Cercetarea Armelor de Foc
Plan
Capitolul I Aspecte procesual-penale și de tactică criminalistică
Secțiunea I Reglementarea procesual-penală
Secțiunea a II-a Clasificarea expertizei judiciare
Secțiunea a III-a Pregătirea în vederea dispunerii expertizelor
criminalistice
Secțiunea a IV-a Utilizarea concluziilor expertizei criminalistice în
instrumentarea cauzelor penale
Capitolul II Noțiuni tehnice despre armele de foc
Secțiunea I Funcționarea armelor de foc
Secțiunea a II-a Clasificarea armelor de foc
Secțiunea a III-a Descrierea armelor de foc
Secțiunea a IV-a Urmele de împușcare
Capitolul III Examinarea de laborator a armelor de foc și a urmelor create de acestea. Expertiza balistico-judiciară
Secțiunea I Etapele expertizei balistico-judiciare
Secțiunea a II-a Probleme care pot fi clarificate prin expertiza
balistico-judiciară
Secțiunea a III-a Identificarea de gen și individiuală a armelor cu
țeava ghintuită
Secțiunea a IV-a Identificarea de gen și individuală a armelor cu țeavă
lisa
Secțiunea a V-a Examenul tehnic al muniției
Bibliografie
=== l ===
Plan
Capitolul I Aspecte procesual-penale și de tactică criminalistică
Secțiunea I Reglementarea procesual-penală
Secțiunea a II-a Clasificarea expertizei judiciare
Secțiunea a III-a Pregătirea în vederea dispunerii expertizelor
criminalistice
Secțiunea a IV-a Utilizarea concluziilor expertizei criminalistice în
instrumentarea cauzelor penale
Capitolul II Noțiuni tehnice despre armele de foc
Secțiunea I Funcționarea armelor de foc
Secțiunea a II-a Clasificarea armelor de foc
Secțiunea a III-a Descrierea armelor de foc
Secțiunea a IV-a Urmele de împușcare
Capitolul III Examinarea de laborator a armelor de foc și a urmelor create de acestea. Expertiza balistico-judiciară
Secțiunea I Etapele expertizei balistico-judiciare
Secțiunea a II-a Probleme care pot fi clarificate prin expertiza
balistico-judiciară
Secțiunea a III-a Identificarea de gen și individiuală a armelor cu
țeava ghintuită
Secțiunea a IV-a Identificarea de gen și individuală a armelor cu țeavă
lisa
Secțiunea a V-a Examenul tehnic al muniției
Capitolul I
Aspecte procesual-penale și de tactică criminalistică
Secțiunea I
Reglementarea procesual-penală
1. Noțiune.
Complexitatea problemelor ce se pot ivi în rezolvarea unor cauze penale reclamă, uneori, prezența unor specialiști din cele mai diverse domenii de activitate. Necesitatea de a apela la concursul unor oameni cu pregătire profesională, alta decât cea juridică, pentru a elucida aspecte care aparțin diverselor ramuri ale științei a fost subliniată în numeroase lucrări de specialitate.
În condițiile evoluției științei și tehnicii, expertiza ca mijloc de probă capătă o importanță deosebită, deoarece sporesc posibilitățile pe care specialiștii din diverse ramuri de activitate le au de a se pronunța asupra celor mai dificile probleme pe care le ridică anumite cauze penale. În literatura juridică se evidențiază faptul că evoluția științei și progresul tehnicii caracterizează, în sfera dreptului, epoca pe cere o trăim drept perioadă de etalare științifică a probelor.
În legislația noastră procesual penală se arată că în cazurile în care, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoștințele unui expert, organul de urmărire penală ori instanța de judecată poate dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize (art. 116 C.proc.pen.).
Expertizele ca mijloace de probă au numeroase puncte comune cu constatările tehnico-științifice și medico-legale, dar, în același timp, prezintă multe deosebiri.
În ceea ce privește asemănările dintre cele două categorii de mijloace de probă, menționăm că și unele și celelalte sunt efectuate de către specialiști din diverse ramuri de activitate, obiectul constatărilor și expertizelor fiind fixat de organele judiciare, iar concluziile specialiștilor fiind cuprinse într-un raport etc.
În privința deosebirilor, subliniem, mai întâi, faptul că toate constatările tehnico-științifice si medico-legale se fac de urgență, adică într-un moment foarte apropiat săvârșirii infracțiunii, cerință pe care nu o întâlnim în cazul expertizelor.
O altă deosebire constă în aceea că toate constatările tehnico-științifice și medico-legale pot fi dispuse numai în faza de urmărire penală, pe când expertizele se pot face și în faza de judecată; de asemenea, în timp ce în cazul constatărilor tehnico-științifice și medico-legale specialiștii se rezumă la cons-emnarea și cercetarea mai puțin aprofundată a situațiilor ce Ie revin spre rezolvare, în cazul expertizelor are loc o investigare în cele mai mici detalii – uneori, chiar exhaustivă – a elementelor care fac obiectul expertizei.
Cadrul legal privind efectuarea expertizelor este dat de Ordonanța de urgență nr. 2/2000, referitoare la expertizele judiciare și extrajudiciare.
Secțiunea a II-a
Clasificarea expertizei judiciare
Principalele criterii după care se pot clasifica expertizele sunt: natura problemelor ce urmează a fi lămurite prin expertiză; modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei; modul de desemnare a expertului; criteriul modului de organizare a expertizei.
În funcție de natura problemelor ce urmează a fi lămurite, organele judiciare penale pot dispune efectuarea următoarelor expertize:
expertiza criminalistică, ce poate fi, la rândui ei, de mai multe feluri, și
anume: expertiza dactiloscopică, traseologică, balistică, tehnică a actelor, grafică, biocriminalistică etc.
expertiza medico-legală, prin care pot fi lămurite problemele privind asfixia mecanică, moartea subită, violul etc;
expertiza psihiatrică, prin care pot fi lămurite problemele privind tulburările psihice ca schizofrenia, oligofrenia, depresiunea maniacală etc;
expertiza contabilă prin care se lămuresc aspecte privind controlul și revizia contabilă;
expertiza tehnică, cu ajutorul căreia pot fi lămurite anumite probleme în
cazul accidentelor de circulație, în cazul infracțiunilor contra protecției
muncii etc. Expertiza contabilă și cea tehnică pot fi efectuate împreună în aceeași cauză.
După modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei, acestea pot fi facultative și obligatorii.
Expertizele facultative sunt cele mai frecvente în practica judiciară, ele fiind dispuse fie la cererea părților interesate, fie când organele judiciare socotesc că sunt necesare cunoștințele unui expert pentru lămurirea anumitor aspecte ale cauzei penale.
Expertiza este obligatorie, potrivit art. 117, în următoarele situații:
în cazul omorului deosebit de grav, când trebuie efectuată o expertiză
psihiatrică; expertiza este obligatorie în cazul omorului deosebit de grav, chiar dacă infracțiunea a rămas în faza de tentativă;
efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie ori de câte ori organul de urmărire penală sau instanța de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului; această expertiză poate fi dispusă numai dacă în dosarul cauzei sunt elemente care să determine o îndoială cu privire la starea psihică a învinuitului sau inculpatului; asemenea elemente pot privi comportarea anterioară a inculpatului, modul de comportare a inculpatului în cadrul procesului etc.
În mod justificat, apreciem noi, în practica judiciară s-a dispus efectuarea expertizei psihiatrice în cazul în care inculpatul a suferit de o boală psihică ori un traumatism cranian, după care a fost internat în spital.
Expertiza psihiatrică asupra învinuitului sau inculpatului se efectuează în instituții sanitare de specialitate. În vederea efectuării expertizei, organul de cercetare penală, cu aprobarea procurorului, sau instanța de judecată dispune internarea învinuitului ori inculpatului, pe timpul necesar. Această măsură este executorie și se aduce la îndeplinire, în caz de opunere, de către organele de poliție. În cazul în care expertiza nu s-a făcut în condițiile cerute de lege, urmează ca instanța să dispună o nouă expertiză.
Cazurile în care expertiza psihiatrică este obligatorie, potrivit art. 117, privesc situații legate de rezolvarea unor probleme cu incidență directă asupra răspunde penale a învinuitului sau inculpatului.
Expertiza este obligatorie și în alte situații, care, în mod practic sunt adiacente rezolvării propriu-zise a cauzei penale. Astfel, expertiza este obligatorie în cazul suspendării procesului penal în cazul amânării sau întreruperii executării pedepsei închisorii (art. 239, 303,453 lit. a, 455 combinat cu 453 lit. a).
După criteriul modului de desemnare a expertului, în literatura de specialitate expertizele au fost împărțite în mai multe categorii:
expertiza simplă sau oficială în care organul penal îl numește pe expert
controlează activitatea de expertizare făcută de acesta;
expertiza contradictoriei care experții sunt aleși și numiți de către organele judiciare penale și de către părți; în legislația noastră (art. 118 alin. 3) legislațiile altor state se permite părților să ceară ca un expert recomandat de ele să participe la efectuarea expertizei;
expertiza supravegheată în care părțile pot desemna un specialist
care are atribuții de control asupra modului de efectuare a expertizei, specialistul care supraveghează expertiza fiind denumit și consilier tehnic.
După modul de organizare, expertizele se împart în:
expertize simple efectuate de către un specialist dintr-un anumit domeniu de activitate;
expertize complexe sau mixte în care, pentru lămurirea faptelor,
împrejurărilor cauzei, sunt necesare cunoștințe din mai multe ramuri ale științei sau tehnicii. Având în vedere importanța și frecvența expertizelor complexe, în literatura de specialitate se susține, pe bună dreptate, necesitatea unei reglementări proprii a unui asemenea gen de expertiză.
Secțiunea a III-a
Pregătirea în vederea dispunerii expertizelor
criminalistice
Dispunerea efectuării expertizelor criminalistice impune luarea de către, organele de urmărire penală sau de către instanțele de judecată a unor măsuri de pregătire, care ar putea fi astfel sintetizate:
delimitarea obiectului examinării;
formularea întrebărilor;
punerea la dispoziția expertului a materialelor necesare examinării;
observarea, cu ocazia transmiterii materialelor la laboratoarele de expertiză, a recomandărilor făcute de tehnica criminalistică cu privire la fixarea, conservarea și ambalarea urmelor și obiectelor, precum și a regulilor privind asigurarea autenticității acestora.
De modul cum sunt efectuate aceste măsuri de pregătire depinde, în bună măsură, eficiența examinărilor de specialitate și în ultimă instanță însăși justețea și temeinicia concluziilor formulate.
a) Pentru a nu se da loc unor examinări inutile, pentru a nu prilejui
pierderi nejustificate de timp, cu consecințe defavorabile atât pentru cei chemați să efectueze expertizele cât și pentru organele judiciare, actul procedural prin care se dispune efectuarea expertizei trebuie să precizeze obiectul acesteia.
Delimitarea riguroasă a obiectului examinării implică obligația pentru organele judiciare nu numai de a nominaliza corect expertiza, ci și precizarea sarcinilor ce revin experților, precizarea naturii examinărilor ce urmează a fi întreprinse. Delimitarea obiectului expertizei se realizează prin formularea judicioasă a întrebărilor.
b) Formularea întrebărilor la care urmează să răspundă expertul este subordonată împlinirii unor condiții, unele privind fondul chestiunii, altele forma în care trebuie să se materializeze.
Astfel, în ce privește condițiile de fond, obiectul întrebărilor adresate expertului trebuie să-l constituie numai aspectele de specialitate, adică să vizeze obținerea unor răspunsuri numai din domeniul acelei ramuri a criminalisticii profesate de expert. Așa fiind, expertului nu i se pot adresa întrebări ce se referă la aspectul juridic al cauzei, deoarece, așa cum s-a văzut, organele judiciare sunt cele dintâi chemate să le cunoască.
Dată fiind împrejurarea că expertului nu i se pot adresa decât întrebări din domeniul specialității pe care o profesează, corecta formulare a acestora impune cunoașterea de către organele judiciare, în anumite limite, a domeniului dat de specialitate. Asemenea cunoștințe sunt impuse nu numai de necesitatea formulării judicioase a întrebărilor ci și de necesitatea aprecierii corecte a răspunsurilor pe care le comportă atare întrebări. Neîndoios, dată fiind diversitatea domeniilor științelor în care se poate dispune efectuarea expertizelor criminalistice, nu se poate pretinde organelor judiciare deplin cunoaștere a acestora. Nivelul de informare al organului judiciar în domeniul specialității în care se dispune efectuarea expertizei presupune cunoașterea gradului de dezvoltare al științei, a posibilităților pe care le oferă, a limitelor cunoașterii la un moment dat al unei anumite ramuri a științei, toate acestea pentru a nu se solicita inutil efectuarea unor examinări de specialitate în acele domenii în care, date fiind limitele cunoașterii, acestea nu pot primi un răspuns.
Atunci când cunoștințele de specialitate ale organului judiciar în domeniul în care urmează a se efectua expertiza criminalistică nu sunt îndestulătoare, pentru exacta precizare a obiectului examinării, pentru judicioasa formulare a întrebărilor, organul ce ordonă expertiza are la îndemână posibilitatea consultării fie a experților, fie a altor specialiști. Prima dintre aceste posibilități – consultarea experților – este realizabilă numai în acele situații în care organul judiciar ce dispune efectuarea expertizei se află în localitatea în care funcționează laboratorul de expertiză criminalistică. Când laboratoarele de expertiză criminalistică funcționează în alte localități organul judiciar are la îndemână posibilitatea consultării specialiștilor ce funcționează în cadrul sau pe lângă anumite organe de urmărire penală.
Colaborarea organelor judiciare cu experți sau specialiști în vederea precizării obiectului expertizei, a formulării corecte a întrebărilor îmbracă forma unei consultări tehnico-științifice. Această consultare prezintă caracterul unei informări: expertul sau specialistul consultat precizează cu această ocazie ce posibilități oferă examinarea de specialitate într-un domeniu sau altul, ce aspecte ar putea fi lămurite pe această cale. Nici expertul și nici specialistul consultat nu formulează întrebările deoarece acestea constituie atributul exclusiv al organului judiciar.
Pentru a oferi celui chemat să efectueze examinarea de specialitate posibilitatea înțelegerii expertizei, a sarcinilor sale, întrebările trebuie să satisfacă și anumite condiții de formă. Astfel, întrebările trebuie redactate într-un limbaj clar, precis, să se evite utilizarea unor termeni ambigui, improprii care ar fi de natură să provoace confuzii. Totodată se impune o astfel de redactare a întrebărilor care să permită formularea unor răspunsuri sigure, fie pozitive, fie negative.
c) Pregătirea în vederea efectuării expertizei criminalistice impune obligația organelor judiciare de a pune la îndemâna expertului materialele ce vor fi supuse examinării.
Asigurarea materialului necesar atât sub raportul calității cât și al cantității sale constituie, așa cum s-a precizat, premisa unor concluzii convingătoare, științific motivate iar pe de altă parte condiția celerității procesului penal, a evitării unor pierderi de timp cu ocazia soluționării cauzelor. În principiu, pregătirea materialelor necesare efectuării expertizei revine în exclusivitate organelor judiciare care ordonă efectuarea unor astfel de examinări. Dar, complexitatea operațiilor legate de pregătirea materialelor necesare, de obținerea modelelor de referință fac necesară intervenția, chiar în acest moment, a expertului sau a altor specialiști.
Cantitatea și natura materialelor ce urmează a fi puse la dispoziția expertului sunt dependente de obiectul examinării propriu-zise, cu alte cuvinte de obiectul expertizei criminalistice. Cum însă în activitatea laboratoarelor de expertiză criminalistică ponderea o reprezintă expertiza al cărei obiect îl constituie identificarea, în cele ce urmează avem în vedere obligațiile ce revin organelor judiciare în această privință.
În cadrul expertizei criminalistice, identificarea se obține, de cele mai multe ori, în urma unui proces de comparație efectuat între două categorii de obiecte: obiectul ce trebuie identificat (obiectul ce reprezintă scopul identificării), cum ar fi, de pildă, persoana, mașina la care s-a dactilografiat un anumit act, arma cu care s-a săvârșit un omor etc.) și obiectul sau obiectele ce reprezintă mijlocul identificării sau obiectele prin mijlocirea cărora se ajunge la identificarea celor dintâi (impresiuni digitale, urme de încălțăminte, texte dactilografiate, tuburi și proiectile de cartuș etc). La dispoziția celor chemați să efectueze expertize criminalistice trebuie puse ambele categorii de obiecte. Materialul astfel pregătit trebuie să satisfacă două cerințe: pe de o parte cantitativ trebuie să fie suficient, iar din punct de vedere calitativ trebuie să fie corespunzător, deoarece numai cu realizarea acestor condiții expertul poate formula concluzii temeinic motivate.
Așa cum spuneam, atunci când obținerea modelelor de comparație reclamă temeinice cunoștințe de tehnică criminalistică sau dintr-un alt domeniu de activitate, precum și o anumită experiență (de pildă, luarea impresiunilor digitale ce vor constitui modelul de comparație în cazul unei expertize poroscopice, obținerea tuburilor și proiectilelor ce vor constitui modele de comparație în cazul unei expertize balistice în vederea identificării armei cu care s-a executat tragerea, ridicarea unor mulaje etc), pentru realizarea materialelor de referință se poate recurge la concursul experților sau al altor specialiști.
d) În fine, trimiterea la laboratorul de expertiză criminalistică a materialelor ce vor fi supuse examinărilor de specialitate constituie, de asemenea, o obligație ce revine organelor judiciare care au dispus efectuarea acestora.
Asigurarea, pe întreaga durată a transportului, a integrității acestor materiale, a păstrării lor nealterate, impune observarea, în raport cu natura urmelor și obiectelor supuse examinării, a regulilor elaborate de tehnica criminalistică cu privire la fixarea, conservarea și ambalarea acestora.
Pentru a se înlătura posibilitatea substituirii sau înlocuirii lor întâmplătoare, cu alte cuvinte pentru a asigura autenticitatea materialelor trimise spre examinare, în raport de natura lor, acestea vor fi sigilate sau vor purta semnătura organului judiciar care a solicitat efectuarea expertizei. Pregătirea materialelor necesare realizării expertizei criminalistice condiționează, în cele din urmă, temeinicia concluziilor raportului de expertiză. Efectuarea necorespunzătoare a acestor măsuri atrage după sine consecințe nedorite: restituirea materialelor în vederea completării lor, organelor judiciare care au dispus efectuarea expertizelor, prelungirea inutilă a urmăririi și judecății și chiar împiedicarea sau îngreuierea descoperirii infracțiunilor și a identificării infractorilor.
Secțiunea a IV-a
Utilizarea concluziilor expertizei criminalistice în
instrumentarea cauzelor penale
În partea finală a raportului de expertiză se materializează concluziile la care a ajuns expertul în urma examinării întreprinse și care, potrivit art. 123 lit c „cuprind răspunsurile la întrebările puse și părerea expertului i asupra obiectului expertizei”.
Succesiunea concluziilor, adică a răspunsurilor date la chestiunile adresate de organul juridic iar trebuie să reflecte ordinea întrebărilor astfel cum acestea au fost grupate în partea introductivă a raportului de expertiză, chiar dacă în actul procedural prin care s-a dispus efectuarea expertizei acestea erau altfel ordonate. În acele situații în care expertul, exercitându-și rolul activ, extinde cercetarea și cu privire la alte aspecte, concluziile vor fi întregite cu răspunsurile date la acele întrebări formulate de specialist din proprie inițiativă.
Tot aici, pentru a se evita posibilitatea ivirii unor confuzii, se impune individualizarea prin suficiente elemente, a persoanei sau obiectului la care se referă o concluzie sau alta.
Concluziile la care ajunge expertul în urma examenului de specialitate nu comportă, în toate situațiile, același grad de certitudine. Astfel, dacă în majoritatea cazurilor concluziile expertului prezintă un caracter de certitudine, există situații când datorită unei multitudini de cauze, expertul nu poate formula decât concluzii incerte, probabile, după cum, alteori, acesta se poate afla în situația de a nu putea soluționa chestiunea supusă examinării.
Din punctul de vedere al gradului de certitudine pe care se întemeiază concluziile expertului, în literatură precum și în practica activității de expertiză se face distincția între următoarele categorii de concluzii, cu directe implicații asupra contribuției pe care o pot aduce la soluționarea cauzei, la formularea convingerii organelor judiciare, asupra modului de apreciere a acestora:
concluzii categorice sau certe-afirmative sau negative;
concluzii probabile sau incerte;
concluzii de imposibilitate a soluționării chestiunii supuse examinării.
A. Concluziile categorice sau certe.
Concluzia expertului e certă atunci când este o concluzie adevărată în înțeles obiectiv, când conține o aserțiune categorică, fie în sens afirmativ, fie în sens negativ, de unde și cele două forme pe care le poate îmbrăca: concluzie categorică afirmativă și concluzie categorică negativă, în cazul expertizelor al căror obiect îl constituie identificarea persoanelor sau obiectelor, prin formularea unor concluzii certe pozitive sau negative expertul conchide asupra existenței sau inexistenței identității.
Expertul trebuie să formuleze concluzii categorice ori de câte ori în cazul expertizei de indentificare în urma examenului comparativ constată coincidența caracteristicilor identificatoare ale obiectului ce trebuie identificat cu cele ale obiectului ce servește la identificarea celui dintâi, adică atunci când este exclusă posibilitatea repetării lor la alte persoane sau, obiecte. Așadar, în cazul concluziilor categorice, complexul caracteristicilor persoanelor sau obiectelor a căror coincidență se constată, prezintă valoare absolută, conduc la o deplină certitudine deoarece este exclusă posibilitatea repetării lor la alte persoane sau obiecte.
În funcție de forma pozitivă sau negativă pe care o pot îmbrăca, prin concluziile categorice se stabilește fie identitatea, fie neidentitatea unei persoane sau unui obiect. Concluziile exprimate sub formă de certitudine, fie ele pozitive sau negative, sunt deopotrivă importante deoarece în cazul expertizei criminalistice interesează în aceeași măsură atât stabilirea identității cât și a lipsei de identitate.
În activitatea de expertiză concluziile categorice pozitive pot primi formulări cum ar fi: „Proiectilul găsit în corpul victimei a fost tras cu arma model…, seria…” Textul scrisorii calomnioase aparține lui X etc, iar cele categorice negative pot fi exprimate sub forma: „Tubul de cartuș găsit la fața locului nu a fost tras cu arma ce se prezintă spre examinare”, „Textul ce se prezintă spre examinare nu a fost dactilografiat cu o mașină de un anumit tip” etc.
B. Concluziile probabile.
Dispunerea efectuării unei expertize, fie ea criminalistică sau de altă natură, e dictată de nevoia de a pune la îndemâna organelor judiciare concluzii certe, categorice, care să excludă orice îndoială în privința chestiunii supuse cercetării de specialitate. Așadar, formularea unor concluzii categorice reprezintă un deziderat în vederea realizării căruia se dispune orice expertiză. Și, într-adevăr, ar fi ideal ca orice examinare de specialitate în cadrul expertizei să conducă la un astfel de rezultat.
Dar, realitatea învederează existența unor situații când expertul este nevoit să exprime rezultatul examinărilor întreprinse într-o formă incertă, eventuală, adică sub forma unor concluzii probabile.
Concluziile cu caracter de probabilitate nu stabilesc certitudinea, ci probabilitatea, posibilitatea, eventualitatea existenței sau inexistenței unui fapt oarecare. Concluziile probabile constituie o ipoteză a expertului cu privire la chestiunea supusă examinării. Într-adevăr, efectuarea expertizei presupune, de multe ori, elaborarea mai multor ipoteze posibile menite a furniza explicații plauzibile faptelor supuse cercetării. Atunci când în urma procesului de analiză și comparație se verifică o singură presupunere a expertului aceasta încetează a mai fi o ipoteză, dobândește o altă calitate, aceea de concluzie categorică, certă. Sunt însă situații când pe fondul suprapunerii caracteristicilor generale ale obiectelor supuse examinării se constată coincidența doar a unui număr redus de caracteristici particulare, care, dacă ar fi fost mai numeroase sau corespunzătoare din punct de vedere calitativ ar fi îngăduit expertului să formuleze o concluzie categorică. Existența, alături de coincidența unui număr de caracteristici și a unor divergențe, pun expertul în imposibilitate de a formula o concluzie cu, caracter de certitudine. Deoarece, în astfel de situații, ansamblul caracteristicilor generale și particulare ale obiectelor supuse examinării nu prezintă o valoare identificatoare absolută, expertul se află în situația de a nu putea exprima decât o concluzie cu caracter de probabilitate, de eventualitate.
Deși probabilă, o asemenea concluzie se deosebește de ipoteza inițial elaborată de expert deoarece aceasta se întemeiază pe cercetarea completă, minuțioasă și obiectivă a tuturor caracteristicilor obiectelor, a întregului material, ceea ce permite a fi considerată mai apropiată de adevăr decât ipoteza sau ipotezele inițiale.
Concluzia cu caracter de probabilitate, indiferent de gradul de probabilitate constituie o ipoteză care însă nu are un caracter arbitrar și nu e lipsită de temei, deoarece expertul își fundamentează presupunerile pe elemente obiective și nu pe impresiile sale subiective. O concluzie cu caracter de probabilitate nu poate viza două sau mai multe obiecte ori persoane, cu alte cuvinte o atare concluzie nu implică o opțiune între două sau mai multe situații, ci admite identitatea doar a unui singur obiect sau unei singure persoane. Așa, de pildă, în cazul expertizei criminalistice a scrisului nu se poate formula o concluzie de felul: Textul în litigiu a fost scris, probabil, de X ori de Y sau de Z. Concluzia cu caracter de probabilitate constituie o convingere apropiată de certitudine cu privire la existența sau inexistența unui anumit fapt, care, în expresie matematică reprezintă 80-90% dintr-o concluzie categorică.
Iată, sumar înfățișate, principalele cauze obiective și subiective care pun expertul în situația de a nu putea formula, în anumite situații, decât concluzii cu caracter de probabilitate.
Între factorii de natură obiectivă menționăm, în primul rând, condițiile în care se prezintă obiectul supus examinării, mai exact volumul redus al acestuia, adică insuficiența atât sub raport calitativ cât și sub raport cantitativ a particularităților imprimate. Așa se prezintă lucrurile în cazul expertizei criminalistice a scrisului al cărui obiect îl constituie un text restrâns, format din numai câteva cuvinte, sau în cazul expertizei transeologice când urma ce se prezintă conservă un număr redus de particularități ale obiectului creator.
Un alt factor de natură obiectivă ce conduce la formularea unor concluzii probabile rezidă în inexistența unei metodici adecvate de cercetare sau în limitele cunoașterii, la un moment dat, ale științei și tehnicii.
Între factorii de natură subiectivă menționăm ignorarea sau aplicarea defectuoasă a regulilor recomandate de tehnica criminalistică referitoare la descoperirea, fixarea, ambalarea și transportarea materialului probator, care au avut drept consecință deteriorarea sau distrugerea caracteristicilor existente, apariția unor noi caracteristici etc.
Fără a-i fi enunțat decât pe cei mai importanți, în categoria factorilor subiectivi mai poate fi menționată pregătirea necorespunzătoare a materialului de comparație, însoțită de pasivitatea expertului care nu solicită, la timpul potrivit, completarea sau refacerea materialului de referință.
În situații de felul celor indicate mai sus, ce pun expertul în imposibilitate de a se pronunța cu caracter de certitudine asupra chestiunii supuse examinării e admisibilă și utilă pentru organele judiciare formularea unor concluzii probabile, incerte sau e preferabilă abținerea motivată de la formularea oricăror concluzii.
Chestiunea utilității pentru organele judiciare a concluziilor probabile, a aportului lor în procesul de probațiune prilejuiește exprimarea în literatură a unor poziții diferite.
Potrivit opiniei celor ce contestă utilitatea concluziilor probabile,
expertul trebuie să formuleze numai concluzii cu caracter de certitudine, fie ele pozitive sau negative, iar atunci când, dintr-un motiv sau altul, nu se poate realiza acest deziderat, justificat, trebuie să se abțină de Ia formularea oricărei concluzii. Concluzia probabilă, oricât de convingător ar fi motivată, rămâne o simplă prezumție lipsită de forță probantă sau un simplu indiciu al faptului ce se cere a fi demonstrat. Iată, în opinia la care ne referim, care ar fi principalele neajunsuri ale concluziilor probabile asupra activității de probațiune:
rapoartele de expertiză ale căror concluzii sunt formulate sub forma unei probabilități nu contribuie în nici un fel la soluționarea cauzei, la aflarea adevărului, dimpotrivă, a le admite înseamnă a crea confuzii, îndoieli;
concluziile cu caracter de probabilitate nu deschid, așa cum se susține, perspective noi urmăririi penale, de vreme ce acestea erau cunoscute organului judiciar dintr-un moment anterior, împrejurare confirmată de faptul dispunerii efectuării expertizei. Concluziile probabile, neoferind un răspuns cert la chestiunile supuse cercetării, mențin organul judiciar în situația în care se afla în momentul în care a dispus efectuarea expertizei. Atâta vreme cât concluziile probabile nici nu confirmă, nici nu infirmă versiunea elaborată de organul judiciar, nu aduc nimic nou în desfășurarea urmăririi penale;
abținerea justificată de la formularea oricărei concluzii este mai utilă pentru organele judiciare decât formularea unei concluzii cu cel mai înalt grad de probabilitate; concluziile incerte, oricare ar fi gradul lor de probabilitate, nu exclud o concluzie diametral opusă și nici eroarea;
concluziile cu caracter de probabilitate silesc organele judiciare sas recurgă la noi expertize ceea ce atrage după sine prelungirea duratei urmăririi penale;
formularea unor concluzii probabile este însoțită și de un alt neajuns mențin bănuiala asupra unor persoane cu privire la participarea acestora la săvârșirea infracțiunii;
de multe ori, concluziile probabile, în urma supunerii acelorași
obiecte unor noi examinări, dobândesc valoarea unor concluzii categorice;
în fine, abținerea de la formularea unor concluzii are pentru organul judiciar valoarea unei indicații precise și anume: chestiunea supusă cercetării, fie în speța dată, fie în general, nu poate fi soluționată prin mijlocirea expertizei datorită limitelor cunoașterii, existente, la un moment dat, în știință, și așa stând lucrurile, se impune utilizarea, altor mijloace pentru
obținerea probelor necesare aflării adevărului.
Contestarea, în opinia la care ne referim, a utilității concluziilor ipotetice, susținerea potrivit căreia expertul trebuie să formuleze numai concluzii cu caracter de certitudine nu poate fi acceptată fără rezerve. Astăzi, în literatura de specialitate, majoritatea autorilor, precum și a practicienilor susțin admisibilitatea și utilitatea neîndoielnică a concluziilor probabile.
Într-adevăr, a contesta expertului posibilitatea de a formula, în anumite situații, concluzii cu caracter de probabilitate înseamnă a ignora realitatea, adică acele situații în care specialistul, datorită, de cele mai multe ori, unor împrejurări mai presus de voința sa, nu poate da o rezolvare certă, categorică chestiunii supuse cercetării, ci numai una probabilă.
Este adevărat că expertizele cu concluzii probabile nu soluționează de o manieră categorică chestiunea supusă examinării, că acestea, singure, nesprijinite de alte elemente de probațiune nu pot susține o hotărâre sau alta a organului judiciar, dar tot atât de adevărat este și faptul că în urmai efectuării acestora se stabilește, în mod obiectiv,, un ansamblu de caracteristici identificatoare, ce formează baza unei presupuneri științifice asupra identității sau asupra situației reale a obiectului supus examinării. Cu alte ; cuvinte, concluziile probabile se întemeiază întotdeauna pe date stabilite în mod obiectiv. Dacă o asemenea concluzie are numai un caracter probabil aceasta se datorește faptului că datele aflate la îndemâna expertului, atât sub raport calitativ cât și cantitativ, nu sunt îndestulătoare pentru a tranșa chestiunea într-un mod categoric.
Deși nu rezolvă cu caracter de certitudine chestiunea supusă cercetării, utilitatea concluziilor probabile în procesul de probațiune nu poate fi contestată.
Astfel, pe baza constatării coincidenței caracteristicilor generale ale obiectelor, concluziile ipotetice ale raportului de expertiză pot constitui punctul de plecare pentru stabilirea genului, speciei sau grupei căreia aparține un anumit obiect, iar, după cum se știe, stabilirea apartenenței de gen, specie sau grupă constituie primul pas în procesul de identificare al unui obiect.
Tot astfel, concluziile cu caracter de probabilitate pot sugera organelor judiciare direcția pe care trebuie să se înscrie de aici încolo investigațiile, necunoscută până atunci sau căreia nu i s-a acordat nici o importanță până în acel moment.
La fel, concluziile probabile pot deschide perspective noi investigațiilor, pot constitui punctul de plecare pentru elaborarea celor mai verosimile versiuni, pot învedera necesitatea efectuării unor alte activități, după cum alteori, sugerează organelor judiciare necesitatea lărgirii procesului de probațiune, necesitatea căutării altor surse de informare, care să îngăduie acestora posibilitatea ca problema asupra căreia planează îndoiala să devină certitudine, tocmai pe baza datelor probabile puse la îndemână de expert.
În practica activității de expertiză concluziile probabile pot fi formulate astfel: „Urma aflată pe un anumit suport a fost produsă, probabil, de obiectul ce se prezintă spre examinare”, „Actul încriminat ca fals s-ar putea să emane de la X”.
Pentru a sta la baza convingerii organelor judiciare, în partea descriptivă a raportului, concluziile probabile trebuie să primească o temeinică motivare, ceea ce presupune indicarea motivelor care în cauza dată exclud posibilitatea formulării unor concluzii certe,. Motivarea raportului de expertiză servește unei duble finalități: pe de o parte organul judiciar va fi în măsură să aprecieze exact, în contextul probelor, valoarea concluziilor, iar pe de altă parte va permite constatarea eventualelor deficiențe, imputabile organului judiciar și care explică de ce nu s-a putut ajunge la formularea unei concluzii categorice.
C. Concluzii de imposibilitate a soluționării problemei.
Aceste concluzii, care sunt determinate fie de calitatea materialului supus examinării sau a materialului de comparație, fie de limitele cunoașterii și inexistența unor procedee tehnico-științifice adecvate materialului. De asemenea, pot avea drept cauze modul defectuos de relevare, ridicare și fixare a urmelor de la locul faptei sau de expediere către laboratorul de expertize.
Concluziile de imposibilitate demonstrează probitatea expertului, care trebuie să le argumenteze temeinic, de aceea nu trebuie considerate un rebut.
Capitolul II
Noțiuni tehnice despre armele de foc
Secțiunea I
Funcționarea armelor de foc
Arma de foc este un mecanism, un instrument, care servește la atac sau la apărare și folosește pulbere explozivă. Prin arderea pulberii explozive se creează, datorită gazelor, o presiune care aruncă glonțul sau alicele din țeava armei, cu o forță vie inițială mai mare de un kilogram-forță-metru.
Prin urmare, în afara cazurilor de folosire a unor dispozitive mecanice speciale sau a aerului comprimat care servesc la expulzarea glonțului, armele de foc se bazează în principiu pe forța de expansiune a gazelor rezultate din arderea pulberii explozive (a prafului de pușcă).
Pulberea care se găsește în tubul cartușului se aprinde de la flacăra materialului exploziv aflat în capsă. Materialul exploziv din capsă se aprinde și el în urma loviturii puternice a percutorului pe capsă.
Presiunea puternică a gazelor se exercită în toate sensurile. Această presiune trebuie, în primul rând, să învingă rezistența întâmpinată de glonț la trecerea prin țeava armei, iar ulterior să imprime acestuia viteza necesară ca să poată ajunge la țintă. Aprinderea pulberii se face instantaneu, iar spațiul pentru expansiunea gazelor este relativ mic.
La începutul mișcării glonțului presiunea este foarte mare, 3500 atmosfere și se micșorează pe măsură ce glonțul ajunge către gura țevii armei. Tocmai această presiune imprimă glonțului viteza de mișcare care constituie elementul principal al împușcăturii.
La unele tipuri de arme acțiunea gazelor se mai folosește prin presiunea exercitată și înapoi, pentru punerea în mișcare a unor anumite piese ale armei. Construcția multor arme de foc moderne depinde de folosirea acestei acțiuni a gazelor.
În ceea ce privește procesul de ardere al încărcăturii de pulberi, timpul în care aceasta se consumă, diferă de la un tip de armă la altul, în funcție de calibru, de cantitatea pulberii din cartuș, de felul, forma și mărimea granulelor de pulbere, de gradul de alterare, de lungimea țevii etc. În realitate nu arde toată încărcătura de pulbere, unele particule nearse ajungând chiar pe țintă.
Continuând să ardă și după ce glonțul s-a desprins de tub, astfel că la o anumită distanță de camera de explozie se creează o presiune maximă, distanță care variază de la o armă la alta. Acest lucru este posibil datorită faptului că volumul de oxigen aflat în tubul cartușului nu este suficient pentru arderea întregii cantități de pulbere, cât și pentru faptul că desprinderea glonțului de tub nu necesită arderea întregii cantității de pulbere. Având în vedere multitudinea modelelor și tipurilor de arme (Charles E. Waite avea în colecția sa, în anul 1923, un număr de 1500 modele de arme de foc) a fost necesară o clasificare a acestora pe baza diferitelor criterii.
Secțiunea a II-a
Clasificarea armelor de foc
O primă încercare de clasificare a armelor de foc, la începutul dezvoltării balisticii judiciare, s-a bazat tocmai pe această particularitate a unor arme de foc, de a folosi energia gazelor degajată de pulbere, nu numai pentru expulzarea glonțului sau alicelor, ci și pentru rearmare. Din punct de vedere al funcționării lor, armele de foc pot fi neautomate (arme cu repetiție), deoarece la acestea operațiunile inițiale se repetă cu mâna la fiecare foc și automate a, căror acțiune constă în aceea că, după introducerea cartușului în camera de explozie și apăsarea pe trăgaci, presiunea gazelor aruncă întâi glonțul afară, iar apoi închizătorul înapoi. În același timp, tubul gol al cartușului este aruncat afară, iar închizătorul care revine la poziția sa anterioară introduce un nou cartuș în camera de explozie. Armele automate pot fi construite pentru tragerea în foc continuu și în serii și arme semiautomate pentru tragerea foc cu foc.
Unele arme folosesc pentru reîncărcare, atât energia rezultată din arderea pulberii (carabina calibru 7,62 mm.), cât și energia de recul (pistolul TT model 1933, calibru 7,62 mm).
După cum se știe, armele de foc pot fi clasificate din punct de vedere militar în arme de artilerie și arme de infanterie, iar acestea din urmă, la rândul lor, în arme de grup (colective) și manuale (individuale sau portative.)
În practica balisticii judiciare, întâlnim, de regulă, armele de foc portative, motiv pentru care tocmai clasificarea acestor arme, are, în primul rând, o importanță practică.
O încercare de clasificare a armelor de foc portative, care pot fi folosite drept instrument al infracțiunii, întâmpină mari greutăți. Pentru acest fel de arme este necorespunzătoare clasificarea armelor de foc folosită în armată.
Clasificarea după criterii criminalistice a armelor de foc se bazează în principal pe destinația lor și apoi pe construcția acestora.
După destinația lor, armele de foc se împart în următoarele grupuri de arme:
a. Arme militare (de luptă): puști, carabine, pistoale, puști mitraliere, revolvere etc.
b. Arme de vânătoare: cu alice având o singură țeava, cu alice având două țevi, cu glonț având o țeava sau două țevi, cu alice cu repetiție, automate cu alice sau glonț.
c. Arme sportive (de tir): pentru antrenament: puști, pistoale și revolvere cu calibru redus; pentru tragerea la țintă: puști, pistoale și revolvere cu calibru redus.
d. Arme speciale:
pistoale de semnalizare;
pistoale de start;
pistoale și puști cu aer comprimat;
pistoale de alarmă;
arme de fabricație proprie;
arme miniatură;
arme cu țeava retezată.
e. Arme deghizate:
pistol stilou;
pistol baston;
pistol brichetă;
pistol mitralieră (valiză diplomat) etc.
Construcția armelor de foc constituie, la rândul ei, criteriu de clasificare a acestora, criteriu care este luat în considerare la rezolvarea sarcinilor balisticii judiciare.
După construcția canalului țevii, armele pot fi:
a. arme cu țeava lisă, care au pereții interiori ai țevii netezi, turn sunt: armele de vânătoare cu alice, armele de tir redus, pistoalele rachetă;
b. arme cu țeava ghintuită, care au pe canalul țevii plinuri și goluri dispuse longitudinal. Ghinturile imprimă glonțului o mișcare helicoidală, asigurând stabilitatea glonțului pe traiectorie în scopul atingerii cu precizie a țintei. Ele pot fi în număr variabil: 4-5-6-7-8, în funcție de tipul, modelul armei și de calibrul ei, având o răsucire spre dreapta sau stânga. Printre armele cu ghinturi sunt: puștile, puștile mitralieră, pistoalele, revolverele, armele de vânătoare cu glonț etc.
c. arme cu țevi combinate, având una sau două țevi lise și una ghintuită.
După lungimea țevii, armele se pot clasifica în:
a. arme cu țeava lungă, 50-80 cm. (puștile, puștile mitraliere, armele de vânătoare, armele de tir);
b. arme cu țeava mijlocie, 20-50 cm. (pistoalele mitralieră);
c. arme cu țeava scurtă, 3-20 cm. (pistoale, revolvere).
După modul de funcționare, armele pot fi:
a. arme simple (armele de vânătoare cu una sau mai multe țevi, armele de tir cu un cartuș);
b. arme cu repetiție (armele militare cu mai multe cartușe) la care operațiunile inițiale de încărcare se repetă cu mâna la fiecare foc;
c. arme semiautomate (diferite pistoale) a căror încărcare și descărcare – după primul foc – se face cu ajutorul presiunii gazelor. Ele nu sunt propice pentru tragerea în serii scurte sau lungi;
d. arme automate ce funcționează pe aceleași principii tehnice ca și cele semiautomate, fiind propice pentru trageri în serii scurte sau lungi.
După calibru, armele pot fi clasificate, în funcție de interiorul țevii
armei. Armele cu țeava ghintuită (cu gloanțe), pot avea calibre diferite, clasificându-se astfel:
a. până la 6,35 mm, arme de calibru mic;
b. arme de calibru mijlociu, cele care au calibrul cuprins între 6,35 mm și 9 mm (7,62 mm; 7,65 mm; 8 mm);
c. peste 9 mm (11,40 mm etc) arme de calibru mare.
Armele de vânătoare cu glonț au calibre diferite. Pe continentul european calibrul armelor de vânătoare cu glonț este egal cu mărimea în milimetri a diametrului interior al țevii, măsurat între ghinturi. La armele americane, calibrul acestora are o valoare nominală, fiind individualizat pentru fiecare model și nu corespunde în mărime absolută nici cu diametrul țevii și nici cu diametrul glonțului.
La armele de vânătoare cu alice, calibrul este un număr abstract și invers-proporțional cu lărgimea interioară a țevii (calibrul 12 este mai mare decât calibrul 16 sau 201). Calibrul armelor de vânătoare cu alice are valori diferite: 12, 16, 18, 20, 24 etc.
După muniția folosită, armele se împart în:
arme cu glonț;
arme cu alico;
arme mixte (arme de vânătoare cu glonț și alice).
După numărul cartușelor ce se pot înmagazina, se disting arme cu un cartuș și arme cu mai multe cartușe.
Armele se mai pot clasifica și după următoarele criterii: modul de fabricație; numărul țevilor; arme cu aer comprimat.
criteriile sunt alese pentru a putea determina un anumit gen sau categorie de obiecte, dar armele de producție industrială constituie cel puțin 9 999 arme din 10 000, în timp ce armele modificate sunt tot de producție industrială având țeava sau patul tăiat, iar armele de fabricație meșteșugărească sau rudimentare pot fi clasificate din celelalte puncte de vedere: după țeava, lungime, calibru etc, etc.
clasificarea armelor de foc după numărul țevilor nu este un criteriu
general, întrucât se aplică doar armelor de vânătoare;
ultimul criteriu stabilit – armele cu aer comprimat – nu îndeplinește rolul de criteriu, întrucât nu separa armele în genuri reduse ca număr; în afară de aceasta, ele nici nu sunt arme de foc, sunt arme speciale, balistice, dar nu arme de foc.
Secțiunea a III-a
Descrierea armelor de foc
Armele de foc portative au, în general, următoarele părți componente:
țeava și anexele ei;
mecanismul de darea focului;
închizătorul;
mecanismul de alimentare;
patul sau partea de asamblare;
accesorii.
Varietatea cazurilor cercetate de balistica judiciară nu permite să se afirme care dintre părțile unei arme ar prezenta interes pentru criminalistică și care nu. Analizându-se cazurile cele mai frecvente, rezultă că examinarea țevii, a mecanismului de închidere, de percuție, de aruncare a tuburilor și de alimentare cu cartușe, trebuie să constituie obiectul unor preocupări speciale pentru criminalistică, în funcție de fiecare caz concret în parte.
1. Țeava.
Țeava servește pentru a dirija mișcarea glonțului, pentru a imprima acestuia o mișcare de rotație în jurul axului; țeava constituie în același timp camera în care are loc arderea încărcăturii explozive. Țeava armamentului de foc este în fond un tub de oțel. Partea interioară a țevii se numește canalul țevii. Linia dreaptă închipuită care trece pin mijlocul canalului se numește axul canalului țevii. Partea dinainte a țevii se termină cu retezătura dinainte, partea dinapoia țevii se numește culată și se termină cu retezătura culatei.
La țeava armei se disting următoarele elemente: camera cartușului, conul de racordare (locașul de intrare a glonțului) și partea ghintuită.
La țeava armamentului automat, bazat pe principiul folosirii unei părți din gazele rezultate din arderea pulberii, mai există și un orificiu de trecere a gazelor.
Camera cartușului servește pentru introducerea cartușului. Conul de racordare (locașul de intrare al glonțului) este destinat pentru a asigura angajarea progresivă a glonțului în ghinturi; în acest scop partea ghintuită a conului de racordare (locașul de intrare a glonțului) are marginile teșite.
Ghinturile canalului țevii servesc pentru a da glonțului o mișcare de rotație. Ghintul este jgheabul care se înfășoară în canalul țevii în spirală. Intervalele între ghinturi se numesc plinuri, pereții laterali ai ghinturilor se numesc flancuri. Flancul ghintului care obligă glonțul să se rotească se numește flanc de atac, flancul opus acestuia se numește flanc liber. În cazul ghinturilor cu sens stânga jos, dreapta sus, flancul din dreapta este flanc de atac.
Diametrul canalului țevii se numește calibru. La țevile ghintuite, calibrul țevii se determină prin distanța între două plinuri opuse, iar la țevile lise prin diametrul nominalizat măsurat între pereții țevii.
Țevile armelor de foc se deosebesc între ele după următoarele criterii ce constituie elemente de identificare generală sau ajută la eliminare: a) calibru; b) numărul ghinturilor; c) sensul ghinturilor; d) flancurile ghinturilor; e) lățimea ghinturilor și a plinurilor; f) pasul ghinturilor.
Cele mai des întâlnite arme de foc au următoarele calibre:
pentru revolvere: 7,62 mm; 9 mm; 11,18 mm; 11,43 mm.
pentru pistoale: 4,5 mm; 6,35 mm; 7 mm; 7,62 mm; 7,65 mm;
9 mm; 11,5 mm.
Ghinturile revolverelor și pistoalelor până la calibrul de 9 mm, de regulă, sunt în număr de 4 sau 6, mai rar 3 sau 5.
În majoritatea cazurilor sensul ghinturilor este spre dreapta și mai rar spre stânga (doar la unele arme vechi).
Dintre flancurile ghintului, șocul cel mai puternic îl primește flancul de atac, pentru că acesta obligă glonțul să se rotească într-un anumit sens dictat de sensul ghintului. De aceea flancurile de atac ale ghinturilor lasă urme mult mai vizibile pe glonț decât flancurile libere.
De regulă, ghinturile sunt mai largi decât plinurile, lățimea ghintului fiind de două ori mai mare decât a plinului.
Profunzimea ghintului sau, mai bine zis, înălțimea flancului este de 1/50, 1/70 din lățimea ghintului.
2. Mecanismul de darea focului.
Ansamblul mecanismului de percuție poate lăsa urme deosebite pentru identificarea generală și individuală a armei. El poate fi analizat prin demontarea armei și compararea cu al unei arme de același tip. Când demontarea armei nu este posibilă, cercetarea va fi realizată pe baza radiografiilor prin raze gama sau Roentgen.
Mecanismul de darea focului este caracterizat prin locul de amplasare, sistemul de construcție și forma arcului declanșator, componentele transmisiei declanșării dintre trăgaci și percutor, sistemul de montare și locașul percutorului, forma și dimensiunea percutorului, știftul arcului.
3. Închizătorul.
Sistemul de montare a închizătorului poate fi împărțit în două grupuri de mecanisme:
mecanismul de blocare – deblocarea întregului ansamblu, montat
pe corpul armei;
sistemul de ghidare și fixare a închizătorului în timpul folosirii
și demontării armei.
Aceste sisteme, datorită soluțiilor tehnice constructive permit identificarea generală și individuală a armei. Sistemul de alunecare a închizătorului pe două jgheaburi ale armei se găsește la multe tipuri de arme, însă lungimea, grosimea, înălțimea, forma și plasamentul diferă mult între modelele diferitelor arme. Sistemul de montare al întregului complex variază de Ia un model la altul.
4. Cartușul.
Elementele componente ale cartușului sunt:
tubul;
glonțul;
capsa;
încărcătura de asvârlire (pulberea).
a) Tubul. Servește pentru asamblarea tuturor părților cartușului. în afară de aceasta, tubul ferește încărcătura de acțiunile agenților exteriori, iar pe timpul tragerii oprește dirijarea gazelor înspre închizător. Tubul cuprinde: gâtul pentru sertizarea glonțului, partea conică (o porțiune de trecere de la gât la corpul tubului), corpul tubului pentru înmagazinarea încărcăturii și rozeta tubului. Rozeta tubului poate avea un rebord – adică marginile rozetei depășesc diametrul tubului – sau poate avea un șanț inelar, care servește la prinderea tubului de către ghiara extractoare atunci când este scos din camera cartușului. În fundul tubului se găsește locașul capsei, nicovala și orificiile de aprindere. Percutorul lovește capsa care se sparge pe nicovală, după care flăcările de la capsă pătrund prin orificiile de aprindere și aprind pulberea din interiorul tubului cartușului.
Capsa, conținând exploziv de inițiere, servește pentru aprinderea pulberii. Capsa este formată dintr-un căpăcel de alamă pe fundul căreia este presată substanța percutantă, de obicei fulminatul de mercur, acoperită cu o placă de staniol.
Cartușele armelor de vânătoare se deosebesc de cele ale altor arme. Tuburile unor astfel de cartușe pot fi metalice sau de carton. Baza tuburilor de carton este metalică. Ele n-au gât, deoarece proiectilele (alice, mitralii poșe etc) sunt introduse direct în tub și acoperite cu o rondelă.
b) Proiectilele pot fi: gloanțe, alice, mitralii sau poșe. Armele cu țeava lisă folosesc cartușe care au alice, mitralii sau poșe. Mitraliile sunt alice mai mari care depășesc 5,5 mm. în diametru. Poșele sunt alicele confecționate propriu din diferite materiale.
Armele cu țeava ghintuită folosesc cartușe cu glonț. în funcție de destinația pe care o au, gloanțele pot fi: obișnuite și speciale. Glonțul obișnuit se compune din cămașă și miez. La gloanțele care au miezul de oțel, între cămașă și miez există un strat de plumb. Gloanțele obișnuite cu miez de plumb, nu au nici un semn distinctiv, vârful glonțului obișnuit cu miez de oțel este de culoare argintie.
Gloanțele pot fi fabricate și din metal masiv, ca de exemplu plumb. Acesta fiind suficient de moale, permite înscrierea etanșă a glonțului în canalul țevii. Asemenea gloanțe se folosesc pentru armele de vânătoare și cele de tir și deloc pentru cele militare.
Glonțul destinat pentru țeava cu ghinturi, este prin construcție astfel calculat încât să aibă un diametru mai mare decât calibrul canalului țevii. Aderând aproape perfect la pereții canalului țevii, glonțul împiedică expansiunea gazelor provenite din explozie și prin urmare șocul pe care-l primește, ca urmare a exploziei nu slăbește deloc. Cu toate acestea, glonțul nu reușește să înlăture perfect pierderea de gaze rezultate din combustia pulberii, ci o parte din ele scapă și împing în afara aerul existent în fața glonțului, așa, încât, la retezătura țevii se formează o sferă de aer, înaintea, ieșirii glonțului (a se vedea efectele tragerii cu țeava lipită). Mării ea diametrului glonțului urmărește printre altele, să înlăture și unele deficiențe provenite din uzura canalului țevii, constituind o adevărată rezervă pentru o asemenea eventualitate. De exemplu: diametrul glonțului pentru revolverul Nagan cal. 7,62 mm, este de o grosime = 7,82 mm; pentru pistoletul Model 1933 de calibru 7,62 mm. glonțul are o grosime de 7,85 mm; pentru pistoletul Browning model 1930 calibru 9,0 mm glonțul are un calibru de 9,35 mm etc.
Prin urmare, diametrul fiecărui glonț, până la tragere, este mai mare decât calibrul canalului țevii, cu mențiunea speciala că diferența între ele crește pe măsura măririi calibrului armei.
Nici forma vârfului gloanțelor nu este aceeași. Geometria glonțului este în funcție de viteza și distanța de zbor preconizată de constructor. În practica de expertiză criminalistică se întâlnesc gloanțe de forme diferite, ca: gloanțe cu vârful alungit și ascuțit, gloanțe cu vârful rotunjit, gloanțe cu vârful retezat (cele de construcție proprie sau folosite de vânători – breneke). Gloanțele folosite la carabina semiautomată au vârful ascuțit, cele pentru pistolul T.T. au vârful rotunjit, ca de altfel și cele pentru pistolul Parabellum.
Fundul glonțului este de asemenea diferit, însă se tinde spre un model apropiat, scobit, care să preia mai bine șocul exploziei și care permite în același timp o oarecare dilatare, ceea ce determină presarea cămășii glonțului în canalul țevii.
Pentru a scădea efectul vârtejului de aer care se formează în urma fundului glonțului, se fabrică gloanțe cu partea dinapoi alungită și teșită.
La examinarea unui glonț, după ce a străbătut canalul țevii se descoperă pe el o serie de striații dispuse într-o anumită ordine. Mecanismul formării striațiilor pe glonț poate fi explicat astfel: în momentul exploziei pulberii, sub presiunea gazelor, glonțul se angajează complet între ghinturile canalului țevii. Datorită faptului că are diametrul mai mare, întâmpină o puternică rezistență; glonțul fiind dintr-un metal mai moale decât țeava armei, se va deforma, micșorându-și diametrul, comprimându-se. Cămașa glonțului care se freacă de ghinturi și plinuri va fi sensibil zgâriată în punctele de contact. Luând forma canalului țevii, cu ghinturi și plinuri, glonțul va păstra această formă și după părăsirea țevii. Striațiile de pe cămașa glonțului, reflectă construcția pereților canalului țevii și de aceea, aceste zgârieturi sunt urmele pereților imprimate pe glonț. Acestea sunt urme de adâncime, dinamice, de proveniență mecanică.
Urma tipică de pe glonț (mai precis cămașa glonțului) constă într-o dungă adâncită plină de striații, creată de plinurile din canalul țevii. Între marginile acestei dungi se găsește o masă de micro-urme, de striații. Numărul dungilor corespunde numărului plinurilor din canalul țevii. Lățimea dungilor corespunde lățimii plinurilor. Între dungi se găsește un spațiu, uneori mai puțin deformat, care corespunde ghinturilor. Dacă glonțul s-a înscris etanș în canalul țevii, atunci este posibil să se găsească și urmele ghinturilor imprimate pe cămașa glonțului. Urmele ghinturilor se imprimă pe cămașa glonțului mai ales atunci când este vorba de o țeava nouă. Când țeava este uzată, de regulă nu apar urmele ghinturilor. Este însă posibil ca urmele ghinturilor să nu apară nici în cazul în care s-a folosit un glonț cu un, diametru mai mic decât cel indicat pentru arma respectivă.
La armele amintite până acum, închiderea canalului țevii, pe timpul dării focului, se realizează cu ajutorul închizătorului.
Principiile de funcționare ale mecanismelor de închiderea țevii sunt diferite. Așa de exemplu, la carabina semiautomată închiderea se face prin căderea închizătorului; la pistolul model 1933 prin îmbinarea închizătorului cu țeava datorită mișcării acesteia în plan vertical.
Urmele acțiunii pieselor închizătorului pe fundul tubului cartușului pot fi descoperite la o examinare atentă. închizătorul preia cartușul din încărcător și-l introduce în cameră apoi asigură închiderea canalului țevii la darea focului. Având în vedere însă, că aceste acțiuni nu se desfășoară lin, că în timpul exploziei cartușul este presat foarte puternic înapoi spre peretele frontal al închizătorului de care se sprijină fundul cartușului, acesta din urmă va prelua toate striațiile și va reflecta, asemănător unui negativ fotografic, întregul microrelief al acestei piese.
Urma percutorului, imprimată pe capsă, reprezintă un alt element important care ajută în identificarea armei. Percutorul face parte din mecanismul de percuție și servește pentru lovirea (aprinderea) capsei cartușului la darea focului. Percutorul poate fi acționat fie printr-un arc, fie de o piesă numită cocoș. Lovind capsa cartușului, percutorul creează pe fundul capsei o adâncitură, în care, cu ajutorul unui stereomicroscop sau microscop comparator se pot distinge toate trăsăturile caracteristice ale vârfului acestuia – La măriri nu prea mari, 15 -30x, pe fundul urmei percutorului, cât și pe margini, se pot găsi uneori striații caracteristice. De asemenea poziția urmei percutorului pe capsă poate ajuta uneori la stabilirea tipului urmei. Așa de exemplu, urma vârfului percutorului pistolului Model 1933 apare pe capsă ca un fel de virgulă îngroșată. La pistolul Parabellum urma rotundă și ascuțită. La pistolul Beretta, dimpotrivă, urma percutorului este mare, cu fundul neted.
Un alt element a cărui urma este totdeauna prezentă pe tub, este gheara extractoare. Gheara extractoare este un element al piesei extractorului, al cărei rol este de a apuca gulerul tubului, de a-l extrage din camera cartușului în timpul mișcării înapoi a închizătorului și împreună cu pragul aruncător (pragul de izbire al tuburilor) de a arunca tubul afară.
5. Substanțe explozive.
Prin explozivi se înțeleg grupe speciale de substanțe care, sub influența unor acțiuni exterioare relativ slabe (percuție, împingere, încălzire) pot suferi transformări chimice rapide, însoțite de o degajare tot atât de rapidă de căldură și de formarea unor gaze puternic încălzite, care să poată executa un lucru mecanic de azvârlire sau de distrugere.
Istoria dezvoltării armelor de foc și a muniției este strâns legată de istoria dezvoltării chimiei, a descoperirilor în domeniul chimiei.
Explozivii se utilizează atât în domeniul militar cât și în diferite ramuri ale economiei naționale.
Explozia este una din formele de transformare fizică sau chimică a materiei. În sensul larg al cuvântului, ea reprezintă o modificare fizică sau chimică extrem de rapidă a materiei, însoțită de o transformare tot atât de rapidă a energiei potențiale a materiei, în lucru mecanic de mișcare sau de distrugere a mediului înconjurător.
Explozia, în sensul mai restrâns al cuvântului, reprezintă un proces de transformare chimică a materiei, extrem de rapidă (fracțiuni de secundă) însoțită de o degajare tot atât de rapidă a căldurii și de formarea unor gaze sau vapori puternic încălziți, care produc un lucru mecanic de distrugere sau de deplasare.
Explozia se caracterizează prin trei factori fundamentali:
viteza mare a transformării;
caracterul exoterm al transformării;
formarea produșilor gazoși.
Secțiunea a IV-a
Urmele de împușcare
1. Factorii primari ai împușcăturii.
O tragere efectuată cu arma de foc lasă urme care se datorează factorilor primari și factorilor suplimentari ai împușcăturii.
Factorii primari sunt determinați de acțiunea directa a proiectilului, spre deosebire de factorii suplimentari care sunt determinați de acțiunea pulberii, a compoziției capsei și a reziduurilor de pe țeava.
Urmele formate de proiectil pe obiectele cu care a venit în contact depind de forța cinetică a proiectilului, de unghiul de lovire, de densitatea obiectului atins etc.
Aceste urme se pot prezenta ca urme de perforare formând un canal cu orificiu do intrare și ieșire, sau numai o înfundătură având un orificiu de intrare, și în sfârșit o lovitură in tangentă, creând urma de ricoșare.
Forma orificiilor de pătrundere a proiectilelor este determinată de forța lor cinetică, în forma și calibrul proiectilului, de unghiul de lovire a obstacolului și de densitatea materialului pătruns.
Sub acțiunea proiectilului obiectul atins este supus unor mari apăsări și forțat să se îndoaie în direcția de înaintare a proiectilului. Dacă obiectul este suficient de elastic, asupra lui se va forma numai un orificiu de pătrundere, destul de apropiat de diametrul proiectilului; dacă însă este friabil, rupturile cauzate de lovire vor crea un orificiu mult mai mare. Așa, de exemplu, în cărămidă, beton, porțelan etc. se vor crea rupturi pronunțate și chiar spargerea obiectului. În materialele plastice ca lemnul, metalul, pielea prelucrată se vor crea orificii cu diametrul apropiat de acela al proiectilului, iar în materialele elastice, diametrul orificiului de pătrundere va fi ceva mai mic încât la obiectele de cauciuc supra-elastic, cele două orificii abia se observă.
Canalul de pătrundere indică drumul parcurs de proiectil în interiorul obiectului perforat. Orientarea lui depinde de energia cinetică a proiectilului și de forma acestuia. Uneori pătrunde drept, în alte cazuri este deviat de zone cu densitatea mai mare, sau se termină printr-o înfundătură.
În obiectele foarte subțiri, de exemplu, o tablă subțire de metal, canalul de pătrundere lipsește și cele două orificii se confundă într-unui singur. Cu cât obstacolul traversat de un proiectil este mai mare cu atât orificiul de pătrundere al proiectilului se va deosebi mai mult de orificiul de ieșire.
În obiectele de metal, dacă au formatul unei table, proiectilul va crea ori o simplă înfundătură, dacă nu le-a putut traversa, ori, diametrele celor două orificii sunt foarte apropiate de acela al proiectilului, cel de ieșire caracterizându-se prin răsfrângerea materialului în sensul de înaintare a proiectilului.
Formarea drumului parcurs de proiectil prin aruncarea înspre înainte a materialului dislocat se poate ilustra prin următoarea situație. Un zid de cărămidă cu o placă de metal de 4 mm în față poate fi perforat de un proiectil de mitralieră, dai același zid având o placă de metal numai de 2 nun pusă în spate, nu mai poate fi perforat de un proiectil de aceeași foiță cinetică, fiindcă perforarea zidului se face prin ruperea bucăților de cărămidă din fața proiectilului și împingerea lor spre înainte, slăbind astfel puterea de pătrundere.
La obiectele din material lemnos, diferențierile dintre orificiile de intrare și de pătrundere sunt în raport do grosimea acestor obiecte, do direcția perforării față de sensul fibrelor și de gradul de uscare a lemnului.
Dacă perforarea are loc transversal pe fibre, la orificiul de intrare se formează așchieri lungi de-a lungul fibrelor.
Orificiile de intrare și ieșire într-un geam de sticlă au forma unui con cu baza în direcția de înaintare. Dacă forța cinetică a proiectilului a fost, mare, pătrunderea prin tăblia de sticlă nu formează alte urme decât cele două orificii și canalul de perforare în formă de con; la o forță cinetică mai mică orificiu) de pătrundere va fi încadrat de o serie de crăpături concentrice formate la suprafața de lovire a geamului, căci această parte este supusă la cea mai mare întindere.
La lovirea geamului de sticlă cu o forță cinetică a proiectilului și mai slabă decât cele menționate mai sus urmele de spargere vor ocupa o suprafață și mai mare, căci alături de orificiile de intrare și ieșire și de crăpăturile concentrice vor apărea o serie de crăpături radiale formate pe partea opusă a lovirii geamului.
Pe fațetele de așchiere a bucăților de sticlă crăpate apar o serie de asperități în formă de unde, care sunt grupate în mănunchiuri încovoiate în arc cu vârfurile îndreptate spre partea din față a geamului la crăpăturile radiale și cu vârfurile îndreptate spre partea posterioară în sensul de ieșire al proiectilului la crăpăturile concentrice. După orientarea acestor mănunchiuri ale vălurelelor de ruptură putem stabili oricând sensul de mișcare al proiectilului.
Orificiile de intrare și ieșire în obiecte de îmbrăcăminte din material textil sunt diferite, cele de intrare fiind ceva mai mici. Identificarea, celor două orificii se face și după poziția îmbrăcămintei pe corp, precum și după felul transportării fibrelor textile dintr-un strat de îmbrăcăminte în celălalt.
Diferențierea orificiului de intrare de cel de ieșire se face și în cazul obiectelor de îmbrăcăminte ca și în cazul altor obiecte, și după inelul de frecare, prin care proiectilul depune la locul de intrare materialele pe care le are asupra sa.
Numărul orificiilor de intrare și de ieșire poate fi mai mare decât acela al proiectilelor care au străbătut îmbrăcămintea, in cazurile când îmbrăcămintea formând cute, acestea au fost străbătute de același proiectil.
Orificiile de intrare în organismele vii, cum este și corpul uman, se caracterizată printr-o lipsă de țesut, pe care orificiile de ieșire, în mod obișnuit, nu-l prezintă.
În cazurile în care proiectilul își pierde mișcarea giratorie și înaintează rostogolindu-se, orificiul de pătrundere nu va mai fi rotund, ci alungit ca o tăietură.
Tot în categoria factorilor principali ai împușcăturii socotim urmele formate do proiectil prin ricoșare.
În cazurile când proiectilul nu poate pătrunde într-un obstacol și este respins, schimbându-și direcția do înaintare avem fenomenul de ricoșare Condiția principală a apariției acestui fenomen este unghiul prea mic sub care se face contactul dintre proiectil și suprafața obstacolului întâlnit. dar la fenomenul ricoșării mai contribuie și viteza și volumul proiectilului.
Ricoșarea se produce la unghiuri do întâlnire între 0 și 35°, iar unghiul de respingere va fi în funcție și de densitatea materialului.
Devierile unghiului de respingere sunt cu atât mai mari cu cât densitatea obstacolului este mai mică. Astfel, când obstacolul are o densitate mare, unghiul de respingere în ricoșare va fi aproape egal cu unghiul de incidență. Distanța de zbor a proiectilului este cu atât mai mare după ricoșare cu cât viteza proiectilului a fost mai mare și unghiul de ricoșare mai mic.
A doua abatere prin ricoșare se datorează sensului de rotire a proiectilului, unghiul de respingere fiind determinat într-un anumit sens, iar dacă obstacolul are diferențieri de densitate, va intra în joc o a treia determinantă a deviației.
Toate aceste reguli ale ricoșării se aplică numai în cazurile când proiectilul nu s-a deformat prea mult în procesul de întâlnire cu obstacolul.
Ricoșările din obstacolele moi se fac în unghiuri de respingere foarte neregulate, proiectilul pierzându-și o parte din viteză prin intrarea în materialul obstacolului. Viteza ce se pierde la obstacolele moi este cu atât mai mică cu cât proiectilul este mai ușor și unghiul de întâlnire mai mic.
Ricoșările din pământ sunt posibile numai la viteze de cel puțin 150 – 200 m/s, iar din apă ricoșările sunt posibile numai pentru unghiurile de întâlnire între 4 și 12°, la unghiuri mai mici proiectilul alunecă la suprafața apei, iar la unghiuri mai mari se afundă în apă. Ricoșările din apă se fac sub unghiuri destul de neregulate și uneori peste 45°.
Urmele de ricoșare pe proiectil apar sub formă de zgârieturi sau turtiri ale vârfului.
Se cunoaște cazul unui omor din imprudență datorită ricoșării. Un tânăr dorind să tragă la țintă cu un pistolet Mauser de 7,63 într-un vas cu flori situat pe o etajeră, proiectilul a ricoșat din peretele bombat al vasului și apoi din pereții încăperii, lovind mortal pe un al doilea tânăr, care stătea alături de cel care a tras.
În urma expertizei urmelor principale ale tragerii se poate stabili:
dacă orificiile sunt produse de o ară de foc sau de altă natură;
dacă sunt formate de același tip de gloanțe (în situația mai multor orificii de intrare-ieșire);
dacă au fost trase de una sau mai multe arme;
direcția sau direcțiile din care s-a tras;
mărimea unghiului de incidență.
2. Factorii suplimentari ai împușcăturii.
Urmele suplimentare ale împușcăturii se datorează celorlalți factori ai împușcăturii, în afara acțiunii directe a proiectilului. Acești factori determină: rupturile provocate de gaze, arsurile, afumările, tatuajul, inelele de frecare și de metalizare, imprimarea gurii țevii.
Rupturile provocate de gaze au loc numai în tragerile foarte apropiate, între 3 și 12 cm, forma lor depinzând de distanța de la care s-a tras, de felul armei, de felul încărcăturii și de materialul în care s-a tras.
Rupturile provocate de acțiunea mecanică a gazelor, pe marginile orificiului de intrare a proiectilului, au forma stelară, forma unei cruci, mergând până la forma unei lipse de material. Mărimea rupturilor crește o dată cu încărcătura de pulbere a cartușelor, scurtarea țevii armei și micșorarea distanței dintre gura țevii armei și obstacol.
Acțiunea distrugătoare a gazelor este în funcție și de materialul obstacolului, de duritatea acestuia. La obiectele de metal sau de lemn acțiunea mecanică a gazelor nu se observă, în schimb la țesăturile organice sau la cele textile se produc rupturile caracteristice menționate mai sus. La armele puternice, cum sunt armele militare și carabinele, rupturile mecanice provocate de gaze se pot produce chiar de la distanța de 10-12 cm, la armele de putere mijlocie (pistoale mitralieră fără amortizor la gura țevii și revolverele militare) rupturile se pot produce până la o distanță de tragere de 3-7 cm, iar la armele de mică putere, până la distanța de 1-3 cm.
Rupturile mecanice produse de gaze se datorează jetului de gaze care, menținând un timp forma canalului țevii, intră în orificiul creat de proiectil, iar în momentul extinderii gazelor produc ruptura forțând țesutul dinăuntru spre în afară. Forma neregulată a rupturilor în țesuturile textile se datorează firelor mai puțin rezistente, iar forma circulară a țesăturilor tricotate se datorează elasticității mai mari a țesăturii.
Pielea vie și pielea prelucrată sunt rupte în formă stelară în jurul orificiului format de proiectil; cauciucul prezintă rupturi punctiforme etc.
Gazele pătrunse în țesuturi nu produc arsuri în interiorul acesteia cu toată temperatura lor ridicată.
Arsurile sunt urme formate în tragerile apropiate, depinzând de distanța de la care s-a tras, de felul pulberii folosite, de vechimea acesteia, de felul țevii armei și îndeosebi al gurii țevii.
Flacăra de la gura țevii nu trebuie confundată cu flacăra din interiorul armei de foc, cea dintâi ia naștere din contactul gazelor supraîncălzite cu oxigenul din aer, pe când cea din interiorul țevii este formată din arderea pulberii și a resturilor din capsă.
Arsurile, ca urme suplimentare ale împușcării, pot fi provocate de amândouă categoriile de flăcări, căci pe lângă gazele aprinse în contact cu oxigenul sunt proiectate și granule de pulbere arzând, îndeosebi la pulberea cu fum și la pulberea coloidală prea veche pentru a se aprinde în întregime, în timpul exploziei.
Arsurile provocate de gaze le întâlnim frecvent la armele automate prevăzute cu frână de țeava, deoarece măresc presiunea și timpul de acționare a gazelor la gura țevii.
Urmele de arsuri le întâlnim nu numai pe obiectul în care s-a tras din apropiere, ci și pe obiectul în dosul căruia arma a fost camuflată, indicând poziția acesteia și implicit a trăgătorului.
Urmele de afumare se formează prin depunerile de funingine a pulberii cu fum și numai a unor cantități foarte mici din alte materiale, în cazul folosirii pulberii negre și a depunerilor din reziduurile capsei, reziduurile de pulbere rămase din tragerile anterioare, al unor resturi metalice luate de pe proiectil sau țeava armei, în cazul folosirii pulberii coloidale.
Intensitatea acestor urme variază de la armă la armă și uneori chiar de la un foc la altul, în funcție de:
particularitățile de construcție a armei;
lungimea canalului țevii și calibrul ei;
cantitatea și calitatea pulberii folosite;
felul explozivului capsei;
gradul de uzură a canalului țevii;
materialul din care este confecționat proiectilul;
cantitatea de unsoare, rugină și reziduuri de tragere existentă în canalul țevii;
distanța de la care s-a tras și natura țintei.
Urmele de afumare sunt mai intense în urma tragerilor cu arma cu țeavă scurtă decât cu armele cu țeava lungă, chiar dacă încărcătura acestora este mai mare.
Urma de afumare poate avea forma rotundă sau ovală, depinzând de direcția din care s-a tras. Uneori are o formă concentrică dată de mai multe cercuri de afumare, alteori are o formă stelară. La tragerea în serie a mai multor focuri dintr-o armă, intensitatea urmelor de afumare scade pe măsura curățirii țevii de reziduuri. Culoarea urmelor de afumare este cenușie, cu unele pete maro, datorate resturilor substanțelor explozive din camă sau ruginii de pe țeava.
În unele cazuri, urmele de afumare nu se depun pe suprafața obiecții lui asupra căruia s-a tras, ci pe al doilea sau al treilea strat al acestuia atunci când obiectul se compune din mai multe straturi, cum sunt obiectele de îmbrăcăminte. Când s-a tras din mare apropiere, depunerile de afumare sunt etajate, una la suprafața țintei și a doua într-unul din straturile de dedesubt. Dacă s-a tras însă ceva mai de departe (dar tot în limita formării acestei urme suplimentare, depunerea de afumare o întâlnim numai pe al doilea strat.
Urma de afumare se poate forma ca depunere vizibilă sau ca depunere invizibilă. Ca depunere vizibilă se fotografiază cu material fotografic în alb-negru, iar ca depunere invizibilă se fotografiază în radiații infraroșii, sau se reproduce prin autoradiografie.
Pentru examinarea urmelor de afumare se pot folosi: peliculă adezivă, reactivi chimici, analiză de microscop, radiații Roentgen, radiații infraroșii, spectrografie, analiză prin activare cu substanțe radioactive, test de parafină etc.
Analiza chimică se folosește pentru depistarea: antimoniului, plumbului, cuprului și, uneori, a nichelului. Fierul nu se caută căci fiind răspândit peste tot nu este caracteristic pentru urma do afumare. Pentru analiza chimică se ridică din urma de afumare două probe: una la 0,5cm de orificiul de pătrundere a proiectilului și una într-o zonă marginală a urmei.
Prin analiza roentgenografică se urmărește depistarea urinelor de plumb care se depun in zona marginală a urmei de afumare și în inelul de frecare depus de proiectil.
Analiza microscopică se aplică unor secțiuni tăiate cu microtomul în stofa care inițial a fost pregătită cu celoidin.
Analiza spectrală se efectuează prin arderea suportului textil și identificarea metalelor după liniile de emisie a diferitelor elemente conținute.
În cazurile când urmele de afumare s-au depus pe obiecte de culoare închisă și deci nu pot fi observate cu ochiul liber, se folosesc mai multe metode, dintre care menționăm: fotografia în radiații infraroșii, decolorarea suportului, pelicula adezivă și activarea prin flux de neutroni.
Urma de afumare apare în fotografia sub radiații infraroșii datorită absorbirii acestor radiații de către resturile de funingine depuse în urină. În cazurile, rare de altfel, când materialul textil a fost vopsit cu săruri metalice, fotografia în infraroșii nu dă rezultate, pentru că aceste săruri metalice absorb aceste radiații întocmai ca resturile de afumare.
Decolorarea materialului textil de culoare închisă se face cu o soluție alcoolică de acid azotic, cu clorură de var, apă oxigenată etc.
O metodă care se poale aplica fără necesitatea unui utilaj complicat și a unor cunoștințe tehnice deosebite constă în folosirea hârtiei fotografice în prealabil fixată pentru a asigura culoarea deschisă a fondului. Hârtia fotografică astfel preparată se umezește și se presează 10 minute pe obiectul presupus că poartă urme de afumare; în caz că bănuiala este întemeiată, o parte din resturile de funingine vor adera la stratul de gelatină, indicând existența urmei și forma acesteia. Această metodă nu dă rezultate decât la urmele proaspete de afumare.
O altă metodă folosită pentru depistarea urmelor de afumare formate din depuneri foarte mici este metoda depistării cu naftalină, care constă din următoarele: o hârtie fotografică fixată în prealabil se introduce într-o soluție de apă distilată (150 ml) la care se adaugă 3 g naftalină. După cinci minute se scoate și se introduce într-o soluție diluată de acid sulfuric (150:5 ml), apoi se spală și se zvântă.
Hârtia fotografică astfel preparată se pune peste obiectul textil presupus că poartă urme de afumare, iar peste aceasta o bucată de pânză îmbibată cu acid acetic diluat (15%,) peste care se pune o altă pânză uscată, peste care se trece cu un fier de călcat încins.
Metoda testului cu parafină este mai puțin recomandabilă datorită rezultatelor insuficient de concludente, dând aceleași reacții și cu alte substanțe (scrumul de țigară, resturi alimentare etc). Metoda constă în depunerea unui strat de parafină pe obiectele presupuse că poartă urme de afumare în formă de nitriți (reziduuri de tragere) care se evidențiază cu o soluție de difenilamină în acid sulfuric diluat.
Depistarea urmelor de afumare prin activare cu substanțe radioactive se face prin tratarea locului cu un flux de neutroni și reproducerea radiațiilor acestora pe o peliculă fotografică roentgen.
Tatuajul este o urmă suplimentară de împușcătură, formată de pulberea ne-arsă sau în stare incandescentă.
Această urmă se formează în jurul orificiului de pătrundere a proiectilului, pe un diametru mai mare sau mai mic, în funcție de distanța de tragere, de natura și forma pulberii, de lungimea țevii armei etc.
În unele cazuri tatuajul se poate forma și din mici resturi metalice smulse de proiectil din materialul tubului.
Întocmai ca și gazele produse de explozie, pulberea ne-arsă complot o ia înaintea proiectilului, dar în urma rezistenței aerului își încetinește înaintarea, zburând până la 80-100 cm. Distanța parcursă de pulberea ne-arsă depinde de greutatea și de forma ei. Pulberile de formă cilindrică folosito la armo militare și la carabine, zboară la distanța cea mai mare.
Cu cât distanța de la care s-a tras este mai mare cu atât diametrul ariei de răspândire a tatuajului va fi mai mare, dar în aceeași măsură va scădea densitatea acestuia.
Efectul perforant al granulelor de pulbere ne-arsă este diferit, uneori creează perforări în îmbrăcăminte sau pătrunde sub piele, alteori lasă numai adâncituri punctiforme sau pot străbate grosimea unui placaj. Sunt cazuri când pulberea semi-arsă se lipește de obiectul asupra căruia s-a tras; în majoritatea cazurilor însă ea cade jos după ce a lovit obstacolul.
Pentru ridicarea urmei formate ca tatuaj se poale folosi metoda hârtiei fotografice sau a testului de parafină.
Urmele unsorii de armă se formează ca stropi aruncați în jurul orificiului de intrare a proiectilului la tragerile din apropiere, uneori până la o distanță de 150 cm, iar la armele sportive de calibru mic, aceste urme de unsoare se pot forma chiar și de la o distanță mai mare. La armele sportive de calibru mic cartușele sunt acoperite cu un strat de parafină, care, topindu-se la temperatura de tragere, este proiectată sub forma unor stropi de unsoare.
Inelul de frecare se formează la orificiul de intrare a proiectilului și uneori, pe o mică porțiune, chiar de-a lungul canalului de pătrundere. Această urma suplimentară se datorează depunerii de către proiectil a substanțelor care au aderat la suprafața sa, fie în interiorul canalului țevii armei, fie pe parcursul exterior.
Urma de frecare este formată din resturi de uleiuri minerale, parafină, reziduuri de ardere, funingine, resturi metalice de pe țeava armei, precum și alte substanțe ce au aderat la suprafața proiectilului.
Inelul de frecare este în mod obișnuit de culoare cenușie-închis fiind; ușor vizibil pe suprafețele deschise. Când între substanțele arse în interiorul țevii domină cantitatea de unsoare de armă, atunci culoarea inelului de frecare este mai neagră.
Analiza substanțelor depuse în inelul de frecare ajută la stabilirea ordinii în care au fost făcute tragerile cu o anumită armă. Dacă arma a fost curățată și unsă, resturile unsorii de armă depuse în urmă merg descrescând, fiind înlocuite de depunerile din reziduurile de ardere. Pentru ridicarea depunerilor de unsoare de armă se folosește metoda evidențierii resturilor de unsoare prin fluorescentă determinată de radiații ultraviolete. Dacă inelul de frecare s-a depus pe obiecte de îmbrăcăminte, pe fiecare latură a orificiului format de proiectil se presează câte o bucată de hârtie, a cărei fluorescentă dă o nuanță închisă, iar pe fondul închis al acesteia vor apărea în fluorescentă albastră depunerile de unsoare și parafină. Diferențierile de depunere de substanțe grase vor indica succesiunea tragerilor.
Inelul de metalizare îl întâlnim atât la gura orificiului de intrare a proiectilului, făcând corp comun cu inelul do frecare, cât și independent de acesta, când partea mai densă a obiectului perforat se găsește mai spre interior sau când proiectilul a străbătut succesiv mai multe obiecte. De exemplu un proiectil, pătrunzând într-un corp omenesc, determină formarea inelului de frecare pe îmbrăcăminte și pe piele, iar inelul de metalizare apare numai în traversarea unui os plat, prin desprinderea și depunerea unor particule metalice din corpul sau cămașa proiectilului.
Analiza inelelor de metalizare se face prin activare cu neutroni, resturile metalice devenind radioactive.
Alte metode folosite sunt: roentgenografia și analiza spectrală. Depistarea inelului de metalizare se face cu multă greutate, datorită cantităților infime depuse în urmă.
Imprimarea țevii armei pe obiectul în care s-a tras se întâlnește destul de rar și se datorează apăsării vârfului armei pe obiectul în care s-a tras. Urma poate reprezenta conturul complet al gurii țevii sau numai o parte a ei. S-au întâlnit cazuri când urma reproducea amândouă țevile unei arme de vânătoare. Această urmă nu poate servi la identificarea individuală a unei arme de foc și cel mult să dea limitele unui anumit model.
Capitolul III
Examinarea de laborator a armelor de foc și a
urmelor create de acestea.
Expertiza balistico-judiciară
Secțiunea I
Etapele expertizei balistico-judiciare
1. Măsurarea elementelor caracteristice de pe proiectile.
Orice examinare comparativă a unor caracteristici presupune în primul rând compararea dimensiunilor lor. Această comparare dimensională presupune o măsurare cât mai exactă, atât a elementelor de volum a obiectului purtător de urmă, cât și a detaliilor din urma cercetată.
Lungimea și diametrul proiectilului, suprafețele dintre ghinturi, lățimea urmelor ghinturilor se măsoară în milimetri, cu o exactitate de 0,05; unghiul de înclinare a ghinturilor se măsoară în grade, cu o exactitate de 0,5, greutatea proiectilului se măsoară în grame cu o exactitate de 0,05, măsurarea striațiilor fine formate în lățimea urmei ghinturilor se face cu micrometrul optic al microscoapelor. Măsurarea urmelor se face în adâncimea lor și nu pe laturile de sus. Fiecare măsurare se repetă de 5-6 ori, stabilindu-se apoi media aritmetică. Adâncimea urmei ghinturilor nu se poale măsura exact, pentru că proiectilul la trecerea prin țeava, nu are un contact uniform cu fundul de ghint.
2. Analiza microscopică, comparativă.
Microscopul comparator dispune de două obiective și de un singur ocular, în câmpul căruia vor fi reunite, în perfectă continuitate, cele două imagini ale obiectivelor.
Proiectilele se vor așeza în suporturi de susținere, astfel că același fel de urme să se prezinte de fiecare dată în fața obiectivului microscopului. Intensitatea de lumină va fi egală pentru fiecare proiectil și va cădea sub același unghi de incidență, exceptând cazurile când unul din proiectile are urmele mai slab imprimate și este necesară o mai pronunțata accentuare a umbrelor.
Susținătoarele de proiectil vor fi mișcate sincronizat pentru ca proiectilele să prezinte, în succesiune, aceleași fațete.
3. Examinarea proiectilelor cu ajutorul fotografici.
Rezultatele tuturor examinărilor sunt fotografiate pentru a fixa imaginea detaliilor descoperite și pentru a da posibilitatea continuării examinărilor pe fotograme. În cazul ridicării urmelor prin mulaje, întreaga examinare decurge pe fotografii, dar în toate aceste cazuri fotografia constituie totuși numai un mijloc secundar de analiză.
Sunt unele cazuri când însăși ridicarea armelor se face prin fotografie, și anume prin fotografia panoramică a proiectilului cu mijloacele obișnuite și în fotografia cu conversograful Fotografia panoramică se realizează prin secțiuni longitudinale ale suprafeței proiectilului pe întreaga suprafață de 360°, care apoi se asamblează tăindu-se părțile care se repetă.
Folosirea conversografului permite reproducerea pe peliculă a întregii suprafețe a proiectilului, datorită mișcării sincronizate a platanului care susține proiectilul și peliculei din aparatul fotografic (mișcarea platanului și a peliculei se face în sens invers). În fața obiectivului fotografic sunt montate niște plăcuțe de oțel cu interstiții verticale. Pelicula este impresionată de lumină prin interstițiile situate în față, și datorită distanței constante și rotației centrale a proiectilului, sincronizată cu rotația peliculei, se obține o imagine continuă.
Analiza comparativă în cazul folosirii conversografului se face prin suprapunerea imaginilor proiectilelor ce se compară, folosind metoda virării fotografice pentru unul din diapozitive.
4. Desfășurarea mecanică a cămășii proiectilului.
Această metodă este mai puțin folosită astăzi și constă în scoaterea cămășii proiectilului, care se netezește cu un clește cu buze late între două plăci de scândură. Pentru scoaterea cămășii proiectilului se poate folosi metoda topirii plumbului sau a tăierii cu o pilă subțire a cămășii.
În caz că se aplică metoda topirii miezului de plumb, baza proiectilului se răzuiește la un polizor sau cu pila, iar după scurgerea plumbului topit cămașa proiectilului se taie longitudinal într-un loc unde nu sunt formate urme de ghinturi. Tot cu foarfecele se taie și partea ogivală. Cămășile netezite pot fi comparate și fotografiate alăturat.
Pe lingă avantajul realizării unei forme plane a suprafeței proiectilului, metoda prezintă dezavantajul distrugerii probei și adeseori a unei neteziri incomplete.
Metoda își găsește aplicație și astăzi în cazul proiectilelor deformate sau ridicate numai sub formă de fragmente.
5. Examinarea proiectilelor după imaginea secundară.
Metodele grupate la această categorie prezintă avantajul păstrării intacte a proiectilelor corpuri delicte, pentru reluarea ulterioara a examinărilor, a transpunerii în suprafață plană a urmelor și deci a asigurării unei mai bune examinări comparative dar, în același timp, prezintă in numeroase detaliilor mici.
Ridicarea urmelor de pe proiectil se poate face prin rostogolirea proiectilului pe materialul plastic sau prin acoperirea proiectilului cu materialul care servește ca mulaj.
Metoda desfășurării mecanice a cămășii proiectilelor este propusă de Beru, în 1933.
Ca materiale plastice pentru ridicarea mulajului prin rostogolirea proiectilului se folosesc: ceara de albine, materiale dentare, pelicula fotografică, materiale termoplastice, metale ușor fuzibile etc.
Procedeul Kestrup. La 100 părți ceară albă topită se adaugă 75 părți alb de zinc. Se formează un strat de ceară netezită pe sticlă, pe care proiectilul acoperit cu un amestec de glicerina și alcool (1 : 1) și ținut la gheață, se rostogolește cu ajutorul unui dispozitiv do prindere a proiectilului. Masa de ceară este puțin încălzită.
Procedeul Kubițki. Se folosește un amestec de stearină, ceară și alte câteva substanțe care după topire se toarnă într-o cutie de metal, iar peste masa de ceară răcită se rostogolește proiectilul încălzit la 60 -70°C. Se obțin mulaje foarte line și rezistente.
Mulajul prin metalele ușor fuzibile. Procedeul se poate aplica numai la proiectilele cu cămașă, iar aliajele de metal folosite sunt: bismut (52%), plumb (32%) și cositor (16%), care se topesc la 80-90°C într-un creuzet de porțelan și turnat apoi într-un strat de câțiva milimetri pe o placă de sticlă. După răcire partea care a fost în contact cu sticla se lustruiește cu o piele de căprioară, iar proiectilul încălzit la 60-80°C se rulează cu ajutorul unui dispozitiv de prindere și de ghidare a proiectilului.
Mulajul luat cu metale ușor fuzibile prezintă avantajul că nu se produc vălurele în timpul rulării proiectilului, ca în cazul maselor ceroase.
6. Ridicarea mulajelor pe peliculă Roentgen.
Pelicula fotografică Roentgen se fixează, se spală și se usucă. Proiectilul este încălzit într-un termostat până la 150° C, timp de 5 minute. Proiectilul se rostogolește apăsându-l pe peliculă. Mulajul se poate obține și pe pelicula obișnuită, apăsând proiectilul pe partea opusă emulsiei.
7. Ridicarea mulajelor cu materiale termoplastice.
Se folosesc materii termoplastice în stare vâscoasă, cum sunt plastisolii vinilici. Proiectilul este prins printr-un șurub cu o sârmă de partea de jos și se introduce în baie de plastisol, care trebuie să fie suficient de fluidă. Proiectilul se încălzește la 60-70°C și se ține în baie până grosimea mulajului ajunge la un milimetru. Pentru mărirea rezistenței mulajului acesta se încălzește la becuri de infraroșii iar apoi se răcește brusc cu apă. Mulajul se taie de pe proiectil în sens longitudinal, apoi i se taie baza și partea ogivală și se lipește pe o placă de sticlă.
A. Mulajele transparente.
Procedeul Bonnet. Într-un amestec egal de alcool etilic și acid eteric se dizolvă 5% coloxilenă, iar la 20 ml soluție se adaugă 10 ml lac țaponic.
A doua soluție sa compune din trei părți triacetat, 5 părți eter dimetilic și două părți ei de ricin. În 30 ml din prima soluție se pun 8 picături din a doua soluție, obținându-se astfel masa plastică necesară. Proiectilul se introduce de 4 – 5 ori, cu pauze de 15 minute în materialul plastic, se usucă o oră și jumătate, se taie longitudinal și se pune între două plăci de sticlă. Mulajul fiind transparent prezintă avantajul de a putea fi fotografiat cu lumină transmisă, fără să producă dezavantajele iluminării incidente.
Procedeul Ziușkin. Preia procedeul lui Bonnet căruia îi aduce unele îmbunătățiri. După spălarea proiectilului cu apă cu săpun și cu amoniac, prins printr-un șurub fixat la bază, se introduce într-o primă soluție formată din: acetonă (100 ml), acetat de amil (30 ml), celuloid (2g) și fuxină bazică cu rol de colorant (0,4g). După 3-4 imersii în această soluție, cu pauze de uscare între fiecare, se trece într-o a doua soluție pentru întărirea mulajului. Soluția a doua este formată din: plexiglas (2,5 g) și dicloretan (40 g).
După uscare, învelișul se taie de-a lungul proiectilului și se lipește între două plăci de sticlă cu balsam de Canada.
Pelicula obținută redă în foarte bune condiții diferențele microreliefu-lui urmei, iar prin îngroșarea stratului de peliculă în dreptul adânciturilor se mărește intensitatea colorării mulajului, indicând cu mai mare precizie diferențele de relief.
Acest mulaj, pe lângă o redare exactă a detaliilor, prezintă și avantajul de a putea fi folosit direct la scoaterea pozitivelor fotografice.
Secțiunea a II-a
Probleme care pot fi clarificate prin expertiza
balistico-judiciară
1. Verificarea stării de funcționare a unei arme.
Această problemă se rezolvă prin trageri experimentale, gammagrafie și examinarea amănunțită a pieselor armei. O armă se socotește în stare de funcționare dacă are suficiente piese, pentru ca tragerea, în condițiile de la locul săvârșirii faptei, să se fi putut efectua.
Dacă arma a fost păstrată în condiții necorespunzătoare și există temerea că o tragere experimentală ar putea fi soldată cu un accident, se va executa o gammagrafie pentru a examina interiorul armei. Înainte de a trece la demontarea armei se verifică gradul de efort necesar pentru declanșarea trăgaciului și a închizătorului și dacă piesele de dare a focului funcționează normal.
În cazul unor piese lipsă, strict necesare folosirii unei arme de foc, se va stabili experimental în ce mod aceste piese au putut fi înlocuite de infractor, în timpul folosirii armei.
Tragerile experimentale cu asemenea arme este preferabil să se execute cu comanda percuției de la distanță.
2. Stabilirea posibilităților de tragere cu o arma defectă.
Împușcăturile fără apăsare pe trăgaci, când cocoșul este în poziția -„armat”, se produc rar la o armă nouă sau mai puțin întrebuințată împușcăturile fără apăsare pe trăgaci au loc, de obicei, datorită uzurii unor piese, și anume :
uzura generală a suprafeței exterioare a închizătorului și cea concomitentă a suprafeței interioare a locașului său;
uzura arcului susținător al trăgaciului:
curbarea arcului trăgaciului;
slăbirea arcului trăgaciului;
uzura pieselor care mențin percutorul în poziția „armat";
slăbirea arcului percutorului;
o oarecare lărgire a locașului închizătorului față de detunător,
știut fiind faptul că dimensiunile cutiei țevii trebuie să fie aceleași pe
toată întinderea ei.
Percutorul se menține în poziția „armat" datorită blocării capului anterior al mecanismului de armare a dintelui opritor Construcția mecanismului de declanșare a focului este astfel realizată, încât, în cazul când toate părțile lui sunt în bună stare, este exclusă o autodesprindere dintre dintele opritor și percutor.
În asemenea condiții trebuie aplicat un efort apreciabil asupra trăgaciului pentru învingerea tuturor forțelor de împotrivire și eliberarea percutorului din poziția „armat”. În procesul de folosire a armei, unghiul ascuțit al suprafeței dintelui opritor și al pragului de armare al percutorului se uzează continuu și începe să se rotunjească, ceea ce poate duce la alunecarea acestuia de pe dintele opritor sau la apariția unui echilibru nestabil între ele.
Posibilitatea degradării se mărește odată cu uzura suprafețelor închizătorului și a locașului său, care duce la mărirea jocului între ele, ceea ce creează posibilitatea închizătorului, sub presiunea pintenului opritor, să se ridice puțin în sus.
Slăbirea arcului de armare a percutorului, ca și existența unsorii, micșorează forța de frecare între pragul de armare și pintenul opritor și, prin aceasta, ușurează declanșarea lui.
Împușcături accidentale se produc în majoritatea cazurilor în care există mai multe defecte, apărute după o îndelungată sau neglijente folosire a armei.
Împușcătura produsă, fără a apăsa pe trăgaci, în poziția spre înainte a percutorului, când arma este în 'bună stare și cartușul se găsește în detunător, poate avea loc numai în cazul lovirii percutorului.
Din cauza unei reuniri rigide a cocoșului cu percutorul, o lovituri asupra primului se transmite nemijlocit asupra vârfului celui de-a doilea, producând împușcătura. Cu cât capsa cartușului iese mai mul în afară din locașul său, cu atât mai mică trebuie să fie forța de lovire care produce împușcătura.
În cazul defectării armei, fapt ce se poate constata când închizătorul cu cocoșul lăsat în jos are posibilitatea de a se deplasa cu cuta țevii 1,6-2 mm, împușcătura este posibilă în urma unor lovituri puternice în patul sau mânerul armei.
În cazul lovirilor în capul patului armei, cartușul, în baza inerției se deplasează din detunător spre vârful percutorului. Sistemul percutor cocoș tinde, de asemenea, să se deplaseze prin acțiunea forței de inerție la care se opune arcul de armare, care deplasează percutorul în poziție.
Pentru a identifica armele de foc ce nu au inscripții din care să reiasă tipul, seria sau chiar anul de fabricație, se procedează la o comparare a imaginilor lor radiografice cu cele ale armelor de foc similare existente în colecția balistică.
Atunci când se cunoaște tipul armei, se poate determina prezența unor modificări în cadrul mecanismelor interne ale acesteia în raport cu una în stare de funcționare. Trebuie să stabilească dacă arma în litigiu este sau nu încărcată și starea de funcționare a mecanismelor ei.
Pentru aceasta se execută gamagrafii ale pistolului în litigiu și a unuia etalon, de același model, tip și calibru Metoda de expertiză a urmelor sonore ale împușcăturii pune valoare noi parametri, cu profund caracter științific, care contribuie stabilirea stării de funcționare a armelor.
În prima etapă se procedează la identificarea, cu ajutorul cartotecilor balistice, a tipului, calibrului și modelului, după care se întocmesc fi cu datele tehnice complete ale armei în litigiu, referitoare la construcția țevii, detunătorului, ferestrei de evacuare a tuburilor arse, mecanismul de armare și a celui de dare a focului, cu datele de identificare a am și cele privind muniția folosită și parametrii de eficacitate. În etapa următoare a examinării se efectuează gamagrafii pentru punerea în evidență a stării componentelor interioare ale armei de foc.
În ultima etapă se procedează la efectuarea tragerilor experimentale cu muniție etalonată, la înregistrarea pe bandă magnetică a urmelor sonora ale împușcăturilor și ia transcrierea lor pe sonograme.
În continuare se efectuează trageri experimentale cu o armă de același tip, calibru și model din colecția laboratorului de balistică judiciară. Urmele sonore ale împușcăturii vor fi transcrise grafic cu ajutorul sonografului.
Procedându-se la măsurarea și examinarea parametrilor acustici caracteristici tipului, calibrului și modelului etalon cu care s-a tras, se poate stabili dacă arma respectivă este în perfecta stare de funcționare.
Stabilirea stării tehnice a armei de foc, din punct de vedere criminalistic, presupune să se precizeze dacă funcționează normal și îndeplinește parametrii tehnici proiectați.
Dacă urmele sonore ale împușcăturilor, realizate cu arma în litigiu ai cu cea etalon, au aceeași reprezentare grafică, se poate concluziona că arma de foc în litigiu are caracteristici tehnice și valori balistice asemănătoare cu cele ale armei etalon.
Posibilitățile verificării stării tehnice a armelor de foc cu ajutorul acestei metode nu se opresc la acest procedeu. Metoda mai oferă încă două posibilități de examinare comparativă, acestea constând în analizarea zgomotului produs de armare, precum și a celui generat de actul percuției, realizate cu arma in litigiu și cu cea etalon din colecție.
S-a procedat la înregistrarea pe bandă de magnetofon a urmelor sonore ale armării și percuției executate cu pistolul în litigiu W2o Și cei etalon din colecție W2i și la transcrierea lor pe sonograme.
Din examinarea comparativă a transcrierii grafice a urmelor sonore ale armării rezultă că sistemul de armare a pistolului W20 funcționează în mod normal.
3.Stabilirae posibilităților de producere a unor trageri accidentale.
Împușcăturile din întâmplare. cu o armă în bună stare de funcționare, se produc, în general, ca urmare a folosirii imprudente sau neglijente a acesteia.
Expertiza balistică trebuie să evidențieze particularități de construcție ale armei, care permit posibilitatea unei împușcături din întâmplare. De exemplu, atunci când automatul încărcat nu are siguranța pusă și este lovit cu patul de pământ, închizătorul alunecă înapoi, în virtutea greutății sale, până la peretele din spate al locașului și introduce cartușul în detunător, revine și lovește capsa, producând împușcătura.
Unele pistoale, dacă nu au siguranța pusă, iar cartușul se găsește în detunător, se pot declanșa prin lovirea cocoșului. La alte pistoale, printr-o lovitură puternică, poate sări siguranța, din care cauză se eliberează percutorul, iar dacă sunt încărcate, se produce împușcătura.
O altă situație o constituie aceea în care apăsarea asupra trăgaciului se face în mod intenționat, dar există convingerea că împușcătura nu se va produce întrucât trăgătorul este convins că arma nu este Încărcată, acest lucru impunând controlul armamentului după fiecare tragere.
Stabilirea posibilității unei împușcături din întâmplare, cu o armă în stare bună de funcționare, se face prin efectuarea de trageri experimentale.
a) Mijloace tehnice de examinare.
Procedeul constă în proiectarea unui flux de radiații X sau gama și înregistrarea pe film a modificărilor impuse de structura internă macroscopică a obiectului în distribuția intensității fluxului.
Imaginea fasciculului de radiații la ieșirea dintr-un obiect corespunde într-un anumit fel cu cea realizată în grosimea lui.
Procedeul radiografie se bazează pe următoarele proprietăți ale razelor X și gama : propagarea rectilinie, intensitatea fasciculului de radiații care se atenuează diferențiat în substanța corpului studiat în funcție de structura acestuia și impresionarea emulsiei fotografice.
Tubul radiațiilor X se compune dintr-un balon de sticlă în care se găsesc montate catodul și anodul.
Cele mai folosite surse de radiații gama sunt de cobalt-60, iridiu-192, care se păstrează în containere de plumb.
Adesea, pentru examinări criminalistice se folosește și aparatul de raze X portabil.
Instalațiile la care fluxul de radiații penetrant se obține de surse de radiații gama se numesc gamadefectoscoape.
b) Etapele examinării.
Examinarea separată.
În cadrul examinărilor se operează cu imaginile radiografice a armelor de foc.
În această etapă se poate constata dacă în camera cartușului în încărcător există cartușe și dacă sunt piese lipsă sau înlocuite.
După ce se va șterge țeava cu câlți sau cârpe uscate, vor fi constatate defectele canalului țevii, printre care se pot enumera :
pete mici, formare de oxizi ferici, care au aspectul unor puncte
mici situate ici-colo pe toată țeava;
urme de oxizi ferici pete de culoare închisă, superficiale. rămase după scoaterea ruginii;
zgârieturi cu aspect de liniuțe, având, uneori, metalul atacat pe
margini;
știrbituri, pori, ciocănituri mai mari sau mai mici, coroziuni ale metalului;
rotunjiri ale colțurilor câmpurilor ghinturilor, vizibile în special pe muchiile acestora;
dilatări transversale de culoare închisă, observate sub forma unui inel continuu sau cu întreruperi.
La verificarea închizătorului se va constata: dacă șplinturile închizătorului și ale capului percutorului sunt sau nu mișcate din loc; uzura dispozitivului de blocare a închizătorului; ușurința cu care percutorul se mișcă în canalul închizătorului: uzura vârfului percutorului și proeminența lui din canalul de ghidaj (vârful percutorului va ieși din canal cu 1,3-1,7 mm); dacă vârful percutorului este împins de către arc spre înapoi și intră după peretele anterior al închizătorului; dacă capătul exterior al extractorului este împins de către arc spre centru.
La examinarea blocului armei și a mecanismului de percuție se verifică: starea arcurilor, dacă proeminența ejectorului nu este uzată, uzura orificiilor pentru axul cocoșului și pintenul opritor, precum și cea a șplintului de sprijin al arcului pragului de armare. La cocoș se caută uzura orificiului pentru axul său, eventuala turtire a metalului și rotunjirea crestăturilor piedicii de siguranță.
În cercetarea dintelui opritor se va constata uzura muchiilor proeminenței sale, a vârfului și arcului său, dacă acesta se menține strâns în locașul lui.
Totodată, sunt examinate și dispozitivele speciale anexate armelor de foc, printre care și cel pentru schimbarea calibrului acestora. Există mai multe procedee de modificare a calibrului armei, cum ar fi lărgirea canalului țevii sau a detunătorului, pentru a le putea adapta la o muniție de altă mărime, sau micșorarea calibrului printr-un reductor de calibru fabricat în mod special sau improvizat Asemenea reductoare se găsesc, de exemplu, la pistoalele „Parabellum” și „T.T.” model 1933. Mai trebuie amintit și dispozitivul pentru amortizarea zgomotului împușcăturii. Acesta constă dintr-o țeava scurtă, care se montează la țeava armei, având în interior niște discuri mobile îndoite elicoidal. în timp ce gazele sunt reținute, presiunea lor determinând rotirea discurilor, glonțul iese prin deschizătura acestora. In condițiile date gazele amortizează zgomotul. Asemenea amortizoare se pot executa și manual, din lemn sau carton.
4. Stabilirea timpului scurs de când s-a tras ultima oara cu o armă de foc.
Problema timpului când s-a tras ultima oară cu o armă de foc este strâns legată de problema dacă s-a folosit arma respectivă.
Interiorul țevii armei poartă resturi de unsoare de armă în diferite stadii de viscozitate, depuneri de praf imediat în apropierea gurii țevii, reziduuri de tragere în diferite stadii de oxidare.
În primul rând sunt examinate depunerile de praf, pentru a aprecia după forma și grosimea lor timpul aproximativ ce s-a scurs de la ultima folosire a armei. Apoi se examinează starea de viscozitate a unsorii de armă.
Stabilirea timpului scurs, de la ultima tragere în caz de stare de rugină a armei nu poate fi apreciată decât ținând cont de condițiile concrete în care arma a fost păstrată, căci umiditatea vegetației sau gazele emanate de materii organice în putrefacție (depozitări de gunoaie, grajduri) măresc deosebit de rapid ruginirea armei.
Reziduurile de tragere se examinează cu mijloace optice, termice și chimice.
Reziduurile sunt scoase cu tampoane de vată sau pânză și tratate cu o soluție de difenilamină în acid sulfuric concentrat sau cu o soluție de brucină în acid sulfuric. Rezultatele obținute prin reactivii chimici se completează cu metoda termică, arzând reziduurile fără contact cu flacăra. Stabilirea vechimii ultimei trageri nu se poate face decât cu aproximație.
5. Verificarea stării de funcționare a unei arme.
Această problemă se rezolvă prin trageri experimentale, gammagrafie și examinarea amănunțită a pieselor armei. O armă se socotește în stare de funcționare dacă are suficiente piese, pentru ca tragerea, în condițiile de la locul săvârșirii faptei, să se fi putut efectua.
Dacă arma a fost păstrată în condiții necorespunzătoare și există temerea că o tragere experimentală ar putea fi soldată cu un accident, se va executa o gammagrafie pentru a examina interiorul armei. Înainte de a trece la demontarea armei se verifică gradul de efort necesar pentru declanșarea trăgaciului și a închizătorului și dacă piesele de dare a focului funcționează normal.
În cazul unor piese lipsă, strict necesare folosirii unei arme de foc, se va stabili experimental în ce mod aceste piese au putut fi înlocuite de infractor, în timpul folosirii armei.
Tragerile experimentale cu asemenea arme este preferabil să se execute cu comanda percuției de la distanță.
6. Verificarea condițiilor în care se putea descărca arma de foc fără apăsarea trăgaciului.
Verificarea dacă o armă de foc se poate descărca fără apăsarea trăgaciului se face atât pe cale experimentală punând arma în aceleași situații, cât și prin verificarea stării de uzură a diferitelor piese.
Descărcarea unei arme fără acționarea trăgaciului se poate datora lovirii prin cădere a închizătorului, tragerii înapoi a închizătorului în același timp cu atingerea trăgaciului, uzurii pieselor de siguranță etc. Faptul că expertul balistic stabilește că o armă de foc se poate declanșa singură prin cădere sau lovire nu dovedește că infractorul nu a tras cu arma respectivă, căci declanșarea singură a unei arme în anumite condiții nu exclude și folosirea ei obișnuită. Faptele vor fi apreciate ținându-se seama de toate aspectele problemei.
7. Refacerea inscripțiilor ștanțate pe armele de foc.
Infractorii îndepărtează prin răzuire inscripțiile stanțate de pe armele de foc pentru ca acestea să nu fie identificate în caz că au fost sustrase dintr-un depozit.
Restabilirea inscripțiilor se poate face prin metode chimice, electrolitice și fizice. Această refacere este posibilă datorită modificărilor structurale de adâncime suferite de metal pe locurile de ștanțare și comportării diferite a acestor locuri față de acțiunile chimice, electrolitice sau magnetice.
Secțiunea a III-a
Identificarea de gen și individuală a armelor cu
țeava ghintuită
1. Identificarea generală a armei de foc cu țeavă ghintuită.
Necesitatea de a stabili tipul și sistemul unei arme de foc pe baza unui glonț tras, a unui tub ars sau a altor urme balistice se impune în cazul comiterii unei infracțiuni la care infractorul a folosit o armă de foc. Aceasta este cu atât mai important cu cit anumite concluzii referitoare la tipul și la sistemul armei pot constitui un indiciu deosebit de valoros pentru formarea cercului de bănuiți.
Printr-o orientare justă la fața locului, se poate stabili, pe baza urmelor balistice, dacă infractorul a folosit o armă cu țeava ghintuită sau o armă cu țeava lisă. Dacă infracțiunea a fost comisă cu o armă cu țeava ghintuită, elementele de identificare generale se bazează în principal pe studierea macroscopică a glonțului și a tuburilor arse.
Descoperind, după cercetări minuțioase la fața locului, un glonț înfipt într-un pom, în tocul ușii sau în salteaua unui pat, studierea acestuia indică tipul și sistemul armei din care a fost tras, ținând cont de:
forma, dimensiunea și greutatea glonțului care pot indica felul armei: pușcă, pistol sau revolver.
Diametrul (calibrul) glonțului măsurat cu micrometrul în partea cea mai groasă indică, in general, calibrul armei. Glonțul destinat pentru o anumită armă nu poate fi însă introdus nici înainte nici după tragere în armă prin gura țevii, deoarece, în primul caz, calibrul propriu-zis al glonțului este cu 0,2-0,5 mm mai mare decât calibrul țevii, iar după tragere părăsind țeava, revine la dimensiunile inițiale sau capătă unele deformații longitudinale.
Urmele ghinturilor și ale plinurilor pe glonțul tras indică cu precizie construcția interioară a țevii armei cu care a fost tras. Glonțul trecând prin țeava este supus acțiunii acesteia și reprezintă negativul suprafeței interioare a țevii. Suprafețele proeminente dintre ghinturile țevii apar pe cămașa glonțului sub formă de șanțuri, iar ghinturile sub formă de proeminențe.
La armele de foc numărul ghinturilor este de 4 (la pușca Z.B. și pistolul T.T.) sau de 6. Cele mai multe pistoale au 4 sau 6 ghinturi, dar la diferite sisteme sunt 5,7 și chiar 8 ghinturi. Sensul ghinturilor este de obicei dextro-gir (spre dreapta, în sensul acelor de ceasornic) Z.B., T.T. mod. 1933, iar unele arme au ghinturi sinistrogire (spre stânga), de exemplu pistolul Walther.
Lățimea urmelor câmpurilor de pe glonț este egală cu lățimea câmpurilor din țeava armei cu care s-a tras. Lățimea câmpului se măsoară de obicei, între marginile de jos ale acestuia.
Lungimea pasului care este unghiul de răsucire a ghinturilor în
raport cu axa longitudinală, indică tipul armei.
La pușca militară Z.B., de exemplu, lungimea pasului este de 240 mm., particularitate care diferă de la un tip de armă la altul.
Când nu se găsesc pe glonț striațiunile oblice produse de plinurile dintre ghinturi, toată cămașa fiind acoperită cu striații longitudinale, criminalistul trebuie să se gândească la următoarele două posibilități:
a) glonțul a fost tras dintr-o armă a cărei țeava a fost puternic atacată de oxizi, datorită cărui fapt aceasta nu i-a putut imprima mișcarea helicoidală, caracteristică armelor cu țeava ghintuită, glonțul trecând prin ea fără a mai fi înșurubat între ghinturi.
b) la comiterea infracțiunii autorul s-a folosit de cartușe care nu au fost destinate pentru sistemul sau chiar tipul de armă respectiv. În unele situații, la locul comiterii infracțiunii se găsesc gloanțe deformate, chiar sfărâmate sau extrase de medicul legist cu ocazia autopsiei din cadavrul victimei.
Ce denotă aceste deformări sau sfărâmări a gloanțelor? Unii infractori în scopul ascunderii armei și pentru a-și ușura portul acesteia sub haină, scurtează țeava acesteia prin tăiere. Datorită condițiunilor balistice necorespunzătoare, create, glonțul se poate deforma sau chiar sfărâma în momentul ieșirii din țeava, atingând în această formă ținta. Deci, în cazul găsirii unor asemenea gloanțe la locul infracțiunii trebuie să se pună ipoteza unei arme cu țeava retezată.
De menționat însă că nu în toate cazurile un glonț deformat sau chiar sfărâmat provine dintr-o armă cu țeava retezată. Uneori, un glonț tras cu o armă fără defecte, având țeava normală (lungă sau scurtă) poate să se lovească de un obstacol, poate ricoșa sau ajungând în corpul victimei se deformează atunci când străbate un țesut dur (de exemplu ficatul) sau se lovește de oasele scheletului.
Tubul cartușului tras, descoperit la locul infracțiunii, în anumite situații poate avea o importanță mai mare la identificarea armei cu care s-a tras decât glonțul. Această importanță crește atunci când glonțul nu a putut fi găsit nici la locul infracțiunii, nici în cadavrul victimei.
Tubul ars, găsit la cercetarea locului infracțiunii va fi studiat din următoarele puncte de vedere:
a) Mărimea, forma și greutatea lui, care indică tipul armei cu care s-a tras: pușcă, pistol sau revolver. Forma tubului și particularitățile formei lui, limitează mult posibilitățile de a se folosi un cartuș de un anumit calibru la diferite alte sisteme de arme, care au același calibru și aceasta datorită construcției camerei de explozie a armelor.
b) Modul de sertizare: glonțul este fixat în partea de sus, îngustată a tubului, numită gâtul tubului.
Fixarea glonțului în gâtul tubului se face de obicei printr-o presare mecanică puternică, iar câteodată prin imprimarea suplimentară a unor chenare care apar sub forma de trei adâncituri semisferice pe gâtul tubului și pe partea inferioară a glonțului. În afară de faptul că modul de sertizare poate indica locul de fabricație a muniției, el poate fi un indiciu prețios în vederea identificării infractorului, dacă la percheziția domiciliară efectuată la învinuit se descoperă cartușe sertizate la fel și de același calibru.
Tubul, gâtul tubului și, în special, diametrul interior al acestuia indică întotdeauna calibrul armei. Trebuie ținut cont, însă, de faptul că în momentul tragerii, in urma presiunii gazelor atât gâtul cât și întregul tub se dilată puțin, fapt ce determină mărimea diametrului.
Cu cât dilatarea, este mai pronunțată sau gâtul tubului este mai mult sau mai puțin crăpat, se poate deduce că la o armă de un calibru anumit s-a folosit un cartuș de un calibru mai mic.
2. Identificarea individuală a armei de foc cu țeavă ghintuită.
Identificarea pe baza gloanțelor.
Canalul țevii armei de foc, cu țeava ghintuită, poartă întotdeauna urmele uneltei cu care a fost lucrată, urme ce apar sub formă de striații fine. microscopice, caracteristice pentru fiecare lot de fabricație și care se reproduc cu fidelitate pe cămașa glonțului tras. Aceste striații, la început sunt asemănătoare la lotul de arme fabricate într-un anumit timp, dar cu cât arma este folosită mai mult, fiind supusă și agenților atmosferici și acțiunilor gloanțelor, canalul țevii se individualizează, fapt ce determină crearea de către plinurile dintre ghinturi a unor striații caracteristice ce nu se găsesc la altă armă. Identificarea individuală a armei după glonț se face pe baza acestor striații create de canalul țevii și reproduse perfect pe cămașa glonțului.
Operațiunea de identificare se realizează de către criminalist atunci când i se pune la dispoziție glonțul corp delict, arma sau armele ridicate de la persoanele bănuite de comiterea infracțiunii pentru a fi examinate și pentru a executa tragerile experimentale în scopul obținerii gloanțelor model tip de comparație.
Prin compararea striațiunilor de pe glonțul corp delict și a celor două gloanțe model tip de comparație, expertul poate demonstra identitatea armei cu care s-a tras prin suprapunerea și coincidența striațiunilor produse de plinurile dintre ghinturi, iar uneori chiar de ghinturi.
Examinarea striațiilor de pe glonț se face folosind Ia început gloanțele trase experimental. După descoperirea unor particularități repetate pe gloanțele experimentale, se înlocuiește unul din gloanțele experimentale, cu glonțul corp delict și se face comparația detaliilor persistente ale urmelor descoperite pe glonțul tras experimental. Striațiile care coincid atât pe glonțul trimis pentru expertiză cât și pe cel tras experimental, se fotografiază cu ajutorul unei microfotocamere sau cu ajutorul unei camere de fotografiat montată pe microscopul comparator.
Comparația si fotografierea se efectuează în mod treptat, urmărind toate urmele plinurilor și ghinturilor.
Pentru examinarea microscopică comparativă a urmelor de pe gloanțe se folosește microscopul comparator care este alcătuit din două microscoape montate în așa fel încât sistemul prismelor unește imaginile a doua obiecte examinate într-un singur câmp de vedere al ocularului.
Microscopul comparator are două măsuțe pentru obiectele de examinat.
În afară de acestea, mai are o serie de accesorii care permit întrebuințarea lui în condiții cât mai bune. Printre aceste accesorii se numără un purtător de preparate, instalație care permite în mod lent și fără întrerupere mișcarea gloanțelor comparate pe suprafața măsuței pentru obiect în două direcții reciproce, perpendiculare. Acest lucru permite expertului a introducă în câmpul de vedere al microscopului diferite părți ale gloanțelor comparate. Pe purtătoarele de preparate se fixează susținătoarele de gIoanțe unde fiecare glonț se fixează între două șaibe. Prin rotirea unui mâner special șaibele în care este fixat glonțul se rotesc sincron și astfel se realizează rotirea glonțului examinat, în jurul axei sale.
Pentru comparații se pot folosi cu mult succes și camerele extensibile de microfotografiat cu casetă pentru negativ din sticlă sau celuloid de mărimea 6,5 > 9 cm. Examinarea gloanțelor și tuburilor se poate face și la stereo-microscop atunci când nu există alt utilaj mai perfecționat, ceea ce implica însă un volum mai mare de muncă, examinări vizuale, microfotografii, comparații.
Iluminarea striațiilor de pe glonț se realizează prin instalația microscopului sau lumina zilei.
Identificarea pe baza tuburilor arse
Tubul cartușului prezintă mai multe variațiuni ale urmelor cauzate de piesele armei cu care s-a tras, determinate de tipul și sistemul acesteia. Elementele individuale de identificare ce se disting pe tubul ars, sunt cauzate de:
percutor;
peretele frontal al închizătorului;
camera de explozie;
gheara extractoare;
dintele opritor (pragul aruncător).
a) Urmele percutorului
În momentul declanșării focului, percutorul lovește capsa tubului imprimând o adâncitură mai mult sau mai puțin pronunțată și caracteristică Peretele frontal al închizătorului care în mod normal poartă urme de freză și unele urme produse de uzură apasă cu forță tubul, iar cu ocazia reculului ce se produce în momentul exploziei încărcăturii, aceste neiegularități se imprimă mai mult pe capsă și pe fundul tubului.
b) Urmele camerei de explozie
Camera de explozie, în cele mai multe cazuri, prezintă pe perete neregularități sau proeminențe care se imprimă longitudinal pe latura tubului cartușului la introducerea acestuia cât și datorită dilatării lui în momentul exploziei și a extragerii tubului din camera de explozie.
c) Urmele ghearei extractoare
Gheara extractoare produce o serie de striații pe gulerul tubului în momentul când tubul se lovește de pragul aruncător și este aruncat afară. Aceste urme sunt unice în felul lor și redau conturul muchiei ghearei extractoare.
Întrucât ele sunt produse întotdeauna în același fel, valoarea lor de identificare este deosebită.
e) Urmele pragului aruncător (dintelui opritor)
La extragerea tubului ars, în momentul când închizătorul ajunge la capătul camerei de explozie, bara cartușului se lovește de pragul aruncător care face ca tubul să fie aruncat în afară. Datorită acestei lovituri pe gulerul tubului se creează urma pragului, care apare pe partea opusă striat iilor produse de gheara extractoare.
Toate aceste urme create pe tubul ars, duc în mod cert la identificarea armei cu care s-a tras, dacă sunt examinate și interpretate în mod just de expert în raport cu urmele găsite pe tubul model tip de comparație. O importanță deosebită o au însă urmele lăsate pe percutor, deoarece în unele cazuri acestea pot duce singure la identificarea armei.
Secțiunea a IV-a
Identificarea de gen și individuală a armelor cu țeavă lisa
1. Identificarea generală a armei de foc cu țeavă lisă.
Focul tras dintr-o armă cu țeava lisă, de vânătoare, pornește din gura țevii ca o masă compactă cu rondelă și bură.
Rondela este confecționată din carton și este așezată la gura cartușului pentru fixarea alicelor. Bura este făcută din pâslă, din carton sau foi de hârtie și este îmbibată cu grăsime sau ceruită și se pune între praful de pușcă și alice. Bura, datorită rezistenței aerului cade la pământ după câțiva metri, iar rondela, de cele mai multe ori este distrusă. Rondela și bura pot fi descoperite la locul faptei. Elementele generale de identificare pe baza bure-lor sunt următoarele:
diametrul burelor indică cu aproximație calibrul armei. O concluzie asupra calibrului armei se poate trage de expert, numai după ce s-a consultat cu un specialist în această materie;
materialul din care sunt confecționate burele arată dacă cartușul a fost procurat din comerț sau infractorul s-a folosit de un tub vechi pe care l-a încărcat singur. La cartușele încărcate de infractori, se întâlnesc foarte des rondele și bure confecționate grosolan din cocoloașe de hârtie, pânză, câlți sau lină.
Dacă un glonț contribuie la identificarea armei cu țeava ghintuită din care acesta a fost tras, alicele care au fost trase cu o armă cu țeava lisă, au o valoare de identificare mult mai redusă.
Prima concluzie justă, care se poate trage asupra folosirii unei arme cu țeava lisă, indică alicele care pot fi descoperite înfipte în diferite obiecte sau corpul victimei.
Numărul și greutatea alicelor permit stabilirea calibrului armei numai în cazul când acestea au fost găsite grupate; acest lucru însă se întâmplă rar, deoarece încărcătura armei cu țeava lisă se răspândește într-un con ce se mărește uniform, în raport cu distanța la care s-a tras. Un număr redus de alice nu pot indica calibrul armei, întrucât dimensiunile și greutatea acestora sunt în raport cu destinația muniției (pentru păsări, iepuri, animale mari de pradă.) La o armă cu calibru anumit pot fi folosite alice de diferite dimensiuni.
Modul de confecționare și felul materialului indică dacă alicele provin din cartușe cumpărate din comerț sau sunt de construcție proprie. în practica muncii de miliție s-au întâlnit alice făcute din sârmă, cuie, bucăți neregulate de plumb și chiar pietricele.
O particularitate a armelor cu țeava lisă, spre deosebire de armele cu țeava ghintuită, este faptul că acestea nu aruncă tuburile arse, ci după fiecare tragere tuburile se extrag manual din camera de ardere. Din această cauză la locul comiterii infracțiunii extrem de rar se găsesc tuburi arse. Cunoscând importanța ce o prezintă un tub ars în identificarea armei cu care s-a tras și, implicit, a infractorului, acesta va fi căutat cu multă perseverență cu ocazia cercetării, întrucât se poate presupune că infractorul l-a pierdut sau aruncat.
Tubul ars, folosit la o armă cu țeava lisă, prezintă următoarele elemente de identificare generală:
dimensiunea care indică calibrul armei, este stabilită convențional
și se exprimă prin cifre (12, 16, 20, 24). Spre orientare se precizează că la armele cu alice, calibrul 12 spre exemplu, este mai mare decât calibrul 20 sau 24 (vezi capitolul II).
inscripțiile imprimate pe corpul tubului care este confecționat din
carton presat și pe rozeta lui indică proveniența și locul de fabricație;
gradul de uzură indică dacă cartușul este nou sau a mai fost folosit și reîncărcat. Acest lucru permite să se tragă anumite concluzii privind chiar cercul de bănuiți în care trebuie căutat infractorul, deoarece în general în toate cazurile tuburile sunt arse.
Din cele tratate până acum rezultă clar că identificarea generală a armelor de foc se face cu ajutorul gloanțelor, alicelor, a tuburilor arse și a burelor și este realizată atunci când s-a stabilit:
tipul sau felul armei întrebuințate;
sistemul armei;
calibrul și eventual lungimea țevii;
numărul, sensul ghinturilor și lățimea lor.
2. Identificarea individuală a armei de foc cu țeavă lisă.
Datorită principiilor balistice în baza cărora este construită o armă cu țeava lisă și a muniției folosite, identificarea individuală cu ajutorul alicelor se poate face numai în mod indirect și numai în cazul când alicele au fost confecționate de infractor cu mijloace proprii.
Din practică rezultă că, de obicei, cei ce își confecționează singuri alicele sunt deținători clandestini de arme de vânătoare.
Descoperind la locul comiterii infracțiunii alice din a căror formă și material rezultă că nu sunt cumpărate din comerț, expertul va căuta să stabilească cu ce instrumente au fost confecționate. Astfel, va putea deduce dacă alicele au fost confecționate cu o daltă sau clește din sârmă, cuie sau plumb. Fiind în posesia acestor date și prin alte metode speciale el va stabili cercul de bănuiți, la care se vor căuta arme, cartușe încărcate similar, precum și instrumentele de care infractorul s-a folosit la confecționarea alicelor.
Prin analize de laborator, difracția și fluorescenta în raze X, prin analiza spectrală se pot stabili unele elemente constituente ale aliajelor materialelor din care s-au confecționat alicele comparativ cu materialele ridicate de la bănuiți.
Tuburile trase cu o armă cu țeava lisă nu prezintă urmele ghearei extractoare, a dintelui opritor și fiind din carton, nici a camerei de explozie (elemente sigure de identificare individuala în cazul armelor cu țeava ghintuită).
Singura urmă a mecanismului armei cu țeava lisă ce rămâne pe tub este cea lăsată de percutor pe capsă, care permite stabilirea în mod sigur, pe baza caracteristicilor armei cu care s-a tras. Cu toate că tubul poate fi folosit de mai multe ori, capsa trebuie schimbată după fiecare tragere și în acest fel, urma percutorului pe capsă reprezintă întotdeauna rezultatul ultimei trageri. În asemenea cazuri, elementele de identificare individuală sunt: forma, profunzimea și plasamentul percuției precum și unele caracteristici microscopice ale vârfului percutorului.
În procesul de identificare individuală a armei de foc cu țeava lisă, burele joacă un rol mai secundar față de celelalte elemente discutate până în prezent și au valoare numai atunci când au fost confecționate de deținătorul armei din hârtie, pânză, câlți sau lână. În asemenea situații burele descoperite la locul infracțiunii vor fi trimise expertului și vor putea fi folosite ca material comparativ în cazul când la domiciliul învinuitului se descoperă materiale similare. Burele confecționate de infractori trebuie cercetate foarte atent, întrucât hârtia, în special, poate purta diferite inscripții, texte, pe baza cărora în cazul când la percheziția domiciliară se găsesc hârtii și texte similare, se va efectua o expertiză grafică, care poate duce la identificarea infractorului.
Secțiunea a V-a
Examenul tehnic al muniției
1. Stabilirea modelului și a tipului armei.
La stabilirea modelului și tipului armei se ivesc de obicei greutăți atunci când pentru expertiză a fost prezentată o armă de foc al cărui model este puțin cunoscut. Necesitatea de a stabili tipul și modelul armei de foc pe baza unui glonț sau unui tub ars apare atunci când la locul infracțiunii se găsesc gloanțe sau tuburi de cartușe trase. Concluziile referitoare la tipul și modelul armei de foc sunt un indiciu prețios pentru reducerea cercului de bănuiți. În cazul când pentru expertiză a fost înaintată o armă al cărui model este puțin cunoscut, este necesar să se cerceteze marcajul de pe piesele armei și anume: inscripțiile de pe armă, marca fabricii, semnele firmei care a confecționat arma și alte semne. De pildă, pistoalele de fabricație străină mai au în afară de cifrele ce compun seria armei, diferite inscripții care indică, de obicei, firma și calibrul canalului țevii, precum și denumirea pistolului.
În lipsă de asemenea indicații directe, se procedează la stabilirea datelor tehnice și particularităților de construcție ale armei cercetate, iar apoi cu ajutorul tabelelor din manuale sau instrucțiuni, se stabilește modelul armei. Datele tehnice ale unei arme de foc sunt:
lungimea totală a armei;
greutatea armei fără cartușe;
greutatea armei cu cartușe;
calibrul;
lungimea canalului țevii;
grosimea peretelui și calibrului țevii armei;
numărul și direcția ghinturilor;
lățimea ghinturilor;
Particularitățile de construcție ale unei arme sunt:
construcția țevii;
sistemul de funcționare (de darea focului);
schema de montare a țevii armei;
schema de montare a închizătorului;
felul piedicii de siguranță ;
direcția de aruncare a tuburilor arse etc.
Toate datele tehnice și particularitățile de construcție ale armelor de foc reprezintă elemente pentru identificarea generală, elemente care se stabilesc prin examinarea atentă a armelor, prin comparare cu alte arme asemănătoare sau cu datele cuprinse în tabele, prin măsurători fizice sau consultarea unor specialiști militari. Stabilirea modelului și tipului armei se poate face și după gloanțele sau tuburile arse, descoperite la locul infracțiunii studiind felul percuției pe capsă, lățimea ghinturilor, unghiul de răsucire, direcția de aruncare a tuburilor arse, plasamentul ghearei extractoare, a dintelui opritor etc. Ținând seama de caracteristicile specifice de construcție ale cartușelor de la diferite tipuri de arme de foc lungi (puști mitraliere, puști militare) nu există nici o greutate în a deosebi cartușele folosite de ele, față de gloanțele întrebuințate la armele de foc scurte și pistoalele automate.
Există sute de modele de pistoale care diferă între ele prin calibru, numărul și lățimea ghinturilor, gradul de răsucire al ghinturilor etc.
Așa de exemplu, la pistolul mod. 1933, datele care permit stabilirea provenienței glonțului tras cu această armă sunt următoarele: calibrul 7,62 mm., suprafețele dintre ghinturi sunt în număr de 4, lățimea ghinturilor este cuprinsă între 1,91 -1,98, unghiul de răsucire dextrogir este de 6° 14', glonțul cântărește 5,5 g.
În afară de urmele lăsate de țeava armei pe glonț, pe tubul de cartuș se imprimă urmele diferitelor piese ale armei. Aceste urme provin de la piesele de oțel ale armei, care acționează cu multă putere. Fiecare tip de armă lasă pe tubul cartușului urme caracteristice specifice. Caracteristicile specifice ale tubului de cartuș (de exemplu, prezența sau absența marginii ieșite din afară de pe fundul tubului sau șanțul din jurul fundului tubului, prezența sau absența urmelor lăsate pe tub de diferite piese ale armei cum sunt gheara extractoare, dintele opritor, capul închizătorului sau furca închizătorului, constituie o bază suficientă pentru stabilirea tipului de armă.
Piesele pistolului care lasă urme pe tubul cartușului, în timpul tragerii unui foc, sunt:
încărcătorul;
planul înclinat de alunecare în camera de explozie;
marginea de la intrare în camera de explozie;
gheara extractoare;
dintele opritor;
vârful percutorului;
capul închizătorului;
Construcția diferitelor piese ale armei, enumerate aici, dimensiunile lor de așezare, constituie o caracteristică, care determină, în majoritatea cazurilor cu precizie, modelul armei respective.
Sunt cazuri când examinarea stării tehnice a armei se realizează asupra armelor ce au fost găsite și scoase din fântâni, râuri, W.C.-uri unde au stat un timp mai mult sau mai puțin îndelungat. Dacă arma nu poate fi demontată se va proceda la fotografierea ei cu raze gamma, ceea ce permite să se stabilească particularitățile de construcție ale armei respective.
2. Verificarea stării de funcționare a armei.
Stabilirea stării de funcționare a unei arme este una din sarcinile obișnuite ale criminalistului, mai ales atunci când se invocă împușcătura din lipsă de prevedere, motivându-se că arma ar fi fost defectă. Este adevărat că asemenea cazuri sunt rare, dar constituie și cele mai dificile expertize sau constatări tehnico-științifice.
Operațiunile de examinare se fac într-o anumită ordine. Pentru cercetarea armelor, se recomandă folosirea instrucțiunilor acelei arme de foc. De aceea, una din sarcinile de bază ale expertului balistic este tocmai completarea unei colecții bogate de asemenea instrucțiuni, precum și a unor tabele comparative, eventual cu fotografii.
Verificarea armei, se face în primul rând, în stare montată și apoi în stare demontată.
a) Verificarea armei montată.
Verificarea armei montată se face cu scopul de a stabili starea de păstrare a pieselor și modul lor de funcționare.
Se recomandă ca, înainte de a se demonta arma, să se facă roentgenografia sau gammagrafia acesteia pentru evitarea unor accidente în cazul când este blocată sau încărcată. Fotografia obținută indică în mod evident starea sau modul în care se îmbină piesele armei. Este necesar să se stabilească gradul de efort ce se cere a fi aplicat pe trăgaci, pentru a determina declanșarea închizătorului. Efortul necesar pentru efectuarea unei împușcături se stabilește cu dinamometrul cu arc. Pentru obținerea rezultatelor precise se fac cel puțin zece măsurători. În lipsa unui dinamometru, gradul de efort se stabilește cu ajutorul unei greutăți atârnate de trăgaciul armei.
Gradul de efort cel mai mic obținut de la o armă în stare de funcționare trebuie să nu fie sub valoarea minimală arătată în tabele sau indicată de constructor.
Pentru stabilirea stării de funcționare armele se verifică, în primul rând, în stare montată, pentru a se observa dacă:
pe suprafața pistolului există rugină, zgârieturi și dacă piesele pistolului au crăpături;
splintul extractorului și capul percutorului sunt deplasate.
arcul dispozitivului de oprire al închizătorului se menține pe poziția montat;
închizătorul în stare deschisă la introducerea încărcătorului fără cartușe (pentru verificare se introduce în mâner încărcătorul fără cartușe, se trage închizătorul înapoi și imediat se dă drumul închizătorului);
clama de susținere a încărcătorului ține în mânerul pistolului încărcătorul și dacă sub presiunea arcului depresantului (servantului) și prin greutatea sa la apăsare pe butonul clamei de susținere a încărcătorului, acesta iese ușor din mâner;
cartușul este împins din încărcător în camera cartușului. Pentru
aceasta se încarcă încărcătorul cu cartușe de exerciții, se introduce încărcătorul în mânerul pistolului, se trage închizătorul înapoi, după care se dă drumul închizătorului. Apoi se verifică dacă închizătorul a revenit în poziția anterioară și dacă cartușul a fost împins în camera cartușului.
De asemenea se verifică dacă mecanismul de siguranță funcționează la blocarea cocoșului cu piedica de siguranță dacă închizătorul și trăgaciul sunt blocate. Când cocoșul este blocat cu piedica de siguranță și se apasă pe trăgaci, trebuie ca trăgaciul să nu se miște înapoi și nici închizătorul să nu se deplaseze.
Se verifică dacă cocoșul pus în poziția „armat” este ținut bine în această poziție. La pistolul în stare de funcționare, cocoșul pus în poziția „armat” nu se va declanșa la o ușoară apăsare din spate. La apăsarea pe trăgaci, cocoșul va scăpa brusc de pe poziția „armat” și va lovi percutorul.
Ultima verificare se face asupra mecanismelor de tragere dacă ele funcționează bine. În acest scop se va verifica dacă la apăsare pe trăgaci cocoșul scapă ușor de pe poziția „armat”. La încetarea apăsării pe trăgaci, mecanismul de tragere va reveni în poziția anterioară.
b) Verificarea armei demontată.
La pistolul demontat se va examina fiecare piesă în parte pentru a se stabili dacă piesele pistolului poartă serie identică (pe închizător, pe țeava, pe partea stingă a cadrului, pe cutia mecanismului de tragere și pe capul încărcătorului).
Defectele canalului țevii vor fi constatate după ce seva șterge țeava cu câlți sau cârpe uscate. [Printre defectele canalului se pot enumera următoarele:
pete mici -formarea de oxizi ferici pe canalul țevii, pete care au
aspectul unor puncte mici situate ici-colo pe tot canalul țevii;
urme de oxizi ferici -pete de culoare închisă, superficiale, rămase,
după scoaterea ruginii;
zgârieturi care au aspectul unor liniuțe având câteodată metalul atacat pe margini;
știrbituri, pori, ciocănituri mai mari sau mai mici, coroziunea metalului, rotunjirea colțurilor câmpurilor ghinturilor, în special vizibile pe muchiile acestora;
dilatare transversală de culoare închisă, observată sub forma unui inel continuu sau cu întreruperi.
La verificarea închizătorului se va constata dacă șplinturile închizătorului și ale capului percutorului sunt sau nu mișcate din loc; uzura dispozitivului de blocare a închizătorului; ușurința cu care percutorul se mișcă în canalul închizătorului; uzura vârfului percutorului și proeminența lui din canalul de ghidaj (vârful percutorului va ieși din canal cu 1,3 – 1,7 mm) dacă vârful percutorului este împins de către arc spre înapoi și intră după peretele anterior al închizătorului, dacă capătul anterior al extiactorului este împins de către arc spre centru.
La verificarea blocului armei și a mecanismului de percuție se va constata existența unor posibile crăpături, ruperea arcurilor, dacă proeminența ejectorului nu este uzată, uzarea orificiilor pentru axul cocoșului și pentru pintenul opritor, precum și uzură splintului de sprijin al arcului pragului de armare.
La verificarea cocoșului se va constata eventuala turtire a metalului și rotunjirea crestăturilor piedicii de siguranță, uzura orificiului pentru axul cocoșului.
La verificarea dintelui opritor se va constata uzura vârfului și arcului dintelui opritor, dacă arcul se menține strâns în golul dintelui opritor, uzura mușchilor proeminenței dintelui opritor.
O problemă care trebuie să stea în atenția criminalistului este și aceea referitoare la studierea diferitelor dispozitive speciale anexate armelor de foc. Un asemenea dispozitiv este cel pentru schimbarea calibrului armei. Există mai multe procedee de schimbarea calibrului armei, cum ar fi lărgirea canalului țevii sau a detunătorului, pentru a le putea adapta la o muniție de alt calibru sau dispozitivele de schimbarea calibrului printr-un reductor de calibru fabricat special de fabrica constructoare sau improvizat. Asemenea reductoare se găsesc, de exemplu, la pistoalele „Parabellum" și„T.T. model 1933".
Referitor la unele dispozitive suplimentare care, de altfel, se aplică de cele mai multe ori la pistoale, trebuie amintit și dispozitivul care servește pentru amortizarea zgomotului împușcăturii. Acesta constă dintr-o țeava scurtă, care se montează la țeava armei, având în interior niște discuri mobile îndoite elicoidal. Glonțul iese prin deschizătura discurilor în timp ce gazele sunt reținute. Presiunea gazelor determină rotirea discurilor. În aceste condiții gazele amortizează zgomotul. Asemenea amortizoare se pot executa și manual, din lemn sau carton.
3. Citirea seriilor pilite sau deteriorate.
Atunci când la examinare este prezentată o armă veche, ruginită, căreia îi lipsesc anumite piese, (de exemplu plăselele minerului etc), descifrarea inscripțiilor este foarte importantă. La o astfel de armă nu se vor putea stabili o parte din datele tehnice, ceea ce constituie o dificultate la identificarea, modelului armei. Greutatea armei respective va fi diferită față de datele din tabele. În asemenea cazuri, textul imprimat pe suprafața pieselor de oțel ale armei, chiar dacă nu poate fi citit din cauza coroziunii mari a metalului, va putea fi reconstituit și citit cu ajutorul aplicării metodelor chimice. Alteori, seriile armelor se distrug în mod intenționat sau chiar se imprimă numere noi, bineînțeles, toate modificările făcându-se cu scopuri infracționiste.
Acțiunea de restabilire a textului cu ajutorul metodelor chimice sau electrochimice este posibilă datorită faptului că părțile metalului pe care au fost imprimate cifrele și literele au densitatea mai mare decât restul materialului.
Introducerea reactivilor în soluție se va face numai în ordinea indicată în rețete.
După turnarea soluției reactiv peste locul unde s-a stanțat seria sau alte inscripții, se pregătește aparatul de fotografiat pentru fixarea rapidă a imaginii textului, întrucât aceasta este instabilă și dispare repede.
Procesul de formare al imaginii va fi urmărit îndeaproape pentru a sesiza apariția acesteia. După circa 60 minute, reactivul este scos cu o pipetă și hârtie de filtru sau sugativă și înlocuit cu altul proaspăt.
O metodă electrochimică, eficace, sigură și rapidă constă în folosirea unui dispozitiv denumit „Electronoserpil".
Bibliografie
Aionițoaie Constantin, Tudorel Butoi, Pălăceanu Eugen, Stancu Emilian, Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpați, București, 1992;
Argeșanu I., Criminalistica și Criminologia în acțiune, Ed. Lumina Lex, București, 2001;
Basarab M., Criminalistică, Ed. Univ. Babeș Bolyai, Cluj-Napoca, 1968;
Ciopraga A., Iacobuță I., Criminalistica, Ed. Junimea, Iași, 2001;
Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R., Roșca V., Explicații teoretice ale Codului penal român, Ed. Academiei Române, București, 1971;
Golunski S.A., Criminalistica, Ed. Șttințifică, București, 1961;
Hilsenrad A., Stoenescu I., Procesul civil în România, București, Ed. Științifică, 1966;
Ion Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, București, 1999;
I. Ionescu, Propuneri pentru reglementarea proprie a expertizelor, în R.R.D., nr. 3/1978;
Ionescu L., Sandu D., Identificarea criminalistică, Ed. Științifică, București, 1990;
Măcelaru Vasile, Balistica judiciară, București, 1972;
Mircea Ion, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, București, 1999;
Mihuleac E., Expertiza judiciară, Ed. Științifică, București, 1971;
Neagu Ion, Drept procesual penal. Parte generală, Ed. Global Lex, București, 2004;
Olănescu G., Cu privire la efectuarea în aceeași cauză a expertizei contabile și a celei tehnice, în R.R.D., nr. 1/1982;
Servens S., Reflexion sur lexpertise en matiere penale, în Revue de droit penale et du criminologie, nr. 2,1964 ;
Suciu C., Criminalistica, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972;
Stancu Emilian, Tratat de criminalistică, ed. a III-a rev. și ad., Ed. Universul Juridic, București, 2004;
Țurai Constantin, Elemente de criminalistică și tehnică criminală – poliție științifică, Ed. Ministerului Justiției, București, 1947;
Volonciu Nicolae, Drept procesual penal, Ed. Paidea, București, 1998;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cercetarea Armelor de Foc (ID: 125902)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.