Cercetarea Criminalistica a Faptelor de Evaziune Fiscala
CAPITOLUL I
EVAZIUNEA FISCALĂ – DE LA FENOMEN ECONOMIC LA COMPLEX INFRACTIONAL
I.1. Conceptul de evaziune fiscală
Unul dintre fenomenele economic-sociale cu consecințe dintre cele mai nedorite este evaziunea fiscală. De fapt, înainte de a discuta despre evaziune fiscală, este mai mult decât necesar să trecem în revistă fenomenul care a determinat nașterea sa: CORUPȚIA. Încă din antichitate acest fenomen era văzut ca unul dintre cele mai răspândite și grave fenomene ale funcției publice. Întrebarea care intervine acum este oarecum una firească: Ce legătură există între evaziunea fiscală și corupție? Ei bine, dacă statul, prin reprezentanții săi nu ar fi apelat la fapte de corupție, cu siguranță societatea civilă nu ar fi dezvoltat un astfel de fenomen infracțional complex, pe care generic îl numim evaziune fiscală. Altfel spus: dacă statul încearcă să mă fraudeze, eu de ce nu aș face-o?
Evaziunea fiscală reprezintă este unul din fenomenele economico-sociale complexe de maximă importanță cu care statele se confruntă și pe care încearcă să o limiteze. Eradicarea nici nu încape în discuție, întrucât evaziunea fiscală se alimentează din toate minusurile sistemelor economice ale statelor, în special pe componenta financiar-fiscală. Și ce poate ajuta și mai mult dezvoltării sistemului infracțional al evaziunii fiscale, sunt crizele economice care permit și mai mult scăparea de sub control a acestor fapte antisociale. Prin structura legislativă destinată acestui fenomen infracțional, la modul cât se poate de realist statul poate limita efectele ale, eventual amploarea acțiunilor. Eradicarea este, practic, imposibilă. Efectele evaziunii fiscale se rgăsesc în mod direct asupra nivelurilor fiscale, și determină disfuncționalități în ceea ce privește mecanismul pieții.Totodată, poate contribui la dezechilibre sociale din cauza „accesului” și „balanței” la diverse niveluri a evaziunii fiscale generată de către contribuabili. În atare condiții, statul ar trebui să se preocupe sistematic și eficient de prevenirea și, bineînțeles, limitarea complexului fenomen al evaziunii fiscale.
Evaziunea fiscală este în strânsă legătură cu politica fiscală a fiecărui stat. De fapt, caracteristicile ultimei, dictează modul infracțional de desfășurare a primei. Autorii faptelor de evaziune fiscală nu vor acționa niciodată după reguli standard de comitere a acestei fapte infracționale. Ei vor depista în primă etapă cu ce tip de politică fiscală au de-a face, vor identifica minusurile sistemului și vor exploata la maxim această „slăbiciune” a sistemului.
Paradoxul, aparent evident, este însă altul: statul, prin intermediul puterilor sale publice, are posibilitatea de a permite incitarea la fapte de evaziune fiscală.
Cu bună știință, prin sistemul fiscal implementat, statul are în colimator două ținte:
• o finalitate cu caracter „pozitiv”, în sensul că se urmărește stimularea formării b#%l!^+a?capitalului angrenat în funcționarea întregului sistem financiar-fiscal;
•o finalitate cu incontestabil caracter „negativ”, care are ca și țintă sprijinirea unor grupuri de interese, din nefericire din categoria celor de tip mafiot, cu tot calupul de consecințe care decurg din acest sistem;
Înainte de a trece la precizarea rolului evaziunii fiscale, privită ca și element al politicii fiscale, este necesar să trecem în revistă câteva idei care țin de fiscalitate, deoarece raportul dintre cele două este acela de la cauză la efect.
Fiscalitatea reprezintă pe de o parte, un sistem de percepere a impozitelor, iar pe de altă parte ansamblul de legi care reglementează acest system, dar și mijloacele care conduc la el. Sistemul fiscal este un ansamblu de cerințe și principii care privesc mărimea, asezarea și modalitățile în care sunt percepute impozitele, dar și scpurile social-economice care vizează politica fiscală. Așadar, avem de-a face cu trei arii independente:
•legislația cu caracter fiscal, care reglementează sistemul de impozite și taxe, privite ca și componente de bază raportat la veniturile statului; în privința lor statului este titularul unui drept de creanță asupra contribuabilului;
•mecanismul fiscal se referă la totalitatea procedeelor tehnice și a metodelor prin care se realizează acțiunea de urmărire și percepere a impozitelor și taxelor percepute;
•aparatele fiscale, mai precis organele specializate care determină punerea în mișcare a ariei anterior expusă, scopul fiind acela al realizării unui obiectiv final, mai precis urmărirea, modul și mijloacele de percepere a veniturilor bugetare;
Am ajuns în punctul de a trata succint unul dintre cele mai vulnerabile puncte de legătură dintre fiscalitate și evaziune fiscală: impozitele. Acestea privesc modalitatea de absorție a unei părți din veniturile/averea atât a persoanelor fizice, cât și a celor juridice la dispoziția statului, scpul fiind acela al acoperirii cheltuielilor sale. Partea dificil de acceptat din acest mecanism este aceea că, respectiva prelevare are un caracter deopotrivă obligatoriu și nerambursabil, fără a exista o contraprestație din partea statului.
Sub aspect teoretic cel puțin, este necesar ca reglementările fiscale să fie cunoscute și respectate atât de organele fiscale, cât și de către contribuabil. Actul normativ prin care se instituie aplicarea un impozit b#%l!^+a?se precizează persoanele în sarcina carora cade plata impozitului, precum și materia supusă impunerii, mărirea relativă a impozitelor, la care se adaugă termenele de plată și, bineînțeles, sancțiunile care urmează să se aplice persoanelor fizice sau juridice care nu-și onorează obligațiile de natură fiscală. În atare condiții, se poate contura și care este rolul evaziunii fiscale privită ca și element, mai mult sau mai puțin dorit, al politicii fiscale, rol care după cum am afirmat anterior, decurge direct din cel al fiscalității, privită în manieră generală.
Pornim, așadar, de la o premisă cât sepoate de clară: statul intervine în menținerea unui anumit grad de evaziune fiscală, intervenție care necesită să fie analizată prin faptul că este urmărit raportul dintre efect (formarea capitalului) și eforturi determinate de această formare, care implică o mare risipă de resurse, bugetare sau nu, crearea de inechitate în veniturile disponibile ale contribuabililor etc. Totodată, este de reținut și aspectul referitor la efectul benefic al intervenției statului, în special sub raportul legislativ direct, imediat și vizibil, în condițiile în care efectele ei nefaste se identifică a fi treptate, indirecte și cel mai important neperceptibile. Și, așa cum am punctat încă din primele rânduri ale acestei lucrări, unul din aceste efecte este fenomenul corupției, inevitabil insotițor al evaziunii fiscale. Și tot din categoria paradoxurilor aparente, chiar dacă nu se știe care sunt efectele fraudei, frauda fiscală poate fi privită, fără reținere, ca o șansă a sistemelor fiscale de a devini viabile. Mai mult decât atât, frauda fiscală este o formă de manifestare brută a vitalității democrației, ca formă de manifestare liberă a vieții sociale și economice la nivel de grup. Evident că, este în interesul democrației, o supraveghere permanentă a limitelor evaziunii fiscale, dar și o aprigă luptă, bine condusă, care are ca și scop exclusiv prevenirea și, pe cât se poate, combaterea evaziunii fiscale.
Pentru a înțelege cât mai bine mecanismul prin care funcționează tehnicile și mijloacele de cercetare criminalistică a faptelor de evaziune fiscală, este important să procedăm și la o clasificare a evaziunii fiscale. Mai mult decât atât, varietatea obligațiilor pe care legile fiscale le impun plătitorilor de taxe și impozite, dar mai ales povara acestor obligații au determinat, în toate timpurile, sporirea gradului de ingeniozitate a contribuabililor în ceea ce privește inventarea de procedee diverse de ocolire a obligațiilor fiscale. Evaziunea fiscală a avut de la început caracterul său specific: prin taxele și impozitele solicitate, fiscul a atins persoanele, fie ele fizice sau juridice, în cel mai sensibil punct: interesul bănesc.
Raportat la modalitatea în care poate fi săvârșită, evaziunea fiscală comportă două forme de manifestare: b#%l!^+a?
Evaziunea fiscală legală
Este acel tip de evaziune fiscală realizată în limitele legii. Această formă permite sustragerea unei părți din impozitele și taxele datorate, fără a se comite astfel contravenție sau infracțiune. Cum este posibil acest tip de evaziune fiscală? Actele normative din diverse țări permit eliminarea de sub incidenta impozitelor a unor venituri sau părți de venituri, la care se adaugă componente ale averii ori a anumitor acte și fapte care, în contextul respectării riguroase a cerințelor principiilor generalității și echității impunerii, nu ar trebui să scape de sistemul de impozitare impus tot prin legi. Evaziunea fiscală legală, axată pe interpretarea favorabilă a legii, comportă diverse și numeroase forme, raportate, bineînțeles, la gradul de inventivitate și cunoștere a tertipurilor sistemului fiscal de către contribuabili și gradul de permisivitate al legii. Printre cele mai întâlnite metode de evaziune fiscală legală se numără:
o parte a profitul realizat se investește în achiziții de mașini și utilaje, legislația financiar fiscală oferind în astfel de situații reduceri la impozitul pe profit;
sponsorizările sau altfel spus, actele cu caracter filantropic prin folosirea reglementărilor legale în acest sens, indiferent dacă efectuat sau, dimpotrivă, nu;
reducerea din veniturile impozabile a cheltuielilor de protocol, reclamă și publicitate, într-un cuantum mai ridicat decât acela care rezultă din aplicarea procentelor prevăzute de actele normative în materie;
interpretarea favorabilă a dispozițiilor legale, care se referă la facilități privind contribuțiile referitoare la sprijinirea activităților social-culturale, științifice și sportive;
constituirea de fonduri de amortizare ori rezervă într-un procent mai mare decât cel care se justifică sub aspect financiar-economic.
Evaziunea fiscală frauduloasă
Evident că, acest tip de evaziune este mult mai întâlnită, iar aria sa de acoperire este cu mult mai vastă. Este lesne de înțeles că în situația sa prevederile legale sunt încălcate, determinând astfel un caracter ilicit, scoțând în evidență frauda și reaua credință a fatelor contribuabilului implicat în comiterea acțiunii/inacțiunii care generează un astfel de caracter. Acest fenomen antisocial impune o combatere susținută, întrucât sustrage de la bugetul statului un procent impresionant de resurse financiare, al căror scop definit este acela de a acoperi cheltuieli cu destinație socială sau economică. Fără a avea importanță dacă agentul economic folosește varianta unei înregistrări incorecte (cu titlu de exemplu, nedeclararea la organul fiscal) a totalității veniturilor pe care le realizează desfășurând activitatea sa de b#%l!^+a?bază ori din alte surse ori modalitatea încălcării în mod nejustificat a costurilor destinate producției, a cheltuielilor de circulație ori a cheltuielilor generate de alte surse de venituri, scopul acțiunilor sale este singular: scăderea profitului impozabil și, implicit, reducerea impozitului datorat bugetului de stat. În condițiile în care cooperarea economică internațională s-a extins, dezvoltându-se, totodată, și relațiile dintre state, fiecare dintre ele cu sisteme fiscale diferite dar și cu un nivel de fiscalitate diferit, evaziunea fiscală a depășit limitele unui fenomen izolat, intern, căpătând astfe de resurse financiare, al căror scop definit este acela de a acoperi cheltuieli cu destinație socială sau economică. Fără a avea importanță dacă agentul economic folosește varianta unei înregistrări incorecte (cu titlu de exemplu, nedeclararea la organul fiscal) a totalității veniturilor pe care le realizează desfășurând activitatea sa de b#%l!^+a?bază ori din alte surse ori modalitatea încălcării în mod nejustificat a costurilor destinate producției, a cheltuielilor de circulație ori a cheltuielilor generate de alte surse de venituri, scopul acțiunilor sale este singular: scăderea profitului impozabil și, implicit, reducerea impozitului datorat bugetului de stat. În condițiile în care cooperarea economică internațională s-a extins, dezvoltându-se, totodată, și relațiile dintre state, fiecare dintre ele cu sisteme fiscale diferite dar și cu un nivel de fiscalitate diferit, evaziunea fiscală a depășit limitele unui fenomen izolat, intern, căpătând astfel un caracter internațional. Ne raportăm în acest context la a exemplifica forme de evaziune fiscală întâlnită în țările în care este prezentă taxa pe valoarea adăugată, mai précis acele state în care gradul de adaptare la cerințele economiei de piață libere este unul cât se pote de ridicat. Astfel:
• un agent economic prosper își declară falimentul după ce, sub umbrela generoasă a încetării plăților, și-a transferat tot capital financiar tradus prin profit în altă țară;
•frauda pe termen scurt, mai precis o firmă nou înființată (care manifestă o intenție ascunsă, respectiv aceea de a obține disponibil financiar prin pretenții cu caracter fals), depune la organele fiscale o solicitare justificată de a-i fi rambursat TVA-ul, dar după rambursare respectiva persoană juridică își încetează activitatea, iar reprezentanții săi dispar;
• din pricina obligațiilor determinate de plata TVA, firma în cauză își declară falimentul sau lichidarea judiciară, creându-se de către reprezentantul acelei firme o altă firmă; sistemul poartă denumirea de Sindromul „Phoenix”, în sensul renașterii din propria cenusă a păsării nou apărute;
• apariția fimei fantomă, sub protectiva umbrelă a înregistrării mai multor firme, toate funcționând în condiții de normalitate, ami puțin cea fantomă, al cărui rol este acela de a permite manevrarea fondurilor financiare eludând prevederile legale;
•manipulările cu caracter insignifiant, care sunt traduse prin efectuarea unor modificări aparent nesemnificative în evidențele contabile; spre exemplu, omiterea de la însumarea unor pagini, înregistrarea în mod repetat a unor facturi de intrare, reportare greșită etc.
Concluziile sunt mai mult decât evidente: nivelul evaziunii fiscale este în raport de invers proporționalitate cu gradul de consimțire la impozit al contribuabililor din acel stat. Actele normative și, deopotrivă, realitățile fiscale ale acestora, la care se adaugă nivelul de eficacitate a sistemului fiscal se cuantifică prioritar prin gradul de consimțire la impozit, la care se adaugă nivelul veniturilor fiscale atrase la buget. b#%l!^+a?
I.2. Infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în legislația actuală
LEGE nr. 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale reprezintă cadrul legal care reglementează în mod expres, explicit și direct fenomenul complex identificat în aria economică a statului care promovează sistemul unei economii de piață libere.
•Constituie infracțiune și se pedepsește cu amendă de la 50.000.000 lei la 300.000.000 lei fapta contribuabilului care, cu intenție, nu reface documentele de evidență contabilă distruse, în termenul înscris în documentele de control, deși acesta puteă să o facă. – art.3
•Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă refuzul nejustificat al unei persoane de a prezenta organelor competente documentele legale și bunurile din patrimoniu, în scopul împiedicării verificărilor financiare, fiscale sau vamale, în termen de cel mult 15 zile de la somație. – art.4
•Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă împiedicarea, sub orice formă, a organelor competente de a intra, în condițiile prevăzute de lege, în sedii, incinte ori pe terenuri, cu scopul efectuării verificărilor financiare, fiscale sau vamale. – art.5
•Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 3 ani sau cu amendă reținerea și nevărsarea, cu intenție, în cel mult 30 de zile de la scadentă, a sumelor reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă. – art.6
•Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 2 ani la 7 ani și interzicerea unor drepturi deținerea sau punerea în circulație, fără drept, a timbrelor, banderolelor sau formularelor tipizate, utilizate în domeniul fiscal, cu regim special. – art.7 alin.1
•Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 ani la 12 ani și interzicerea unor drepturi tipărirea, deținerea sau punerea în circulație, cu știință, de timbre, banderole sau formulare tipizate, utilizate în domeniul fiscal, cu regim special, falsificate. – art.7 alin.2
•Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 ani la 10 ani și interzicerea unor drepturi stabilirea cu rea-credință de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuțiilor, având ca rezultat obținerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general b#%l!^+a?consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat. – art.8 alin.1
•Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 5 ani la 15 ani și interzicerea unor drepturi asocierea în vederea săvârșirii faptei prevăzute la alin.1. – art.8 alin.2
•Constituie infracțiuni de evaziune fiscală și se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani și interzicerea unor drepturi următoarele fapte savârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale:
a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;
b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;
c) evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive;
d) alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor;
e) executarea de evidențe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor;
f) sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau secundare ale persoanelor verificate;
g) substituirea, degradarea sau instrăinarea de către debitor ori de către terțe persoane a bunurilor sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală și ale Codului de procedură penală – art.9 alin.1.
Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege și limita maximă a acesteia se majorează cu 2 ani. –art.9 alin.2.
Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, în echivalentul monedei naționale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege și limita maximă a acesteia se majorează cu 3 ani. – art.9 alin.3.
La o analiză succintă a infracțiunilor de evaziune fiscal, putem să conectrăm în câteva idei de bază următoarele:
-subiectul active al acestui gen de infracțiuni poate fi unul calificat, fără a exclude însă și posibilitatea comiterii infracțiunii de orice persoană care îndeplinește condițiile generale ale răspunderii penale;
-forma de vinovăție a infracțiunilor de evaziune fiscală este doar intenția, fie ea direct sau indirect, fiind exclusă vaianta culpei;
-modalitățile de săvârșire îmbracă diferite forme, în funcție de diversele forme practice pe care le b#%l!^+a?implică;
I.3. Necesitatea cercetării criminalistice a infracțiunilor de evaziune fiscală
Potrivit legii fundamentale a statului, Consituția României statuează expres – pentru toți cetățenii țării – " obligația de a contribui prin impozite și taxe la cheltuielile publice”. În aceeași ordine de idei, normele constituționale prevăd faptul că sistemul legal de impunere este necesar să asigure așezarea corectă a sarcinilor de natură fiscală. Este cât se poate de adevărat și că cheltuielile publice privesc întreaga comunitate națională, cu atât mai mult cu cât acestea privesc cheltuielile statului. În altă ordine de idei, însă, cheltuielile publice se raportează și la zona comunităților teritoriale, în limitele în care au ca și obiect aria de cheltuieli a administrației publice locale. Acestea sunt principalele motive pentru care suportarea cheltuielilor publice a devenit obligație de natură constituțională. Evident că, și aceste obligații atrag anumite limite, stipulate tot de către Legea fundamentală, astfel de limite regăsindu-se la nivelul de garanții constituționale. Sunt de evidențiat în acest context, faptul că obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice poate fi reprezentată doar plata impozitelor și taxelor, ambele putând fi stabilite numai prin lege. Impozitele si taxele locale pot fi stabilite, însă, în condițiile legii, de consiliile locale și cele județene. În afara acestora, orice alte prestații sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situații excepționale. Obligativitatea ca impozitele și taxele să fie stabilite numai prin lege se regăsește într-o garanție de natură constituțională a dreptului de proprietate, de fapt a averii cetațenilor.
Obligația de natură constituțională de a contribui prin impozite și taxe la cheltuielile publice, numai în condițiile stabilite de lege, are menirea de a stabili pe o bază justă sarcinile de natură fiscală care revin fiecărui cetățean. Cu alte cuvinte, aceste sarcini este necesar sa fie subordonate principiului echității, în scopul de a acorda șanse egale pentru toți cetățenii și a elimina orice discriminare sau privilegiu. Totodata, pornind de la caracterul social al statului, sistemul legal de impuneri este subordonat principiului de justiție socială, care are rolul de a proteja categoriile sociale defavorizate.
Raportat la cele prezentate e de specificat că, atunci când se referă la cetățeni, Constituția are în vedere și subiectele colective de drept: regii autonome, societăți comerciale și alte persoane juridice. Și aceasta reprezintă tot constituie o garanție constituțională a dreptului de proprietate, în condițiile în care cheltuielile ocazionate de plata impozitului sau taxei sunt, în final, suportate de cetațenii în favoarea cărora se desfașoară activitatea regiei autonome, societății comerciale sau persoanei juridice în cauză. E de punctat și faptul că, această garanție de natură constituțională definește atât limitele, cât și conținutul obligației cetățenilor de a contribui prin plata de impozite și taxe la constituirea resurselor necesare b#%l!^+a?pentru sistemul de finanțare a cheltuielilor publice. Asa cum am punctat și anterior, impozitele și taxele locale se stabilesc prin hotărârile consiliilor locale sau a celor județene, acestea reprezentând o expresie a principiului autonomiei locale.
Transformarile de natură politică, economică și, deopotrivă, socială apărute în societatea românească dup evenimentele din anul 1989 au generat, în mod evident, semnificative mutații și la nivelul modului de organizare, derulare și finalizarea a tuturor activităților economice, pe criterii și coordonate adaptate economiei de piață. În acelasi timp, noile realitati au determinat și un sistem de constituire a veniturilor statului prin redistribuirea venitului național, mai precis o altă perpectivă asupra conceptului de fiscalitate. Mobilizarea resurselor bănești la bugetul de stat se face, în principal, prin intermediul prelevărilor obligatorii, fiecare din ele fiind reglementate prin acte normative distincte și diverse sub raportul dimensiunilor acestora, fără a fi excluse prin modalități diferite de plată.
Modificarea semnificativă a capitalului de stat în favoarea celui privat, creșterea, dar și diversificarea agentilor economici, intervenția capitalului străin și, evident, desfășurarea de către agenții străini de activități economice în România nu au fost, din pacate, reglementate de o legislație coerentă, ancorată în realitate. Carențele de natură legislativă și organizatorică au creat posibilitatea ca un însemnat număr de agenți economici să se sustragă de la îndeplinirea obligațiilor de plată a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate statului. Tot acest sistem se desfășoară în contextul în care pentru marea majoritate a agenților economici nou înființați s-au creat o serie de facilități, ajungându-se până la scutirea de la plata impozitelor și contribuțiilor pentru perioadele de debut.
Cum s-au obținut în acest climat economic propice profituri considerabile prin diferite manopere ilicite? Practica judiciară a identificat de-a lungul timpului câteva dintre cele mai uzitate modalități, respectiv :
– lipsa evidențierii unor operațiuni comerciale;
– înregistrări eronate, uneori fictive, ale unor activități;
– înfiintarea unor societati comerciale care au drept scop efectuarea unei singure operațiuni comerciale, după care s-a recurs la abandonarea acestora;
– înființarea unor firme fictive – cunoscut denumite și "firme fantomă", prin intermediul cărora din nefericire se desfășurau activități comerciale;
– distrugerea în mod intenționat a unor acte primare și idispensabile în evidențierile financiar b#%l!^+a?contabile și de gestiune;
– utilizarea unor evidențe contabile duble;
– reducerea procentului de adaos comercial, tocmai în scopul de a eluda unele contribuții la bugetul de stat;
– întocmirea și prezentarea de date nereale în balanțe și bilanțuri;
– folosirea de documente false la operațiile de import-export ori de tranzit;
– ascunderea unor activitati economice si comerciale prin nedeclararea sucursalelor, filialelor depozitelor, punctelor de lucru etc.;
– folosirea unor angajați cu încălcarea prevederilor legale, cea mai uzitată fiind munca la negru;
– nerespectarea legislației referitoare la stabilirea bazei de impozitare, scutire și reducerile de impozit;
Toate acestea au determinat crearea a ceea ce, generic, poartă denumirea de "economie subterană", fenomen care nu este lipsit de efecte cu caracter negativ. La aceasta situatie s-a ajuns și din pricina faptului că, o parte din societățile bancare, în mod fraudulos, sub pretextul păstrării secretului bancar, au refuzat să aducă la cunoștiința organelor de control datele privind disponibilitățile bănești – și modalitățile concrete de rulare a acestora de către diverși contribuabili, agenți economici suspectati de sustragerea de la plata impozitelor, dar și a taxelor legale.
Creșterea surprinzătoare a cazurilor de încălcare a normelor financiar-fiscale, prin diverse modalități și tehnici de natură ilegală, a determinat adoptarea legii cu privire la combaterea evaziunii fiscale. Acest act normativ este considerat ca fiind un instrument juridic cadru în materia evaziunii fiscale și are ca rol principal combaterea fermă a acestui fenomen cu profunde implicații. De precizat este și faptul că interpretarea și, deopotrivă, înțelegerea corectă a acestei legi necesită coroborarea ei cu alte acte normative, intrate în vigoare fie anterior, fie posterior adoptării legii pentru combaterea evaziunii fiscale.
CAPITOLUL II – MODALITĂȚI CONCRETE DE CERCETARE CRIMINALISTICĂ A INFRACȚIUNILOR DE EVAZIUNE FISCALĂ
II.1. Cercetarea criminalistică în cazul infracțiunilor flagrante
Înainte de a proceda la analiza efectivă a modalităților concrete de cercetarea grupului de infracțiuni de denumite generic evaziune fiscal, este important să punctăm câteva elemente de bază cu character general, care ajută la o mai buna cunoaștere a întregului fenomen. Așadar,
Potrivit teoriei și practicii judiciare în domeniu criminalistica este considerată drept „știința care elaborează și folosește mijloace și metode tehnico-științifice, precum și procedee tactice destinate descoperirii, fixării, examinării și interpretării probelor judiciare, efectuării expertizelor și constatărilor tehnico-științifice, în scopul prevenirii și descoperirii infracțiunilor și a altor încălcări ale legii, identificării făptuitorilor și administrării probelor necesare aflării adevărului în procesul penal și prevenirii faptelor antisociale”.
Într-o altă definiție, criminalistica este catalogată ca fiind știința care concepe metodele tactice și mijloacele tehnico-științifice de descoperire, cercetare și prevenire a infracțiunilor.
Tehnica criminalistică, un alt element extreme de important în înțelegerea întregului sistem de cercetare, în scopul identificării făptuitorilor, a victimelor, a instrumentelor folosite sau produse ale actului ilicit, mai precis infrcțiunii, este acea ramură care elaborează mijloacele tehnico-științifice pe care le aplică organele judiciare și experții criminaliști în activitatea de descoperire, fixare, ridicare și cercetare, interpretare și examinare, pe teren și în laborator a urmelor infracțiunii, a mijloacelor materiale de probă,
În știința criminalistică se disting trei genuri de mijloace tehnico-științifice, respectiv :
► tehnica de teren, respectiv mijloacele, metodele și procedeele aplicate la descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor infracțiunii, a tuturor materialelor și mijloacelor de probă. Mijloacele tehnice menționate se divid în cele de proveniență proprie criminalisticii, mai precis sunt întocmite și folosite de către specialiștii în domeniu sau pot fi preluate din alte științe. Cele preluate în marea lor majoritate sunt adaptate specificului și scopurilor proprii cercetărilor criminaliste.
►mijloacele și metodele destinate examinărilor criminalistice, se regăsesc în cadrul expertizei respective a urmelor infracțiunilor de evaziune fiscale în cazul nostru, a tot felul de surse materiale de probe, în vederea identificării făptuitorului, victimei și a altor persoane implicate, determinării împrejurărilor în care a avut loc o faptă penală. Nu întămplător, expertiza criminalistică reprezintă un domeniu de activitate judiciară bine determinat și deosebit de important în stabilirea adevărului în cadrul procesului penal. E aceasta
►segmentul tehnic al criminalisticii – pornindu-se de la concretul împrejurărilor comiterii faptelor b#%l!^+a?penale, cât și de la constatările efectuate prin studierea modului de operare al infractorilor, dar și rezultate din concluziile expertizelor criminalistice, tehnica criminalistică a propus și realizat diferite dispozitive și instalații care să îngreuneze sau să facă imposibilă săvârșirea unor infracțiuni ori să împiedice producerea consecințelor ilegale ale faptelor penale. Cu titlu de exemplu, capcanele criminalistice, ce pot fi aplicate în locurile și mediile cu potential infracțional în zona evaziunii fiscale, în scopul stopării numărului de fapte penale și limitarea prejudiciului. Nu puține sunt cazurile în care faptele de evaziune fiscal sunt comise în concurs cu infracțiuni de corupție ori trafic de influență. În limitele păstrării unui cadru legal, investigatorii se pot folosi de elemente ale celorlalte infracțiuni pentru a descoperi și cerceta elementele definitorii ale infracțiunilor de evaziune fiscală.
Potrivit legii, “este flagrantă infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire. Este de asemenea considerată flagrantă și infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârșire, este urmărit de organele de ordine publică și de siguranță națională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârșit infracțiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune. În cazul infracțiunii flagrante, organele de ordine publică și siguranță națională întocmesc un proces-verbal, în care consemnează toate aspectele constatate și activitățile desfășurate, pe care îl înaintează de îndată organului de urmărire penală. Plângerile și cererile prezentate în scris, corpul delict, precum și obiectele și înscrisurile ridicate cu ocazia constatării infracțiunii sunt puse la dispoziția organului de urmărire penală”.
Constatarea infracțiunii flagrante se materializează prin prinderea făptuitorului, în momentul comiterii faptei, la locul săvârșirii acesteia, unde s-a consumat activitatea ilicită ori cât mai aproape de momentul săvârșirii.
Constatarea unei infracțiuni flagrante de evaziune fiscală reprezintă o procedură special, în condițiile în care regimul său particular a fost conceput pentru a răspunde caracterului de urgență în investigarea și probarea unor infracțiuni.
Caracterul special al procedurii de constatare a infracțiunii flagrante îi permite organului de cercetare sau celui de urmărire penală:
a) să constate pe loc infracțiunea flagrantă;
b) să adune probele făcând verificări în legătură cu fapta;
c) să le înainteze imediat organelor abilitate în cercetarea infracțiunilor de evaziune fiscală.
Conform normelor procedurale de natură penală, procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante reprezintă actul de începere a urmăririi penale, în situația în care, în cauză, urmează a fi aplicată b#%l!^+a?procedura specială de urmărire și judecată.
Înainte de a se proceda la constatarea flagrantă a infracțiunilor de evaziune fiscală, se ține seama de un set de activități cu caracter preliminary. Astfel, se procedează la:
•stabilirea specificului faptei ce s-a săvârșit ori este pe cale de a fi comisă, săvârșirea acestor fapte în timp și spațiu, împrejurările în care se comit, dar și modul de operare al făptuitorilor;
•cunoașterea locului, a zonei și a mediului unde se va desfășura acțiunea de constatare, respectiv: căi de acces, eventualele căi de retragere ale persoanelor în atenție, posibile imobile care să poată fi folosite de persoanele vizate pentru a încerca să se sustragă măsurilor legale;
•cercetarea zonei unde se preconizează desfășurarea acțiunii de prindere în flagrant, pentru a putea stabili locurile unde vor fi amplasate efectivele de cercetare și modul de acțiune al acestora;
•adunarea unor date și informații despre persoanele implicate sau grupurile de infractori care ar putea să comită infracțiuni, mai precis: numărul acestora, modul de organizare, măsuri de precauție care necesită a fi adoptate, modul în care grupul infracțional este posibil să reacționeze la apariția forțelor de ordine, eventualele legături în zona de desfășurare a acțiunii – persoane, locații etc.;
•coroborarea datelor și informațiilor avute la dispoziție și, în raport de acestea, identificarea unor ipoteze de lucru în baza cărora să fie stabilite modalități concrete de acțiune, întocmindu-se în acest sens un plan de acțiune;
•înainte de realizarea dispozitivului de acțiune se va efectua instructajul persoanelor care procedează la efectuarea flagrantului, situație în care se va face o expunere amănunțită a stării de fapt, în în așa manieră încât să se cunoască ce fel de activități se vor va desfășura în timp și spațiu cu ocazia flagrantului;
Realizarea flagrantului este momentul cel mai important al acțiunii organelor de cercetare/urmărire penală impunând o eficiență maximă din partea acestora.Un aspect deosebit de important este acela al acționării rapide pentru prinderea tuturor persoanelor implicate în comiterea infracțiunii flagrante, precum și pentru identificarea și reținerea înscrisurilor, materialelor etc., altfel spus a obiectului infracțiunii pentru a se asigura recuperarea prejudiciului.
În ceea ce privește realizarea flagrantului, se identifică trei posibilități de intervenție:
▪înainte de consumarea actului infracțional, ceea ce presupune ca actele pregătitoare efectuate să permită constatarea tentativei incriminate legal sau ca intervenția să prevină posibilitatea comiterii unei infracțiuni cu pericol social mai mare; b#%l!^+a?
▪pe parcursul comiterii faptei, când se prezumă că în timpul intervenției infracțiunea este în curs de derulare. În această fază, făptuitorul sau făptuitorii, concentrați pe finalizarea infracțiunii, sunt pregătiți să riposteze cu orice mijloace pe care le au la dispoziție, situație în care organelle penale se expun unor riscuri destul de mari;
▪după consumarea infracțiunii, considerat a fi momentul cel mai prielnic pentru acțiune. De ce? Făptuitorii trec printr-un moment de relaxare după derularea infracțiunii în bune condiții, așadar pot fi opriți și identificați mai ușor. În această etapă pot fi identificați participanții, împreună cu obiectele corp delict.
Pentru constatarea infracțiunii flagrante de evaziune fiscal se vor desfășura următoarele activități:
►prezentarea clară și explicită a calității de organ de cercetare/urmărire penală. Această prezentare a calității trebuie făcută în așa manieră încât să fie auzită clar și cert atât de făptuitor, cât și de persoanele din jur. Astfel, cei prezenți conștientizează că acțiunea de flagrant se efectuează în virtutea sarcinilor și atribuțiilor de serviciu, nicidecum întâmplător;
►oprirea activității ilicite și supravegherea făptuitorului. Aceasta presupune perceperea activității desfășurate de către acesta în momentul intervenției;
►identificarea vizuală a suspecților împotriva cărora se va acționa, precum și stabilirea activității ilicite desfășurate în momentul constatării – cu titlu de exemplu: punerea în circulație de formulare din domeniul fiscal, cu regim special;
► identificarea martorilor oculari și eventual asigurarea sprijinului persoanelor de bună credință prezente la fața locului. În atare condiții, pot obține probe cu privire la activitățile desfășurate de făptuitor, dar și cu privire la persoanele care l-au ajutat, locurile unde au fost ascunse bunurile folosite sau provin din săvârșirea infracțiuniunilor de evaziune fiscală;
►stabilirea și identificarea martorilor asistenți este obligatorie. Alegerea acestora se va face, de regulă, dintre persoanele care au observat activitățile desfășurate de făptuitor, dar și modalitățile de acțiune ale organelor de cercetare/urmărire penală și constatările effectuate de către acestea. În situațiile în care nu există posibilitatea identificării de martori oculari, se face această mențiune în procesul-verbal;
►prinderea și identificarea făptuitorului, efectuarea controlului corporal preventiv asupra persoanei și bagajului acesteia, precum și a controlului autovehiculelor folosite.
Toate aceste acțiuni, mai precis rezultatul lor, se va menționa în procesul-verbal.
Procesul verbal de constatare a infracțiunii flagrante este, așadar, înscrisul în care se consemnează întreaga activitate desfășurată cu ocazia flagrantului.
Procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante de evaziune fiscală va cuprinde: b#%l!^+a?
•data, ora și locul unde este încheiat;
• numele, prenumele și calitatea celui care l-a încheiat;
•numele, prenumele, datele de stare civilă, actul de identitate, ocupația, adresa de domiciliu sau reședință a martorilor oculari și asistenți (când sunt prezenți);
•descrierea amănunțită a celor constatate, precum și a măsurilor luate;
•numele, prenumele, ocupația și adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecțiile și explicațiile acestora;
•mențiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale (infracțiuni săvârșite în medii urbane, în mijloace de transport în comun, piețe, porturi, aeroporturi, gări, precum și în orice loc aglomerat ) se vor face în conținutul procesului-verbal;
•declarațiile făptuitorului și ale celorlalte persoane ascultate (parte vătămată, martori asistenți etc.), se vor menționa în procesul-verbal la persoana întâi, folosind ghilimele.
Un aspect extreme de important este acela că, procesul-verbal se citește de către făptuitor și de către celelalte persoane cuprinse în conținutul actului. Tot lor li se aduce la cunoștință că pot formula obiecții sau precizări cu privire la conținutul declarațiilor făcute și asupra conținutului procesului verbal.
Sub aspectul procedurii de întocmire, Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit de cel care îl încheie, de martorii asistenți, precum și de persoanele la care se referă procesul-verbal. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se face mențiune despre aceasta în procesul-verbal.
Referitor la martorii asistenți, de regulă, aceștia trebuie să fie în număr de cel puțin doi. Sunt incompatibili cu această calitate minorii sub 14 ani, persoanele interesate în cauză și cei ce fac parte din aceeași unitate cu ofițerii sau subofițerii care efectuează actul procedural.
Cei care procedează la efectuarea unui act procedural în prezența martorilor asistenți, sunt obligați să constate și să consemneze în procesul-verbal pe care îl încheie date privind identitatea martorilor asistenți, menționând și observațiile pe care aceștia le fac cu privire la cele constatate și la desfășurarea activităților la care asistă.
La toate cele anterior prezentate este important să punctăm câteva aspect legate de regulile tactice ce trebuie respectate pentru realizarea unui acțiuni de flagrant pentru cercetarea infracțiunilor de evaziune fiscală:
1.dispozitivul va fi stabilit și se va proceda astfel încât rolul fiecărui participant la acțiunea de flagrant să fie cunoscut de către toți participanții;
2.se va avea în vedere ca în cadrul acțiunii imediate fiecare dintre participanții la misiune să poată fi recunoscut cu ușurință. Acțiunea se execută, de regulă, în uniformă, iar dacă se execută în ținută civilă participanții vor fi instruiți cu privire la modul de recunoaștere; b#%l!^+a?
3. deplasarea la fața locului și comunicarea între participanți se va face cu discreție;
4. supravegherea suspecților se va face, dintr-un loc care să asigure, deopotrivă, protecția și posibilitatea de a stabili activitatea desfășurată în momentul constatării infracțiunii flagrante;
5. participanții își vor prezenta calitatea și vor soma făptuitorul să înceteze acțiunile ilicite și să se supună solicitărilor ce i se adresează;
6. în situația amenințării ori a ripostei din partea infractorilor, se va recurgela folosirea mijloacelor tehnice din dotare sau a armamentului, cu respectarea obligatorie a dispozițiilor legale;
7. în faza dinamică a intervenției, suspectul trebuie urmărit și oprit pentru a nu distruge, ascunde sau abandona produsul infracțiunii iar după imobilizare;
8.în situația realizării flagrantului și a prinderii suspecților care se află într-un autovehicul, este de preferat ca acțiunea să se realizeze în momentul când mașina nu se află în mișcare. În acest caz se vor lua măsuri simultane de blocare și de acțiune imediată la toate ușile autovehiculului pentru imobilizarea suspecților;
9.se va proceda la îndepărtarea curioșilor, prin degajarea rapidă a zonei pentru a preveni formarea de blocaje sau producerea unor evenimente negative, precum și pentru păstrarea și conservarea urmelor sau a altor mijloace de probă, de natură să ușureze munca de cercetare la fața locului;
10.nu se vor atinge și nu se vor deplasa obiectele de la locul lor, iar atunci când situația impune acest lucru, locul va fi marcat și se va menționa acest lucru în procesul-verbal;
11. când se acționează într-o clădire vor fi luate măsuri de blocare a intrărilor și ieșirilor și se va interzice accesul persoanelor în perimetrul câmpului infracțional atât în interiorul, cât și în exteriorul unei clădiri;
12.în cazul infracțiunilor stradale, organele de cercetare/urmărire penală vor imobiliza pe suspect, îl va încătușa și va executa controlul corporal preventiv asupra persoanei și bagajului acesteia;
13.se aplică măsura ridicării în vederea confiscării obiectelor periculoase, substanțelor sau armelor deținute fără drept sau care pot pune în pericol viața ori integritatea fizică a organele de b#%l!^+a?cercetare/urmărire penală sau a altor persoane, măsura și descrierea bunurilor ridicate fiind menționate în procesul-verbal de constatare. Ofițerii și subofițerii implicați în constatarea infracțiunilor și în întocmirea actelor premergătoare începerii urmăririi penale nu vor mai fi, de regulă, angrenați în efectuarea altor activități ce ar putea influența într-un mod negativ operativitatea acestora.
Obiectele corp delict, obiectele purtătoare de urme și mijloacele materiale de probă, ridicate de la fața locului, se păstrează în camera de corpuri delicte, amplasată la sediile organelor judiciare, fiind la dispoziția procurorului și instanței până la definitivarea cauzei.
Procesul-verbal de constatare a infracțiunii sau după caz plângerea/reclamația persoanei vătămate va fi înregistrat(ă) în ziua constatării faptei.
Înregistrarea procesului-verbal (reclamației) se face prin înscriererea numărului pe prima filă a acestuia, din grupa de numere atribuite de către compartimentul secretariat-documente clasificate la începutul anului calendaristic.
În privința acestei activități tactice de urmărire trebuie facută delimitarea între procedura organizării flagrantului și provocarea săvârșirii infracțiunii de corupție în scopul obținerii de probe.
Această metodă de investigație care, anterior pregătirii organizării sale presupune o serie de măsuri de supraveghere, interceptări ale comunicațiilor sau documentelor, obținerea autorizațiilor de percheziție pentru a putea declanșa, după caz, imediat percheziția domiciliară, are ca scop prinderea făptuitorului în momentul comiterii faptei sau imediat după consumarea infracțiunii, strângerea și ridicarea probelor.
Conform art. 68 alin. 2 din Codul de Procedură Penală, "este oprit a determina o persoană să săvârșească sau să continue savârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii de probe."
În condițiile în care textul de lege nu distinge, se are în vedere provocarea polițienească, din partea organelor de urmărire penală, dar și din partea oricărei persoane private – spre exemplu denunțător – în scopul obținerii de probe care să ducă la incriminarea făptuitorului.
II.2. Expertizele și constatările tehnico-științifice
În condițiile în care grupul de infracțiuni care formează sistemul infracțional numit evaziune fiscală vizează în special întocmirea unor înscrisuri, expertizele din acest segment se referă prioritar la cele de natură contabilă, fără însă a le elimina pe cele privitoare la scris. b#%l!^+a?
Fraudele fiscale ca modalitate de săvârșire comportă felurite modalități si cel mai indicat pentru a înțelege cât mai bine variantele de comitere este să prezentăm succint o speță din practica juridică privitoare la evaziunea fiscală.
Așadar,
Sentința penală nr.285 din 26 martie 2009, Judecătoria Buzău: În fapt, prima instanță a reținut că cei doi inculpați, în calitate de director general și administrator a unei societăți comerciale pe acțiuni s-au sustras în perioada ianuarie 2003 – august 2005 de la plata către bugetul consolidat al statului, a unui impozit pe profit de 96.170,92 lei și au dedus suplimentul TVA în valoare de 73.762,98 lei. Atât în fața primei instanțe cât și cea de apel, cei doi inculpați nu au recunoscut săvârșirea faptelor de evaziune fiscal în privința cărora erau acuzați. În fața instanței de apel, cei doi au solicitat un supliment de expertiză care să clarifice în ce mod a fost prejudiciat bugetul de stat. Inculpații au susținut faptul că, expertul trebuia să aibă în vedere activitatea totală a societății cu privire la plata impozitului pe profit.
Instanța superioară, respectiv Tribunalul, a procedat la examinarea sentința penală în urma solicitării inculpaților și a constatat că cei doi au fost condamnați pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prev.de art.9 lit.c din L.241/2005 cu aplicarea art.41 alin.2 c.pen. În calitatea lor de administrator și respectiv director economic au încheiat contracte economice, care nu reflectau realitatea, în virtutea cărora s-au efectuat plăți cu scopul reducerii masei impozabile a societății pe care o conduceau, și-au însușit sumele respective și astfel s-au sustras de la plata către bugetul consolidat al statului a unui impozit pe profit de 96.170, 92 lei și au dedus suplimentul TVA în valoare de 74.762,98 lei.
S-a decis că, suplimentarea probatoriului prin efectuarea unui supliment de expertiză nu se justifică.
Expertul contabil numit în cursul urmăririi penale a oferit raspunsuri la toate obiectivele stabilite, specificând faptul că nu au fost găsite documente justificative la societate și nici în evidențele primare ale altor două societăți comerciale care să justifice executarea contractelor comerciale, în atare condiții cheltuielile respective sunt de natura cheltuielilor nedeductibile fiscal. Prima instanță, respectiv judecătoria, a dat eficiență probatoriului administrat, respectiv raportului de inspecție fiscală, raportului de expertiză contabilă, actelor depuse și probelor cu martori, rezultând existența faptei și vinovăția inculpaților. Prin raportul de expertiză efectuat în cursul urmăririi penale s-a răspuns la toate obiectivele așa încât suplimentul de expertiză solicitat de către cei doi inculpați este superfluu.Mai mult decât atât, prin raportul de inspecție fiscală, organele fiscale au prezentat situația impozitului pe profit pe trimestru, ținând cont și de pierderea fiscală înregistrată de societate în aceste b#%l!^+a?intervale de timp.
Așadar, expertiza judiciară în general, și cea destinată cercetării infracțiunilor de evaziune fiscală în special nu reprezintă un probatoriu exclusive, chiar dacă aparent este suficient să dovedești vinovația prin raportare la înscrisurile întocmite și efectele pe care le-a produs. Expertiza este necesar să fie coroborată și cu celelalte mijloace de probă pentru a putea contribui la aflarea adevărului și acuzarea faptuitorilor.
De altfel, legea procedural penală stabilește într-o manieră cât se poate de explicită rolul, limitele dar și efectele expertizei.
Conform art. 172 din Codul de Procedură Penală, efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte sau împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză este necesară și opinia unui expert.
Expertiza se dispune la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanță motivată, iar în cursul judecății se dispune de către instanță, prin încheiere motivată.
Cererea de efectuare a expertizei trebuie formulată în scris, cu indicarea faptelor și împrejurărilor supuse evaluării și a obiectivelor care trebuie lămurite de expert.
Expertiza poate fi efectuată de experți oficiali din laboratoare sau instituții de specialitate ori de experți independenți autorizați din țară sau din străinătate, în condițiile legii. Specialiștii care funcționează în cadrul organelor judiciare sunt asimilați experților oficiali.
Ordonanța organului de urmărire penală sau încheierea instanței prin care se dispune efectuarea expertizei trebuie să indice faptele sau împrejurările pe care expertul trebuie să le constate, clarifice și evalueze, obiectivele la care trebuie să răspundă, termenul în care trebuie efectuată expertiza, precum și instituția ori experții desemnați.
În domeniile strict specializate, dacă pentru înțelegerea probelor sunt necesare anumite cunoștințe specifice sau alte asemenea cunoștințe, instanța sau organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialiști. Dispozițiile relative la audierea martorului sunt aplicabile în mod corespunzător.
În ceea ce privește expertiza criminalistică a scrisului, obiectul său principal vizează identificarea persoanei după scris, căreia i se asociază și stabilirea autenticității scrisului ori a semnăturii unei persoane, ori a depistării falsurilor prin imitare, deghizare s.a.
Potrivit Institutului Național de Expertize Criminalistice, expertiza documentelor, vizează printre altele: b#%l!^+a?
▪ stabilirea autenticității documentelor (ex: formulare tip, formulare securizate, bancnote, acte de identitate, legitimații etc.);
▪ identificarea existenței modificărilor efectuate pe orice tip de acte sau documente (cu titlu de exemplu, înlăturare de text prin acoperire, hașurare, ștergere mecanică, ștergere chimică etc.);
▪descoperirea falsului realizat prin diferite metode (fotocopiere, colaje etc);
▪stabilirea autenticității impresiunilor de ștampilă, precum și a celor de parafă;
▪stabilirea tipurilor de imprimantă cu care au fost tipărite documentele (matriceală, jet de cerneală etc.);
▪identificarea tipului mașinii de scris și a dactilografului;
▪ stabilirea modalității de falsificare sau de contrafacere a documentelor;
▪cercetarea relativă a perioadei de întocmire a actului;
▪stabilirea tipului materialelor de scriere;
▪identificarea succesiunii depunerii materialelor de scriere/imprimare;
▪reconstituirea documentelor deteriorate (arse, spălate, șterse, hașurate, rupte etc.) și evidențierea informațiilor existente pe astfel de documente.
II.3. Perchezițiile
Nu puține sunt situațiile în care pentru infracțiunile de evaziune fiscală se recurge la efectuarea de percheziții. Am putea spune că este una dintre etapele criminalistice de bază în ceea ce privește cercetarea acestui grup de infracțiuni, raportându-ne la ceea ce ne furnizează mass-media pe această linie. Am putea spune că mai toate infracțiunile de evaziune fiscală sunt trecute prin filtrul perchezițiilor domicilare, cu atât mai mult cu cât documentele financiar-contabile se regăsesc fie la sediul firmei, fie la domiciliul persoanei care a comis infracțiunea în discuție.
Procurorul este cel care poate solicita, în cursul urmăririi penale, autorizarea unei percheziții domiciliare. Potrivit Codului de Procedura Penală, procurorul poate solicita autorizarea percheziției la propunerea motivată a organelor de cercetare penală sau din oficiu. În atare condiții, chiar dacă partea vătămată sau organul de cercetare penală ar aprecia utilă efectuarea unei percheziții domiciliare, acestea nu se pot adresa direct judecătorului, ci vor trebui să adreseze cererea procurorului care, dacă va aprecia că autorizarea percheziției este utilă bunei desfășurări a urmăririi penale în cauză, va adresa judecătorului o cerere în acest sens.
Sub aspect tactic, percheziția domiciliară implică mai multe momente consecutive, respectiv:
-deplasarea;
-blocarea;
-pătrunderea în domiciliul vizat;
Percheziția domiciliară poate fi dispusă numai de judecător, după ce a fost începută urmărirea penală, prin încheiere motivată. Se poate proceda la efectuarea percheziției numai în baza autorizației de percheziție dată de instanța de judecată.
Autorizația instanței de judecată va fi dată în scris și motivat și poate fi folosită o singură dată. Percheziția nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale și, evident, se efectuează numai în cursul zilei, între orele 6.00-20.00. Însă, odată început în termenul legal, poate continua și după ora 20.00.
Prin noțiunea «în timpul nopții» se înțelege, în practică, timpul când întunericul este efectiv instalat. Amurgul nu face parte din noapte întrucât întunericul nu s-a instalat și, deci, atenția persoanelor nu este influențată de noapte. Zorile, însă, fac parte din «timpul nopții» pentru că întunericul încă mai persistă, iar trecerea de la starea de somn la cea de activitate cotidiană influențează capacitatea de atenție a oamenilor.
Organul judiciar care efectuează percheziția este obligat să se legitimeze și să prezinte autorizația judecătorului. Percheziția domiciliară are loc în prezența persoanei la care se efectuează, iar în lipsa acesteia în prezența unui membru al familiei etc.
În cazul unei instituții publice sau persoane juridice de interes privat, percheziția are loc în prezența unui reprezentant al acestora, precum și a martorilor asistenți, minim doi, după cum prevede legea procesual penală. Persoana reținută sau arestată va fi adusă la percheziție.
Se interzice efectuarea în același timp cu percheziția a oricăror acte procedurale în aceeași cauză care, prin natura lor, împiedică participarea persoanei la care se efectuează percheziția.
Deplasarea în vederea percheziției trebuie făcută de așa manieră încât, persoana ce urmează a fi percheziționată să nu sesizeze intenția organelor desemnate a efectua această activitate, pentru a nu recurge la activități ce ar putea duce la eșuarea percheziției (distrugerea obiectului percheziției). Ajunși la fața locului se b#%l!^+a?iau măsuri de blocare a căilor de acces, pentru ca persoana percheziționată să nu poată părăsi incinta sau să nu recurgă la arunce obiectele sau materialele ce ar putea compromite scopul percheziției.
Echipa operativă care va efectua percheziția trebuie să aibă în componența sa un număr suficient de polițiști, specialiști, precum și martori asistenți și să li se asigure mijloacele tehnice necesare: aparatură de fotografiat, filmare și înregistrare videomagnetică.
Probele pentru analiză se iau cel puțin în dublu exemplar și se sigilează. Una dintre probe se lasă celui de la care se ridică iar, în lipsa acestuia, unui reprezentant ori a unui membru al familiei sau a unui vecin având capacitate de exercițiu.
Potrivit Codului de Procedură Penală cu privire la efectuarea percheziției și ridicarea de obiecte și înscrisuri se întocmește un proces-verbal, care reprezintă mijloc de probă în procesul penal.
Procesul-verbal cuprinde, în afară de mențiunile prevăzute de Codul de Procedură Penală mai trebuie să cuprindă și următoarele elemente:
-data și locul încheierii;
-baza legală a efectuării percheziției; datele de identificare a martorilor asistenți;
-precizarea faptului că organul judiciar s-a legitimat, a arătat scopul sosirii și după caz, a prezentat autorizația emisă de instanță;
-mențiuni cu privire la legitimarea persoanelor găsite în locuință;
-precizarea că i s-a solicitat persoanei percheziționate să predea bunurile, înscrisurile sau valorile ce interesează cauza penală ori cele deținute contrar dispozițiilor legale;
-răspunsul dat de cel percheziționat;
-numărul încăperilor, dependințelor, anexelor și spațiilor folosite în comun, supuse percheziției; dacă rezultatul căutărilor, obiectele, înscrisurile și valorile descoperite au fost arătate persoanei percheziționate și martorilor asistenți, au fost însemnate spre neschimbare, ambalate și sigilate;
-mențiunea expresă că, în afara bunurilor, înscrisurilor ori valorilor descoperite și descrise în procesul-verbal, nu s-a mai ridicat altceva;
-eventuale obiecții ale percheziționatului și martorilor asistenți; condițiile de luminozitate, ora începerii și ora terminării percheziției;
Percheziția la locul de muncă se efectuează în paralel sau imediat după efectuarea percheziției domiciliare, scopul fiind acela ca obiectele ori înscrisurile ascunse în acest loc să nu fie distruse sau îndepărtate. Această activitate se desfășoară după ce se recurge la o analiză temeinică a necesității și oportunității ei cu autorizarea procurorului. Percheziția la locul de muncă se face de regulă când infracțiunile săvârșite sunt în legătură cu atribuțiile de serviciu ale persoanei cercetate ori când sunt indicii că acolo se află obiecte ori înscrisuri ce pot contribui la soluționarea cauzei penale.
Percheziția în locurile deschise publicului. Se efectuează atunci când situația impune acest lucru, ea se pregătește din timp, pe baza cunoașterii obiectelor sau valorilor căutate, a locului și persoanei percheziționate, b#%l!^+a?prin mobilizarea persoanelor participante, pregătirea mijloacelor tehnice necesare, în modul cum
Pregătirea percheziției implică mai multe etape, respectiv:
►Stabilirea scopului perchezitiei. Cunoașterea documentelor ce se caută, a naturii acestora prezintă o importanță deosebită, întrucât în raport cu datele referitoare la bunurile și valorile căutate, dar și cu posibilitățile de ascundere, se stabilesc locurile de examinat, metodele specifice de căutare precum și mijloacele tehnice adecvate.
►Cunoașterea unor date cu privire la persoanele percheziționate. Este necesar să se cunoască câteva elemente de bază cum ar fi: pregătirea și profesia, ocupația, locul de muncă, cunoștințele persoanei în domeniul altor meserii, preocupări în afara serviciului, relații la locul de muncă și extraprofesionale etc.
►Cunoașterea unor date referitoare la locul în care urmează a se efectua percheziția. Ținând cont de locurile în care se va desfășura percheziția, trebuie să se stabilească: adresa la care se află locuința percheziționatului; caracteristicile de construcție ale clădirii; planul exterior și interior al locuinței perchiziționatului; compunerea locuinței, topografia acesteia; spațiile folosite în comun și în exclusivitate; căile de acces în locuință; existența ori lipsa postului telefonic etc.
►Stabilirea participanților la percheziție, asigurarea mijloacelor tehnice necesare, alegerea momentului începerii percheziției și a modalităților de pătrundere în locuința perchiziționatului. Numărul participanților la percheziție poate oscila de la caz la caz în funcție de scopul și locul ei și de persoana la care se efectuează.
În general la percheziție participă: organul de urmărire penală; martorii asistenți; persoana perchiziționată sau reprezentantul său; specialiștii în diferite domenii de activitate, dacă se impune acest lucru.
Este de la sine înțeles că, pentru atingerea scopului percheziției este necesar ca echipa să fie dotată cu mijloace tehnice necesare. În cazuri speciale când percheziția urmează a se efectua simultan sau în imobile situate în zone rău famate, pregătirea acestei activității impune o atenție deosebită, iar numărul persoanelor care alcătuiesc echipa de cercetare va fi mai numeroasă.
►Obținerea autorizației necesare percheziției. Percheziția domiciliară și la locul de muncă se efectuează pe baza autorizației procurorului. Autorizația procurorului pentru efectuarea percheziției se obține în urma solicitării scrise a organului de cercetare penală și a examinării materialelor cauzei. Cu excepția constatării în flagrant a infracțiunii, percheziția trebuie să fie efectuată în baza autorizației procurorului. În mod excepțional organele de cercetare penală pot cere în scris consimțământul persoanei ce urmează a fi percheziționată, pentru a evita unele evenimente care ar putea împiedica realizarea scopului percheziției.
Se procedează la percheziționarea documentelor financiar contabile, prin ridicarea acelra care se consider a fi necesare la soluționarea cauzei. b#%l!^+a?
Ridicarea de acte sau înscrisuri este o activitate asemănătoare percheziției însă ea se deosebește prin faptul că organul judiciar are cunoștință la cine se află obiectul sau actul căutat, iar persoana care îl deține recunoaște acest lucru. Pentru ridicarea acestora, inițial se solicita pe cale de adresă ce anume act sau obiect urmează a fi predat la organul judiciar. Doar în cazul în care persoana nu dă curs solicitării se va proceda la ridicarea obligatorie în prezența martorilor asistenți. În procesul-verbal în care se vor trece toate detaliile cu privire la activitatea efectuată se vor menționa și starea de funcționare, autenticitatea actului sau obiectului și starea acestora.
Ridicarea de înscrisuri reprezintă activitatea de urmărire penală și de criminalistică tactică prin intermediul căreia organul de urmărire sau instanța de judecată asigura obiectele și documentele ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal.
Obiectele și înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal se pot clasifica astfel:
– înscrisuri care au fost folosite ori erau destinate să servească la săvârșirea infracțiunii;
– înscrisuri ce reprezintă produsul infracțiunii;
– înscrisuri care conțin sau poartă o urmă a faptei comise;
– înscrisuri care pot servi la aflarea adevărului în cauza investigată;
Asemenea percheziției, ridicarea de înscrisuri are caracterul auxiliar de descoperire și strângere a unor mijloace de probă, ridicarea făcându-se în două moduri: la cerere și ridicare silită.
II.4. Cercetarea criminalistică a înscrisurilor și expertiza criminalistică a scrisului
Cercetarea criminalistică a înscrisurilor este un domeniu distinctal tehnicii criminalistice, având ca obiective principale:
1.Cercetarea tehnică a actelor scrise, scopul fiind acela al descoperirii falsului ori contrafacerilor de documente, inclusiv a inscrisurilor dactilografiate;
2.Cercetarea criminalistică a scrisului de mână, avand drept scop stabilirea autenticității scrisului unei persoane sau identificarea persoaneicare a scris, dar și a unor falsuri din categoria imitării sau deghizării.
Ca și metodologie, în condițiile similitudinii procedeelor tehnico-științifice de investigare, în literatura de specialitate, atunci când este abordată problematica cercetării criminalistice a înscrisurilor, sunt luate în considerare și instrumentele de autentificare, biletele de bancă, desenele, schițele, mai precis majoritatea obiectelor materiale ale infracțiunilor de fals, care evident poartă semne grafice.
În ceea ce privește manipularea înscrisurilor care pot conține sau purta o urmă a unei infracțiuni, sunt operațiuni care impun organului judiciar, chiar de la primul său contact cu aceste mijloace materiale de probă, respectarea unor cerințe minime de precauție pentru pastrarea și conservarea înscrisului în starea în care a fost găsit ori ridicat.
Documentele financiar-contabile în privința cărora se presupune că sunt purtătoare de urme de mâini, ale b#%l!^+a?persoanei care le-a redactat ori folosit, se manipulează prin prinderea de colțuri cu o pensetă, o clemă sau folosirea de mănuși. În altă ordine de idei, înscrisurile trebuie protejate de acțiunea factorilor care le-ar putea altera. Pe înscrisurile ridicate nu se fac nici un fel de sublinieri, de mențiuni ori precizări privitoare la conținutul, la aspectele și locurile asupra cărora trebuie să-și focalizeze atenția expertul.
Refacerea înscrisurilor rupte sau tăiate este o operație care se efectuează în mai multe etape. Bucățile de hârtie ridicate de la fața locului sunt selectate în funcție de caracteristicile lor generale, spre exemplu natura ori calitatea hârtiei și cernelii, caracteristicile grafice generale ale scrisului etc. Refacerea documentelor arse datorită stabilirii conținutului acestora, necesită procedee mai complexe și o atenție deosebită în sensul prevenirii distrugerii definitive. Ridicarea de la fața locului se face în funcție de starea înscrisului ars. Înscrisurile carbonizate se transportă în cutii cu vată care să nu permită presarea hârtiei arse și să nu permită deteriorarea acestora. În cee ace privește examinarea în laborator este necesar, inițial asigurarea elasticității hârtiei prin pulverizarea cu vapori de apă și ulei de ricin. Refacerea înscrisurilor supuse la acțiunea apei este posibilă în funcție de mai multi factori, respectiv, calitatea hârtiei, dar și a cernelii cu care s-a scris, timpul cât înscrisul a stat în apă și vechimea generală a actului.
Stabilirea autenticității unui înscris sau a unui document constituie o operație efectuată în mod curent de organele de urmărire penală, de către instanța de judecată, de alte autorități sau reprezentanți ai unor instituții publice sau private.
Ca și principalele elemente comune avute în vedere la stabilirea autenticității unui inscris sunt urmatoarele:
• îndeplinirea cerințelor legale privind forma și conținutul actului scris; • găsirea actului în termenul de valabilitate;
Principalele măsuri de securitate pentru prevenirea falsificării sau contrafacerii sunt: ▪Securitatea hartiei, realizată prin modificări ale compoziției pastei hârtiei și prin filigranare; ▪Imprimarea de securitate, concepută în funcție de natura imprimării (tipografică sau heliogravură); ▪Perfecționarea elementelor succesorii de identificare, prin recurgere la sistemul de laminare într-o folie de plastic, sub vid;
Printre problemele care se cer lămurite deseori în cadrul cercetării criminalistice, în genere în cazul înscrisurilor falsificate în care data reală ori momentul redactării nu corespunde cu data indicată ca și act, se identifică vechimea înscrisurilor.
Se identifică aici: -neconcordanța dintre data pe care se pretinde că o are respectivul document și vechimea reală a înscrisului, denumit și anacronism; -vechimea unui înscris mai poate fi determinata și prin cercetarea caracteristicilor hârtiei și a gradului ei de îmbătrânire; – examinarea cernelurilor permite stabilirii vechimii înscrisului, ca și consecință a proceselor fizico-chimice pe care la parcurge; b#%l!^+a?-Intersectarea trăsăturilor de cerneală permite identificarea diferențelor de vechime;
Obiectul principal al expertizei criminalistice a scrisului este identificarea persoanei după scris, la care e adaugă și stabilirea autenticității scrisului, a semnaturii unei persoane și nu în ultimul rând a depistării falsurilor prin diverse metode.
Scrisul reprezintă un sistem de comunicare, altfel spus de reproducere, prin semne grafice, a gândurilor, dar și a vorbirii. Poate fi o privit și ca deprindere intelectuală, un complex de reflexe condiționate, însușit printr-un proces de învățare. Identificarea după scrisul de mână are ca și fundament științific existența unor elemente particulare, care se regăsesc în scrisul fiecarei persoane, elemente dependente de specificul activității nervoase.
Un aspect deosebit de important este determinat de identificarea persoanei după scris prin intermediul expertizei grafoscopice. Sunt de punctat aici câteva aspecte extrem de importante, care se pot regăsi în practica judiciară, și anume: ▪verificarea autenticității unui text sau a semnăturilor de pe un înscris; ▪identificarea autorului unui text anonim; ▪descoperirea unui fals prin imitarea sau deghizarea scrisului și, de aici, identificarea persoanei autorului textului; ▪obținerea modelelor de comparație este o sarcină care revine în exclusivitate organului judiciar care dispune expertiza și nu expertului criminalist;
În ceea ce privește cercetarea criminalistică a falsului material în înscrisuri, există mai multe variante de analiză, implicit, cercetare raportate la modalitatea efectivă de comitere a falsului. Înlăturarea sau ștergerea de text se conturează a fi o modalitate de falsificare întâlnită frecvent, realizându-se pe cale mecanică sau chimică, fiind nu de puține ori urmată de adăugarea unui alt text, caz în care se discută de un fals prin substituire. Cercetarea propriu-zisă presupune ca metode principale: •înlăturarea mecanică presupune răzuirea textului cu o lamă, ac ori un alt obiect ascuțit sau prin radierea cu o gumă; ▪înlăturarea chimică, prin corodarea sau spălarea cu anumite substanțe chimice a unui text, în întregime sau numai parțial, avand ca rezultat decolorarea sa și, uneori, chiar înlăturarea definitivă a textului. ▪acoperirea unui text ori a unor semne grafice prin hașurarea ori prin pătarea cu diverse substanțe de scriere ori de altă natură reprezintă o formă aparte a acestei modalități de falsificare;
Falsul prin adaugare de text este, de regulă, tipic pentru falsurile parțiale. Acest tip de fals poate fi executată prin simpla modificare a unei litere sau cifre, din adaugări de cifre, cuvinte, până la rânduri întregi. Dintre variantele falsificarii prin adaugare de text frecventă este și aceea a transferului de litere, cuvinte sau cifre, eventual rânduri întregi, după un înscris autentic.
Falsul prin imitarea scrisului se înscrie printre falsurile întâlnite mai frecvent în practică, mai ales în cazul semnăturilor, mențiunilor ori textelor de mai mică întindere. Ca și modalitate de realizare, imitarea poate fi liberă sau, dimpotrivă, servilă. b#%l!^+a?
Falsificarea de semnături reprezintă una dintre cele mai frecvente categorii de falsuri, consecințele acesteia putând fi nebănuite, date fiind efectelejuridice, sociale, economice. Indicii cu privire la falsificarea semnăturilor sunt aceleași ca si la plastografierea scrisului obișnuit, în genere în situația imitarii servile sau copierii.
Falsul prin deghizarea scrisului poate fi întâlnită și în cazul subscrierii, cazuri în care autorul unei semnături, intenționând să o conteste ulterior, introduce în aceasta elemente aparent de contrafacere (repasarea traseului, serpuirea ori ingrosarea acestuia etc).
Principalele procedee de realizare a deghizării scrisului, care conțin și indici ai falsului, sunt: -deformarea sau modificarea unor caracteristici grafice generale sau particulare proprii; -scrierea cu mâna stângă, deși persoana respectivă este dreptace; -scrierea cu litere mari ori cu caractere de tipar;
II.5. Identificarea si ascultarea martorilor. Ascultarea învinuiților/inculpațiilor
La grupul de infracțiuni denumite, generic, evaziune fiscală, ascultarea martorilor este o etapa importantă a cercetarii criminalistice, fiind situații în care această probă este “la concurență” cu cea a înscrisurilor.
În ceea ce privește pregătirea în vederea ascultării martorului se identifică următoarele activități:
•studierea dosarului cauzei;
•asigurarea condițiilor în care se va realiza ascultarea;
•cunoașterea persoanelor care urmează a fi ascultate;
•stabilirea locului și datei ascultării precum și asigurarea prezenței martorului;
• întocmirea planului de ascultare.
Cel mai important dintre ele este întocmirea planului de ascultare reprezintă unul dintre cele mai importante momente ale pregătirii ascultării martorului. În urma studierii dosarului cauzei se procedează la identificarea problemelor ce urmează a fi lămurite cu fiecare martor sau grup de martori identificați în cauză.
Pe baza problemelor respective se impune întocmirea unui plan de ascultare, plan care trebuie să cuprindă:
poziția martorului în cauză;
datele ce caracterizează personalitatea acestora;
necesitatea prezentării unor mijloace de probă cu ocazia ascultării;
întrebările ce urmează a fi adresate martorilor.
Planul de ascultare, poate fi întocmit pentru fiecare martor în parte. Este foarte important ca, întrebările să fie b#%l!^+a?scurte, clare, concise, adresate logic dar și cronologic în raport de gradul de percepere și memorare. Este interzisă folosirea întrebărilor sugestive ori cele de natură a pune în dificultate martorul. În cazul martorilor nesinceri întrebările vor fi în mai multe variante și de rezervă. În ceea ce privește succesiunea întrebărilor va fi stabilită, astfel încât s-o pregătească pe următoarea. În situația în care martorul va fi ascultat cu privire la mai mulți participanți la săvârșirea faptei, se va întocmi plan de ascultare pentru fiecare persoană. Ascultarea se face separat pentru fiecare persoană pe declarații separate. În timpul audierii, planul de ascultare poate fi completat cu alte întrebări, dar se poate și renunța la anumite întrebări dacă martorul a răspuns la ele din proprie inițiativă.
Planul de ascultare se constituie ca fiind un instrument de lucru prin intermediul lui problemele pot fi lămurite printr-o singură ascultare, fără a se recurge la chemări repetitive în fața organului de urmărire penală.
În literatura de specialitate juridică și deopotrivă, criminalistica sau psihologie judiciară se subliniază, pe bună dreptate, că veridicitatea declarațiilor unui martor, chiar de bună-credință fiind, ca și aprecierea forței probante, nu pot fi concepute fără cunoașterea mecanismelor psihologice care stau la baza formării mărturiei.
Procesul de cunoaștere a realității depinde de capacitatea fiecarei persoane de a recepționa informațiile primite, de a le prelucra, dar și de subiectivismul și, bineînțeles, selectivitatea sa psihică.
Elementele care conturează recepția senzorială a unor evenimente ca primă etapă a formării marturiei, contureaza un proces psihic de cunoaștere, care presupune mai multe etape: ►Senzația este cea mai simplă formă de reflectare senzorială a însușirilor izolate, ale obiectelor sau persoanelor, prin intermediul unuia dintre organele de simț;
►Percepția reprezintă consecința unei reflectări mai complexe care determină conștientizare, identificarea obiectelor și fenomenelor;
►Faptele, obiectele sau persoanele sunt percepute diferețiat, unele fiind înregistrate imediat, altele trec pe un loc secundar, chiar dacă au posibilitatea de a influența analizatorii.
Personalitatea și gradul de instruire a individului au o importanță deosebită în procesul perceptiv, iar lor li se adaugă și alți factori importanți.
Un rol extrem de important în formarea declarațiilor martorilor îl are decodarea decodarea informațiilor care sunt recepționate la nivel senzorial.
Raportat la momentul recepției, la cel al prelucrării informațiilor apare o așa numită completare logică și semantică a posibilelor goluri în percepție. Din pricina activismului psihic, specific uman, informațiile recepționate, chiar și parțial, sunt supuse unei decodăre, iar în conștiința umană dobândesc un anumit sens.
Dintre factorii care influențează în mod direct calitatea prelucrării, cei mai importanți sunt experiența de viață a persoanei care are calitatea de martor, la care se adaugă, deopotrivă, gradul de cultură, profesia, capacitatea de apreciere a spațiului, timpului sau vitezei, precum și semnificația celor percepute. b#%l!^+a?
Ascultarea invinuitului/inculpatului se poate desfășura la sediul organului de urmărire penală, la cel al poliției dar și la locul faptei, la domiciliu și chiar într-o unitate sanitară, după caz.
Indiferent de locul unde se desfășoară această activitate, este necesar să fie îndeplinite următoarele condiții:
►să fie de natură să asigure securitatea și izolarea organului de urmărire penală (nu vor exista în încăpere corpuri contondente, înțepătoare sau tăietoare de care se poate folosi cel ascultat atat împotriva anchetatorului, cât și pentru a recurge la manifestări sinucigase);
►să fie prevăzut cu gratii pentru a impiedica evadarea;
►va fi izolat;
►să fie mobilată sobru;
►să prezinte condiții tehnice pentru posibilitatea înregistrării activitatii prin mijloace audio-video;
În ceea ce privește echipa de audiere, pentru a se bucura de maximă eficacitate, interogatoriul trebuie încredințat pentru o singură persoană. Interogatoriile efectuate de mai multi politisti, fie simultan, fie alternativ sunt mai puțin eficiente. Cea mai intâlnită eroare în acest sens este repetarea mecanică a acelorași întrebări,fiind omise în mod involuntar cele principale. În ceea ce privește identificarea de indicatori de detecție a minciunii, dar și vinovației sau a inocentei celui audiat, sunt de punctat urmatoarele aspecte:
▪răspunsul oferit de vinovat este mai lent, dar și ezitant, de vreme ce cel al inocentului este spontan, detaliat;
▪vinovatul suportă mai greu privirea anchetatorului, iar inocentul roșește ușor;
▪inocentul apelează la corectitudinea sa și încearcă să demonstreze ca nu ar avea nici un interes pentru faptele care i se impută;
▪inocentul oferă mai greu explicații referitor la modul în care și-a petrecut timpul, spre deosebire de vinovat care are imediat la îndemână alibi excelent;
▪inocentul dă dovadă de constanță în declarații;
Anchetatorul se deosebește de practicanții altor profesiuni prin faptul că zi de zi intră în contact direct cu fenomenele foarte diverse ale vieții,cu diferite caractere omenești,cu mobiluri, cauze și efecte ale acestora asupra altor oameni sau bunuri. Aceasta dezvoltă anchetatorului deprinderea de a descoperi repede veriga principală, avînd un fin un simț de observație, o intuiție bună, dar și atenție pentru amănunte, detalii, precum și o bună capacitate de memorare, înclinație înspre raționamente și analiză logică.
Anchetatorul conduce audierile în mod logic și consecvent, ținând cont de următoarele aspecte: b#%l!^+a?
▪procedeul ascultării progresive, în care se prezintă gradual probele, datele privind învinuirea, începând cu cele cunoscute de el și terminând cu cele la care nu se așteptă; tactica se adaptează în funcție de tipul infractorului, respectiv: infractorilor primari li se prezintă probele gradual, în timp ce infractorilor recidiviști, li se prezintă direct probele: martori direcți, corpuri delicte, expertize dactiloscopice, abia apoi învinuitul este pus să relateze din nou liber.
▪ascultarea încrucișată, în care un grup de anchetatori adresează întrebări de detaliu, încrucișat, în cascadă, intempesiv, fără o ordine anume, pentru ca învinuitul să nu își mai poată pregăti răspunsurile și să nu își controleze reacțiile mimico-gesticulare.
▪tactica complexului de vinovăție, în care se alternează întrebările neutre cu cele care au un conținut afectogen și cu întrebări de control. În finalul audierii se aduce în discuție problematica critica și se observă comportamentul mimico-gesticular al celui audiat; daca simptomatologia manifestată față de o situație pe care nu a comis-o nu se elimină, atunci se poate estima aproape cert că cel audiat este nevinovat și în cauza în care este cercetat. Dacă învinuitul/inculpatul prezintă modificări psiho-comortamentale, în atare condiții discutăm de indicii ale credibilității pentru implicarea învinuitului în ceea ce privește comiterea faptei.
CONCLUZII
Chiar dacă lucrarea de față tratează un subiect care se încadrează în ramura de drept penală, mai precis în cea a criminalisticii, punctul său de pornire din punct de vedere al încadrării în limitele unei legalități firești îl reprezintă legea fundamental a României: Constituția. Și ne referim aici la preverile legale potrivit cărora există o obligativitate a contribuirii la plata de taxe și impozite la cheltuielile publice numai în condițiile stabilite de lege, reprezentând un temei just pentru obligațiile fiscale care aparțin fiecărui cetățean. Aceste sarcini este evident că sunt subordinate, în condiții de legalitate, principiului echității, în virtutea căruia discutăm de șanse egale șanse egale pentru toți cetățenii, evitându-se astfel orice fel de discriminare sau de privilegiu. Raportat la caracterul social al statului, sistemul legal de impuneri este subordonat principiului de justiție socială, acesta având menirea de a proteja categoriile sociale defavorizate.
Dar de la legalitate la infracțiune nu este decât un pas. Democrația a permis cetățenilor să își exercite un drept fundamental, respectiv libertatea. Din păcate, însă, pentru unii dintre noi, aceasta nu este înțeleasă în limitele b#%l!^+a?legalității, iar tentațiile generate de aria pecuniară sunt atât de mari, încât devin imposibil de stăpânit. Evaziunea fiscală este una dintre infracțiunile comise la scară foarte largă și nu este niciun neadevăr în a puncta faptul că, unele forme ale sale, sunt încă îmbrăcate într-un văl fin al legalității. Cel mai la îndemână de săvârșit este atunci când intervin blocaje economice la nivel macro sau când scopul constituirii unei societăți comerciale este prioritar acela al comiterii faptelor de evaziune, altfel spus mă înfiintez pentru a evaziona.
Pe cât de frecventă este comiterea unui astfel de grup de infracțiuni, pe atât de complex și diversă este cercetarea criminalistică a acestora, întrucât formele de manifestare sunt cât se poate de diverse. Criminalistii apelează la o varietate de tehnici, metode și tactici pentru cercetarea acestor fapte, care ajung uneori să fie la o concurență strânsă cu actele de corupție, fie generându-le, fie fiind rezultatul lor.
Un lucru este cert: evaziunea fiscală este un fenomen infracțional care poate fi doar limitat, nicidecum eliminat, atâta vreme cât oamenii sunt tributari banilor.
”Banii nu încep niciodată o idee. Este întotdeauna ideea ce pornește banul”
Owen Laughlin
b#%l!^+a? b#%l!^+a?
BIBLIOGRAFIE
•Amza Tudor, „Criminologie teoretică. Teorii reprezentative și politică criminologică”, editura Lumina Lex, Bucuresti, 2000;
•Arnau Frank, „Arta falsificatorilor și falsificatorii artei„, editura Meridiane, București, 1970;
•Bercheșan V., Dumitrașcu I.N. – "Probele și mijloacele de probă" (mic îndrumar de cercetare penală), editura Ministerului de Interne, București, 1994;
•Bistriceanu D. Gheorghe, “Sistemul fiscal al României“, editura Universitară, București, 2010;
•Centrul Român de Politici Economice, „Economia subterană în România„, 2001;
•Clocotici D., Gheorghe G., „Evaziunea fiscală„, editura Lumina Lex, Bucuresti, 1995;
•Frațilă A., Pășescu Gh., „Expertiza criminalistică a semnăturii”, editura Național, București, 1997;
•Hoantă Nicolae , “Evaziunea Fiscală”, editura Tribuna Economică, București, 1997;
•„Mică enciclopedie de finanțe, monedă, asigurări„, vol. I, editura Universitară, București, 2006;
•Moroșan Ioan, Moroșan Cristina, Oprea Ștefan – „Fiscalitate„ , editura Evcont Consulting, Suceava, 2005;
•Neagu Ion, „Drept procesual penal. Tratat”, Editura Global Lex, București, 2002;
•Nițu Adrian, Boalbeș Marian, „Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi„, editura Ministerului Internelor și Reformei Administrative, Bucuresti, 2008;
•Sandu Ion Eugen, Sandu Florin, Ioniță Gheorghe-Iulian, „Criminologie”, editura Sylvi, București, 2001;
•Stancu Emilian, Criminalistica – „Știința investigării infracțiunilor„, vol.1, editura Tempus SRL, București, 1992;
•Ungureanu Augustin, „Infracțiuni referitoare la constituirea, funcționarea, fuziunea și lichidarea societăților comerciale„, editura Lumina Lex, Bucuresti, 1995;
•Văcărel Iulian și colaboratorii, „Finanțe publice”, ediția a III-a, editura Didactică și Pedagogică, București, 2002;
•www.hotararicedo.ro;
•www.legeaz.ro;
•www.inec.ro;
BIBLIOGRAFIE
•Amza Tudor, „Criminologie teoretică. Teorii reprezentative și politică criminologică”, editura Lumina Lex, Bucuresti, 2000;
•Arnau Frank, „Arta falsificatorilor și falsificatorii artei„, editura Meridiane, București, 1970;
•Bercheșan V., Dumitrașcu I.N. – "Probele și mijloacele de probă" (mic îndrumar de cercetare penală), editura Ministerului de Interne, București, 1994;
•Bistriceanu D. Gheorghe, “Sistemul fiscal al României“, editura Universitară, București, 2010;
•Centrul Român de Politici Economice, „Economia subterană în România„, 2001;
•Clocotici D., Gheorghe G., „Evaziunea fiscală„, editura Lumina Lex, Bucuresti,1995;
•Frațilă A., Pășescu Gh., „Expertiza criminalistică a semnăturii”, editura Național, București, 1997;
•Hoantă Nicolae , “Evaziunea Fiscală”, editura Tribuna Economică, București, 1997;
•„Mică enciclopedie de finanțe, monedă, asigurări„, vol. I, editura Universitară, București,2006;
•Moroșan Ioan, Moroșan Cristina, Oprea Ștefan – „Fiscalitate„, editura Evcont Consulting, Suceava, 2005;
•Neagu Ion, „Drept procesual penal. Tratat”, Editura Global Lex, București, 2002;
•Nițu Adrian, Boalbeș Marian, „Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi„, editura Ministerului Internelor și Reformei Administrative, Bucuresti, 2008;
•Sandu Ion Eugen, Sandu Florin, Ioniță Gheorghe-Iulian, „Criminologie”, editura Sylvi, București, 2001;
•Stancu Emilian, Criminalistica – „Știința investigării infracțiunilor„, vol.1, editura Tempus SRL, București, 1992;
•Ungureanu Augustin, „Infracțiuni referitoare la constituirea, funcționarea, fuziunea și lichidarea societăților comerciale„, editura Lumina Lex, Bucuresti, 1995;
•Văcărel Iulian și colaboratorii, „Finanțe publice”, ediția a III-a, editura Didactică și Pedagogică, București, 2002;
•www.hotararicedo.ro;
•www.legeaz.ro;
•www.inec.ro;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cercetarea Criminalistica a Faptelor de Evaziune Fiscala (ID: 126699)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.