la fața locului trebuie să rămână și persoanele care au pătruns în locul faptei, producând urme sau modificări ale acestuia.
De asemenea, este posibil, ca, printre persoanele rămase la fața locului sa fie și făptuitorul, care, conștient de inutilitatea opunerii unei rezistențe sau încercări de a se ascunde, nu părăsește locul faptei, sau în unele cazuri , se reușește imobilizarea sa de către martorii oculari ori de către alte persoane. Într-o asemenea ipoteză, este necesară, pe lângă identificarea făptuitorului, luarea unor măsuri care să aibă ca rezultat evitarea oricărei încercări de a fugi din partea acestuia, și izolarea sa, în vederea prevenirii unor manifestări violente, influențând negativ modul de desfășurare a activității de cercetare a organelor judiciare.
În situația în care făptuitorul a părăsit locul faptei, iar semnalmentele sale au fost reținute de către persoana vătămată, se vor lua măsuri operative de căutare, dare în urmărire si comunicarea informațiilor la unitățile de poliție de pe teritoriul de competență al cărora se presupune că s-ar ascunde sau s-ar deplasa în vederea ascunderii.
Indiferent dacă făptuitorul a fost identificat și reținut la fața locului sau după desfășurarea unor operațiuni de căutare, agenții de poliție vor supune unui examen minuțios corpul și îmbrăcămintea acestuia, în vederea descoperirii de urme sau obiecte de natură compromițătoare, care să prezinte interes pentru cercetări, obiecte sustrase din autovehicul sau obiecte folosite la patrunderea sau pornirea motorului sau orice alt obiect destinat la desfășurarea activității infracționale.
Întrucât, cu ocazia efectuării acestor activități, în principiu, contactul nemijlocit între persoane este inevitabil, trebuie acordată atenție sporită pentru evitarea situațiilor în care este pusă în pericol sănătatea, integritatea corporală sau chiar viața persoanelor, cunoscut fiind că, adesea, persoanele implicate în săvârșirea infracțiunii se manifestă violent, sfidând agenții de poliție și amenințând martorii, în incercarea de a impune anumite puncte de vedere, desfășurând anumite activități prin care se urmărește crearea de dezordine și compromiterea cercetărilor.
2.6. Ascultarea victimelor și a martorilor
Potrivit opiniilor doctrinare, în cadrul fazei dinamice a cercetării la fața locului se vor lua, de către organul abilitat în acest sens, și primele declarații martorilor, persoanelor suspecte (dacă există astfel de persoane la acel moment), dar și victimei, în masura în care aceasta este aptă de a acorda informații cu privire la infracțiune și făptuitor. Pentru fiecare dintre categoriile enumerate există însă o anumită tactică de ascultare, reguli tactice pe care le vom analiza în cele ce urmează într-o manieră succintă și prin raportare la acele elemente ce prezintă importanță în această fază a cercetării.
2.6.1. Ascultarea martorilor
Este foarte important de menționat faptul că în această etapă a cercetării dinamice procesul penal nu se află încă pe rol, motiv pentru care regulile aplicabile în această fază în care organul de cercetare penală dispune audierea martorilor direct la fața locului, imediat după ce a fost sesizat cu comiterea furtului nu presupune aplicarea în totalitate a regulilor prevăzute de art. 78-86 Cod procedură penală.
Audierea martorului nu se va realiza, în această etapă, în fața instanței de judecată, ci la fața locului sau în alt loc stabilit de comun acord. Scopul ascultării nu îl constituie acuzarea infractorului ci prelevarea de informații cu privire la fapta săvârșită, persoana făptuitorului etc. Toate aceste informații, precum și întrebările care le vor fi adresate persoanelor ascultate în calitate de martori diferă de la o persoană ascultată la alta, după cum aceasta a fost martor (în calitate de simplu trecător), surprinzând chiar momentul comiterii faptei, a vizualizat finalul comiterii faptei, a observat persoane suspecte părăsind câmpul infracțional cu puțin timp înainte de descoperirea faptei ( aceste persoane fiind de astfel martori oculari) sau a fost chiar persoana care a sesizat organele de cercetare pen ală despre descoperirea faptei. Pot fi de asemenea ascultate ca martori persoanele care, fără a participa la comiterea infracțiunii, au date referitoare la aceasta ( au descoperit anumite obiecte abandonate pe care le-a folosit făptuitorul la săvârșirea infracțiunii).
Un prim interogatoriu al martorilor se va realiza în cadrul adoptării măsurilor preliminare cercetării la fața locului. La momentul începerii etapei dinamice, persoanele identificate de către organele care au întreprins măsurile preliminarii ca având informații importante referitoare la fapta cercetată vor fi supuse ascultării, de această dată ascultarea fiind însă coordonată de către organele de cercetare penală competente în acest sens.
Vor putea fi ascultate în această etapă persoanele care au calitatea de martori și care pot, potrivit legii, să depună marturie ( ascultarea minorului sub 14 ani ca martor se face numai în cazurile când cele cunoscute de către acesta sunt deosebit de prețioase pentru cauza cercetată, când nu poate fi înlocuit de către o persoană majoră în legătură cu cunoașterea unor lucruri și când gradul lui de dezvoltare intelectuală permite ascultarea). Dacă numărul acestora este prea mare se va realiza o selectare a acestora pe baza calității datelor pe care le dețin, a personalității și obiectivității acestora. Sunt evitate astfel datele inutile, colaterale, lipsite de semnificație, ori care pot deruta ancheta. Se va stabili, prin intermediul întrebărilor, legătura pe care fiecare martor o are cu victima sau, după caz, cu făptuitorul.
Ascultarea martorilor la acest moment este importantă deoarece datele pe care aceștia le-au perceput sunt încă foarte proaspete în memorie. Înainte de a se începe ascultarea se va proceda la stabilirea identității persoanei ascultate. Pentru ca martorul să poată exprima liber toate informațiile deținute, organul judiciar trebuie să aibă un comportament calm, încurajator, pentru a se crea un climat favorabil ascultării. De asemenea, acesta trebuie să se abțină la exprimarea oricărei opinii personale sau de la divulgarea anumitor informații deja deținute pentru a nu deruta persoana audiată. Cu toate acestea, cadrul ascultării trebuie să fie unul sobru, caracterizat prin seriozitate, organului de cercetare fiindu-i interzisă formularea oricărei ironii, grimase, de natură să perturbe mediul proprice confesiunii. Ascultarea se realizează, în principiu, fără întreruperi, organul de cercetare având posibilitatea să ajute persoana ascultată să exprime ceea ce dorește să afirme atunci când constată că aceasta nu are puterea de a formula singură, însă fără a oferi sugestii. Ascultarea se poate realiza și prin intermediul formulării întrebărilor de către organul de cercetare.
S-a stabilit la nivel jurisprudențial, iar practica a dovedit cele afirmate, faptul că veridicitatea declarațiilor unui martor, chiar de bună-credință, precum și aprecierea forței probante a unei declarații, nu pot fi concepute fără cunoașterea mecanismelor psihologice ce stau la baza formării mărturiei. Chiar dacă ascultarea vizează fapte încă proaspete în memoria celui ascultate, existența așa numitor ”factori de bruiaj” este de netăgăduit. Ascultarea unui martor presupune, încă de la început, să se țină cont de legitățile generale ale senzorialității, de principiu factori obiectivi și subiectivi capabili să influențeze procesul de percepție. Fac parte din categoria factorilor obiectivi: vizibilitatea ( aceasta poate fi redusă din cauza distanței, a condițiilor meteorologice sau a sănătății persoanei ascultate), auzul ( influențat de aceeași factori ca și în cazul văzului, dar nu numai ), durata precepției, disimularea înfățișării ( nu de puține ori făptuitorii utilizează anumite obiecte sau metode pentru a-și modifica aspectul fizic). În ceea ce privește factorii de natură subiectivă, la nivel doctrinar au fost considerați ca fiind cei mai importanți următorii factori: calitatea organelor de simț, personalitatea și gradul de instruire al individului, vârsta și inteligența, temperamentul și gradul de mobilitate al proceselor de gândire, stările de oboseală, atenția ( important de analizat sunt calitățile atenției, dar și tipurile de atenție, voluntară sau involuntară, ultima fiind întâlnită mai des în cazul martorilor, din cauza apariției neașteptate a unui stimul puternic, șocant), tipul preceptiv.
Înțelegerea, depistarea, stabilirea tuturor acestor elemente fac, în general, obiectul de studiu al psihologiei, însă organul de cercetare are obligația de a cunoaște toate aceste reguli taactice pentru ca ascultarea să producă rezultatul dorit. Persoana ascultată trebuie așadar analizată și sub aspect psihologic pentru a se putea extrage acele informații cu adevărat importante, pentru a se stabili veridicitatea celor afirmate, verosimilitatea acestora, dacă persoana ascultată ascunde ceva sau pe cineva, dacă încearcă să inducă autoritățile în eroare.
Ascultarea în această fază a martorilor poate fi esențială pentru prinderea infractorului, în special în ipoteza în care comiterea furtului a avut loc cu foarte puțin timp înainte de sosirea organelor judiciare la fața locului. Cu toate acestea, nevoia de a urgenta prinderea infractorului nu trebuie să influențeze atitudinea sau modul de desfășurare a ascultării martorilor, astfel încât aceștia nu pot fi bruscați, grăbiți, sau repeziți. Ascultarea se va face separat, cu fiecare persoană în parte și se recomandă ca declarațiile să fie inregistrate pe suporturi audio, iar dacă există și înregistrări video acestea ar trebui verificate sub aspectul calității, iar dacă aceasta este nesatifăcătoare se recomandă reluarea ei.
2.6.2. Ascultarea victimei
Ca și în cazul ascultării martorilor, referitor la modul de ascultare al părții vătămate ne vom rezuma la prezentarea generală a unor reguli tactice de ordin criminalistic, fără a pătrunde în cercetarea procesului psihic de formare a declarației persoanei vătămate. În primul rând, ascultarea părții vătămate nu poate fi realizată decât dacă sunt îndeplinite două condiții esențiale. Prima dintre aceste condiții este aceea ca victima să fie aptă din punct de vedere fizic și psihic să fie ascultată. Dacă starea acesteia se deteriorează foarte rapid și este necesar transportul ei la un centru medical pentru acordarea îngrijirilor medicale, dacă aceasta poate totuși comunica legea îi permite organului de cercetare să asculte victima, în prezența medicului îngrijitor, dacă informațiile oferite de către aceasta sunt vitale în procesul de aflare al adevărului și numai pe baza unui aviz oferit de medic în acest sens.
În etapa dinamică a cercetării la fața locului, de obicei, ascultarea îmbracă forma unei confesiuni, a unei relatări libere. Aceasta nu este însă o regulă general valabilă, organul de cercetare penală, în funcție de situație, de persoana victimei și de condițiile specifice momentului, putând proceda la formularea de întrebari. Cu toate acestea, sub raport tactic criminalistic, relatarea spontană prezintă unele avantaje: persoana vătămată poate relata împrejurări necunoscute de organul de urmărire penală până la acea dată, pot aparea date din care să rezulte săvârșirea altor fapte penale de către învinuit, organul de urmărire penală are posibilitatea să studieze modul în care victima își formulează declarațiile sub aspectul veridicității, al încercărilor de completare al unor lacune, al explicării cauzelor, pot fi evaluate sinceritatea și buna-credință a victimei, dar și dorința de răzbunare.
Conduita tactică, din punct de vedere criminalistic, pe care ar trebui să o aibă organul de cercetare penală la momentul ascultării persoanei vătămate în faza relatării libere presupune respectarea unor reguli similare cu cele deja prezentate în situația ascultării martorilor. După ce organul judiciar s-a edificat cu privire la identitatea persoanei vătămate, îi aduce la cunoștință faptele și împrejurările în legătură cu care va fi ascultată, inclusiv posibilitatea legală de a se constitui ca parte vătămată, parte civilă în proces, de a renunța la acest drept conferit de lege și de a fi ascultată în calitate de martor. Ascultarea se realizează cu calm, pentru crearea mediului propice confesiunii, cu atât mai mult cu cât faptele relatate de victimă îi pot produce acesteia un puternic efect emoțional. Se recomandă ca aceasta să nu fie întreruptă din relatare chiar dacă prezintă situația cu lux de amănunte , eventual se poate încerca o redirecționare a acesteia către subiectul care prezintă importanță dacă aceasta se pierde în detalii. Ascultarea se realizează cu atenție, seriozitate și fără trădarea propriilor emoții sau gânduri.
În condițiile în care starea victimei permite acest lucru, organul de cercetare penală poate să formuleze întrebări, poate proceda la interogarea victimei. Întrebările sunt utilizate în special pentru a se clarifica anumite aspecte, pentru a descoperi anumite informații care interesează pentru a se putea determina anumite elemente sau pentru a determina gradul de veridicitate al celor prezentate de către persoana ascultată. Din acest motiv, întrebările trebuie să fie clare, concise, la obiect, precise, lipsite de sugestii ( în doctrina de specialitate afirmându-se faptul că sugestia ar conduce la ”acceptarea fără examen critic a ideilor altei persoane”) sau orice alte elemente ce ar putea constitui o influențare a acesteia. Există, în principiu, patru tipuri de întrebări care se adresează victimei, în funcție de scopul lor: întrebări de completare, întrebări de precizare, întrebări ajutătoare și întrebări de control.
2.8. Tactica ascultării suspectului/inculpatului
Dintre martorii audiați până la un moment dat, este posibil ca una sau mai multe dintre acele persoane, să fie considerate de către organele de cercetare penală ca fiind persoane suspecte.
Regulile tactice ale ascultării nu sunt însă diferite de cele prezentate în cazul ascultării martorilor sau părții vătămate. Diferențele între cele trei tactici de ascultare sunt generate de elemente ce tin de domeniul psihologiei judiciare, iar nu de cel criminalistic. Între cel care îndeplinește ascultarea și cel ascultat trebuie să se realizeze un anumit contact psihologic. Gândirea anchetatorului va putea pătrunde către esența evenimentului judiciar și va asigura calitatea soluției judiciare ca urmare a unui dezvoltat spirit critic autoreflexiv, gândire ce trebuie să fie întotdeauna caracterizată prin claritate, profunzime, rigoare. Nu mai cu ajutorul tuturor acestor trăsături, dar și a puterii de discernământ și a perspicacității, organul judiciar va putea face toate acele diferențe și legături pe baza cărora să diferențieze, de exemplu, un simplu martor de un posibil suspect și un posibil suspect de adevăratul făptuitor.
În urma analizării succinte a anumitor reguli tactice ce trebuie respectate de către organul de cercetare care efectuează ascultarea, completăm cele deja precizate cu unele informații generale referitoare la conduita acestuia și, ulterior, cu trăsăturile pe care ar trebui să le dețină cel ce realizează ascultarea. Referitor la primul aspect menționat, relevant și de o importanță aparte este ”Codul de conduită pentru persoanele răspunzătoare de aplicarea legii”, adoptat de Adunarea Generala a ONU în decembrie 1979, care cuprinde și următoarele prevederi:
„Art. 1. Personanele răspunzătoare de aplicarea legii trebuie să se achite permanent de datoria pe care le-o impune legea, servind colectivitatea și protejând orice persoană împotriva actelor ilegale, conform înaltului grad de responsabilitate pe care li-l cere profesia lor.”
„Art.2. În îndeplinirea sarcinilor pe care le au, cei răspunzători de aplicarea legii trebuie să respecte și să protejeze demnitatea umană, să apere drepturile fundamentale ale oricărei persoane.”
„Art. 5. Nicio persoana răspunzătoare de aplicarea legii nu poate aplica, provoca ori tolera un act de tortură sau orice altă pedeapsă ori tratament crud, inuman sau degradant, nici nu poate invoca un ordin al superiorilor săi ori împrejurări excepționale, instabilitate politică internă sau orice altă situație de excepție, pentru a justifica tortura ori alte pedepsre ori alte tratamente crude, inumane, sau degradante.”
Pentru ca ascultarea unei persoane să fie însă eficientă organului de cercetare îi sunt necesare și o serie de calități profesionale, între care : obișnuința de a privi interlocutorii în ochi pe parcursul ascultării, sondându-le și interpretându-le corect comportamentul, expresiile în raport cu întrebările semnificative; deprinderea de a asigura anchetei liniștea și intimitatea necesare; deprinderea de a nu-și permite gesturi de nervozitate, ticuri, ridicarea tonului ori alte accese de slăbiciune; deprinderea de a intra în anchetă cu încredere în capacitatea personală, calm și echilibrat, precum și tăria morală de a mai insista încă putin atunci când se ajunge la concluzia că totul este zadarnic.
2.9. Percheziția, reconstituirea și confruntarea în cazul furturilor de și din autoturisme
2.9.1. Percheziția
Percheziția reprezintă activitatea procedurală prin a cărei efectuare se urmărește descoperirea și ridicarea obiectelor sau a înscrisurilor ce conțin sau poartă urme ale unei infracțiuni și care pot servi la aflarea adevărului.
Percheziția este un act de urmărire penală și de criminalistică tactică prin care se caută și se ridică, din anumite locuri sau asupra unor persoane, obiecte ce prezintă importanță pentru descoperirea și administrarea probelor într-o cauză penală sau pentru demascarea infractorului.
Deoarece această activitate implică anumite limitări aduse unor drepturi și libertăți fundamentale ale persoanei ( inviolabilitatea persoanei, a domiciliului, a secretului corespondenței), percheziția poate fi efectuată, cu strictă respectare a dispozițiilor legale, când este indispensabilă pentru aflarea adevărului, iar organele judiciare dețin suficiente și serioase indicii cu privire la natura obiectelor căutate, a locurilor în care se află și persoana care le deține.
În cazul furturilor de și din autoturisme, percheziția poate prezenta o mare importanță, deoarece, cu ajutorul acesteia se pot afla informații valoroase cu privire la autorul faptei, modul săvârșirii sau chiar aflarea și destructurarea unor întregi grupuri organizate specializate în furturile de autoturisme.
Independent dee particularitățile pe care le comportă fiecare caz în parte, componentele cu valoare orientativă ce trebuie luate în considerare la pregătirea percheziției pot fi sintetizate astfel: finalitatea urmărită prin efectuarea percheziției, cunoașterea persoanelor și a locurilor supuse percheziției, natura bunurilor căutate prin efectuarea acesteia.
Prin efectuarea percheziției se urmărește întotdeauna realizarea unui anumit scop ce se circumnscrie cauzei date, ceea ce presupune existența unei reprezentări asupra a ceea ce se poate descoperi în fiecare caz în parte.
Furturile de și din autoturisme au întotdeauna o influență cu privire la felul bunurilor sau a înscrisurilor căutate. În cazul în care furtul a fost săvârșit cu scopul de a sustrage bunuri mobile din interiorul autovehicului, percheziția se poate dispune la domiciliul suspectului atunci când există indicii suficiente pentru a putea descoperi probe concludente ce pot duce la soluționarea cauzei. Totodată, furturile pot fi săvârșite asupra automobilului pentru valorificarea acestuia prin falsificarea actelor și revânzare sau pentru valorificarea prin dezmbembrare a componentelor acestuia. În acest caz, percheziția în sistem informatic a suspecților poate prezenta un interes deosebit, deoarece pot fi găsite informații cu privire la modul de operare și de valorificare a automobilului, eventuali complici sau pot fi descoperite adevărate grupari infracționale.
Conform art. 156 C. pr. pen. , percheziția poate fi domiciliară, corporală, informatică sau asupra unui vehicul. Aceasta se efectuează cu respectarea demintății umane și a drepturilor garantate prin constituție oricarei persoane.
Percheziția domiciliară se efectuează în prezența persoanei în cauză, iar în lipsa acesteia, în prezența unui reprezentant, al unui membru al familiei, al unui vecin având capacitate de exercitiu. Aceasta se poate efectua între orele 6-20 cu respectarea tuturor cerințelor prevăzute de codul de procedură penală în vigoare. Rezultatele percheziției se vor consemna într-un proces-verbal care trebuie să cuprindă, în afară de mențiunile obligatorii, și alte mențiuni cu privire la percheziție cum ar fi : obiectele ridicate, numărul încăperilor percheziționate, rezultatele căutării, valorile descoperite și locurile unde se aflau.
Percheziția corporală reprezintă activitatea de căutare a obiectelor, înscrisurilor sau urmelor aflate asupra acesteia și privește precheziționarea nu numai a corpului, în sensul anatomic al termenului, ci și a articolelor de vestimentație, a accesoriilor acesteia, precum și a oricăror obiecte ce se găsesc asupra persoanei în momentul în care se efectuează această activitate.
Percheziția informatică este procedeul de cercetare, descoperire, identificare și strângere a probelor stocate într-un sistem informatic sau suport de stocare a datelor informatice, care se realizează prin intermediul unor mijloace tehnice si proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informațiilor conținute de acestea. Cu caracter de noutate în Codul de procedură penală, această formă a percheziției prezintă un interes deosebit în soluționarea furturilor de și din autoturisme datorită fenomenului informatizării și stadiul avansat al tehnologiei din zilele noastre.
2.9.2. Reconstituirea
Reconstituirea reprezinta activitatea procedurala auxiliara ce constă în reproducerea pe cale experimentală a unor fapte și împrejurări ce au însoțit fapta săvârșită, sau a întregului mecanism de comitere a infracțiunii, în vederea precizării prin mijlocirea experimentelor, a modului de producere, în condiții determinate de spațiu și timp a unui fapt sau fenomen ce gravitează în jurul infracțiunii, sau în vederea precizării dacă un anumit fapt ori fenomen a putut sau nu avea loc.
Reglementarea reconstituirii în legislația procesual penală a actuală a fost determinată atât de necesitatea lărgirii posibilităților de aflare a adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, cât și de consfințirea prin lege a unui procedeu cu caracter probator întâlnit frecvent în activitatea organelor judiciare.
Conform art. 130 C. pr. pen., organul de urmărire penală sau instața de judecată, dacă gasește necesar pentru verificarea și precizarea unor date, poate să procedeze la reconstituirea la fața locului, în întregime sau în parte, a modului și condițiilor în care a fost săvârșită fapta.
Obiectul reconstituirii îl constituie reproducerea cu caracter experimental, fie în întregime, fie în parte, a faptelor cercetate, a modului și a circumstanțelor în care acestea au fost săvârșite, inclusiv a condițiilor în care au putut fi recuperate.
În cazul furturilor de și din autoturisme se efectuează atunci când este necesară probarea unor împrejurări ale cauzei, îndeosebi ale îndemânării și deprinderilor făptuitorilor de a acționa într-un anumit mod (spargere, forțare, confecționarea și folosirea unei chei mincinoase – poansonarea, spargerea portierelor și condusul autovehiculului etc.).
Reconstituirea, de cele mai multe ori se impune atunci cand infractorii, condamnați pentru alte fapte, fac autodenunțuri în penitenciar, recunoscând și furturi nedescoperite, aflate în evidența cauzelor cu A.N.(autor necunoscut) și în lipsa altor probe concludente, reconstituirea este de mare utilitate. Trebuie efectuată însă cu multă atenție și minuțiozitate, știut fiind că mulți infractori din diverse interese sunt dispuși să ia asupra lor A.N.-urile, ceea ce nu este nici legal și nici moral.
Prin efectuarea reconstituirii se vor verifica si preciza datele privitoare la latura obiectivă și subiectivă a infracțiunii, a faptelor sau împrejurărilor cauzei și se vor desprinde concluzii nu numai cu privire la veridicitatea declarațiilor suspectului sau inculpatului ori ale martorului, ci și în legătură cu versiunile elaborate în cauza respectivă. Tot prin reconstituire se vor putea obține probe noi, nedescoperite într-o fază anterioară, cum ar fi, de exemplu, cercetarea la fața locului, chiar și o percheziție, urmată de reconstituire.
În vederea efectuării reconstituirii se va alege momentul astfel încât să nu se repercuteze negativ asupra mersului cercetării, organizând un plan spre efectuarea acesteia. Pentru efectuarea reconstituirii mai este necesară verificarea prealabilă a îndeplinirii tuturor condițiilor ce trebuie respectate, pentru reproducerea cât mai exactă a modului și împrejurărilor în care s-a săvârșit fapta, cerință deosebit de importantă pentru un procedeu reușit.
Rezultatele reconstituirii vor fi consemnate într-un proces-verbal acordându-se atenție sportiă la redactarea acestuia, astfel încât, datele să fie cât mai exacte cu privire la acțiunile efectuate, evitându-se în acest fel concluziile sau interpretările referitoare la rezultatele obținute.
Înregistrarea reconstituirii pe suport video prezintă un interes deosebit deoarece constituie o metodă de fixare necesară pentru reținerea completă și exactă a modului în care s-a desfășurat întreaga reconstituire. Aceste înregistrări vor însoți procesul verbal în care vor fi făcute mențiuni cu privire la modalitățile tehnice de redare, precum și la secvențele sau scenele pe care le prezintă.
Importanța reconstituirii rezultă, în primul rând, din rolul pe care-l are acest procedeu probator în conturarea elementelor constitutive ale infracțiunii, în aflarea adevărului. Prin reconstituire, elementele de probă îndoielnice sau simple indicii pot, după caz, să fie reținute ca probe serioase sau înlăturate ca lipsite de valoare. Importanța sa trebuie privită, însă, în lumina dispozițiilor codului de procedură penală, conform cărora, reconstituirii ca și celorlalte mijloace de probă, nu i se pot atribui o valoare probantă deosebită, concluziile ce se desprind din precizarea și verificarea elementelor de fapt urmând sa fie apreciate în raport cu celelalte probe administrate în cauză.
2.9.3. Confruntarea
În acord cu dispozițiile Codului de Procedură Penală, în literatura de specialitate confruntarea a fost definită ca fiind o activitate tactică care constă în ascultarea a două persoane, una în prezența celeilalte, persoane care au fost audiate anterior, în mod separat, între declarațiile lor existând contraziceri esențiale cu privire la același aspect. Având un caracter complementar, oportunitatea acestui procedeu tactic rămâne la aprecierea organului judiciar. Astfel, acesta va proceda la efectuarea confruntării numai dacă aceste contraziceri esențiale nu sunt lămurite pe baza celorlalte probe administrate în cauză, cu alte cuvinte, simplele contradicții dintre declarațiile martorilor și celelalte părți nu vor conduce neapărat la efectuarea confruntării. În cazul martorilor, chiar și a celor de bună-credință, contrazicerile pot apărea întrucât ei nu au perceput fidel faptele sau împrejurările de fapt la care au asistat, nu-și amintesc cele percepute ori nu reușesc să le redea cu ocazia ascultării.
În literatura de specialitate, confruntarea este percepută ca fiind un mijloc de înlăturare a contradicțiilor în vederea aflării adevărului în cauză, dar și un mijloc de verificare a declarațiilor, un mijloc de administrare a probelor noi, precum și o derogare de la regula ascultării separate și individuale a persoanelor.
Dispozițiile legale care privesc ascultarea martorilor se aplică în mod corespunzător și în cazul efectuării confruntării. În acest sens, confruntarea parcurge o etapă de pregătire, etapă ce presupune următoarele aspecte: se studiază materialele din dosarul cauzei pentru a se putea stabili scopul confruntării, determinarea contradicțiilor existente între declarațiile celor ascultați, natura acestora (esențiale, neesențiale), studierea atentă a declarațiilor între care se constată contradicții pentru a se vedea dacă acestea există realmente, în ce constau și prin ce mijloc ar putea fi înlăturate, ce persoane vor fi confruntate și relațiile dintre acestea, întrebările care trebuie adresate fiecăreia dintre persoane pentru realizarea scopului confruntării (trebuie respectate aceleași reguli ca la ascultarea individuală, adică o ordine a întrebărilor, o anumită succesiune de natură să-l surprindă nepregătit pe cel ascultat), raporturile existente între persoanele ce urmează a fi confruntate, momentul propice pentru efectuarea acestui procedeu.
După aceasta se procedează la ascultarea propriu-zisă și la adresarea întrebărilor cu privire la chestiunile care se contrazic. Eficiența acestei activități este determinată de poziția pe care o ocupă persoanele una față de cealaltă, precum și față de organul judiciar. Astfel, așezarea celor confruntați se face fie față în față, fie cu fața spre organul judiciar. Se consideră că, cei confruntați, privind unul în ochii celuilalt, sub atenta supraveghere a organului judiciar, cel care este de rea-credință e nevoit să facă eforturi evidente pentru a disimula adevărul, să se controleze sau să reprime acele manifestări ce pot constitui indicii ale minciunii, cum ar fi: scădere a fermității argumentării, ezitări, reveniri, perioade de latență în răspunsuri, spasm glotic, modificări de paloare a privirii etc.
Și în cadrul confruntării trebuie respectate unele reguli tactice, după cum urmează: confruntarea propriu-zisă începe prin adresarea unei întrebări de natură să stabilească dacă persoanele se cunosc și relația care există între ele (de exemplu, „Arătați dacă cunoașteți persoana de față și în ce relații sunteți cu ea ?”). O asemenea întrebare este indispensabilă, întrucât confruntarea nu poate fi făcută între persoane care nu se cunosc, pentru că în cazul acestora se recurge la efectuarea de alte activități, respectiv la prezentarea pentru recunoaștere, nu la confruntare. Se interzice efectuarea confruntării prin citirea declarațiilor date anterior de către cei confruntați și nici cu adresarea întrebării dacă își mențin declarațiile, deoarece, din temerea de a nu fi considerați de rea-credință, cei confruntați, de obicei, își mențin declarațiile inițiale, întrebările trebuie adresate rând pe rând, adică, după ce primul interogat a dat o anumită explicație, aceeași întrebare se adresează și celui de-al doilea, dacă una dintre persoane afirmă existența unui fapt, de regulă ascultarea debutează cu această persoană, după ce se epuizează întrebările organului judiciar, acesta poate îngădui ca cei confruntați să își adreseze reciproc întrebări (art. 131 alin. (3) C. proc. pen.), trebuie să se asigure un climat corespunzător confruntării (astfel, persoanele confruntate trebuie tratate în mod egal, fără să fie intimidate), organul judiciar trebuie să cunoască persoanele din punct de vedere psihologic (de exemplu, emotivii pot fi neclari sau nesiguri în declarații, se pot contrazice sau inhiba ușor, mai ales când se află în confrunatare cu persoane superioare lor prin cultură, statut social, forță fizică), se recomandă să nu fie abordate mai multe aspecte în cadrul aceleași confruntări, iar dacă sunt mai multe aspecte de lămurit, se indică efectuarea unor confruntări separate.
În cazul în care se revine asupra declarațiilor și persoana recunoaște adevărul, se renunță la confruntare. Dacă nici în urma efectuării confruntării nu s-a ajuns la înlăturarea contrazicerilor, în literatura de specialitate, s-a mers pe ideea că ea nu mai poate fi repetată, argumentul fiind unul firesc: o depoziție repetată de multe ori ajunge să fie învățată, astfel încât, va fi reprodusă la fel și cu ocazia confruntărilor ulterioare.
În urma confruntării se poate ajunge, fie la un rezultat pozitiv, fie la unul negativ. Un rezultat este pozitiv atunci când ambele persoane confruntate revin asupra declarațiilor date anterior, astfel încât contrazicerile sunt înlăturate. Acest fel de rezultat este specific situațiilor în care ambele persoane, deși au fost de bună-credință, contrazicerile s-au datorat unor cauze independente de voința lor sau, deși de rea-credință, una sau ambele persoane se conving de inutilitatea tergiversării procesului și retractează declarațiile anterioare sau părăsesc poziția de nesinceritate datorită abilității organului judiciar de a conduce confruntarea, și nu în ultimul rând, atunci când nu revin asupra declarațiilor anterioare, aduc anumite corective sau indică surse de verificare a celor cuprinse în declarațiile contrazicătoare. Vorbim despre un rezultat negativ atunci când ambele persoane confruntate nu părăsesc poziția inițială și nici nu indică elemente care să înlăture contradicțiile, în acest din urmă caz, se va continua administrarea de noi probe. Dacă nu mai pot fi administrate alte probe sau cele existente nu sunt de natură să îndepărteze contrazicerile, declarațiile care conțin elemente de nepotrivire vor fi înlăturate.
CAPITOLUL 3. Constatări tehnico-științifice și expertize criminalistice
3.1. Împortanța constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor în soluționarea furturilor auto
Antrenarea tot mai frecventă a unor specialist în investigațiile judiciare a fost impusă atât de nevoia lărgirii posibilităților de perfecționare a activităților de înfăptuire a justiției, cât și de progresul rapid al științei și tehnicii, cu impact direct asupra aflării adevărului.
Autorii de specialitate afirmă că, întrucât ne aflăm într-o “epocă în care cunoștințele devin tot mai întinse, iar specializarea capătă forme dintre cele mai diverse, este firesc ca expertiza să aibă un rol deosebit, așa cum nu l-a avut niciodată până acum” sau cum ne aflăm într-o perioadă de desfășurare științifică a probelor . Împortanța expertizei în procesul judiciar a fost clar subliniată în numeroase lucrări de specialitate, în primul rând în cele din domeniul dreptului procesual.
Expertiza este importantă deoarece contribuie la aflarea adevărului, cu privire la existența sau inexistența infracțiunii la persoana care a săvârșit-o, precum și la alte împrejurări necesare pentru corecta soluționare a cauzei. Elemente de probă îndoielnice ori simple indicii pot, prin efectuarea expertizei, să fie reținute ca probe temeinice ori înlăturate ca fiind, fără valoare.
Aceasta face parte din categoria expertizelor judiciare, reprezentând un mijloc de probă, un procedeu probator valoros, prin care, pe baza unei cercetări fundamentate pe date și metode științifice, expertul furnizează organului judiciar concluzii motivate științific cu privire la fapte pentru a căror lămurire sunt necesare cunoștințe specializate. Conform unei alte abordări, expertiza este o activitate de cercetare a unor împrejurări necesare.
Atât constatările tehnico-științifice, cât și expertizele sunt reglementate de Codul de procedură penală. Astfel, sediul materiei se gasește în art. 172-191, referitoare la constatările tehnico-științifice cât și la expertize ce pot fi dispuse în faza de urmărire penală.
3.2. Constatarea tehnico-științifică
Constatarea tehnico-științifică se înscrie printre mijloacele de probă specifice actualei noastre legislații procesual-penale. Potrivit legislației în vigoare, constatarea tehnico-științifică are un caracter de urgență, valorificarea științifică a urmelor fiind impusă de existența pericolului dispariției unor mijloace materiale de probă sau de schimbarea unor situații de fapt.
În cursul săvârșirii infracțiunilor, în raport cu modul de operare utilizat, făptuitorii crează variate urme: urme de forțare, urme de lovire, urme papilare, modificări ale seriilor de identificare, modificări ale înscrisurilor etc. Valoare probatorie a acestor urme poate fi pusă în evidență prin cercetările efectuate de specialiști. Astfel, examinarea de specialitate s-a impus ca fiind un procedeu probator de importanță capitală în soluționarea temeinică și legală a cauzelor.
Constatarea tehnico-științifică a fost definită, în literatura criminalistică, drept o activitate de interpretare și valorificare științifică imediată a urmelor, mijloacelor de probă și a împrejurărilor de fapt, desfășurată, la cererea organelor de urmărire penală, în scopul identificării făptuitorului și a obiectelor folosite pentru săvârșirea infracțiunii. Sub aspectul conținutului, această activitate operativă este mai restrânsă decât expertiza și se dispune numai în caz de urgență.
În vederea efectuării unei constatări tehnico-științifice, se apelează la specialiști când nevoia constatării de specialitate se conjugă cu imperativul clarificării urgente a unor fapte, împrejurări ale cauzei sau cu pericolul dispariției mijloacelor de probă ori de schimbare a unor situații de fapt care formează obiectul interpretării. În asemenea cazuri, constatarea tehnico-științifică este preferată expertizei, deoarece este mai operativă și eficace.
În literatura de specialitate, constatarea tehnico-științifică a fost apreciată ca fiind un procedeu de probațiune, respectiv un mod de a opera prin cercetare asupra anumitor urme și mijloace de probă, în vederea cunoașterii exacte a valorii probatorii a acestor ”martori muți”.
Constatarea se efectuează, de regulă, de către specialiști sau tehniceni care funcționează în cadrul ori pe lângă instituția de care aparține organul de urmărire penală, fără ca aceștia să-și însușească atribuții de organ de urmărire penală. Această se dispune numai de către organul de urmărire penală, exceptând cazul refacerii sau completării acesteia, când poate fi dispusă și de instanța de judecată.
Când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei sunt necesare cunoștințele unui specialist, organele de urmărire penală pot dispune efectuarea constatării tehnico-științifice într-una din următoarele situații tactice ivite pe parcursul urmăririi penale:
Existența pericolui de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt;
Acest pericol a fost definit ca fiind primejdia distrugerii intenționate sau neintenționate, în substanța sa, a unui mijloc de probă și posibilitatea înlăturării sale din câmpul infracțional, fiind sustras cercetării, precum și riscul ca mijloacele de probă, subzistând în materialitatea lor, să sufere modificări care să le altereze însușiri ce le individualizează, facându-le improprii cercetării. Prin pericolul de schimbare a unor situații de fapt se întelege posibilitatea survenirii, după săvârșirea infracțiunii, a unor elemente noi care ar putea modifica seminificativ aspectele în configurația câmpului infracțional și care ar genera dificultăți în cercetare, inclusiv riscul abordării unor piste false.
necesitatea lămuririi urgente a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.
Aceasta este impusă nu atât de pericolul dispariției mijloacelor de probă sau al schimbării situației de fapt, cât de necesitatea asigurării, chiar de la începutul urmăririi penale, a justei orientări în efectuarea anchetei. Organul de urmărire penală apreciază necesitatea folosirii acestui procedeu probator, în raport cu utilitatea datelor furnizate care pot indica direcția ce trebuie imprimată cercetărilor, prin confirmarea uneia dintre versiunile elaborate în cauză.
Examinarea atentă a celor două situații este impusă de nevoia apărută în practica de urmărire penală de a stabili care sunt circumstanțele ce permit organului de urmărire penală să utilizeze acest procedeu probator operativ fără a leza drepturile recunoscute de lege părților în cazul expertizei.
În cazul furturilor din și de autovehicule, constatarea tehnico-științifică joacă un rol destul de important întrucât părerea unui expert cu privire la anumite aspecte poate fi decisivă pentru pista urmată de organele de urmărire penală. Așadar, constatarea tehnico-științifică dispusă în cazul infracțiunilor de furt auto poate demasca modul de operare, persoană făptuitorului, mobilul infracțiunii, eventuale rute parcurse etc.
3.3. Expertiza biologică
Succesul realizării genotipului de probă biologică ridicată de la fața locului depinde de modul în care aceasta este ridicată, ambalată, conservată și transportată. Tehnica de recoltare, conservare, ambalarea și transportul probelor au o importanță deosebită pentru obținerea unor rezultate viabile, prin analiza ADN. Dacă urmele nu sunt recoltate, ambalate, înregistrate, conservate sau transportate corect, acestea nu vor putea fi admise ca probe în justiție și nu vor fi genotipate pentru evitarea chelutielelor nejustificate. În cazul în care acestea nu sunt înregistrate înaintea ridicării sau nu sunt ambalate și pastrate corect, originea acestora poate fi contestată.
În cazul furturilor de și din autoturisme, țesutul biologic poate fi gasit depus pe o gamă largă de suporturi cum ar fi:
Obiectul folosit pentru patrunderea in autovehicul(piatra, chei, rangă, bară metalică)
Obiectele vestimentare gasite în interiorul autovehicului(geacă, fes, șapcă, manuși)
În vehicul, pe toate zonele unde a existat un contact fizic dintre faptuitor și obiectul suport (volan, mânere, parbrize, schimbător, cotieră, comenzile mașinii, etc)
Obiecte diverse prezente în câmpul infracțional care au fost utilizate de persoane sau constituie suportul pentru realizarea unui transfer al urmelor sau microurmelor biologice.
Sângele poate permite identificarea persoanei de la care provine prin intermediul genotipării ADN. Din acest motiv, prezintă o valoare probatorie foarte mare și poate fi examinat și din punct de vedere al dispunerii pe obiectul suport, obținându-se informații valoroase care pot duce la localizarea în spațiu a faptuitorului. În cazul autoturismelor, urmele de sânge pot fi găsite pe articolele vestimentare, pe obiectele folosite la săvârșirea furtului sau găsite la fața locului.
Saliva și secrețiile nazale pot fi probe ce pot fi folosite la identificarea unei persoane utilizând genotiparea ADN. Acestea pot fi găsite în interiorul autoturismului pe diferite obiecte cum ar fi resturi de țigară, vase de baut, șervețele, gume de mestecat, alimente partial consummate.etc.
Unghiile și depozitele subunghiale pot fi o sursă de material probatoriu dar trebuie să provină de la faptuitor . Acest tip de urme prezintă un interes redus în cazul furturilor de și din autoturisme, interesând mai mult la infracțiunile săvârșite cu violență.
Firele de păr corporal, sau capilar prezintă interes pentru genotiparea ADN iar aplicabilitatea criminalistică ale acestor tipuri de probe constă în analiza mitocondrială a acestora și examinarea morfologice dupa aspect, culoare, canal medular, keratină, boli ale părului, păr smuls/colorat.
Fecalele și urina pot fi tipuri de probe biologice și pot fi examinate din punct de vedere al geneticii pentru identificarea persoanei de la care provin sau din punct de vedere chimic sau toxicologic. În cazul furturilor de și din autoturisme, acestea prezintă interes dacă provin de la persoana care a săvârșit infracțiunea.
Urmele sau microurmele biologice provenit din contactul cu pielea/transpirația pot fi transferate pe un obiect prin manipularea acestuia de mai multe ori. Acestea sunt folosite pentru identificarea unui individ și se pot găsi pe diferite suporturi (haine, manuși, obiecte folosite la comiterea furtului-surubelnițe, levier,piatră, etc.).
Urmele sau microurmele biologice depuse pe suporturi atipice pot fi folosite la identificarea unei persoane. Acestea prezintă interes în cazul cercetării locului faptei deoarece se pot găsi multiple urme sau microurme pe sol sau pe diferite suprafețe aflate în câmpul infracțional(saliva, sânge sau alte secreții).
Cercetarea și descoperirea urmelor sangvinolente la fața locului constituie o activitate deosebit de importantă ce poate prezenta un grad foarte ridicat de dificultate. Dificultatea nu priveșt, desigur, urmele evidente de sânge, ci, în special, acele urme care au suferit modificări prin scurgerea timpului, urmele aflate în cantitate mică, sau care prezintă o culoare ce se poate confunda cu cea a suportului. Formele cele mai frecvente în care se găsesc urmele de sânge la fața locului sunt : picături, stropi, mânjituri, dâre, bălți etc. Modul de prelevare a acestor urme se realizează în funcție de particularitățile locului cercetat sau ale suportului pe care acestea se află, existând o serie de reguli tactice specifice pe care cercetătorii au obligația de a le respecta în această etapă, de multe ori de aceste prelevări și analize depinzând în cele din urmă rezultatul final al întregii anchete. Depistarea urmelor de sânge se realizează cu ajutorul mijloacelor tehnico-științifice pe care echipa de cercetare le are din dotare, respectiv surse de iluminat ( lanternă) care dispun de filtre de culoare capabile să evidențieze urma. De multe ori, în același scop este utilizată și lampa U.V.
După determinarea unei pete suspecte se stabilește dacă acea pată este de sânge prin aplicarea metodelor biologice ( utilizarea de reactivi precum: apa oxigenată, luminol, acid sulfuric, reactivul Medinger pe bază de verde leuco-malachit, reactivul Adler etc. ). Din întreaga echipă de cercetare se recomandă ca toate aceste procese de prelevare biologică să fie îndeplinite de către un specialist în biocriminalistică.
3.4. Expertiza trascologică
3.5. Expertiza dactiloscopică
După aproape un secol de la consacrarea dactiloscopiei ca metoda certă de identificare a persoanei, de utilizare eficientă a sa pentru stabilirea identității infractorilor recidiviști ca și în probarea participării acestora la comiterea faptelor penale pe baza urmelor papilare ridicate de la fața locului, metodologia și tehnica de lucru în acest domeniu erau foarte puțin evaluate față de stadiul de pionierat.
Identificarea dactiloscopică are la bază proprietățile desenului papilar – unicitatea, fixitatea și inalterabilitatea – și este realizată printr-un examen dactiloscopic comparativ între amprentele papilare în litigiu și amprentele papilare martor prin care se înțeleg cele aflate în cartotecile mono sau decadactilare, cele provenite din cercul de suspecți, de la persoanele care urmează să li se stabilească identitatea sau urmele papilare ridicate de pe diverse obiecte ce aparțin persoanei dispărute .
Sarcina principală a dactiloscopiei este de a constata dacă o amprentă incriminată și o amprentă de comparație sunt create de același deget, palmă sau plantă și pe această bază, de a stabili identitatea fizică a unei persoane. Aspectul morfologic care este același demonstrează identitatea de origine a unei urme cu impresiunea și în același timp, le deosebește de urmele si impresiunile provenite de la alte degete .
Expertiza dactiloscopică ca mijloc de probă în procesul penal reprezintă etapa finală a activității de examinare dactiloscopică comparativă, clarificând aspecte privind modul de formare a urmelor de mâini la fața locului, persoana care le-a creat, precum și precizarea raportului dintre urmă si activitatea infracțională a persoanei. Creșterea numărului de specialiști dactiloscopici nu s-a dovedit o soluție viabilă, deoarece, cu toate eforturile de perfecționare a pregătirii acestora și concomitent cu cercetările și inovațiile privind diversificarea formulelor de clasificare, a fost imposibil să se elimine în totalitate subiectivismul.
Consecința în timp a fost nefinalizată printr-un randament corespunzător al eforturilor fizice deosebite. Cu toată pregătirea, factorul uman era depășit de volumul de date, impresiuni urme – ce trebuiau comparate – și se releva pregnant necesitatea unei îmbunătățiri radicale de lucru, urmată de consecințe favorabile pentru însăși înfăptuirea actului de justiție, impunându-se în acest domeniu de robotizare care s-a realizat în cele din urmă prin ani de studii și cercetări aplicative ale tehnicii de calcul în domeniul dactiloscopiei. Cu asemenea stări de fapt s-au confruntat autoritățile judiciare din toate țările, ceea ce a impus și punerea în operă a unor soluții de modernizare. Cu certitudine se poate afirma că, începând cu anii ’80, are loc o veritabilă revoluționare a dactiloscopiei, studiile conjugate ale specialiștilor în dactiloscopie și a celor din informatică materializânduse în crearea unor sisteme de identificare automată a amprentelor digitale.
Stadiul actual al tehnologiilor informatice și rezultatele spectaculoase obținute în domeniul tratării, a analizei imaginilor au permis punerea la punct și implementarea în activitatea curentă a autorităților judiciare 20/64 a unor sisteme automate de identificare a amprentelor aflate astăzi într-o continuă perfecționare si expansiune. Sistemele automate de identificare a amprentelor digitale cunoscute generic sub numele AFIS (Automated Identification Sistem), sunt într-o conti nuă perfecționare și expansiune pe plan mondial .
Practica utilizării unor astfel de sisteme și testările efectuate pe parcursul mai multor ani, au determinat avantaje considerabile față de modul clasic de lucru, enumerate după cum urmează:
automatizarea cvasicompletă a celor mai dificile și anevoioase operațiuni în procesul valorificării amprentelor, de la selecționarea datelor la compararea impresiunilor sau urmelor;
b) precizia și fiabilitatea, factorilor care permit analizarea a milioane de impresiuni și urme într-o unitate de timp inimaginabilă anterior, respectiv minute, fapt ce permite specialiștilor efectuarea unor activități de validare și analiză a rezultatelor;
c) compartimentarea cu sisteme informatice preexistente;
d) arhitectura modulară și flexibilă ce permite adaptarea la condițiile utilizatorului;
e) exploatarea relativ simplă, modul de lucru fiind însușit de specialiști dactiloscopici într-o perioadă de timp relativ scurtă;
f) exploatarea respectiv codificarea automată a oricărei amprente inclusiv a fragmentelor de urme papilare, inexploatabile prin metodele tradiționale;
g) calitatea imaginii – operatorul fiind în măsura să completeze lacunele acesteia prin măriri parțiale a zonelor cu minuții clare, ajustarea contrastului sau inversarea crestelor (alb-negru, negru-alb);
h) citirea directă a amprentei fără amprentarea clasică folosindu-se scanarea electronică.
Corelarea acestor facilități cu cerințele practice curente ale investigației dactiloscopice relevă mutațiile calitative incontestabile ce derivă din implementarea sistemelor automate în activitatea autorităților judiciare. Astfel, pe segmentul identificării făptuitorilor prin examinarea urmelor papilare descoperite și ridicate de la fața locului sistemele permit codificarea și stocarea la nivel central a tuturor amprentelor, inclusiv a celor imprimate fragmentar, în așa fel încât, în momentul identificării se pot stabili aproape instantaneu faptele comise până la acea dată pentru care există asemenea posibilități de probațiune.
Este de necontestat aportul adus de sistemele automate de identificare a amprentelor și urmelor digitale la reducerea timpului dintre comiterea și identificarea autorilor.
Performanțele inimaginabile în trecut au devenit realitate. De exemplu, în urma introducerii în exploatare la Institutul de criminalistică din Inspectoratul General al Poliției, a sistemului AFIS 2000 furnizat de firma Americana PRINTRAK, se poate vorbi în adevăratul sens al cuvântului de o explozie de identificări dactiloscopice. În primele 20 de luni de utilizare s-au identificat peste 1550 de autori de fapte judiciare, peste 60% dintre aceștia săvârșind infracțiunile în alte localități decât cele de domiciliu sau chiar în afara țării. În primii doi ani de utilizare a sistemului au fost identificați 1835 autori de infracțiuni.
Cazuistica rezolvată confirmă integral previziunile, reușindu-se identificarea unor făptuitori pentru infracțiunile comise pe întregul teritoriu al țării, inclusiv în afara granițelor (furturi săvârșite în Europa). Astfel, în perioada scurtă de asimilare a noii tehnologii au fost soluționate cazuri aflate în evidență de mai mulți ani, pentru care nu existau perspective de identificare a autorilor prin alte metode.
În cazul furturilor de și din autoturisme utilizarea identificării dactiloscopice prezintă un interes deosebit deoarece în unele cazuri poate fi singura soluție pentru aflarea adevărului. Așadar, datorită utilizării sistemului AFIS privind identificarea criminalistică a amprentelor cu privire la furturile auto, rezultate sunt favorabile, identificându-se 89 de persoane care au săvârșit furturi de autoturisme și 279 de persoane care au săvârșit un furt din autoturisme.
3.6. Expertiza urmelor de vopsea
3.7. Expertiza grafoscopică
CAPITOLUL 4. Prevenirea furturilor de autoturisme și cooperarea europeana și internațională
4.1. Darea în urmarire a autovehiculelor furate
4.2. Utilizarea informaticii și importanța acesteia în soluționarea furturilor auto
Recent au fost create baze de date, cu aplicații civile, cu ajutorul măsurătorilor biometrice la o școală din Anglia care a utilizat un scanner pentru irisul uman. Sistemul AFIS-2000 care a avut ca punct de plecare nevoia criminaliștilor de rapiditate în identificare a fost extins găsindu-i-se și alte utilități în domenii civile, cum ar fi:
în Franța a fost utilizat cu succes de Oficiul Francez pentru Protecția Refugiaților și Apatrizilor, pentru a depista persoanele care se înregistrau sub diverse identități, primind astfel sprijin social pentru fiecare identitate.
în Statele Unite ale Americii, la Los Angeles prin EDS – AFIS a fost utilizat sistemul pentru a fi depistate persoanele ce beneficiau de ajutor social, acestea fiind înregistrate tot sub diferite identități.
Baza de pornire, în aproape orice anchetă, o reprezintă cercetarea la fața locului, acolo de unde se adună toate urmele, primele declarații și se fac primele constatări. Cu cât factorul timp în prelucrarea urmelor se reduce, cu atât ancheta este mai eficientă, asigurându-se astfel acea celeritate, operativitate de care se tot vorbește. În această situație factorul timp va fi prelucrat de factorul uman, precum și de factorul distanță sau spațiu.
Oportunitatea și utilitatea creării unei baze de date trebuie făcută cu minuțiozitate, pornindu-se de la analiza statică a modurilor de operare, a numărului de infracțiuni de un anumit gen, aria de cuprindere, frecvența de producere a acestora. Pornind de la analiza acestora se vor calcula costurile constituirii oricărei baze de date atât economice, de timp, cât și umane, și posibilitatea de a fi utilizată o lungă perioadă de timp, dar cu o amortizare cât mai rapidă și eficientă. Trebuie studiată posibilitatea „reciclării“ bazelor de date prin ștergerea celor ce nu mai sunt utile și introducerea altora noi.
4.3. Cooperarea europeana și internatională în vederea soluționarii furturilor auto
4.4. Metode și mijloace de prevenire a furturilor auto
Activitatea aprofundării, diversificării și sporirii eficienței măsurilor preventive este determinată de profesionalizarea mediilor criminale de dimensiunea mereu crescândă a infracțiunilor, de circulație rapidă infractorilor și mișcarea acestora în spații foarte largi.
Elaborarea mijloacelor si metodelor de combatere se bazează pe cunoașterea atât a cauzelor și a condițiilor ce determină sau favorizează săvârșirea de fapte antisociale, cât și a metodelor și mijloacelor folosite de catre faptuitori la săvârșirea celor mai frecvente genuri de infracțiuni.
Pentru a preîntâmpina comiterea unor asemenea fapte trebuie avute în vedere câteva cauze și condiții care favorizează acest gen de infracțiuni.
În primul rând neglijența posesorilor de autovehicule, cu ocazia parcării și asigurării acestora este una din principalele cauze care au ca finalitate savârșirea furtului. În cele mai multe cazuri, posesorii de autoturisme le parchează în locuri neamenajate, nepăzite și neiluminate ceea ce favorizează activitatea hoților. Aici se încadrează și posesorii care lasă la vedere în interiorul mașinii lucruri tentante, ca: genți tip diplomat, telefoane mobile, aparatură electronică, poșete de damă. Sunt situații în care autoturismele sunt lăsate descuiate și chiar cu cheile în contact ori, datorită unor defecțiuni sunt lăsate perioade îndelungate de timp în diferite locuri de unde pot fi tractate sau dezmembrate. Mai trebuie avută în vedere și încrederea acordată de unii posesori de autovehicule față de persoane necunoscute precum și nedotarea autoturismului cu dispozitiv antifurt.
Pentru prevenirea acestor evenimente nedorite, posesorii de autoturisme pot lua unele masuri cum ar fi asigurarea autoturismelor prin încuierea ușilor sau contactarea firmelor specializate în comercializarea și instalarea de sisteme de alarmare, antifurt, pe autoturisme, în vederea cumpărării unor asemenea sisteme care descurajează infractorii și realizează siguranța autoturismelor prin activarea lor. Trebuie precizat ca nu trebuie lăsate în autoturism obiecte personale, și nici cele ale autoturismului, pentru că acestea pot fi folosite de infractori.
O altă măsură preventivă a proprietarilor este aceea de a nu lasa la vedere, atunci cand părăsesc , obiecte de valoare care atrag interesul din partea hoților din autoturisme, exemplificând în acest sens: genți de voiaj, poșete, borsete, genți ,aparatură electronică si orice alt obiect de valoare care poate stârni curiozitatea hotilor.
Proprietarii de autoturisme trebuie sa se asigure ca acestea să fie parcate numai în locuri bine iluminate, în locuri unde pot fi observate în permanență de către proprietari iar nu în locuri dosnice sau izolate din punct de vedere al traficului de persoane. Unii posesori de autovehicule procedează la poansonarea roților autoturismelor în scopul identificării de către proprietar a acestora în cazul furturilor, fapt ce este util în cazul în care autovehiculul este descoperit iar infractorul nu recunoaște că a furat mașina. Un posesor precaut care iși ia toate masurile la timp nu va avea motive de ingrijorare iar acest lucru nu va putea profita spargatorilor .
Având în vedere natura cauzelor și a condițiilor care favorizează săvârșirea furturilor de și din automobile, precum si a pericolului social deosebit de mare, au fost luate masuri care trebuie sa fie aplicate de catre autoritățile polițienești ale statului. În acest sens se menționează preocuparea intensă a autorităților în vederea asigurării unor servicii de buna calitate oferite tuturor proprietarilor de autoturisme, creearea unei baze comune de date cu privire la înmatriculări, radieri, vânzări sau diferitele dispoziții cu privire la vehicule precum și evidența mașinilor declarate furate și informarea rapidă a tuturor punctelor de frontieră.
Este recomandat păstrarea actelor si a unei poze a autovehiculului acasa ori în alt loc decât în autovehicul. În cazul în care mașina va fi furată aceste documente sunt extrem de utile poliției pentru căutarea și regăsirea rapidă a acestuia , inclusiv prin intermediul internetului.
Internetul a devenit o rețea destul de utilizată in domeniul vânzărilor auto datorită numărului mare de mașini, diversității marcilor dar și numărului mare de cereri. Este foarte probabil ca o mașină furată sa fie gasită la vânzare pe internet fie sub forma dezmembrării sau ca autovehicul functional.
În perioada estivală, pe lângă confortul oferit de o călătorie cu autoturismul personal, trebuie avut in vedere ca este perioada in care furturile auto cunosc o amploare datorita aglomerarii produse de turiști. Orice proprietar trebuie să se asigure de buna funcționare a autoturismului și să-și stabilească cu exactitate traseul, prevăzând locurile de popas sau de staționare pe timpul nopții.
Trebuie avută în vedere alegerea locurilor de parcare special amenajate sau zonele bine luminate și aflate la vedere căutând popasurile special amenajate în acest sens. Autoturismul nu trebuie părăsit dacă este încărcat cu bagaje sau are expuse la vedere obiecte care ar putea tenta hoții și indiferent de perioada pentru care părăsiți autovehiculul, nu uitați să conectați sistemul de alarmă.
În cazul in care se părăsește autoturismul, indifferent de perioada de timp,cheile nu trebuiesc lăsate în contact, în încuietoarea portierei sau a portbagajului. Acesta este unul din cele mai frecvente cauze a furturilor auto și trebuie avut in vedere.
Achiziționarea de automobile second hand este o afacere atractivă datorită prețului scăzut, dar este în același timp și riscantă datorita stării necorespunzătoare din punct de vedere tehnic a autoturismului. Majoritatea celor ce vând asemenea autoturisme știu să le „cosmetizeze” bine înainte, să ascundă aceste vicii tehnice și să dea astfel impresia că o mașină a fost bine întreținută și puțin rulată. Acest risc poate fi limitat prin prezența unui specialist auto în momentul achiziționării.În afară de riscul tehnic care există mai putem vorbi și despre riscul juridic, care este acela că mașina pe care doriți să o achiziționați ar putea să fi fost furată (din România sau din străinătate), seriile de identificare ale automobilului modificate iar actele falsificate.
Pentru buna achiziționare a autoturismelor facută în condiții de siguranță trebuie solicitat vânzătorului să prezinte un act de identitate în original, precum și actele de identitate ale autoturismului tot în original (certificat de înmatriculare, carte de identitate), urmând a confrunta
datele din actul de identitate al vânzătorului cu cele din actele de identitate ale autoturismului.
Este de preferat ca autoturismul să fie înmatriculat în România iar numărul de înmatriculare să fie același cu cel din certificatul de înmatriculare, în caz contrar actele nu sunt valabile. Seriile poansonate pe motor și pe caroserie sau șasiu trebuie să fie aceleași cu cele existente în cartea de identitate și certificatul de înmatriculare ale autoturismului. În cazul în care acestea nu corespund sau nu sunt vizibile este cel mai probabil ca mașina sa fi fost furată. Un alt lucru important la cumpărarea unui autovehicul second-hand este acela de a ne feri de ofertele attractive care ascund întodeauna ceva.
Pentru buna siguranță la achiziționarea unui autovehicul second hand primul pas care trebuie făcut este de a merge împreună cu vânzătorul și autoturismul la Registrul Auto Român unde după o prealabilă verificare în baza de date a autoturismelor furate se va elibera certificatul de autenticitate sau dovada de identificare a autoturismului. Această etapă este una obligatorie la schimbarea proprietarului unui autovehicul și trebuie oricum parcursă. De aceea este necesar efectuarea acestei verificari înainte de încheierea actelor și plata prețului mașinii.
Mai trebuie avut in vedere toate clauzele contractului care trebuie încheiat si citirea acestora cu atenție sportia. Pentru siguranța vânzării este recomandat ca incheierea contractului să se facă in prezența a doi martori. Cu ocazia înmatriculării autovehiculului în circulație acesta este verificat din nou în baza de date centrală a poliției, fapt ce va da siguranța ca mașina a fost dobandită legal si nu prezintă niciun impediment tehnic sau legal care ar putea să prejudicieze orice comparator.
Potrivit Hotărârii de Guvern nr. 85/2003, actele necesare înmatriculării unui autoturism sunt cererea solicitantului, fișa de inmatriculare, cartea de identitate a autovehicului, actul de proprietate atât al vehiculului cât și al solicitantului, dovada de efectuare a inspecției tehnice periodice, dovada asigurării mașinii, dovada de plată a taxei auto, dovada de plată a placuțelor de înmatriculare, certificatul de autentificare emis de Registrul Auto Român și dovada de plată a contravalorii certificatului de inmatriculare.
Mai trebuie avut in vedere la cumpărarea unui autoturism înmatriculat daca vânzătorul a efectuat sau nu radierea vehicului deoarece in cazul furtului radierea din circulație se efectuează dupa 90 de zile de la data înregistrării plângerii, la solicitarea proprietarului. Așadar este probabil ca autoturismul care urmează a fi cumpărat sa fie radiat din circulație neavând drept de circulație pe drumurile publice.
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
I Tratate. Cursuri universitare. Manuale
Lazăr Cârjan – „Tratat de criminalistică”, Editura Pinguin Book, București, 2005
Emilian Stancu – „Criminalistică” , Editura Actani, volumul II, București, 1995
Ion Mircea – “Metode de urmărire a autovehiculelor de la locul faptei” , Studia Universitatis Babes-Bolyai, Series Jurisprudentia, Cluj, 1966
Vintilă Dongoroz – “Explicațiile teoretice ale codului penal roman”, Editura Academica, volumul III, București, 1969
Petre Dungan, Tiberiu Medeanu, Viorel Pasca – “Drept penal. Partea speciala(prezentare comparativă VCP-NCP)”, Editura Universul Juridic, București
George Antoniu ,Constantin Duvac, Daniela Iuliana Lamașanu, Ilie Pascu, Constantin Sima, Tudorel Toader, Ioana Vasiu – “Explicațiile preliminare ale noului Cod penal, Vol. III – Partea specială”, Editura Universul Juridic, București, 2013
Alexandru Boroi – “Drept penal, partea specială”, ediția a II a, Editura C.H. Beck , București, 2006
Vasile Dobrinoiu, Norel Neagu – “Drept penal, partea speciala”, Editura Universul Juridic, București, 2014
Vintilă Dongoroz – “Explicațiile teoretice ale codului de procedură roman”, Vol. I, Partea generală, Editura Academiei, R.S.R., București, 1975
Aurel Ciopragă, Ioan Iacobuță – „Criminalistică”, Editura Junimiea, Iași, 2001
Aurel Ciopragă – „Criminalistică, tratat de tactică”, Editura Gamma, Iași, 1996
Ion Mircea – „Criminalistică”, Editura Fundația „Chemarea”, Iasi, 1922
Emilian Stancu – “Criminalistica”, Editura Actani, Bucuresti 1995, Volumul I
Constantin Aionitoaie, Ion-Eugen Sandu, Eugen Palaceanu, Tudorel Butoi – “Tratat de tactica criminalistica”, Editia a II-a revizuita si completata, Editura "Carpati" 1992
Lector univ. Constantin Draghici, Drd. Adrian Iacob, Jurist. Ciprian Iftimie – “Metode si tehnici moderne de cercetare si identificare “- Tratat de criminalistica, București, Editura Universul Juridic, 2006
Radu Constantin, Pompil Draghici, Mircea Ionita – “Expertizele mijloc de proba in procesul penal”, Editura Tehnica Bucuresti, 2000
Ion Mircea – “Criminalistica”, Editura Luminalex, Bucuresti, 2010
Florin Ionescu – “Criminalistica”, Editura Universitara, Bucuresti, 2008
Gheorghita, Mihai – “Tactica cercetarii la fata locului”, „Angela Levinta”. Chisinau, 2004
Coordonator drd. Ion Tomescu, G. Simu, C. Manea, M. Badajar, V. Tataru – “Manual de tactica”, editia 5, Editura C.H. Beck, 2007
Vasile Bercheșan- “Cercetarea Penală, Îndrumar complet de cercetare penală”, Editura Icar, București
L. Petrică, “Investigarea criminalistică a locului faptei”, Ed. Luceafărul, București, 2004
Conf.univ. dr. Gheorghe Pășescu- “Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei”, Editura Era, București, 2006
Colectiv- “Tratat de Criminalistică”, volumul I, Editura Ministerului de Interne,București, 1976
E. Stancu, “Tratat de criminalistică” ediția a V-a , Ed. Universul Juridic, București, 2010
I. Mircea, “Criminalistică”, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1978
C. Suciu, “Criminalistica”, Ed. Didactică si Pedagogică, București, 1972
H. Gross, “Manuel pratique d’instruction criminelle”, Paris, 1899
A. Ciopraga,” Criminalistică-Tactică”, Iași
V. Stoica, “Cercetarea la fața locului”, P.P.C. nr. 2/1981
C. Suciu, “Criminalistica”, Ed. Didactică si Pedagogică, București, 1972
I.E.Sandu, V. Bercheșan, “Tratat de practică criminalistică”, I.G.M., Bucuresti, 1976
Golunski S. A., “Criminalistica”, Ed. Științifică, București, 1961.
Aionițoaie C., Sandu I. E., “Tratat de tactică criminalistică”, Ed. Carpați, Ministerul de Interne, Oradea, 1992.
Ion Olteanu, “Tactică Criminalistică”, Ed. AIT Laboratories, Bucuresti, 2009
N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, “Psihologie judiciară”, Casa de editură și presă „Șansa”,București, 1992
I. R. Constantin, M. Radulescu, ”Dactiloscopia”, Ed. Ministerului de Interne, București, 1975
Marin Mircea, Petru Dume – ”Utilizarea sistemului automat de identificare a amprentelor în investigarea dactiloscopică”.
Colectiv – ”Bazele computerelor Hard&Soft”, Ediția a II-a.Ediura Mirton, Timișoara 1999.
II Monografii.
P.C. Băloi – “Unele probleme privind cercetarea locului faptei”, în “Probleme de medicină judiciară și de criminlistică”, Vol. IV, Editura Medicală, București, 1965
C. Barbu – “Furtul folosintei vehiculelor in reglementarea noului cod penal”, R.R.D. nr.2/1969
V. Bercheșan – “Metodologia investigării criminalistice a infracțiunilor “– ed. Paralela 45, 1998
T. Bogdan, “Probleme de psihologie judiciară”, Ed. Științifică, București, 1995
AFIS 2000 – ”Autoclasificare și Instrucțiuni de codificare a detaliilor”, București, 1996
III Studii și articole de specialitate. Dicționare
N. Dan și colab. – ”Dicționar de criminalistică”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984.
ACTE NORMATIVE
Legea nr. 286 din 17 iulie din 2009 privind Codul Penal, publicată în M. Of., Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, completată și modificată prin Legea 63/2012, publicată în M. Of., nr. 258 din 19 aprilie 2012.
Codul de procedură penală, republicat în M. Of. nr. 78 din 30 aprilie 1997, modificat printr-o serie de acte normative, ultima modificare adusă prin Legea nr. 28 din 22 martie 2012.
Hotărârea de guvern din data de 23 ianuarie 2003 nr. 85 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice.
RESURSE WEB
www.polițiaromână.com
Revista Ingineria automobilului, www.ingineria-automobilului.ro
BIBLIOGRAFIE
I Tratate. Cursuri universitare. Manuale
Lazăr Cârjan – „Tratat de criminalistică”, Editura Pinguin Book, București, 2005
Emilian Stancu – „Criminalistică” , Editura Actani, volumul II, București, 1995
Ion Mircea – “Metode de urmărire a autovehiculelor de la locul faptei” , Studia Universitatis Babes-Bolyai, Series Jurisprudentia, Cluj, 1966
Vintilă Dongoroz – “Explicațiile teoretice ale codului penal roman”, Editura Academica, volumul III, București, 1969
Petre Dungan, Tiberiu Medeanu, Viorel Pasca – “Drept penal. Partea speciala(prezentare comparativă VCP-NCP)”, Editura Universul Juridic, București
George Antoniu ,Constantin Duvac, Daniela Iuliana Lamașanu, Ilie Pascu, Constantin Sima, Tudorel Toader, Ioana Vasiu – “Explicațiile preliminare ale noului Cod penal, Vol. III – Partea specială”, Editura Universul Juridic, București, 2013
Alexandru Boroi – “Drept penal, partea specială”, ediția a II a, Editura C.H. Beck , București, 2006
Vasile Dobrinoiu, Norel Neagu – “Drept penal, partea speciala”, Editura Universul Juridic, București, 2014
Vintilă Dongoroz – “Explicațiile teoretice ale codului de procedură roman”, Vol. I, Partea generală, Editura Academiei, R.S.R., București, 1975
Aurel Ciopragă, Ioan Iacobuță – „Criminalistică”, Editura Junimiea, Iași, 2001
Aurel Ciopragă – „Criminalistică, tratat de tactică”, Editura Gamma, Iași, 1996
Ion Mircea – „Criminalistică”, Editura Fundația „Chemarea”, Iasi, 1922
Emilian Stancu – “Criminalistica”, Editura Actani, Bucuresti 1995, Volumul I
Constantin Aionitoaie, Ion-Eugen Sandu, Eugen Palaceanu, Tudorel Butoi – “Tratat de tactica criminalistica”, Editia a II-a revizuita si completata, Editura "Carpati" 1992
Lector univ. Constantin Draghici, Drd. Adrian Iacob, Jurist. Ciprian Iftimie – “Metode si tehnici moderne de cercetare si identificare “- Tratat de criminalistica, București, Editura Universul Juridic, 2006
Radu Constantin, Pompil Draghici, Mircea Ionita – “Expertizele mijloc de proba in procesul penal”, Editura Tehnica Bucuresti, 2000
Ion Mircea – “Criminalistica”, Editura Luminalex, Bucuresti, 2010
Florin Ionescu – “Criminalistica”, Editura Universitara, Bucuresti, 2008
Gheorghita, Mihai – “Tactica cercetarii la fata locului”, „Angela Levinta”. Chisinau, 2004
Coordonator drd. Ion Tomescu, G. Simu, C. Manea, M. Badajar, V. Tataru – “Manual de tactica”, editia 5, Editura C.H. Beck, 2007
Vasile Bercheșan- “Cercetarea Penală, Îndrumar complet de cercetare penală”, Editura Icar, București
L. Petrică, “Investigarea criminalistică a locului faptei”, Ed. Luceafărul, București, 2004
Conf.univ. dr. Gheorghe Pășescu- “Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei”, Editura Era, București, 2006
Colectiv- “Tratat de Criminalistică”, volumul I, Editura Ministerului de Interne,București, 1976
E. Stancu, “Tratat de criminalistică” ediția a V-a , Ed. Universul Juridic, București, 2010
I. Mircea, “Criminalistică”, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1978
C. Suciu, “Criminalistica”, Ed. Didactică si Pedagogică, București, 1972
H. Gross, “Manuel pratique d’instruction criminelle”, Paris, 1899
A. Ciopraga,” Criminalistică-Tactică”, Iași
V. Stoica, “Cercetarea la fața locului”, P.P.C. nr. 2/1981
C. Suciu, “Criminalistica”, Ed. Didactică si Pedagogică, București, 1972
I.E.Sandu, V. Bercheșan, “Tratat de practică criminalistică”, I.G.M., Bucuresti, 1976
Golunski S. A., “Criminalistica”, Ed. Științifică, București, 1961.
Aionițoaie C., Sandu I. E., “Tratat de tactică criminalistică”, Ed. Carpați, Ministerul de Interne, Oradea, 1992.
Ion Olteanu, “Tactică Criminalistică”, Ed. AIT Laboratories, Bucuresti, 2009
N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, “Psihologie judiciară”, Casa de editură și presă „Șansa”,București, 1992
I. R. Constantin, M. Radulescu, ”Dactiloscopia”, Ed. Ministerului de Interne, București, 1975
Marin Mircea, Petru Dume – ”Utilizarea sistemului automat de identificare a amprentelor în investigarea dactiloscopică”.
Colectiv – ”Bazele computerelor Hard&Soft”, Ediția a II-a.Ediura Mirton, Timișoara 1999.
II Monografii.
P.C. Băloi – “Unele probleme privind cercetarea locului faptei”, în “Probleme de medicină judiciară și de criminlistică”, Vol. IV, Editura Medicală, București, 1965
C. Barbu – “Furtul folosintei vehiculelor in reglementarea noului cod penal”, R.R.D. nr.2/1969
V. Bercheșan – “Metodologia investigării criminalistice a infracțiunilor “– ed. Paralela 45, 1998
T. Bogdan, “Probleme de psihologie judiciară”, Ed. Științifică, București, 1995
AFIS 2000 – ”Autoclasificare și Instrucțiuni de codificare a detaliilor”, București, 1996
III Studii și articole de specialitate. Dicționare
N. Dan și colab. – ”Dicționar de criminalistică”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984.
ACTE NORMATIVE
Legea nr. 286 din 17 iulie din 2009 privind Codul Penal, publicată în M. Of., Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, completată și modificată prin Legea 63/2012, publicată în M. Of., nr. 258 din 19 aprilie 2012.
Codul de procedură penală, republicat în M. Of. nr. 78 din 30 aprilie 1997, modificat printr-o serie de acte normative, ultima modificare adusă prin Legea nr. 28 din 22 martie 2012.
Hotărârea de guvern din data de 23 ianuarie 2003 nr. 85 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice.
RESURSE WEB
www.polițiaromână.com
Revista Ingineria automobilului, www.ingineria-automobilului.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cercetarea Criminalistica A Furturilor DE Autoturisme (ID: 126700)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.