.cercetarea Criminalistica a Furtului din Locuinta

CAPITOLUL I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1.1 Obiectul criminalisticii

Termenul de criminalistică este întrebuințat, pentru prima dată în literatura juridică, de către Hans Gross, în anul 1893, în Manualul judecătorului de instrucție. Sub această denumire este cunoscută și în dreptul nostru dar cu un obiect mult mai larg, indiferent dacă unii autori o include în rândul științelor juridice, iar alții o socotesc o știință auxiliară dreptului. Metodele și mijloacele tehnice elaborate ori adaptate de criminalistică își găsesc aplicarea atât în munca de descoperire și cercetare, cât și de prevenire a infracțiunilor.

Ținând seama de sarcinile generale și speciale pe care le are în lupta cu fenomenul infracțional, criminalistica elaborează sau preia din alte științe cele mai diferite metode și mijloace tehnice de cercetare, pe care le adaptează scopurilor sale. Prin contribuția sa nemijlocită la îndeplinirea acestor două sarcini – combaterea și prevenirea faptelor ilicite – știința criminalisticii aduce un aport însemnat la reducerea treptată a faptelor antisociale prin care se încalcă legile statului.

Deci, primul aspect al obiectului criminalisticii constă în elaborarea metodelor tactice și a mijloacelor tehnico-științifice adecvate pentru descoperirea și cercetarea faptelor ilicite, iar cel de al doilea său aspect cuprinde elaborarea de metode și mijloace tehnico-științifice necesare prevenirii infracțiunilor.

În consecință, criminalistica poate fi definită ca o știință care elaborează metodele tactice și mijloacele tehnico-științifice de descoperire, cercetare și prevenire a infracțiunilor.

1.2 Metodele de cercetare criminalistică

Criminalistica, ținând seama de specificul obiectului său și de natura sarcinilor pe care le are, elaborează metode proprii de investigație a lumii înconjurătoare.

Pentru elaborarea metodelor criminalistice pe baze științifice este necesar să fie cunoscute cauzele și modurile comiterii infracțiunilor, procesul creării urmelor, etapele formării declarațiilor în conștiința persoanelor, experiența practicii de urmărire, precum și metodele aplicate de alte științe în domenii de studiu similare sau apropiate.

Metodele, odată elaborate, sunt aplicabile în activitatea de descoperire, cercetare și prevenire a infracțiunilor, fiind supuse totodată unui proces continuu de perfecționare. În funcție de progresele științei și tehnicii, de metodele și mijloacele folosite de infractori, metodele criminalistice se modifică ori sunt înlocuite cu altele, mai eficace pentru noua etapă de luptă împotriva criminalității.

Plecând de la obiectul și sarcinile criminalisticii, metodele specifice de cercetare criminalistică, după unele criterii, ar putea fi grupate în:

– metodele de cercetare a urmelor în sensul larg al cuvântului, în cadrul cărora un loc de seamă ocupă procedeele specifice de căutare, fixare și studiere a urmelor create cu prilejul săvârșirii infracțiunii;

– metodele privitoare la examinarea probelor materiale în procesul de identificare criminalistică;

– metode de efectuare a experimentelor, a verificărilor sau a examenelor comparative pentru stabilirea împrejurărilor în care s-au comis infracțiunile cercetate sau a altor date legate de săvârșirea acestora;

– metode tactice pentru ascultarea de persoane, urmărirea și arestarea infractorilor care se sustrag urmăririi penale.

Acestora li se pot adăuga unele metode de cercetare preluate din alte științe și adaptate la cerințele criminalistice. Afară de această ordonare a metodelor criminalistice specifice, se mai cunoaște criteriul tripartit de clasificare, după care se disting metodele tehnico-științifice, metodele de tactică criminalistică și metodele de prevenire a infracțiunilor.

1.3 Metodele de cercetare criminalistică

Criminalistica are legătură cu științele dreptului, precum și cu unele științe nejuridice.

1) Dintre științele dreptului, cea mai strânsă legătură o are cu dreptul procesual penal, dreptul penal și cu criminologia.

a) Legătura criminalisticii cu dreptul procesual penal constă în aceea că, pe de o parte, metodele și mijloacele de cercetare criminalistică se aplică în procesul penal și numai în limitele permise de normele dreptului procesual penal, cu respectarea acestor norme. Aprecierea cercetărilor criminalistice se face, de asemenea, pe baza normelor procesuale penale. Pe de altă parte, normele procesual-penale prevăd anumite activități de urmărire penală, iar criminalistica elaborează regulile după care asemenea activități trebuie realizate pentru a se obține maximum de eficiență.

b) Legătura dintre criminalistică și dreptul penal constă în aceea că știința dreptului penal arată ce este infracțiunea, care, anume fapte sunt infracțiuni, delimitează după diferite criterii infracțiunile între ele, iar criminalistica ajută prin mijloace proprii la demonstrarea elementelor constitutive ale acestora.

c) Criminalistica cu criminologia, în lupta contra fenomenului infracțional, se completează reciproc. Criminologia studiază starea și dinamica fenomenului infracțional, cauzele care îl generează, propunând măsuri de prevenire corespunzătoare, în timp ce criminalistica se ocupă de infracțiuni concrete, le cunoaște în complexitatea lor, elaborând totodată măsuri specifice de prevenire.

2) Dintre științele nejuridice cu care criminalistica are legătură amintim: medicina legală, psihologia judiciară, psihiatria judiciară, chimia judiciară, fizica ș.a.

a) Medicina legală se întâlnește cu criminalistica pe mai multe planuri, ajutându-se reciproc, în cazurile de omor, loviri, sinucideri, violuri, avorturi, atentate la pudoare, diferite accidente cu victime omenești, în care criminalistica stabilește împrejurările și modul de săvârșire a faptelor respective, iar medicina legală determină natura leziunilor de pe corpul victimelor, vechimea lor, efectul pe care îl au pentru întregul organism și viața omului. În asemenea cauze, datele stabilite de medicul legist sunt folositoare organului judiciar și expertului criminalist la formarea concluziilor sale, iar datele constatate de criminalist îi sunt utile medicului legist la stabilirea unor împrejurări privitoare la faptă.

b) Psihologia judiciară oferă organului judiciar date necesare cunoașterii infractorului sau a altor persoane cu care aceasta vine în contact, ajutând și știința criminalisticii la elaborarea metodelor de ascultare, în procesul efectuării percheziției etc.

c) Psihiatria judiciară, pe lângă că studiază bolile care vatămă complet sau reduc omului capacitatea de rațiune și voință, oferă criminalisticii date pe baza cărora sunt elaborate metodele de ascultare a persoanelor bolnave psihic.

d) Chimia judiciară ajută cercetarea criminalistică prin determinarea conținutului și a provenienței celor mai felurite substanțe toxice găsite pe și în corpul victimelor, prin descoperirea pe cale chimică a falsurilor de orice natură etc.

e) Fizica reprezintă un domeniu al științei din care criminalistica a preluat foarte multe metode și tehnici de lucru, numeroase aparate și instrumente, pe care le-a adaptat scopurilor sale specifice.

CAPITOLUL II

REGLEMENTAREA JURIDICĂ A FURTULUI

DIN LOCUINȚE

2.1 Conținutul legal

Furtul a fost incriminat din cele mai îndepărtate timpuri, constituind forma cea mai tipică și cea mai frecventă prin care se aduce atingere patrimoniului privat sau public. Indiferent de unele diferențieri nesemnificative, furtul a fost definit întotdeauna ca luarea unui bun mobil fără consimțământul deținătorului în scopul de a și-1 însuși. În acest mod definește și legiuitorul român furtul ( art. 208 alin. l C. Pen.) ca fiind luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia fără consimțământul acestuia în scop de a-l însuși pe nedrept.

2.2 Analiza circumstanțelor

Furtul comis prin efracție, escaladarea sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase prezintă un caracter periculos datorită modului sau mijloacelor folosite de făptuitor.

Pentru a se putea reține această agravantă este necesar ca făptuitorul să fi folosit efectiv în comiterea furtului ori în încercarea săvârșirii acestuia unul din modurile sau mijloacele prevăzute în art. 209 lit. i C. pen.

Prin „efracție" se înțelege înlăturarea violentă a oricăror obiecte sau dispozitive ce se interpun între făptuitor și bunul ce se urmărește a fi sustras ( de exemplu: ruperea, spargerea, demontarea dispozitivelor de închidere ce sunt de natură să asigure securitatea obiectelor vizate de autor).

Înlăturarea prin violență a dispozitivului care protejează siguranța bunului respectiv este o condiție sine qua non a existenței efracției.

Există furt prin efracție atunci când s-a comis spargerea geamului, a plafonului, a unui zid, prin distrugerea sau degradarea mecanismelor de închidere ori dacă făptuitorul a înlăturat plasa care acoperea fereastra de la balcon spre a ajunge la locul faptei, sau în același scop, a tras zăvorul cu care era asigurată poarta.

Prin „escaladare" se înțelege trecerea peste un obstacol întâlnit de făptuitor și care îl separă pe acesta de bunul mobil a cărei sustragere o urmărește. Așadar, escaladarea – un mijloc de depășire a obstacolului presupune trecerea peste un zid sau un gard, cățărarea pe zidul unui bloc pentru a se pătrunde în apartament prin balcon sau fereastră. După ce s-a realizat luarea bunului mobil, eventuala escaladare sau efracție ulterioară folosită de infractor pentru a-și asigura scăparea sau păstrarea bunului sustras nu mai prezintă relevanță pentru calificarea furtului, ci eventual doar pentru reținerea altor infracțiuni.

Folosirea frauduloasă a unei chei adevărate înseamnă că infractorul a întrebuințat fără drept chiar cheia pe care o folosea în mod obișnuit la deschidere ca îndreptățit la aceasta. Cheia poate să ajungă în mâna făptuitorului ca urmare a sustragerii, ori dacă a găsit-o, ori i-a fost încredințată pentru a efectua o dublură sau, pur și simplu, i-a fost dată pentru a o păstra o perioadă de timp.

„Cheia mincinoasă" este o cheie falsă, contrafăcută, sau orice alt instrument cu ajutorul căruia se poate acționa asupra mecanismului de închidere fără a fi distrus sau degradat.

Pentru a opera această agravantă trebuie ca atât cheia adevărată cât și cea mincinoasă să fi fost folosită efectiv la săvârșirea furtului și nu după consumarea acestuia.

CAPITOLUL III

METODICA CERCETĂRII FURTULUI DIN LOCUINȚE

3.1 Considerații generale

Furtul din locuințe este o infracțiune cu un pericol social ridicat întrucât, pe lângă pagubele pricinuite patrimoniului, lezează grav și relațiile sociale care ocrotesc viața, integritatea corporală și sănătatea persoanelor.

Schimbările petrecute în societatea românească au determinat restructurarea tuturor sferelor vieții economico-sociale. În mod firesc măsurile preconizate privind reorganizarea întregii activități economice și-au găsit reflectarea și în plan legislativ, actuala lege penală nefăcând nici o distincție – sub aspectul tratamentului juridic – între faptele îndreptate împotriva proprietății publice și cele care aduc atingere proprietății private.

Noțiunea de "patrimoniu" din dreptul penal are același înțeles cu noțiunea similară din dreptul civil, cuprinzând toate drepturile reale, toate drepturile cu caracter patrimonial și toate obligațiile privind entități care sunt susceptibile de a fi evaluate economic, precum și orice situație care prezintă chiar numai o aparență de drept.

Reunirea într-un singur titlu a infracțiunilor contra proprietății – denumite generic "Infracțiuni contra patrimoniului" – a avut menirea de a alinia prevederile legii penale la dispozițiile cuprinse în Constituție, în sensul eliminării tratamentului juridic, discriminatoriului – după cum faptele de natură penală erau îndreptate împotriva "avutului obștesc" sau "avutului personal", iar, pe de altă parte, a pus capăt opiniilor contradictorii generate de sfera de aplicabilitate a noțiunii de "avut obștesc".

În conformitate clasa care acoperea fereastra de la balcon spre a ajunge la locul faptei, sau în același scop, a tras zăvorul cu care era asigurată poarta.

Prin „escaladare" se înțelege trecerea peste un obstacol întâlnit de făptuitor și care îl separă pe acesta de bunul mobil a cărei sustragere o urmărește. Așadar, escaladarea – un mijloc de depășire a obstacolului presupune trecerea peste un zid sau un gard, cățărarea pe zidul unui bloc pentru a se pătrunde în apartament prin balcon sau fereastră. După ce s-a realizat luarea bunului mobil, eventuala escaladare sau efracție ulterioară folosită de infractor pentru a-și asigura scăparea sau păstrarea bunului sustras nu mai prezintă relevanță pentru calificarea furtului, ci eventual doar pentru reținerea altor infracțiuni.

Folosirea frauduloasă a unei chei adevărate înseamnă că infractorul a întrebuințat fără drept chiar cheia pe care o folosea în mod obișnuit la deschidere ca îndreptățit la aceasta. Cheia poate să ajungă în mâna făptuitorului ca urmare a sustragerii, ori dacă a găsit-o, ori i-a fost încredințată pentru a efectua o dublură sau, pur și simplu, i-a fost dată pentru a o păstra o perioadă de timp.

„Cheia mincinoasă" este o cheie falsă, contrafăcută, sau orice alt instrument cu ajutorul căruia se poate acționa asupra mecanismului de închidere fără a fi distrus sau degradat.

Pentru a opera această agravantă trebuie ca atât cheia adevărată cât și cea mincinoasă să fi fost folosită efectiv la săvârșirea furtului și nu după consumarea acestuia.

CAPITOLUL III

METODICA CERCETĂRII FURTULUI DIN LOCUINȚE

3.1 Considerații generale

Furtul din locuințe este o infracțiune cu un pericol social ridicat întrucât, pe lângă pagubele pricinuite patrimoniului, lezează grav și relațiile sociale care ocrotesc viața, integritatea corporală și sănătatea persoanelor.

Schimbările petrecute în societatea românească au determinat restructurarea tuturor sferelor vieții economico-sociale. În mod firesc măsurile preconizate privind reorganizarea întregii activități economice și-au găsit reflectarea și în plan legislativ, actuala lege penală nefăcând nici o distincție – sub aspectul tratamentului juridic – între faptele îndreptate împotriva proprietății publice și cele care aduc atingere proprietății private.

Noțiunea de "patrimoniu" din dreptul penal are același înțeles cu noțiunea similară din dreptul civil, cuprinzând toate drepturile reale, toate drepturile cu caracter patrimonial și toate obligațiile privind entități care sunt susceptibile de a fi evaluate economic, precum și orice situație care prezintă chiar numai o aparență de drept.

Reunirea într-un singur titlu a infracțiunilor contra proprietății – denumite generic "Infracțiuni contra patrimoniului" – a avut menirea de a alinia prevederile legii penale la dispozițiile cuprinse în Constituție, în sensul eliminării tratamentului juridic, discriminatoriului – după cum faptele de natură penală erau îndreptate împotriva "avutului obștesc" sau "avutului personal", iar, pe de altă parte, a pus capăt opiniilor contradictorii generate de sfera de aplicabilitate a noțiunii de "avut obștesc".

În conformitate cu prevederile constituționale, tipologia de bază a sistemului proprietății este dată de proprietatea publică și cea privată, deosebirile fundamentale și caracteristicile acestora fiind legate de titularul proprietății, de obiectul și de regimul juridic diferit.

Proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale: comuna, orașul, municipiul și județul. Potrivit concepției consacrate în dreptul constituțional comparat, referitor la titularul proprietății, statul nu cuprinde și unități administrativ-teritoriale, ci numai autoritățile publice. Prin urmare, statul și unitățile administrativ-teritoriale sunt în exclusivitate titularii proprietății publice. Mai mult, pornind de la considerentul că proprietatea privată poate aparține oricărui subiect de drept, rezultă că atât statul, cât și unitățile administrativ-teritoriale pot fi și titulare ale unui astfel de drept. Privită prin această prismă, poziția acestora – din punct de vedere juridic – este similară cu poziția oricărui alt titular, proprietatea privată fiind ocrotită în mod egal de lege.

În legătură cu obiectul proprietății publice trebuie precizat faptul că bunurile ce-1 constituie sunt expres prevăzute în Legea fundamentală, respectiv "bogățiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicație, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil și acele ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și altele bunuri stabilite de lege. Cu alte cuvinte, ca expresia a caracterului public al proprietății, bunurile menționate nu pot face decât obiectul acesteia, fiind excluse de la proprietatea privată. Pentru a putea fi exploatate privat, bunurile proprietate publică pot fi închiriate sau concesionate.

De asemenea, trebuie reținut faptul că deși inviolabilitatea proprietății publice nu este expres prevăzută în Constituție, acest lucru rezultă neîndoielnic, atât din caracterul său exclusiv, cât și caracterul inalienabil al acesteia.

Spre deosebire de proprietatea publică, proprietatea privată nu este exclusivă, titular al acestui drept putând fi orice subiect de drept: persoane fizice, organizații sociale comerciale, regii autonome asociații cu scopul lucrativ, fundații etc. – , statul, unitățile administrativ – teritoriale – comuna, orașul, municipiul, județul -, cetățeni străini sau apatrizi. În altă ordine de idei, proprietatea privată nu este limitată, excepție făcând, bineînțeles, bunurile ce formează obiectul exclusiv al proprietății publice.

Concluzionând, se poate afirma că, în cadrul sistemului proprietății, proprietatea privată constituie regula, cea publică fiind excepția. Pe de altă parte, ținând cont de faptul că proprietatea privată consacră libertatea persoanei din punct de vedere economic, ea stă la baza economiei de piață și justifică regimul special de protecție – statuar atât în normele constituționale, cât și în dispozițiile legii penale.

Protejarea și dezvoltarea patrimoniului constituite o necesitate obiectivă, în apărarea sa folosindu-se mijloace multiple, atât extrajuridice, cât și juridice. Din punct de vedere al reglementărilor legii penale, relațiile sociale de ordin patrimonial, a căror formare, desfășurare și dezvoltare sunt asigurate prin ocrotirea și garantarea proprietății constituie obiectul juridic generic al ocrotirii contra infracțiunilor îndreptate împotriva patrimoniului.

Ca manifestare ce prezintă pericol social, furtul este fapta oricărei persoane care fără drept, ia un lucru mobil din detenția sau posesia altei persoane, în scopul de a și-1 însuși pe nedrept. De fapt, furtul reprezintă forma tipică a infracțiunilor patrimoniale ce se realizează prin acțiune de sustragere. Legea nu folosește denumirea de " furt simplu ". Dar atâta timp cât există infracțiunea distinctă de furt calificat, din punct de vedere terminologic această denumire se impune. Elementul material al infracțiunii de furt constă în acțiunea de luare a unui bun mobil din posesia sau detenția unei persoane. Prin "a lua" se înțelege a scoate bunul din sfera de stăpânire a persoanei în posesia sau detenția căreia se găsea sau trebuia să se găsească.

Acțiunea de luare este realizată din moment ce prin schimbarea situației de fapt anterioară a bunului acesta nu se mai află la dispoziția celui care a săvârșit infracțiunea.

Prin urmare , pentru existența infracțiunii de furt trebuie îndeplinite cumulativ următoarele cerințe esențiale :

– lucrul sustras să fie un bun mobil,

– bunul să se fi aflat în posesia sau detenția unei alte persoane,

– luarea bunului să se fi făcut fără consimțământul celui deposedat.

Din punct de vedere al legii penale, termenii de " posesie " și de " detenție " au înțelesul de simplă stăpânire de fapt . Nu are nici un fel de relevanță dacă cel ce avea stăpânire de fapt a bunului era sau nu proprietar sau titular al vreunui de a poseda sau de a deține . Pe de altă parte , cerința ca bunul să se afle în " posesia " sau detenția "altuia" este îndeplinită chiar și atunci când bunul s-ar găsi ocazional sau temporar în mâinile făptuitorului. Aceasta deoarece, simplul contact material, simpla manipulare a unui bun nu conferă nici posesia, nici detenția bunului respectiv.

Variantă a infracțiunii de furt, conținutul constitutiv al furtului calificat – considerat de lege ca reprezentând un grad generic de pericol social mai ridicat – presupune aceleași elemente componente, cerințe , singura deosebire fiind existența unui element substanțial .

Furtul săvârșit prin violențe sau amenințări, ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputința de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului sustras, înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea, constituie infracțiunea de tâlhărie, fie în forma simplă fie în forme agravante – când fapta s-a săvârșit în toiul nopții , într-un loc public sau într-un mijloc de transport, de două sau mai multe persoane împreună, de către o persoană având asupra sa o armă sau substanță narcotică, de către o persoană mascată, deghizată ori travestită, din locuință ori când fapta a avut ca urmare vătămarea corporală gravă sau moartea victimei, precum și în cazul în care tâlhăria a produs consecințe deosebit de grave, sau o perturbare deosebit de gravă a activității cauzată unui organ de stat, unei instituții, regii autonome , societăți comerciale , altei persoane juridice ori unei persoane fizice .

Probleme pe care trebuie să le lămurească cercetarea

Având în vedere formele pe care le îmbracă infracțiunile de furt și tâlhărie, varietatea modalităților de comitere, frecvența cu care se săvârșesc și prejudiciile cauzate, organele de urmărire penală au datoria să analizeze, în detaliu, fiecare cauză în parte, să stabilească problemele pe care trebuie să le lămurească cercetarea și, pe această bază, să desfășoare activitățile specifice pentru administrarea probelor.

Sesizate despre săvârșirea unor astfel de fapte, organele de urmărire penală trebuie să lămurească:

1. Locul și timpul săvârșirii furtului sau tâlhăriei;

2. Modul de operare folosit pentru săvârșirea infracțiunilor;

3. Bunurile, valorile care au fost sustrase și persoana prejudiciată, precum și celelalte urmări ale săvârșirii infracțiunii;

4. Făptuitorii și contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii;

5. Destinația bunurilor și valorilor sustrase și posibilitatea recuperării prejudiciului cauzat;

6. Existența concursului de infracțiuni;

7. Condițiile și împrejurările care au determinat, favorizat sau înlesnit săvârșirea furtului din locuințe.

Locul și timpul săvârșirii furtului

Lămurirea acestei probleme prezintă importanță din mai multe considerente:

a) Locul faptei oferă cele mai multe posibilități pentru identificarea, relevarea, fixarea ridicarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă, interpretarea și valorificarea acestora în scopul elucidării diverselor împrejurări ale cauzei;

b) Cunoașterea timpului și locului săvârșirii furtului sau tâlhăriei constituite un indiciu valoros pentru formarea corectă a cercului de bănuință.

În raport cu locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, organele de urmărire penală trebuie să-și îndrepte în primul rând atenția asupra persoanelor ce domiciliază, își au reședința ori își desfășoară activitatea în apropierea acestuia sau în zona limitrofă. De asemenea, vor fi incluse în cercul de bănuiți persoanele ce frecventează anumite locuri din zonă, care își au anturajul sau cercul de prieteni în vecinătatea locului unde s-a comis fapta. Este evident că, în primul rând, în cercul de bănuiți vor fi incluse persoanele cu trecut infracțional ori predispuse să comită fapte de natură penală – cunoscuți infractori, condamnați contravențional, elemente parazitare, gazdele de infractori, tăinuitori, minori fugiți din centrele de reeducare ori proveniți din familii dezorganizate ș.a . Nu este lipsit de importanță să semnalăm faptul că o activitate calificată – ce implică conlucrarea dintre organele de politie – reclamă organizarea activității de culegere de informații, prioritar, în zona unde s-a desfășurat activitatea ilicită, imediat după sesizare și efectuarea cercetării la fața locului.

c) Cunoașterea locului unde s-a desfășurat activitatea ilicită și, în principal, a timpului constituie punctul de plecare în identificarea martorilor. Este vorba atât de martorii oculari, cât și de alte categorii de persoane ce pot furniza date legate de activitățile desfășurate de făptuitori – înainte, în timpul și după comiterea faptei -, locurile unde au fost ascunse bunurile sau valorile sustrase, locurile și persoanele care au valorificat produsele infracțiunii ș.a.

d) Pornind de la locul și timpul săvârșirii furtului sau tâlhăriei organele de urmărire penală au posibilitatea – prin activități uluitoare – să verifice declarațiile martorilor și ale părții vătămate.

Astfel se poate stabili dacă martorii ascultați în cazul s-au aflat ori nu în locul și la care susțin că au petrecut cele relatate, apreciindu-se dacă în condițiile date – distanță, luminozitate etc. – aveau posibilitatea să vadă și să audă faptele și împrejurările comiterii infracțiunii și, pe această bază, să se sesizeze posibilele erori de percepere. După cum, organele de urmărire penală au posibilitatea să aprecieze buna sau reaua-credință a martorilor, interesul pe care aceștia 1-ar avea, eventual, în cauză.

În același sens, se va putea aprecia veridicitatea declarațiilor persoanei vătămate cu privirea la posibilitatea pe care le-a avut de a reține semnalmentele făptuitorului și deci, de a-1 putea recunoaște în situația în care 1-ar fi prezentat.

e) Odată cunoscut locul și timpul săvârșirii infracțiunii, există posibilitatea să se stabilească activitățile desfășurate de învinuit sau inculpat în perioada critică, iar prin activitățile de urmărire penală desfășurate să se administreze probatoriile necesare în vederea înlăturării "alibiurilor" invocate de către făptuitori.

f) Pe de altă parte, cunoașterea locului și timpului săvârșirii furtului sau tâlhăriei oferă organelor de urmărire penală posibilitatea de a verifica dacă bunurile sau valorile – despre care victima pretinde că a fost deposedată – se aflau sau nu în patrimoniul persoanei fizice sau juridice în momentul în care a fost sesizată săvârșirea infracțiunii.

Practica organelor judiciare semnalează – destul de frecvent – cazuri când unii gestionari reclamă că li s-au sustras mult mai multe bunuri și valori decât în realitate, încercând în felul acesta să acopere lipsurile preexistente în gestiune. S-au întâlnit situații când cei puși să gestioneze sau să administreze bunurile au recurs la înscenarea furtului sau tâlhăriei pentru a "justifica" delapidări sau neglijențe săvârșite anterior. Deși mai rar, în practică s-au întâlnit și persoane fizice care, încercând să obțină o desdăunare mai mare au exagerat urmările faptei a căror victime au fost.

g) Importanța stabilirii locului și timpului săvârșirii infracțiunii se explică și prin faptul că face posibilă darea în urmărire operativă a bunurilor și valorilor sustrase.

În prima fază a cercetărilor atenția organelor de urmărire penală va fi îndreptată, fără îndoială, spre locurile unde, de obicei, se valorifică astfel de bunuri – piețe, târguri, oboare, gări, autogări, talciocuri etc. – situate în zona unde a fost comis furtul sau tâlhăria.

h) Luarea operativă a măsurilor de identificare, urmărire și prindere a făptuitorilor își are punctul de plecare tot în cunoașterea locului și timpului în care s-a comis infracțiunea.

Analizând și interpretând corect urmele descoperite la fața locului, stabilind direcția în care s-a deplasat autorul faptei – de exemplu, in cazul furtului unui autovehicul -, acesta poate fi prins pe itinerarul de deplasare.

i). Nu în ultimul rând, din punct de vedere al importanței și implicațiilor sale -, în funcție de locul și timpul săvârșirii infracțiunii se asigură o încadrare juridică corespunzătoare.

Potrivit legii, fapta se consideră săvârșită în "loc public" atunci când a fost comisă într-un loc care, prin natura și destinația lui, este întotdeauna accesibil publicului, indiferent dacă este prezentă sau nu vreo persoană în acel loc, în acel moment.

Furtul comis pe o șosea sau stradă, în timpul nopții, va fi considerat calificat sub aspectul ambelor agravante, aplicate cumulativ. În schimb, având în vedere numai locul faptei, nu va fî calificat furtul săvârșit într-o curte, garaj sau alt loc care nu era accesibil publicului.

Practica judiciară este constantă în a aprecia că săvârșirea furtului în timpul nopții este aplicabilă ori de câte ori se dovedește că fapta a fost comisă într-o asemenea perioadă, existența ei nefiind condiționată nici de caracterul public al locului faptei, nici de absența luminii sau de clandestinitatea pătrunderii în locul respectiv.

j) În sfârșit, lămurirea problemei locului și timpului săvârșirii furtului oferă posibilitatea evidențierii cauzelor, condițiilor și împrejurărilor care au determinat sau favorizat săvârșirea faptelor și, în consecință, luării măsurilor de prevenire corespunzătoare.

2. Modul de operare folosit pentru săvârșirea infracțiunilor

Lămurirea problemei modului de operare folosit reprezintă, fără îndoială, una din sarcinile esențiale ale cercetării. Furtul poate fi comis într-o multitudine de modalități normative și faptice.

Organele de urmărire penală trebuie să lămurească dacă furtul s-a comis în una dintre împrejurările ce duc la calificarea faptei – furtul a fost săvârșit de două sau mai multe persoane împreună, de o persoană având asupra sa o armă sau o substanță narcotică, prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase.

Faptul că infractorul avea asupra sa o armă sau substanță narcotică este de natură să confere faptei un grad sporit de pericol, întrucât făptuitorul se simte încurajat să comită infracțiunea datorită mijloacelor pe care le are asupra sa și pe care le-ar putea folosi la nevoie. Sub acest aspect, folosirea efectivă a armei sau substanței narcotice, transformă furtul în tâlhărie, motiv pentru care probarea acestei împrejurări nu este posibilă decât în cazul constatării infracțiunii flagrante.

Cât privește efracția, escaladarea, folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase, împrejurările ce duc la calificarea furtului se referă fie la violarea închizătorilor – încuietorilor, fie la violarea îngrădirilor – de la intrarea într-o locuință sau organizație socială, magazine, pivniță etc. -, cât și interioare – de la dulapuri, uși, case de bani ș.a. Ele pot fi violate în modalitățile arătate: efracție, folosirea unei chei adevărate ori întrebuințarea unei chei mincinoase, false, potrivite. La rândul lor îngrădirile se violează prin escaladare și uneori prin spargere-efracție. Pentru a putea reține aceste împrejurări, organele de urmărire penală trebuie să stabilească dacă furtul a fost săvârșit prin folosirea acestor procedee sau mijloace, simpla constatare că făptuitorul avea asupra sa mijloacele de efracție, escaladare sau chei veritabile ori false nefiind suficientă pentru reținerea acestei împrejuri calificate.

Infracțiunile de furt pot fi săvârșite în diverse modalități, fie normative, decurgând din dispozițiile incriminatoare, fie faptice, când privesc particularizări concrete. Aceste infracțiuni prezintă cele mai numeroase și variate posibilități de realizare, cu particularități ce duc, în mod firesc, la existența unui bogat cadru de modalități ale infracțiunii, aproape imposibil de enumerat.

Importanța cunoașterii modului în care făptuitorul a intrat în posesia bunurilor sau valorilor este evidențiată și prin aceea că oferă posibilitatea determinării activităților specifice care urmează a fi întreprinse pentru administrarea probelor, astfel:

a) Cunoscând modul de operare, organele de urmărire penală vor proceda, de îndată, la formarea cercului de bănuiți. În primul rând vor fi avute în vedere persoanele care anterior au mai comis astfel de fapte, folosind același mod de operare. Faptul că prin activitățile specifice efectuate sunt descoperite asupra persoanelor bănuite sau la domiciliul acestora instrumentele folosite – sau care ar putea fi folosite la comiterea faptei – constituie premisa demascării făptuitorului. Raportarea modului de operare la cercul de bănuiți, duce la restrângerea acestuia, cu implicație directă asupra operativității finalizării cauzei.

b) Lămurirea modului de operare prezintă importanță deosebită și sub aspectul asigurării unei încadrări juridice a faptei.

Escaladarea, efracția încuietorilor, spargerea geamurilor, folosirea unei chei adevărate sau a unei chei mincinoase etc. sunt, așa cum s-a arătat, tot atâtea elemente ce duc la calificarea furtului. Practica juridică a statuat faptul că efracția încuietorilor sau ușilor trebuie înțeleasă în sensul că asupra lor s-a exercitat o violență ce duce, în mod firesc, la degradarea acestora. 0 asemenea activitate, inclusiv rezultatul produs este încă absorbită de infracțiunea de furt calificat. Astfel spus, prin efracție se înțelege spargerea, ruperea, forțarea, degradarea, distrugerea, smulgerea, găurirea, topirea, pilirea etc., adică orice acțiune de punere a lor – tot prin violență –în stare de a face posibilă intrarea infractorului în acel loc. Astfel, dacă pentru a pătrunde într-un depozit – de unde a sustras mai multe bunuri – inculpatul a înlăturat plasa de sârmă ce acoperea fereastra, furtul se consideră săvârșit prin efracție. De asemenea, trebuie reținut că prin cheie mincinoasă nu se înțelege neapărat o cheie asemănătoare celei adevărate. Acesta, deoarece legiuitorul a înțeles să pedepsească mai aspru furtul comis prin folosirea unei chei mincinoase, având în vedere, îndemânarea infractorului de a confecționa cheia mincinoasă și nici asemănarea acesteia cu una adevărată, ci împrejurarea că el a violat încuietoarea menită să asigure o protecție sporită bunurilor asigurate. În caz de escaladare, aceasta poate fi reținută ca agravantă numai dacă a reprezentat pentru făptuitor un mijloc de realizare a infracțiunii, nu și în situația în care a constituit un mijloc de îndepărtare de la locul săvârșirii faptei.

c) Cunoașterea modului de operare folosit la comiterea furtului determină luarea operativă a măsurilor de identificare și ridicare a obiectelor ce au servit la comiterea faptei.

Nu de puține ori, în practică apar situații când, pentru a putea comite furtul și, mai ales, pentru a transporta bunurile, făptuitorii se folosesc de mijloace de transport – fie cu tracțiune mecanică, fie cu tracțiune animală.

Pentru a se putea face aplicarea prevederilor legale privind confiscarea “lucrurilor ce au servit la săvârșirea infracțiunii" este necesar ca lucrul în cauză să fi fost folosit la realizarea acțiunii ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii. Totodată, trebuie realizată cerința ca bunul respectiv să aparțină făptuitorului.

In acest sens s-a pronunțat și practica juridică considerând că, în situația în care inculpatul a fost cercetat pentru complicitate la infracțiunea de furt calificat, constând în aceea că a ajutat pe alții să fure diverse bunuri transportând produsul infracțiunii cu autoturismul proprietate personală, organului de urmărire penală îi revenea obligația de a ridica, în vederea confiscării, autoturismul în cauză.

S-ar părea la prima vedere că soluția menționată este incompatibilă cu prevederile Legii fundamentale, care statuează expres că averea dobândită ilicit nu se confiscă, instituind și prezumția caracterului licit dobândirii averii. Considerăm că prevederile de mai sus se referă doar la imposibilitatea confiscării averii ca pedeapsă complimentară – abrogată de actuala legislație -, alăturată pedepsei principale. Situația pe care o discutăm se încadrează în prevederile legii privind confiscarea specială, ca măsură de siguranță și nu constituie pedeapsă complimentară – fiind vorba de "lucrurile care au servit sau au fost destinate să servească la săvârșirea infracțiunii.

3. Bunurile, valorile care au fost sustrase și persoana prejudiciată, precum și celelalte urmări ale săvârșirii infracțiunii

Bunurile și valorile ce formează obiectul activității ilicite îmbracă o diversitate de forme și tipuri. Lămurirea acestei probleme se impune, pe de o parte pentru a putea stabili natura bunurilor obiect al infracțiunii, cuantumul prejudiciului cauzat proprietății și consecințele acestuia, iar pe de altă parte, pentru a stabili urmările faptei asupra vieții, integrității corporale sau sănătății victimei infracțiunii.

Determinarea bunurilor sustrase este necesară pentru:

– darea acestora în urmărire;

– identificarea lor asupra făptuitorilor ori altor persoane care au intrat în posesia lor;

– restabilirea situației anterioare prin restituirea lucrurilor părți vătămate;

– verificarea dacă bunurile sau valorile reclamate ca furate se găseau în patrimoniul persoanei fizice în momentul comiterii furtului;

– aprecierea dacă pretențiile civile formulate sunt justificate, ori cei păgubiți încearcă să obțină o despăgubire mai mare decât li s-ar cuveni de drept;

– corecta individualizare a faptei și reliefarea cauzei, condițiilor, împrejurărilor care au favorizat săvârșirea infracțiunii;

– asigurarea unei încadrări juridice corespunzătoare, ținând cont de faptul că formele agravate ale furtului sunt condiționate de consecințele deosebit de grave care s-au produs prin fapta ilicită.

În practica de urmărire penală s-au întâlnit situații când asupra unor persoane cercetate au fost descoperite bunuri și valori pe care acestea nu le-au putut justifica. Problema stabilirii persoanei păgubite ridică probleme deosebite datorate, în principal, faptul că cei prejudiciați sesizează organele de urmărire penală de pe raza unde își au domiciliul sau reședința.

Alteori, persoanele vătămate nu sesizează organele de urmărire penală despre comiterea faptei. Cunoscând că în cazul furtului acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, organele de urmărire penală trebuie să depună toate diligențele pentru identificarea persoanei fizice în patrimoniul căreia s-a produs paguba. Mai mult, în raport cu persoana păgubită, în unele cazuri se stabilește competența organelor îndrituite să efectueze cercetarea și judecarea cauzei.

De mai multe ori infractorii sunt prinși de alte organe de urmărire penală decât cele sesizate despre săvârșirea infracțiunii. Prin activitățile desfășurate, aceste organe descoperă bunurile și valorile provenite din furt, obțin recunoașterile făptuitorilor, dar nu dispun de plângerile celor vătămați. De aici necesitatea conlucrării permanente dintre organele de urmărire penală pentru identificarea tuturor plângerilor, precum și a cauzelor penale în care autorii nu au fost încă descoperiți. Sub aspectul finalității judiciare, conlucrarea dintre organele judiciare este de natură să ducă – pe lângă identificarea persoanei vătămate – și la stabilirea tuturor furturilor comise de infractorul sau grupul de infractori cercetați.

Lămurirea cuantumului prejudiciului cauzat prezintă relevanță sub aspectul consecințelor pe care le-a produs fapta, în funcție de acestea apreciindu-se formele agravate ale furtului, respectiv consecințele deosebit de grave, cu toate implicațiile ce decurg din acestea. În cazul infracțiunii de furt – pe lângă aspectele menționate – organele de urmărire penală trebuie să lămurească existența leziunilor pe corpul victimei, natura acestora, mecanismul de formare, data producerii lor, numărul de zile de îngrijiri mediale necesare pentru vindecare, sau alte consecințe – pierderea unui simț sau organ, slutirea, infirmitatea permanentă fizică sau psihică – data survenirii morții.

4. Făptuitorii și contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii

Această problemă se pune, îndeosebi, în cazul furturilor săvârșite de grupuri de infractori, ce au comis timp îndelungat mai multe infracțiuni de acest gen.

În primul rând, importanța stabilirii făptuitorilor, a calității și contribuției fiecăruia la consumarea activității infracționale este determinată de necesitatea efectuării unei încadrări juridice corespunzătoare faptelor comise, premisă a administrării tuturor probatorilor și a asigurării tragerii la răspundere penală a celor vinovați, în raport de calitatea și contribuția avută. După cum este cunoscut, în funcție de numărul participanților, furtul poate fi sau nu calificat. Această agravantă operează atunci când fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună și ea presupune executarea unor acțiuni comune și simultane, care necesită prezența tuturor participanților la locul faptei, în momentul săvârșirii acesteia. Agravanta menționată nu este condiționată de aptitudinea tuturor participanților de a fi trași la răspundere penală; ea este incidență chiar dacă unul dintre făptuitori s-a aflat în eroare de fapt, neștiind că bunurile la a căror luare a cooperat – la cererea celorlalți participanți – nu aparțin acestora, ci unei persoane fizice sau organizații sociale. Dacă se reține această agravantă în sarcina făptuitorilor, organul de urmărire penală nu mai poate face aplicarea legală referitoare la furtul săvârșit din trei sau mai multe persoane împreună. Cumulând cele două agravante ar înseamnă să se admită că una și aceeași împrejurare de fapt să poată constitui o cauză de dublă agravare a pedepsei.

Furtul săvârșit de un major împreună cu un minor constituie furt calificat – săvârșit de două persoane împreună – chiar dacă minorul nu răspunde penal. Conlucrarea mai multor făptuitori la comiterea aceleiași infracțiuni este de natură să determine un pericol sporit al faptei, indiferent dacă toți sau numai o parte din ei sunt responsabili. Mai mult într-o atare împrejurare operează și dispozițiile cu caracter agravant, respectiv săvârșirea infracțiunii de către un infractor major împreună cu un minor.

Sunt coautori la furt inculpații care au pătruns noaptea în magazia unui șantier de construcții de unde au sustras diferite materiale, indiferent dacă numai unul dintre ei a deschis magazia. Dacă unul dintre coautori au avut și inițiativa furtului, determinând pe ceilalți să comită fapta, vor răspunde numai în calitate de coautori, această activitate absorbind pe aceea de instigator.

Există infracțiune continuată de furt, săvârșită în coautorat, dacă inculpații s-au înțeles să sustragă unele piese – contactorii electrici -, chiar dacă nu au participat, concomitent, toți la toate furturile.

Pe de altă parte, acela care ajută pe inculpat la săvârșirea de acte de executare a furtului este complice la furt, chiar dacă autorul nu a reușit să consume infracțiunea.

Lămurind problemele legate de făptuitori, calitatea și contribuția la săvârșirea infracțiunilor, organul de urmărire penală trebuie să stabilească dacă sunt întrebuințate condițiile legale pentru a li se reține în sarcină și .infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni. De aici, necesitatea de a se lamuri și alte aspecte, vizând perioada de când făptuitorii acționează împreună, înțelegerile intervenite între ei, scopul constituirii în grup și rolul fiecăruia.

Pentru a exista această infracțiune trebuie să existe o întovărășire de oarecare durată, în vederea realizării unui scop infracțional comun, și nu o simplă înțelegere, întâmplătoare și spontană. De asemenea, pentru existența infracțiunii este suficient ca între făptuitori să fi intervenit un consens fără echivoc, privind constituirea și scopul asocierii, fapta consumându-se în momentul realizării acestui consens.

5.Destinația bunurilor și valorilor sustrase și posibilitatea recuperării prejudiciului cauzat

Recuperarea prejudiciului cauzat prin infracțiune reprezintă o sarcină de prim ordin pe care organele de urmărire penală trebuie să o urmărească pe toată durata cercetărilor. Din acest punct de vedere, cunoașterea destinației bunurilor și valorilor sustrase oferă posibilitatea descoperirii lor în locurile unde au fost ascunse sau depozitate ori asupra persoanelor ce au intrat – într-un mod sau altul – în posesia lor.

Lămurirea acestei probleme prezintă importanță din mai multe considerente:

oferă garanția restabilirii situației anterioare – prin restituirea lor persoanelor păgubite;

asigură, pe lângă repararea pagubei, și un important mijloc de probă .în dovedirea vinovăției făptuitorului;

permite stabilirea bunei sau relei-credințe a persoanelor care au achiziționat bunurile, reaua-credință constituind temei pentru extinderea cercetărilor și pentru alte fapte și făptuitori – complicitate, tăinuire.

Practica judiciară a statuat că acela care primește, în mod obișnuit, pentru a ascunde sau valorifica, lucruri provenite din furturi repetate – săvârșite de o altă persoană – este complice, și nu tăinuitor; autorul a continuat să comită furturile numai cunoscând că are sprijinul moral și material al celui ce ascunde sau valorifică bunurile sustrase.

dă posibilitatea descoperirii și ridicării – pe lângă bunurile ce fac obiectul cauzei aflate la lucru – și a altor obiecte ori valori, provenite din furturi anterioare și a căror autori nu au fost încă descoperiți.

În fața organelor de urmărire penală se ridică și sarcina evaluării pagubelor produse prin furt.

În cazul prejudicierii patrimoniului acțiunea civilă se pornește și se execută din oficiu. Potrivit legii, organele de urmărire penală au obligația să solicite unității sau persoanei păgubite situația cu privire la întinderea pagubei și date referitoare la faptele prin care paguba a fost pricinuită, aceasta fiind obligată să le prezinte. La prima vedere ar părea că problema evaluării pagubelor nu interesează sau interesează mai puțin organele de urmărire penală, calcularea prejudiciului și obligarea celui vinovat la desdăunare fiind – după unele opinii – atributul exclusiv al instanței de judecată. Nu împărtășim un asemenea punct de vedere, considerând că el nu răspunde nici cerințelor legale și nici necesităților de ordin practic. Fără a intra în detalii, opinăm că organul de urmărire penală are datoria să cunoască în detaliu, modul în. care trebuie să se facă calcularea prejudiciului cauzat prin infracțiune, pe parcursul cercetării identificând bunurile ce vor face obiectul indisponibil – prin instituirea măsurilor asiguratorii privind reparațiile civile. Evaluarea pagubelor aduse patrimoniului se face ținând cont de principiul general de calcul al prejudiciului. Pe de altă parte, în practică apar situații când cuantumul prejudiciului este diferit în cea ce privește soluționarea laturii penale de cel avut în vedere la soluționarea laturii civile. Într-adevăr, potrivit legii pentru soluționarea laturii civile, evaluarea pagubelor se face luând în considerație prețurile în vigoare la data producerii pagubei. În cazul în care nu se poate determina data producerii pagubei se vor lua în considerație prețurile în vigoare la data constatării ei. Din modul în care este redactat textul de mai sus s-ar putea înțelege că indiferent de momentul când are loc repararea prejudiciului, calculul lui se face ținând cont de prețul în vigoare la data producerii acestuia. Dar, nu de puține ori, persoana ce a cauzat paguba este obligată la repararea ei la o dată ulterioară procedurii.

Atât literatura de specialitate, cât și practica judiciară s-au pronunțat în sensul că dispozițiile cuprinse în textul amintit nu derogă de la cerința asigurării unei complete reparări a prejudiciului cauzat. De aceea, textul în cauză – care nu reglementează în mod expres modul de stabilire a despăgubirilor în situația modificării prețurilor, survenite în cursul procesului – are în vedere numai situația în care, la data obligării la despăgubiri, prețul este identic cu cel din momentul cauzării pagubei.

În situația în care prețul s-a mărit ori s-a redus ca făptuitorul să fi fost obligat la repararea pagubei, calcularea prejudiciului trebuie să se facă luând în calcul prețul existent în momentul obligării. Din punctul nostru de vedere considerăm o atare soluție echilibrată, întrucât numai în acest mod persoana păgubită are posibilitatea să-și acopere în totalitate paguba cu suma pe care o primește, aceasta reprezentând echivalentul bunului de care a fost lipsită. A proceda în alt mod, ar însemna să se admită că despăgubirea ar putea fi inferioară sau ar putea depăși valoarea prejudiciului suferit. Mai mult, în raport cu modalitățile concrete de săvârșire a faptei – de exemplu, asupra proceselor petroliere sau gazelor naturale din conducte, depozite sau cisterne, în cazul furturilor de autovehicule etc. la calcularea prejudiciului cauzat trebuie să se țină seama, pe lângă valoarea bunului sustras, și de cheltuielile ocazionate de repunerea în circuitul economic al mijloacelor degradate ori aduse în stare de neîntrebuințare, precum și de beneficiul nerealizat în perioada aferentă reparațiilor respective. În concluzie, dacă de la data săvârșirii infracțiunii și până la terminarea procesului penal prețul bunurilor care au format obiectul activității ilicite a suferit modificări, cuantumul despăgubirilor civile se stabilește în raport cu prețul acestor bunuri la data judecării cauzei. De acest lucru trebuie să țină seama organele de urmărire penală în dispunerea și aplicarea măsurilor asiguratorii privind reparațiile civile.

Având în vedere cele expuse, calcularea prejudiciului pentru soluționarea laturii penale în cazul unor infracțiuni contra patrimoniului – inclusiv furtul – când pentru încadrarea juridică se tine cont și de valoarea pagubei se face în raport cu prețurile existente la data comiterii infracțiunii.

6. Existența concursului de infracțiuni

De regulă infracțiunile de furt se săvârșesc în concurs cu alte infracțiuni de acest gen, cu infracțiuni la regimul circulației pe drumurile publice, la regimul armelor, munițiilor, substanțelor ori produselor toxice sau stupefiante .

În cazul săvârșirii unui furt prin efracție, escaladarea sau folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase, dintr-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, există o singură infracțiune – complexă – de furt calificat, violarea de domiciliu absorbindu-se în mod natural în conținutul acesteia.

Dacă făptuitorii au smuls, din diferite instalații, piese electronice sau dacă au sustras – prin efracție – din diverse puncte de alimentare cu energie electrică ale " CONEL ", contacte de argint industrial, ne aflăm în prezența unui concurs între infracțiunea de furt și cea de distrugere, respectiv între infracțiunea de furt și infracțiunea la regim instituit pentru metalele prețioase.

Tot sub aspectul tratat organele de urmărire penală trebuie să rețină în sarcina făptuitorilor – atunci când sunt întâlnite condițiile legale – alături de infracțiunea de furt și asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni.

7. Condițiile și împrejurările care au determinat, favorizat sau înlesnit săvârșirea furtului din locuințe

Clarificarea condițiilor și împrejurărilor care au favorizat săvârșirea furtului din locuințe este de natură să ofere organelor de urmărire penală posibilitatea realizării laturii preventive.

Cunoașterea acestor condiții și împrejurări favorizatoare este cerută – înainte de toate – de alegerea celor mai eficiente metode de combatere a infracțiunilor de acest gen. În acest sens, organele de urmărire penală pot folosi pe lângă mijloacele de prevenire cunoscute – dezbaterea unor cazuri prin mijloacele de informare în masă, propuneri pentru organizarea unor procese cu publicitate lărgită ș.a. – și alte modalități specifice: intensificarea măsurilor de pază, pregătirea antiinfracțională a populației, antrenarea la activitatea prevenită a salariaților organizațiilor sociale, desfășurarea operativă a unor activități de urmărire penală la un moment cât mai apropiat de cel al comiterii faptei ș.a.

Pentru clarificarea tuturor problemelor pe care le ridică cercetarea se impune cu necesitate cunoașterea detaliată a tuturor actelor normative, precum și a aspectelor rezultate din literatura de specialitate și practica pozitivă a organelor judiciare. Numai în acest mod se va putea asigura administrarea probatorilor complete, temeinice și legale, în raport cu specificul și particularitățile fiecărei cauze penale.

4.3. Primele activități care se întreprind pentru administrarea probelor

În rândul acestora, se înscriu:

A) Cercetarea la fața locului;

B) Constatarea infracțiunii flagrante;

C) Identificarea și ascultarea martorilor. Ascultarea parții vătămate;

D) Efectuarea percheziției;

E) Identificarea, urmărirea și prinderea făptuitorilor.

A) Cercetarea la fața locului în cazul infracțiunii de furt din locuințe

a) Noțiuni generale cu privire la cercetarea la fața locului

Cercetarea la fața locului se înscrie printre activitățile cărora, cu tot caracterul lor așa-zis auxiliar, li se atribuie o semnificație deosebită în realizarea scopului procesului penal.

Dată fiind multitudinea modalităților de săvârșire a infracțiunilor de furt și a diversității împrejurărilor în care se comit astfel de fapte, în accepțiunea de "loc al faptei" se include, în general, următoarele:

– locul în care s-au aflat bunurile și valorile sustrase;

– itinerarul parcurs de către infractori în momentul imediat premergător ajungerii la locul de unde și-au însușit bunurile sau valorile;

– locul unde făptuitorii s-au ascuns și au pândit victima;

– itinerarul parcurs de autorii infracțiunilor după desfășurarea activității ilicite și pe care au fost urmăriți de către persoanele vătămate, martorii oculari sau organul constatator;

– locurile unde au fost ascunse sau depozitate obiectele sau valorile provenite din furt;

– locurile unde s-au ascuns făptuitorii – după săvârșirea infracțiunii – pentru a scăpa de urmărire, în condițiile concrete de săvârșire a faptei ș.a.

Pornind de la datele pe care le oferă natura locului faptei, observarea și interpretarea modului de operare, activitatea ilicită desfășurată de infractori, precum și succesiunea acțiunilor întreprinse în câmpul infracțional, organele de urmărire penală au posibilitatea să delimiteze suprafața de cercetat și să stabilească metodele concrete de cercetare.

Prin observarea și interpretarea modului de operare, organele de urmărire penală trebuie să stabilească locul de unde va începe cercetarea, modul în care se va face aceasta, pentru a nu scăpa examinării nici o urmă sau mijloc material de probă.

De o foarte mare importanță este determinarea microurmelor care ar putea exista și a locurilor unde trebuie căutate. Descoperirea microurmelor are ca punct de plecare identificarea, relevarea, fixarea și ridicarea urmelor și interpretarea corectă a mecanismului de formare a lor.

Cu prilejul cercetării căilor de acces spre locurile unde se aflau bunurile valorile sustrase trebuie să se examineze amănunțit suprafețele pe unde s-a realizat pătrunderea – acoperiș, zid, plafon, ferestre, uși etc.-pe aceste căi de acces pot fi descoperite urme de încălțăminte, urme plantate, instrumente folosite pentru efracție, obiecte sau părți din obiectele sustrase, ori, chiar lucruri aparținând făptuitorilor – pierdute sau abandonate.

În locurile unde s-a realizat pătrunderea, efracția, escaladarea pot fi descoperite instrumente de spargere, precum și urmele rezultat al spargerii – particule de lemn, vopsea, metal etc. 0 atenție deosebită trebuie acordată descoperirii și fixării urmelor, instrumentelor cu care s-a realizat forțarea. Totodată, pe obiectele respective – îndeosebi pe geamuri, piese de mobilă, obiecte metalice nichelate ș.a. – trebuie căutate, relevate, fixate și ridicate urme papilare. Pentru aceasta, nu trebuie omis nici un obiect care, prin natura sa, poate primi și păstra asemenea urme și pe care 1-ar fi putut atinge făptuitorul.

Examinând încăperile în care se aflau bunurile și valorile sustrase, cercetarea trebuie să evidențieze modul de amplasare a acestora, urmele |periferice ale obiectelor dispărute, urmele de forțare ale sistemelor de închidere a ușilor, dulapurilor, lăzilor etc. Și în aceste locuri trebuie insistat pe identificarea urmelor de mâini. După cum, urmele de încălțăminte – ridicate de pe dușumea, covoare, folii de plastic, hârtie etc. – vor constitui indicii prețioase pentru orientarea cercetărilor și, în final, probe pentru dovedirea vinovăției făptuitorilor. În aceeași ordine de idei se pune problema în cazul urmelor de buze, nas, urechi, etc., precum și în cazul urmelor de natură biologică – fire de păr, resturi de țigări, salivă, spută, sânge ș.a.

Practica judiciară și literatura de specialitate recomandă căutarea acestor categorii de urme și pe itinerariile folosite de infractori pentru a se îndepărta de locul faptei.

Din punct de vedere psihologic, obiectele și fenomenele percepute de infractori în timpul comiterii faptei – instrumentele folosite pentru efracție, contextul spațio-temporar, eventualii martori etc. – provoacă acestuia anumite trăiri și reacții emoționale, trăiri și reacții care sunt determinate, atât de surescitarea nervoasă pe care o trăiește autorul faptei, cât și de imperfecțiunea simțurilor.

Infractorul trăiește real riscul, este stăpânit de teama de a nu fi descoperit, iar apariția unor situații neprevăzute, extreme – ex. apariția paznicilor, a lucrătorilor de poliție ori a unor martori – îl fac să-și piardă controlul și să acționeze precipitat. Numai în acest mod pot fi explicate "scăpările" sau "gafele" cum ar fi: pierderea obiectelor personale în câmpul infracțiunii ori a unor corpuri delicte, renunțarea la portul mănușilor, neștergerea unor categorii de urme, autoaccidentarea ș.a. Toate acestea denotă o bulversare a structurilor emoționale al făptuitorului și lipsa de control asupra comportării obișnuite, caracteristice unei gândiri și activități normale. Descoperite, toate categoriile de urme lăsate de infractor pot fi valorificate ulterior în scopul identificării sale și soluționării cauzei.

În zonele limitrofe locului unde s-a comis furtul trebuie să se caute urme de încălțăminte și, după caz, urme ale mijloacelor de transport, obiecte de încălțăminte sau părți din acestea, fire textile, resturi de ambalaje, instrumente folosite la efracție ș.a.

Indiferent de modalitățile în care s-a săvârșit furtul, o atenție deosebită trebuie acordată evidențieri așa-numitelor "împrejurări negative". Dintre "împrejurările negative" sau indiciile ce pot demonstra înscenarea furtului, menționăm următoarele:

– la fața locului nu se constată urme care în mod normal ar trebui să existe după tabloul oferit de câmpul infracțional – de exemplu, lipsa urmelor mijloacelor de transport atunci când bunurile reclamate ca furate nu puteau fi transportate în alt mod, iar solul trebuia să păstreze desenul antiderapant al anvelopelor;

– condițiile existente nu permiteau săvârșirea faptei în împrejurările date;

– la fața locului se descoperă urme ce nu pot fi justificate în raport cu natura activităților desfășurate de infractori;

– orificiile create prin spargerea ușilor ori dimensiunilor geamurilor nu permit nici intrarea infractorului și nici scoaterea bunurilor despre care se afirmă că au fost sustrase;

– deși se încearcă să se acrediteze ideea că infractorul a pătruns pe fereastră și tot pe acolo a părăsit locul faptei, împreună cu obiectele furate, praful de pe pervazul acesteia este intact;

– lacătul care – potrivit afirmațiilor – asigura încăperea este găsit tăiat, dar în jurul ușii și pe lacăt nu se găsesc particule metalice provenite din pilire sau tăiere;

– bunurile despre care se susține că au fost furate nu puteau fi depozitate în locul indicat având în vedere natura, forma și mărimea lor ș.a.

Atunci când se constată asemenea "împrejurări negative", organele de urmărire penală trebuie să caute instrumentele cu care s-au putut "crea" urmele, menite să "demonstreze" furtul sesizat – unelte cu care s-a practicat spărtura în zid, clește, patent, pânză de bomfaier etc.

Din cele expuse rezultă în mod convingător importanța ce trebuie acordată cercetării la fața locului, căutării tuturor urmelor ce pot rămâne în câmpul infracțiunii și, pe această bază, crearea premiselor de valorificare științifică a acestora. Perceperea nemijlocită a locului unde s-a comis furtul și interpretarea urmelor oferă garanția identificării operative a făptuitorilor, dovedirii vinovăției, asigurării tragerii la răspundere penală și, nu în ultimul rând, a recuperării prejudiciului cauzat prin infracțiune.

Toate constatările făcute cu ocazia cercetării la fața locului trebuie consemnate – în detaliu – în procesul-verbal de cercetare ilustrat cu planșa cuprinzând fotografiile judiciare executate și schița locului faptei.

Printre activitățile importante care contribuie la realizarea scopului procesului penal – în vederea aflării adevărului – se numără și cercetarea la fața locului. Fără efectuarea la timp și în mod corespunzător a acestei activități – în cazurile în care se impune – există oricând riscul ca procesul penal să nu poată să se desfășoare eficient, adevărul să nu poată fi aflat, iar ca urmare numeroase infracțiuni să nu fie descoperite sau să rămână cu autorii neidentificați.

Potrivit prevederilor legii procesual penale, prin "locul săvârșirii infracțiunii" se înțelege "locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia."

Locul săvârșirii infracțiuni prezintă unele particularități în raport cu specificul faptei penale cercetate, ceea ce nu permite o definire și cuprindere a lui în anumite limite.

"Cercetarea la fața locului se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situația locului săvârșirii infracțiunii, să se descopere și să se fixeze urmele infracțiunii, să se stabilească poziția și starea mijloacelor materiale de probă și împrejurările în care infracțiunea a fost săvârșită."

Cercetarea la fața locului – ca procedeu sau activitate probatore – presupune perceperea nemijlocită de către organul de urmărire penală sau instanța de judecata a locului unde s-a săvârșit fapta, a urmelor și a altor mijloace materiale de probă, "spre a fi în măsură să desprindă o concluzie justă cu privire la modul în care infracțiunea a fost comisă și la identitatea făptuitorului".

Ca măsură procesuală, cercetarea la fața locului trebuie efectuată în cadrul urmăririi penale, ceea ce înseamnă că înainte de a se trece la desfășurarea acesteia este necesar să se înceapă urmărirea penală.

Învinuitul sau inculpatul reținut sau arestat trebuie să fie adus la cercetarea la fața locului. În caz de imposibilitate, organul de urmărire penală îi pune în vedere învinuitului sau inculpatului că are dreptul să fie reprezentat și îi asigură, la cerere, reprezentarea.

Organul de urmărire penală efectuează cercetarea la fața locului în prezența martorilor asistenți, afară de cazul când aceasta nu este posibil. Cercetarea la fața locului se face în prezența părților, atunci când este necesar, iar neprezentarea acestora, atunci când au fost încunoștințate, nu împiedică efectuarea cercetării.

În cazul în care cercetarea la fața locului se efectuează de instanța de judecată, această activitate se desfășoară cu citarea părților și în prezența procurorului, când participarea lui la judecată este obligatorie.

Atât organul de urmărire penală cât și instanța de judecată pot interzice persoanelor care se află ori vin la locul unde se efectuează cercetarea să comunice între ele sau cu alte persoane ori să plece înainte de terminarea cercetării.

Cercetarea la fața locului – privită din punct de vedere criminalistic – își propune să rezolve, în principal, următoarele sarcini: examinarea nemijlocită de către organul de urmărire penală sau instanța de judecată a locului unde s-a săvârșit infracțiunea; căutarea, descoperirea, fixarea, ridicarea și examinarea urmelor și a altor mijloace materiale de probă; determinarea drumului parcurs de infractor ( iter criminis), a obiectelor asupra cărora a acționat și a instrumentelor folosite; determinarea locurilor de unde se puteau percepe în total sau în parte anumite faze ale săvârșirii infracțiunii; identificarea unor persoane care au tangență cu fapta cercetată ( făptuitori, victime, persoane responsabile civilmente); adunarea altor date care se referă la obiectul probațiunii, în funcție de natura infracțiunii săvârșite; efectuarea unor constatări tehnico – științifice de specialitate; luarea unor măsuri de limitare a pagubelor și de prevenire a altor urmări dăunătoare.

Urnele și celelalte mijloace materiale de probă examinate cu ocazia cercetării la fața locului ajută la stabilirea unor date importante referitoare la obiectul, latura obiectivă, subiectul și latura subiectivă ale infracțiunii, prin care să se răspundă la întrebări esențiale pentru aflarea adevărului, cum sunt: ce faptă s-a săvârșit, unde, de ce și de către cine.

Cu privire la obiectul infracțiunii cercetarea la fața locului permite obținerea de date referitoare la relațiile sociale încălcate și la obiectul material al infracțiunii (bunuri, valori, persoane).

Privitor la latura obiectivă a infracțiunii, cercetarea la fața locului oferă posibilitatea de a se stabili modul concret în care s-a exteriorizat acțiunea sau inacțiunea, timpul, locul și alte date. Dacă infractorul a acționat într-un anumit mod specific și el are antecedente penale similare, cercetarea la fața locului ajută la adunarea datelor necesare pentru identificarea autorului infracțiunii pe baza cartotecii " modus operandi".

Cu ocazia cercetării la fața locului, latura subiectivă a infracțiunii poate fi conturată prin datele ce se obțin cu privire la formele vinovăției (intenție sau culpă). Așa, de exemplu, într-o infracțiune de omor aceste date pot fi furnizate de numărul, gravitatea, forma și amplasamentul leziunilor de pe corpul victimei, de instrumentul folosit, de locul săvârșirii faptei.

În ceea ce privește subiectul infracțiunii, cercetarea la fața locului oferă o serie de date cu privire la persoana infractorului, cum ar fi: dacă este bărbat sau femeie; dacă este minor sau adult; dacă au acționat unul sau mai mulți autori; înălțimea, forța fizică, profesia.

Pentru a se evita unele greșeli de interpretare, urmele și celelalte mijloace materiale de probă adunate cu ocazia cercetării la fața locului trebuie apreciate în mod critic și în coroborare cu alte probe ce se vor administra ulterior în cauză. Sub acest aspect, diferite interpretări făcute cu privire la urme constituie doar criterii de elaborare a anumitelor ipoteze, pentru verificarea cărora se vor putea efectua percheziții, ridicări de obiecte sau înscrisuri, ascultarea de persoane, urmărirea rapidă a făptuitorului.

Cercetarea la fața locului este deosebit de importantă și sub aspect preventiv, în sensul că oferă posibilitatea cunoașterii cauzelor determinante și a unor condiții favorizante a săvârșirii infracțiunii, putându-se propune măsuri mai eficiente de pază, de asigurare a integrității anumitor bunuri prin mijloace tehnice adecvate, sisteme de alarmare, de sesizare a factorilor de răspundere în legătură cu neglijențele constatate.

Ca activitate complexă, cercetarea la fața locului presupune folosirea unei game largi de mijloace și metode tehnice criminalistice care ajută la realizarea scopului propus. Dintre acestea pot fi enumerate următoarele: laboratoarele criminalistice mobile dotate cu aparatura necesară; trusele criminalistice; aparatura și accesoriile de realizare a fotografiei și filmului judiciar; aparatura tehnică de înregistrare video și sonoră; detectoarele ( de metale, de cadavre, cu radiații); portretul vorbit.

Folosirea în mod corespunzător a acestor mijloace și metode criminalistice precum și a altora, cu ocazia cercetării la fața locului, permite descoperirea fixarea, ridicarea și examinarea în bune condiții a urmelor și a celorlalte mijloace materiale de probă, ținându-se seama și de particularitățile pe care le prezintă fiecare infracțiune în parte.

b).Trusele criminalistice folosite în cercetări la fața locului

Trusele criminalistice cuprind instrumentele, substanțele și obiectele necesare aplicării unor metode tehnico – criminalistice în procesul cercetării la fața locului, care sunt introduse în valize, genți, cutii ori alte ambalaje pentru a se asigura protecția și transportul în bune condiții.

După natura instrumentelor pe care le conțin, trusele criminalistice se clasifică în două grupe: truse universale și truse cu destinații speciale.

Trusele universale conțin instrumente diversificate pentru executarea principalelor operații tehnico-criminalistice. Fiecare instrument poate fi utilizat, de regulă, la efectuarea mai multor activități.

Trusele cu destinații speciale conțin un instrumentar mai redus, strict adecvat executării unei anumite operații tehnico-criminalistice, cum ar fi: amprentarea persoanelor, executarea mulajelor, ridicarea urmelor de picioare, marcarea locului cercetat, recoltarea microurmelor.

Pentru a răspunde nevoilor practicii, orice trusă criminalistică trebuie să fie redusă ca volum și greutate, ușor transportabilă dintr-un loc în altul, chiar pe distanțe lungi.

Trusele universale construite pe plan mondial, deși se prezintă în modele diferite, se caracterizează, în general, prin aceeași structură a instrumentarului.

În activitatea criminalistică din țara noastră sunt utilizate următoarele truse universale: trusa pentru laboratoarele criminalistice ale poliției și procuraturii, trusa pentru posturile de poliție și trusa pentru cercetarea la fața locului a accidentelor de circulație rutieră care sunt realizate la nivelul celor existente pe plan internațional.

Trusa universală pentru laboratoarele criminalistice este destinată executării celor mai variate operații criminalistice la fața locului.

În raport cu destinația, instrumentarul trusei se grupează astfel:

Instrumentarul pentru căutarea, descoperirea, relevarea și transferarea urmelor papilare, compus din: două surse portabile de lumină (o lanternă și un detector cu radiații ultraviolete); pensule cu păr de veveriță; o pensulă magnetică; cutii cu substanțe pulverulente și seturi cu folii adezive albe, negre și transparente necesare transferării urmelor papilare; pulverizator cu pudre relevante; pulverizator cu vapori de iod; capsule și substanțe pentru relevarea urmelor după descoperire.

Instrumentarul pentru executarea mulajului, alcătuit din: cancioc; șpaclu și lingură pentru pregătirea amestecului; bandă flexibilă pentru îngrădirea locului unde se va turna amestecul; pensulă cu păr de porc pentru curățarea mulajului; pensete pentru înlăturarea corpurilor străine din urmele de adâncime; etichete pentru normalizarea mulajului.

Instrumentarul pentru marcarea locului cercetat și executarea unor măsurători, conținând: set cu jetoane numerotate de la 1 la 10, prevăzute cu două tipuri de suporturi; cretă forestieră în trei culori; bandă metrică cu pătrate alternative albe și negre, având latura de 10 cm; centimetru de croitorie; ruletă metrică de 20 m; sfoară.

Instrumentarul pentru amprentarea persoanelor, compus din: placă; rulou și tub cu tuș; tușieră chimică și hârtie impregnată cu soluție specială; lingură pentru amprentarea cadavrelor; mănuși chirurgicale.

Instrumentarul pentru întocmirea schițelor și a unor desene, care cuprinde; riglă gradată; hârtie milimetrică; hârtie de calc; busolă; creioane colorate; șablon de lucru pe hartă.

Trusa este prevăzută și cu o serie de instrumente cu întrebuințări multiple, ca: fierăstrău de mână; pânză de bomfaier; clește patent; briceag universal; diamant; un set de chei; etichete cu antet; magnet cilindric; ciocan universal, la al cărui mâner se pot atașa o serie de șurubelnițe; dălți spirale.

Trusa universală pentru posturile de poliție este concepută în așa fel încât să răspundă problemelor ce trebuie rezolvate de cadrele de politie din mediul rural, fiind dotată cu strictul necesar de instrumentar.

Prin dimensiunile sale mici și greutatea redusă, trusa este purtată cu ușurință, iar în anumite situații poate fi atașată la diferite mijloace de transport: bicicletă, motocicletă, motoretă.

Ea cuprinde instrumentarul de bază al trusei universale pentru laboratoarele criminalistice (instrumentar pentru relevarea, executarea mulajelor, amprentarea persoanelor, executarea măsurătorilor și întocmirea schițelor). Cu ajutorul acestei truse se pot aplica, în bune condiții, diferite metode tehnico-criminalistice, pentru descoperirea și ridicarea urmelor create de om, de animale, de vegetale, de obiecte, cât și a celor produse în cazul incendiilor și exploziilor.

c). Fotografia judiciară la fața locului

Fotografia judiciară reprezintă un complex de procedee generale de fotografiere, adaptate la nevoile specifice unor activități ale procesului penal. Cu ajutorul fotografiei judiciare sunt fixate atât aspectele locului faptei, cât și rezultatele din examinările de laborator ale urmelor și corpurilor delicte. De asemenea, ea reprezintă una din metodele tehnice de fixare amănunțită și precisă a obiectelor examinate sau de înregistrare a imaginii diverselor categorii de urme descoperite cu ocazia cercetării la fața locului.

Importanța fotografiei judiciare la fața locului constă în aceea că unele aspecte consemnate în procesul-verbal de cercetare la fața locului sunt mai ușor înțelese și interpretate cu ajutorul acesteia. Totodată, fotografia judiciară redă unele aspecte care, din diferite motive, au fost omise a fi consemnate în procesul-verbal, așa cum pot fi existența unor urme, amplasamentul anumitor obiecte.

Fotografia judiciară este împărțită în două mari categorii, și anume: fotografia operativă și fotografia de examinare sau de laborator, denumiri generate de locul unde se execută și de scopul urmărit.

În cercetarea la fața locului, fotografia judiciară prezintă următoarele avantaje: rapiditatea înregistrării imaginii și a prelucrării materialelor foto-sensibile; obiectivitatea imaginilor transpuse pe peliculă; înregistrarea tuturor obiectelor incluse în câmpul de vizibilitate al aparatului; exactitatea înregistrării detaliilor; rolul probator și demonstrativ al imaginilor fotografice și posibilitatea multiplicării fotografiilor.

Procedeele de fotografiere sunt următoarele:

– procedeul fotografierii unitare: constă în înregistrarea pe un singur clișeu a întregului loc al faptei;

– procedeul fotografierii panoramice: se aplică când locul faptei are o întindere mai mare și are două tehnici de realizare (circulară și liniară) și constă în executarea succesivă de fotografii ale diferitelor porțiuni ale locului faptei care, fiind ulterior asamblate, redau imaginea clară a subiectului la o scară mult mai mare decât o fotografie unitară;

– procedeul fotografierii la scară: – cu ajutorul riglei gradate;

– cu ajutorul benzii gradate;

– cu ajutorul planșetei cu laturi egale;

– cu ajutorul jaloanelor gradate.

Genurile fotografiei judiciare la fața locului sunt: fotografia de orientare, fotografia schiță, fotografia obiectelor principale, fotografia urmelor și fotografia în detaliu.

d). Folosirea detectoarelor în cercetarea la fața locului in cazul furtului din locuinta

Detectorul este un dispozitiv folosit pentru a constata prezența unui corp sau a unui fenomen .

În activitatea criminalistică, detectoarele sunt folosite în procesul căutării și descoperirii la fața locului a obiectelor, substanțelor sau fenomenelor care au legătură cu săvârșirea unei infracțiunii.

În cadrul cercetării la fața locului detectoarele cel mai frecvent utilizate sunt: detectorul cu radiații ultraviolete, sau infraroșii pentru urme ; detectorul de substanțe radioactive.

a) Detectoarele de metale

Din categoria acestora fac parte următoarele :

– detectorul de metale cu câmp electric; poate fi utilizat în cazul căutării la fata locului a unor arme și a altor obiecte feromagnetice, cum ar fi proiectile, tuburi trase cutii sau alte ambalaje metalice în care sunt ascunse obiecte ce prezintă interes în cauză. De asemenea, se mai folosește și pentru examinarea persoanelor sau a unor bagaje aflate asupra acestora, în vederea descoperirii obiectelor metalice ce au legătură cu infracțiunea.

– detectorul de metale cu radiații gama: funcționează pe principiul emiterii de radiații gama și al recepționării acestora atunci când sunt reflectate pe suprafețe metalice întâlnite în calea lor . În timpul folosirii la fața locului, detectorul este purtat deasupra zonei cercetate, iar atunci când începe să emită semnalul de detecție (vizual sau. auditiv ) înseamnă că în locul respectiv se află obiectul căutat sau alte obiecte metalice.

– detectorul de metale cu raze X ; poate fi folosit în condițiile unei încăperi sau locuri iluminate. El funcționează astfel: valizele , pachetele, etc. supuse controlului se așează în poziția cea mai convenabilă în dreptul emițătorului de radiații X, iar în măsura în care acestea conțin obiecte de metal, conturul lor apare pe ecranul fluorescent al detectorului .Imaginea astfel obținută poate fi folosită în scop probator.

B. Realizarea portretului vorbit la fața locului

a. Noțiuni generale

Prin semnalmente se înțeleg trăsăturile exterioare, generale și particulare, ale unei persoane, pe baza cărora aceasta poate fi identificată.

Descrierea semnalmentelor unei persoane în vederea recunoașterii și identificării trebuie să se realizeze în mod clar și sistematic , folosindu-se o terminologie special elaborată, unitară și precisă, pentru a se asigura eliminarea confuziilor și greșelilor ce se pot ivi. Aceasta se realizează cu ajutorul portretului vorbit, care reprezintă un proces științific de descriere și comparare a semnalmentelor unei persoane sau unui cadavru.

Identificarea persoanelor cu ajutorul metodei portretului vorbit se bazează pe principiile identificării criminalistice , care la rândul lor se sprijină pe teza materialismului dialectic, potrivit căreia toate obiectele lumii materiale sunt identice numai cu ele însele, sunt individuale, însușirile acestora nerepetându-se.

În descrierea științifică a semnalmentelor unei persoane trebuie să se țină seama de o serie de principii și criterii, între cele mai importante fiind următoarele:

a) În descrierea trăsăturilor fizice ale persoanei să se cuprindă caracteristicile anatomice ale întregii conformații a corpului (capul, umerii, mâinile, trunchiul și picioarele, elementele caracteristice ale feței)

b) Înfățișarea persoanei se descrie sub două aspecte: semnalmentele anatomice (statice), semnalmentele funcționale (dinamice).

c) În legătură cu semnalmentele se individualizează acele caracteristici referitoare la variațiile morfologice ereditare ori rezultate din unele fenomene patologice. Este vorba de rănirea și deformațiile unor organe ale corpului uman, de negi, alunițe , cicatrici, care constituie semne particulare ale persoanei.

d) Observarea persoanei în vederea reținerii și înregistrării semnalmentelor se face, de regulă din față, adică din plan frontal, și din profil, respectiv din plan lateral.

e) Pentru identificarea cu ajutorul metodei portretului vorbit, după redarea semnalmentelor anatomice și funcționale ale persoanelor se descriu îmbrăcămintea și obiectele aflate asupra lor.

f) În descrierea semnalmentelor după metoda portretului vorbit, o importanță deosebită o are folosirea unei terminologii comune precise și unitare. Prin respectarea acestea cerințe se asigură posibilitatea evitării unor greșeli sau confuzii care pot să apară în activitatea practică.

g) Descrierea semnalmentelor se face într-o succesiune logică, care va fi respectată chiar și în cazul în care datorită unor condiții obiective nu se pot observa în întregime toate semnalmentele.

h) Atunci când se întocmește portretul vorbit al unei persoane, caracterizarea semnalmentelor se face în funcție de mărime , formă, poziție iar a unora după culoare.

În majoritatea cazurilor, la fața locului, portretul vorbit se realizează ca urmare a conlucrării dintre victimă, martori sau alte persoane și criminalist, pentru stabilirea datelor necesare identificării făptuitorului, ori între medicul legist (antropolog) și criminalist pentru stabilirea identității unui cadavru.

În această conlucrare este necesar să se țină seama de anumiți factori care au influențe asupra exactității observării și reținerea semnalmentelor unei persoane.

Principalii factori care exercită o asemenea influență sunt următorii:

distanța de la care este privită persoana respectivă,

locul unde se află aceasta,

timpul când se execută observarea și factorii ce o pot influența (ziua, noaptea, condițiile atmosferice, vizibilitatea),

durata observării,

poziția persoanei observate și îmbrăcămintea acesteia,

capacitatea de percepere și apreciere a celui care face observarea.

C). Urmele aflate la fața locului în cazul infracțiunilor de furt din locuințe

a) Urmele mâinilor

Prin urmele mâinilor, în sens criminalistic, se înțeleg acele modificări aduse elementelor componente ale locului faptei ca rezultat al contactului mâinilor făptuitorului și victimei cu acestea în procesul săvârșirii infracțiunii.

Ele reproduc conturul și relieful fie ale palmei (fața ventrală), fie ale dosului acesteia (fața dorsală). În unele situații se pot reproduce în aceste urme, concomitent, atât conturul degetelor și al palmei, cât și relieful crestelor papilare sau al încrețiturilor.

În structura desenului papilar al falangei se disting trei sisteme de creste papilare: arcuri puternic boltite (convexe), arcuri slab boltite, lațuri, cercuri ori spirale.

Cele trei regiuni ale desenului papilar sunt despărțite între ele de creste papilare care se numesc limitante. Există limitante superioare și limitante inferioare.

În traiectoria ei, limitanta superioară întâlnește limitanta inferioară într-unul sau mai multe puncte ale desenului papilar, unde, fie că se contopesc, fie că își continuă traiectul paralel. La locul de contact al limitantelor se întâlnesc cele trei regiuni papilare ale amprentei digitale și se formează o figură triunghiulară, care poartă numele de deltă.

În raport cu forma triunghiului ce ia naștere în punctul de contact al celor trei regiuni, deltele pot fi de două feluri: delte negre și delte albe.

Desenele papilare, după forma generală a crestelor care alcătuiesc regiunea centrală, se împart în următoarele tipuri: arc (adeltic); lați (monodeltic); cerc (bideltic); combinat (polideltic) și amorf. Aceste tipuri ale desenelor papilare prezintă multiple particularități, ceea ce permite deosebirea cu ușurință a dactilogramelor de același tip. Fiecare tip se subdivide la rândul său în grupe mici numite subtipuri și varietăți.

Palma este la rândul ei împărțită în trei regiuni având ca limite șanțurile de flexiune palmare. De la baza degetelor până la șanțul de flexiune situat în podul palmei se află regiunea dogito-palmară, iar de la aceasta pornește un alt șanț de flexiune către baza palmei, divizând-o în alte regiuni: regiunea tenară, cea de la baza policelui, și regiunea hipotenară, care este situată spre exteriorul palmei.

Urmele de suprafață vizibile sunt lăsate de mâinile murdărite cu substanțe colorate, cum ar fi: sânge, vopsea, cerneală, noroi, praf, ciment, var, tuș.

În funcție de gradul de îmbâcsire a crestelor papilare cu substanță colorată, urmele papilare vizibile pot avea aspect diferit. Astfel, degetele murdărite cu sânge sau vopsea și aplicate în mod repetat pe diferite obiecte vor lăsa la început urme digitale sub formă de mânjituri, iar apoi urmele crestelor vor fi albe iar cele ale șanțurilor colorate.

Urmele de suprafață invizibile lăsate de mâini rămân prin depunerea sudorii și a grăsimii umane din piele, ca urmare a atingerii cu mâna, voluntar ori involuntar, a anumitor obiecte ( de exemplu, când făptuitorul a pus mâna pe geamul ferestrei, pe diferite cărți sau acte ).

Prin urmele invizibile se înțeleg și acelea care sunt vizibile într-o oarecare măsură, însă pentru a fi examinate corespunzător este necesar să fie developate (relevate).

Urmele de adâncime lăsate de mâini rămân prin imprimarea profilului crestelor papilare în diverse materii plastice ca: argila proaspătă, chitul și vopseaua proaspete de la geamuri sau de pe diferite obiecte chituite ori vopsite.

Dacă este spartă o ușă, urmele trebuie căutate pe broască, pe mânerele ușii sau în imediata lor apropiere și în orice alt loc prin care ar fi putut pătrunde făptuitorul. Când este spartă o fereastră, se caută cu atenție deosebită bucățile de geam spart, întrucât pe ele aproape întotdeauna rămân urmele digitale ale făptuitorului.

La instalațiile electrice este necesar să se cerceteze întrerupătoarele, pereții din jurul acestora și becurile care au fost deșurubate parțial sau total de către făptuitor.

Dintre mijloacele și metodele de relevare a urmelor amintim:

pudrarea: care se face cu pudră de aluminiu, pudră de negru de fum, funingine de camfor și altele,

aburirea: cu vapori de iod sau cu vapori de acid fluorhidric,

tratarea cu soluție chimică.

b) Urme ale picioarelor

Prin urme ale picioarelor se înțeleg acele modificări aduse elementelor componente ale locului faptei ca rezultat al contactului picioarelor desculțe cu acestea în procesul săvârșirii infracțiunii.

La picior se disting două suprafețe: suprafața plantară (talpa piciorului) și suprafața dorsală ( dosul labei piciorului).

Suprafața plantară are următoarele regiuni: metatarsofalangiană, metatarsiană, tarsiană și a călcâiului.

Regiunea metatarsofalangiană este cuprinsă între vârful degetelor și o linie imaginară, perpendiculară pe axa longitudinală a plantei, care trece prin articulația situată între falanga a doua a degetului mare și metatars.

Regiunea metatarsiană este cuprinsă între regiunea metatarsofalangiană și o linie imaginară, perpendiculară pe axa longitudinală a plantei, care trece prin articulația tarsului cu metatarsul.

Regiunea tarsiană, corespunzătoare osului tarsului, este cuprinsă între regiunea metatarsiană și călcâi, respectiv de-a lungul cavității (scobiturii) tălpii piciorului.

Regiunea călcâiului este partea posterioară a tălpii, corespunzătoare osului calcaneu.

Urmele de picioare se pot forma atât în timpul staționării, cât și în mișcare, sub acțiunea greutății corpului uman ca urmare a funcțiilor de sprijin și locomotorie ale picioarelor sau a executării altor acțiuni.

În mișcare, urmele se pot crea în mers (mers normal, alergare, sărituri) sau cu ocazia acțiunilor executate cu piciorul (lovituri, împingeri, alunecări).

Urmele statice se formează de regulă prin apăsarea în timpul staționării sau în procesul normal al mersului. Ele reproduc mai exact forma și dimensiunile piciorului, deoarece acesta este apăsat uniform pe suport.

Urmele dinamice se formează în procesul mersului, când piciorul alunecă într-o anumită direcție pe suprafața cu care vine în contact. Acest gen de urmă prezintă forma denaturată a piciorului, însă de la caz la caz pot fi exploatate anumite elemente.

Pentru descoperirea urmelor de picioare de suprafață trebuie cercetate cu atenție la fața locului: solul, dușumeaua, parchetul, linoleumul, mozaicul, faianța, cioburile, bucățile de hârtie, suprafețele vopsite, lenjeria de pat, precum și diferitele obiecte cu care picioarele făptuitorului ar fi putut să vină în contact (scaune, mese, pervazul ferestrelor, pereții).

Urmele descoperite se marchează cu plăcuțe indicatoare din trusa criminalistică, se încercuiesc cu cretă și se acoperă cu diferite obiecte, cum ar fi: cutii de carton, vase curate, coli de hârtie, carton, placaj. Pe timp de ploaie urmele descoperite se îngrădesc pentru a se preveni scurgerea apei în urme și surparea marginilor lor.

După descoperirea și relevarea urmelor de picioare se procedează la măsurarea lor. Măsurătorile care se execută vizează atât raportul pozițional dintre urme și elementele înconjurătoare de la locul faptei, cât și dimensiunile urmei izolate.

În ceea ce privește cărarea de urme, la efectuarea măsurătorilor se au în vedere următoarele elemente:

Linia direcției de mișcare, care este axa imaginară, longitudinală ce trece printre urmele lăsate de piciorul drept și stâng, reprezentând linia de deplasare a persoanei.

Linia mersului este o linie frântă ce unește aceleași puncte ale urmelor consecutive lăsate de piciorul stâng și respectiv de piciorul drept și reprezintă linia după care se mișcă corpul odată cu fiecare pas.

Lungimea pasului este distanța dintre două urme consecutive lăsate de piciorul drept și respectiv piciorul stâng. Această distanță se măsoară între două paralele ce trec prin același puncte ale celor două urme și sunt perpendiculare pe linia direcției de mișcare. Este indicat ca lungimea pasului să se măsoare între extremitățile călcâielor celor două urme.

Lățimea pasului este distanta dintre urmele unui pas măsurată pe o linie perpendiculară pe tangentele la conturul interior al călcâielor, paralele cu linia direcției de mișcare.

Unghiul de mers este unghiul format între axa longitudinală a tălpii piciorului și linia direcției de mișcare. Unghiul de mers diferă de la o persoană la alta și poate fi diferit și de la un picior la altul.

c) Urme de sânge

Prin urme de sânge se înțelege lichidul extravazat dintr-un sector al aparatului cardiovascular și depus pe un anumit suport, în procesul săvârșirii unei infracțiuni sau în legătură cu aceasta.

Crearea unei întreruperi a continuității, în orice mod, la nivelul peretelui vascular, va avea drept consecință părăsirea vasului sanguin de către o cantitate oarecare de sânge, care se poate regăsi pe corpul persoanei ce sângerează, precum și pe alte obiecte, corpuri sau locuri.

Descoperirea unei urme de sânge prezintă interes prin aceea că:

– se poate afla grupa sanguină (uneori și subgrupa) persoanei de la care provine și este posibilă chiar punerea în evidență a haptoglobinelor;

– se pot obține indicii referitoare la victimă și făptuitor, agentul vulnerant, modul de acțiune, regiunea anatomică ce a sângerat, organul sau țesutul ce a fost lezat.

Urmele de sânge la fața locului se pot forma:

– pe corpul și îmbrăcămintea victimei și a agresorului, prin prelingere, stropire, țâșnire, contact direct, picurare;

– pe obiectele vulnerante și pe cele aflate asupra sau în jurul persoanei care sângerează, prin contact direct, prelingere, îmbibare, stropire.

– pe drumul străbătut de persoana care sângerează (victimă sau agresor), prin picurare, țâșnire, prelingere, prin căderi, târâri.

– în locul unde a fost descoperită victima, prin contact direct prelingere, îmbibare, difuzare, țâșnire, stropire, extinderea eventualelor bălți de sânge.

La fața locului urmele de sânge pot fi descoperite, de cele mai multe ori, prin observarea directă, cu ochiul liber, sau cu ajutorul unor surse de lumină vizibilă sau fluorescentă. De asemenea, pentru descoperirea urmelor de sânge se folosesc lupe, microscoape de buzunar, stereomicroscoape, cât și anumite soluții de testare.

d) Urme de natură piloasă

Prin urmă de natură piloasă se înțelege firul de păr provenit de pe corpul uman în procesul săvârșirii unei infracțiuni sau în legătură cu aceasta.

Din punct de vedere anatomic, firul de păr este compus din două părți principale: rădăcina și tija.

Rădăcina este învelită într-un sac numit folicul pilos, format la rândul său dintr-o teacă epitelială internă și o teacă epitelială externă, ambele învelite într-o teacă fibroasă. Teaca epitelială internă este formată din trei straturi concentrice de celule cheratinizate, care dinăuntru în afară sunt: cuticula (epidermicul), stratul Huxley și stratul Henle. Teaca epitelială externă reprezintă răsfrângerea epidermei, care se continuă pe rădăcină, învelind teaca epitelială internă până la bulbul rădăcinii și papilă. Teaca fibroasă de natură conjunctivă formează învelișul exterior și se continuă cu dermul. Papila bulbului este formată din țesut conjunctiv fără fibre elastice cu capilare și fibre nervoase, care asigură nutriția și inervația părului. Tulpina este alcătuită din măduvă (canal medular), cortex (corticulă) și cuticulă.

Firul de păr, ca urmă descoperită la fața locului apare datorită: căderii fiziologice sau patologice, smulgerii, ruperii, tăierii.

La firul de păr se disting o serie de caracteristici, cum sunt: lungimea, grosimea, rădăcina, culoarea, ondulația, gradul de deteriorare datorată unor factori externi ori modificări patologice. Aceste caracteristici pot fi diferite, în raport cu regiunea corpului (regiunea piloasă a capului, sprâncene, gene, mustață, barbă, axile), cu sexul persoanei și starea de sănătate a persoanei.

Urmele de natură piloasă se caută la locul săvârșirii infracțiunii, folosindu-se mijloace tehnice (lupa, lanterna, microscopul de buzunar) sau cu ochiul liber.

Urmele de natură piloasă pot fi descoperite pe diverse suporturi, cum ar fi: pe corpul uman; pe obiecte de îmbrăcăminte și pe lenjerie; pe locul unde se află victima și pe obiectele din apropierea acesteia; pe obiectele corp delict.

Adeseori firele de păr se găsesc la fața locului în asociere cu alte urme de natură biologică (sânge, salivă și alte țesuturi moi).

Prin interpretarea firelor de păr se poate obține un număr important de date, cum ar fi: regiunea corporală din care provin; dacă culoarea este naturală sau artificială; modalitatea și împrejurările în care s-a produs detașarea (smulgere, rupere, tăieri, căderi normal-fiziologice sau patologice); vârsta, sexul și mediul profesional al persoanei; gradul de igienă corporală; unele stări de boală; timpul aproximativ scurs de la crearea urmei; instrumentul tăietor folosit.

e) Urme de salivă

Prin urmă de salivă se înțelege lichidul de secreție al glandelor salivare depus pe diferite suporturi, în procesul săvârșirii unei infracțiuni sau în legătură cu aceasta.

Modalitățile de formare a urmelor de salivă sunt următoarele:

prin contactul direct dintre suport și cavitatea bucală. Acest contact poate fi activ (în timpul fumatului, mâncatului, mușcatului) sau pasiv (introducerea unui căluș, alimentare forțată).

prin contactul dintre suport și suprafețele mucoase ale buzelor umectate de salivă.

prin eliminarea voită a salivei prin fanta bucală

prin aderarea pe suprafața palmei sau a degetelor a urmelor de salivă în urma expectorației sau a apropierii sale de buze, urmată de transferarea ulterioară pe un alt suport.

Descoperirea urmelor se face, după caz, prin examinarea directă cu ochiul liber, prin folosirea la fața locului a unor mijloace optice (lupa, microscopul de buzunar, detectorul cu radiații ultraviolete) sau prin ridicarea obiectelor pe care se presupune că există urme de salivă și trimiterea lor la laborator în vederea descoperirii lor.

Urmele de salivă se caută pe toate obiectele existente la locul faptei ce ar avea legătură cu desfășurarea activității infracționale.

Obiectele și locurile unde se caută urme de salivă sunt:

– cele utilizate în scop de igienă corporală, cum ar fi: batista, prosopul, scobitoarea;

– cele folosite pentru fumat: țigări, mucuri, pipe, trabucuri, țigarete;

– tacâmurile, farfuriile, paharele, sticlele;

– corpul victimei (pe buze, față, gât);

– alte obiecte sau instrumente găsite la fața locului provenite de la făptuitor și pe care se presupune că există urme de salivă. Interpretarea urmelor de salivă descoperite la fața locului poate oferi indicii referitoare la numărul persoanelor de la care provin urmele, timpul scurs de la crearea lor (vechimea), starea de sănătate a persoanei creatoare, dacă este fumătoare sau nu.

f) Urme de praf și noroi

Praful este un conglomerat de particule foarte mici, provenite din substanțe de natură organică sau anorganică. Elementele sale componente își păstrează caracteristicile substanțelor de proveniență. La locul faptei poate fi în stare de aerosoli, așezat pe diferite obiecte în strat fin sau sub formă de pastă, când este îmbibat cu anumite substanțe lichide.

Întrucât praful păstrează în compoziția sa elementele substanței de origine, prin studii microscopice și spectroscopice, precum și cu ajutorul analizelor chimice, se poate stabili mediul din care provine, profesiunea persoanei în cauză ori locurile prin care aceasta a trecut înainte de a ajunge la locul faptei.

La locul faptei, urmele de praf se caută pe cele mai diferite obiecte și în cale mai ascunse zone din perimetrul cercetat. Ținând seama de posibilitățile de sedimentare, stările în care se pot afla, natura faptei și particularitățile locului în care a fost săvârșită, se insistă în mod deosebit asupra părților mai ascunse, cum sunt locurile de îmbinare a pieselor componente, ale instrumentelor, cusăturile hainelor, locurile în care se presupune că făptuitorul a staționat mai mult. Pe corpul omului, urmele de praf se caută pe îmbrăcăminte și încălțăminte, unde pot fi sedimentate sub formă de pastă sau în stare pulverulentă. Direct pe corpul persoanei, urmele de praf în cantitate mare se depun pe mâini, picioare, pe față, în canalul auditiv, în nări și mai ales în păr.

Fixarea obiectelor și a locurilor purtătoare ale urmelor de praf se face prin descriere și fotografiere.

Urmele de noroi au aceeași proveniență ca și urmele de praf, dar ele se află la locul faptei în cantitate mai mare, pe diferite obiecte, pe sol, dușumele și mai ales pe roțile vehiculelor, încălțămintea și hainele omului. În funcție de vechime, ele se pot prezenta în stare vâscoasă, de pastă densă ori sub formă de crustă uscată.

Fixarea urmelor de noroi descoperite la locul faptei se face prin descriere și fotografiere.

Ridicarea urmelor de noroi de pe obiectele de la locul faptei se face prin raderea substanței în cauză și ambalarea ei în borcane separate pentru fiecare urmă în parte. Trebuie avut grijă ca pojghițele de noroi formate din mai multe straturi să fie astfel detașate de pe obiectul purtător ca să nu se sfarâme, ca să rămână intacte.

g) Urmele încălțăminte

Urmele de încălțăminte se creează prin contactul ce are loc între aceasta și elementele componente ale locului unde s-a comis fapta penală (dușumea, mobilă). Ele ajută la determinarea drumului parcurs de persoanele ce interesează, la identificarea încălțămintei creatoare, precum și la furnizarea datelor în legătură cu activitățile desfășurate înaintea, în timpul și după comiterea infracțiunii.

În raport cu factorul creator, urmele de încălțăminte apar ca urme formă (de adâncime sau de suprafață și statice sau dinamice), însă pot exista și ca urme materie (de pildă, fragmente din părțile componente ale încălțămintei).

După părțile componente ale încălțămintei, urmele pot fi:

– create de partea de jos a încălțămintei: urme lăsate de partea exterioară a tălpii; urme lăsate de pingea; urme lăsate de rama tocului și a tălpii; urme lăsate de toc;

– create de fețele încălțămintei: urme create de căpute; urme create de carâmbi; urme ale altor componente (limbă, baretă, burduf, șiret, capse, catarame).

Urmele de încălțăminte de la locul faptei pot fi găsite izolate sau sub formă[ de cărare de urme. Ultima prezintă importanță deoarece poate furniza o serie de date despre făptuitor, alte persoane care interesează, activitățile infracționale și modalitățile de executare a lor (mers normal, grăbit, defecte de mers).

În interiorul imobilelor, urmele de încălțăminte se caută pe scări, parchete, dușumele, scaune, mese, pervazurile ferestrelor, covoare, obiecte vestimentare.

Cel mai frecvent, urmele de încălțăminte se descoperă cu ochiul liber, printr-o atentă examinare a solului și a obiectelor pe care se presupune că s-a călcat. Suprafețele lucioase se examinează sub incidența luminii naturale sau artificiale, urmărindu-se petele mate, ce pot reprezenta urme de încălțăminte.

La relevarea urmelor de încălțăminte de pe covoare, mochete, carpete, în anumite situații, sunt folosite aparate construite special în acest scop, care funcționează pe principiul electricității statice.

În pivnițe, subsoluri, urmele de încălțăminte se caută cu ajutorul unor surse de lumină dirijată (reflector, lanternă).

Prin interpretarea urmelor de încălțăminte se obțin date cu privire la persoana care le-a creat și activitățile întreprinse de ea.

Dimensiunile, forma și cantitatea urmelor de încălțăminte pot să indice dacă: au fost lăsate de o femeie sau de un bărbat ori de mai multe persoane; cel care le-a lăsat are sau nu defecte de mers ca urmare a unor anomalii congenitale sau dobândite; a avut loc o luptă între victimă și agresor.

h) Urmele obiectelor de îmbrăcăminte

Prin urme ale obiectelor de îmbrăcăminte se înțeleg modificările ce apar pe corpul omenesc sau pe suprafața unor obiecte ori pe alte componente ale mediului, ca urmare a contactului lor cu îmbrăcămintea purtată de o persoană, în procesul săvârșirii unei infracțiuni sau în legătură cu aceasta.

La fața locului pot rămâne și obiectele de îmbrăcăminte ca atare, sau fragmente de diferite mărimi ale materialelor și accesoriilor din care acestea simt confecționate.

Urmele de îmbrăcăminte reproduc aspectul construcției exterioare a acesteia, pe suporturi care au, de regulă, o suprafață plană. Asemenea urme pot fi create în pământul moale, când, de exemplu, persoana a căzut m genunchi, în coate sau cu o altă parte a îmbrăcămintei. Prin examinarea formei astfel imprimate, se poate ajunge la identificarea îmbrăcămintei.

În unele cazuri, urmele descoperite reproduc forma și detaliile de structură ale anexelor obiectelor de îmbrăcăminte, ca: nasturi, catarame, fermoare, curele, cordoane, epoleți.

Când urmele formă ale obiectelor de îmbrăcăminte sunt vizibile, nu se ridică probleme deosebite în căutarea și descoperirea lor. Dacă sunt latente, se folosesc în procesul căutării fie lupa, fie – dacă luminozitatea este redusă – surse artificiale de iluminare (lanternă, reflector), cu ajutorul cărora să se lumineze locurile unde se presupune că ar exista asemenea urme.

Uneori urmele pot să fie foarte mici, ceea ce impune concentrarea atenției pentru descoperirea lor pe suprafața sau în adâncimea unor suporturi din câmpul infracțiunii. Urmele obiectelor de îmbrăcăminte se caută în interiorul și exteriorul încăperilor, pe acele suporturi care au calitatea de a le reține, cum simt: alimente, vopsea proaspătă, praf, plastilină, chit proaspăt, ceară.

În exterior, urmele de îmbrăcăminte se caută pe sol moale, var stins, mortar și alte substanțe pulverulente sau vâscoase.

Prin interpretarea urmelor de îmbrăcăminte se pot obține date referitoare la: obiectul creator al urmei (felul obiectului de îmbrăcăminte -palton, haină, pantalon, vestă, cămașă, ciorap, pălărie -; natura și felul materialului din care este confecționat; gradul de uzură al acestuia); activitățile întreprinse la fața locului (urme de îmbrăcăminte rămase în câmpul infracțional de la făptuitor și de la victimă pot oferi date despre drumul parcurs, locul de staționare, eventualele căderi, dacă s-a dat luptă între ei, târârea victimei, luarea de obiecte de îmbrăcăminte de la locul faptei); purtătorul obiectului de îmbrăcăminte (în raport cu felul și dimensiunile obiectului de îmbrăcăminte, cu marca de fabricație, se pot obține indicii cu privire la vârsta, sexul, talia, ocupația purtătorului, locul de fabricație sau de proveniență).

i) Urmele instrumentelor de spargere

În denumirea generică de „instrumente" se includ toate uneltele, sculele, aparatele și orice obiecte care se folosesc la săvârșirea unei infracțiuni.

Din practica criminalistică a rezultat că cel mai des utilizate sunt următoarele instrumente: clești, ciocane, cuțite, topoare, șurubelnițe, ferăstraie, răngi, leviere, târnăcoape, sfredele, foarfeci, chei fixe și mobile, ștanțe, matrițe, scule de montare-demontare.

După procesul de formare, urmele instrumentelor pot fi: urme statice și dinamice, urme de suprafață și de adâncime. În general, ponderea o dețin cele de adâncime, dar mai ales cele de natură dinamică.

După modul de acționare, urmele instrumentelor pot fi create prin: lovire, apăsare, tăiere, înțepare, frecare-alunecare, prin detașarea unor fragmente din instrumente etc.

Urmele formate prin frecare-alunecare sunt tipice în cazul forțării sistemelor de încuiere-descuiere cu chei potrivite ori șperacle. Introducându-se în sistemul de încuiere o cheie potrivită ori un șperaclu, prin rotirea acestora se acționează altfel decât cu cheia originală pe verturi sau pe celelalte mecanisme, formându-se unele urme specifice, sub formă de zgârieturi. În astfel de situații, cu ocazia cercetării la fața locului nu se fac încercări cu cheia originală în sistemele de încuietori, întrucât se pot distruge sau deteriora urmele create de cheia potrivită ori de șperaclu.

Urmele instrumentelor se caută pe corpul victimei, al făptuitorului, pe mecanismele de închidere-deschidere, pe uși, ferestre, case de bani, dulapuri, sertare.

Urmele instrumentelor pot fi descoperite atât prin observarea cu ochiul liber, cât și cu ajutorul unor mijloace optice (lupe, microscopul de buzunar) sau, după caz, folosindu-se surse de iluminare.

Fixarea urmelor instrumentelor de spargere se realizeaza prin descriere in procesul verbal de cercetare la fata locului fotografiere si mulare.

Cu ocazia descrierii se arata locul in care se afla urmele descoperite, forma, dimensiunile, caracteristicile generale si mai ales cele particulare.

La fixarea prin fotografiere, dupa realizarea obisnuita a fotografiei obiectelor principale, se executa fotografia detaliilor, aplicandu-se de cele mai multe ori metoda la scara. Aparatul fotografic se aseaza cu obiectivul perpendicular pe urma iar iluminarea se face in asa fel incat sa se creeze usoare umbre pe zona in cauza.

Mulajele se fac din parafina ori ceara rosie, mai rar din plastilina sau ghips. Inainte de aplicarea mulajului urma se trateaza cu glicerina ca mulajul sa nu adere la substanta obiectului primitor.

î) Urmele mijloacelor de transport

Prin urmele mijloacelor de transport se înțeleg totalitatea transformărilor materiale produse de mijloace de transport ori părți componente ale lor ce apar pe unele obiecte și corpuri sau în mediul înconjurător, pe timpul săvârșirii unei infracțiuni sau în legătură cu aceasta.

Suprafața antiderapantă a anvelopelor vehiculelor cu tracțiune mecanică se deosebește foarte mult ca desen, lățime și lungime, de la un gen de vehicul la altul. Caracteristicile individuale ale anvelopelor pot consta din: uzura parțială sau totală a desenului antiderapant; uzura laterală a anvelopelor datorită unghiului de bracaj defectuos reglat; găuri, tăieturi sau petice ale anvelopei; urme de pietricele pătrunse în șanțurile dintre desenele antiderapante; urme ale folosirii lanțurilor și altele.

În cea ce privește motocicletele și motoretele în mers, acestea lasă la fața locului o singură urmă, în care se reflectă mai ales caracteristicile benzii de rulare a anvelopei de pe roata din spate.

Aceste mijloace de transport sunt de o mare diversitate, începând de la cele cu o singură roată (de exemplu, roaba) și terminând cu cărucioarele de mână de diverse mărimi, cu patru roți.

Urmele roților acestor mijloace de transport sunt însoțite deseori de urmele de încălțăminte sau plantare ale omului care trage sau împinge.

Atunci când ecartamentul roților acestor mijloace de transport este mic (până la 0,5 m) și tracțiunea se face din față, urmele roților se vor suprapune pe cele de încălțăminte sau plantare și invers în situația când mijlocul de transport este împins din spate.

Urmele lăsate de vehicule la fața locului sunt, de regulă, vizibile, descoperirea lor neconstituind o greutate deosebită. Ca mijloace tehnice de descoperire se folosesc instrumente din trusele criminalistice.

Căutarea urmelor de vehicule se face pe partea carosabilă a șoselelor și a drumurilor, fără a se neglija acostamentele, șanțurile, bordurile, trotuarele și alte porțiuni laterale ale acestora.

j) Urmele create prin folosirea armelor de foc

Urmele armelor de foc sunt acele elemente materiale care apar pe corpul omenesc sau pe diferite obiecte componente ale mediului, rezultate în urma producerii împușcăturii cu ocazia săvârșirii unei infracțiuni.

La crearea acestei categorii de urme, participă în mod necesar arma de foc, muniția și diferite suporturi (ținte).

k) Urmele sub formă de sfori, cordoane, frânghii și resturi ale acestora

Urmele de acest fel se descoperă la locul faptei fie în variate modalități de utilizare, cum se întâmplă în cazurile de escaladare a zidurilor, de imobilizare, strangulare ori spânzurare a victimelor, alteori ca mijloace de împachetare a instrumentelor folosite sau a obiectelor sustrase, fie ca simple obiecte aruncate la întâmplare. De cele mai multe ori, pe asemenea frânghii, sfori, cordoane sau chiar fire de sârmă sunt și diferite noduri, care pot fi extrem de variate ca formă, dimensiuni și moduri de realizare.

Aceste urme simt deosebit de utile pentru cercetarea criminalistică. Prin natura lor, gradul de uzură, locul sau obiectele pe care se află, lungimea și grosimea în care se prezintă, numărul firelor și felul împletiturii ori direcția de răsucire, nodurile și felul acestora, substanțele străine de pe ele, faptul dacă sunt întregi sau numai fragmente, se pot stabili date în legătură cu destinația și vechimea ce o au, modul săvârșirii infracțiunii profesiunea sau îndeletnicirile infractorului.

Fixarea urmelor sub formă de sfori, frânghii, cordoane se realizează prin descriere în procesul-verbal de cercetare a locului faptei și prin fotografiere, după care se procedează la ridicarea lor.

Prin examenul de expertiză a acestor urme se pot stabili date utile în legătură cu natura și proveniența lor, modul de săvârșire a infracțiunii, obiceiul infractorilor de a imobiliza victimele și de a face nodurile, compoziția chimică a corpurilor străine descoperite pe ele. Mai ales prin modul de realizare a nodurilor, se pot face aprecieri în legătură cu persoana făptuitorului, deoarece nodul se face diferit, în funcție de preocupările și profesia persoanei în cauză. Este știut, în acest sens, că în marea varietate de noduri, proprii anumitor profesii, sunt noduri marinărești, pescărești, chirurgicale, de țesătorie sau tapițerie etc., care, în situații concrete, contribuie la reducerea sferei persoanelor suspecte în săvârșirea infracțiunii.

D) Procedee și tehnici criminalistice de fixare a urmelor și a altor mijloace materiale de probă

a) Considerații generale

După ce urmele, obiectele care conțin sau poartă urme, precum și celelalte mijloace materiale de probă au fost descoperite la fața locului, se procedează la determinarea poziției și a stării lor și la descrierea amănunțită în formele prevăzute de lege. Ansamblul activităților respective este cunoscut în criminalistică sub denumirea de fixare a urmelor și a altor mijloace materiale de probă.

Fixarea urmelor infracțiunii își are temeiul în dispozițiile Codului de procedură penală. Ea nu se confundă cu conservarea, care presupune acele operații care au drept scop păstrarea urmelor și a obiectului purtător de urme în starea în care au fost descoperite și protejarea lor împotriva factorilor distructivi.

În practica criminalistică, modalitățile prin care se realizează fixarea urmelor infracțiunii se împart în două categorii: fixarea prin descriere și fixarea cu ajutorul mijloacelor tehnice.

1) Fixarea prin descriere.

Aceasta constă în consemnarea sub formă scrisă a constatărilor făcute prin perceperea nemijlocită a tuturor caracteristicilor urmelor și a celorlalte mijloace materiale de probă, a dimensiunilor și a relațiilor spațiale dintre ele și a altor aspecte de la locul săvârșirii infracțiunii, precum și a unor date referitoare la condițiile în care s-au făcut constatările.

Descrierea se face prin folosirea vocabularului limbii române și poate fi materializată prin procesul verbal de cercetare la fața locului, raportul de constatare tehnico-științifică sau raportul de constatare medico-legală.

Fixarea prin descriere în procesul-verbal de cercetare la fața locului. Procesul-verbal oferă posibilități nelimitate de a se descrie orice aspect constatat la fața locului. încheierea lui nu necesită mijloace tehnice deosebite.

Fixarea prin raportul de constatare tehnico-științifică sau de constatare medico-legală. în practica criminalistică există situații când, cu ocazia cercetării la fața locului, sunt descoperite obiecte ce impun o examinare de specialitate, întrucât situarea lor în locul săvârșirii infracțiunii ori sub aspectul sub care se prezintă îndreptățesc presupunerea că ele poartă sau conțin urme ale infracțiunii care nu pot fi evidențiate decât prin anumite mijloace tehnice.

Operațiile întreprinse și concluziile constatărilor făcute de specialist sunt consemnate într-un raport care constituie mijlocul de fixare, ce are menirea de a completa descrierea făcută în procesul-verbal.

2) Fixarea cu ajutorul mijloacelor tehnice.

Pentru a se asigura mai buna înțelegere a textului procesului-verbal, prin redarea cât mai exactă a imaginii locului faptei și a caracteristicilor individuale pe care le au urmele și alte categorii de obiecte, se completează descrierea lor și a locului unde au fost descoperite cu fotografii, desene, schițe ori alte asemenea lucrări.

În procesul de fixare a urmelor și a celorlalte mijloace materiale de probă trebuie să respecte următoarele reguli generale:

întocmirea procesului-verbal și folosirea celorlalte mijloace tehnice de fixare să se facă în strictă conformitate cu prevederile art. 91 și 131 C. proc. pen.;

să se redea cu precizie locul descoperirii urmei sau a altui obiect, consemnându-se distanțele față de diferite repere (fereastră, ușă, pat, zid și altele);

să se arate poziția exactă față de planurile orizontal și vertical, precum și față de baza proprie (răsturnat, înclinat);

să fie reproduse întocmai caracteristicile privitoare la dimensiuni, formă, culoare, cantitate);

să se consemneze starea urmei sau a obiectului (deteriorat, umed, uscat, murdar, cu miros, fără miros, decolorat, cald, rece, topit, înghețat);

se vor consemna cantitățile;

să se descrie condițiile în care s-au descoperit: pivniță umedă, într-o încăpere uscată, întunecoasă;

să se descrie operațiile tehnico-criminalistice executate la fața locului (metode de relevare, de măsurare, de fotografiere).

În procesul-verbal de cercetare la fața locului se consemnează date privind: caracteristicile tehnice ale aparaturii și materialelor sensibile folosite; parametrii de lucru; tehnica de iluminare utilizată.

b) Particularități în fixarea unor categorii de urme și obiecte

1) Particularități în fixarea urmelor omului

În cazul urmelor de mâini, în procesul-verbal de cercetare la fața locului se menționează: amplasamentul pe obiectul purtător (izolate sau sub formă de grupaj), precizându-se dacă sunt pe partea interioară sau exterioară a unor suprafețe; substanțele folosite la relevare; descrierea tipului și varietății desenului papilar reprodus în urmă; modalitatea în care au fost ridicate urmele. În cazul în care stabilirea tipului nu este posibilă, se va menționa zona desenului (centrală, marginală sau bazală). Cu ajutorul mijloacelor tehnice, fixarea se realizează prin cel puțin două categorii de imagini: una redând grupajul lor împreună cu reperele înconjurătoare, iar cealaltă redând fiecare urmă în parte. Alături de urmele relevate se așează tăblițe cu numere indicatoare.

În cazul urnelor de picioare, descrierea în procesul verbal se referă în mod deosebit la următoarele: proprietățile suportului; genul urmelor; numărul lor; dacă sunt integrale sau numai fragmente; forma, conturul, relieful, dimensiunile și alte particularități care le individualizează; caracteristicile substanței în cazul urmelor de stratificare și elementele caracteristice ale cărării de urme. în cazul fixării cu ajutorul mijloacelor tehnice, probleme specifice ridică fotografierea cărării de urme, deoarece în imaginea obținută trebuie să apară caracteristicile mersului persoanei, cum ar fi: direcția de mers, lungimea și lățimea pasului, unghiul de mers.

În cazul urmelor de sânge se descriu: numărul urmelor, dispunerea, forma, dimensiunile, aspectul de suprafață, culoarea, conturul, integritatea, prezența de stropi secundari, axul și direcția de scurgere, aspectul marginilor, natura și proprietățile suportului (umiditate, temperatură, grad de înclinare, culoare, calitatea de a fi sau nu absorbant, conservant sau distructiv pentru elementele componente ale sângelui, încercări de distrugere sau alterare a suportului în vederea îndepărtării urmelor); măsurile întreprinse pentru a preîntâmpina degradarea sau accentuarea alterării lor. Când se descoperă urma biologică pe victima în viață, pe cadavru ori pe infractor, este recomandabil să se marcheze poziția fiecărei urme în parte pe schițe ale corpului uman văzut din față, spate și părți laterale.

În cazul urmelor de natură piloasă se consemnează: numărul de fire, forma, dimensiunea, aspectul exterior, culoarea, ondularea, variațiile de grosime și pigmentare, modul de dispunere pe suport; descrierea suportului cu caracteristicile sale; prezența de produse biologice sau patologice; modalitățile de aderare a firului de păr la suport și condițiile de mediu la care au fost supuse.

2) Particularități în fixarea urmelor obiectelor

a) Prin descrierea în procesul-verbal de cercetare la fața locului.

În cazul urmelor de încălțăminte se consemnează: lungimea totală a tălpii; lățimea tălpii, lungimea și lățimea tocului, cu descrierea amănunțită a detaliilor și caracteristicilor vizibile în urme. La cărarea de urme se menționează toate elementele acesteia, se descrie plasamentul urmelor față de alte obiecte. în cazul fixării cu ajutorul mijloacelor tehnice a urmelor de încălțăminte se execută fotografii de ansamblu din diferite unghiuri, urmărindu-se fixarea lor în raport cu împrejurările și obiectele situate în câmpul infracțiunii. Urmele se fixează și prin fotografiere în detaliu. Cărarea de urme se fixează prin fotografie panoramică sau schiță, executată de preferință de la înălțime, în plan orizontal paralel cu solul sau din lateral, așezându-se de-a lungul cărării o bandă metrică.

În cazul urmelor de îmbrăcăminte, prin descrierea în procesul-verbal de cercetare la fața locului, se descriu, în mod deosebit, felul țesăturii imprimate și prezența unor particularități, cum ar fi: cusături, nasturi, catarame, clape de buzunar, cordon.

În cazul urmelor de instrumente se descriu: forma, dimensiunile, elementele particulare, starea și poziția lor în raport cu alte urme sau obiecte din câmpul infracțiunii, menționându-se cât mai exact distanțele dintre ele.

În cazul urmelor mijloacelor de transport se menționează: denumirea drumului public sau a șoselei pe care s-au găsit urmele; denumirea intersecției și imobilelor apropiate care constituie principalele puncte de reper; lățimea părții carosabile și a benzilor de circulație, precum și a trotuarelor pe care se găsesc urmele; natura învelișului șoselei și starea de umiditate (dacă este acoperită cu noroi, zăpadă, etc.); repartizarea urmelor; distanțele dintre ele precum și față de reperele fixe; dimensiunile, forma, culoarea, numărul și alte caracteristici generale sau individuale ale urmelor.

În cazul urmelor armelor de foc se precizează: aspectul și dimensiunile proiectilului și tubului tras; inscripțiile de pe tub; forma și aspectul orificiilor de intrare și ieșire; raza de răspândire a alicelor pe țintă; prezența și caracteristicile factorilor secundari ai împușcăturii.

b) Cu ajutorul mijloacelor tehnice.

În cazul urmelor de încălțăminte se execută fotografii de ansamblu din diferite unghiuri, urmărindu-se fixarea lor în raport cu împrejurimile și obiectele situate în câmpul infracțiunii și cu poziția acestora față de cadavru. Urmele se fixează și prin fotografie de detaliu.

În cazul urmelor de instrumente, fixarea prin fotografie se face prin imagini de localizare a urmelor pe obiectul purtător, combinate cu imagini de detaliu, în ambele apărând în cadru plăcuțe indicatoare.

În cazul urmelor mijloacelor de transport se folosesc fotografiile-schiță încrucișate. Urmele de frânare sunt marcate, înainte de fotografiere, cu substanțe pulverulente de culoare albă (asemănător marcării terenurilor sportive) în așa fel încât să nu se deterioreze urmele. Când se folosește banda metrică, aceasta va fi plasată între urmele de frânare.

E) Procedee și tehnici de ridicare, ambalare, și transportare a urmelor și a altor mijloace ateriale de probă

A) Considerații generale.

l. Noțiunea de ridicare

Prin ridicarea urmelor – în sens criminalistic – se înțelege luarea lor ca atare, a imaginii acestora ori a obiectului sau înscrisului care le poartă ori le conține, din locul săvârșirii faptei penale.

Atunci când ridicarea urmelor de la fața locului nu este posibilă, ca urmare a diferitelor cauze (natura imobilă a subiectului, dimensiuni și greutăți mari, natura pulverulentă a corpului primitor) se ridică imaginile lor prin diferite procedee tehnice (fotografiere, executarea de mulaje sau desene, filmare și altele). În astfel de cazuri, la dispoziția expertului ori la dosarul cauzei sunt puse nu înseși urmele sau obiectele care le poartă, ci imaginile acestora.

2. Procedee și tehnici criminalistice de ridicare

Practica criminalistică cunoaște mai multe procedee și tehnici de ridicare a urmelor: ridicarea obiectului care poartă sau conține urma; ridicarea urmelor sub formă de cruste, pete, depuneri, etc.; ridicarea urmelor prin transferare; ridicarea imaginii urmelor prin fotografiere, filmare, mulaj și desen.

a). ridicarea obiectelor purtătoare de urme

Obiectele purtătoare de urme se ridică atunci când sunt de dimensiuni și greutăți care permit aceasta. Astfel, se ridică și se transportă frecvent: pahare, sticle, farfurii, stilouri, scrumiere, bibelouri, becuri, curele, catarame, petice de hârtie, cuțite, arme de foc și alte obiecte pe care se găsesc urme latente ori vizibile. De asemenea, se ridică obiecte pe care se găsesc pete sau secreții, cum ar fi: îmbrăcăminte, încălțăminte, cearșafuri, batiste, etc. ori recipiente ce conțin substanțe toxice, alimente, băuturi, vopsele (de exemplu: pungi, saci, plicuri, tuburi, cutii, borcane, sticle, pahare, eprubete, capsule, fiole).

Principalele reguli ce se impun a fi respectate la ridicarea obiectelor purtătoare de urme sunt:

– ridicarea să fie admisibilă, în sensul de a nu împiedica sau stânjeni procesul de producție, a nu prezente pericol public, a nu determină distingeri sau degradări etc.;

– prin ridicare (apucare, prindere) să nu se distrugă urmele existente și în același timp să nu creeze altele noi;

b). ridicarea urmelor materie sub formă de cruste, pete, depuneri etc.

Aceasta se realizează prin recoltarea lor directă de pe suportul pe care se găsesc : sol, pereți, mobilă, sobe, podea, fereastră.

Tehnicile folosite pentru recoltarea acestora sunt următoarele:

desprinderea particulelor de sol ori vopsele, a crustelor de sânge sau a oricăror alte pete ori depuneri,

Solubilizarea cu tampoane de vată îmbibate unul în apă , iar altul în alcool etilic,

Prinderea cu penseta, în cazul firelor de păr, fibrelor, tampoanelor de vată, resturilor textile, peliculelor de vopsea etc.

c). ridicarea urmelor prin transferare

Urmele formă create de încălțăminte, picioare, mâini, etc. – prin depuneri de materii pulverulente pe covoare, mochete, parchet, linoleum sau țesături de mobilă – pot fi transferate cu ajutorul electricității statice pe un suport de culoare contrastantă, folosindu-se un aparat special construit in acest scop.

d). ridicarea imaginii urmelor prin fotografiere, filmare, mulaj și desen

Fotografierea și filmarea în scop de ridicare au în vedere reproducerea și conservarea caracteristicilor generale și individuale exterioare ale urmei, spre deosebire de fotografierea și filmarea in cazul fixării când, in principal, se urmăresc situarea urmei

3. Ambalarea și transportarea urmelor

Ambalarea și transportarea urmelor pun probleme dificile mai ales când sunt fragile, volatile ori perisabile: secreții biologice, țesuturi organice, etc. Orice urmă se ambalează separat, în funcție de locul unde a fost descoperită: de exemplu, dacă sunt mai multe fire de păr izolate, fiecare se ambalează separat ; dacă se află în smoc intr-un singur loc , se ambalează laolaltă tot smocul; dacă sunt fragmente de hârtie, se ambalează separat pe teancuri de fragmente, așa cum s-au descoperit.

Când urmează a se ridica mai multe sticle, borcane, pungi cu materiale, acestea se vor introduce în cutii rezistente , lăsându-se spații între ele , care se vor umple cu rumeguș , hârtie, material plastic, pentru a le feri de spargere.

Etichetarea și sigilarea sunt obligatorii.

Pe eticheta fiecărei urme se menționează : numărul de ordine; ce se reprezintă; data și locul recoltării; calitatea, numele și semnătura celui care a ridicat-o și ale martorilor asistenți; viza organului de urmărire penală.

Ea trebuie să fie scrisă citeț și bine lipită.

Sigiliul se aplică direct pe ambalajul fiecărei urme. In cazul când se face un colet cu mai multe urme asamblate în prealabil, se sigilează și coletul. Dacă este posibil, sigilul se aplică direct pe dopul recipientului. în situația când ambalajul este o cutie, sigiliul se aplică pe capetele sforii folosite pentru legarea acesteia.

b. Particularități ale ridicării, ambalării si transportării unor categorii de urme.

– urmele omului

Urmele papilare se fotografiază la fața locului numai când obiectul pe care se găsesc nu poate fi transportat. Sunt fotografiate atât urmele de adâncime cât și cele de suprafață.

Urmele de sânge găsite sub formă lichidă se ridică cu ajutorul unei pipete, într-un recipient din sticlă bine spălat și uscat, prevăzut cu un dop care să asigure o perfectă etanșeitate. Nu se va proceda la îmbibarea pe un suport textil (vată, tifon), introdus în prealabil în apă distilată, ser fiziologic sau apă oxigenată, întrucât se produc diluarea și distrugerea urmei.

Firele de păr se recoltează împreună cu toate impuritățile aderente, iar in cazul crustelor care le înglobează, acestea se ridică în întregime.

– urmele obiectelor

La urmele de încălțăminte se aleg pentru ridicare prin mulaj acelea dintre ele care reproduc cel mai complet și mai clar elementele caracteristice de relief.

-urmele instrumentelor

Atunci când obiectul purtător nu poate fi ridicat, se procedează, în funcție de situație, la decuparea unei porțiuni care să cuprindă urma in totalitatea ei.

Ridicarea urmelor de sticlă se face cu multă grijă, datorită că acestea se găsesc ca cioburi, particule, microurme, dar și pentru că ele pot purta diverse alte urme care au legătură cu infracțiunea. Fiecare ciob de sticlă se ridică folosindu-se instrumente și tehnici adecvate. Pentru ridicarea unor particule fine de sticlă se folosesc aspiratoare speciale sau benzi adezive.

F) Interpretare tehnico-științifică a urmelor descoperite la fața locului. Erori de interpretare.

Prin interpretare se înțelege operațiunea logică prin care se precizează semnificația unei formule sau informații, prin înlocuirea variantelor din care este alcătuită cu argumente, în funcție de un anumit domeniu ales.

Prin interpretarea tehnico-științifică, specialiștii pot oferi unele date cu caracter de certitudine sau de probabilitate, pe care organele de urmărire penală ori instanțele de judecată, atunci când fac cercetarea la fata locului, au posibilitatea să le folosească pentru a răspunde mai ales la întrebările : unde s-a săvârșit fapta penală? când s-a comis infracțiunea ? cum a fost săvârșită infracțiunea ? cine sunt autorii ?

1. Unde s-a săvârșit fapta penală ?

Spațiul pe care (sau în care) s-a pregătit, încercat ori săvârșit infracțiunea prezintă o deosebită importanță în aflarea adevărului.

Organul competent să determine spațiul în care s-a comis infracțiunea ori cel unde se găsesc urmele acesteia este organul de urmărire penală sau instanța de judecată.

În determinarea spațiului pe care se întinde locul săvârșirii infracțiunii, în măsurarea cu exactitate a acestuia, și mai ales, in fixarea sa cu ajutorul fotografiei, filmului sau videofonogramei judiciare, un rol important îl are specialistul criminalist.

2. Când s-a săvârșit fapta penală ?

Stabilirea exactă a timpului când s-a săvârșit infracțiunea permite organelor judiciare să determine alte activități desfășurate de făptuitor și le oferă posibilitatea înlăturării alibiurilor pe care acesta le invocă în apărarea sa.

Determinarea timpului în procesul cercetării la fața locului se poate referi, de regulă la:

timpul necesar realizării actelor pregătitoare,

timpul scurs de la intrarea făptuitorului în câmpul infracțional până la ieșirea din acesta,

timpul consumării infracțiunii,

timpul scurs din momentul consumării infracțiunii până la începerea cercetării la fața locului.

Organele de urmărire penală sau instanțele de judecată pot stabili aceste date, cu aproximație, prin declarațiile făcute de victimă, de martori, de învinuit, ori de inculpat. La fața locului se pot găsi o serie de urme ori obiecte prin interpretarea cărora specialiștii au posibilitatea să furnizeze date exacte cu privire la timpul scurs.

3. Cum a fost săvârșită fapta penală ?

Răspunsul la această întrebare permite organelor judiciare să cunoască cum a intrat făptuitorul în câmpul infracțional, cum a acționat pentru săvârșirea infracțiunii, metodele și mijloacele folosite, măsurile luate pentru mascarea faptei comise și locul pe unde a ieșit.

Stabilirea cu exactitate a acestor activități permite determinarea modului specific de operare specific al făptuitorului, fapt care devine deosebit de important sau chiar hotărâtor pentru formarea cercului de suspecți.

– Stabilirea drumului parcurs de infractor.

"Iter criminis", potrivit părerilor exprimate de penaliști, are ca punct de plecare prima manifestare externă care tinde la executarea rezoluției infracționale, iar ca punct terminus momentul efectuării în întregime a activității fizice voite.

Din punctul de vedere al cercetării criminalistice desfășurate la locul săvârșirii infracțiunii, un interes deosebit îl prezintă pentru descoperirea urmelor lăsate de infractor și drumul parcurs de acesta la părăsirea definitivă a câmpului infracțional.

– Cum a acționat făptuitorul în procesul săvârșirii infracțiunii.

Practica demonstrează că la fața locului se descoperă și urmările faptei săvârșite, care sunt tot modificări produse în mediul exterior.

În procesul interpretării tehnico-științifice, pornindu-se de la urmările infracțiunii și de la urmele lăsate de făptuitor, se poate ajunge la stabilirea activității fizice desfășurate de acesta în timpul comiterii infracțiunii.

Pentru ca interpretarea să aibă caracter organizat, trebuie să se desfășoare urmărindu-se îndeaproape fazele succesive comiterii faptelor infracționale sau parcurgându-se procesul invers, adică de la urmări la faptă.

4. Cum a comis fapta penală ?

Pentru a răspunde la această întrebare, activitatea de citire a urmelor infracțiunii trebuie să furnizeze organelor judiciare date cu privire la atât la numărul autorilor și al complicilor, cât și la identitatea lor.

– numărul autorilor și complicilor

Demonstrația trebuie să pornească de la un fapt cert, și anume că fapta penală a fost săvârșită cel puțin de un autor. De aici, toată demonstrația poate conduce în continuare la două concluzii, și anume că fapta putea fi comisă de un singur autor sau de mai mulți autori.

Descoperirea și examinarea comparativă a acestor categorii de urme – după ce s-a făcut excluderea celor provenind de la victimă sau de la alte persoane cunoscute care au avut acces în perimetrul unde s-a produs infracțiunea – permit stabilirea numărului de persoane presupuse a fi săvârșit infracțiunea sau ajutat la comiterea ei.

Activitatea concretă poate fi dedusă prin interpretarea celorlalte categorii de urme descoperite pe corpul făptuitorului sau complicilor cât și a datelor oferite de obiectele pe care le-au folosit la săvârșirea infracțiunii. – date despre identitatea făptuitorilor.

Prin interpretarea urmelor și obiectelor descoperite în procesul cercetării la fața locului a unei infracțiunii indiferent de particularitățile pe care le prezintă, se pot obține date ce ajută la formarea cercului de suspecți. Apoi, prin examinarea urmelor infracțiunii în raport cu modelele pentru comparație prelevate de la persoanele din cercul de suspecți, se poate stabili identitatea făptuitorului.

Erori de interpretare

Cele mai frecvente dintre erori se datorează faptului că, în momentul în care se privește o urmă dintr-un anumit punct de vedere iau naștere inhibiții psihologice ce împiedică să se vadă urma supusă atenției și într-o altă perspectivă.

Erorile de logică pot fi: erori logice sau formale (aprecierea incorectă a deducțiilor); erori materiale (de relatare greșită a faptelor); erori verbale (folosirea eronată a termenelor).

Erorile logice se mai pot produce și ca urmare a nerespectării principiilor de bază ale demonstrației. Formularea superficială a tezei de demonstrat, nefundamentarea științifică a acesteia sau folosirea unui mod de raționament greșit poate genera erori de interpretare, uneori din cele mai grave.

Apare adesea pericolul de a se confunda un fapt neesențial cu cauza fenomenului produs, faptul respectiv constituind doar o condiție favorizantă, un partener pasiv ori adiacent cauzei principale.

Unii psihologi atrag atenția în special asupra erorilor, presupunerilor și comportamentului stereotip, atunci când oamenii trebuie să raționalizeze în legătură cu un material abstract. Astfel, când un specialist criminalist începe să se gândească la o problemă poate să emită unii factori determinanți și să aprecieze greșit care anume ar putea duce la soluționarea ei.

Erorile de tehnică. Se vor prezenta câteva din erorile simple de folosire a tehnicii, care pot conduce la interpretări generatoare de confuzii. De exemplu, inversarea clișeului urmei digitale în procesul tehnic al ridicării acesteia de la fața locului poate conduce la concluzii cu totul greșite cu privire la caracteristicile individuale avute în vedere în procesul comparării urmelor cu amprentele prelevate de la persoanele suspecte. Datorită acestui fapt, o urmă snistrodeltică poate fi considerată ca dextrodeltică, ceea ce va determina specialistul criminalist să concluzioneze că ea nu a fost creată de persoana căreia îi aparține.

În activitatea de cercetare la fata locului, specialiștii criminaliști folosesc o aparatură foarte complexă, ce poate prezenta unele vicii tehnice ascunse, și care, dacă nu se manifestă suficientă atenție din partea acestora, sunt de natură să conducă la erori în constatările și concluziile formulate.

Practica cercetării la fața locului arată că simple scăpări din vedere datorită neatenției sau lipsei experienței manifestate de specialistul criminalist sunt mult mai obișnuite decât erorile de logică cauzate de deficiențele de interpretare.

Erorile produse din cauza detaliilor nesemnificative relatate. Detaliile nesemmficative pot produce confuzii în interpretarea la fața locului a urmelor infracțiunii, mai ales atunci când specialistul criminalist nu reușește să elimine acele categorii de urme și microurme care aparțin victimei sau altor persoane care au avut acces în mod normal la locul săvârșirii infracțiunii.

Erori datorate interpretării negativului drept pozitiv. De exemplu, negativul unei urme lăsate de încălțăminte la fața locului este opusul urmei propriu-zise, dar în același timp este foarte asemănător cu aceasta.

De aceea se impune ca ori de câte ori se formulează o ipoteză să se aibă în vedere că lucrurile opuse nu sunt întotdeauna diferite unul față de celălalt.

Erorile prin prezența mai multor alternative. Aceste erori se pot produce ca urmare a dependenței unei acțiuni de agenții modificatori.

Pentru realizarea unei interpretări științifice a urmelor infracțiunii și evitarea erorilor specialistul criminalist trebuie să fie un bun cunoscător al modului de formare a urmelor și al semnificațiilor de natură generală și specifică. Aceasta presupune în același timp ca specialistul să posede noțiuni de matematică, de logică, să cunoască categoriile filozofice de necesar întâmplător, posibil – real, precum și principiul cauzalității.

4.4 Identificarea si ascultarea martorilor. Ascultarea părții vătămate în cazul infracțiunii de furt din locuințe.

A) Ascultarea persoanelor

Ascultarea martorilor, a victimelor, și a făptuitorilor reprezintă unul din cele mai însemnate mijloace de obținere a probelor, precum și o cale de verificare a probelor deja existente, provenite din alte surse.

Ascultarea trebuie să se desfășoare cu respectarea normelor de drept procesual penal și a metodelor elaborate de criminalistică. Scopul ascultării este obținerea de date referitoare la cauza cercetată, la modul săvârșirii acesteia și la persoana făptuitorului, pentru stabilirea adevărului.

În cazuri deosebite se recomandă întocmirea unui plan de ascultare a martorilor, a victimei, a făptuitorilor, care să cuprindă următoarele probleme:

– acțiunile necesare de pregătire,

– alegerea momentului ascultării fiecărui martor, victime sau făptuitor,

– chestiunile ce urmează a fi clarificate, precum și ordinea acestora,

– modul de utilizare în procesul ascultării a probelor deja existente în cauză și ordinea lor de prezentare persoanei audiate.

B) Ascultarea martorilor in cazul furtului din locuinta.

Martorul în procesul penal este persoana care are cunoștințe despre infracțiunea cercetată și, de obicei, interesată în cauză. Cunoștințele pe care le are în legătură cu fapta sunt obținute prin intermediul perceperii nemijlocite sau din alte surse.

Declarațiile martorilor, deși uneori, din felurite cauze obiective și subiective, oglindesc doar parțial realitatea, ocupă un loc însemnat în suita mijloacelor de probă utilizate în procesul penal, fiind de cele mai multe ori un real folos la stabilirea stării de fapt și la descoperirea infractorilor.

Importanța pe care o au declarațiile martorilor pentru cercetarea criminalistică rezidă, înainte de toate, în aceea că, aproape întotdeauna, infracțiunea este percepută de persoane neinteresate în cauză.

Organul judiciar, în baza planului general de ascultare al martorilor, hotărându-se să procedeze la audierea primară a unei persoane concrete ca martor, este necesar ca, înainte de toate, să revadă datele care îi conturează personalitatea, după care să rețină din dosarul cauzei din ce surse persoana are cunoștințe despre cauză, ce ar putea relata în legătură cu cauza cercetată. Bazat pe atare date, fixează data, ora și locul ascultării sale, își alege tactica de începere și desfășurare a audierii. De asemenea, în mare, își eșalonează problemele pe care dorește să le clarifice prin declarațiile martorului respectiv. Dacă organul judiciar cunoaște că martorul ar avea motive ca intenționat să ascundă adevărul, trebuie să descopere în prealabil cauza, pe care să o înlăture în procesul ascultării, folosind metode tactice corespunzătoare, ținându-se seama de natura cauzei respective și de persoana martorului.

Fazele ascultării martorului.

discuțiile prealabile. Aceste discuții prealabile urmează imediat după luarea datelor personale, aducerea la cunoștință a obiectului ascultării, atenționarea că are obligația să spună numai adevărul și să nu ascundă nimic din ceea ce știe în legătură cu fapta cercetată și rostirea jurământului prevăzut de legea procesual penală.

Faza relatărilor libere începe cu invitația din partea organului judiciar ca martorul să prezinte prin viu grai, cu cuvintele sale, tot ce cunoaște despre infracțiune și persoanele implicate în săvârșirea ei. Ele trebuie să se desfășoare, pe cât posibil, fără intervenția organului judiciar.

Faza întrebărilor și de ascultare a răspunsurilor urmează relatărilor libere, dacă martorul nu este suficient de clar, în expunerea sa, scapă anumite detalii, pe care – din alte date ale cauzei – rezultă că le cunoaște sau în situațiile de rea credință în prezentarea datelor ce au legătură cu fapta cercetată. în această fază a ascultării martorului, denumită și ascultarea dirijată, organul judiciar are posibilitatea să formuleze întrebări concrete și clare în legătură cu toate chestiunile ce interesează cercetarea criminalistică a faptei, chestiuni încă neclarificate prin relatările martorului.

C) Ascultarea părții vătămate

Partea vătămată este acea persoană căreia i-au fost cauzate, prin săvârșirea infracțiunii, suferințe morale sau fizice, ori pagube materiale. În majoritatea cauzelor penale ea este, pe de o parte, un izvor de informații foarte bogat și util stabilirii adevărului, iar, pe de altă parte, una din persoanele interesate de proces.

Fazele ascultării primare a părții vătămate, ca și la audierea martorilor, constau în discuții prealabile, relatări libere, întrebări și răspunsuri, dacă acestea din urmă sunt necesare.

faza discuțiilor prealabile. Pe baza datelor amintite în legătură cu personalitatea victimei, organul judiciar fixează data, ora și locul audierii, precum și sfera generală în cadrul căreia urmează a fi purtate discuțiile. Victima, odată prezentată pentru audiere, este potrivit ca ascultarea ei să înceapă, după luarea datelor personale, cu unele discuții, despre cele mai variate probleme independente de cauză.

faza relatărilor libere constă în prezentarea din partea victimei, la cererea organului judiciar, a ceea ce cunoaște în cauză, prin cuvintele sale. Pentru a nu întrerupe firul ideilor, succesiunea lor în expunere, relatările libere ale victimei se desfășoară fără intervenții prin întrebări, manifestări de nerăbdare, de nervozitate, gesturi de aprobare sau dezaprobare, afară de momentele când se abate mult de la problemele ce interesează fapta cercetată.

Faza întrebărilor și a răspunsurilor sau, cum mai este denumită, relatarea dirijată, are drept scop precizarea unor detalii, clarificarea unor situații controversate desprinse din propriile relatări libere sau din mijloacele de probă existente la dosarul cauzei.

Ascultarea părții vătămate în condiții speciale se întâlnește mai ales când aceasta se află în stare gravă, fie din cauza leziunilor suferite în timpul săvârșirii infracțiunii fie datorită unor boli.

În asemenea situație este necesar ca organul judiciar să ia în prealabil, legătura cu medicul curant, care să-1 informeze despre suferința victimei, felurile leziunilor cauzate prin comiterea infracțiunii, bolile de care suferă, starea de luciditate, dacă poate fi ascultată și în ce condiții. Dacă starea sănătății victimei este gravă, audierea ei poate avea loc numai cu consimțământul medicului curant și în prezența acestuia.

D) Ascultarea învinuitului sau inculpatului in cazul furtului din locuinta.

1 .Pregătirea ascultării.

Învinuitul sau inculpatul este persoana centrală în procesul penal, în jurul căreia se răsucește, ca o spirală, toată activitatea de administrare a probelor, ridicându-se treptat până ce se ajunge, în cele din urmă, la stabilirea adevărului.

Atât în faza pregătirii ascultării învinuitului sau inculpatului, cât și în procesul audierii propriu-zise, nu trebuie să se piardă din vedere trei situații:

făptuitorul este purtătorul celor mai multe cunoștințe despre cauza cercetată, dobândite direct, pe unele anterior, iar pe altele în timpul săvârșirii faptei respective;

învinuitul sau inculpatul, dacă n-a comis fapta imputată, deține date prin care să probeze nevinovăția sa, preîntâmpinând astfel o eroare judiciară;

învinuitul sau inculpatul, care nu întotdeauna este și infractor, este partea cea mai interesată în procesul penal desfășurat împotriva persoanei sale. Deci, și declarațiile sale trebuie să ocupe un loc important în rândul mijloacelor de probă din dosarul cauzei.

2. Fazele ascultării învinuitului sau inculpatului sunt: discuțiile prealabile, relatările libere și întrebările și răspunsurile sale.

Faza discuțiilor prealabile din cadrul ascultării primare a învinuitului sau inculpatului, care începe imediat după luarea datelor personale, nu interesează fapta; ci doar persoana celui audiat, cum ar fi de pildă, domeniul de activitate, preocupările extraprofesionale, pasiunile, starea sănătății, raporturile pe care le are cu colegii de muncă, cu rudele și vecinii etc.

După terminarea discuțiilor prealabile, organul judiciar pune în vedere făptuitorului învinuirea ce i se aduce, întrebându-1 dacă înțelege ce i se impută și dacă recunoaște învinuirea adusă. Prin acestea, de altfel se intră în faza relatărilor libere. Cu această ocazie i se solicită să spună liber tot ceea ce are de spus. De asemenea, i se cere să facă propuneri pentru administrarea de probe în apărare, dacă socotește necesar.

Față de învinuirea adusă, învinuitul sau inculpatul poate să aibă atitudine diferită:

să recunoască complet învinuirea ce i se aduce și să facă declarații sincere, care pentru cercetarea criminalistică și pentru stabilirea adevărului sunt foarte prețioase;

să nu recunoască învinuirea adusă și, în același timp, să facă declarații sincere despre nevinovăția sa;

să recunoască în întregime învinuirea, dar să facă declarații nesincere, fie pentru a-și acoperi alte fapte mai grave, fie în vederea ascunderii altor infractori, dar și în acele situații relatările sale pot fi utile, deoarece din ele se pot deduce indici de natură să conducă la descoperirea intensificării și astfel la stabilirea adevărului;

să nu recunoască învinuirea și să facă declarații nesincere, propunând în același timp administrarea unor probe false, prin care speră să-și dovedească nevinovăția.

În tot timpul relatării libere nu se recomandă ca învinuitul sau inculpatul să fie întrerupt, admonestat ori dezaprobat. Poate fi oprit din povestire numai când, nejustificat, se abate de la faptele ce i se impută.

Întrebările se pun numai după terminarea povestirii libere, în scopul obținerii de explicații cu privire la faptă și învinuire, descoperirii unor date noi, lămuririi anumitor amănunte în legătură cu diferite fapte care interesează cauza.

Legat de punerea întrebărilor, organul judiciar trebuie să țină seama de alte reguli generale ale tacticii ascultării, proprii acestei faze.

Întrebările trebuie să fie concrete, cu referire precisă la o anumită împrejurare sau problemă ce necesită a fi lămurită. De asemenea, întrebările se formulează clar și concis, să nu aibă două înțelesuri și să nu fie sugestive.

Întrebările se ordonează în așa fel încât fiecare din ele să prezinte o noutate pentru învinuit sau inculpat.

Întrebările să fie de așa natură încât prin ele să nu se evidențieze problemele care interesează deosebit urmărirea, precum nici importanța pe care ar avea-o pentru cauză răspunsurile date.

Se recomandă ca întrebările care țin de esența cauzei să fie puse printre cele de importanță minoră.

Pentru verificare, după fiecare răspuns se pot pune întrebări de control.

În cazul unor contradicții între declarațiile învinuitului sau inculpatului și materialul cauzei, se poate recurge la prezentarea unor probe din dosar. Ordinea și momentul prezentării acestor probe se aleg în funcție de materialul de la dosar și de personalitatea învinuitului sau inculpatului.

E) Ascultarea minorilor in cazul furtului din locuinta.

Pregătirea ascultării. înainte de audierea primară, în majoritate cazurilor, organul judiciar încă nu a discutat nemijlocit cu minorul ce urmează a fi ascultat. Indiferent de calitatea pe care minorul o are în proces, pregătirea ascultării lui trebuie să constea atât în activități generale valabile pentru orice ascultare, indiferent de vârsta persoanei, cât și din activități specifice, cerute de vârsta și de gradul dezvoltării sale psihice.

Fazele ascultării minorului. Organul judiciar începe ascultarea minorului cu luarea datelor personale atât lui, cât și persoanei care îl asistă în acest scop. După acestea se trece la ascultarea propriu-zisă, care începe cu discuțiile prealabile, continuă cu relatările libere și se sfârșește cu faza întrebărilor și răspunsurilor.

Discuțiile prealabile, ca prima fază a ascultării primare, având drept scop familiarizarea minorului cu organul judiciar, trebuie duse în așa manieră încât să se manifeste un evident interes pentru problemele care îl preocupă pe minor. În această privință, nu trebuie uitat că, în general, după doisprezece ani la minori, gândirea concretă, dominantă până la această vârstă, devine logică și abstractă; pentru ei realul nu este altceva decât o particularitate a posibilului astfel gândirea lor este eliberată sub influența perceperii concrete. Cu alte cuvinte, fenomenul perceput este puternic îmbibat cu propria personalitate.

Relatări libere asupra faptei urmează după discuțiile prealabile, când se observă că minorul și-a transformat o oarecare încredere în organul judiciar și se află într-o evidentă stare de relaxare emoțională. La începutul acestor relatări organul judiciar arată fapta la care se referă audierea, precum și calitatea procesuală a minorului ascultat. Dacă este făptuitor, i se prezintă învinuirea, cerându-i-se să dea o declarație scrisă asupra învinuirii, după care să arate tot ce cunoaște în legătură cu fapta respectivă și totodată să propună probe pentru a fi administrate în cauză. Când este martor sub 14 ani sau are calitatea de parte vătămată în proces, i se cere să declare sincer tot ce știe în legătură cu fapta cercetată.

Întrebările se pun de către organul judiciar după relatările libere și numai dacă sunt necesare. Scopul lor este de a completa declarația cu date noi, care se pot obține prin dezvoltarea unor situații deja menționate în relatarea liberă, reamintirea unor secvențe sau momente omise în expunere. De asemenea, prin intermediul întrebărilor se realizează și un control asupra celor declarate.

G) Ascultarea repetată.

1. Importanța și pregătirea ascultării repetate.

Indiferent de calitatea procesuală a persoanei care a făcut declarații într-o audiere primară, dacă este necesar, ea poate fi solicitată de organul judiciar să-și completeze relatările anterioare, să precizeze unele situații sau secvențe din ele sau chiar să le schimbe în cadrul unor ascultări repetate.

Ascultările repetate, de obicei, se organizează de către organul judiciar în situațiile când din conținutul altor date de la dosarul cauzei rezultă că relatările din audierea primară nu sunt complete, se află în contradicție cu alte mijloace de probă ori nu sunt sincere.

2_Fazele ascultării repetate se pot reduce la două, anume a relatărilor libere și a întrebărilor și răspunsurilor.

Faza discuțiilor prealabile din audierea primară nu mai este necesară, deoarece persoana care face declarațiile în ascultări repetate și organul judiciar se cunosc destul de bine și mai păstrează în memorie momentele mai însemnate din discuțiile anterioare.

Faza relatărilor libere, ca și la audierea primară, trebuie să se desfășoare prin prezentarea de către persoana ascultată, cu expresiile sale, în ritmul său de povestire a tot ce cunoaște în legătură cu fapta cercetată, autorul și alte persoane implicate în săvârșirea ei. întregul proces al acestor relatări trebuie să decurgă liniștit , fără intervenții, întreruperi, manifestări de nervozitate, de neliniște sau grabă din partea organului judiciar.

Faza întrebărilor și răspunsurilor, spre deosebire de corespondența sa din ascultarea primară, se limitează doar la unele situații ori secvențe neclare, în contradicție cu unele date referitoare la același obiect, dar desprinse din alte mijloace de probă.

Întrebările puse de organul judiciar în cadrul acestei ascultări, de obicei, privesc doar acele părți din declarațiile persoanei în cauză care nu simt destul de clare, sunt incomplete, infirmă situații ori secvențe evidențiate de alte probe.

G) Confruntarea.

Confruntarea este o ascultare repetată și simultană a două persoane audiate anterior uninominal în aceeași cauză, între ale căror declarații există evidente contradicții. Ea se organizează de către organul judiciar pentru explicarea ori înlăturarea contradicțiilor respective, descoperirea unor probe noi sau înlăturarea celor existente.

In privința tacticii confruntării, se menționează în literatura de specialitate ca persoana socotită sinceră să fie introdusă în cabinetul organului judiciar înaintea celeilalte, pentru ca ea să devină mai fermă în atitudinea sa, iar pentru cealaltă se realizează elementul surpriză, necesar persoanelor care ascund adevărul.

După luarea datelor personale, întrebarea comună este pentru precizarea dacă ele sunt sau nu rude, se cunosc ori nu, de când și în ce împrejurări, sunt în raporturi de prietenie sau dușmănie. Totodată, persoanele confruntate în calitate de martori li se reamintește că au obligația legală să fie sincere în răspunsurile lor.

Întreaga confruntare se desfășoară, în continuare, pe bază de întrebări și răspunsuri.

H) Mijloace de fixare a declarațiilor

1. Procesul-verbal de ascultare este mijlocul principal de fixare a declarațiilor făcute în fața organului judiciar.

Procesul-verbal de ascultare, ca mijloc de probă, trebuie să cuprindă într-o anumită formă și succesiune declarațiile făcute de persoana audiată, indiferent în ce calitate procesuală.

Între procesul-verbal al primei ascultări și cel al audierii repetate, sub aspect formal, nu sunt deosebiri semnificative, în schimb conținuturile le imprimă unele nuanțe proprii, mai ales în partea descriptivă.

Procesul-verbal al audierii primare are trei părți principale: introducerea sau preambulul, partea descriptivă și încheierea.

partea introductivă cuprinde data și orele audierii, locul, numele și prenumele organului judiciar, datele personale ale celui ascultat, și ale persoanei care îl asistă, cauza penală în care se iau declarațiile. Tot în această parte se menționează dacă declarațiile se mai fixează și prin alte mijloace, specificându-se caracteristicile acestora cu toate detaliile semnificative.

partea descriptivă este o oglindă a întregului proces de ascultare. Aici se consemnează discuțiile prealabile, relatările libere detaliat, pe cât posibil cu cuvintele folosite de persoana ascultată, și deosebit de amănunțit întrebările și răspunsurile.

încheierea procesului-verbal cuprinde ora terminării ascultării, cu precizarea întregului proces-verbal este cunoscut, prin lectura proprie sau din citirea de către altă persoană, cu mențiunea numelui și prenumelui acesteia, după care urmează semnăturile organului și ale persoanelor participante, cum este în cazul ascultării minorilor, a persoanelor grav bolnave asistate de medicul curant.

2. Fonograma și videofonograma constituie un mijloc tehnic de fixare a declarațiilor la care, în practica judiciară, se recurge destul de des, mai ales în acele situații când se urmărește reținerea întregului răspuns, întregii declarații cu cuvintele și expresiile utilizate de persoana care face relatarea.

În cazul când se recurge la acest mijloc de fixare a declarațiilor, ca mijloc ajutător și parte componentă a procesului-verbal, organul judiciar trebuie să aducă aceasta la cunoștința persoanei ascultate. La începutul benzii se imprimă timpul și locul imprimării, datele personale ale celui ascultat, numele și prenumele organului judiciar, datele tehnice ale magnetofonului, ale benzii utilizate și numărul turațiilor pe secundă. Acestor date urmează întregul proces al ascultării. La sfârșit se ascultă întreaga bandă, după care persoana în cauză arată, prin imprimarea vocii, dacă cele înregistrate corespund cu ceea ce ea a declarat.

4.5 Identificarea, urmărirea si prinderea făptuitorilor infracțiunii de furt din locuințe.

A. Arestarea.

Arestarea constă în lipsirea forțată de libertate, de către organele de politie sau ale procuraturii, a unei persoane fizice, împotriva căreia sunt suficiente date despre vinovăția sa în săvârșirea unei infracțiuni și există teama că s-ar sustrage urmăririi penale și executării pedepsei, că ar distruge probele încă neadministrate ori ar comite o altă infracțiune.

Arestarea poate să se refere la o persoană sau un grup de persoane, când se efectuează concomitent ori succesiv. De obicei, arestarea concomitentă se realizează în situațiile când există riscul ca infractorii, rămași pentru un timp în libertate, să se sustragă urmăririi și răspunderii penale. în schimb, la arestarea succesivă se procedează când sunt temeiuri ca infractorii lăsați în libertate ar încerca să transporte dintr-un loc în altul ori să vândă bunurile sustrase , să corupă pe martori pentru a face declarații nesincere, sau să sustragă anumite probe de altă natură, ca urmare, înscrisuri. Astfel, organul judiciar își creează posibilitatea descoperiri de probe noi. Bineînțeles că în acest timp sunt luate măsuri de prevenire a dispariției infractorilor aflați în libertate prin tinerea lor sub observație discretă.

B. Urmărirea persoanelor și a bunurilor

Urmărirea persoanelor și a bunurilor se face de către organul de urmărire penală, în scopul stabilirii locului unde sunt ascunse și pentru recuperarea lor.

1.Urmărirea persoanelor se face în cazul de sustragere de la urmărirea penală sau executarea pedepsei, când nu se cunoaște locul în care se află.

Înainte de începerea acestei activități se stabilește dacă persoana căutată se ascunde sau nu. S-ar putea ca ea să fie internată în spital, să fie în delegație, să execute o pedeapsă penală pentru o altă infracțiune, fără să știe că este urmărită. Toate datele necesare despre persoana în cauză se iau de locul de muncă, domiciliul, unde, prieteni, administrația închisorilor, spitale, etc.

Când sunt suficiente date că cel urmărit se ascunde, urmărirea lui se pregătește prin culegerea de informații referitoare la posibilitățile de ascundere, de reținere, localitățile în care are rude, prieteni, despre meseriile pe care le cunoaște, modalitățile prin care obișnuiește să-și câștige existența, viciile de care este stăpânit, bolile de care suferă.

În legătură cu persoana urmărită se stabilesc: numele, prenumele, numele patrimonic, data și locul nașterii, domiciliul anterior, profesiunea, alte îndeletniciri, pasiunile, adresele rudelor și prietenilor, fișa dactiloscopică, dacă o are, datele portretului vorbit, fotografia, legăturile pe care le-a avut cu alte persoane înainte de dispariție, (scrisori, telegrame, pachete), activitățile întreprinse pentru pregătirea ascunderii (cumpărări de haine, geamantane, lenjerie,) cine a văzut-o ultima dată și în ce împrejurări, cum a fost îmbrăcată.

Urmărirea începe de la domiciliu sau prietenii din localitate. Se iau informații de la vecini, locul de muncă, dacă și-au anunțat plecarea sau nu, dacă și-au luat concediu sau și-au lăsat înlocuitor. La ultimul domiciliu se cercetează scrisorile, pentru a afla de unde obișnuia să primească corespondență.

Toate datele se transmit organelor competente din mai multe localități, în care se bănuiește că se ascunde persoana urmărită.

2. Urmărirea bunurilor sustrase sau dispărute se face în situațiile când nu se știe unde sunt ascunse.

Bunurile urmărite sunt cunoscute, de cele mai multe ori, din descrierile făcute de către persoanele păgubite. După asemenea caracteristici sunt căutate. Ele pot fi la domiciliul infractorului, la locul de muncă, la prieteni, la cunoștințe, la birourile de bagaje, ascunse în clădiri părăsite, păduri etc.

În cursul urmăririi bunurilor trebuie avut în vedere că infractorul putea să le schimbe aspectul exterior, prin transformare ori vopsire, să le demonteze pentru a le vinde piesă cu piesă la magazinele de consignație, în piețele de vechituri.

C) Luarea măsurilor pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin infracțiune.

Recuperarea prejudiciului cauzat prin infracțiune reprezintă o sarcină de prim ordin pe care organele de urmărire penală trebuie să o urmărească pe toată durata cercetărilor. Din acest punct de vedere, cunoașterea destinațiilor bunurilor și valorilor sustrase oferă posibilitatea descoperirii lor în locurile unde au fost ascunse sau depozitate ori asupra persoanelor ce au intrat – într-un mod sau altul, în posesia lor.

Lămurirea acestei persoane prezintă importanță din mai multe considerente:

oferă garanția restabilirii situației anterioare – prin restituirea lor persoanelor păgubite;

asigură, pe lângă reparare pagubei, și un important mijloc de probă pentru dovedirea vinovăției făptuitorului;

permite stabilirea bunei sau relei credințe a persoanelor care au achiziționat bunurile, reaua credință constituind temei pentru extinderea cercetărilor și pentru alte fapte și făptuitori; complicitate, tăinuire.

dă posibilitatea descoperirii și ridicării – pe lângă bunurile ce fac obiectul cauzei aflate în lucru – și a altor obiecte ori valori , provenite din furturi anterioare și a căror autori nu au fost încă descoperiți.

În fața organelor de urmărire penală se ridică și sarcina evaluării pagubelor produse prin furt.

În cazul prejudicierii patrimoniului acțiunea civilă se pornește și se exercită din oficiu. Potrivit legii, organele de urmărire penală au obligația să solicite unității sau persoanei păgubite situația cu privire la întinderea pagubei și date referitoare la faptele prin care paguba a fost pricinuită, aceasta fiind obligată să le prezinte. La prima vedere ar părea că problema evaluării pagubelor nu interesează sau interesează mai puțin organele de urmărire penală, calcularea prejudiciului și obligarea celui vinovat la dezdăunare fiind – după unele opinii – atributul exclusiv al instanței de judecată. Evaluarea pagubelor aduse patrimoniului se face ținând cont de principiul general de calcul al prejudiciului.

Calcularea prejudiciului. pentru soluționarea laturii penale în cazul unor infracțiuni contra patrimoniului – inclusiv furtul și tâlhăria – când pentru încadrarea juridică se ține seama și de valoarea pagubei se face în raport cu prețurile existente la data comiterii infracțiunii.

4.6 Percheziția și ridicarea de acte si obiecte.

Determinat de natura infractiunii, in cauza furtul din locuinta si modul in care a fost comisa fapta prin perchezitie pot fi descoperite:

obiectele corp delict sau cele destinate savarsirii infractiunii;

obiectele ce constituie urme ale infractiunii ori sunt purtatoare de urme;

bunurile sau valorile de care victima a fost pagubita;

persoanele care se sustrag raspunderii penale;

A) Efectuarea percheziției.

Percheziția este o activitate tactică desfășurată de către organele judiciare în scopul descoperirii și ridicării obiectelor, documentelor sau diferitelor valori ce reprezintă importanță pentru cauza cercetată, precum și în vederea descoperiri persoanelor ce se ascund răspunderii penale. De asemenea, percheziția mai are menirea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin săvârșirea infracțiunii. Ca activitate tactică, percheziția, pe de o parte constituie un mijloc eficace în procesul descoperirii de obiecte, valori, înscrisuri de mare importanță pentru evidențierea vinovăției infractorilor.

Determinat de natura infracțiunii și de modul în care a fost comisă, prin percheziție pot fi descoperite: obiecte corp-delict sau cele destinate săvârșirii de infracțiuni; obiecte care constituie urme ale infracțiunii ori sunt purtătoare de urme; bunuri ori valori de care victima a fost păgubită; persoanele care se sustrag urmăririi penale.

Când se caută obiecte sau valori determinate, cu anumită destinație, înainte de percheziționare, persoanei în cauză i se cere să le predea. Dacă refuză sau pretinde că nu le are asupra sa, se procedează la căutarea lor.

Întrucât de cele mai multe ori asupra persoanelor pot fi găsite cele mai diferite obiecte, ca metale prețioase, perle, diamante, corespondență secretă, pastile sau plicuri cu corespondență secretă, pastile sau plicuri cu substanțe toxice, după cercetarea generală percheziția trebuie făcută foarte atent și minuțios la sediul organului judiciar.

Percheziția încăperilor reprezintă o activitate mult mai complexă decât cea personală. În privința locului de percheziție, trebuie cunoscute adresa la care se află, caracteristicile imobilului, exteriorul său, numărul și destinația încăperilor, căile de acces, de câte persoane este folosit, etc.

Afară de organul judiciar, la percheziții în locuri închise, de obicei participă ofițerul criminalist, experți în anumite domenii strict determinate, când este cazul, organele de păstrare a ordini în procesul percheziției, cel puțin doi martori asistenți, persoana percheziționată, făptuitorul și victima infracțiunii, în unele situații. în vederea păstrării secretului percheziției și pentru a nu leza interesele persoanei percheziționate se recomandă, ca martorii asistenți, să nu cunoască imobilul respectiv și persoana în cauză, și totodată, să li se ceară să păstreze în taină operațiunea ca atare.

La locul percheziției, organul judiciar stabilește persoanele care să asigure paza obiectivului stabilit, cheamă martori asistenți, persoanele cărora li se face percheziția (în lipsa lor administratorul clădirii sau alte persoane de încredere din imobilul respectiv), informează pe experți despre natura obiectelor ori valorilor căutate.

Percheziția în încăperi, de obicei se desfășoară în două faze. Întâi se ia la cunoștință locul percheziționat, pentru a se stabili numărul încăperilor, poziția lor, aspectul general al fiecărei încăperi în parte, numărul și aspectul dependințelor. A doua fază a percheziției constă în căutarea obiectelor în locurile unde ar putea fi ascunse. Căutarea obiectelor sau valorilor într-un loc ori altul se face în funcție de natura lor, de particularitățile locului percheziționat, precum și de profesiunea și de cunoștințele persoanei la care se face percheziția. Trebuie să se tină seama de profesiunea sau îndeletnicirile persoanei percheziționate, deoarece instinctiv ascunde în acele locuri care îi sunt mai cunoscute și are mijloace tehnice pentru ascunderea urmelor.

B) Fixarea percheziției.

Perchezițiile, indiferent de felul lor, se fixează prin descrierea activităților desfășurate de persoanele participante și rezultatele la care s-a ajuns. Ca mijloace complementare de fixare sunt fotografiile, filmările și uneori desenarea situațiilor mai însemnate pentru cercetarea criminalistică.

Procesul verbal, ca mijloc principal de fixare a defășurării și rezultatele percheziției, se întocmește de către organul judiciar.

Partea introductivă a procesului – verbal cuprinde numele și prenumele organului judiciar care conduce întreaga activitate de percheziție, numele și prenumele persoanelor participante și calitatea prin care participă, locul percheziției, scopul acesteia, numele și prenumele persoanei percheziționate, ora începerii percheziției și temeiul legal în baza căruia se face, denumirea infracțiunii săvârșite. De asemenea se menționează mijloacele tehnice ce se vor utiliza la căutarea obiectelor sau valorilor în cauză, precum și cele destinate fixări activității și a rezultatelor sale.

Partea descriptivă cuprinde, printr-o descriere amănunțită, toate activitățile întreprinse, mijloace tehnice utilizate, numele și prenumele precum și calitatea persoanei care a desfășurat nemijlocit fiecare activitate în parte. Obiectele descoperite se descriu după locul unde au fost descoperite, fără a se pierde particularitățile acestuia. Apoi, pentru fiecare obiect sau valoare se arată forma, dimensiunile, greutatea, culoarea, aspectul suprafeței sale, gradul de uzură, destinația, detalii particulare. În privința naturii lor, se menționează dacă sunt din metal, stofa, lemn, sticlă, fără a se specifica dacă sunt din aur, argint, cristal, calitatea stofei, a blănurilor descoperite, deoarece s-ar putea să nu aibă calitatea respectivă.

Partea finală cuprinde ora terminării percheziției, ce anume obiecte s-au ridicat, semnăturile pe fiecare pagină și la sfârșit ale organului judiciar, martorilor existenți, persoanei percheziționate, căreia i se înmânează un exemplar al procesului-verbal.

Ridicarea de acte si obiecte este o activitate asemenatoare cu perchezitia. Ea se deosebeste totusi de perchezitie pri aceea ca se stie precis la cine se afla obiectul sau actul cautat, iar persoana detinatoare nu neaga acest lucru.

In momentul ridicarii actului sau obiectului in cauza organul judiciar verifica daca exeplarul prezentat este cel solicitat ori nu, daca se afla in starea cunoscuta de functionare, de utilizare.

Activitatea ridicarii de acte sau obiecte se consemneaza in procesul verbal in care se trec: numele si prenumele organului judiciar, numele si prenumele martorilor asistenti si al persoanei de la care se ridica, activitatile efectuate, toate caracteristicile actului sau obiectului ridicat starea in care se afla.

Procesul verbal de ridicare de acte sau obiecte se semneaza de catre organul judiciar, martorii asistenti si persoana de la care se ridica, careia i se da un exemplar.

4.7 Reconstituirea în cazul infracțiunii de furt din locuințe

Reconstituirea este una din activitățile procedurale și de tactică criminalistică, pentru verificarea probelor administrate în cauză și obținerea de probe noi. Pregătirea și desfășurarea ei trebuie să se realizeze prin respectarea normelor procesual penale și aplicarea regulilor tactice corespunzătoare elaborate de criminalistică.

Înainte de a lua hotărârea pentru efectuarea reconstituiri, organul judiciar analizează cu atenție ce activități experimentale sunt necesare, în ce condiții și cu ce mijloace tehnice s-ar putea îndeplini.

Persoanele care, de obicei, participă la orice reconstituire sunt: organul judiciar sub conducerea căruia se efectuează, persoanele ale căror declarații se verifică pe această cale, persoanele care execută nemijlocit activități experimentale, cel puțin doi martori asistenți neinteresați de cauză. Afară de aceste persoane, la unele reconstituiri mai participă, când locul și natura reproducerilor experimentale impun aceasta, persoanele vizate din imobilul respectiv, infractorii, victimele infracțiunii, experții în materie. Dacă există temeri că între cei care urmează să participe la reconstituire simt persoane care ar putea retrăi emoțiile puternice din clipele comiterii infracțiunii, acestea pe cât posibil nu sunt mobilizate în acest scop sau se iau măsurile necesare de îmbărbătare.

Ajuns la locul reconstituirii, organul judiciar verifică starea lui generală, dacă este necesar îl pregătește în acest scop, organizează paza reconstituirii propriu-zise, explică martorilor asistenți care le sunt îndatoririle, asigură prezenta reprezentantului unității în cauză sau cel puțin a unui locatar din imobilul respectiv, instalează în locurile precizate în declarațiile personale care urmează să întreprindă activitățile necesare ori să observe ceea ce se reproduce experimental, explicându-le sarcinile ce le au și în ce momente să le îndeplinească, pregătește pentru utilizare materialele corespunzătoare.

Desfășurarea reconstituirii cuprinde una sau mai multe reproduceri experimentale, în prezența persoanelor participante, în condiții similare de loc și de timp, prin mijloace aplicate la comiterea infracțiunii. Persoanele ale căror declarații se verifică și persoanele care efectuează reproducerile experimentale nu pot lipsi de la reconstituire. Rolul lor în activitățile experimentale poate fi deținut de alte persoane, executând acțiunile descrise de martori oculari sau evidențiate de unele împrejurări ori anumite probe materiale descoperite la locul faptei.

Fixarea rezultatelor reconstituirii. Ca orice activitate tactică, toate reproducerile experimentale din procesul reconstituirii și rezultatele la care s-a ajuns se fixează prin descriere în procesul-verbal, fotografiere, filmare și prin imprimarea pe bandă magnetică. Dintre acestea procesul-verbal de reconstituire este mijlocul principal de fixare. În ele sunt descrise amănunțit toate celelalte mijloace de fixare, ca părți componente ale sale.

1. Procesul-verbal de reconstituire se întocmește prin respectarea cu strictețe a normelor legale, după regulile elaborate de știința criminalistică.

În partea introductivă a procesului-verbal se consemnează scopul reconstituirii, denumirea infracțiunii și data comiterii ei, locul și data, cu mențiunea orei la care a început reconstituirea, condițiile de timp și meteorologice, acustice și de vizibilitate, numele și prenumele organului judiciar sub conducerea căruia se desfășoară întreaga activitate, numele și prenumele persoanelor participante, menționându-se la fiecare calitatea în care participă. Se mai arată, tot în această parte ce activități se vor întreprinde și prin ce mijloace tehnice se va realiza fixarea reconstituirii.

Partea descriptivă a procesului-verbal cuprinde toate activitățile desfășurate, descrise foarte amănunțit. Astfel, se arată metodele aplicate, mijloacele tehnice utilizate, la fiecare reproducere experimentală modul în care s-a desfășurat și cine anume din persoanele participante a executat-o nemijlocit, specificându-se de câte ori s-a repetat, rezultatul la care s-a ajuns după fiecare repetare. De asemenea, se arată observațiile făcute de participanți, discuțiile purtate în legătură cu fiecare reproducere experimentală în parte. Tot în partea descriptivă se menționează dacă s-a fixat prin fotografiere, filmare sau alte mijloace tehnice.

2. Mijloacele tehnice de fixare a reconstituirii sunt fotografierea, filmarea și imprimarea, când este cazul, pe bandă magnetică.

4.8 Expertiza și constatarea tehnico-științifică

1. Noțiuni generale.

Expertizele dispuse in infractiunile de furt din locuinta sunt cele de identificare a persoanelor dupa urmele de maini de piciare sau pentru identificare instrumentelor utilizate.

Prin săvârșirea mai multor categorii de infracțiuni se creează variate urme, datorită modului în care se acționează, instrumentelor utilizate sau pierderii anumitor obiecte ori substanțe de către persoanele implicate în săvârșirea infracțiunii concrete. Pentru asemenea cercetări, organul judiciar dispune efectuarea constatării tehnico-științifice, medico-legale sau a expertizei corespunzătoare.

Expertiza este o activitate de cercetare științifică desfășurată la cererea organelor judiciare, de persoane cu cunoștințe de strictă specialitate asupra persoanelor, fenomenelor, obiectelor sau urmelor, în vederea clarificării unor fapte ori împrejurări, sau pentru identificarea obiectelor purtătoare de urme.

În cadrul expertizei criminalistice pot fi enumerate exemplificativ expertizele dactiloscopică, a scrisului de mână, tehnică a actelor, balistică, a celor mai diferite urme, chimică judiciară, biocriminalistică, fonobalistică, a picturilor, a vocii și a vorbirii etc.

O activitate asemănătoare cu expertiza, făcută tot de către persoane cu cunoștințe de specialitate, este constatarea tehnico-științifică sau medico-legală. Ea dispune când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă ori de schimbare a situației de fapt, precum și dacă este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Unele mijloace de probă pot să dispară ori să-și diminueze caracteristicile, mai ales de detaliu, fie prin acțiunea directă a intemperiilor, a oamenilor sau animalelor, fie prin simpla scurgere a timpului, cum sunt anumite alimente ori urmele imprimate pe ele.

2. Pregătirea și dispunerea expertizei sau a constatării tehnico-științifice.

Procedând la selectarea materialelor, organul judiciar verifică autenticitatea lor, modul cum au fost descoperite și ridicate, ce modificări au suferit ele, dacă au fost descrise corect sau nu în procesul-verbal corespunzător. De asemenea mijloacele materiale selectate pentru expertiză se studiază amănunțit, pentru a le cunoaște bine caracteristicile esențiale, deoarece pe baza acestor caracteristici se vor procura mijloace materiale de comparație, și se vor formula, în cele din urmă, întrebările puse expertului.

Materialele de comparație, puse la dispoziția expertului alături de mijloacele materiale de probă, în primul rând, trebuie să fie de aceeași natură cu aceasta din urmă, apoi să corespundă cantitativ și calitativ pentru atingerea scopului urmărit. Încă dinainte de a le pregăti pentru expertiză, organul judiciar verifică dacă ele au fost ridicate prin respectarea regulilor criminalistice și sunt descrise întocmai procesele-verbale corespunzătoare.

După aceste operații, organul judiciar întocmește actul prin care dispune efectuarea expertizei sau a constatării tehnico-științifice.

Partea introductivă a actului de dispunere al expertizei sau constatării tehnico-științifice cuprinde: denumirea organului judiciar, data, în ce cauză, denumirea organului de expertiză (laboratorul) ori numele și prenumele expertului numit.

Partea descriptivă conține descrierea, pe scurt, a faptei și a materialelor puse la dispoziția expertului. De asemenea, trebuie să se specifice data descoperirii materialului în cauză, cum și în ce condiții a fost ridicat, ce schimbări au suferit caracteristicile sale până în momentul trimiterii pentru expertiză.

Partea a treia, dispozitivă, cuprinde întrebările la care urmează să răspundă expertul. în fond întrebările formulate de organul judiciar delimitează obiectul expertizei, întinderea cercetărilor. Întrebările ce se pun expertului trebuie:

să fie clare, concise, precis determinate, să se înțeleagă din ele ce trebuie stabilit prin examenul materialului trimis expertului numit;

să se ceară răspunsuri, pe baza examenelor de specialitate a materialelor trimise, fără să se sugereze soluții de natură juridică;

să fie formulate de așa manieră, încât să impună un răspuns cert, pozitiv sau negativ;

să nu pretindă expertului constatări care depășesc sferele de cercetare științifică în domeniul respectiv;

să nu ceară răspunsuri care ar putea aduce vătămări morale, ar viza pudoarea ori autoritatea unor persoane.

C) Concluziile expertului și aprecierile lui.

Munca expertului sau a specialistului se concretizează în raportul de expertiză sau de constatare tehnico-științifică care cuprinde trei părți:

– În prima parte, introductivă, se arată: cine și când a dispus efectuarea expertizei sau a constatării tehnico-științifice, ce material, în ce cantitate a fost pus la dispoziția expertului, ilustrându-se unde este cazul și prin fotografii de ilustrare.

– Partea a doua, descriptivă, cuprinde descrierea activității și tehnicii de lucru folosite de expert. Când este necesar, sunt analizate și date explicații la obiecțiile părților. Examinările întreprinse se descriu cît se poate de amănunțit, arătându-se procedeele aplicate, mijloacele tehnice și substanțele utilizate, rezultatele la care s-a ajuns prin fiecare examinare în parte.

– În ultima parte se răspunde la întrebările puse de organul judiciar. Concluziile la care ajunge expertul, în urma cercetărilor materialelor primite pentru expertiză, sunt formulate în răspunsurile pe care le dă fiecare în parte.

Concluziile expertului sau specialistului nu sunt obligatorii pentru organul judiciar. Cu tot temeiul lor științific, ele nu au caracter imperativ în raport cu alte probe administrate în cauza cercetată. Organul judiciar are menirea să le aprecieze și, în urma acestei operații, să le admită ori să le respingă în mod argumentat.

BIBLIOGRAFIE

1) Constituția României.

2) Codul Penal al României Parte Specială. Titlul 3/modificat si republicat: Infracțiuni contra patrimoniului.

3) Codul de proceură penală, modificat si republicat.

4) M. Constantinescu „Constituția României comentată și adnotată”, 1992

5) C. Aionițoaie ș.a., Metodica Criminalistica. Vol III, partea I

Academia de politie Al. I. Cuza, 1977

6) C. Aionițoaie ș.a., Tactica criminalistică, Editura M.I. Buc. 1989

7) C. Aionițoaie ș.a., Tratat de tactica criminalistică, Editura Carpati, Craiova 1992

8) C. Aionițoaie ș.a., Tratat de metodica criminalistică, Editura Carpati, Craiova 1994

9) V. Bercheșan, Cercetarea penală, Editura ICAR, București 2001

10) A. Ciopraga, Criminalistică, Tratat de tactică, Editura Gama, Iasi 1996

11) A. Ciopraga, I. Iacobuță, Criminalistică, Editura Fundației Chemarea, Iasi 1997

12) V. Dongoroz ș.a., Explicatii teoretice ale codului penal român, vol III, Editura Academiei române, București 1971

13) V. Dongoroz ș.a., Explicatii teoretice ale codului de procedură penală, Editura Academiei române, București 1975

14) S. A. Golunski „Criminalistică”, Ed. Științifică București 1961

15) I. Mircea „Criminalistică”, Ed Lumina Lex 1998

16) G. H. Nistoreanu, ș.a., Drept penal, partea specială, Editura Europa Nova, București 1998

17) I. Neagu, Tratat de drept procesual penal, Editura Pro, București 1997

18) C. S. Paraschiv ș.a., Drept procesual penal, Editura Augusta, Timișoara 1999

19) C. Suciu „Criminalistică”, Ed. Didactică și Pedagogică, București 1972

20) E. Stancu, Tratat de criminalistică, Editura Universul juridic, București 2002

21) N. Volonciu, Tratat de procedura penală, Editura Paidea, București 1999