CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A FALSULUI ÎN DOCUMENTE OFICIALE Introducere Dezvoltarea social-economică și atingerea unor noi performanțe în toate… [302158]
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Drept
LUCRARE DE LICENȚĂ
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Drept
CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A [anonimizat] o [anonimizat]. Pe acest "câmp de luptă" continuu, [anonimizat], [anonimizat]: de o parte a [anonimizat], legiuitori, [anonimizat] – și "adversarii" acestora, falsificatorii.
Fiecare dintre cei aflați de partea "dreaptă" a baricadei își are sarcina de dezvoltare a mijloacelor și metodelor de examinare și probare a [anonimizat]-se pe "lucrarea" faptuitorului.
[anonimizat], ceea ce face inevitabilă creșterea permanentă a măsurilor în replică. De aceea este nevoie de o pregătire continuă a celor care se ocupă cu depistarea falsurilor din documente. [anonimizat] o problemă actuală. Deseori, [anonimizat]. [anonimizat], are un caracter internațional.
[anonimizat] a dat posibilitatea de a folosi sau chiar a [anonimizat]-o [anonimizat]. [anonimizat], cât și de numărul documentelor falsificate.
Pentru îndeplinirea scopului de înlăturare a încălcărilor de drept și lichidarea criminalității în țara noastră este necesar ca permanent să se perfecționeze metodele de descoperire ale infracțiunii și pe cât posibil de repede de a le încadra în practica organelor de drept. Un rol important în acest context îi revine criminalisticii. Ea este știința care acordă lucrătorilor practici metode efective de descoperire a infracțiunilor, întreținând astfel aplicarea corectă a legii penale. Metodele și mijloacele tehnice criminalistice se folosesc de asemenea în scopul preîntâmpinării infracțiunilor.
[anonimizat] – se constituie în elementul definitoriu al investigării criminalistice. [anonimizat] a caracteristicilor acestora și datorită neschimbării relative a lor, cel puțin pentru un anumit timp [1]. [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat], multitudinea operațiunilor întreprinse în activitatea curentă impun utilizarea celor mai diverse înscrisuri, cunoscute sub denumirea generică de documente. Sfera largă de documente cuprinde o multitudine de acte, începând cu cele care atestă identitatea unei persoane, studiile acesteia, actele de proprietate, cele ce vizează activitatea financiar – contabilă etc. și terminând cu înscrisurile neoficiale.
Lucrarea cu tema "Cercetarea criminalistică a falsului în documente oficiale" are menirea de a prezenta date cu privire la analiza falsurilor în documente. Prin studiul de față tindem să contribuim la micșorarea numărului de falsuri în documente. În lucrare sunt arătate modalitățile practice în care se poate realiza falsul de documente, măsurile de protecție și siguranță care pot fi luate de organele emitente pentru a face imposibilă sau greu de realizat falsificarea, dar mai ales posibilitatea de a depista prin diferite metode un document fals.
Lucrarea este structurată pe 4 capitole și conține date și informații cu privire la :
noțiunea de document;
stabilirea autenticității;
stabilirea vechimii documentelor;
noțiunea de fals;
falsul din perspectiva dreptului civil și a dreptului penal;
elemente de drept penal și procesual penal privitoare la infracțiunea de fals;
elemente de siguranță, tehnici de imprimare și biometria în documente;
metode de comitere a falsului și examinarea criminalistică a documentelor falsificate;
studii de caz – falsul în acte de identitate și de calatorie.
Capitolul I
Noțiuni introductive
I.1 Scurt istoric
O ramură a criminalisticii este aceea legată de gestionarea tactică și juridică a falsurilor în documente, care este întâlnită încă din legea lui Lucius Cornelius SULLA FELIX (138 î.Hr.-78 î.Hr.), numită și "Lex Cornelia de falsis", fiind prima atestare a unor reguli de cercetare a falsurilor care prevedea pedepse aspre pentru asemenea fapte ilicite.
Documentele reprezintă un capitol important în istoria de milenii a omenirii. De-a lungul timpului documentele apar ca înscrisuri de o însemnătate deosebită. Încă de la apariția lor acestea au început să fie falsificate. Istoria României reține falsificări celebre începând cu domnia lui Ștefan cel Mare. Pâna în secolul al XVII-lea falsificările de documente erau pedepsite aspru, pedepse precum tăierea mâinii, pierderea capului sau arderea pe rug.
Un document care datează din domnia lui Ștefan cel Mare a fost scris de cel mai cunoscut diac al cancelariei Moldovei dintre 1458-1460, un anume Stetco. Falsul a fost depistat de specialiști la studierea amprentei sigilare, care nu respecta standardele. În epoca în care el ar fi trebuit sa fie realizat, daca dăm crezare scrisului de pe el, pecetea ar trebui sa fie confecționată fie din ceară naturală, fie dintr-o capsulă metalică, fie dintr-o capsulă de lemn în interiorul careia să se gasească ceara roșie, în care urma să fie imprimat sigiliul domnitorului, cum este la Hrisovul Mănăstirii Hurezi. La acest fals, în loc de ceară naturală este un fel de bitum. Pe marginea acestei amprente sigilare, unde trebuia să fie legenda sau inscripția cu numele domnitorului și țara unde domnea, nu se poate citi nimic, numai niște semne grafice care nu se pot citi, textul în totalitate este într-o limbă care vrea să fie cea slavonă – limba de cancelarie.
O categorie anume de falsuri a fost numită de slavistul Ioan Bogdan: "noi falsificate basarabene". Sunt în număr de 30 și au fost create după ce Basarabia a căzut la Imperiul Țarist după "Pacea de la București" din 1812. Pentru falsificarea acestora se pare că a fost folosit un atelier întreg pentru că toate aceste documente sunt cam pe același tipar.
Falsificatorii instruiți nu își permiteau să facă falsuri sub forma originală. Aceste documente nu reușeau să se impună ca autentice. Exista un întreg proces de verificare a autenticității unui document. O cercetare pornește de la suport, de la scris și de la însemnele de validare, și falsificatorii cunoșteau aceste lucruri. Un falsificator ilustru a fost Bogdan Petriceicu Hașdeu. El a creat două falsuri, unul este "Diploma Bârlădeanu", prin care se confereau unor negustori dreptul de a face comerț în Moldova fără a plăti taxe, acest fals intrând în categoria falsurilor patriotice sau falsuri pentru mărirea neamului. Al doilea fals al lui B. P. Hașdeu este "Hrisovul lui Iurg Koriatovici". În acest hrisov el a încercat să pună pe tronul Moldovei acel personaj Iurg, pe care l-ar fi găsit într-o cronică lituană, dar negăsind documentele care să dovedească ceea ce susținea el, și-a permis luxul să creeze un hrisov. Știind că nu are pergament din vremea lui Ștefan cel Mare, că nu are cerneala de atunci, ca nu are matriță sigilară să obțină amprenta sigilară ca într-un document de atunci, el a prezentat falsurile sub formă de copii. Falsurile sub formă de copii nu se pot depista ușor pe baza elementelor externe, falsul trebuie supus criticii interne, pentru a vedea instituțiile, persoanele, limba și conținutul lor de idei.
Un alt fals celebru este cel referitor la orașul Târgoviște. Târgoviște a fost un oraș domnesc, liber, nu era închinat unor boieri sau mănăstiri. Matei Basarab ar fi dat un hrisov în care confirma că moșia este liberă. În 1818, Alexandru Suțu își mărita fata și îi da zestre moșia lui de la orașul Târgoviste pentru că sfătuitorii îi spuneau că tot ceea ce este liber este domnesc. În acel moment târgoviștenii s-au răsculat. După revoluție moșia a fost restituită târgoviștenilor dar aceștia cer hrisovul, pentru a dovedi și altă dată dacă se va mai pune problema. Apare falsificatorul, Vlăsceanu, care realizează falsul. Hrisovul s-a dovedit a fi un fals după ce s-a făcut analiza internă, deoarece s-a păstrat numai sub formă de copie. A fost creat după 1821-1822. Târgoviștenii au plătit lui Vlăsceanu pentru hrisov, dar la un moment dat s-a dovedit că e fals, acesta fiind condamnat la câțiva ani de închisoare.
I.2 Documentul ca obiect de materializare a falsului
Cuvântul document provine din limba latină de la cuvântul documentum ce înseamnă certificat, indiciu, dovadă. Uitându-ne în dictionarul explicativ al limbii române vom observa că documentul este un act prin care se adeverește, se constată sau se preconizează un fapt, se conferă un drept, se recunoaște o obligație. O altă explicație ar fi că este un text scris sau tipărit, o inscripție sau o altă marturie servind la cunoașterea unui fapt real actual sau din trecut.
Codul penal foloseste termenul de înscris, față de legislația anterioară care folosea termenul de act. Pe lânga cei doi termeni, mai există și acela de document, care poate desemna atât un înscris, cât și orice obiect destinat să ateste fapte de natură juridică sau istorică. De aici rezultă că aceeași noțiune poate fi redată fie prin termenul de înscris, fie prin cel de act sau document, mai ales dacă acestora li se adaugă cuvântul scris: act scris, document scris.
Termenul document este mai cuprinzător, înglobând întreaga problematică a cercetărilor criminalistice. Având în vedere că termenul de "document" are o circulație mai largă, în lucrare se va folosi cu predilecție acest termen.
Termenul de înscris are sens restrâns, făcând distincție între infracțiunile de fals în înscrisuri și falsificarea de monede, timbre și alte valori [2]. În examinarea criminalistică trebuie făcută delimitarea între cercetarea propriu-zisă a falsurilor în înscrisuri – inclusiv a celor dactilografiate și cercetarea altor categorii de falsuri: monede, mărci poștale, instrumente de marcare și de autentificare [3].
Actul scris reprezintă mai întâi de toate o scriere, ca modalitate de exprimare a gândirii, fixată pe un anumit suport, care în mod obișnuit este hârtia, dar poate fi și pergamentul, pânza, lemnul, materiale plastice etc.
Textul scris, ca expresie grafică a unei manifestări sau declarații de voință ori a atestării unui fapt, redă conținutul actului și poate cuprinde fapte, împrejurări, evenimente, stări, acțiuni de care legea penală leagă anumite consecințe juridice. Lipsa textului scris înseamna inexistența actului.
Ioan Mircea ne dă următoarea definiție a documentului: orice scris tipărit, dactilografiat, manuscris, schiță, desen prin care se atestă starea civilă, identitatea persoanei, pregătirea școlară și profesională, încheierea de diferite contracte, declarații, bilete de bancă, timbre etc. [4].
În sens larg, termenul de document, cuprinde diverse obiecte materiale confecționate și destinate fixării în timp și spațiu a ideilor, gândirii și voinței umane. Astfel, sub incidența termenului de document este și filmul, fotografia, audio – videogramele și alte modalități de înregistrare. Toate aceste feluri de înregistrare pot fi și sunt folosite pentru păstrarea datelor în diferite scopuri, inclusiv juridice.
În procesul judiciar, actele scrise pot interesa nu numai ca mijloace de probă, dar și pentru reconstituirea împrejurărilor în care au fost întocmite. În asemenea situații, ele sunt considerate probe materiale, având acest regim și în cadrul expertizei criminalistice. Actul scris se consideră mijloc de probă atât timp cât veridicitatea sa nu este contestată. Din momentul contestării acesta devine proba materială. Actul nu va mai avea atunci rolul de atestare a anumitor raporturi juridice, ci va servi la dovedirea falsului și la stabilirea autorului acestuia, precum și la elucidarea altor împrejurări revelatoare sub aspectul judiciar.
I.3 Studierea și examinarea documentelor
A examina sau a cerceta un document, înseamna a analiza din toate punctele de vedere, a supune unui examen, a studia, a investiga un act prin care se adeverește, se constată sau se preconizează un fapt, se conferă un drept, se recunoaște o obligație.
Sfera noțiunii de cercetare criminalistică a documentelor nu este identică cu sfera cercetării judiciare a acestora, ci este mult mai restrânsa, prima incluzându-se în cea de-a doua. În cadrul cercetării judiciare, actele scrise sunt supuse unor cercetări diferite, care pot fi de natură contabilă, financiară, criminalistică etc. Cu alte cuvinte, cercetarea criminalistică a documentelor scrise este numai un aspect din cercetarea judiciară a acestora.
Ca obiect al cercetării criminalistice sunt datele reflectate în conținutul textual al documentelor, care ne dă adeseori posibilitatea să deducem importante concluzii cu caracter procedural, care se referă la împrejurările ce trebuiesc dovedite. Obiecte a cercetării criminalistice a documentelor pot fi atât acte de volum mare cum ar fi: zilnice, scrisori s.a., cât și acte scurte ca semnături, cifre, însemnări în care se individualizează caracteristicile și deprinderile de a scrie. În unele cazuri, ca obiect poate fi și suportul de scriere și materialul cu care s-a scris.
I. F. Krîlov considera că dacă luăm în discuție stabilirea executorului documentului și autorul acestuia, studierea documentului o putem numi cercetarea criminalistică a documentului, refacerea documentului fals reprezintă cercetarea tehnico-criminalistică a documentului [5].
Potrivit lui Emilian Stancu, Camil Suciu, Frățilă Adrian, Pașescu Gheorghe [6], cercetarea documentelor are două obiective importante: cercetarea tehnică a actelor scrise, destinată în special descoperirii falsului ori contrafacerilor de documente; cercetarea criminalistică a scrisului de mână, având drept scop stabilirea autenticității scrisului unei persoane ori identificarea persoanei scriptorului.
La analiza criminalistică a documentelor se pot ridica următoarele probleme: stabilirea autenticității documentului; refacerea și examinarea documentelor distruse; identificarea materialului din care este facut actul scris; stabilirea vechimii documentului scris; stabilirea falsului în documente; cercetarea ștampilelor și a sigiliilor; cercetarea elementelor de siguranță introduse în document pentru a-l securiza, cercetarea biletelor de bancă și a timbrelor, identificarea textelor dactilografiate; identificarea persoanelor dupa scris.
I.3.1 Stabilirea autenticității documentului
Determinarea autenticității unui document se constituie într-o activitate curentă a organelor judiciare. Aceste organe procedează la verificarea și ridicarea unor înscrisuri ce prezintă suspiciuni în ceea ce privește forma, conținutul, culoarea substanței de scriere etc. De regulă, cele mai frecvente cazuri se referă la stabilirea autenticității documentelor de identitate, pașapoarte, altor acte de stare civilă, actelor de studii, adeverințelor, certificatelor etc.[7]
Printre elementele ce trebuie avute în vedere la stabilirea autenticității unui document se înscriu:
modul în care sunt respectate cerințele legale privitoare la forma și conținutul documentului, inclusiv sub aspectul datării, semnării, sigilării ori aplicării timbrului sec, înregistrării și, eventual, al numerotării acestuia;
termenul de valabilitate, cunoscut fiind faptul că multe dintre documentele vizate au termen de valabilitate limitat;
existența unei corespondențe între fizionomia unei persoane și fotografia aplicată pe documentul în cauză, inclusiv între datele de stare civilă ale persoanei și cele înscrise în actul de identitate cu care aceasta se legitimează;
existența anumitor elemente de protecție sau de securitate ale documentului, destinate să ateste autenticitatea acestuia și să prevină falsificarea ori contrafacerea.
În esență, examinarea criminalistică a unui document, sub aspectul autenticității sale, vizează stabilirea unor aspecte de natură să pună la îndoială veridicitatea sa, concretizate în:
existența unor urme vizibile de ștergere sau hașurare;
suprapunerea ori acoperirea scrisului;
modificarea unor cifre;
comprimarea grafismelor ori a distanțelor dintre rânduri;
poziția normală a semnăturii în raport cu scrisul existent pe document;
absența contururilor nete și a formei regulate la impresiunile stampilei.
Stabilirea autenticității de către organul judiciar trebuie să se limiteze numai la elementele menționate, determinarea falsificărilor și contrafacerilor putând fi făcute numai în condiții de laborator.
În practica criminalistică s-au semnalat frecvente cazuri de contrafacere a unor documente atât de bine realizate și cu aparența de autenticitate atât de mare încât este practic imposibil depistarea falsurilor, fără apelarea la cunoștințele de specialitate și dotarea tehnică din laboratoarele de criminalistică. Există cazuri în care infractorii au recurs chiar la falsificarea elementelor de siguranță menite să asigure protecția documentelor [8].
I.3.2 Stabilirea vechimii documentelor
Un număr apreciabil de documente propuse ca mijloace materiale de probă sunt pregătite fraudulos, fiind redactate fie în întregime, fie parțial, la o dată ulterioară celei înscrise în conținutul lor. Data la care a fost întocmit un document are importanță majoră în privința consecințelor juridice pe care le produce, fiind necesar să se determine vechimea lui absolută sau perioadele de timp în care a fost redactat (dacă redactarea s-a facut în etape distincte). Majoritatea problemelor de datare sunt dificile, dacă nu chiar imposibil de rezolvat într-o manieră complet satisfăcătoare [9].
Determinarea vechimii absolute a unui document se impune de regulă atunci când acesta este suspectat de contrafacere în întregul său. Stabilirea vechimii maxime a actului nu este întotdeauna posibilă. Dar nu în toate situațiile este necesară o asemenea determinare, fiind suficient să se demonstreze că actul nu a fost întocmit la o anumită dată sau să se stabilească un anumit interval de timp în limitele căruia el putea fi întocmit. Relevanța juridică a unei astfel de determinări relative este adesea egală cu aceea a unei determinări absolute [10].
În cazul actelor originale, vechimea interesează numai în măsura în care ele nu sunt datate ori atunci când data este ștearsă, ilizibilă ori alterată ca urmare a acțiunii accidentale a unor factori de mediu.
Stabilirea datei reale este uneori singura modalitate de demonstrare a falsului, mai ales atunci când nu pot fi examinate alte elemente materiale pe baza cărora să se poată concluziona asupra autenticității documentului. Falsificarea parțială prin modificarea datei de pe înscrisurile autentice se poate face prin ștergere, corodare, retușare etc. În acest caz cercetările sunt îndreptate în direcția reconstituirii cifrelor inițiale, prin aplicarea unor metode specifice de laborator.
În cazul contrafacerilor, examinările vizează cu precădere materialele din care sunt constituite actele (materialele de scriere și suportul folosit la redactarea lor), conținutul textului – în special terminologia folosită – tipul caracterelor – în cazul textelor dactilografiate etc.
Determinarea vechimii prin examinarea materialelor de scriere. Pentru stabilirea vechimii documentelor, materialele de scriere sunt cercetate atât sub aspectul constituenților înglobați în masa lor, cât și prin prisma transformărilor pe care aceștia le suferă ca urmare a scurgerii timpului ori a condițiilor de mediu în care au fost păstrate actele.
Datarea actelor scrise cu creionul este destul de dificilă deoarece trecerea timpului nu influențează în mod semnificativ stabilitatea substanțelor care intră în compoziția minei. Singurele modificări vizează aspectul confuz al trăsăturilor, cauzat de frecările la care sunt supuse și de migrarea carbonului în pagină. Această stare de fapt ajută la diferențierea lor de mențiunile recente, care au un contur clar, bine precizat.
Textele scrise cu creion copiativ sunt de dată mai recentă decât cele executate cu creion obișnuit. Creionul copiativ a fost comercializat pentru prima dată în ultimul sfert al secolului al XIX-lea. Identificarea colorantului din traseele grafice executate cu creionul copiativ permite limitarea și mai mare a perioadei de timp în care au fost redactate actele. În acest sens, de un real folos sunt informațiile obținute cu privire la data introducerii în procesul de fabricație a unui tip sau altul de colorant. Dupa aceleași criterii pot fi datate (în mod relativ) și scrisurile realizate cu diverse creioane colorate. De asemenea, actele la a căror redactare s-au folosit creioane cu mină "lichidă" au o vechime mai mică decât cele executate cu creion obișnuit, deoarece ele au fost inventate și introduse în uz după anul 1955.
În cazul actelor scrise cu cerneală carbon, expertul trebuie să aibă în vedere că acest tip de cerneală a fost folosit de foarte multă vreme la scriere, datarea părând la prima vedere imposibil de rezolvat. Cerneala suferă puține modificări odată cu trecerea timpului, întrucât carbonul este una din substanțele cele mai stabile. Nuanța cernelii reprezintă singura schimbare de natură să contribuie la stabilirea vechimii. Totuși, stabilirea limitei maxime de vechime devine posibilă prin cercetarea diverselor tipuri de coloranți utilizați pentru corectarea nuanței de cafeniu specifică carbonului, precum și a lianților (alții decât tradiționala gelatină animală), cunoscut fiind faptul că aceștia au fost folosiți în procesul de fabricație a cernelii la date precis determinate.
Datarea actelor scrise cu cerneală de diferite culori (albastră, violetă, verde, roșie etc.) este de asemenea dificilă întrucât începând cu ultimul sfert al secolului al XIX-lea, în mod practic, toate cernelurile au fost produse pe bază de coloranți. Singurul element care servește la stabilirea datei relative este pierderea strălucirii nuanței, ca urmare a scurgerii timpului. Uneori, la aceasta se adaugă decolorarea completă a cernelii.
În cazul actelor scrise cu cerneală pe bază de galatonat de fier, trebuie să se aiba în vedere ca cerneala proaspătă să prezinte culoarea specifică materiei colorante ce intră în compoziția ei. Aceasta este însă o culoare temporară (de obicei, albastru strălucitor) care suferă serioase transformări odată cu trecerea timpului, datorită proceselor de oxidare a constituenților ei. Oxidarea este destul de lentă, ea fiind completă după aproximativ doi ani, când cerneala dobândește o culoare neagră și devine foarte puțin solubilă în apă și nu mai este afectată de acțiunea acesteia. Culoarea neagră aparută după încetarea procesului de oxidare poate rămâne neschimbată ani de zile, uneori chiar secole, dacă actul este păstrat în condiții optime. În unele situații (mai rare) cerneala se îngălbenește pe măsură ce se învechește datorită decolorării provocate de descompunerea coloranților și a compușilor organici de fier. Aprecierea vechimii documentelor în funcție de evoluția culorii cernelurilor, de la albastru strălucitor până la negru sau galben, trebuie facută însă cu prudentă, deoarece aceste modificări se pot datora nu numai trecerii timpului, ci și temperaturilor ridicate, compoziției specifice a hârtiei pe care s-a executat scrierea, ori introducerii în cerneală a unor substanțe destinate executării scrisurilor invizibile (de exemplu, saliva). Astfel, cerneala își poate păstra culoarea albastru strălucitor timp de câțiva ani dacă hârtia pe care s-a scris are în componența sa alaun de potasiu. În cazul hârtiilor cu o anumită încărcătură alcalină, procesul de oxidare este mult mai accelerat și provoacă înnegrirea în numai câteva zile [11].
Vechimea actelor scrise cu cerneală pe bază de galatonat de fier se poate determina și prin analiza solubilității ei și a gradului de migrare a fierului.
Aprecierea vechimii prin analiza solubilității cernelii. Sub acțiunea apei, la actele de dată recentă, cerneala se scurge și pătează destul de serios suportul pe care s-a scris, deoarece componentele solide ale acesteia sunt neoxidate și își păstrează solubilitatea. Odată cu îmbătrânirea scrisului solubilitatea particulelor solide din cerneală se reduce considerabil, dizolvabil ramânând doar colorantul care, deși mai greu, se desprinde totuși din compușii insolubili de fier în care este integrat. Stabilirea gradului de solubilitate se face prin tratarea actelor cu soluții acide cu concentrație de 5% (soluții ale acidului oxalic sau clorhidric). Metoda are însă anumite limite, deoarece solubilitatea este influențată și de condițiile în care a fost păstrat documentul și prin urmare, ea trebuie privită cu anumite rezerve. Aprecieri mai apropiate de realitate se fac numai atunci când se examinează comparativ scrisuri executate cu aceeași cerneală, daca ele au fost păstrate în aceleași condiții ca și documentele litigioase.
Analiza gradului de migrare în masa de hârtie a componentelor de clor și sulf din cerneală, conduce la obținerea unor date importante pentru datarea documentelor. Migrarea clorurilor durează aproximativ 2 ani, în timp ce a sulfaților se întinde pe o perioadă ce depășește 10 ani [12]. Singurul factor de mediu care poate influența rezultatele acestui tip de analiză este umiditatea crescută din locul de depozitare. Umiditatea favorizează difuzia accentuată a cernelii, făcând imposibilă aprecierea vechimii unui înscris, mai ales atunci când nu există nici un fel de informații cu privire la istoricul lui. În toate celelalte situații nivelul de migrare în masa hârtiei este încetinit, permițând formularea unor concluzii precise privitoare la vechimea scrisului.
Actele scrise cu cerneală alcalină nu puteau fi redactate înainte de anul 1927, când a fost fabricat și folosit pe scara largă acest tip de cerneală. Unele cerneluri alcaline, respectiv cele care conțin compuși de vanadiu sau cupru, sunt de dată mult mai recentă, fiind produse și livrate începând cu anul 1949. Cercetarea modificărilor intervenite ca urmare a oxidării produselor de trecerea timpului nu oferă date relevante pentru aprecierea vechimii documentelor. Informații orientative sunt obținute totuși atunci când expertul este solicitat să raspundă la întrebarea dacă scrisul este sau nu de dată recentă, prin examinarea solubilității și gradului de migrare a cernelurilor în masa hârtiei.
Alte categorii de examinări care se întreprind în vederea stabilirii vechimii documentelor scrise cu cerneală au în vedere gradul de copiabilitate și viteza de reacție a cernelii la tratarea cu diverși reactivi chimici.
Gradul de copiabilitate se poate determina prin punerea actului scris în contact direct cu partea gelatinoasă a unei hârtii fotografice, din emulsia căreia au fost îndepărtate halogenurile de argint prin tratarea într-o baie de fixator. Cerneala va adera la hârtia fotografică într-o masură mai mare sau mai mică, în raport cu vechimea actului, gradul de aderență descrescând odată cu scurgerea timpului.
Viteza de reacție a cernelii la tratarea cu diverși reactivi scade odată cu trecerea timpului, cerneala veche având o reacție mai lentă decât cea proaspată. Observarea reacției se face sub lupă sau microscop, iar viteza cu care se desfășoară poate fi cronometrată [13]. În acest sens, ca reactiv se folosește un agent oxidant în soluții diluate de perhidrol sau clorură de var. Astfel, cerneala cu o vechime de câteva zile, dacă este tratată în clorură de var dispare în 6 minute, cea veche de 6 luni în 9-12 minute, iar cea veche de 1 an, în 20 de minute. Trăsăturile cu o vechime de 2 ani dispar doar parțial, cele de 14 ani sunt ușor afectate, iar cele mai vechi de 22 de ani nu se modifică deloc în primele 20 minute de interacționare cu soluția amintită. Deși datele obținute sunt doar orientative, procedeul poate fi folosit pentru orice tip de cerneală, indiferent de condițiile de executare și păstrare a documentului [14].
Datarea actelor scrise cu stilou cu bilă. Cercetarea scrisurilor executate cu stiloul cu bilă în vederea stabilirii vechimii lor este deosebit de dificilă, mai ales când este vorba de documente redactate cu primele cerneluri de acest fel. Dificultatea examinărilor este determinată de faptul că acestea se decolorau sub acțiunea luminii solare directe (îndeosebi cernelurile verzi și roșii), iar unele dintre ele se ștergeau complet (de exemplu, cernelurile care conțineau albastru "Victoria"). Vechimea nu poate fi raportată la gradul de decolorare a scrisului, deoarece acesta este mai mult sau mai puțin accentuat, în funcție de compoziția hârtiei și de condițiile de lumină, temperatură și umiditate existente în locul de depozitare. Totuși, în cazul falsului prin adăugare de text, dacă cercetarea se desfășoară într-un moment nu prea îndepartat de cel al executării scrisului, se pot constata elemente semnificative pentru a concluziona că documentul a fost redactat în perioade de timp distincte. Astfel, spre deosebire de scrisul preexistent, care este decolorat, adăugirile au o culoare mult mai pronunțată, locurile în care sunt prezente putând fi identificate relativ ușor. Dacă examinarea se face după un interval de timp relativ lung, scrisul adăugat nu mai poate fi identificat în acest fel, întrucât el se decoloreaza în aceeași măsură ca scrisul inițial, fiind practic imposibil să se facă distincția între ele.
Spre deosebire de primele cerneluri folosite la stilourile cu bilă, cernelurile actuale sunt net superioare sub aspect calitativ și au o rezistență foarte mare la decolorare. De aceea, stabilirea vechimii relative a paragrafelor dintr-un act scris este de cele mai multe ori imposibilă, excepție făcând cazurile în care la scriere s-au folosit cerneluri de aceeași culoare, dar diferite ca nuanță.
Expertul criminalist, dar și organul judiciar trebuie să cunoască faptul că documentele redactate cu stilou cu bilă nu pot avea o vechime anterioară anului 1946, an în care a fost produs și comercializat pentru prima dată un asemenea instrument de scris.
Un procedeu relativ simplu folosit în stabilirea vechimii relative a scrisurilor constă în aplicarea peste trăsăturile de pastă a unui strat de grafit și apoi ridicarea acestuia cu o peliculă adezivă de folio. Pasta proaspătă reține mai mult grafit decât cea veche. Acest procedeu ajută să se stabilească dacă scrisul cu pastă este foarte recent (de o zi-două) sau mai vechi [15].
Datarea actelor scrise cu hârtie copiativă se face arareori și numai cu titlu de excepție, atunci când originalele acestora nu pot fi procurate și puse la dispoziția specialistului sau expertului criminalist. Vechimea unor asemenea acte nu este prea mare, deoarece hârtia copiativă a fost larg întrebuințată abia în a doua jumatate a secolului al XIX-lea, odată cu inventarea mașinii de scris. Cercetarea se face asupra carbonului (dar numai după ce actul a fost examinat prin intermediul altor metode nedistructive) și este destinată identificării nuanței de fond care se adaugă pentru a îmbunătăți culoarea hârtiei copiative. În cazul hârtiei copiative de culoare albastră, identificarea se face prin tratarea cu clorură de metil sau cloroform. Reactivii sunt total contraindicați pentru hârtiile copiative care au în componența lor albastru de fier sau ultramarin, deoarece acești coloranți se foloseau în mod curent cu mult timp înainte de fabricarea hârtiei copiative. Dacă hârtia copiativă conține ftalocianine de cupru, se poate concluziona că ea a fost facută cel mai devreme la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Determinarea vechimii prin examinarea hârtiei pe care este depus scrisul. Examinările destinate stabilirii sortului de hârtie permit obținerea unor informații importante despre vechimea maximă a documentelor, îndeosebi atunci când se pretinde ca ele sunt foarte vechi. Hârtia se cercetează sub aspectul constituenților săi, avându-se în vedere natura fibrelor, materialelor de umplere și de încleiere, a coloranților, tratamentul aplicat la suprafața ei etc.
Atunci când obiectul examinărilor îl constituie documente contemporane, cercetarea naturii hârtiei oferă un număr restrâns de informații pentru datare, deoarece principiile de bază și tehnicile de fabricare au rămas, cu mici excepții, neschimbate încă din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. De asemenea, perfecționările aduse procesului de fabricare pentru obținerea unor hârtii calitativ superioare, nu au revoluționat tehnicile clasice, astfel că ele aduc prea puține elemente ce pot servi la datarea actelor scrise.
Hârtia din paie a fost produsă pentru prima dată în anul 1860 și era de calitate foarte slabă, fiind folosită cu precădere la împachetat. Nici îmbunătățirile care i-au fost aduse ulterior prin adăugarea fibrelor textile, nu au permis folosirea ei la întocmirea documentelor, decât într-o foarte mică masură. Cercetarea prezintă totuși importanță, dacă se are în vedere că în timpul celui de-al doilea razboi mondial, datorită scăderii rapide a altor surse de celuloză, ea a fost folosită pe scară mai mare la redactarea actelor. Atunci când suportul unui act este constituit din hârtie de calitate satisfacatoare, care conține proporții apreciabile de paie, se poate afirma că actul a fost redactat cel mai devreme în anul 1940, fiind puțin probabil că vechimea lui să fie mai mare [16].
Hârtia esparto a fost produsă cu precădere după anul 1861 și avea o serie de calități (puțin voluminoasă, aderență bună la tușul tipografic) care au determinat folosirea ei la tipărirea unor opere literare. Anul 1861 are semnificații aparte pentru datarea unor publicații, interesând cu deosebire la stabilirea falsului în primele ediții (cu un tiraj mic) ale unor opere literare valoroase. Daca ele poartă o dată anterioară acestui an, iar tiparirea a fost facută pe un asemenea sort de hârtie, existența falsului este de necontestat.
Hârtia din pulpă de lemn a fost obținută după 1856, an care permite stabilirea unei limite maxime de vechime pentru orice document care are ca suport un astfel de tip de hârtie. Așadar, documentele "foarte vechi", întocmite pe hârtie care are în componența ei fibre lemnoase, în mod cert sunt contrafăcute, ele neputând fi mai vechi decât data la care a fost produsă pentru prima dată hârtia din pulpă de lemn. Aceasta a fost fabricată ulterior în mai multe sorturi de calitate superioară, cea mai largă raspândire având-o hârtia "Kraft", aparută în anul 1930. Datorită rezistenței mecanice deosebite pe care o avea, hârtia "Kraft" a fost folosită în alte scopuri, fiind utilizată destul de rar la scrierea unor documente. Este prin urmare puțin probabil ca un act scris pe o astfel de hârtie să fie autentic.
Hârtia de ziar pe bază de pulpă "mecanică" de lemn, a fost inventată în anul 1843, însă s-a produs în cantități mari începând cu anul 1869, dată care oferă cercetării de laborator elemente valoroase pentru datare și deci pentru descoperirea falsurilor.
Hârtia din amestecuri de fibre conține mai multe fibre de natură diferită, a căror identificare servește la stabilirea datei relative la care a fost întocmit documentul. Astfel, hârtia care conține fibre de celuloză din esparto în amestec cu fibre textile, a fost produsă între anii 1861-1890. Ulterior s-a utilizat aproape invariabil, amestecul de fibre din esparto și pulpă chimică din lemn.
După anul 1930, când a fost obținută hârtia "Kraft", procesul de fabricare a hârtiei a înregistrat puține modificări care să poată servi la datarea documentelor. Practic, o singură schimbare poate fi relevantă la stabilirea vechimii relative a unor înscrisuri. Este vorba de utilizarea – începând cu mijlocul secolului al XX-lea – a pulberilor chimice derivate din lemn de esență tare [17].
Compușii coloranți introduși în procesul de fabricare a hârtiei pentru a schimba culoarea acesteia (alb, vernil, albastru, roz etc.) oferă date edificatoare pentru aprecierea vechimii maxime a documentelor. Astfel, "albastrul de fier" a fost folosit în mod curent de la începutul secolului al XVIII-lea, ultramarinul din anul 1828, iar materialele colorante sintetice s-au introdus în masa hârtiei la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Prin urmare, hârtiilor care au în alcătuirea lor astfel de compuși coloranți li se poate stabili fie o anumită limită de vechime, fie o dată destul de precisă dacă specialistul sau expertul dispune de informații despre data brevetării unor astfel de materii colorante.
Prezența înălbitorilor optici [18] constituie un element sigur că hârtia a fost fabricată în perioada postbelică.
Tratamentul efectuat la suprafața hârtiei pentru a-i îmbunătăți calitatea prezintă de asemenea interes pentru datarea documentelor, mai ales dacă ele au fost redactate pe hârtii moderne. De exemplu, hârtia a cărei suprafață a fost tratată cu rășină de melamină, nu poate fi mai veche de anul 1945. Dacă hârtia a fost tratată cu materii plastice sau diverse rășini sintetice, este suficient să se cunoască anul producerii și comercializării acestora.
Filigranarea oferă date importante despre vechimea documentelor (în special a titlurilor de valoare, bancnotelor, documentelor emise de diverse autorități publice etc.), însă aceasta trebuie apreciată cu rezervă în cazul actelor scrise, deoarece pâna nu de mult, puține sorturi de hârtie folosite ca suport de scriere au fost marcate în acest fel. Pentru datarea documentelor după filigranul cu care este protejată o hârtie, este necesar ca specialistul să dispună de anuarele comerțului de hârtie, de registrele cu mărcile de fabricație sau de alte publicații în domeniu, din care să culeagă informații despre filigranele folosite de diverși fabricanți.
Lianții folosiți la încleiere aduc un număr mic de date utile stabilirii vechimii relative a documentelor, întrucât prin cercetarea lor se poate stabili cel mult perioada cea mai timpurie la care au fost introduși în compoziția hârtiei.
Cercetarea anteturilor pune deseori în lumină existența unor neconcordanțe referitoare la denumirea instituțiilor, firmelor ori societăților comerciale, organizațiilor publice etc.
Timbrele și mărcile aplicate pe documente, în funcție de data emiterii și perioada de timp cât s-au aflat în circulație, furnizează prețioase indicii despre posibilitatea sau imposibilitatea întocmirii actului la data inserată în el. Existența pe act a unor timbre sau marci ce încă nu fuseseră emise la data pe care o poartă acel act, constituie o dovadă a fictivității sale [19].
Examinarea documentelor care conțin un număr mai mare de pagini legate între ele, furnizează indicii despre procedeul de legare, modul de perforare, tipul capselor și clemelor folosite, etc. Atunci când data înscrisă în conținutul acestora este anterioară momentului utilizării unui anumit procedeu de legare sau introducerii în uz a anumitor materiale de capsare, se poate concluziona că suntem în prezența unui fals, dacă din verificările efectuate de organul judiciar rezultă că documentele nu au fost supuse unor operațiuni ulterioare de restaurare.
În ceea ce privește impresiunile de ștampilă și parafele, este necesar să se obțină mai întâi informații despre data confecționării lor (putându-se stabili că nu existau la data prevazută în act), și apoi să se cerceteze particularitățile apărute ca urmare a uzurii clișeelor de imprimare. Se examinează comparativ impresiunea de ștampilă în litigiu cu impresiuni existente pe documente autentice redactate în aceeași perioadă de timp, putându-se determina neconcordanța dintre caracteristicile individuale care se compară. Scrisul, gradul său de evoluție, modul de executare, stadiul scrierii, reprezintă alte criterii importante de apreciere a vechimii unui document [20]. Stilul și ortografia sunt limitate la anumite epoci, iar unele forme învechite pot dăinui în vocabularul unor persoane [21], însă anumiți termeni tehnici, precum și neologismele intrate în circulație la o anumită dată nu puteau fi cunoscute în momentul redactării.
Stabilirea diferențelor de vechime în cadrul aceluiași text se face prin examinarea microscopică a traseelor grafice interferate, cunoscut fiind faptul că la documentele autentice, traseele grafice din rândurile inferioare se suprapun peste cele din rândurile superioare. Dacă această ordine cronologică de executare este inversată, atunci cu siguranță documentul a fost modificat ulterior prin adăugare de text, fiind posibil ca el să fi fost falsificat. De asemenea, se studiază intersecția dintre trăsăturile de cerneala și pliurile documentelor, urmărindu-se difuzia anormală a cernelii, ceea ce demonstrează înscrierea ulterioară a unor mențiuni.
Textele dactilografiate oferă un număr mai mare de elemente pentru determinarea vechimii documentelor. Astfel, pentru a verifica realitatea datei înscrise în actul dactilografiat, este necesar să se stabilească în primul rând, tipul și modelul mașinii de scris și dacă aceasta exista la acea data [22]. În al doilea rând, se cercetează caracteristicile de uzură ale literelor din complexul semnelor de pe claviatură, fiecare mașina de scris având din acest punct de vedere, istoria propriei sale deteriorari. Momentul apariției defecțiunilor și intervalul de timp cât au durat acestea se constată prin examinarea comparativă cu acte dactilografiate redactate în aceeași perioadă de timp cu cea în care se presupune că s-a întocmit actul în litigiu [23]. Existența unor neconcordanțe evidente, atestă irealitatea datei inserate în actul supus examinării. Acest lucru poate fi pus în evidență și prin studierea actului sub acțiunea radiațiilor ultraviolete, care vor proba deosebirile de culoare ale panglicii. Relativ recent, au apărut panglici confecționate din mase plastice. Constatarea dactilografierii prin intermediul acestora reprezintă un indiciu că actul a fost întocmit la o dată relativ nu prea îndepartată [24].
Semnificative pentru datare sunt și caracterele semnelor din complexul claviaturii mașinii de scris. Pentru obținerea unor informații despre momentul utilizării unui tip sau altul de caractere trebuie să se consulte cataloagele întocmite de fabricanți (excepție fac mașinile Imperial, la care caracterele nu au fost modificate, ele fiind păstrate în forma inițială de când au fost comercializate pentru prima dată). Unele mașini de scris care au caractere de tip pica și elite, în special cele americane, sunt prevăzute cu un anumit număr de litere cheie, pe baza cărora se poate identifica fabricantul și vechimea lor.
Valoarea potențială a oricaruia dintre criteriile de datare analizate, poate fi fructificată numai dacă specialistul dispune de colecții complete de hârtie, instrumente scripturale, texte dactilografiate, ștampile, timbre etc. sau de date precise despre momentul apariției și cel în care au încetat să mai fie fabricate. Colecțiile furnizează informații inclusiv despre data omologării unuia sau altuia dintre produsele ori piesele care interesează expertiza, despre elementele componente ale fiecaruia și tehnologia lor de fabricație.
I.4 Examinarea criminalistică a cernelii, tușului și a pastei de scris
Deși cerneala, tușul sau pasta de scris depuse sub formă de trasee grafice sau pete uscate prezintă numai o parte din caracteristicile materialelor folosite inițial la fabricarea lor, identificarea criminalistică a naturii acestora este posibilă dacă se aplică o metodologie adecvată [25].
Examinarea se face prin intermediul unor metode și procedee fizice sau chimice care pun în evidență atât caracteristicile morfologice comune tuturor trăsăturilor executate cu astfel de materiale de scriere, cât și coloranții aflați în compunerea lor. În acest scop se folosesc: examinarea în spectrul vizibil, ultraviolet și infrarosu, examinarea microscopică și stereomicroscopică, cromatografia în strat subțire sau pe hârtie, reacțiile prin picurare, microscopia electronică, spectrofotometria în ultraviolet și infrarosu etc.
Examinarea în spectrul vizibil este destinată stabilirii unor caracteristici referitoare la culoarea și nuanta materialului de scris, precum și a aspectului morfologic al traseelor grafice (lățime, strălucire, mod de formare în zonele de curbură și terminale). Ca procedee de cercetare a traseelor de cerneală, se folosește iluminarea incidentă sau prin transmisie, utilizându-se de la caz la caz întreaga componentă spectrală a fasciculului luminos sau numai anumite lungimi de undă ale acestuia, selectate cu ajutorul filtrelor de culoare sau a monocromatoarelor.
Examinarea trăsăturilor de cerneală în lumină transmisă este indicată pentru studierea pigmentației cernelii și identificării corpurilor străine, cum sunt urmele de praf de diferite proveniențe. În unele cazuri, praful pătruns în cerneală sau depus pe trăsătură în timpul scrierii ajută la stabilirea locului în care s-a scris textul, ori a celui în care a fost pastrată cerneala [26].
Examinarea microscopică și stereomicroscopică urmărește evidențierea formelor și structurii traseelor grafice, a nuanței și omogenității colorantului și a gradului de difuziune a acestuia în straturile inferioare ale hârtiei, precum și a reliefului trăsăturilor în zonele de curbură și terminale. Microscopia electronică de scanning își găsește o largă aplicabilitate în cercetarea urmelor invizibile de migrare a cernelii sau tușului în masa hârtiei, făcând posibilă evidențierea urmelor de cerneală ale scrisului înlăturat pe cale mecanică, precum și stabilirea instrumentului scriptural folosit. Examenul microscopic evidențiază și alte caracteristici ale traseelor grafice, acestea diferențiindu-se între ele în raport cu natura materialelor de scriere folosite. Aceste caracteristici se referă la:
lățimea trăsăturilor – la cerneală ea este mai îngustă, iar trăsăturile au un aspect neuniform, în special în punctele de curbură a semnelor grafice, în care se observă acumulări mai mari de cerneală. La tuș și pastă de scris, ele au o lățime mai mare și uniformă;
forma pe care o au marginile trăsăturilor – în timp ce traseele de cerneală au un aspect crenelat datorită difuzării colorantului de-a lungul fibrelor de hârtie, la tuș ele sunt drepte. La pasta de scris se constată zone necolorate și întreruperi, provocate de faptul că aceasta nu a aderat la suport;
luciul de la suprafața trăsăturilor – spre deosebire de cerneală care are un aspect aproximativ mat, tușul și pasta de scris sunt lucioase;
colorația trăsăturilor – scrierea executată cu cerneală sau tuș are o culoare uniformă, iar cea realizată cu pastă prezintă zone decolorate ce alternează cu aglomerații de material colorant. Totodată, trăsăturile efectuate cu stiloul cu bilă prezintă de-a lungul traseului un șanț caracteristic, sesizabil uneori chiar cu ochiul liber.
Examinarea în spectrul ultraviolet se folosește la diferențierea materialelor de scriere, prin observarea modului în care se comportă sub incidența acestui gen de radiații. Astfel, unele sunt fluorescente, în timp ce altele devin fluorescente numai după ce sunt diluate cu apă. În acest sens, este important să se știe că [27]:
fluorescența este influențată în mare masură de calitatea hârtiei și cantitatea de material de scriere; o gamă largă de cerneluri indigene, respectiv cele de tip "Pescăruș", "Super", "Normala", nu sunt fluorescente. În schimb după diluare, cerneala roșie "Normala" dobândește o fluorescență galbenă;
tușurile indigene pentru desen de culoare albastru închis, marca "Student", au o fluorescență bleu; cele de culoare verde-galbuie, violetă, sepia și carmin, nu prezintă fluorescență. După diluare, carminul prezintă o fluorescență portocalie. Dintre tușurile pentru desen marca "Super", cele de culoare galben au o fluorescență galbenă, iar cel cinabru, portocalie. După diluare cu apă, fluorescența se menține. Tușul alb și portocaliu nu prezintă fluorescență;
tușurile pentru ștampile marca "Super" de culoare violet, rosu și negru nu prezintă fluorescență; cel rosu are o fluorescență galben-portocalie doar dupa diluare cu apă;
pastele de scris de culoare verde, albastru și negru nu prezintă fluorescență.
Cromatografia în strat subțire prezintă avantajul că necesită o cantitate redusă de material, dar se poate aplica numai dacă acesta este adus în stare lichidă. În acest sens, se recoltează prin răzuire o cantitate mică de material de scriere, care se tratează cu 2-3 picături de solvent [28]. Soluția astfel obținută se spotează de 10-30 de ori în același punct pe placa cromatografică, iar după uscare, placa se introduce într-o cuvă în care se află solventul utilizat ca mediu de migrare a materialului de scriere. După migrare, placa se examinează în lumină vizibilă și în UV, atât în stare umedă, cât și uscată. Cromatografia în strat subțire permite diferențierea scrisurilor executate cu cerneală, tuș sau pastă de scris precum și stabilirea mărcii respectivului produs.
Cromatografia pe hârtie. Metoda necesită o cantitate mai mare de material de scriere și folosește ca suport hârtia cromatografică, iar pentru migrare, oricare din solvenții de la cromatografia în strat subțire. Trebuie avut în vedere că la cernelurile albastre indigene nu se poate stabili marca, deoarece ele conțin același colorant.
Spectrofotometria în UV, IR și de fluorescență este utilizabilă numai atunci când există o cantitate suficientă de material de scriere. Se folosesc extractele obținute prin dizolvarea petelor, traseelor grafice sau urmelor uscate din călimări, sticluțe sau de pe penițe. Când examinarea se face prin spectrofotometrie în UV, materialele de scriere aflate în stare uscată se solubilizează în alcool etilic, apă sau cu un amestec din acestea în proporții egale. La interpretarea rezultatelor trebuie să se țină seama de faptul că imaginea spectrală este o caracteristică îndeosebi a coloranților extrași cu ajutorul soluției de solubilizare și mai puțin a celorlalte componente din materialului de scriere. De aceea, este posibil să se obțină imagini spectrale asemănătoare chiar și atunci când la scriere s-au folosit materiale diferite, dacă acestea conțin același colorant. Spectrofotometria în IR se folosește destul de rar, întrucât necesită o cantitate mult mai mare de material. Spectrofotometria de fluorescență se aplică la materialele de scriere care prezintă fluorescență în stare uscată sau lichidă.
Reacțiile prin picurare sunt metode orientative de analiză și constau în tratarea trăsăturilor de cerneală, tuș sau pastă de scris, cu diverși reactivi chimici care se picură pe suprafața lor. Reactivii provoacă apariția sau dispariția unor coloranți. Cercetarea se face de regulă sub microscop sau cu ajutorul lupei, în primele 15 minute de la picurare. Ca reactivi se folosesc soluții acide, bazice, cu acțiune reducătoare sau oxidantă etc., cum sunt: acidul azotic concentrat sau în soluție 10%; soluție de permanganat de potasiu 2%, urmată de tratarea ulterioară cu acid oxalic 5%; hidroxid de sodiu 5%; fluoroglucină; soluție apoasă și alcoolică de cloramină etc.
Fiecare din metodele chimice prezentate presupune solubilizarea materiilor de scriere cu diverși solvenți. Gradul de dizolvare al acestora este diferit și permite obținerea unor informații utile procesului de identificare. Astfel, spre deosebire de pasta de scris, cerneala sau tușul de aceeași culoare se dizolvă în apă. Pe de alta parte, pastele uscate se deosebesc de cele grase, primele neputând fi dizolvate în benzină și eter de petrol. Solubilitatea poate fi studiată și prin observarea gradului de copiabilitate pe hârtie de filtru, vată sau emulsie fotografică umectate cu solvenți.
Bombardarea nucleară cu ajutorul izotopilor radioactivi diferențiază cernelurile atât dupa compoziția, cât și după vechimea lor. Coloranții acizi absorb mult mai bine radiațiile radioactive decât coloranții alcalini [29].
Prin spectroscopie gamma se identifică impuritățile sau alte substanțe, chiar dacă acestea se găsesc în materialele de scriere într-o cantitate foarte mică [30].
Capitolul II
Noțiuni introductive privind falsul în documente
II.1 Noțiunea de fals
Noțiunea de fals nu este precizată printr-o definiție legală. În majoritatea legislațiilor se face o enumerare a diferitelor feluri de fals, dar fără a se da o definiție generală și completă, care să delimiteze caracteristicile acestei infracțiuni.
Literatura de specialitate enumeră următoarele elemente esențiale ale falsului în acte, aratând că aceasta prezintă trei caracteristici principale, si anume: alterarea adevărului conținut într-un act, producerea sau posibilitatea producerii unor consecințe juridice, săvârșirea faptei cu intenție. Astfel se poate spune că prin fals în acte urmează a se întelege orice alterare a adevărului privitor la forma sau conținutul unui act scris, oficial sau neoficial, săvârșită cu intenție și care poate produce consecințe socialmente periculoase. Pentru a fi considerat oficial, înscrisul trebuie să facă parte din categoria celor întocmite, emanate sau întărite de o autoritate. Constituie înscrisuri oficiale toate actele scrise provenind de la autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public ori care fac parte din actele de procedură scrisă și de documentare ale instituțiilor sau organizațiilor publice respective. Pe de altă parte, sunt considerate înscrisuri oficiale atât exemplarele originale, cât și copiile legalizate sau certificate ale acestora, dacă sunt susceptibile de a produce consecințe juridice, fiind lipsit de relevanță faptul că sunt redactate în limba română ori într-o altă limbă.
În cazul înscrisurilor sub semnatură privată, un astfel de înscris fiind caracterizat prin conținut cu relevanță juridică, semnătura, data redactării etc. Un înscris sub semnatură privată devine înscris oficial din momentul în care a fost supus autentificării [31].
Alterarea adevărului cuprins într-un act are loc, în principal, prin acțiune, fiind posibil ca ea să se producă și prin inacțiune .
Există două forme principale de fals: intelectual și material.
Falsul intelectual constă în atestarea unor fapte sau împrejurări care nu corespund adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări. Un astfel de act, deși dupa formă poate fi corect, este fals din punct de vedere a conținutului.
Falsul material constă fie în contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod, de natură să producă consecințe juridice .
II.2 Falsul din perspectiva dreptului civil și a dreptului penal
Practic, este de neconceput desfășurarea normală a relațiilor sociale fără nașterea, modificarea și stingerea unor raporturi juridice. De aceea, normele legale impun întocmirea acestor acte juridice într-o anumită formă, mergând pâna la neadmiterea probei testimoniale. Acest lucru poate fi exemplificat prin dispozițiile legii civile care statutează obligativitatea formei scrise în cazul actelor juridice având ca obiect bunuri cu valoare mare, declarațiile martorilor nefiind admise ca mijloc de probă în proces [32]. Fiind mijloace de probă cerute de dispozițiile legale, aceste acte trebuie să prevadă exact atât drepturile părților și întinderea acestora, cât și obligațiile ce le revin și să nu fie alterate în nici un mod.
Alterarea unui înscris ce consfințește un raport juridic se întâlnește atât în cazul înscrisurilor oficiale, cât și în cazul celor sub semnatură privată.
Potrivit opiniilor doctrinare, între actele oficiale și cele sub semnătură privată există unele deosebiri, dintre care :
în cazul actelor oficiale, obiectul juridic generic al ocrotirii – penale sau civile – este format din relațiile sociale a căror existență implică protejarea încrederii publice. Consecințele produse de actul oficial sunt garantate de funcționarul public, competent să-l autentifice.
înscrisurile sub semnătură privată, nefiind întocmite în fața funcționarului public, nu sunt garantate decât de simpla semnătură a părților. Aceasta înseamnă că un astfel de înscris se constituie în propriul său martor, persoana care îl invoca neavând alta garanție decât semnăturile depuse pe el.
înscrisurile sub semnătură privată nu se pot impune cu aceeași autoritate ca și înscrisurile oficiale. Convențiile nu produc efecte decât numai între părți.
în materia dreptului civil, constatarea ca printr-un înscris s-a atestat o convenție care în realitate nu a avut loc constituie un neadevăr, dar nu în mod obligatoriu și un fals. Nu trebuie confundat falsul cu simularea, deoarece în cazul falsului este atacat înscrisul invocat, pentru a înlatura operația pe care el o constată și despre care se pretinde că nu a avut loc, operând prezumția ca din moment ce există un înscris înseamnă că operațiunea pe care înscrisul o probă este necesară atacarea înscrisului – ca instrument al acesteia – legea civilă nepermițând administrarea altei probe contrarii ori a unei probe peste ceea ce conține un act scris. În cazul unei simulări, atunci când parțile au posibilitatea evidențierii foloaselor ilicite dobândite prin dovedirea faptului că un anumit act stipulează o operație diferită față de cea care a avut loc în realitate. În practica sunt suficiente cazuri de întocmiri de acte de vânzare – cumpărare, când în realitate a fost vorba de o donație. Chiar dacă un asemenea act conține un neadevăr, el nu constituie un fals.
din punct de vedere al legii penale un înscris oficial poate fi întocmit de un funcționar public care confirmă sub semnătură, în mod mincinos, o operațiune care nu a avut loc [33]. Este posibil ca un act să nu aibă decât o aparență de înscris oficial, în realitate el fiind întocmit în mod fraudulos de către o persoană care, consemnând fapte imaginare, îi dă forma unui înscris oficial.
chiar în sens restrâns, falsul este privit diferit în dreptul penal față de dreptul civil, urmând proceduri de cercetare diferite. Noțiunea de fals, în acceptiunea restrânsa, desemnează o acțiune de contrafacere sau de alterare a unui înscris. În materia dreptului penal, cercetarea presupune atât dovedirea falsului, cât și a vinovăției persoanei implicate, procedurile având un caracter represiv. În materia dreptului civil, asa cum am menționat, se poate vorbi de fals pâna la proba contrarie, numai în masura în care înscrisul prezentat în proces este contestat de partea căreia i se opune.
spre deosebire de dreptul penal, în materie civilă este prevăzută expres procedura verificării de scripte. În materie civilă, instanței de judecată îi revine obligația de a dispune verificarea unui înscris sub semnătură privată contestat de una sau mai multe părți ori în cazul în care moștenitorii sau urmașii în drepturi ai persoanei despre care se pretinde că a redactat înscrisul declară că nu cunosc nici scrisul și nici semnătura acesteia.
finalizarea acțiunii de dovedire a falsului are momente diferite în dreptul civil față de dreptul penal. Daca în dreptul civil acțiunea declanșată de prezentarea unui înscris se încheie în momentul în care s-a dovedit ca acesta este fals, în dreptul penal nu se finalizează decât dupa ce s-a realizat identificarea și s-a dovedit vinovăția autorului falsului. Uneori, la împlinirea termenului de prescripție a faptei penale, precum și atunci când actiunea penală nu poate fi pusă în miscare sau nu poate fi exercitată, calea falsului ramâne singura deschisă.
Indiferent dacă falsul este abordat din perspectiva dreptului civil ori a dreptului penal, noțiunea de fals în înscrisuri nu trebuie confundată cu noțiunea de fals tehnic. Falsul tehnic are o arie de cuprindere mult mai diversificată, cuprinzând pe lângă manoperele frauduloase executate pentru alterarea înscrisului, și acțiunile – voluntare ori involuntare – efectuate asupra actelor, fără ca prin aceasta sa se urmărească producerea unor consecințe juridice.
II.3 Elemente de drept penal și procesual penal privitoare la infracțiunea de fals
În legislația română, faptele încriminate sub denumirea de "infracțiuni de fals" se constituie într-o categorie bine particularizată în sfera vastă a faptelor socotite ca social periculoase. Este de neconceput o relație socială fără existenta bunei – credințe reciproce a părților implicate, fără îndatorirea de respect față de adevăr și fără sentimentul de încredere că este efectiv respectat.
Infracțiunile de fals sunt acele fapte prevăzute de Codul penal, săvârșite cu vinovăție și care sunt de natură să aducă atingere încrederii publice acordată anumitor lucruri, semne sau înscrisuri cărora li se atribuie din punct de vedere juridic însușirea de a exprima adevărul. Toate aceste infracțiuni sunt cuprinse în Titlul VI al Părții speciale a Codului penal, sub denumirea de “infracțiuni de fals”. Prin “fals”, în sensul cel mai larg al acestei noțiuni, se înțelege orice alterare a adevărului. Au fost incriminate acele fapte de alterare a adevărului care, aducând atingere unor valori sociale ocrotite de lege, prezintă gradul de pericol social al unor infracțiuni.
Ceea ce este specific pentru infracțiunile de fals și le diferențiază de alte fapte de denaturare a adevărului, este împrejurarea că înșelarea încrederii publice se realizează prin produsul activității infracționale (înscrisuri, monede, sigilii, instrumente de autentificare sau marcat, timbre etc.). Aceste lucruri care constituie prin ele înseși proba adevărului se bucură obiectiv de încrederea generală, independent de persoana care a efectuat acea activitate. Altfel spus, în cazul infracțiunilor de fals, alterarea adevărului, deși se realizează printr-o activitate ilicită a persoanei, rezultatul acestei activități și anume înșelarea încrederii publice, se obține prin produsul activității făptuitorului și nu prin activitatea propriu-zisă a persoanei care a realizat produsul menționat. Spre exemplu, falsificarea de monede sau alte valori deși este consecința unei operațiuni de contrafacere sau alterare de către făptuitor, înșelarea încrederii publice se produce prin pătrunderea în circulație a unor monede sau valori false, fără putere circulatorie, iar nu efortul făcut concomitent cu obținerea monedei sau valorii respective de către făptuitor. Pe de altă parte în cadrul infracțiunilor de fals, ceea ce se incriminează este alterarea adevărului în cuprinsul unor entități care au menirea potrivit legii să facă dovada adevărului pe care îl exprimă sau îl atestă.
Obiectul juridic generic al infracțiunilor de fals îl constituie relațiile sociale referitoare la încrederea publică în autenticitatea entităților cu însușire probatorie, adică adevărul pe care acestea au destinația legală de a-l exprima sau atesta, legiuitorul urmărind astfel să ocrotească, prin mijloace specifice dreptului penal, încrederea publică de care trebuie să se bucure aceste entități. Încrederea este acordată in rem adică însuși lucrului căruia i se atribuie însușirea de a exprima adevărul, adevăr care a fost alterat prin fapta săvârșită. Valoarea probatorie pe care o poate avea entitățile menționate poate fi expresă cum ar actele de stare civilă, înscrisurile autentice, legalizate sau sub semnătură privată, diplome, probele scrise sau implicită cum sunt monezile, timbrele, titlurile de credit, CEC-urile.
Obiectul material al infracțiunilor de fals constă în oricare dintre bunurile cu însușire probatorie ocrotite de legea penală împotriva faptelor de alterare a adevărului (monedă metalică sau de hârtie, timbre, mărci, bilete de transport, instrumente de autentificare sau marcare, înscrisuri oficiale sau sub semnătură privată etc.)
Infracțiunile de fals material pot avea ca subiect activ orice persoană responsabilă care îndeplinește condițiile generale cerute de lege subiectului unei infracțiuni. La infracțiunea de fals intelectual subiectul activ nemijlocit trebuie să îndeplinească calitatea de funcționar în accepțiunea art. 321 Noul Cod Penal. În cazul infracțiunii de fals în înscrisuri oficiale, potrivit art. 320 alin. 2 Noul Cod Penal, aceeași calitate constituie o circumstanță agravantă. Participația penală este posibilă în toate formele sale.
Subiect pasiv al acestor infracțiuni este Statul Român care este periclitat prin apariția sentimentului de neîncredere publică în anumite lucruri, obiecte, valori sau înscrisuri care au o funcție probatorie și care asigură ocrotirea și dezvoltarea relațiilor sociale. La unele infracțiuni întâlnim și subiect pasiv secundar (persoană juridică sau fizică) ale cărui interese sunt vătămate prin activitatea infracțională concretă săvârșită.
În analiza laturii obiective a infracțiunilor de fals trebuie avute în vedere trei aspecte și anume: elementul material, urmarea imediată, raportul de cauzalitate. Elementul material al infracțiunilor de fals constă într-o acțiune de alterare a adevărului care se poate realiza prin contrafacere sau alterare. Contrafacerea presupune confecționarea în mod artificial, în întregime a unei valori sau lucru din cele ce formează obiectul material al infracțiunilor de fals, creându-se aparența ca aceste imitații sunt adevărate. Alterarea se realizează prin modificarea conținutului obiectului supus falsificării. Urmarea imediată a acestor infracțiuni constă în crearea unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită prin lege, adică pentru încrederea publică acordată anumitor valori, lucruri, semne, înscrisuri. Raportul de cauzalitate poate fi stabilit cu ușurință în cazul infracțiunilor de fals întrucât acestea fiind infracțiuni de pericol, urmarea imediată este rezultatul implicit al acțiunii.
Latura subiectivă presupune analiza formei de vinovăție, a mobilului și a scopului infracțiunilor de fals. În ceea ce privește forma de vinovăție, infracțiunile de fals se săvârșesc cu intenție directă sau indirectă. Mobilul infracțiunilor de fals nu este cerut de lege pentru existența vreuneia dintre aceste infracțiuni însă identificarea și probarea lui este importantă în vederea individualizării răspunderii penale și a luării unor măsuri de siguranță sau de prevenire (în cele mai multe situații acesta este dorința obținerii cu ușurință a unor ridicate profituri materiale). Determinarea scopului cu care se săvârșește infracțiunea va ajuta la stabilirea formei de vinovăție ca fiind intenția directă.
Privitor la formele infracțiunilor de fals facem precizarea că acestea pot parcurge toate etapele activității infracționale respectiv acte de pregătire, tentativă și infracțiune consumată. Actele pregătitoare sub formă deținerii de instrumente în vederea falsificării de valori se pedepsesc ca infracțiune de sine stătătoare, potrivit prevederilor art. 314 Noul Cod Penal. Tentativa se pedepsește la infracțiunile prevăzute de art. 310, 311, 312, 313, 317, 320, 321, 322 Noul Cod Penal. Infracțiunile de fals se consumă în momentul realizării acțiunii de denaturare a adevărului, de falsificare, punere în circulație, folosire a înscrisului falsificat în măsura în care această acțiune este de natură să producă consecințe juridice, fără a fi însă necesar ca aceste consecințe să se producă efectiv. Infracțiunile de fals sunt incriminate sub modalități simple sau agravate.
În ceea ce privește sancțiunile prevăzute de legiuitor pentru infracțiunile de fals, pedeapsa principală diferă de la o infracțiune la alta, fiind pedeapsa închisorii prevăzută ca pedeapsă principală unică sau alternativ cu cea a amenzii. În cazul infracțiunilor de falsificare de monede sau alte valori, falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată, emiterea frauduloasă de monedă și falsul material în înscrisuri oficiale (atunci când este săvârșită de către un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu) se prevede și pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi.
Capitolul III
Elemente de siguranță și metode de imprimare utilizate pentru securizarea documentelor. Documente de călătorie electronice
Cunoașterea elementelor de siguranță și a tehnicilor de imprimare a documentelor de călătorie, reprezintă un lucru esențial în examinarea criminalistică a documentelor false sau falsificate. Pentru a ridica gradul de securizare din documentele de călătorie Uniunea Europeană prin Regulamentul 2252/2004 a impus câteva standarde pentru elementele de securitate și elementele biometrice integrate în documentele de călătorie emise de statele membre. Astfel s-a urmărit reducerea numărului celor care încearcă să folosească documente de călătorie false sau falsificate, respectând în același timp normele și standardele tehnice internaționale ISO (Organizația Internațională de Standardizare) și recomandările ICAO (Organizația Internațională a Aviației Civile) [36].
III.1 Elemente de siguranță pentru securizarea documentelor
Unul dintre cele mai importante elemente de siguranță este reprezentat de filigran. Acesta este realizat în procesul de fabricare a hârtiei cu ajutorul cilindrilor filigranari și poate fi filigran fără umbră și relief (negativ), filigran masă plată care este umbrit, dar nu prezintă nici un relief (pozitiv), filigran formă rotundă care este umbrit și prezintă reliefuri nepercepute la atingere (combinat) și filigran electro-type [37].
Fibrele (Fig.1) de securitate sunt de diverse culori și sunt amestecate în pasta de hârtie în cursul procesului de fabricare a hârtiei, astfel încât să fie integrate în aceasta în locuri aleatorii și la adâncimi variate. Culoarea le face să iasă în mod clar în evidență față de hârtie, putând fi ușor observate cu ochiul liber (Fig.1 a). De esemenea ele pot fi invizibile cu ochiul liber, dar cu reacție în lumină UV (Fig.1 b) [37].
Figura 1. Fibre vizibile în lumină albă (a), și cu reacție în UV (b).
Planșetele (Fig.2) sunt mici discuri colorate încorporate (sau răspândite) în hârtie în cursul fabricării acesteia. Planșetele sunt încorporate în mod similar fibrelor. Planșetele pot fi metalice sau transparente (Fig.2a), ele pot, de asemenea, deveni fluorescente la lumină UV (Fig.2b) sau pot conține o substanță iridiscentă care își modifică culoarea [37].
Figura 2. Planșete vizibile în lumină albă (a) și U.V. (b)
Firul de siguranță (Fig.3) este o bandă (de plastic, metalică sau din alt material) încorporată total sau parțial în suport în cursul fabricării pentru a constitui un element de securitate suplimentar. Există o gamă largă de fire de siguranță, de la benzi laminate din polimeri, acoperite cu metal, colorate și microimprimate până la fire foarte complexe care pot fi citite cu ajutorul dispozitivelor speciale [37].
Figura 3. Firul de sigurață în lumină albă (a) și lumină U.V. (b)
Kinegrama (Fig.4) este o hologramă generată de calculator capabilă să producă imagini multiple de înaltă rezoluție. Kinegrama conține tipuri speciale de elemente optice de difracție generate de calculator, cu reliefuri (grile) de suprafață simetrice și asimetrice. În mod tipic, aceste grile sunt dispuse conform unei grafici vectoriale și pot fi proiectate în moduri diferite pentru a produce efecte cinematice, de schimbare a culorii, inversare a contrastului și alte efecte speciale [37].
Figura 4. Kinegramă
Holograma (Fig.5) este un element de siguranță care, deși plată (tridimensională), lasă impresia de profunzime, atunci când se vizualizează sub un anumit unghi de vedere [37].
Figura 5. Hologramă
Imaginea latentă (Fig.6) este un motiv imprimat prin intaglio , vizibil când este înclinat și observat la lumină oblică. În funcție de unghiul luminii oblice, imaginea apare deschisă pe un fond mai închis sau viceversa. Un model de linii în relief în unghiuri drepte (90°) formează o suprafață specială care pune în evidență motivul prin intermediul unor efecte de umbră și lumină [37].
Figura 6. Imaginea latentă
Imaginea codată (ascunsă) – IPI (Fig. 7) este realizată prin intermediul unor mijloace software speciale și poate conține : informații individuale, cum ar fi numărul pașaportului sau numele titularului, sau informații statice, cum ar fi numele țării. Aceste informații sunt invizibile pentru ochiul uman, deoarece sunt imprimate în format „ascuns” și nu pot fi văzute decât cu o lentilă de decodare (dispozitiv special de vizualizare) sau cu echipament de laborator (scanner sau aparat de fotografiat cu calculator echipat cu software de procesare a imaginilor) [37].
Figura 7. Imagine laser variabilă [38]
Imaginea laser variabilă (Fig.8) este o imagine gravată cu laser cu efect de înclinare, încorporată în carduri de plastic: imaginile sunt gravate în unghiuri diferite printr-o rețea de lentile cilindrice ștanțate pe suprafața cardului. Imaginea care poate fi observată se modifică în funcție de unghiul de observare [37].
Figura 8. Imagine laser variabilă
Microcipul – cu contact (Fig.9) este un circuit integrat (microcip) pentru stocarea și prelucrarea datelor, integrat, de exemplu, în cărți de identitate. Acest instrument electronic securizat conține, de exemplu, următoarele date personale: numele, data nașterii, locul nașterii, autoritatea emitentă și o versiune digitalizată a imaginii titularului. O carte de identitate cu microcip cu contact trebuie introdusă într-un dispozitiv de citire pentru a intra în contact cu conectorii electrici, astfel încât informațiile de pe aceasta să poată fi citite. Părțile vizibile ale modulului cipului sunt contactele aurite tipice [37].
Figura 9. Microcip cu contact.
Microcipul – fără contact (Fig.10) este un circuit integrat (microcip) încorporat de exemplu în pașapoarte, cărți de identitate și permise de ședere biometrice în scopul stocării și prelucrării de date. Cipul, invizibil în majoritatea documentelor, comunică cu dispozitivul de citire prin unde electromagnetice [identificare prin frecvență radio (RFID)]. Pentru inițierea transmisiei este necesară apropierea de dispozitiv [37].
Figura 10. Microcip fară contact.
III.2 Tehnici de imprimare a documentelor
Imprimarea inkjet (Fig.11.a) este o tehnică de imprimare care folosește o imprimantă ce funcționează pe principiul eliberării unor stropi de cerneala lichidă direct pe substratul de hârtie. Punctele rezultate în urma imprimării sunt dispersate în mod aleatoriu, de asemenea, cerneala pătrunde în masa hârtiei făcând ștergerea chimică sau mecanică destul de greu de realizat. În funcție de intensitatea culorii care se dorește a fi obținută numărul de puncte de aceeași culoare poate fi diferit. Un dezavantaj al acestei imprimări este faptul că aceasta poate fi usor reprodusă datorită costurilor reduse ale imprimantelor inkjet [39].
Imprimarea inkjet nu putea fi folosită in documentele de călătorie din polimer, dar în ultimii ani aceasta a devenit posibilă prin utilizarea metodei innosec fusiun (Fig.11.b). Cum fila cu datele de identificare este confecționată din mai multe straturi de polimer, cerneala este așezată pe straturi diferite, fiecare nuanță pe câte un strat. În momentul în care acestea se supun la temperaturi înalte pentru a forma fila, cerneala trece de la un strat de polimer la altul formând astfel imaginea [39].
Figura 11. Imprimare inkjet (a) și inossec fision (b).
Imprimarea laser (Fig.12) este o imprimare digitală utilizând tonerul pentru a imprima diferite imagini sau texte. La această imprimare punctele sunt așezate în pod ordonat atât pe verticală, cât și pe orizontală. Se recunoaște prin urme de toner în jurul imaginii sau textului tipărit. Principalul dezavantaj al acestei imprimări este faptul că tonerul nu pătrunde în suportul de hârtie facând stergerea chimică sau mecanică mai ușor de realizat. Imprimarea cu laser se utilizează cu preponderență la imprimarea datelor de identificare ale titularului documentului [39].
Figura 12. Imprimarea laser.
Gravarea și perforarea laser (Fig.13). La realizarea gravării cu laser (Fig13.a) nu se poate folosi cerneală sau toner, ci se realizează printr-un proces de întunecare bazat pe arderea policarbonatului, cu o rază laser. Gravarea cu laser se poate face pe documente din policarbonat sau pe cele tip carduri din plastic. Gravarea cu laser poate fi și tactilă (în relief) aceasta se utilizează de obicei la seria documentelor [39].
Tot prin gravare laser sunt realizate și imaginile laser variabile, care sunt de două tipuri: CLI (imagine laser variabilă) – liniile sunt asezate în plan vertical și MLI (imagine laser multiplă) – liniile sunt așezate în plan orizontal [39].
Imaginile sau textele obținute prin gravare laser sunt tot timpul alb – negru din cauza undei de ardere cu laser. Această procedură este, în general, întâlnită la paginile computerizate de policarbonat. De asemenea, se folosește pentru a imprima datele personale și pentru integrarea fotografiei titularului.
Perforarea cu laser (Fig13.b) constă în perforarea unei porțiuni dintr-un document pentru a forma o imagine sau un grup de litere/cifre. Perforarea laser se utilizează în principiu la realizarea fotografiei în umbră din documente și a seriei acestora. În momentul expunerii unui document perforat laser sub lumină UV, praful rezultat în urma arderii reacționează. La serie, se constată o scădere în diametru a găurilor rezultate în urma perforării, de la prima la ultima pagină [39].
Figura 13. Gravarea laser (a) și perforarea laser (b)
O altă modalitate de imprimare o reprezintă cea prin transfer termic [39]. Aceasta se realizează la cald prin două procedee: termotransfer și termosublimare. În cazul termotransferului (Fig.14b) imprimarea se realizează prin aplicarea de căldură pe o panglică termosensibilă care conține cerneală pe bază de ceară sau rășină. Panglica de cerneală colorată este încălzită pe o anumită porțiune, după care cerneala topită este transferată integral de pe panglică pe suport. Mărimea porțiunii de cerneală transferată variază în funcție de procesul de încălzire. Semitonurile sunt generate prin aplicarea unui raster. Transferul unui strat omogen de culoare generează puncte sau zone cu margini bine definite. Se pot folosi, de asemenea, panglici cu cerneluri speciale, de exemplu cu pigmenți metalici.
Imprimantele cu sublimare folosesc o panglică cu tuș, în mod asemănător imprimantelor cu termotransfer. Colorantul de pe folie este încălzit la o temperatură specifică la care se evaporă, după care pătrunde în suport. Pentru că acest proces de pătrundere să aibă loc, este necesar un suport acoperit cu un material special. Cantitatea de colorant care pătrunde în suport variază în funcție de temperatura aplicată. Aceasta facilitează obținerea unei imagini cu tonuri continue de culoare. Un exemplu de imprimare prin termosublimare este redat în Figura 14a.
Diferența dintre acestea două constă în faptul că una folosește panglică cu cerneală, iar cea de a doua folosește panglică cu tuș.
Figura 14. Imprimarea prin termosublimare (a) și prin termotransfer (b)
Imprimarea offset (Fig.15) este un procedeu de imprimare indirect în care textul sau imaginile sunt transferate pe un cilindru acoperit cu o suprafață de cauciuc și de acolo sunt imprimate pe suport. Imprimarea offset se bazează pe principiul respingerii reciproce dintre apă și grăsime; se caracterizează prin distribuția uniformă a cernelii și prin prezența marginilor cu limite precise. Zona de imprimare și cea care nu imprimă se află pe același plan al plăcii de imprimare. Este o tipărire de înaltă calitate ce se utilizează de obicei la realizarea desenului de fond din documentele de călătorie (desene guilloch) [39].
Figura 15. Imprimare offset
Imprimarea intaglio (Fig.16) este o tehnică de imprimare prin care imaginea care urmează să fie imprimată este gravată pe suprafața unei plăci de imprimare. Se aplică mai întâi pe placa de imprimare o cerneală groasă și foarte pigmentată, după care zonele care nu imprimă (care nu sunt retrase) ale suprafeței sunt curățate de cerneală. În final, cerneala rămasă în părțile gravate ale plăcii de imprimare (imaginea care urmează să fie imprimată) este transferată pe suport la presiune ridicată. Presiunea obligă suportul să pătrundă în zonele retrase ale plăcii de imprimare, obținându-se astfel un relief tactil ridicat. Acest procedeu de imprimare este utilizat și la realizarea imaginilor latente (care se observă doar sub un anumit unghi de vedere) [39].
Figura 16. Imprimare intaglio
Gravura printată (rotogravura) (Fig.17) este o tehnică de imprimare care folosește plăci de imprimare cu zone de nișă sau alveole care alcătuiesc imaginile impregnate. Plăcile pentru tipărire sunt în contact direct cu suportul. Adâncimea și mărimea alveolelor retrase determină cantitatea de cerneală care este transferată pe suport. Sunt folosite cerneluri foarte fluide și cu uscare rapidă. Aceasta permite, de asemenea, suprapunerea cernelurilor. Structura alveolelor poate fi vizibilă în anumite cazuri. Prin examinarea la microscop se observă marginile zimțate ale imaginii imprimate. Această imprimare este palpabilă și poate fi văzută în lumină oblică. În general, această imprimare este utilizată pentru a se asigura laminatele de pe coperțile pașapoartelor [40].
Figura 17. Gravură printată
Imprimarea în iris (Fig.18). Este numită, de asemenea, și imprimare cu canale separate. Acest procedeu de colorare utilizat în imprimarea offset este folosit pentru protejarea documentelor de securitate împotriva separării culorilor sau a copierii, prin îmbinarea subtilă a culorilor având ca rezultat o modificare graduală de culoare. Această tehnică de imprimare este utilizată cu precădere la realizarea desenului de fond în documente [41].
Figura 18. Imprimare iris.
III.3 Documente de călătorie electronice
Elementele biometrice integrate în pașapoartele electronice în conformitate cu standardul ICAO constau dintr-o imagine facială obligatorie și amprente.
Consiliul Europei a stabilit, conform Regulamentului nr. 2252/ 2004, un minim de standarde pentru elementele de securitate și elementele biometrice integrate în pașapoarte și în documente de călătorie emise de statele membre. Prin introducerea acestor noi elemente de siguranță în documente se speră la o reducere a numărului celor care încearcă să pătrundă pe teritoriul unor state cu documente false sau falsificate.
Biometria este o metoda tradițională de identificare a individului cu ajutorul mijloacelor tehnico-științifice moderne, pe baza caracteristicilor anatomice și comportamentale ale acestuia. Aceste caracteristici trebuie sa fie universale, unice, permanente, colectabile și măsurabile. Finalitatea sistemului biometric constă în verificarea și autentificarea, identificarea ori codarea datelor care ajută la obținerea unor chei biometrice. Astfel, se poate vorbi despre biometria pentru autentificare și biometria pentru identificare [42].
Biometria pentru autentificare constă în cautarea unui individ "unu contra unu" pentru demonstrarea faptului că un purtator de document este titularul legitim. Dacă amprenta unei persoane figurează pe o cartelă biometrică, cu siguranță persoana care prezintă cartela este adevăratul posesor al acesteia. Această utilizare a datelor biometrice nu asigură unicitatea identității, același individ putând avea mai multe identități. Pornind de la identitatea unei persoane este posibil să se regăsească datele biometrice [43]. Eliberarea sau schimbarea unui act constituie o activitate simplificată și securizată, selecționând identitatea persoanei se poate obține o caracteristică biometrică care este comparată cu cea a purtătorului. De asemenea, unicitatea eliberării actului este asigurată în momentul eliberării acestuia. Daca individul are un alt act eliberat sub o altă identitate, datele biometrice ale acestuia sunt deja înregistrate în baza de date și sistemul îl detectează [43].
Pașapoartele biometrice sau electronice posedă un cip fără contact (RFID) integrat. Acesta este încorporat în documentul de călătorie în moduri diverse. Cipul poate fi integrat într-o folie groasă și transparentă, în coperta documentului sau într-o pagină specială din policarbonat (Fig.19). Pentru păstrarea securității datelor se efectuează un control de bază al accesului – cipul fără contact poate fi citit de dispozitivul corespunzător numai după ce a fost deblocat prin validarea unui cod PIN, precum și un control aprofundat al accesului (autentificare la terminal) – în cadrul zonei de citire optică (MRZ) a documentului; schimbul de date este protejat prin intermediul unui protocol PKI (infrastructură cu cheie publică) codat [44].
În ciuda introducerii acestor elemente de siguranță, s-a demonstrat că acest cip poate fi clonat foarte ușor și fără costuri prea mari. Pentru a se realiza acest lucru este nevoie doar de un calculator cu un program special și un cititor de carduri, acestea putând fi citite la o distanță de până la 30 m. Datele clonate în calculator pot fi transmise pe alt cip sau modificate pe calculator și apoi transmise pe un alt cip. Acesta poate fi folosit într-un document de călătorie fals sau într-un document de călătorie procurat în alb pe căi ilicite și completat de către persoane neautorizate. Această metodă de falsificare este greu de depistat deoarece cipurile clonate sunt citite de cititoare, clonarea putând fi demonstrată după o examinare criminalistică specială de către experții criminaliști în IT [44].
Figura 19. Modul de integrare a cip-ului fără contact în document.
Capitolul IV
Metode de comitere a falsului. Studii de caz
În funcție de întinderea acțiunii falsificatorilor se deosebesc doua tipuri de acțiuni ilicite exercitate asupra documentelor: falsul total și falsul parțial.
IV.1 Falsul total (contrafacerea)
Falsul total constă în contrafacerea în totalitate a unui document. Acesta poate fi realizat de persoane particulare sau diferite organizații cu preocupări de natură ilicită. În prezent, diferite persoane și organizații specializate în astfel de acțiuni, folosesc tehnici dintre cele mai avansate, având la dispoziție aparatură de vârf (mașini speciale de tipărit, copiator color, etc) reușind să contrafacă mai multe tipuri de documente, unele apropiate de cele originale, ce sunt mai greu de descoperit [45].
Falsul total poate fi împarțit în două categorii:
contrafacerea (imitarea) unui document eliberat de autoritatea competentă a unui stat sau a unei organizații internaționale recunoscută în mod oficial de un stat;
realizarea unor documente fanteziste eliberate de o singură persoană sau de organizații ilegale, nerecunoscute de autoritatea unui stat.
La aceste documente de călătorie se poate observa în momentul examinării criminalistice o imprimare neconformă. Dimensiunile literelor și cifrelor sunt mai mari, filigranul lipsește sau este diferit față de cel original. De asemenea, dimensiunile documentului pot fi altele decât cele ale celui original, lipsind planșetele, fibrele, modul de broșare fiind diferit, iar tipul de hârtie folosit la confecționarea filelor documentului poate fi și el diferit [45].
IV.2 Falsul parțial
Falsul parțial constă în înlocuirea unei porțiuni din documentul de călătorie, în așa fel încât, efectele juridice ale documentului de călătorie să fie cu totul altele decât cele pentru care a fost constituit inițial [45].
Falsul parțial se poate realiza atat prin acțiuni mecanice, chimice, cât și cu ajutorul unui computer.
Falsurile cu agenți chimici se descoperă și se cercetează cu ajutorul razelor ultraviolete precum și a unor compuși chimici speciali. De asemenea în momentul intervenției mecanice sau chimice asupra documentului se distrug și elementele de siguranță, desenul de fond fiind șters, filigranul distrus [45].
În momentul în care un document de călătorie este suspect de falsificare, expertul criminalist examinează documentul de călătorie cu ajutorul unor tehnici din laborator pentru a se stabili modul de falsificare (înlăturarea de text, cifre sau litere, acoperirea de text, modificarea, adăugirea și intercalarea de text, decuparea și reconstituirea unor file sau înlocuirea fotografiei, contrafacerea parțială a documentului etc.) [45].
Înlăturarea de text, cifre sau litere este utilizată de obicei la nume și prenume și la semnele particulare. Acoperirea de text se realizează prin acoperirea unei porțiuni din text. Aceasta este în general o manoperă grosolană, sesizabilă cu ochiul liber. Modificarea, adăugirea și intercalarea de text, se realizează prin modificarea unor litere și cifre sau prin intercalarea unor texte în locurile rămase libere. Prin această metodă se falsifică numele, prenumele, data nașterii, data eliberării și valabilitatea documentului. Decuparea și reconstituirea unor file constă în detașarea unei porțiuni dintr-un document autentic și lipirea acesteia la un alt document. De regulă, se detașează porțiuni cu datele de identitate sau cu diferite vize și acestea se transpun la documentul nou constituit de la care s-a detașat, de asemenea, o porțiune de formă celei ce urmează a fi introduse. Înlocuirea fotografiei se face pentru a se putea folosi documentul de către o altă persoană decât titularul.
Metodele enumerate anterior sunt mai rar folosite în ultima perioadă datorită tehnologiilor avansate de realizare a documentelor. O metodă relativ nouă de falsificare, dar care s-a extins foarte mult în ultima periodă, o reprezintă înlocuirea filei cu datele de identificare ale titularului. Astfel, fila cu datele de identificare ale titularului poate fi înlocuită în totalitate sau șterse unele date de pe aceasta și retipărite [41]. Laminatul de siguranță al filei poate fi dezlipit, datele de pe filă pot fi șterse cu ajutorul unor substanțe chimice, și se lipește peste aceasta o alta filă subțire cu alte date de identitate, apoi se relipește laminatul de siguranță. La documentele falsificate prin această metodă se observă o grosime mai mare a filei informatizate, filigranul este estompat sau lipsește, desenul de fond este diferit, tehnica de imprimare a datelor titularului este diferită. De asemenea și kinegramele transparente de pe laminatul de siguranță sunt deteriorate.
IV.3 Studii de caz
IV.3.1 Materiale și metode
După 1990, la trecerile de frontieră ale României, au fost identificate un număr mare de documente de călătorie, dintre care amintim: pașapoarte, cărți de identitate, vize, certificate de înmatriculare, cecuri și valută, timbre poștale, certificate și titluri de valoare și a altor titluri de valoare emise de către state, cărți de credit și mijloace de plată, procuri și alte documente notariale.
Dintre acestea, în lucrarea de față sunt luate în discuție o serie de documente greu de identificat la prima vedere, sub forma falsului total și parțial, respectiv o viză și două pașapoarte simple. În identificarea acestora s-au folosit comparatorul video-spectral și stereo-microscopul.
IV.3.2 Rezultate și discuții
Un prim caz este reprezentat de o viză asupra careia s-a intervenit prin ștergere mecanică. Prin utilizarea luminii infraroșii s-a localizat ștergerea mecanică dintr-o viză identificată inițial prin mijloacele specifice controlului de frontieră în lumină IR (Fig. 20a), care a fost ulterior examinată și prin alte tehnici. Astfel, o serie de caracteristici de suprafață privind ștergerea mecanică s-a obținut prin folosirea luminii albe, când s-a observat că desenul de fond este deteriorat în locul în care s-a intervenit mecanic, microtextul este distrus, iar hârtia este scămoșată în zona respectivă (Fig. 20b). Întrucât, cele două tehnici au permis identificarea corectă, viza falsă nu a mai necesitat și alte analize, cum ar fi cea cu raze UV, stereomicroscopia sau microscopia electronică de baleaj cu spectrometrie de raze X.
Figura 20. Evidențierea zonelor cu ștergere mecanică în lumină infraroșie (a) și albă (b)
Un alt exemplu este reprezentat de documentul din Figura 21 în care a fost înlocuită fotografia și a fost modificat anul nașterii. Această modalitate de falsificare este des întâlnită în practică. La documentul falsificat se observă distrugerea desenului de fond din partea superioară a fotogtafiei, zona unde s-a intervenit cu agenți chimici rămânând albă în urma distrugerii desenului de fond.
Figura 21. Privirea in lumina alba a documentului autentic (a) și a celui contrafăcut (b).
Studiind o porțiune din conturul fotografiei cu ajutorul unui aparat de mărit (stereomicroscop) se poate observa că a fost dezlipită o porțiune din folia de protecție și a fost introdusă o alta fotografie, apoi a fost relipit laminatul (Fig.22). Fotografia autentică a fost ștearsă cu o substanță chimică distrugându-se totodată și desenul de fond. În urma încercării de a reface desenul de fond se observă că o parte din linii nu mai au continuitate între porțiunea autentică și cea la care s-au facut modificări.
Autentic Contrafăcut
Figura 22. Zona mărită a unei porțiuni din document.
Mărind porțiunile din documentul falsificat unde apare data nașterii se poate observa cum cifra 8 diferă față de celelalte cifre, aceasta fiind imprimată inkjet față de restul datelor care sunt laser. Desenul de fond este și el deteriorat în locul unde s-a intervenit chimic. După cum se poate observa în Figura 23.
Figura 23. Zona mărită a locului unde s-a intervenit chimic.
În momentul expunerii sub lumina UV a unui comparator video spectral se poate observa cum locul unde s-a intervenit chimic reacționează la această rază de lumină (Figura 24). În același timp și desenul stilizat care reacționa în galben – verzui a fost distrus unde s-a intervenit chimic.
Autentic Contrafăcut
Figura 24. Expunerea sub rază U.V a filei documentului
Un alt caz de contrafacere parțială este un pașaport simplu la care s-a înlocuit fila cu datele de identificare ale titularului, respectiv fila informatizată (Fig. 25b). În documentul examinat, în momentul privirii în lumină albă s-au observat diferențe mari între un document autentic (Fig.25a) pentru țara respectivă (Bulgaria) folosit ca model de comparat și cel contrafăcut, desenul de fond este diferit, lipseau kinegramele transparente de pe folia TKO ( Fig. 25b).
Fig. 25. Fila informatizată în lumină albă a documentului autentic (a) și cel contrafăcut (b).
Un element esențial care a sugerat ca este o contrafacere a fost fotografia, care deși a fost imprimată laser color, față de referință (Fig. 26a) raster-ul este diferit (Fig. 26b). În cazul fotografiei autentice punctele sunt aliniate pe verticală și orizontală, iar la cea contrafăcută punctele sunt aliniate oblic.
Figura 26. Imaginea marită a unei porțiuni dintr-un document autentic (a) și contrafăcut (b) evidențiind alinierea diferită a raster-ului
La analiza documentului în lumina UV s-au identificat și alte elemente care au sugerat că este vorba de o contrafacere. Cu ajutorul luminii UV s-a evidențiat lipsa fibrelor galben verzui în documentul contrafăcut și deteriorarea grupului de litere BGR (Bulgaria) din jurul fotografiei în umbră (Fig. 27b).
a. b.
Figura 27. Imaginea în lumină U.V. a documentului original (a) și
a celui contrafăcut (b)
Un caz de fals total este ilustrat în Fig. 28, în care se evidențiază diferite tipuri de contrafacere, care pot fi observate fie în lumină albă sau UV, fie în lumină IR. Un prim element care sugerează că respectivul document este un fals a fost lipsa imaginii optic variabile la inițialele RF, care asigură fotografia documentului (Fig. 28a,b); aceasta nu și-a schimbat culoarea în momentul vizualizării din diferite unghiuri. De asemenea, la documentul contrafăcut lipsește imaginea latentă (Fig. 28d). Desenul care ar trebui sa conțină imaginea latentă este realizat offset, spre deosebire de imaginea autentică care este realizată intaglio. În momentul vizualizării în lumină albă incidentă, în cazul documentului autentic (Fig. 28c), se observă cuvântul “FRANCE”, element care lipsește documentului contrafăcut.
Fig. 28. Imaginea unui document autentic (a, c) și contrafăcut (b, d) analizat sub lumină albă
Folosind lumina transparentă s-au identificat și alte elemente care au relevat falsul. Astfel, la documentul contrafăcut (Fig. 29b) lipsește filigranul și firul de siguranță, în timp ce la documentul autentic (Fig. 29a) se poate observa filigranul combinat cu imaginea unei femei, filigranul electrotype și firul de siguranță cu microtext negativ.
Figura 29. Imaginea unui document autentic (a) și
contrafăcut (b) în momentul privirii în lumină transparentă
În momentul expunerii în lumină UV, fila informatizată din documentul fals are reacții diferite. Fila informatizată a documentului autentic reacționează galben-verzui (Fig. 30a), pe când cea contrafăcută reacționează galben-verzui și roșu (Fig. 30b). De asemenea, s-a constatat că există diferențe și în cazul distribuirii fibrelor din filele pașaportului contrafăcut (Fig. 29c). Acestea sunt plasate în aceeași poziție pe fiecare pagină și nu în mod aleatoriu cum este normal.
Figura 30. Documentul falsificat are reacție diferită în lumină UV
Un element important pentru depistarea contrafacerii documentului este modul de perforare a seriei acestuia. La documentul autentic (Fig. 31a) perforarea este laser, observându-se urme ale arderii în jurul marginilor găurilor, scăderea progresivă a diametrului găurilor, în timp ce la cel contrafăcut (Fig. 31b) seria este realizată prin perforare mecanică, găurile având aceeași dimensiune, marginile fiind ridicate pe verso.
Figura 31. Perforarea seriei unui document autentic (a) și contrafăcut (b)
Concluzii
Astăzi, riscurile și amenințările cu care se confruntă un stat au din ce în ce mai mult un caracter transfrontalier și pot fi ținute sub control numai printr-o cooperare activă a statelor. Falsificarea sau contrafacerea documentelor de călătorie, a vizelor, cecurilor și a valutei, a timbrelor poștale, certificatelor de valoare și a altor titluri de valoare emise de către state, a cărților de credit și mijloacelor de plată sunt infracțiuni grave care aparțin, în cele mai multe cazuri, unor rețele de crimă organizată transfrontaliere.
Documentele apar ca înscrisuri de o însemnatate deosebită, de aceea cercetarea criminalistică a documentelor este importantă dar și dificilă în același timp. În general, mijloacele de care dispun infractorii sunt în pas cu cele mai noi descoperiri tehnice, ceea ce face inevitabilă creșterea permanentă a nivelului tehnologic, al măsurilor în replică. Organele de expertiză din toate țările au nevoie de dotări informaționale și mijloace moderne de investigare criminalistică a documentelor. La acest capitol datele tehnice și științifice necesită o înnoire sistematică, deoarece metodele și procedeele de falsificare se schimbă, apar noi posibilități de alterare a documentelor. Aceasta este și rațiunea pentru care s-a obținut dotarea noastră cu sisteme moderne de investigare științifică a documentelor, asistate de soft-uri specializate, cum sunt Sistemul Foram 685-2 și Comparatorul Videospectral VSC 5000.
În ciuda nivelului înalt de dezvoltare al omenirii, falsificarea documentelor ramâne o problemă actuală, infracțiune ce capătă, tot mai mult, un caracter internațional, care ar facilita savârsirea altor infracțiuni grave cum ar fi traficul de ființe umane, traficul de stupefiante s.a. Sub amenințarea tot mai mare a terorismului sau a altor infracțiuni ce pun în pericol comunitatea internațională e necesară implementarea unor măsuri de siguranță atât la punctele de trecere a frontierei cât și respectarea și perfecționarea elementelor de siguranță, în ceea ce privește eliberarea documentelor.
Bibliografie
[1] Em. Stancu, Tratat de criminalistică, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2002, p. 27.
[2] Noul Cod Penal al României, Partea specială, Titlul VI
[3] Em. Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. Actamii, Buc, 2001,p. 277.
[4] L. Cârjan, Criminalistică. Tratat, Ed. Pinguin Book, București, 2005, p. 395.
[5] C. Ciopraga, I. Iacobuță, Criminalistica, Ed. Junimea, Iași, 2001, p. 170.
[6] A. Frățilă, Ghe. Pașescu, Expertiza criminalistică a semnăturii, Ed. Națională, București, 1997, p.14-15.
[7] V. Berchesan, M. Ruiu, Tratat de tehnică criminalistică, Ed.Little Star, București, 2004, p. 527.
[8] T. Barbuc, Examinarea actelor nedatate sau cu datare falsă, Tratat practic de criminalistică, Ed. Ministerului de Interne, vol. III, București, 1980, p. 272.
[9] L. Cârjan, Criminalistică. Tratat, Ed. Pinguin Book, București, 2005, p. 395.
[10] V. Berchesan, Cercetarea penală. Criminalistica – teorie și practică, ediția a II-a, Ed. Icar, București, 2002, p. 164.
[11] E. Locard, Les faux en écriture et leur expertise, Editure Payot, Paris, 1959, pag. 345 – 355.
[12] D. Sandu, Falsul în acte. Descoperirea și combaterea prin mijloace criminalistice, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1994. p. 9
[13] I. Sandu, V. Cotiugă, Cercetarea criminalistică a bunurilor de patrimoniu și a documentelor falsificate, Ed. Ait Laboratories, București, 2011.
[14] C. E. O'Hara si J. W. Osterburg – An introduction of Criminalistics, Editure MacMillan, New York, 1960, pag 357 – 360.
[15] T. Barbuc, Tratat practic de criminalistică, vol. III, pag 272, Ed. Ministerului de Interne, București, 1980.
[16] W. R. Harrison – Suspect Documents, their scientific examination, Editure Sweet&Maxwell, London, 1964, vol. II, pag. 337.
[17] Ghe. Neremza, (2002), Metode și mijloace de comitere a falsurilor în documentele pentru trecerea frontierei, Criminalistică, anul IV, 2002, nr. 4, pp.33-35.
[18] A. Albinaru, L. Bataneanc, E. Bobar, (2003), Modalități de fals în pașapoarte străine, Comunicări științifice la al 7-lea Simpozion național de Criminalistică, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, pp. 48 – 62.
[19] C. Paveliuc, (2004), Evoluția și importanța măsurilor de siguranță la pașapoarte, Investigarea criminalistică a locului faptei, București, pp. 468-473
[20] I. Enache, F. Răican, (2001), Falsuri realizate în documente de călătorie, Criminalistică, anul III, nr. 4, 2001, pp.31-32.
[21] S. Alămoreanu, Clasic și modern în examinarea documentelor suspecte. Ed. Alma Mater, Cluj-Napoca, 2003.
[22] http://www.computerworld.ro/bloguri/recviem-pentru-masina-de-scris/
[23] A.S. Osborn, Questioned Documents, Second edition, Editure Boyd Printing Company, Albany, N.Y., S.U.A, 1952, pag. 82.
[24] F. Răican, Analiza unui pașaport contrafăcut, Criminalistica, anul IV, nr. 6, 2002, p.17.
[25] I. Buta, Tratat practic de criminalistică, vol. III, Editura Ministerului de Interne, București, 1980, pag. 486.
[26] L. Petrică, Note de Curs – Academia de Poliție “Al. I. Cuza”, București: Editura M.I.R.A. 2005.
[27] I. Buta, M.Dobrilă, Expertiza urmelor de cerneală, tuș și pastă de scris, Tratat practic de criminalistică, vol. III, Ministerul de Interne, 1980, p. 486-500
[28] C. Paveliuc, Ghidul polițistului de frontieră pentru combaterea fraudei în documente și vize, Editura MAI, București, 2008.
[29] L .Bobos, Stabilirea falsului prin adăugiri în acte, în “20 de ani de expertiză criminalistică”, Ministerul Justiției, București, 1970
[30] Ghe. Nistoreanu, A. Boroi, Drept Penal. Partea generală, Ed. All Beck, București, 2002.
[31] V.Dongoroz, și colaboratorii, Explicații teoretice ale Codului Penal, vol. I și II, Ed.Academiei Române, București, 2003
[32] D. Sandu. Prevenirea falsului în înscrisuri în lumina unor constatări din practica expertizei criminalistice, Revista Română de Drept, nr.8, 1973, p. 22-28.
[33] O. Stoica, Despre răspunderea penală pentru falsul în acte, București, 1985 p.253.
[34] C. Duca, Noi mijloace tehnice de examinare a documentelor, Criminalistica, anul III, nr. 2, 2001, pp.17-18.
[35] Potolinca D., Negru C.I., Sandu I., (11 May 2013), Procedee întâlnite la falsificarea documentelor de călătorie, Creativity in European Context, International Workshop, Iasi, pp. 147-152
[36] I.F. Krîlov, Criminalistica, Leningrad, 1976, p.202-203.
[37] http://prado.consilium.europa.eu/ro/glossaryPopup.html
[38] http://www.any.hu
[39] C.I. Negru, D. Potolinca, I. Sandu, (11 May 2013), Tegnici de imprimare întâlnite la documentele de calătorie, Creativity in European Context, International Workshop, Iasi, pp. 153-160.
[40] C. M. Borota, Printing techniques used to secure border crossing documents, International Journal of Criminal Investigation, Vol. 2, Insue 1, 2012,pp. 21 – 40.
[41] D. Potolinca, I. Sandu, G.I Olteanu, G. Drochioiu, V. Sirbu, The study of documents counterfeit procedures by analyzing the security elements, International Journal of Criminal Investigation, Vol. 2, Insue 3, 2012,pp. 221 – 233.
[42] ICAO Doc 9303, Specifications for Electronically Enabled MRtds with Biometric Identification Capability, Machine Readable Travel Documents Part 3, Machine Readable Official Travel Documents, Volume 2, 2008.
[43] J.P. Chapman, Determining the Security Enhancement of Biometrics in E-Passports, International Center for Information Technology, Seminar Biometry & Security, Bonn, November 30, 2009.
[44] G. Ng-Kruelle, P.A. Swatman, J.F. Hampe, D.S. Rebne, (Biometrics and e-Identity (e-Passport) in the European Union: End-user perspectives on the adoption of a controversial innovation, Journal of Theoretical and Applied Electronic Commerce Research, 1:2, 12 – 35, 2006.
[45] D. Potolinca, I. Sandu, G.I. Olteanu, G. Drochioiu, I. Mangalagiu, V. Sirbu, (11 May 2012), Cercetarea criminalistică a elementelor de siguranță a documentelor de frontieră ilicite, Creativity in European Context, International Workshop, Iasi, pp. 363-376.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A FALSULUI ÎN DOCUMENTE OFICIALE Introducere Dezvoltarea social-economică și atingerea unor noi performanțe în toate… [302158] (ID: 302158)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.