Cercetarea Comparativa a Regimurilor Constitutionale

Diverse

Cercetarea Comparativa a Regimurilor Constitutionale

Byadmin ianuarie 1, 2024

1

C U P R I N S

Introducere

Tema 1:Sistemul constituțional al SUA

1. Scurtă abordare retrospectivă a sistemului constituțional american

2. Congresul Statelor Unite ale Americii

3. Senatul

4. Camera Reprezentanților

5. Președintele și vicepreședintele Statelor Unite ale Americii

6. Puterea judecătorească

Declarația drepturilor omului (Bill of Rights)

Tema 2: Sistemul constituțional al Marii Britanii

1. Caracterizarea și trăsăturile Constituției Marii Britanii

2. Protecția drepturilor fundamentale prin acte scrise

3. Parlamentul

4. Monarhia

5.Primul-ministru și cabinetul său

6.Sistemul partidelor politice

7.Scrutinul

Tema 3: Sistemul constituțional al Franței

1. O abordare retrospectivă a evoluției sistemului constituțional al Franței.

2. Constituția Franței din data de 4 octombrie 1958

3. Parlamentul francez

4. Președintele Republicii franceze

2

5. Guvernul francez

6. Puterea judecătorească

Tema 4: Sistemul constituțional al Republicii Italiene

1. Caracterizarea Constituției Italiei

2. Partidele politice

3. Puterea legislativă

Puterea executivă

4. Curtea Constituțională

5. Sistemul judiciar

Tema 5: Sistemul constituțional al RFG

1. Caracterizarea Legii fundamentale

2. Bundestag – ul

3. Puterea executivă

4. Sistemul partidist german

5. Caracterizarea federalismului german

6.Curtea Constituțională Federală.

Tema 6: Sistemul constituțional al Israelului

1. Caracterizarea sistemului constituțional

2. Stalului juridic al cetățenilor

3. Partidele politice

4. Puterea legislativă a Israelului (Knessetul)

5. Puterea executivă

6. Puterea judecătorească

Tema 7: Sistemul constituțional al Republicii Populare Chineze

1. Caracterizarea Constituției

3

2. Puterea legislativă

3. Puterea executivă

4. Puterea judecătorească

5. Organizarea administrativ-teritorială

Tema 8:Sistemul constituțional al Japoniei

1.Caracterizarea Constituției

2.Partidele politice

3.Dieta (Parlamentul

4.Puterea executivă

5.Puterea judecătorească

Introducere

Cercetarea comparativa a regimurilor constitutionale ale diferitelor tari prezinta o considerabila însemnatate teoretica si practica. Ea permite, pe de o parte, degajarea unor principii comune, identificarea institutiilor necesare oricarui stat de drept iar, pe de alta parte, sub aspectul tehnicii juridice, înlesneste procesul de elaborare si de definitivare a mecanismelor constitutionale.De aceea, Cursul de drept constitutional comparat a fost conceput – din dorinta de a da satisfactie atât exigentelor unei cercetari teoretice, cât si cerintelor efectuarii unor analize practice pertinente pe tari si sisteme constitutionale.

Încercând sa se înfatiseze o definitie proprie a dreptului constitutional comparat, s-a ajuns la concluzia ca acesta reprezinta o subramura a dreptului comparat în general, ramura independenta, corelata cu sistemele de drept nationale,

4

având ca obiect compararea în special a institutiilor politico-statale, precum si a tehnicilor de elaborare a constitutiilor în scopul identificarii celor mai bune cai si metode de perfectionare a propriilor reglementari constitutionale.

Odata stabilit obiectul, metoda si domeniul de actiune al dreptului constitutional comparat, cursul examineaza particularitatile regimurilor politice si constitutionale, efectuând totoata o analiza comparativa a rolului si locului ocupat în cadrul acestora de principalele institutii ale statului (Parlamentul, seful statului,

Guvernul, justitia etc.). Tot aci sunt evaluate modalitatile în care anumite concepte fundamentale se regasesc si se aplica în sistemele analizate (democratia, drepturile omului, controlul de constitutionalitate, puterea constituanta originara si puterea constituanta derivata, tehnicile de revizuire a Constitutiei).

Pornind de la diviziunea – considerata "traditionala" – a regimurilor constitutionale în regimuri prezidentiale, regimuri semi-prezidentiale, regimuri parlamentare si regimuri directoriale, cursul cerceteaza, în continuare, în mod comparativ un numar de 50 de constitutii, evidentiind trasaturile specifice si particularitatile acestora. Analiza se concentreaza, în mod prioritar, asupra celor mai vechi si celor mai reprezentative regimuri, considerate tipice pentru respectivul tip de sistem constitutional (S.U.A. pentru regimurile prezidentiale, Franta pentru regimurile semi-prezidentiale, Marea Britanie pentru regimurile parlamentare, Elvetia pentru regimul directorial). Pe baza unei investigatii atente, folosindu-se tehnicile de drept comparat, sunt puse în lumina în special influentele pe care aceste tipuri de regimuri constitutionale le-au exercitat asupra dezvoltarii constitutionale a diferitelor tari si în mod special asupra fostelor tari socialiste care si-au elaborat noi legi fundamentale, dupa 1990.

Cercetarea regimurilor prezidentiale acorda un loc proeminent analizei Regimului politic si constitutional din S.U.A. Pornind de la principiile democratice enuntate de marii gânditori, care au pus bazele democratiei americane si, în special de la ideea lui Lincoln ca "nici un om nu este suficient de bun pentru a guverna un alt om fara consimtamântul acestuia", cursul releva modul în care aceste mari

comandamente se reflecta în sistemul american de guvernare. În continuare sunt

5

trecute în revista documentele programatice ale dreptului constitutional american, care preconizau "un guvern de legi si nu un guvern de oameni", si sunt analizate prevederile Constitutiei din 1787, subliniindu-se conditiile politice care au dus la elaborarea acesteia si la fundamentarea unui set de principii perene, pe care se

întemeiaza întreaga organizare constitutionala. Sunt relevate, în mod deosebit, particularitatea sistemului electoral american, pozitia Presedintelui în sistemul separatiei puterilor, dinamica relatiilor dintre Presedinte si Congresul S.U.A., precum si rolul opiniei publice în asigurarea unui control eficient – si adesea decisiv – asupra activitatii membrilor Congresului. Se insista asupra bicameralismului sistemului parlamentar american, explicându-se ratiunile care au dus la adoptarea acestuia, legat

în special de structura federala de stat. Este analizata procedura de adoptare a legilor

în sistemul în vigoare în S.U.A., statutul parlamentarilor si raporturile dintre cele doua Camere care alcatuiesc Congresul american. Un rol deosebit de important este acordat puterii judecatoresti, si în special Curtii Supreme a S.U.A., practicii acesteia si contributiei pe care ea o aduce la respectarea legalitatii si a ideilor statului de drept. Cercetarea releva mecanismul raporturilor dintre statul federal american si statele federate, pornind de la istoria si evolutia fundamentarii acestor relatii. Se arata, totodata, cum functioneaza practic, în actualul moment, repartitia de competente între puterea centrala a S.U.A. si drepturile statelor federate. Relevându-se valoarea experientei americane, se arata cum în conditii specifice, Constitutiile Braziliei, Argentinei, Mexicului, Venezuelei, Republicii Chile si Filipinelor au preluat modelul prezidential de guvernare, aplicându-l si realizându-l practic în functie de elementele concrete si traditiile lor nationale.

Analiza regimurilor semi-prezidentiale acorda un spatiu substantial Regimului politic si constitutional al Frantei. Pe baza unei ample analize istorice – de la istoricul

"L'Etat c'est moi" pâna la "faptul majoritar" si "tehnica coabitarii" între Presedinte, primul ministru si Parlament, mai ales când acestia exprima optiuni politice diferite – este relevata pozitia Constitutiei din 1958 în sistemul reglementarilor de diverse tipuri pe care le-a cunoscut Franta. O însemnatate dintre cele mai mari se acorda institutiei

prezidentiale, relevându-se nu numai rolul deosebit care revine Presedintelui în

6

sistemul actualei Constitutii franceze, dar si mecanismul relatiilor dintre acesta si puterile statului. Ilustrativa pentru vitalitatea si adaptabilitatea institutiilor franceze este aplicabilitatea prevederilor Constitutiei din 1958 – conceputa initial ca o constitutie "gaullista" – în conditiile radical schimbate în care presedintele si primul ministru au apartinut unor tendinte politice diferite. Cursul analizeaza natura si implicatiile puterilor conferite Presedintelui francez de art.16 din Constitutie, iar în ce priveste Guvernul, prezinta specificitatea "competentei reglementare" si rolul ordonantelor în dreptul constitutional francez. Cu referire la sistemul parlamentar este evidentiata trasatura mecanismului francez de organizare a vietii parlamentare bicamerale, sub forma multi-cameralismului, relevându-se atât diferenta de atributii si de pozitie politica între Adunarea Nationala si Senat, cât si valoarea celei de "a treia

Camere" a Parlamentului francez – Consiliul Economic si Social. În cadrul analizei sistemului politic francez se acorda o atentie cuvenita rolului si importantei Consiliului Constitutional ca aparator al Constitutiei si garant al institutiilor statului de drept. În aceasta parte a curului sunt analizate, în continuare, sistemele constitutionale din România, Finlanda, Portugalia si Austria, care prezinta însemnate similitudini, dar si diferentieri fata de sistemul francez.

Analiza regimurilor parlamentare se concentreaza în special în jurul Sistemului constitutional britanic, cu care prilej este evidentiata valoarea si traditiile institutiilor constitutionale ale acestei tari. Se insista asupra contributiei pe care documente istorice de mare rezonanta, care si-au pastrat peste secole vigoarea si importanta, precum Magna Charta (1215), Habeas Corpus Act (1679) si Bill of Rights (1689) au adus-o la fundamentarea întregului sistem al drepturilor si libertatilor. În continuare, este examinat rolul Camerei Comunelor si al Camerei Lorzilor (aflata în plina reforma), pozitia Reginei în sistemul constitutional britanic si prerogativele sale, mecanismul de elaborare a legilor, rolul partidelor, organizarea parlamentara – insistându-se asupra unor institutii specifice britanice precum "guvernul fantoma", institutia "liderului politic" – aducându-se totodata în discutie si unele elemente privind administratia locala. În continuare sunt examinate constitutiile unor tari având

7

regimuri parlamentare precum: Belgia, Germania, Italia, Japonia, Danemarca, Olanda, Grecia, Israel s.a.

Receptivitatea diversilor factori de conducere ai statelor fata de problema ameliorarii si îmbogatirii cadrului constitutional este o conditie fata de progresul însusi al societatii, al institutiilor democratice. Problemele constitutionale sunt astazi numeroase, iar amploarea lor solicita în permanenta un studiu atent, dar si o raportare a ideilor, a principiilor, la experienta de viata, la fenomenele politice.

A devenit un adevar de necontestat acela ca elaborarea si întelegerea constitutiilor este un act dintre cele mai importante de cultura si de gândire politica.

Orice om politic, orice specialist trebuie sa cunoasca nu numai constitutia tarii sale, dar si constitutiile altor tari, pentru a putea întelege cât mai bine fenomenul, în plina afirmare, de consacrare a constitutionalismului. Prin definitie, constitutionalismul este inamicul oricarei abordari empirice, simpliste, adversarul necontestat al încalcarii principiilor dreptului omului, al modurilor de guvernare totalitara.

Tema 1:Sistemul constituțional al SUA

1. Scurtă abordare retrospectivă a sistemului constituțional american

În jurul anului 1700, Anglia formase 13 colonii în partea de est a S.U.A. Majoritatea coloniștilor erau englezi, care proveneau din Scoția, Irlanda și Țara Galilor. De asemenea, erau mulți germani în Pensylvania, olandezi în New York și francezi în Louisiana.

Unele colonii aveau propriul lor guvern. Altele erau conduse de reprezentanți ai Coroanei britanice. Guvernul britanic le cerea să plătească impozite care să contribuerei Lorzilor (aflata în plina reforma), pozitia Reginei în sistemul constitutional britanic si prerogativele sale, mecanismul de elaborare a legilor, rolul partidelor, organizarea parlamentara – insistându-se asupra unor institutii specifice britanice precum "guvernul fantoma", institutia "liderului politic" – aducându-se totodata în discutie si unele elemente privind administratia locala. În continuare sunt examinate constitutiile unor tari având

7

regimuri parlamentare precum: Belgia, Germania, Italia, Japonia, Danemarca, Olanda, Grecia, Israel s.a.

Receptivitatea diversilor factori de conducere ai statelor fata de problema ameliorarii si îmbogatirii cadrului constitutional este o conditie fata de progresul însusi al societatii, al institutiilor democratice. Problemele constitutionale sunt astazi numeroase, iar amploarea lor solicita în permanenta un studiu atent, dar si o raportare a ideilor, a principiilor, la experienta de viata, la fenomenele politice.

A devenit un adevar de necontestat acela ca elaborarea si întelegerea constitutiilor este un act dintre cele mai importante de cultura si de gândire politica.

Orice om politic, orice specialist trebuie sa cunoasca nu numai constitutia tarii sale, dar si constitutiile altor tari, pentru a putea întelege cât mai bine fenomenul, în plina afirmare, de consacrare a constitutionalismului. Prin definitie, constitutionalismul este inamicul oricarei abordari empirice, simpliste, adversarul necontestat al încalcarii principiilor dreptului omului, al modurilor de guvernare totalitara.

Tema 1:Sistemul constituțional al SUA

1. Scurtă abordare retrospectivă a sistemului constituțional american

În jurul anului 1700, Anglia formase 13 colonii în partea de est a S.U.A. Majoritatea coloniștilor erau englezi, care proveneau din Scoția, Irlanda și Țara Galilor. De asemenea, erau mulți germani în Pensylvania, olandezi în New York și francezi în Louisiana.

Unele colonii aveau propriul lor guvern. Altele erau conduse de reprezentanți ai Coroanei britanice. Guvernul britanic le cerea să plătească impozite care să contribuie la plata cheltuielilor coloniale, dar nu erau consultate în emiterea legilor fiscale. Trupele britanice staționate în colonii, în marea lor majoritate, erau cazate în

locuințele coloniștilor. În anul 1774, un grup de conducători ai coloniștilor s-au 8

întrunit și au constituit Congresul continental, care l-a informat pe regele Angliei despre convingerea coloniștilor că, în calitate de englezi liberi, ar trebui să fie și ei consultați asupra legilor care îi guvernau. Regele și Cabinetul britanic nu au luat în considerare cerințele coloniștilor. Membrii Congresului au considerat aceasta o mare nedreptate și au hotărât să ceară independența față de Coroana britanica.

În anul 1775 au izbucnit lupte între trupele Gărzii Naționale din Noua Anglie și soldații britanici.

La 4 iulie 1776 Congresul continental a adoptat Declarația de independență, elaborată de Thomas Jefferson, fermier și avocat din coloniile Virginia ; acest document a enumerat multe nemulțumiri împotriva regelui și a declarat că din acel moment „Coloniile Unite'' nu mai erau supuse Angliei.

La încheierea păcii, Statele Unite erau, de fapt, un grup de 13 colonii, fiecare având propriul său guvern și fiind organizate asemenea unei țări independente. Fiecare colonie își elabora propriile legi și se ocupa de toate problemele interne.

În timpul războiului, statele au căzut de acord să elaboreze un act prin trimiterea de reprezentanți în cadrul Congresului continental. După câștigarea războiului, Congresul urma să se ocupe numai de problemele pe care statele individuale nu le puteau rezolva singure. El urma să strângă bani pentru a plăti datoriile de război, să stabilească un sistem monetar unic și să se ocupe de încheierea tratatelor cu națiunile străine. Înțelegerea care a stabilit acest plan de cooperare a fost denumită „Articolele Confederației''.

Articolele Confederației nu au avut succes, deoarece statele nu cooperau cu Congresul și nici între ele. Când Congresul a avut nevoie de bani pentru plata datoriilor față de Franța și alte state europene, unele state au refuzat să plătească contribuția.

Majoritatea americanilor era totuși de acord că trebuiau aduse modificări Articolelor Confederației.

Congresul Continental a cerut fiecărui stat să trimită delegați la o întrunire în Philadelphia, orașul în care fusese semnată Declarația de independență, pentru a

discuta modificările ce trebuiau aduse Articolelor Confederației.

9

Întrunirea de la Philadelphia a avut loc pe data de 17 mai 1787 și a fost denumită Convenția de la Philadelphia. La Convenție au participat 12 state din cele 134 care au semnat Articolele Confederației (lipsea cel mai mic stat, Rhode Island).

Convenția a fost prezidată de George Washington și la aceasta au participat 54 de delegați. În timpul Convenției, delegații au creat o nouă formă de guvernământ pentru

Statele Unite. Aceasta formă de guvernământ a fost cuprinsă într-un document denumit Constituția Statelor Unite ale Americii.

In timpul elaborării Constituției, delegații au fost confruntați cu două mari temeri, împărtășite de majoritatea americanilor.

Prima era aceea că o persoană sau un grup aparținând guvernului central ar putea deveni prea puternică sau ar putea acapara controlul asupra țării, dând astfel naștere tiraniei. Pentru a preveni acest lucru, delegații au alcătuit o guvernare compusă din trei părți : executivă, legislativă și judecătorească. Fiecare din aceste trei ramuri avea puteri pe care celelalte două nu le aveau, creându-se astfel posibilitatea ca fiecare dintre ele să contrasemneze și să limiteze orice acțiune greșită a celorlalte.

A doua temere era aceea că noul guvern central ar putea slăbi sau chiar anula posibilitatea guvernului fiecărui stat de a-și rezolva propriile probleme.

Pentru a elimina această suspiciune, în Constituție s-a precizat care sunt puterile guvernului central și care sunt puterile rezervate statelor membre. Astfel, fiecărui stat îi era rezervat dreptul de a-și alege propriul său guvern.

2. Congresul Statelor Unite ale Americii

Congresul este compus din Camera Reprezentanților și Senat. Alegerea sistemului bicameral se datorează unor condiții istorice, statele care au acceptat Constituția din anul 1787 convenind asupra unei forme legislative comune, în care să fie reprezentate proporțional cu populația lor, dar dorind în același timp să mențină ideea egalității în drepturi a statelor federației.

Principalele atribuții ale Congresului sunt:

10

Reglementează impunerea și colectarea taxelor, a impozitelor de orice fel,inclusiv a taxelor vamale, care vor fi uniforme pe întregul teritoriu.

Asigură achitarea datoriilor S.U.A.

Asigură apărarea comună și bunăstarea generală. Ratifică împrumuturile efectuate în numele S.U.A.

Reglementează comerțul cu națiunile străine și între diferite state membrealefederației.

Reglementarea uniformă a naturalizării. Reglementarea uniformă a falimentului.

Reglementează emiterea monedei naționale și a valorii acesteia. Reglementează standardele pentru măsuri și greutăți. Reglementează activitatea poștei.

Reglementează dreptul de proprietate intelectuală.

Reglementează înființarea Curților de rang inferior Curții Supreme de Justiție aS.U.A.

Declararea stării de război.

Alocarea fondurilor pentru recrutarea și înzestrarea forțelor armate. Propune amendamente constituționale.

3. Senatul

Senatul este compus din 102 senatori, câte doi aleși de fiecare stat, indiferent de populația acestuia. Astfel, statul Alaska, care are 407.000 de locuitori, sau statul Haway, care are 895.000 de locuitori, trimite în senatul american tot doi senatori, ca și statul California, care are 22 milioane de locuitori. Această soluție adoptată de Constituția S.U.A. are la bază ideea egalității în drepturi a statelor participante la federație.

Puterile exclusive rezervate Senatului sunt următoarele :

Senatul este singurul competent să-și dea acordul cu privire la numirea

unor

11

înalți funcționari. In cadrul acestei funcții, Senatul aprobă numirile de judecători ai Curții Supreme, făcute de Președintele S.U.A.

In fapt, Președintele uzează de prestigiul său și convinge aproape întotdeauna pe senatori să aprobe numirile făcute de Casa Albă.

Senatul aprobă în exclusivitate acordurile ( executive agreements), adică

numele S.U.A.

a) Senatul are puterea exclusivă de a judeca punerile sub acuzare ale unor înalți funcționari ai statului, inclusiv a Președintelui. Este așa-numita procedură impeachment.

Hotărârea de punere sub acuzare se ia de către Camera Reprezentanților cu votul majorității simple a membrilor acesteia.

Atunci când judecă punerile sub acuzare, senatul este prezidat de președintele Curții Supreme a S.U.A.

Pentru a fi condamnat un înalt funcționar public sau Președintele S.U.A. este necesară întrunirea unei majorități calificate de 2/3 din numărul senatorilor.

Sancțiunea constă în îndepărtarea din funcție și pierderea dreptului de a deține sau de a se bucura de orice fel de funcție onorifică sau remunerată oficial în S.U.A.

Punerea sub acuzare este motivată de săvârșirea infracțiunilor de trădare, luare de mită sau a altor infracțiuni foarte grave sau încălcări ale legii.

4. Camera Reprezentanților

Camera Reprezentanților este compusă din 435 de membri și 3 reprezentanți ai districtului Washington. Numărul reprezentanților nu poate depăși câte unul la 30.000 de locuitori din fiecare stat, dar fiecare stat va avea cel puțin câte un reprezentant. Numărul reprezentanților este actualizat din 10 în 10 ani, în urma recensământului populației, și este proporțional cu numărul populației fiecărui stat.

Camera Reprezentanților are puteri care îi sunt conferite în exclusivitate :

12

aprobă cu majoritate simplă punerea sub acuzare a unor înalți funcționari din administrația S.U.A., inclusiv a Președintelui sau vicepreședintelui S.U.A.;

elaborează în exclusivitate toate proiectele de lege privind stabilirea impozitelor, taxelor și altor contribuții (Senatul poate doar să propună amendamente).

In ceea ce privește procedura legislativă, cele două Camere cooperează ca parteneriegali.

5. Președintele și vicepreședintele Statelor Unite ale Americii

Constituția S.U.A. prevede în art. 2 că „puterea executivă va fi executată de Președintele S.U.A.''. Referindu-se la această exprimare constituțională, profesorul american Laurence Tribe arată : Spre deosebire de celelalte ramuri constituționale, președintele este o persoană, precum și o instituție, el este ales de către întreaga națiune pe care o reprezintă și îi exprimă aspirațiile".

Președintele S.U.A. este desemnat prin vot universal indirect de către un Colegiu electoral format din mari electori, fiecare stat beneficiind de un număr de delegați egal cu cel al congresmenilor aleși în forul suprem legislativ din partea statului respectiv. Acest colegiu este format din 538 de electori.

Congresul constituțional a imaginat acest sistem deoarece nu a dorit ca președintele să fie dependent de Congres, ceea ce a făcut să se instituie sistemul electoral pe care l-am menționat și care este destul de complicat, dar care, în fond, asigură o anumită independență președintelui, care nu este ales de Congres.

Anumite puteri ale Președintelui sunt consacrate de Constituție, altele au rezultat din interpretarea constituției dincolo de dispozițiile sale constituționale. Practic, interpretarea dispozițiilor constituționale poartă numele de cutume constituționale.

Sunt considerate funcții tradiționale ale Președintelui cele de:

șef al satului;

șef al puterii executive (al guvernului);

comandant suprem al forțelor armate;

șef al diplomației;

13

șef al partidului care l-a propus candidat la președinție.

Această prerogativă nu înseamnă că președintele ar ocupa o anumită ierarhie în partid, ci este o obligație morală a acestuia de a susține partidul și de a contribui la sporirea prestigiului și numărului de simpatizanți ai acestuia.

Alături de aceste prerogative tradiționale, Președintele și-a asumat în timp și altele, printre care enumerăm:

coordonator al politicii economice; apărător al politicii sociale;

suport al sistemului federal de guvernământ;

moderator al soluțiilor de dezamorsare a unor crize interne și externe;

nu răspunde în fața Congresului și nu poate fi obligat să demisioneze dacă are un sprijin minoritar în Camere;

nu are dreptul să dizolve Congresul și să procedeze la organizarea unor noi alegeri.

În calitatea sa de șef al executivului, președintele este și șef al Cabinetului, compus din secretari care au calitatea de miniștri cu atribuții de a conduce departamentele administrației federale în număr de 15, cu un număr de 2.600.000 de agenți.

În perioada în care Președintele este în funcție, vicepreședintele îndeplinește funcția de președinte al Senatului, dar el nu are dreptul să voteze decât în caz de paritate a voturilor în această Cameră.

6. Puterea judecătorească

Potrivit art.3 secțiunea 1 din Constituția S.U.A., puterea judecătorească este încredințată Curții Supreme și unor Curți inferioare , a căror jurisdicție a fost stabilită la nivel federal. Constituția stabilește puterea Congresului de a înființa prin lege curțile inferioare Curții Superioare a S.U.A.

14

In afara Curților federale, constituția acordă puteri Congresului de a înființa Curți specializate pentru anumite cauze sau pentru anumite domenii de activitate.

In ceea ce privește stabilirea gradelor de jurisdicție, Curtea Supremă este competentă să judece plângerile împotriva sentințelor pronunțate de Curțile înființate de Congres.

Trebuie menționat că puterea judecătorească federală are atribuția de a interpreta și întări forța juridică a Constituției ca lege. Temeiul juridic al acestei puteri se întemeiază pe principiul separației puterilor.

In ceea ce privește independența și inamovibilitatea judecătorilor, acestea se bazează pe dispozițiile Constituției, potrivit căreia ,,judecătorii de la Curtea Supremă , precum și cei ai celorlalte curți își vor menține posturile în caz de bună comportare''.

De asemenea, judecătorii pot fi puși sub acuzare și judecați potrivit procedurii de impeachment, când comit anumite fapte. Ei sunt numiți în funcție de Președinte și confirmați de către Senat.

In prezent, sistemul Curților federale este compus din următoarele jurisdicții:

Curțile de district- 94 de jurisdicții;

Curțile de apel – 13 jurisdicții;

Curți de jurisdicție specială;

Curtea Suprema de Justiție.

Curtea Supremă de Justiție a S.U.A. este compusă din 9 judecători aflați sub coordonarea unui Chief Justice. Aceștia sunt numiți pe viață de către Președintele S.U.A. și au posibilitatea, de care profită rar, de a se retrage la vârsta de 70 de ani, dacă o doresc.

15

Declarația drepturilor omului (Bill of Rights)

După ratificarea Constituției S.U.A. în anul 1789 reprezentanții unor state au făcut constatarea că în Constituție nu se menționează garantarea libertăților , a drepturilor și privilegiilor cetățenilor.

Astfel, Constituției i-a fost adaugată Declarația drepturilor omului (Bill of Rights) în anul 1791 care este compusă din 10 articole denumite amendamente.

Această declarație garantează libertatea și drepturile individuale și interzice amestecul guvernului în viața personala a cetățenilor.

In Declarația drepturilor omului, americanilor li se garantează libertatea de credință, libertatea cuvântului și a presei. Ei au dreptul de a se întruni în locuri publice, de a protesta împotriva acțiunilor guvernului și de a cere schimbări.

Ei au dreptul să dețină arme dacă doresc.

Declarația interzice poliției să rețină și să percheziționeze o persoană fără motive întemeiate.

De asemenea, ei nu pot percheziționa locuința unei persoane fără un mandat din partea unui for judecătoresc.

Până în anul 1986, la cele zece amendamente ale Constituției au mai fost adăugatealte 16.

Dintre prevederile acestora menționam : interzicerea sclaviei, garantarea cetățeniei și a tuturor drepturilor , indiferent de rasă, acordarea dreptului de vot femeilor și reducerea limitei de vârsta la 18 ani pentru exercitarea dreptului de vot.

La ora actuală, Constituția S.U.A conține 27 de amendamente, iar proiectul celui de-al 28-lea se află pe agenda de lucru a Congresului.

Întrebări și subiecte pentru dezbateri tematice.

 să identifice modelul SUA

16

să analizeze puterea legislativă

să aprecieze poziția Președintelui în raport cu organele statului. să definească Declarația drepturilor omului (Bill of Rights)

să analizeze sistemul judiciar

Bibliografie și lecturi suplimentare la tema1.

Constitutia Statelor Unite ale Americii, editura All Beck, Bucuresti, 2002

Cobăneanu Sergiu, Svetlana Agachi, Dreptul constituțional al țărilor străine, Chișinău 2004 Arseni A., Ivanov V., Suholitco L., Dreptul constituțional comparat, Chișinău: CE USM, 2003

Cristian Ionescu, Tratat de drept constituțional contemporan, Editura C.H. Beck, București, 2008

Cristian Ionescu, Drept Constituțional comparat, București 2008:, Editura C.H. Beck Giovanni Sartori, Ingineria constituțională comparată: Iași, Institutul European 2008

Alexandru Radu- Sisteme politice Contemporane, UCDC, Bucuresti, 2002

Cristian Ionescu- Sisteme constitutionale contemporane, editura Sansa, bucuresti, 1994

Arendt Lijphart- Modele ale democratiei- Forme de guvernare si functionare in treizeci si sase de tari, editura Polirom, Iasi, 2000

Mишин A.A., Кoнcтитyциoннoe (гocyдаpcтвeннoe) пpавo заpyбeжныx cтpан, 14-e изд., пepepаб. и дoп. – Mocква: 2009. – 560 c.

Чиpкин B.E., Кoнcтитyциoннoe пpавo заpyбeжныx cтpан, Mocква 1997, 567c

Пpавoвыe cиcтeмы миpа, Издатeльcтвo Hopма, Mocква 2001, 832 c.

Tema 2: Sistemul constituțional al Marii Britanii

1. Caracterizarea și trăsăturile Constituției Marii Britanii

Istoria specifică a Marii Britanii a făcut ca o lege fundamentală scrisă sub forma unui document unic să nu fie necesară, ci să existe numai un set de reguli și principii constituționale care formal-juridic se exprimă printr-o serie de obiceiuri

17

dezvoltate prin intermediul jurisprudenței, la care se adaugă documente scrise și, uneori, jurisprudența.

Constituția britanică reprezintă cel mai edificator sistem nescris din lume.

Se poate considera că primul document cu caracter constituțional din istoria constituțională engleză îl reprezintă Carta acordata supușilor săi de regele Henric I la urcarea pe tron în anul 1100.

Formal, izvoarele „Constituției Marii Britanii'' cuprind statute, pacte (convenții), jurisprudența și doctrina.

Statutele sunt legi adoptate de parlament care, de regulă, se referă la organizarea politică a statului.

Dintre statute, cel mai des sunt citate : Magna Charta Libertatum (1215) ; Petition of Right (1628) ;

Habeas Corpus Act (1679) ;

Bill of Rights (1689) ;

Act of Settlement (1701) ;

Parliament Act (1911 si respectiv 1949) ; Representation of the People Act (1949); Scotland Act (1998);

Northern Ireland Act (1998);

Human Rights Act (1998);

House of Lords Act (1999).

Pactele (convențiile) sunt cutume, obiceiuri bine stabilite care guvernează diferite proceduri politice.

Jurisprudența desemnează ansamblul hotărârilor judecătorești care se referă la probleme de ordin constituțional ce au ajuns până la judecătorii de la instanțele superioare.

18

2.Protecția drepturilor fundamentale prin acte scrise

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord neavând o Constituție scrisă, sub forma unui document unic fundamental, se pune întrebarea unde pot fi găsite izvoarele juridice ale drepturilor fundamentale de care se bucură cetățenii regatului unit.

Cea mai mare parte a acestor drepturi și-au găsit la început existența în deciziile judecătorilor, prin care aceștia recunoșteau un drept pe care britanicii îl posedau deja.

Începând cu secolul al XVIII—lea , multe dintre aceste drepturi au obținut o delimitare clară din partea unor statute importante.

Odată cu sfârșitul dinastiei Stuart în anul 1688 Rule of Law a devenit convenția esențială cu privire la drepturile fundamentale de care se bucură cetățenii britanici.

Cele mai importante drepturi de care se bucură cetățenii britanici pot fi considerate următoarele :

Dreptul de vot ;

Dreptul la libertate personală ;

Dreptul la libertatea opiniilor ;

Dreptul la întrunire publică ; Dreptul la proprietate privată ;

Dreptul la alegerea religiei ;

Dreptul de a aparține unui sindicat.

Tradiția britanică, magistral exprimată de Dicey în 1885, consacră un principiu fundamental pentru garantarea efectivă a drepturilor fundamentale ale omului, în conformitate cu care „există o prezumție generală că individul este liber din moment ce el poate să facă tot ce nu îi este interzis prin lege''. Cu o astfel de mentalitate, extinsă la nivelul întregii societăți britanice, nu e de mirare că timp de secole constituționaliștii nu au admis nici măcar necesitatea unei enumerări a elementelor care compun libertatea individuală. Human Rights Act din 1998 reprezintă primul

efort de codificare a drepturilor fundamentale de la adoptarea Bill of Rights în 1869. 19

Ceea ce este interesant în cazul acestui act normativ este nu numai faptul că el încorporează expres în dreptul pozitiv britanic Convenția europeană a drepturilor omului, dar și faptul că, în baza articolului 3, judecătorul este obligat să interpreteze dreptul intern (atât legile, cât și common law) în conformitate cu dispozițiile convenției. In cazul în care acest lucru nu este posibil, judecătorul este obligat să facă o declarație de neconformitate, ceea ce atrage după sine o modificare a dispoziției contrare din dreptul intern, indiferent că aceasta este o reglementare secundară sau primară.

3. Parlamentul

Apariția instituției pe care astăzi o numim parlament este de regulă plasată în evul mediu, când regele dispunea de două Consilii pentru a guverna regatul : Privy Council, format din consilierii săi particulari imputerniciți cu conducerea administrației cotidiene a regatului, și King's Council sau Common Council, format din reprezentanții orașelor și domeniilor cărora regele le cerea să voteze impozitele.

Foarte repede, acesta din urmă se va distanța față de puterea regală și, fapt care ulterior îi va asigura caracterul reprezentativ, va forma un corp distinct care, în timp, se va obișnui să guverneze în domeniile de competența sa, strict limitată de cutumă, cu o autonomie care a făcut din el precursorul parlamentului de astăzi.

Astăzi, Parlamentul Marii Britanii este compus din Camera Comunelor și Camera Lorzilor. Camera Comunelor are atribuțiile cele mai importante : adoptă legile, deține în exclusivitate competențele financiare, are competența de a controla Guvernul și de a pune în discuție responsabilitatea sa. Cât despre Camera Lorzilor, ea nu mai are decât un rol decorativ, disputele sale cu Camera Comunelor privind votarea anumitor legi putând fi ușor depășite de cea din urmă cu un vot în cursul a două sesiuni succesive, separate de un termen de minimum un an.

Acest parlament dispune de suveranitate legislativă, actele normative pe care le adoptă constituind singura formă de legislație care nu poate fi limitată în aplicarea sa de nici una din celelalte autorități ale statului (în Marea Britanie neexistând încă o

20

formă de control al constituționalității legilor). Paradoxul constă în faptul că tocmai această suveranitate parlamentară nu dispune de nici o garanție constituțională, ci numai de beneficiul cutumei și al stabilității legilor adoptate chiar de parlament.

4.Monarhia

Regele este deținătorul puterii executive, cel putin teoretic. În practică, miniștrii ,,majestății sale'' exercită puterea executivă sub conducerea unui prim-ministru care răspunde solidar cu ei pentru toate acțiunile lor, dar nu în fața suveranului, ci a parlamentului. Astfel, răspunderea suveranului pentru actele miniștrilor săi nu mai subzistă. Oricum, suveranul nu este considerat responsabil, căci

,,the king can do no wrong''. Legea nu permite angajarea urmăririi penale împotriva reginei / regelui ca persoană privată.

Legea constituțională din 1701 a înlocuit principiul primogeniturii masculine în materie de succesiune la tron cu o regulă specială: în absența descendenților prințesei Anna de Danemarca și ai lui Wilhelm al III-lea, prințesa Sofia și descendenții săi au devenit moștenitorii legitimi ai tronului, cu condiția ca ei să fi fost protestanți. Regina actuală este, prin urmare, descendenta directă a familiei de Hanovra, instituită în 1701. Ceea ce legea nu precizează însă sunt atribuțiile de care dispune monarhul, reduse tot mai mult de-a lungul timpului.

Astfel, monarhia rămâne supusă regulii fundamentale a neutralității politice. Însă toate prerogativele monarhului sunt pur nominale, nici una neputând fi exercitată fără contrasemnătura primului-ministru. Chiar și alegerea primului-ministru (o prerogativă importantă a șefilor de stat în alte țări cu regim parlamentar) nu mai este o competență proprie a monarhului britanic : sistemul bipartit și cel electoral au simplificat totul. Formal, regina mai poate :

să declare deschise și, respectiv, încheiate sesiunile parlamentare ; să dizolve și să convoace parlamentul ;

să-l numească pe primul-ministru ; să-i numească pe miniștri ;

21

să dispună de unele competențe în materie judecătorească ; să acorde titluri onorifice.

5.Primul-ministru și cabinetul său

Cabinetul (primul-ministru și miniștrii) derivă, în teorie, din puterea suveranului. La început, miniștrii nu erau nimic altceva decât membrii Consiliului Privat al Coroanei, fără nici o existență colectivă. După dinastia germană de Hanovra, care ajunge la tron în 1714 și care se dezinteresează de problemele regatului, miniștrii dobândesc importanță și, sub autoritatea primului-ministru, se detașează de Consiliul

Privat al Coroanei.

Aceeași schemă este reluată și în privința responsabilității : la început miniștrii nu răspund decât individual, în fața parlamentului, pentru actele lor de gestionare a treburilor publice. Este însă o răspundere pur penală, care dă naștere unei proceduri de punere sub acuzare de către Camera Comunelor (impeachment) și unei judecări de către Camera Lorzilor, cu consecințe care pot merge până la condamnarea miniștrilor la pedeapsa capitală. Pentru a evita consecințe atât de grave pentru persoana lor, miniștrii au luat bunul obicei de a demisiona înainte de a fi acuzați. Incepând cu 1689 simpla amenințare a unui impeachment îi va face pe miniștri să se retragă înainte ca procedura să se pună în mișcare. Astfel, responsabilitatea penală și individuală a posteriori este înlocuită printr-o responsabilitate politică și colegială a priori.

Cabinetul este de acum înainte un organ colegial, solidar, condus de primul-ministru, responsabil politic în fața parlamentului, dar nu și în fața regelui. Primul-ministru și Cabinetul sunt într-adevăr organele cheie ale puterii.

Cabinetul este modest ca număr de persoane, dar cu atribuții deosebit de importante în cadrul unei echipe guvernamentale foarte numeroase, compusă din miniștri fără portofoliu, miniștri însărcinați să conducă un departament, secretari și subsecretari de stat, etc. Primul-ministru este cel care își alege miniștrii dintre colegii de partid aleși în Camera Comunelor și, uneori, însă foarte rar, dintre Lorzi. El îi

22

poate revoca liber. Numărul membrilor variază în funcție de epocă, între 14 si 24 de miniștri ; în caz de ostilități, el poate fi redus la numai 4 sau 5 membri.

6.Sistemul partidelor politice

Scrutinul majoritar într-un singur tur poate fi considerat, în egală măsură, fie cauză, fie efect al celuilalt fenomen ce caracterizează peisajul politic britanic : bipartidismul. Timp de mai bine de o sută cincizeci de ani două partide și-au disputat scena politicii britanice : Whigs și Torries, iar mai apoi succesorii lor, liberalii și conservatorii. Abia la sfârșitul celui de-al doilea război mondial se produce o schimbare spectaculoasă și apar laburiștii.

Deja în cursul secolului al XVIII-lea se disting două grupări de interese :

Torries -reprezentanții aristocrației tradiționale, cu interese strict funciare, și Whigs-reprezentanții noii burghezii industriale și comerciale. In secolul al XIX-lea Torries

și-au luat numele de conservatori și Whigs pe cel de liberali. La începutul secolului al

XX-lea a luat naștere un nou partid politic, apărut din lupta sindicală, care își propune ca scop principal apărarea intereselor muncitorilor. In anul 1906 el participă pentru prima dată la alegeri și obține 30 de mandate. Se intitulează Labour Party și continuă să-și sporească influența într-atât, încât în 1945 reușește să înlăture complet Partidul Liberal din parlament. De atunci, alternanța la putere se face între conservatori și laburiști, fără ca celelalte partide politice, de mai mică importanță, dar care există în Marea Britanie, să reușească să-i detroneze.

7.Scrutinul

Timp de șase secole sistemul constituțional britanic a evoluat în direcția votului universal. In 1918 acest lucru a fost în sfârșit realizat, însă numai începând cu vârsta de 21 de ani pentru bărbați și 30 de ani pentru femei. De abia în 1969 vârsta limită a fost coborâtă la 18 ani pentru ambele sexe, cu excluderea de la dreptul de vot a membrilor Camerei Lorzilor, a străinilor, a persoanelor alienate mintal și a

23

persoanelor condamnate pe parcusul ultimilor cinci ani pentru corupție sau practici ilegale în legătură cu alegerile. Eligibilitatea revine oricărei persoane având 21 de ani împliniți până în ziua alegerilor, cu excepția lorzilor, a prelaților diferitelor culte, a handicapaților mintal și a funcționarilor statului.

Procedura electorală, atât pentru alegerile generale cât și pentru cele locale, este cuprinsă în Legea reprezentării poporului (People's Representation Act) din

1949, cu modificările ulterioare. Contestarea alegerilor este posibilă în termen de 12 zile de la numărarea voturilor, prin depunerea unei cereri la un tribunal compus din doi judecători ai Înaltei Curți care își are sediul în circumscripția electorală respectivă. Ținând seama de motivele cererii și de natura contestației, tribunalul poate să confirme rezultatele, să le modifice adăugând sau anulând voturi sau să dispună noi alegeri. La sfârșitul deliberării, tribunalul trebuie să prezinte concluziile sale

Speaker-ului Camerei Comunelor, care ia apoi o decizie în consecință.

Sistemul electoral al Marii Britanii rămâne unul de referință, atât din punct de vedere teoretic, cât și în ceea ce privește influența concretă pe care o are asupra vieții politice și statale. Astfel, Marea Britanie este divizată în 651 de circumscripții din care se desemnează câte un membru în Camera Comunelor. Scrutinul se bazează pe regula majorității simple, uninominale, cu un singur tur ; adică, mandatul revine candidatului care a obținut cel mai mare număr de voturi în circumscripția în care a candidat. Un scrutin considerat foarte dur, dar foarte eficient în ceea ce privește desemnarea unei majorități parlamentare eficiente, întrucât a dat aproape întotdeauna rezultate nete.

Întrebări și subiecte pentru dezbateri tematice.

Să caracterizeze constituția Marii Britaniei

Să aprecieze rolul monarhului în stat

Să analizeze sistemul politic

să analizeze parlamentul britanic

să analizeze sistemul judiciar

să analizeze puterea executivă

Bibliografie și lecturi suplimentare la tema2.

24

Cobăneanu Sergiu, Svetlana Agachi, Dreptul constituțional al țărilor străine, Chișinău 2004 Arseni A., Ivanov V., Suholitco L., Dreptul constituțional comparat, Chișinău: CE USM, 2003 Cristian Ionescu, Drept Constituțional comparat, București 2008:, Editura C.H. Beck Giovanni Sartori, Ingineria constituțională comparată: Iași, Institutul European 2008 Alexandru Radu- Sisteme politice Contemporane, UCDC, Bucuresti, 2002

Cristian Ionescu- Sisteme constitutionale contemporane, editura Sansa, bucuresti, 1994

Mишин A.A., Кoнcтитyциoннoe (гocyдаpcтвeннoe) пpавo заpyбeжныx cтpан, 14-e изд., пepepаб. и дoп. – Mocква: 2009. – 560 c.

Чиpкин B.E., Кoнcтитyциoннoe пpавo заpyбeжныx cтpан, Mocква 1997, 567c

Пpавoвыe cиcтeмы миpа, Издатeльcтвo Hopма, Mocква 2001, 832 c.

Tema 3: Sistemul constituțional al Franței

1. O abordare retrospectivă a evoluției sistemului constituțional al Franței.

Dorind parcă să exprime evoluția sistemului constituțional francez, Joseph de Maistre afirmă că „Există întotdeauna în fiecare Constituție, ceva care nu poate să fie scris''.

În istoria Franței, perioada 1789 – 1799 este denumită perioada revoluției.La data de 17 iunie 1789 starea a treia s-a proclamat Adunare Națională. La data de 20 iunie 1789 s-a depus jurământul ,,să nu ne despărțim niciodată și să ne întâlnim oriunde împrejurările o vor cere, până ce Constituția regatului va fi întocmită și întărită pe temelii trainice''.

La 26 august 1789 a fost votată declarația drepturilor omului și cetățeanului. Inspirându-se în multe puncte din Declarația americană aceasta avea un răsunet universal și ținea seama de enormele transformări care se produseseră.

Absolutismul și privilegiile erau condamnate.

25

Era înscris principiul că orice suveranitate rezidă esențial în națiune. În această perspectivă în declarație este consacrat principiul că ,,oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi, iar deosebirile sociale nu pot fi fondate decât pe utilitate comună''.

Înlăturarea privilegiilor este consfințită prin egalitatea cetățenilor în fața legii fie când aceasta protejează fie când aceasta pedepsește.

Preluând doctrina lui Montesquieu, prin declarație se afirmă că nu posedă constituție acel stat în care puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească nu sunt separate.

Împotriva suveranității clerului se proclamă libertatea de conștiință, libertatea cultelor și libertatea presei.

Prima constituție franceză a fost Constituția din data de 3 septembrie 1791, care menținea monarhia, dar stabilea fundamentarea acesteia pe baze democratice și constituționale.

În anul 1792 s-au hotărât noi alegeri pentru Convenția națională, care s-a

întrunit în prima ședință la data de 21 septembrie 1792. La această dată este proclamată republica.

Regimul constituțional al Franței a fost reglementat de documentele constituționale enumerate mai jos:

Constituția din data de 24 iunie 1793; Constituția din data de 22 august 1795;

Constituția anului VIII din data de 13 decembrie 1799;

Carta din data de 4 iunie 1814;

Actul constituțional la Constituțiile Imperiului din data de 22 aprilie 1815;

Carta din data de 18 august 1830;

Constituția din data de 4 noiembrie 1848; Constituția din data de 14 ianuarie 1852;

Regimul provizoriu de la 1870 la 1875;

Legile constituționale din anul 1875; Guvernarea Franței între 1940-1945;

Constituția Franței din anul 1946;

26

• Constituția Franței din data de 4 octombrie 1959.

Constituția Franței din data de 4 octombrie 1958

În cuprinsul normativ al acesteia pot fi identificate un preambul și 15 titluri.

Constituția din anul 1958 nu conține o declarație de drepturi, ci numai un

preambul foarte scurt care consfințește că „poporul francez proclamă solemn

al Legii fundamentale astfel „Franța este o republică indivizibilă, laică,

Titlul VII- Consiliul constituțional;

Titlul VIII- Autoritatea judiciară;

Titlul IX- Despre Înalta Curte de Justiție;

Titlul X- Consiliul economic și social;

1) Titlul XI- Despre colectivitățile teritoriale;

Titlul XII- Despre comunități;

Titlul XIII- Despre acordurile de asociere;

Titlul XIV- Despre revizuire;

Titlul XV- Dispoziții tranzitorii.

27

Problema valorii juridice a declarațiilor de drepturi și a preambulului, a dat naștere la dezbateri îndelungate după anul 1958, până la data de 16 iulie 1971 când printr-o decizie a Consiliului Constituțional a consacrat valoare juridică preambulul Constituției din anul 1958, recunoscându-i se valoare constituțională.

Parlamentul francez

Parlamentul francez se compune din două Camere, respectiv Adunarea Națională și Senatul.

Adunarea Națională se compune din 277 de membri, aleși prin sufragiu universal direct, pentru un mandat de 5 ani.

Senatul se compune dintr-un număr de 321 de membri, aleși prin sufragiu indirect, pentru un mandat de 9 ani și asigură reprezentarea colectivităților teritoriale ale republicii, precum și reprezentarea francezilor stabiliți în afara teritoriului național.

Cea de a ,,treia Cameră'', cum este denumită în literatura de specialitate franceză, o reprezintă Consiliul Economic și Social.

Consiliul Economic și Social se compune dintr-un număr de 230 de membri, fiind o adunare consultativă.

Prin reprezentarea principalelor activități economice și sociale, Consiliul favorizează colaborarea diferitelor categorii profesionale între ele și asigurăă participarea lor la politica economică și socială a Guvernului.

La sesizarea Guvernului, Consiliul Economic și Social dă aviz consultativ asupra proiectelor de lege, de ordonanță sau decret, precum și asupra propunerilor de lege.

Trebuie reținut că legea fundamentală franceză stabilește domeniile rezervate legii și domeniile rezervate principiilor fundamentale stabilite prin lege. Aceste domenii pot fi precizate și completate printr-o lege organică.

Pentru celelalte domenii , legea are caracter de reglementare.

28

Inițiativa legislativă aparține în egală măsură Primului-ministru și membrilor

Parlamentului.

Senatul francez are o situație constituțională privilegiată în sensul că nu poate fi dizolvat, putând bloca o propunere de revizuire constituțională, fiind considerat din acest punct de vedere, unul din garanții Constituției.

Reguli comune se referă la statutul membrilor parlamentului, respectiv incompatibilitățile imunităților, regimul indemnizațiilor, sesiunile ordinare și extraordinare, etc.

Organizarea internă și funcționarea fiecărei Adunări se face prin propriul regulament adoptat de Adunarea Națională și Senat.

Principalele atribuții ale Parlamentului francez pot fi considerate: adoptarea declarației de război, autorizarea stării de urgență atunci când aceasta depășește 12 zile, autorizarea Guvernului de a emite ordonanțe, inițiativa legislativă, etc.

4. Președintele Republicii franceze

Organizarea puterilor publice stabilită de Constituția Franței din anul 1958 acordă instituției președintelui un caracter de primordialitate, care în literatura de specialitate este motivată de așezarea acestei instituții în structura normativă a legii fundamentale înaintea guvernului și parlamentului.

Caracterul de primordialitatea este pus în evidență și de rolul important acordat președintelui de arbitru în funcționarea normală a puterilor publice.

Din această perspectivă putem cita discursul rămas celebru, prezentat de generalul De Gaulle în cadrul conferinței de presă din data de 31 ianuarie 1964, în cadrul căreia declara că ,,trebuie să se înțeleagă clar că autoritatea indivizibilă a statului este încredințată în întregime președintelui, de către poporul care l-a ales, că nu există nici o altă autoritate , nici ministerială, nici civilă, nici militară, nici judiciară, care să nu fie acordată și menținută de către acesta''.

29

Primul Președinte al celei de a-V-a Republici a fost ales prin sufragiu indirect de către un colegiu electoral care cuprindea membrii Parlamentului și un anumit număr de reprezentanți ai colectivităților locale.

După reforma constituțională din anul 1962 care a modificat modul de scrutin pentru alegerea președintelui Republicii, acesta este ales prin sufragiu universal direct.

Dintre puterile președintelui putem enumera: numirea Primului – Ministru, dreptul de a adresa Parlamentului mesaje, numirea președintelui și a membrilor Consiliului Constituțional, conducerea relațiilor internaționale, calitatea de comandant al armatei, etc.

În raporturile cu justiția, președintele Republicii are dreptul de grațiere, este garantul independenței autorităților judecătorești, prezidează Consiliul Superior al

Magistraturii.

5. Guvernul francez

Guvernul francez aparține puterii executive.

Franța a adoptat soluția constituționala a unui executiv dual format din șeful statului – Președintele și Guvernul.Într-o ordine atipică și Guvernul este reglementat de legea fundamentală franceză înaintea parlamentului.În doctrina de specialitate franceză, cea de a – V – a Republică este denumită ,,republica semiprezidențială''.

Forma duală a executivului sugerează a fi de inspirație engleză.În sens restrâns,

Guvernul este organul executiv compus din Primul-ministru și din miniștri.

Numirea Primului-Ministru reprezintă o prerogativă constituțională a președintelui republicii.În ceea ce privește miniștrii, aceștia sunt numiți de președinte la propunerea Primului-Ministru.Guvernul se întrunește în Consiliul de Miniștri, prezidat de Primul-Ministru.Guvernul cuprinde pe lângă miniștri și miniștrii de stat, miniștri delegați pe lângă Primul-Ministru și secretari de stat.Funcțiile ministeriale sunt incompatibile cu funcțiile profesionale private și cu alte funcții publice.

30

Primul-Ministru, după deliberarea Consiliului de Miniștri, angajează în fașa Adunării Naționale răspunderea Guvernului cu privire la propriul său program sau cu privire la o declarație de politică generală.Adunarea Națională poate pune în discuție răspunderea Guvernului prin votarea unei moțiuni de cenzură.De asemenea, Primul-

Ministru are posibilitatea de a solicita Senatului aprobarea unei declarații de politică generală.Inițiativa legislativă aparține în egală măsură Primului-Ministru și membrilor parlamentului.

Până la revizuirea constituțională din data de 19 iulie 1993, competența de a judeca actele îndeplinite de miniștri în exercitarea funcțiilor acestora revenea Înaltei Curți de Justiție.După revizuirea menționată, membrii Guvernului răspund penal pentru actele îndeplinite în exercițiul funcției acestora și calificate drept crime sau delicte în fața Curții de Justiție a Republicii.

Aceasta este o jurisdicție specială compusă din 15 judecători: 12 parlamentari desemnați paritar de Senat și Adunarea Națională și 3 judecători de la Curtea de Casație.

6. Puterea judecătorească

Puterea judecătorească în Franța este structurată astfel: Înalta Curte de Justiție;

Consiliul Superior al Magistraturii;

Curtea de Casație; Curți de Apel;

Tribunale;

Parchetele de pe lângă Curți și Tribunale.

Referitor la structura puterii judecătorești ne vom limita să prezentam selectiv Consiliul Superior al Magistraturii și Înalta Curte de Justiție.

Consiliul Superior al Magistraturii

Consiliul Superior al Magistraturii este compus din 9 membri desemnați de

Președintele Republicii în condițiile următoare:

31

trei membri de la Curtea de Casație, dintre care un avocat general;

trei membri de la Curți și Tribunale;

un consilier de stat ales de o listă de trei nume stabilită de adunarea generală a

Consiliului de Stat;

două personalități care nu aparțin magistraturii și sunt aleși pe criteriul

competenței.

Membrii Consiliului Superior al Magistraturii sunt aleși pentru un mandat de 4

ani. Dintre atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii menționăm:

nominalizarea magistraților în funcții;

hotărâri în materie disciplinară;

exercitarea dreptului de grațiere.

Înalta Curte de Justiție

Înalta Curte de Justiție se compune din 24 de judecători titulari.

După fiecare alegere, în termen de o lună de la prima întrunire Adunarea

Naționala alege 12 judecători titulari și 6 judecători supleanți.

De asemenea, după o nouă alegere a Senatului, în termen de o lună de la prima

întrunire a acestei camere, alege 12 judecători titulari și 6 judecători supleanți.

Întrebări și subiecte pentru dezbateri tematice.

Să analizeze evoluțiaconstituțională

Să caracterizeze constituția

Să analizeze sistemul politic

să analizeze parlamentul francez

Să aprecieze rolul Președintelui în stat

Să aprecieze rolul Prim-ministrului în stat

să analizeze sistemul judiciar

să analizeze puterea executivă

Bibliografie și lecturi suplimentare la tema3.

32

Constituția Republicii Franceze, ALL EDUCAȚIONAL, București, 1998.