Cercetarea Accidentelor de Munca

INTRODUCERE

Din momentul în care omul a început că muncească – deci să desfășoare o activitate conștientă, o activitate de transformare a elementelor de mediu pentru a-și asigura existența – datează și primele preocupări de îmbunătățire a condițiilor de muncă.

Din ansamblul practicilor și cercetărilor vizând relația omului cu munca, s-a conturat, în decursul timpului, ca obiectiv distinct, protejarea muncitorului împotriva accidentelor de muncă. S-a menționat deja că primele măsuri conștient și strict preventive datează încă din antichitate. În majoritatea cazurilor, însă, accidentele de muncă erau considerate o fatalitate. Ulterior, factori multipli dependenți de revoluția industrială a secolului al XIX-lea și de progresul general al cunoașterii au impus ca o problemă deosebit de importantă necesitatea eliminării sau cel puțin a reducerii lor, ceea ce s-a reflectat și în apariția unor reglementări juridice specifice.

Criminalistica este o știință juridică, cu caracter autonom și unitar, care însumează un ansamblu de cunoștințe despre metodele, mjloacele tehnice și procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării infracțiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârșirea lor și prevenirii faptelor antisociale.

Sublinierea principalelor aspecte menite să contureze obiectul proriu Criminalisticii prezintă importanță cel puțin pe două planuri distincte: pe de o parte, remarcă aportul său particular în aflarea adevărului, iar pe de altă parte, evidențiază unitatea și autonomia sa față de celelalte științe juridice și nejuridice, dar aflate în slujba justiției. Avem în vedere medicina legală, psihologia juridică, fizică, chimia și biologia juridică etc.

Datorită obiectului propriu de cercetare, Criminalisticii îi sunt specifice anumite metode de cunoaștere, unele dintre ele tipice științei respective, altele comune mai multor științe, dar aplicate într-un mod particular, potrivit obiectului său.

Datorită caracterului pluridisciplinar al Criminalisticii, știința aflată la granița dintre științele juridice și științele naturii, putem constata o multitudine de conexiuni între Criminalistică și celelalte științe exacte.

Evaluarea exactă a contribuției pe care Criminalistica o are la soluționarea cauzelor penale și aflarea adevărului, impune de la bun început o precizare: rolul Criminalisticii în aflarea adevărului trebuie privit într-un sens larg.

CAPITOLUL I – Cadrul Juridic

Secțiunea I – Noțiunea de accident de muncă

Prin intermediul noțiunii de „accident de muncă” se desemnează un eveniment neașteptat, care apare brusc, este împrevizibil și întrerupe desfășurarea normală a unei acțiuni.

Noțiunea de „accident de muncă” trebuie circumscrisă unui proces de muncă și implică în mod obligatoriu prezența omului în calitate de executant.

În limbajul curent, prin intermediul de „accident de muncă” se desemnează un eveniment neașteptat, care apare brusc, este împrevizibil și întrerupe desfășurarea normală a unei acțiuni.

În țara noastră, accidentul de muncă este definit ca: vătămarea violentă a organismului, precum și intoxicația acută profesională, care au avut loc în timpul procesului de muncă sau îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, indiferent de natura juridică a contractului în baza căruia se desfășoară activitatea și care provoacă incapacitatea temporară de muncă de cel puțin trei zile, invaliditate sau deces.

Cu alte cuvinte, este esențial ca persoana în cauză să execute o sarcină de muncă. Aceasta poate consta în îndeplinirea obligației principale care decurge din contractul de muncă sau a unora secundare (pregătirea uneltelor pentru lucru, curățirea mașinilor și a locului de muncă).

Se consideră, de asemenea, accidente de muncă, cele produse în următoarele împrejurări:

accidente suferite de elevi, studenți și ucenici în timpul efectuării practivii profesionale;

accidentul suferit de cei care îndeplinesc sarcini de stat sau de interes public, inclusiv în cadrul unor activități cultural sportive, în timpul și din cauza îndeplinirii acestor sarcini;

accidentul suferit de orice persoană, ca urmare a unei acțiuni întreprinse din proprie inițiativă, pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol ce amenință avutul public sau pentru salvarea de vieți omenești;

accidentul suferit de către persoanele încadrate în muncă în timpul și pe traseul normal deplasării de la locul de muncă la domiciliu sau invers;

accidentul cauzat de activități ce nu au legătură cu procesul muncă, dacă se produc la sediul persoanei juridice sau în orice alt loc de muncă organizat de aceasta în timpul programului de lucru și nu este rezultatul culpei exclusive a persoanei accidentate.

Elementele accidentului de muncă

a) Vătămarea organismului presupune o lezare a integrității anatomice conducând la anularea sau diminuarea uneia sau mai multor funcții fiziologice. În forma în care este legiferat, se consideră accident de muncă numai în cazul afectării componentei biologice, fără a se ține seama de latura psihică a personalității umane. În cazul accidentului de muncă, vătămarea organismului trebuie să aibă o cauză exterioară, să fie violentă și involuntară.

Violența, presupune acțiunea rapidă, bruscă, a factorului extern asupra organismului.

Evenimentul se produce pe neașteptate, surprinzând victima care, tocmai datorită timpului scurt în care se petrece, nu are timp să-l evite.

Acest aspect al violenței vătămării organismului constituie criteriul care a condus la desemnarea intoxicației acute ca accident de muncă, și nu ca boală profesională.

Vătămarea violentă a organismului trebuie să aibă loc independent de voința victimei; orice autovătămare efectuată în mod deliberat (automutilare, sinucidere) indiferent de locul și timpul în care a avut loc, nu e consideră accident de muncă.

Vătămările, în funcție de natura factorilor care le produc, se clasifică în:

Vătămări mecanice – contuzii, tăieturi, striviri, fracturi, înțepături. Ele pot fi cauzate de diverse corpuri în mișcare (căderi, rostogoliri, prăbușiri, avalanșe, organe de mașini în mișcare), de suprafețe periculoase de deplasare, de obiecte ascuțite sau tăioase, de animale sau plante periculoase;

Vătămări termice, se manifestă sub formă de arsuri;

Vătămările electrice, se datorează trecerii prin organism a unui curent de anumită tensiune și intensitate, se ce concretizează în electrocutări, arsuri ale pielii;

Vătămările chimice, se manifestă sub forma intoxicațiilor acute provocate de substanțe chimice;

Vătămări prin radiere, sunt datorate expunerii organismului la radiații;

Vătămări combinate, sunt produse de mai mulți factori de natură diferită. Astfel, în timpul unei explozii, vătămarea organismului se produce atât sub efetul șocului mecanic, cât și al șocului termic.

b) Timpul este al doilea element caracteristic accidentului de muncă. Din acest punct de vedere se încadrează ca accident de muncă vătămarea care are loc:

în timpul procesului muncii;

în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu (inclusiv în afara programului obișnuit de lucru) inclusiv a sarcinilor de stat sau obștești;

înainte de începerea sau încetarea lucrului;

în timpul pauzelor ce au loc în desfășurarea procesului de muncă;

în timpul deplasării de la domiciliu la lucru și invers;

în timpul programului oficial de lucru, pentru activități ce nu au legătură cu procesul muncii, dacă evenimentul s-a produs la un loc de muncă;

în timpul îndeplinirii practcii profesionale pentru studenți și ucenici sau a vizitelor cu caracter didactic.

c) Locul în care se produce accidentul

Pentru ca un accident oarecare să fie un accident de muncă, acesta trebuie să se producă la locul de muncă.

Sub aspect juridic, prin loc de muncă se înțelege incinta unității respective și punctele de lucru care aparțin aceleiași unități, dar sunt dispersate în alte locuri din aceeași localitate sau în alte localități.

Pentru conducătorii mijloacelor de transport și mecanicii agricoli, locul de muncă este nu numai incinta unității la care sunt încadrați în muncă ci și mijlocul de transport pe care lucrează.

Prin extensie, legea acceptă ca accident de muncă și evenimentele produse pe traseul de deplasare de la locul de muncă la domiciliu și invers, dacă se încadrează în timpul suficient parcurgerii acestuia.

d) Calitatea victimei constituie cel de-al patrulea element caracteristic accidentului de muncă.

În principiu, se consideră accident de muncă numai acea situație în care victima a fost vătămată în procesul muncii.

Dispozițiile legale din țara noastră precizează sub acest aspect următoarele categorii de persoane:

persoane angajate cu contract de muncă, convenție civilă sau orice altă formă legală;

membrii cooperatori;

elevii, studenții și ucenicii, în timpul efectuării practicii în producție.

C. Efectele accidentului de muncă asupra victimei.

Accidentul de muncă poate provoca victimei incapacitatea temporară de muncă, invaliditate, ori deces. Acestea pot surveni imediat după eveniment sau la un anumit interval de timp.

D. Clasificarea accidentelor de muncă se face după multiple criterii:

a) După numărul persoanelor implicate:

individuale, cînd este afectată o singură persoană;

colective, când sunt afectate cel puțin trei persoane

b) După natura cauzelor directe care provoacă vătămarea există:

accidente mecanice;

accidente termice;

accidente electrice;

accidente chimice;

accidente prin iradiere;

accidente complexe.

c) După natura leziunilor provocate asupra organismului:

conturii, plăgi, tăieturi, striviri, înțepături, arsuri, entorse, fracturi, amputări.

d) După urmările asupra victimei

accidente care produc incapacitatea temporară de muncă;

accidente care produc invaliditatea;

accidente mortale.

e) După locul leziunii existente:

la cap;

la trunchi;

la membrele superioare;

la membrele inferioare;

cu localizări multiple;

cu alte localizări.

f) După momentul în care se resimt accidentele de muncă:

accidente cu efect imediat

accidente cu efect ulterior

Secțiunea II – Noțiuni cuprinse în Codul de Procedură Penală

Conform Codului de Procedură Penală (competența procurorului în faza urmăririi) procurorul exercită supravegherea asupra actelor de urmărire penală. Procurorul poate să efectueze orice acte de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează.

Urmărirea se efectuează în mod obligatoriu de către procuror în cazul infracțiunilor împotriva protecției muncii.

Secțiunea III – Noțiuni cuprinse în Legea 90/1996 cu modificările ulterioare

Legea protecției muncii cuprinde norme reprezentând un sistem unitar de măsuri și reguli aplicabile tuturor participanților la procesul de muncă.

De asemenea stabilește obligații privind realizarea măsurilor de protecție a muncii; coordonarea și controlul activității de protecție a muncii și răspunderea juridică a persoanelor vinovate de încălcarea dispozițiilor legale privitoare la protecția muncii. Trebuie subliniată importanța dispozițiilor tranzitorii și finale ale legii în care sunt interpretate noțiunile de „loc de muncă cu pericol deosebit”, „pericol iminent de accidentare”, „practică profesională”.

Din definitia data prin lege rezultă că orice accident de muncă este definit de patru elemente: vătămarea violentă a organismului; timpul în care s-a produs accidentul; locul unde s-a produs accidentul și calitatea victimei.

Vom analiza pe rand aceste patru elemente, pentru a ști când un accident poate fi definit ca accident de muncă.

Vatamarea organismului presupune o lezare a integrității anatomice, conducând la anularea sau diminuarea uneia sau mai multor funcții fiziologice.
În cazul accidentului de muncă, vătămarea organismului trebuie să aibă o cauză exterioară, să fie violentă și involuntară. Astfel, un atac de cord survenit în timpul lucrului, dar fără să fi fost provocat de un factor extern, legat de procesul de muncă, nu constituie accident de muncă. În schimb, în cazul unei congestii cerebrale datorate caldurii exce) După momentul în care se resimt accidentele de muncă:

accidente cu efect imediat

accidente cu efect ulterior

Secțiunea II – Noțiuni cuprinse în Codul de Procedură Penală

Conform Codului de Procedură Penală (competența procurorului în faza urmăririi) procurorul exercită supravegherea asupra actelor de urmărire penală. Procurorul poate să efectueze orice acte de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează.

Urmărirea se efectuează în mod obligatoriu de către procuror în cazul infracțiunilor împotriva protecției muncii.

Secțiunea III – Noțiuni cuprinse în Legea 90/1996 cu modificările ulterioare

Legea protecției muncii cuprinde norme reprezentând un sistem unitar de măsuri și reguli aplicabile tuturor participanților la procesul de muncă.

De asemenea stabilește obligații privind realizarea măsurilor de protecție a muncii; coordonarea și controlul activității de protecție a muncii și răspunderea juridică a persoanelor vinovate de încălcarea dispozițiilor legale privitoare la protecția muncii. Trebuie subliniată importanța dispozițiilor tranzitorii și finale ale legii în care sunt interpretate noțiunile de „loc de muncă cu pericol deosebit”, „pericol iminent de accidentare”, „practică profesională”.

Din definitia data prin lege rezultă că orice accident de muncă este definit de patru elemente: vătămarea violentă a organismului; timpul în care s-a produs accidentul; locul unde s-a produs accidentul și calitatea victimei.

Vom analiza pe rand aceste patru elemente, pentru a ști când un accident poate fi definit ca accident de muncă.

Vatamarea organismului presupune o lezare a integrității anatomice, conducând la anularea sau diminuarea uneia sau mai multor funcții fiziologice.
În cazul accidentului de muncă, vătămarea organismului trebuie să aibă o cauză exterioară, să fie violentă și involuntară. Astfel, un atac de cord survenit în timpul lucrului, dar fără să fi fost provocat de un factor extern, legat de procesul de muncă, nu constituie accident de muncă. În schimb, în cazul unei congestii cerebrale datorate caldurii excesive de la un anumit loc de muncă putem vorbi de producerea unui accident de muncă.

Violența presupune acțiunea rapidăa, bruscă a factorului extern asupra organismului. Evenimentul se produce neașteptat, surprinzând victima care, tocmai datorită timpului scurt, nu poate lua măsuri de evitare.

Vătămarea violentă a organismului trebuie să aibă loc independent de voința victimei. Orice autovătămare, efectuată în mod deliberat (automutilare, sinuciderea), indiferent de locul și timpul ăn care a avut loc, nu se consideră accident de muncă.
În funcție de natura factorilor care le provoacă, vătămările organismului pot fi:
mecanice, termice, electrice, prin iradiere, combinate.

Timpul în care se produce este al doilea element caracteristic accidentului de muncă. Din acest punct de vedere, se încadrează ca accident de muncă vătămarea care are loc:

în timpul procesului de muncă, respectiv al îndeplinirii îndatoririlor de serviciu (inclusiv cele executate în afara programului obișnuit de lucru), dar și al sarcinilor de stat sau obstesti;

inainte de începerea sau după încetarea lucrului;

în timpul pauzelor ce au loc în desfășurarea procesului de muncă;

în timpul deplasării de la serviciu la domiciliu și invers;

în timpul programului oficial de lucru, pentru activități ce nu au legatură cu procesul muncii, dacă evenimentul s-a produs la un loc de muncă;

în timpul îndeplinirii practicii profesionale de către studenți, elevi sau ucenici sau a vizitelor cu caracter didactic.

Locul în care se produce este al treilea element determinant al accidentului de muncă. Pentru ca un accident oarecare să fie accident de muncă, acesta trebuie să se producă la locul de muncă. Sub aspect juridic, prin loc de muncă se înțelege incinta unității respective și punctele de lucru care aparțin aceleiași unități, dar sunt dispersate în alte locuri din aceeași localitate sau în alte localități. Pentru conducătorii mijloacelor de transport și mecanicii agricoli, locul de muncă este nu numai incinta unității la care sunt încadrați în muncă, ci și mijlocul de transport pe care lucrează.

Calitatea victimei constituie cel de-al patrulea element caracteristic accidentului de muncă. În principiu, se consideră accident de muncă numai acea situație în care victima a fost vătămată prin participarea la procesul de muncă.

Este, de asemenea, accident de muncă:

accidentul suferit de elevi, studenți și ucenici în timpul efectuării practicii profesionale;

accidentul suferit de cei care îndeplinesc sarcini de stat sau de interes public, înclusiv în cadrul unor activități culturale, sportive, în timpul și din cauza îndeplinirii acestor sarcini;

accidentul suferit de orice persoană ca urmare a unei acțiuni întreprinse din proprie inițiativă, pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol care amenință avutul public sau pentru salvarea de vieți omenești;

accidentul survenit în timpul și pe traseul normal al deplasării de la locul de muncă la domiciliu și invers;

accidentul cauzat de activități care nu au legatură cu procesul muncii, dacă are loc la sediul persoanei juridice sau la adresa persoanei fizice, în calitate de angajator, ori în alt loc de muncă organizat de aceștia, în timpul programului de muncă și nu se datorează culpei exclusive a accidentatului.

CAPITOLUL II

Considerații generale cu privire la cercetarea accidentelor de muncă

Secțiunea I – Obligații referitoare la cercetarea accidentelor de muncă

Cercetarea accidentelor de muncă are ca scop stabilirea împrejurărilor și cauzelor care au condus la accidentare, a normelor de protecția muncii încălcate, a răspunderilor și măsurilor ce se impun a fi luate pentru evitarea cazurilor similare și este reglementată atât prin legea privind Protecția muncii, cît și prin norme metodologice elaborate de Ministarul Muncii și Protecției Sociale.

Cercetarea trebuie efectuată în toate situațiile de accidentare cu caracter evident sau prezumtiv de muncă, imediat după comunicarea acestora.

Obligația efectuării cercetării revine:

a) unități social-econimice, în cazul accidentelor care se soldează cu incapacitatea temporară de muncă;

b) inspectoratului teritorial pentru protecția muncii, în cazul celor urmate de invaliditate neclară sau prezumtivă, mortale ori colective;

c) direcțiilor din Ministerul Muncii și Protecției Sociale, în cazul accidentelor colective de muncă, generate de evenimente deosebite (avarii, explozii);

d) organelor de cercetare proprii ale Ministerului Apărării Naționale, Ministerului Justiției – Departamentului Penitenciarelor – și Ministerului de Interne, în cazul accidentelor de muncă ce au loc în unități din cadrul acestora, cât și a celor suferite de către persoane aflate sub supravegherea sau controlul acestor ministere sau când persoanele respective prestează activități în unități civile.

În cazul accidentelor cu incapacitate temporară de muncă, când obligația cercetării evenimentului revine conducerii unității, aceasta trebuie să se numească, în termen de 24 de ore, o comisie de cercetare, prin decizie scrisă.

Cercetarea trebuie să se încheie în cel mult 5 zile de la data producerii accidentului, cu excepția cazurilor când sunt necesare expertize, situații în care conducătorul unității poate prelungi termenul cu cel mult 5 zile.

Unitățile care nu dispun de personal competent pentru cercetarea accidentelor, au obligația să solicite sprijinul Inspectoratului de Stat pentru Protecția Muncii, care va stabili comisia de cercetare.

Conducerea unității trebuie să desemneze pentru comisie persoane care să dispună de o pregătire tehnică corespunzătoare și să nu fie implicate cu răspunderi în producerea accidentului.

Acestea au dreptul să ia declarații scrise, să solicite și să consulte orice acte sau documente ale unității, necesare pentru clarificarea situației de fapt și stabilirea răspunderilor, iar cei ce le dețin sunt obligați să le pună la dispoziție.

Accidentele suferite de muncitorii români care efectuează lucrări și sarcini de serviciu pe teritoriul altor țări, în baza unor contracte, convențiii sau alte condiții prevăzute de lege, încheiate între persoanele juridice române sau străine, vor fi cercetate în conformitate cu cele specificate în acest sens de contractul dintre părți.

Dacă nu sunt stipulate astfel de aspecte, indiferent de gravitatea accidentelor, cercetarea lor se va face de către comisia numită de conducătorul formației de lucru din străinătate (șef de șantier, director filială). Dosarul de cercetare va fi trimis întreprinderilor din țară, în maxim 15 zile de la data producerii evenimentului.

În cazul accidentelor de muncă mortale, cu invaliditate ori colective produse în asemenea situație, dosarul va fi înaintat de către unitatea din țară inspectoratului de stat teritorial pentru protecția muncii din județul în raza căruia își are sediul. Pe baza documentelor din dosare, inspectoratul va finaliza cercetarea de specialitate.

Accidentele de muncă produse pe drumurile publice sunt cercetate conform legii, de organele Ministerului de Interne, care la cererea inspectoratului de stat teritorial pentru protecția muncii, sau după caz, a unității, vor transmite în termen de 5 zile un exemplar din procesul verbal de constatare la fața locului.

Accidentele de muncă ce au loc în activitățile nucleare, datorită caracteristicilor specifice, se cercetează de către organele Comisiei Naționale pentru Controlul Activităților Nucleare, potrivit atribuțiunilor ce le revin. Ele vor transmite inspectoratelor de stat teritoriale pentru protecția muncii procesul verbal de constatare în maxim 5 zile de la care accidentul a fost adus la cunoștința comisiei.

În ultimile două situații (accidente ce au loc pe drumurile publice și cele din activitățile nucleare), inspectoratele de stat teritoriale pentru protecția muncii, pentru accidente de muncă mortale cu invaliditate și colective, și respectiv, unitățile pentru cele cu incapacitate temporară, vor finaliza cercetarea, în baza actelor primite de la organele menționate, stabilind doar caracterul accidentului (de muncă sau în afara muncii), eventual măsurile de prevenire a altor accidente similare.

Pentru cercetarea accidentelor de muncă, inspectoratele de stat și teritoriale pentru protecția muncii pot solicita, dacă este cazul, avizul unor specialiști din cadrul unităților sau de la centrele teritoriale de medicină preventivă, inspecția pentru cazane, recipiente sub presiune și instalații de ridicat (P.S.C.I.R.) Comandamentul Pompierilor.

Specialiștii solicitați vor întocmi o notă de constatare sau un act de expertiză, care va face parte din dosarul de cercetare.

În cazul în care, în urma cercetării, inspectorul de stat pentru protecția muncii constată că accidentul nu este încadrabil în categoria accidentelor de muncă, inspectorul care a participat la cercetare este obligat să stabilească dacă sunt cauze tehnico-organizatorice care le-au generat și să încheie un proces verbal de constatare, în care sunt indicate și măsurile ce trebuie luate pentru evitarea repetării evenimentului.

Secțiunea II – Cercetarea propriu-zisă

Cercetarea accidentelor de muncă se efectuează astfel:

de către persoana juridică, în cazul accidentului care a produs incapacitate temporară de muncă;

de către inspectoratele teritoriale de muncă, în cazul accidentelor care au produs invaliditate, deces, al accidentelor colective, precum și în cazul accidentelor de muncă ce au produs incapacitate temporară de muncă salariaților angajați ca persoane fizice;

de către Ministerul Muncii și Protecției Sociale, în cazul accidentelor de muncă colective, generate de unele evenimente deosebite, precum avariile sau exploziile.
Rezultatul cercetării accidentului de muncă se va consemna într-un proces-verbal care va stabili:

cauzele și împrejurarile în care a avut loc accidentul;

prevederile din normele de protecție a muncii care nu au fost respectate;

persoanele care se fac răspunzatoare de nerespectarea normelor de protecție a muncii;

sancțiunile aplicate;

persoana juridică sau fizică la care se înregistrează accidentul de muncă;

măsurile ce trebuie luate pentru prevenirea altor accidente.

În caz de deces al persoanei accidentate în muncă unitatea medico-legală competentă este obligată să înainteze inspectoratului teritorial de muncă, în termen de 7 zile de la data decesului, o copie de pe raportul de constatare medico-legală.

Direcțiile principale asupra cărora trebuie să-și concentreze atenția membrilor echipei de cercetare pot fi structurate astfel:

Stabilirea poziției, stării inițiale a instanțelor, mașinilor și utilajelor, interesând printre altele, dacă erau sau nu în funcțiune înainte de accident, dacă erau manevrate de personalul muncitor autorizat, dacă nu au fost observate anomalii de funcționare.

Cercetarea minuțioasă a urmelor, în acest scop acordându-se atenția descoperirii, fixării și ridicării tuturor categoriilor de urme, de mijloace materiale de probă care pot servi la clarificarea împrejurărilor procedurii evenimentului.

Examinarea minuțioasă a victimei, dar numai în ipoteza în care nu a fost transportată de la locul accidentului, în vederea stabilirii cauzei morții, a raportului de poziție față de mașinile, instalațiile sau utilajele antrenate în accident.

Verificarea și ridicarea documentelor, a înregistrărilor, diagramelor, care pot conține date privitoare la desfășurarea procesului tehnologic, la starea instanțelor, la luarea măsurilor corespunzătoare de protecție a muncii, la respectarea acestora, la efectuarea de revizii.

Clarificarea evenimentelor împrejurării negative în starea de fapt a locului accidentului, împrejurarea de natură să ofere indicii privind încetarea de disimularea naturii evenimentului produs.

Cunoașterea specificului și particularităților locului evenimentului, înteresând atât procesul de producție propriu-zis, cât și modul de supraveghere, legăturile cu alte compartimente de activitate pe linia fluxului tehnologic al aprovizionării, întreținerii și reparațiilor.

Inițierea primelor măsuri tehnice și organizatorice de prevenire a altor evenimente, ori de extindere a celor în curs de cercetare, la compartimente învecinate, măsuri care trebuie explicate de îndată, organele juridice având obligația să supravegheze modul de punere a lor în aplicare.

Ascultarea martorilor oculari, a victimelor, a responsabililor procesului de producție, a oricărei persoane care poate oferi date privitoare la evenimentul produs, este o activitate care se va desfășura în paralel cu cercetarea locului evenimentului.

A) Obligații legale referitoare la cercetarea accidentului de muncă.

În urma cercetării accidentelor de muncă, trebuie să se întocmească în „dosar de cercetare”, care va cuprinde:

opisul actelor aflate la dosar

procesul verbal de cercetare, semnat de persoanele care au efectuat cercetarea;

schițe, fotografii, ale locului unde s-a produs accidentul;

copia fișei individuale de instructaj pentru protecția muncii;

declarația accidentatului, în cazul accidentelor urmate de incapacitatea temporară de muncă sau invaliditate;

declarațiile persoanelor care, potrivit atribuțiilor, răspund de asigurarea măsurilor de prevenire la locul de muncă;

declarațiile martorilor și ale oricăror persoane care pot contribui la stabilirea adevărului;

actele și documentele necesare pentru lămurirea împrejurărilor și cauzele producerii accidentului;

documente de cercetare (traduse în limba română) încheiate de autoritățile din țară pe teritoriul căruia a avut loc accidentul (în situațiile menționate mai sus);

referat de specialitate sau raport de expertiză, întocmite cu ocazia cercetării, dacă este cazul;

raportul de constatare medico-legală, în cazul accidentelor mortale;

dovada sau certificatul de diagnostic, în cazul accidentelor cu incapacitate temporară, iar în cazul celor cu invaliditate, decizia de încadrare într-un grad de invaliditate.

Procesul verbal de cercetare trebuie să conțină, obligatoriu, următoarele:

data și locul unde se face cercetarea;

numele și prenumele persoanelor care efectuează cercetarea;

obiectul cercetării și datele de identitate ale accidentaților (nume, prenume, vârstă, încadrare, vechime în muncă, în meserie și ultimul loc de muncă):

descrierea detaliată a locului și împrejurărilor în care s-a produs accidentul;

urmările suferite de accidentat;

cauzele principale și secundare ale accidentului (inclusiv codurile de clasificare ale acestora) și prevederile din normele de protecția muncii care au fost încălcate, cu redarea integrală a consimțământului acestora;

persoanele care răspund la neluarea măsurilor de protecția muncii cu indicarea normelor care nu au fost respectate;

secțiunile contravenționale stabilite, sau, după caz, propunerile făcute pentru cercetare sub aspect penal, pentru încălcarea normelor de protecție a muncii;

unitatea care înregistrează și raportează accidentul de muncă respectiv;

măsurile pentru prevenirea altor accidente de muncă, indicându-se termenele stabilite pentru realizare;

numărul de exemplare în care s-a încheiat proicesul verbal și repartizarea acestora;

semnătura persoanelor care au efectuat cercetarea;

La numărul de exmplare în care trebuie întocmite dosarele de cercetare, cerințele sunt:

un exemplar, pentru accidentele cu incapacitate temporară de muncă;

două exemplare, pentru accidentele mortale, colective și cele urmate de invaliditate, din care un exemplar se înaintează la procuratura competentă teritorial sau, în cazul accidentelor produse în străinătate, la procuratura din raza teritorială în care se află sediul unității din țară al cărui angajat a fost victima iar un exemplar se păstrează în arhiva inspectoratului de stat teritorial pentru protecția muncii care a efectuat cercetarea.

Dosarele de cercetare întocmite de comisia de unitate, aprobate de conducătorul acesteia, vor fi verificate de către inspectorii pentru protecția muncii în cadrul controalelor legale, caz în care le vor viza, respectiv consemna eventualele observații, și chiar vor dispune când este necesar recercetarea evenimentului.

Dosarele de cercetare încheiate de inspectoratele de stat teritoriale pentru protecția muncii trebuie înaintate Ministerului Muncii și Protecției Sociale în maxim 10 zile de la data producerii accidentului.

Termenul poate fi prelungit atunci când sunt necesare expertize.

Dosarele de cercetare și procesele verbale de cercetare trebuie trimise la procuratură, respectiv la întreprinderile interesate numai după ce au fost avizate de Ministrul Muncii și Protecției Sociale.

La procesul verbal de cercetare există obligația de a se întocmi un număr mai mare de exemplare decât al dosarelor, în următoarele cazuri:

un exemplar în plus pentru accidentele urmare de invaliditate care va fi trimis unității care înregistrează accidentul;

două exemplare în plus pentru accidentele mortale sau ecele colective, din care unul pentru Ministerul Muncii și Protecției Sociale și unul pentru unitatea care înregistrează accidentul. Dacă aceasta din urmă își are sediul pe teritoriul altui județ, trebuie să se trimită un exemplar și inspectoratului de stat teritorial pentru proptecția muncii al județului respectiv.

B. Metodologia de efectuare a cercetării accidentelor .

Procedura cercetării accidentelor este reglementată juridic în România și beneficiază de metodologia elaborată de Ministerul Muncii și Protecției Sociale, permanent, actualizată, totuși, ca și în celelalte țări, ridică numeroase probleme legate de situații concrete.

Indiferent de condițiile de aplicare, metoda de cercetare a accidentelor de muncă trebuie să răspundă unor cerințe esențiale:

să contribuie la mai buna cunoaștere a naturii fenomenului accidentării, ca o condiție indispensabilă a prevenirii lui;

jalonarea unor căi de urmat în analiza accidentelor de muncă, sistematizarea acestei activități cu ajutorul unor instrumente de lucru care contribuind la evitarea greșelilor și a omisiunilor, să nu îngrădească absolut de loc inițiativa celor cărora le revina sarcina efectuării ei;

stabilirea cât mai consecventă a vinovaților pentru producerea accidentelor, pornindu-se de la cunoașterea cauzelor reale ale acestora;

fundamentarea temeinică a măsurilor de prevenire;

asigurarea autenticității și competitudinii datelor care se comunică forurilor abilitate. Analiza accidentelor de muncă trebuie să pornească de la actele și stările de fapt, palpabile, a căror neglijare poate compromite întreaga cercetare.

C. Desfășurarea cercetării accidentului de muncă

Completarea anumitor părți ale proceselor verbale de cercetare a accidentelor de muncă, respectiv referitoare la persoanele implicate, locul și data producerii accidentului, constituie o activitate de rutină care se limitează la consemnarea directă a informațiilor primare.

Nu același lucru se poate spune despre descrierea detailată a locului și împrejurărilor în care s-a produs accidentul, despre stabilirea cauzelor reale ale accidentului și măsurilor de protecția muncii care au fost încălcate.

Acestea implică desfășurarea unei activități laborioase pentru a cărei executare este necesară îndeplinirea a trei condiții:

1. analiza trebuie făcută pe cât popsibil, imediat după accident și chiar la locul unde s-a produs;

2. distincția obiectivă între culegerea informațiilor și prelucrarea lor, interpretarea se va face numai după ce s-au cules maximum posibil de date, iar acestea au fost ansamblate și ordonate;

3. culegerea de informații trebuie făcută cu obiectivitate de către persoane care cunosc bine modul obișnuit de excuție în lucru.

În consecință, activitatea de cercetare a accidentului comportă o informare directă, pe baza declarației martorilor, ale victimei, când este posibil și a altor persoane implicate în producerea evenimentului, determinării, măsurătorii, confruntării de informații și date, expertize.

Hotărâtoare și de mare răspundere sunt reconstituirea imaginii reale a evenimentului, dezvăluindu-se înlănțuirile cauzale, estimarea defectelor și deficiențelor care au făcut posibilă producerea accidentării, deducția și verificarea corectitudinii ei, în condițiile date, referitor la cauzele de accidentare proprii executantului.

D. stabilirea cauzelor și împrejurărilor în care a avut loc accidentul.

Producerea accidentelor de muncă începe, de regulă, de la lipsuri sau de la existența și/sau constituirea în dosarul procesului muncii a unor defecte ale mijloacelor de protecție și/sau mediului de muncă, de la anumite deficiențe în constituirea și reprezentarea sarcinii de muncă, în îndrumarea și supravegherea lucrătorilor și se termină cu provocarea leziunii care reprezintă elementul definit al accidentului.

În deschiderea accidentului de m uncă și în relevarea cauzelor sale se impune respectarea ordinii în care s-a desfășurat evenimentul în realitate.

Acesta este modul de prezentare cel mai adecvat înțelegerii, dată fiind obișnuința oamenilor cu „logica” înlănțuirii firești a evenimentelor.

Calea de urmat pentru a se ajunge la această prezentare este însă în sens invers celui în care s-au succedat stările de fapt, deoarece în primul rînd în datele de care se dispune inițial nu rezultă categoric cauza sau cauzele care să le fi determinat pe aceasta din urmă.

În consecință, analiza cauzelor accidentogene trebuie să înceapă din aval, respectiv de la cauzele finale, care au provocat nemijlocit leziunea. În continuare, trebuie să se procedeze la desvăluirea treptată a cauzelor situate în anonimate (de care depind cauzele finale), în ordinea inversă în care ele s-au succedat în realitate.

Adoptarea ordinii de succesiune menționată este dictată de faptul că, în foarte multe situații cauzele nu apar la prima veder. Adeseori, multe dintre ele, de regulă cele hotărâtoare pentru stabilirea vinovăției și a măsurilor preventive nu pot și nu sunt deduse nici chiar de cei care au fost martori oculari.

Există și situații în care cazul unor accidente grave, în care se poate distinge foarte pregnant desfășurarea lanțului accidentogen, caz în care cercetarea va trebui să înceapă cu analiza cauzelor în ordinea în care s-au manifestat.

Așa cum s-a specificat, pentru ca accidentele să se producă, este necesar să se îmbine două cauze: una de natură umană și cealaltă proprie mijloacelor de protecție sau mediului de muncă.

Vinovăția pentru producerea unui accident se identifică și se atribuie, indiferent de nivelul ierarhic, tuturor factorilor implicați, atât din sistemul de muncă, cât și legat de proiectarea și execuția mijloacelor și a mediului de muncă, în afara acestuia. Punctul final îl constituiie deci cauzele inițiale, respectiv substratul cauzal.

În practica cercetării accidentelor de muncă pot apărea următoarele situații:

1. Se impune numai explicitarea cauzei finale proprii executantului răspunzându-se la una dintre următoarele întrebări posibile:

de ce a lucrat victima fără echipamentul de protecție prevăzut sau de unde provine defecțiunea acestuia, sau faptul că, deși nu a fost uzat și a fost purtat corect, nu a corespuns destinației ?

De ce s-a expus victima, (trecând prin sau aflându-se într-un anumit loc) pericolului care i-a provocat accidentarea?

Cărui fapt se datorează acțiunea, mișcarea greșită prin care victima a provocat contractul cu utilajul, materia primă, ambianța periculoasă care s-a soldat cu accidentarea acestuia?

2. Se impune numai explicitarea cauzei finale de natură materială, caz în care întrebările și răspunsurile trebuie să elucideze unul singur sau mai multe deodată, din următoarele aspecte:

dacă variația accidentogenă se datorează unor acționări greșite executanților și care sunt acestea;

dacă variația accidentogenă provine din stări periculoase, generate prin activitatea executanților și care sunt acesta;

dacă variația accidentogenă provine direct din deficiențe, exclusiv la nivelul asigurării întreținerii și controlului procesului de muncă.

Dacă răspunsul la aceste întrebări este afirmativ, atunci cauza finală, de natură materială, a fost precedată și provocată de o cauză proprie executantului (personal, direct productiv și cel de întreținere – supraveghere).

În situația contrară, cauza finală este și inițială, se datorează unei defecțiuni care nu poate fi prevăzută sau unui caz de forță majoră.

În ceea ce privește cauza de natură umană, în rolul de cauză finală directă, nemijlocită, pentru care nu se impune analiza în amonte, este evident că nu poate fi vorba decât de o expunere prin aflarea la locul de muncă sau deplasare în perimetrul acestuia, înscrise în sarcina de muncă.

3. Se impune explicitarea ambelor cauze finale, respectiv a cauzelor de natură umană și a cauzelor materiale.

E. Stabilirea prevederilor legale încălcate

Consemnarea acestei stari de lucruri se face indicându-se numerele articolelor de normă care au fost încălcate și însoțindu-se numerele respective de prezentarea succintă a conținutului prevederilor sau reproducerea lor integrală.

Atunci când abaterea se referă la anumite măsuri concrete pe plan local, în conformitate cu normele în vigoare, se specifică și conținutul măsurilor.

F. Stabilirea persoanelor vinovate de producerea accidentului

Nu toate accidentele care sunt evidențiate presupun vinovăția, respectiv nerespectarea unor norme de protexcția muncii.

În principiu, nu poate exista vinovăție decît pentru cauzele inițiele, deși pot apărea încălcări ale normelor de protecția muncii în oricare dintre fazele dinamicii accidentului de muncă: constituirea vinovăției de accidentare, desfășurarea situației și declanșarea accidentului (producerea leziunii), de regulă vinovăția este legată numai de prima dintre ele ( în care se manifestă cauzele inițiele).

Se poate ajunge la cauzele inițiale de natura viciilor ascunse, al căror substrat de profunzime nu poate fi dezvăluit în faza „clinică” a cercetării, interesează atît pentru fundamentarea măsurilor preventive, cît și pentru stabilirea vinovaților.

În asemenea situații, cauzele inițieale, stabilite în prima fază a cercetării, sunt doar provizorii și urmează să fie complet elucidate ca proveniență prin analize de specialitate și expertize.

Atunci cînd rolul de cauze inițiale revine unor cauze directe, ca și în cazul în care ele sunt de natura deficiențelor de conducere operativă a procesului de muncă, stabilirea identității vinovaților se face relativ ușor, deoarece ne putem restrînge la cercul limitat al persoanelor implicate mai mult sau mai puțin în producerea accidentului.

S-a putut deja constata, în cazul I, că există și situații extreme, când nu i se poate atribui numănui vinovăția producerii accidentului.

G. Consemnarea în procesul verbal a rezultatelor cercetării accidentului de muncă

Rezultatele activității de cercetare a fiecărui accident de muncă în parte, datele și documentele pe baza cărora se ajunge la stabilirea cauzelor acestuia, trebuie să se reflecte în dosarul de cercetare, conform normelor metodologice în vigoare.

Documentul de bază din dosarul de cercetare prin care se consemnează sistematic stările de lucru, faptele și evenimentele care au dus la accidentare, se arată cum s-a produs accidentul, se identifică toate cauzele acestuia și se stabilesc măsurile de prevenire a altor accidente, îl constituie procesul verbal de cercetare.

Pentru a-și atinge obiectivele, procesul verbal de cercetare a accidentelor de muncă trebuie să respecte anumite cerințe metodologice.

Titulatura trebuie formulată astfel încât să se evidențieze unele caracteristici definitorii ale evenimentului cercetat, cum sunt faptul că dacă accidentul a fost individual sau colectiv, natura leziunii și dacă gravitatea acestuia este mortală , agentul material care a provocat-o.

Datele care se înscriu în procesul verbal:

persoanele desemnate pentru efectuarea cercetării;

data și locul cercetării;

unitatea care trebuie să înregistreze accidentul;

datele de identificare a persoanelor implicate direct în producerea accidentului (victimă, persoane care au participat la provocarea sau au provocat în exclusivitate accidentul);

timpul producerii accidentului;

locul producerii accidentului și contextul obiectelor de care acesta este legat;

activitatea imediat premergătoare producerii accidentului;

descrierea accidentului;

natura și locul leziunii, consecințele acesteia;

cauzele accidentului, natura, rolul și locul lor în producerea accidentului;

cauzele inițiale care pot fi calificate ca încălcări ale normelor de protecție a muncii și/sau ale altor dispoziții legale, cu specificarea reglementărilor care au fost încălcate;

persoanele care se fac vinovate de încălcarea normelor de protecție a muncii și/sau altor dispoziții legale;

numărul de exemplare în care s-a întocmit procesul verbal și repartizarea acestora;

semnătura persoanelor desemnate pentru cercetarea evenimentelor.

Secțiunea III – Constituirea echipei

Pregătirea cercetării la fața locului presupune inițierea unei serii de măsuri specifice, de către organul judiciar chemat să efectueze cercetarea pentru organizarea promptă și eficientă, sub raport tehnico-tactic, a cercetării.

Sub raport tactic criminalistic, pregătirea ca atare a cercetării locului faptei se desfășoară în două direcții:

Pregătirea propriu-zisă a echipei care urmează să se deplaseze la fața locului, în vederea efectuării cercetării, atât din punct de vedere juridic, cât și tehnic-criminalistic;

Dispunerea unor măsuri cu caracter preliminar, întreprinse direct la fața locului, pentru salvarea victimelor, înlăturarea pericolelor, fixarea împrejurărilor care se pot modifica su o formă sau alta.

La nielul unităților economice obligațiile specifice pentru diferite niveluri ierarhice și funcții referitor la cercetarea accidentelor de muncă sunt următoarele:

conducătorul unității trebuie să asigure constituirea comisiei de cercetare în cazul accidentelor cu incapacitate temporară de muncă, ținând seama de criteriile de competență și non-interes în alcătuirea acesteia și să furnizeze toate informațiile necesare pentru elucidarea evenimentelor, atât comisiei proprii, cât și organelor de stat abilitate;

conducătorul locului de muncă, victima – pentru accidentele care nu sunt mortale – și toți ceilalți executanți ai proceselor de muncă care dețin date utile clarificării cauzelor și împrejurărilor producerii evenimentului;

responsabilul cu protecția muncii, respectiv, personalul compartimentului de protecție a muncii participă la cercetare și asigură completarea dosarului de cercetare precum și circulația actelor și informațiilor între persoanele fizice și juridice angrenate în acest proces;

procurorul este cel care conduce activitatea de cercetare;

specialiști criminaliști – pentru ridicarea obiectelor care conțin sau poartă o urmă a evenimentului și pentru efectuarea de schițe și fotografii unde este cazul;

medicul legist, pentru constatarea decesului și ridicarea de alte probe, când este cazul;

experți tehnici, pentru efectuarea expertizelor când acestea se cer a fi făcute;

reprezentanți ai Ministerului Muncii și Protecției Sociale;

specialiști ai unităților care au livrat echipamentul de protecție a muncii.

Secțiunea IV – Atribuțiile medicului legist cu privire la accidentele de muncă. Expertiza medico-legală

Înainte de a se ajunge la expertiza medico-legală, este necesară cercetarea cadavrului, cercetarea locului faptei, atunci când accidentul de muncă a avut ca urmare moartea unui muncitor și acesta a rămas la locul faptei, trebuie să se înceapă cu cercetarea cadavrului și a porțiunii de teren din vecinătatea acestuia, după care se va trece la cercetarea dinamică a cadavrului.

Cercetarea cadavrului, ca de altfel, întreaga cercetare a locului faptei, aparțin procurorului care, însă, trebuie să solicite sprijinul medicului legist.

Cercetarea cadavrului și consemnarea datelor cu privire la cercetările făcute, trebuie să urmeze o anumită ordine, și anume:

mai întâi, se va preciza unde an ume s-a găsit cadavrul, sexul acestuia, vârsta și talia aproximativă, apoi se va cerceta și consemna poziția cadavrului în raport cu obiectele imobile din vecinătate;

se trece apoi la cercetarea amănunțită a hainelor și încălțămintei și precizarea caracteristicilor, după care se vor cerceta buzunarele, descriindu-se conținutul lor;

se vor face precizări cu privire la constituția fizică a cadavrului, culoarea pielii, adipozitatea, semnele particulare, precum și prezența fenomenelor cadaverice și natura acestora după aceasta, se va face o cercetare succesivă a capului, gâtului și feței, pieptului, abdomenului, a regiunii dorsale, a mâinilor și picioarelor. Cu această ocazie se vor scoate în evidență și consemna leziunile prezente pe cadavru (poziția, forma și dimensiunea).

Atât în vederea examinării cadavrului la locul faptei, cât și pentru autopsie, procurorul, emite ordonanță de efectuare a expertizei, care se înmânează medicului legist, sau se trimite laboratorului, după caz.

O atenție deosebită trebuie acordată de procuror redactării întrebărilor ce se pun expertilor. În situația accidentelor de muncă mortale, în ordonanța de efectuare a expertizei, se pot pune întrebări cu privire la:

data morții, dată care este importantă pentru anchetă, deoarece conturează timpul când s-a produs accidentul, în situația în care decesul nu s-a produs într-o unitate spitalicească;

felul morții, important fiind a ști dacă ne aflăm în fața unei morți violente sau a unei morți patologice. Moartea violentă necesită continuarea anchetei penale pentru stabilirea etiologiei sale;

obiectul vulnerat care a produs leziunile și obiectul vulnerat care a produs leziunea cauzatoare de moarte;

condițiile în care s-a produs moartea, precizându-se direcția loviturii, diferența loviturilor active de cele produse prin cădere, poziția victimei în momentul lovirii.

Procurorul nu trebuie să se mulțumească numai cu concluzia „lovit prin sau de „ ci să facă o analiză critică întregului material în vederea rezolvării temeinice a cauzei.

Practica a scos în evidență faptul că este necesară efectuarea expertizei medico-legale, nu numai în cauze privind accidentele de muncă mortale ci și în accidente ce au avut ca rezultat vătămarea integrității corporale sau sănătatea victimei.

În accidentele de muncă mortale, ordonanța de efectuare a expertizei medico-legale trebuie să cuprindă următoarele întrebări:

realitatea vătămărilor și data acestora;

dacă vătămarea a produs o invaliditate sau numai o incapacitate temporară de muncă;

obiectul vulnerat care a produs vătămarea;

dacă la locul de muncă și în condițiile de muncă ale muncitorului a fost posibilă leziunea constatată pe victimă.

Secțiunea V – Atribuțiile specialiștilor criminaliști cu privire la accidentelor de muncă

Întrucțt accidentele de muncă se datoresc de obicei unor cauze multiple, cum sunt: carențele în organizarea procesului de producție, aplicarea necorespunzătoare a normelor și măsurilor de protecție a muncii de către persoanele din organele de conducere administrativă și tehnică, nerespectarea lor de către muncitori, împrejurările imprevizibile, neimputabile vreunei persoane, organele judiciare trebuie să desfășoare o investiggație multilaterală, bazată atât pe cunoașterea particularităților tehnice și administrative ale muncii din unitatea respectivă cît și a cunoștințelor temeinice de specialitate.

Organele de urmărire penală, specialiștii criminalisti, deplasîndu-se la locul faptei, vor lua toate măsurile ca urmele nerespectării normelor de protecție a muncii să nu fie înlăturate, vor asculta victima, martorii și învinuiții și, dacă va fi necesar, vor consulta tehnicieni de specialitate în legătură cu procesul tehnologic la locul de muncă respectiv.

Se vor examina într-un mod paralel atât cauzele tehnice cât și cele organizatorice sau individuale legată de o anumită comportare a victimei. Pe baza primelor date culese de la locul faptei, se va întocmi un plan de cercetare, cuprinzând versiunile principale, problemele ridicate de fiecare versiune, metodele care vor fi aplicate pentru lămurirea problemelor și organizarea, în timp a fiecărei acțiuni.

Versiunile elaborate se pot grupa în două mari categorii.

accidentul s-a produs datorită neluării măsurilor de protecție a muncii de către conducătorii procesului de producție;

accidentul s-a produs de către victimă sau alți salariați în cadrul aceluiași lco de muncă.

În legătură cu prima versiune principală, se pot elabora o serie de versiuni secundare și anume:

accidentul s-a produs din lipsa sau defectarea rețelei de protecție la diferite instalații sau mecanisme;

accidentul s-a produs datorită lipsei sau defectării dispozitivelor individuale sde protecție a muncii;

accidentul s-a produs datorită nerespectării normelor organizatorice.

În cadrul cercetării, pe lângă consemnarea rezultatelor î procesul verbal, se vor face schițe, indicând locul mașinii și a victimei, precum și fptpgrafii menționând pentru fiecare obiectul pe care îl reprezintă.

În unele cazuri se recurge la reconstituirea împrejurărilor care nu rezultă în mod clar din celelalte activități de cercetare.

O contribuție importantă în lămurirea cauzei, o au declarațiile martorilor, incluzând în această categorie victimele, martorii oculari și oricare alte persoane care au legătură cu accidentul de muncă.

CAPITOLUL III – Cercetarea la fața locului și alte activități de cercetare penală

Secțiunea I – Cercetarea statică și faza dinamică

Cercetarea la fața locului a accidentelor de muncă este o activitat e cu o importanță particulară, care nu poate fi pusă la îndoială, de calitatea acesteia depinzând efectiv întreaga rezolvare a cauzei. Petru aceasta se impune efectuarea cercetării cu maximă urgență de către echipă, în componența căreia vor intra organele competente să efectueze cercetarea.

Luarea primelor măsuri. Este firesc ca primelor măsuri să vizeze, în exclusivitate, acordarea primului ajutor victimelor accidentului de muncă sau avariei, limitarea sau înlăturarea pericolelor iminente, repunerea în funcțiune cât mai urgent a instalațiilor și utilajelor.

Cercetarea propriu-zisă a locului faptei urmează să se desfășoare, în linii mari, potrivit regulilor tactice criminalistice proprii acestei activități procedurale, parcurgând aceleași faze, statică și dinamică, după luarea măsurilor și după pregătirea prealabilă a cercetării.

În prima etapă a cercetării, numiță și faza statică sau stadiul cercetării generale, interesează aspectul de ansamblu al locului săvârșirii accidentului de muncă, pozițiile relative ale diferitelor urme și obiecte, căile de acces, etc.

În această fază se fac măsurători, se execută fotografiile schiță, fotografiile obiectelor principale de la locul accidentului și se fac măsurătorile fotografice tridimensionale. În această fază, organul de urmărire penală nu poate modifica nimic din aspectul inițial al locului săvârșirii accidentului, se deplasează dus-întors pe o singură direcție, notând aspectele generale, forma și pozițiile obiectelor și a urmelor întîlnite în timpul cercetării.

O măsură care trebuie luată de urgență de echipa de cercetare privește salvarea victimelor. Procurrul va verifica starea victimelor care au nevoie de îngrijiri medicale și, împreună cu medicul legist va stabili ce măsuri se impun pentru acordarea de prim ajutor sau transportarea acestora la unitatea spitalicească cea mai apropiată.

Cercetările vor începe cu stabilirea modificărilor ce au putut interveni până la sosirea echipei operative la fața locului, pentru ca, împreună cu inspectorii de specialitate să stabilească dacă acele schimbări au fost impuse de specificul procesului tehnologic, de măsurile ce trebuiau luate pentru salvarea vieții unor persoane sau sunt încercări de derulare a cercetărilor.

Locul accidentului va fi delimitat prin tăblițe numerotate, descris în notele necesare la întocmirea procesului verbal de constatare și fotografiat .

În faza statică, se va căuta să se stabilească în aspecte generale:

natura accidentului cercetat;

timpul când a avut loc;

felul în care s-a desfășurat

O problemă ce trebuie stabilită tot în fazaa statică, ținând cont de condițiile concrete ale cercetării, este aceea a stabilirii punctului de unde începe cercetarea.

De regulă, la accidentele de muncă se pornește din centru spre periferie deoarece se consideră că urmele principale sunt concentrate într-un singur loc:

cadavrul victimei

autoturismul avariat

utilajele tehnice induatriale

focarul incendiului

Ținând cont că cercetarea accidentelor de muncă se desfășoară de regulă într-o încăpere, după cercetarea punctului principal unde se găsesc urmele mai importante, se vor cerceta pereții, pardoseala și diferite obiecte din încăpere.

Pe tot parcursul cercetării, se vor executa măsurătorile necesare în pași pentru locurile deschise și cu metrul – în locurile închise.

Este a doua etapă a cercetării la fața locului, numită și stadiul detaliat al cercetării.

Faza dinamică constă în examinarea amănunțită a fiecărui obiect purtător de urme, deplasîndu-l din locul unde a fost descoperit, pentru a-i asigura condițiile optime de examinare.

În această fază se execută măsurătorile fotografice la scară, ale obiectelor accidentogene, fotografia detaliilor acestor obiecte, se caută și se ridică urmele latente și vizibile de mâini, urmele de picioare, etc.

Vor fi cercetare suprafețele apte să păstreze urme ale accidentului sau urme digitale. Cadavrul va fi examinat în prezența medicului legist pentru a se descrie urmele constante pe îmbrăcăminte și pe corp, apoi va fi transportat la morgă pentru autopsie.

Se vor descrie toate urmele de violență și starea generală a cadavrului în cazuri cu aersuri grave, distrugeri de țesuturi sau de organe, etc. Practica organelor de urmărire penală se confruntă cu cazuri în care cadavrul a fost în întregime descompus de temperaturi înalte, (oțelării) sau accidentele în industria de armanent .

Obiectele purtătoare de urme, dacă sunt comod transportabile, vor fi ridicate pentru cercetări în condiții de laborator.

În această categorie de obiecte pot fi incluse și documente scrise privind desfășurarea procesului tehnologic, ordinea internă privind stabilirea răspunderilor în legătură cu protecția muncii, fișele individuale de instruire, etc, ce vor servi la stabilirea persoanelor care se fac vinovate de producerea accidentului.

Rezultatul cercetărilor va fi consemnat într-un proces verbal de constatare la care se atașează schița locului faptei și planșa cu fotografii judiciare operative . În ultimul timp, se folosesc în mod curent mijloace moderne de fixare a l9ocului faptei: aparatul de filmat, camere video, bandă magnetică.

Specificul cercetărilor la fața locului în cazul accidentelor de muncă rezultă și din aceea că deși activitatea de cercetare se desfășoară în comisie se întocmesc mai multe acte de constatare: procesul verbal întocmit și semnat de procuror și organele de poliție; procesul verbal întocmit de comisia inspectoratului de stat pentru protecția muncii; procesul verbal al pompierilor miliotari când au fost prezenți la fața locului, în funcție de natura accidentulu; raportul de autopsie medico-legală, etc. Indiferent cine a întocmit aceste acte de constatare, un exemplar al acestora va fi înaintat procurorului pentru a fi anexat la dosarul de urmărire penală ca probe folosite pentru stabilirea răspunderii penale a celor vinovați de producerea accidentului.

Alături de căutarea și ridicarea urmelor propriu-zise ale accidentelor de muncă, se va acorda atenție și anumitor fenomene secundare: mirosul și culoarea neobișnuită a unor obiecte. La această fază iau parte toți membrii echipei și toți specialiștii necesari.

Tot în această fază se întocmește procesul verbal și desenul schiță al planului locului unde a avut loc accidentul care, împreună cu fotografiile executate în cele două faze, constituie mijloace de fixare a rezultatelor în cele două faze.

Secțiunea II – Consemnarea declarațiilor și valorificarea fotografiilor

Declarațiile martorilor, persoanelor vătămate, a învinuitului, fac parte integrantă din procesul de anchetare la fața locului și se consemnează în procesul verbal.

În fiecare declarație se consemnează totodată ora începerii și ora încheierii ascultării suspectului sau inculpatului.

Dacă este de acord cu conținutul declarației scrise, suspectul sau inculpatul o semnează. Dacă suspectul sau inculpatul are de făcut completări, rectificări ori precizări, acestea sunt indicate în finalul declarației, fiind urmate de semnătura suspectului sau a inculpatului. Când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze, organul judiciar consemnează acest lucru în declarația scrisă.

Declarația scrisă este semnată și de organul de urmărire penală care a procedat la audierea suspectului, inculpatului, de judecătorul de drepturi și libertăți ori de președintele completului de judecată și de grefier, de avocatul suspectului, inculpatului, al persoanei vătămate, părții civile sau părții responsabile civilmente, dacă aceștia au fost prezenți, precum și de interpret când declarația a fost luată printr-un interpret.

Valoarea declarației depinde în ultimă analiză de modul în care ceea ce prezintă partea ascultată este selectat și consemnat,

Există situații când, din diferite motive, persoanele nu-și pot consemna singure declarațiile, acest lucru fiind făcut de către organul de urmărire penală.

În cursul urmăririi penale, audierea suspectului sau inculpatului se înregistrează cu mijloace tehnice audio sau audiovideo. Atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în declarația suspectului sau inculpatului, cu indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă.

Din conținutul declarației, trebuie să rezulte datele de identificare ale părții ascultate, faptele și împrejurările în care a avut loc accidentul de muncă.

De regulă persoana ascultată își formulează cu propriile cuvinte declarația, în raport de nivelul de pregătire, lexicul și experiența de viață.

Intervenția celui care conduce ascultarea nu trebuie să ducă la modificarea conținutului declarației.

După terminarea declarației, persoana ascultată semnează pe fiecare pagină. Declarația trebuie să poarte data și viza organului judiciar în fața căruia a fost făcută.

De asemenea, atunci când situația impune, declarația trebuie să fie semnată de interpret, ori după caz, de reprezentantul autorității tutelare, părinte, tutore, curator, educator, acre au asistat la ascultare.

Fotografia judiciară la fața locului se numără printre mijloacele cele mai importante de fixare a rezultatelor cercetării. Ea se impune prin multiple avantaje , rapiditatea inregistrării imaginii, fidelitate, exactitate și prezentarea sugestică a celor mai semnificative evenimente.

Pentru a asigura fixarea imaginii, se fac următoarele tipuri de fotografii:

fotografia de orientare

fotografia de schiță

fotografia obiectelor principale, a cadavrelor, a urmelor

fotografia de detaliu

Fotografia de orientare redă imaginea locului faptei în întrgeul său, împreună cu împrejurimile.

Fotografia schiță are rolul de a fixa în mod fidel locul accidentului de muncă, excluzând împrejurimile.

Fotografia obiectelor principale, a cadavrelor, a urmelor, se folosește pentru fixarea diferitelor obiecte.

Fotografia de detaliu, spre deosebire de celelalte genuri de fotografii care se execută în faza statică, deci fără a le mișca din locul inițial, se execută în faza dinamică.

Secțiunea III – Folosirea mijloacelor moderne de fixare

1. Folosirea filmului și a videofonogramei judiciare

Filmul și videofonograma judiciară reprezintă mijloace tehnice moderne de fixare a rezultatului cercetării la fața locului.

În sens restrând, prin aceasta se înțelege pelicula cinematografică și banfa videomagnetică pe acre au fost fixate imagini ale locului faptei și a urmelor activităților ilicte.

Având în vedere posibilitățile pe care le au de a reda cu fidelitate aspectul locului faptei, urmele descoperite cu ocazia cercetării la fața locului, aspectul și particularitățile unor obiecte existente în câmpul infracțiunii, filmul și videofonograma judiciară au devenit aproape indispensabile în cazurile deosebite : omor, distrugeri săvârșite prin incendii, explozii sau alte asemenea mijloace catastrofe feroviare, aeriene, maritime, accidente de circulație.

Trebuie reținut că aceste mijloace nu se substituie procesului verbal de cercetare la fața locului, ci au menirea de a-l iluistra cât mai convingător.

Folosirea filmului judiciar ca mijloc de fixare a rezultatelor cercetării la fața locului prezintă multiple avantaje, din care amintim:

surprinderea tuturor activităților desfășurate la fața locului;

oferă un înalt grad de obiectivitate prin înregistrarea simultană a imaginilor cât și a sunetelor;

dă posibilitatea înregistrării rapide a unor persoane și obiecte ce au legătură cu fapta săvârșită;

atunci când se impune, după pelicula cinematografiă pot fi executate fotografii mărite.

La rândul ei, videofonograma judiciară prezintă avantaje față de filmul judiciar, cât și față de alte mijloace de fixare a uxiliare a procesului verbal.

Acestea constau în:

calitatea superioară a videofonogramei față de pelicula cinematografică;

obținerea imediată a videofonogramei, nemaifiind necesară prelucrarea în laborator;

înregistrarea simultană a imaginii și sunetului pe aceeași bandă;

imposibilitatea falsificării videofonogramei;

2. Folosirea magnetofonului la fața locului

Folosirea magnetofonului la fața locului are un dublu sciop pe de o parte el, servește ca mijloc de fixare a declarațiilor diverselor persoanelor implicate, ce au diferite alități procesuale, iar pe de altă parte, este de naturp a asigura înregistrarea tuturor constatărilor făcute în faza statică și dinamică a cercetării.

Înregistrările pe bandă magnetică își dovedesc cu prilejul redactării procesului verbal de cercetare la fața locului, contribuind la odescriere completă și exactă a stării de fapt.

Toate declarațiile părților prezintă avantajul că, de regulă ele nu sunt viciate de factorii perturbatori.

Folosirea înregistrării pe bandă magnetică s impune mai ales în situația în care starea sănătății victimei nu permite ascultarea în condiții normale și nu este posibilă consemnarea relatărilor acesteia.

Înregistrarea redă fidel declarația persoanei, chiar cu frânturi de cuvinte, fraze izolate sau cuvinte aparent incoerente, dar care, corelate cu celelalte materiale, pot căpăta un sens pentru soluționarea cauzei.

Secțiunea IV – Ascultarea persoanei vătămate, a martorilor și a învinuitului sau

Inculpatului

Efectuarea actului de urmărire penală, este în mod evidente necesară pentru clarificarea. Sub toate aspectele, a accidentului, pentru stabilirea vinovăției, a responsabilității juridice sau administrative care revin fiecărei persoane implicate în accident. Dintre actele de urmărire penală efectuate în aceste cauze, sunt următoarele:

Audierea martorilor. Audierea martorilor, atât a celor oculari, cât și a celor care au cunoștință despre particularitățile locului accidentului, are drept scop obținerea de date despre starea și comportarea victimilor înaintea producerii evenimentului, despre funcționarea instalațiilor, precum și despre orice alte situații speciale sesizate.

Vor fi adresate întrebări și în legătură cu modul de asigurare ori respectare a măsurilor de protecție a muncii, precum și despre măsurile tehnice vizând asigurarea securității funcționării măsurilor, utilajelor.

Pentru ca ascultarea martorilor să dea rezultate, este necesar să fie temeinic pregătită pentru studierea dosarului, cunoașterea relațiilor martorilor cu învinuitul și, în general, poziția lui în cauza respectivă și caracteristicile de bază ale personalității sale .

Pentru ca ascultarea martorilor să fie bine pregătită, se intocmește un plan al ascultării pentru fiecare martor în parte sau pentru mai mulți martori grupați pe aceleași probleme, cu indicarea tuturor datelor de trebuie lămurite.

Ascultarea martorilor parcurte trei etape:

1. identificarea persoanei martorului, fiind întrebat de nume, prenume, vârstă, adresă și ocupație, apoi este întrebat dacă este rudă cu vreuna din părți șîn ce raporturi se află cu aceasta, precum și dacă a suferit vreo condamnare;

2. relatarea liberă a celor cunoscute de dânsul, în legătură cu accidentul de muncă. În tot acest timp, nu va fi întrerupt decât în cazurile în care se îndepărtează în mod vădit de la subiect.

3. întrebări pregătite dinainte, ce se pun martorului, referitor la: condițiile în care acesta a cunoscut cele relatate, adcă faptele relatate le-a cunoscut direct sau din relatarea altor persoane. Întrebările trebuie să fie scurte și precise. Uneori, odată cu propunerea întrebărilor, se vor arăta martorului diferite fotografii și obiecte, pentru a-și aminti mai ușor lucrurile sau pentru a demasca mărturia mincinoasă.

Audierea martorilor se face cu resdpectarea metodelor tactice a plicabile la cercetarea oricăror fapte, dar luând în considerare și specificul accidentelor de muncă. Martorii trebuie selectați în funcție de raporturile în care se află cu părțile din proces (persoana vătămată și învinuitul sau inculpatul(. Mai mult decât în cazul altor fapte, martorii pot fi influențați de către conducătorul locului de muncă, (vinovat de cele mai multe ori de producerea accidentului) sau chiar amenințați să nu declare adevărul ori să facă declarații mincinoase pentru a-l apăra de răspundere penală. De asemenea martorii pot fi influențați de persoanele care au siferit vătămări corporale și doresc să obțină o pensie de invaliditate sau alte înlesniri necuvenite.

În funcție de specificul locului de muncă și având în vedere aspecte de ordin psihologic menționate, martorii vor fi invitați să precizeze dacă s-au făcut modificări la locul accidentului, în ce constau și care a fost scopul lor,relațiile în care se află cu victima accidentului de muncă, dacă s-au exercitat presiuni asupra lor de responsabilii cu protecția muncii pentru a face declarații necorespunzătoare adevărului, dacă s-au făcut instructajele de protecție a muncii consemnate în fișele individuale și în alte acte întocmite de cei investiți cu asemenea sarcini, dacă au primit echipament de protecție corespunzător și cum este folosit în producție.

Acultarea persoanei vătămate. Ascultareaa persoanei vătămate în cadrul accidentelor de muncă se face în condiții speciale, deoarece aceasta se află într-o stare gravă, datorită leziunilor suferite.

În asemenea situații, este necesar ca organul judiciar să ia legătura cu medicul curant, care să-l informeze despre suferința victimei, felurile leziunilor, bolile de care suferă, starea de luciditate, dacă poate fi ascultată și în cecondiții anume.

Dacă starea sănătății este gravă, ascultarea persoanei vătămate se face numai cu consimțământul medicului și în prezența acestuia.

Ascultarea în asemenea situații se rezumă la unele întrebări sumare, iar întrebările sunt scurte, concise, puține la număr, unele cu caracter general, altele legate nemijlocit de accident.

Ascultarea va fi redirecționată pentru lămurireaunor probleme cum ar fi:

calitatea pe care o avea (muncitor, maistru, tehnician, etc);

locul unde se afla când a avut loc accidentul de muncă;

activitățile desfășurate pentru evitarea accidentului;

ce anume a dus la accidentarea lui.

Ori de câte ori este necesar, partea vătămată poate fi ascultată repetat în cadrul aceleiași cauze, fie uninominal, fie în confruntarea cu alte persoane.

Persoanele care au suferit vătămări grave, vor fi audiate cu respectarea metodelor tactice cunoscute și ținând seama de poziția subiectivă a acestora, de cele mai multe ori explicabilă.

Generalizarea practicii judiciare în acest domeniu ne oferă posibilitatea să distingem o categorie de persoane care au atitudine sinceră, corectă, obiectivă față de faptă și a doua categorie de persoane situate pe extreme diferite: unele acuză conducătorul locului de muncă, făcându-l vinovat de producerea accidentului, în încercarea de a obține o pensie de invaliditate, chiar atunci când ele sunt răspunzătoare de nerespectarea normelor de protecție a muncii, alrele își asumă pe nedrept răspunderi pentru producerea accidentului cu scopul de a crea o situație favorabilă conducătorului, locului de muncă și a-l apăra de răspundere penală.

În cadrul acestei categorii de persoane se flă conducătorul locului de muncă ce nu și-a respectat promisiunile făcute privitoare la acordarea unor despăgubiri, determinând victimele să revină asupra unor declarații și să spună adevărul, chiar dacă uneori o fac cu foarte mare întârziere. De aceea, declarațiile persoanelor vătămate trebuie privite cu multe rezerve. Rolul lor în aflarea adevărului este cu totul secundar în raport cu alte probe: procesul verbal de cercetare la fața locului, rapoartele de expertiză criminalistică, expertiză tehnică sau medico-legală .

Ascultarea învinuitului sau inculpatului. Ascultarea inculpaților, a celor responsabili de buna desfășurarea a procesului de producție, de luarea măsurilor de protecția muncii, vizează clarificarea modului în care au fost inițiate, respectate aceste măsuri, dacă ele au fost bine cunoscute, dacă s-a controlat în mod eficient și permanent rspectarea lor.

Trebuie stabilit în ce măsură personalul muncitor de devervire a cunoscut parametrii de funcționare a instalațiilor și dacă a fost bine instruit în acest scop, inclusiv dacă a fost autorizat să lucreze în locul sau cu instalația respectivă.

Învinuitul este o persoană față de care s-a pornit cercetarea penală. După determinarea persoanei care urmează să răspundă de accident (șef de echipă, maiestru șef de secție, inginer, tehnician), ascultarea va fi făcută prin procedeul liberei expuneri.

Această expunere liberă va fi completată prin răspunsurile date la întrebările puse de anchetatorul penal, în vederea obținerii unei declarații complete.

Din declarațiile învinuitului trebuie să reyulte funcția ce o îndeplinește, modul cum a făcut instructajul și care erau atribuțiile în legătură cu locul de muncă, unde s+a produs accidentul, dar mai ales, motivul nereluării măsurilor corespunzătoare de tehnica securității.

O altă caracteristică a cercetării accidentelor de muncă constă în aceea că învinuitul sau inculpatul este de cele mai multe ori o persoană cu funcție de conducere care cunoscându-și atribuțiile prevăzute în normele de protecție a muncii, precum și fișa postului, are atribuția și abilitatea necesară pentru a interpreta în favoarea sa împrejurările în care s-a produs accidentul și a încerca să scape de răspunderea penală. De aceea, audierea începe cu stabilirea sarcinilor de serviciu în ce privește protecția muncii, dacă le-a cunoscut, ce măsuri a luat pentru respectarea lor, ce măsuri a luat pentru respectarea lor, ce măsuri a luat pentru înlăturarea cauzelor care au determinat și a condițiilor care au înlesnit producerea accidentului, etc.

Apărările învinuitului sau inculpatului vor dfi consemnate și verificate prin administrarea probelor solicitate sau a celor ce rezultă din lucrările dosarului. Dacă specificul cauzei o impune, îi vor fi prezentate învinuitului sau inculpatului mijloacele materiale de probă existente (corpuri delicte,obiecte purtătoare de urme, etc.) sau declarațiile altor persoane, rapoarte de expertiză, etc .

Secțiunea V – Reconstituirea

Deși nu este un procedeu de descoperire și ridicare a înscrisurilor și mijloacelor materiale de probă reconstituirea are unele elemente comune cu cercetarea la fața locului, și anume: ambele acte procedurale se efectueaza la locul accidentului și prin amândouă se urmărește stabilirea împrejurărilor și condițiile în care fapta a fost săvârșită.

Reconstituirea este considerată o formă auxiliară a cercetării locului săvârșirii faptei, având ca scop să verifice dacă faptele ce fac obiectul cecetării s-au putut săvârși într-o anumită formă concret individualizată în spațiu și timp.

Astfel, reconstituirea poate avea ca obiect:

posibilitatea perceperii vizuale sau auditive a anumitor fapte în condițiile de la fața locului, din momentul când faptele s-au întîmplat. De exemplu, se poate verifica prin efectuarea reconstituirii, afirmația martorului că a auzit sau nu anumite zgomote sau semnale;

posibilitatea producerii unor fapte în anumite condiții. Cu această ocazie se verifică și unele versiuni apărute în anchetă.

Pentru asigurarea succsesului reconstituirii, trebuie respectate o serie de reguli tacice elaborate de criminalistică.

a) Locul efectuării reconstituirii. Reconstituirea trebuie efectuată, în general , în același loc unde s-a produs accidentul. Trebuie, însă, avut în vedere că locul unde a avut lor evenimentul respectiv să nu fi suferit modificări esențiale, deoarece, în acest caz, reconstituirea n u va putea duce la concluzii juste.

b) Timpul ceronstituirii. Reconstituirea trebuie făcută în aceleași condiții atmosferice în care s-a produs accidentul respectiv. La efectuarea unui experiment pentru stabilirea vizibilității este necesar să se aibă în vedere schimbarea vizibilității, în special gradul de lumină, în una și aceeași oră a zilei, în diferite perioade ale anului, de prezența sau lipsa zăpezii, de starea atmosferică. Când se va verifica în luna noiembrie dacă un martor putea să vadă anumite împrejurări ale accidentului întâmplat în luna iunie, orele 19,00, va trebui să ținem seama că în iunie soarele apune la ora 20, iar în noiembrie la ora 17,00 și, deci la ora 19, este întuneric.

c) Folosirea obiectelor ce au servit la săvârșirea infracțiunii. Ca regulă generală, în efectuarea unei reconstituiri trebuie să se folosească, pe cât posibil aceleași obiecte, adică cele în legătură cu care s-au săvârșit acțiunile ce se verifică pe cale experimentală. Când, însă, aceste obiecte prin narura proprietății lor, prezintă un pericol deosebit, ca de exemplu diferite unelte de instrumente de lucru, caz frecvent în infracțiunile contra protecției muncii, la efectuarea experimentului se vor folosi obiecte de aceeași formă și dimensiuni, confecționate dintr-un material oarecare (carton gros, lemn, etc).

d) Chemarea celor care au luat parte și a martorilor oculari la evenimentul ce se verifică.

Participanți la faptul ce se vrrifică și martori i oculari trebuie să ia parte la reconstituire în acele cazuri când reconstituirea se efectuează în scopul verificării declarațiilor acestora.

Este necesară și prezența unui specialist atunci când prin reconstituire urmează a se rezolva și unele probleme ce prsupun cunoștințe de specialitate.

De exemplu, la efectuarea reconstituirii pentru verificarea audibilității este necesar uneori a invita un specialist în domeniul acusticii și un medic legist, pentru a stabili starea auzului la unii sau alții din participanți la experiment.

e) Exactitatea maximă a reproducerilor.

Reproducerea cu exactitate a acțiunilor care formează obiectul reconstituirii este esențială pentru asigurarea unor rezultate eficiente.

Certitudinea rezultatului reconstituirii poate fi obținută numai cu condiția repetării experimentelor în variante suficiente, cu respectivele modificări.

În cazul în care experimentul a fost organizat în vederea verificării audibilității, a vizibilității sau a posibilității săvârșirii unor infracțiuni oarecare, persoanele în legătură cu acțiunile rărora a fost oganizat experimentul, corespund sau nu celor existente, în momentul producerii accidentului luându-se măsuri pentru restabilirea cadrului în care a avut loc faptul ce se verifică.

În cazul în care nu se poate stabili în toate amănuntele acest cadru, va trebui ca în cursul efectuării experimentului să se țină seama de condițiile schimbate și să se consemneze aceste schimbări în procesul verbal întocmit, pentru ca să se aibă în vedere ulterior în apreciere ca probe a rezultatelor reconstituirii.

Pentru a se înlătura inconvenientele modificării cadruui unde s.-a întâmplat accidentul, atunci când este posibil, se recomandă ca reconstituirea să se efectueze cu ocazia cercetărilor la fața locului.

Cu ocazia cercetărilor la fața locului, în majoritatea cazurilor sunt prezentate persoanele participante și martorii oculari, precum și inspectorul pentru protecția muncii, deci există condiții favorabile pentru efectuarea reconstituirii.

De asemenea, situația de la fața locului nu a fost modificată.

La efectuarea reconstituirii, este necesar să se folosească mijloaceșe tehnico-științifice și anume fotografia judiciară și schița – plan.

Fotografiile se execută conform cerințelor privind fotografia judiciară operativă. Astfel, în cazul în care reconstituirea se efectuează în scopul verificării declarațiilor unor martori, ori ale învinuitului, în fotografiile executate cu această ocazie se fixează:

cadrul material și împrejurîrile în care, potrivit relatării persoanei respective s-a produs accidentul;

locul unde, potrivit relatării martorului, acesta s-a aflat în momentul producerii accidentului.

Întocmirea schiței plan este necesară ori de câte ori poziția ocupată de unele obiecte, în raport cu poziția victimei sau a altor obiecte, prezintă importanță.

Rezultatul pozitiv al experimentului permite să se stabilească că o acțiune sau un eveniment sau altul s-a putut produse.

De exemplu, dacă se confirmă că în condițiile date martorul a putut să vadă sau să audă cele relatate de el, acesta va demonstra, într-o anumită măsură, justețea declarației sale, dar acest lșucru nu poate duce încă la concluzia că depoziția martorului este incontestabil exactă.

Rezultatul negativ al reconstituirii are o altă valoare.

Pentru ca reconstituirea să aibă valoare probatorie, ea trebuie consemnată în procesul verbal de efectuare a reconstituirii de anchetă.

Procesul verbal trebuie să cuprindă descrierea obiectivă, amănunțită și completă a modului în care s.-a că a auzit sau că a văzut ceva, iar prin reconstituire se constată că nu putea să vadă sau să audă cele relatate, se poate trage concluzia certă a inadvertenței declarației sale.

Pentru ca reconstituirea să aibă valoare probatorie, ea trebuie consemnată în procesul verbal de efectuare a reconstituirii de anchetă.

Procesul verbal trebuie să cuprindă descrierea obiectivă, amănunțită și completă a modului în care s-au desfășurat reconstituirile și rezultatele obținute.

Secțiunea VI – Percheziția

Percheziția esteo activitate tactică desfășurată de către organele judiciare în scopul descoperirii și ridicării obiectelor, documentelor sau a diferitelor valori ce prezintă importanță pentru cauza cercetată, precum și în vederea descoperirii persoanelor care se ascund răspunderii penale.

Percheziția poate contribui la rezolvarea cauzelor penale prin obiectele și înscrisurile pe care le poate da în la iveală și care pot avea relevanță în elucidarea unor aspecte ale cauzei.

Importanța percheziției ca procedeu de investigație a fost subliniată în literatura de specialitate, unde se arată că percheziția asigură procurarea unor probe indispensabile, iar uneori unice, pentru rezolvarea cauzei.

Pentru ca percheziția să ducă la rezultatele dorite, se impune ca ea să aibă o anumită planificare și să fie realizată prin mijloace tehnice adecvate.

Percheziția la locul de muncă

Acest gen de percheziție se efectuează imediat sau paralel cu percheziția domiciliară, pentru ca obiectele, înscrisurile sau valorile ascunse în acest loc să nu fie distruse sau în depărtate.

Recurgerea la această activitate se face după o analiză temeinică a necesității și oportunității ei, și de regulă, cu autorizația procurorului .

Situațiile când se efectuează percheziția la locul de muncă diferă de la cauză la cauză, însă este indicat ca acestea să se desfășoare în cazul când infracțiunile săvârșite sunt în legătură cu încălcarea atribuțiilor de serviciu ale persoanei cerceatte, ori când sunt indicii că la locul percheziționat se află obiecte și înscrisuri ce pot contribui la aflarea adevărului.

Se recomandă, pe cît posibil, efetuarea lor după orele de program, eliminând perturbațiile în activitatea unității și înlăturând posibilitatea ca alte persoane să ia cunoștință despre măsuri întreprinse de organele de urmărire penală.

Efectuarea percheziției la locul de muncă se face potrivit regulilor referitoare la percheziția corporală și domiciliară.

Specific la acest gen de percheziție sunt următoarele:

percheziția se desfășoară în prezența reprezentantului unității;

martorii asistenți pot face parte din personalul unității;

copie a procesului verbal se lasă reprezentantului unității;

Secțiunea VII – Ridicarea de obiecte și înscrisuri

Este posibil ca anumite obiecte sau înscrisuri ce pot servi ca mijloace de probă să se găsească în posesia unor persoane fizice sau juridice, cazuri în care organele juridice trebuie să le ridice pentru folosirea lor la rezolvarea cauzelor penale. În acest sens organul de urmărire penală sau instanța de judecată are obligația să ridice obiectele și înscrisurile ce pot servi ca mijloace de probă în procesul penal.

Actul procedural al ridicării de obiecte sau înscrisuri este o activitate care se deosebește de percheziție prin aceea că presupune cunoașterea atât a înscrisurilor sau a obiectelor care au legătură cu cauza penală, cât și a locului unde aceasta se găsește.

Obligația organelor judiciare de a ridica obiectele sau înscisurile ce pot servi ca mijloace de probă în procesul penal este dublată de obligația de predare a unor asemenea înscrisuri și de către cei care le dețin.

Orice persoană în posesia căreia se află un obiect sau înscris ce poate servi ca mijloc de probă este obligată să-l predea, sub luare de dovadă, organului de urmărire penală sau instanței de judecată, la cererea acestora.

În situația în care organul de urmărire penală sau instanța de judecată apreciază că și o copie de pe un înscris poate servi ca mijloc de probă, reținu numai copia. În cazulîn care obiectul sau înscrisul are un caracter secret, prezentarea sau predarea se face în condiții care să asigure păstrarea secretului. Nerespectarea acestor dispoziții legale atrage răspunderea penală în condițiile prevăzute de Codul Penal.

În anchetarea cazurilor privind accidentele de muncă, o importanță deosebită o prezintă ridicarea de obiecte și înscrisuri.

Pentru a se documenta în vederea stabilirii adevăratelor cauze ale accidentului, anchetatorul penal trebuie să ridice și să studieze următoarele documente:

fișa de instructaj

procesul verbal de instructaj

procesul verbal de constatare a accidentului

procesul verbal de constatare întocmit de inspectorul de protecția muncii

Cu privire la documentația care trebuie să existe în dosar, cât și cea care trebuie studiată, se pune problema locului unde aceste documente se găsesc, organul care depune la dosar aceste documente, momentul când aceste documente trebuie depuse, momentul când aceste documente trebuie studiate.

Instruirea muncitorilor cu privire la protecția muncii cuprinde trei etape strâns legate între ele:

instructajul general- introductiv

instructajul la locul de muncă

instructajul periodic

După efectuarea instructajului general, în cea de-a doua etapă, a instructajului la locul de muncă, se completează fișa individuală de instructaj, care cuprinde : numele și prenumele celui instruit, numele, prenumele și calitatea celui care a făcut instructajul, enunțarea materialului la care s-a făcut instructajul și semnătura muncitorului care a beneficiar de instructaj.

Instructajul periodic se face cel puțin o dată pe lună la fiecare loc de muncă, după care se încheie un proces verbal în care trebuie să se specifice instrucțiunile care au fost prelucrare și durata instructajului.

Procesul verbal de instructaj este semnat de către toți cei care au participat la organizarea și desfășurarea leui.

Din practica de anchetă a rezultat de multe ori că fișele individuale de instructaj și procesele verbale de instructaj nu se întocmesc, nu conțin toate datele sau sunt contrafăcute de persoane interesate, prin semnarea în fals, a muncitorului accidentat.

Față de această stare de lucruri, se impune ca procurorul sau anchetatoprul penal sesizat de producerea unui accident de muncă, să procedeze imediat, personal, la ridicarea în original a fișei individuale de instructaj și a ultimului proces verbal de instructaj.

Rațiunea ridicării ultimului proces verbal de instructaj constă în aceea că trebuie verificat dacă muncitorul accidentat a fost instruit pentru locul de muncă unde a fost accidentat. Este recomandabil ca cercetarea procurorului să se desfășoare concomitent cu aceea a inspectorului de stat, pe considerentul că acest organ specializat poate fi de un real folos în lămurirea problemelor de ordin tehnic și orgtanizatoric.

Actul de constatare al inspectorului de stat pentru protecția muncii trebuie să cuprinsă: împrejurările în care s-a produs accidentul, cauzele care au determinat producerea accidentului, cine se face vinovat de producerea accidentului și în ce constă vinovăția, sancțiunile contravenționale aplicate și măsurile de prevenire a accidentelor de muncă în viitor.

Și acest act al inspectorului pentru protecția muncii este supus unei analize critice de către procuror sau anchetatorul penal, având în vedere întregul material administrat în cauză.

Expertiza documentelor

În materia accidentelor de muncă, în unele cazuri se pune problema stabilirii datei întocmiri diferitelor acte sau a falsificării scrisului ori a semnăturii.

Aceste probleme se referă, în special, la semnătura victimei pe fișa de instructaj privind normele de protecție a muncii sau la mențiunile cuprinse în acte de calificare profesională a victimei sau a persoanelor care răspund pentru aplicarea măsurilor de protecție a muncii.

Uneori, persoana care răspunde pentru aducerea la îndeplinre a normelor de protecție a muncii, pentru a nu se descoperi că nu a făcut instructajul persoanei accidentate, face mențiunea respectivă în fișa de instructaj și semnează în numele victimei.

Din ativitatea practică rezultă o serie întreagă de procedee folosite în ceea ce privește semnarea fișei de instructaj.

Astfel, fișe semnate de victime, dar pentru un instructaj vechi, nereînnoit în raport cu noul utilaj, fișe semnate pentru vechiul loc de muncă, pentru o altă fază decât cea în care a fost accidentat, fișe semnate în alb sau prin surprindere (la ridicarea salariului), fișe semnate la rugăminte, după accident și fișe falsificate, semnate de alte persoane într-un mod asemănător asau de-a dreptul grosolan.

În sfârșit, în unele cazuri, fisele nu apar de loc, fiind declarate „pierdute”.

Examinarea semnăturilor falsificate, executate sau desenarea sau imitarea semnăturii altei persoane, constituie obiectul expertizei scrisului.

Dacă, însă, pentru reproducerea unei semnături s-au utilizat mijloace sau procedee tehnice, o asemenea examinare constituie una din formele expertizei tehnice a actelor.

În general, expertiza tehnică a actelor trebuie să rezolve:

dacă actul a suferit vreo modificare și în caz afirmativ, care anume mențiuni au fost modificate și care a fost cuprinsul actului inițial;

prin ce procedee s-au făcut aceste modificări;

ce instrumente și materiale s-au utilizat pentru efectuarea modificărilor;

În ractica de anchetă, se ivește deseori necesitatea de a stabili prin compararea scrisului, dacîă un act este scris sau semnat de o anumită persoană.

Pentru a stabili dacă o semnătură este executată de oo anumită persoană, este necesar ca scrisul supus examinării să fie comparat cu scrisul altei persoane . Materialul de comparație constă în probe de scris ale presupusului executant al semnăturii.

Probele de scris trebuie culese astfel învât studierea lor să permită formarea unei constatări complete asupra scrisului persoanei respective, asupra caracteristicilor scrisului, asupra variațiilor și modificărilor caracteristicilor.

Materialul de comparație în probleme privind identificarea persoanelor după scris este de două categorii: scris liber și scris experimental.

Probele libere sunt semnăturile executate de persoana bănuită înainte de începerea anchetei, adică în acea perioadă de timp când persoana respectivă nu a prevăzut posibilitatea folosirii acestor semnături drept model de comparație.

Probele libere trebuie culese dintre semnăturile întocmite aproximativ în același timp, cu efectuarea actului de examinat, să aibă un conținut asemănător cu al actului de examinat, să aibă aceeași destinație.

La expertiza semnăturilor, trebuie să se aibă în vedere posibilitatea existenței unor forme variate de realizare a semnăturilor. Semnătura poate să conțină toate literele din care se compune numele, ori numai o parte dintre ele, după cum poate să fie compusă numai din unele trăsături.

Probele experimentale sunt alcătuite din probele executate la cererea organului de anchetă. Probele experimentale pot fi obținute în două moduri:

prin dictare

prin invitarea persoanei respective de a scrie cu propria ei mână un anumit act

Cu ocazia dictării, este necesara ca în măsura posibilităților, să fie respectate toate condițiile în care a fost întocmit actul supus expertizei, de exemplu a se scrie pe o hârtie asemănătoare în ceea ce privește calitatea, forma, precum și cu instrumente de scris similare.

Secțiunea VIII – Efectuarea expertizelor judiciare

Cercetarea accidentelor de muncă implică de cele mai multe ori, efectuarea unor expertize judiciare din cele mai diferite domenii: tehnice, criminalistice, medico-legale.

Expertizele tehnice au ca obiectiv clarificarea aspectelor legate de funcționarea utilajelor și instalațiilor, respectarea procesului tehnologic, al rețetelor de fabricație, etc. Experții vor fi aleși din domeniul corespunzător locului de muncă: construcții de mașini, agricultură, sector minier, sector forestier, etc.

Pentru dispunerea expertizei, organele de urmărire penală trebuie săă cunoască specificul locului de muncă, procesul tehnologic, etc, pentru a putea formula întrebări și obiective ce sunt de competența expertului și a putea înțelege și interpreta în mod critic rapoartele de expeertiză.

Expertizele criminalistice pot avea obiective din cele mai diferite după specificul locului de muncă, iar uneori privesc cercetarea criminalistică a scrisului (autenticitatea unor acte, semnături false în fișele de protecție a muncii, etc) cercetarea urmelor de picior, a urmelor de deget, etc,.

Expertiza medico-legală privește atât examinarea persoanelor rămase în viață cât și autopsia cadavrelor (întregi sau fragmentate în accidente cu consecințe deosebit de grave).

La examinarea persoanelor accidentate expertiza trebuie să stabilească dacă persoana rămasă în viață prezintă o infirmitate permanentă, care este durata incapacității de muncă, dacă accidentul a produs o invaliditate, etc.

La cercetarea accidentelor de muncă mortale expertiza medico-legală trebuie să stabilească existența legăturii de cauzalitate între accident și moartea survenită la locul de muncă se poate datora și altor cauze: boli preexistente, consum excesiv de băuturio alcoolice, căderi întâmplătoare, fără o legătură cu procesul de producție .

CAPITOLUL IV – Tactica cercetării accidentelot de muncă produse în îmrejurimi deosebite.

Secțiunea I – Accidentul de circulație – accident de muncă

Dezvoltarea transporturilor auto, creșterea rapidă a parcului automobilelor, au determinat, în mod obiectiv, intensificarea preocupărilor, a eforturilor defășurate pe multiple planuri, în vederea asigurării siguranței circulației rutiere. Aceste preocupări sunt cu atât mai necesare cu cât creșterea numărului de accidente este realativ direct proporțională cu mărimea indicelui de motorizare, cu îmbunătățirea performanșelor autovehiculelor, în primul rând a vitezei de deplasare, element ce deține prioritate în cauzele evenimentelor rutiere.

Gradul deosebit de periculozitate al accidentelor de circulație este ilustrat de faptul că, în întreaga lume, din totalul decesurilor și al rănilor cu caracter violent, involuntar, peste 30% aparțin accidentelor din domeniul transporturilor auto, la care se adaugă pagubele materiale considerabile provocate de acest gen de evenimente.

Accidentul de circulație poate fi definit drept un eveniment produs pe drumurile publice, constând în coliziunea a două sau mai multe vehicule, ori a unui vehicul cu un alt obstacol, lovirea sau călcarea pietonilor, având ca rezultat vătămarea integrității corporale ori moartea unei persoene, pagube materiale, precum și stânjenirea circulației.

În sensul Legii 90/1996, accidentele de circulație, în anumite condiți pot fi considerate accidente de muncă.

Cercetarea accidentelor de circulație, de regulă, începe cu cercetarea la fața locului, ascultarea martorilor care au cunoștință despre faptă, continuând cu urmărirea autovehiculelor dispărute, efectuare de reconstituiri, ordonarea de expertize sau de constatări tehnico-științifice.

Cercetarea locului accidentului trebuie efectuată cît mai repede, din momentul primirii sesizării, atât pentru a nu se distruge probele, cât și ân vederea degajării și redării în circulație a segmentului de drum respectiv.

Organul judiciar formează echipa de cercetare și pregătește mijloacele tehnice necesaare, iar la fața locului, în faza statică, delimitează și izolează locul accidentului , acordă primul ajutor victimelor, culege primele informații în legătură cu modul producerii accidentului.

În faza statică a cercetării se procedează la examinarea și fixarea aspectului de ansamblu a locului accidentului, la stabilirea pozițieiși a raportului de distanță dintre vehicule, dintre victimă și vehicul, dintre acesta și urmelor descoperite. Vor fi efectuate fotografii judiciare operative de orientare, schițe, măsurători fotografice, alte genuri de măsurători necesare ridicării schiței locului accidentului, o atemție deosebită trebuie să fie acordată măsurării urmei de frânare.

Un alt aspect asupra căruia trebuie să se concentreze organul de urmărire penală este cel al surprinderii unor eventuale împrejurări negative ale accidentului.

În faza dinamică, se caută, se evidențiază și se ridică urmele create și descoperite la fața locului. Urmele mai des întâlnite sunt ori cele lăsate de roțile autovehiculului, de cânge, cioburile rezultate din spargerea geamurilor, resturi de piese sau obiecte provenite, de la autovehicule, ori din încărcătura lor, pelicule de vopsea desprinse din caroserie, leziuni pe corpul victimelor, distrugeri ale îmbrăcămintei.

Într-un accident de circulație se întâlnesc urme de mai multe cateorii:

urme ale sistemului de rulare ce se formează în raport de natura suprafeței pe care se rulează, de modul de mișcare și tipul de bandaj sau șină;

urme ale unor părți din caroserie sau diverse subansambluri formate prin tamponarea sau lovirea victimei, a altor vehicule sau obstacole;

urme sub formă de resturi de obiecte și materiale ca, de exemplu, cioburi de far și de parbriz, resturi de vopsea, resturi metalise desprinse din caroserie, urme de benzină, ulei;

urme biologice de natură umană îndeosebi urme de sânge, fire de păr, resturi de țesut precum și urme digitale sau ale altor părți ale corpului;

urme sub forma unor resturi de îmbrăcăminte sau a altor obiecte purtate de victimă asupra sa.

Urmele mijloacelor de transport sunt frecvent descoperite pe corpul și îmbrăcămintea victimei, în astfel de condiții, încât permit identificarea obiectului creator din cauza fidelității cu care sunt redate o serie de caracteristici de individualizare.

Secțiunea II – Cercetarea accidentelor de muncă în Sectorul forestier

Cercetarea locului faptei în infracțiuni la protecția muncii în sectorul forestier prezintă o serie de caracteristici izvorâte din complexul acestei activități, care îi imprimă o particularitate deosebită.

Deosebit de acestea, cercetarea locului faptei în masivele muntoase și subcarpatice prezintă dificultăți mai mari decât atunci când se efectuează în alte zone de relief, datorită atât inaccesibilității terenului care îngreunează pătrunderea în zona accidentului, cât și condițiilor atmosferice: vânturi puternice, zăpadă, gheață, avalanșe specifice altitudinilor mari.

Uneori, deși se pătrunde până la locul faptei, totuși nu se poate efectua imediat cercetarea, existând pericolul de probușire a copacilor care amenință viața oamenilor.

De asemenea, în păduri, locul faptei își schimbă mai iute aspectul datorită factorilor atmosferici foarte activi în zona forestieră (ploaie, vânt, zăpadă), care acoperă sau alterează urmele. Dificultăți mai provin și din lipsa surselor de informare. În cauzele privind accidentele de muncă, în legătură cu exploatarea pădurilor , cercetarea locului faptei se efectuează potrivit regulilor și procedeelor comune elaborate de criminalistică pentru această activitate de anchetă, indiferent de natura cauzei penale în care ea apare ca necesară.

Totuși, diversitatea și specificul diferitelor operațiuni și faze de lucru din cadrul procesului de exploatare a pădurilor, natura instrumentelor și a u7neltelor de lucru utilizate, în executarea acestor faze și operațiuni, ca și natura specifică a urmelor create, imprimă cercetării locului faptei în această categorie de cauze, o serie de trăsături specifice pe care anchetatorul penal trebuie să le aibă în vedere.

Una din trăsturile specifice ale cercetării locului faptei în cauzele privind accidentele de muncă în legătură cu exploatarea pădurilor constă în aceea că, ținând seama de natura acestor fapte, în cadrul ei anchetatorul penal nu va căuta în primul rând la locul faptei o serie de urme specifice altor cauze penale, ca de exemplu: urme digitale, palmare, de încălțăminte sau gloanțe, și se va strădui să lămurească problemele de ansamblu și de amănunt ale operației de lucru, în legătură cu executarea căreia s.-a produs accidentul, va fixa poziția victimei în ambianța de la locul faptei, va examina cauzele și împrejurările producerii accidentului, urmele și alte probe materiale descoperite în teren , precum și stările materiale de natură a duce la stabilirea adevătului, în cauza penală respectivă.

În cazul cercetării locului faptei în cazurile de accidente în legătură cu exploatarea forestieră, problemele generale pe care trebuie să le lămurească anchetatorul penal, se referă la stabilirea naturii operațiunilor de lucru în legătură cu executarea cărora a fost accidentată victima, a procedeului de execuție a acestei operațiuni, calitatea executării diferitelor operațiuni de lucru.

Examinarea atentă și fixarea corespunzătoare a adiferitelor stări materiale constatate la locul producerii accidentului de muncă în legătură cu lucrările de exploatare forestieră constituie una din principalele preocupări ale anchetatorului. Aceste stări materiale se referă la materialul lemnos exploatat, la natura și relieful solului din zona accidentului, la leziunile de pe corpul victimelor, precum și la urmele și alte probe materiale constatate pe teren

În ceea ce privește natura și relieful solului din zona accidentului, în procesul verbal trebuie să se precizeze dacă zona accidentului este situată în pantă sau reprezintă o suprafață orizontală, dacă terenul este accidentat, cu denivelări, cu alunecări, natura vegetației în această zonă, dacă a fost curățatt de rădăcini și cioate înainte de începerea lucrărilor de exploatare și pe tot parcursul desfășurării acestora.

În ceea ce privește examinarea și descrierea cadavrului, în procesul verbal trebuie să se consemneze poziția cadavrului, față de sursa de pericol, arbore, stivă de lemne, unealtă sau instrument de lucru, denumirea corectă din punct de vedere medico-legal a leziunilor de pe corpul cadavrului și a caracteristicilor acestora (lungime, lățime, profunzime, localizare), petele de sînge, aspectul și starea îmbrăcămintei, deteriorarea acesteia, precum și împrejurările negative constatate (lipsa urmelor de sânge sub și în apropierea cadavrului ce prezintă leziuni multiple, lipsa oricăror surse de pericol: arbore doborât, trunchi de arbori rostogoliți, unelte de lucru folosite de victimă).

Leziunile de pe corpul victimei sunt caracteristice muncii în legătură cu efectuarea căreia s-a produs accidentul și natura uneltelor folosite.

Astfel, în cazul accidentelor în legătură cu operațiunile de doborâre, leziunile provocate de arborii în cădere se prezintă sub forma unor compresii toracice, zdrobiri de craniu cu înfundări, fracturi de boltă și bază craniană, fracturi ale coloanei vertebrale cu sau fără secționarea măduvei spinării.

În accidentele produse în legătură cu operația de fasonare sunt caracteristice leziuni ale membrelor superioare și inferioare, produse prin scăparea uneltei de către victimă, iar rostogolirea trunchiurilor poate produce fracturi sau striviri.

În legătură cu accidente de scos apropioat a materialului lemnos, sunt caracteristice fracturile și strivirile multiple, cauzate prin prăbușirea sau desprinderea din funicular a buștenilor.

Cadavrul este indicat să fie fixat cu două fotografii și anume:

o primă fotografie să prezinte cadavrul împreună cu mediul înconjurător pe o rază cît mai mare;

o a doua fotografie, prin care se fixează cadrul independent de acest mediu.

Descrierea corectă în procesul verbal de cercetare a locului faptei în accidentele în legătură cu lucrările de exploatare forestieră, a urmelor lăsate de uneltele de lucru și îndeosebi, a urmelor de tăiere, necesită unele cunoștințe privind modul de formare a acestora.

Urmele de tăiere se întâlnesc cu ocazia cercetării la fața locului atât în cazul accidentelor ce se produc în legătură cu lucrările de doborâre a arborilor, cât și cele de fasonare la executarea cărora se utilizează uneltele tăioase.

Aceste urme prezintă imprimări în masa fibroasă a caracteristicilor de microrelief ale lamei tăioase care apar pe ambele părți ale lemnului.

Din punct de vedere al criminalisticii, urmele tăioase sunt: urme dinamice, de adâncime, de proveniență mecanică, reprezentând porțiuni relativ plane sau mai mult sau mai puțin curbe, în care carateristicile de microrelief ale lamei tăioase se imprimă sub forma unor striațiuni rectilinii sau cercuri dispuse paralel unele față de celelalte.

Adâncimile imprimate în urme reprezintă părțile proeminente ale lamei tăioase a uneltei folosite, iar striațiunile sub formă de ridicăruti.

Este necesar ca anchetatorii penali să ridice, în toate cazurile, de la locul accidentului, în afară de celelalte obiecte, și așchiile și surcelele pe care le găsesc în zona accidentului și pe care, de cele mai multe ori, sunt mai bine imprimate urmele create de instrumentele de tăiere.

Secțiunea III – Cercetarea infracțiunilor la protecția Muncii în sectorul exploatării miniere

Cercetarea accidentelor de muncă, produse în activitatea minieră, din cauza specificului deosebit al acestui domeniu, se caracterizează printr-un grad deosebit de complexitate și dificultate, ce implică o conlucrare activă între organele de urmărire penală și specialiștii din diverse compartimente ( construcții miniere subterane, materiale explozive, circulație și transport minier, aeraj, instalații și utilaje electromecanice incendii și focuri de mină).

Raportat la necesitatea prevenirii și combaterii acestor avenimente ( devenite mai numeroase) ți ca urmare a u nor necesități practice evidente, în literatura de specialitate, pe bună dreptate, că petru a fi în măsură să stabilească o exactitate cauzele și împrejurările accidentului, însuși procurorul trebuie să posede cunoștințe tehnice generale cu privire la activitatea minieră. Astfel, ar fi evitate și dificultățile de soluționare a acestor cauze, ăntâmpinare de procurori și judecători în înțeleerea unor procese tehnologice sau a specificului unor activități miner.

1. Accidentele de muncă în legătură cu deschiderea, săparea și susținerea lucrărilor miniere

Practica de anchetă penală arată că cercetarea locului faptei ca acțiune inițială , imediată și obligatorie nu se efectuează în toate cazurile. Aceasta are drept consecință faptul că nu se pot stabili cauzele tehnice și organizatorice care au produs prăbușirea, surparea sau căderea rocilor, nu se pot stabili împrejurările de fapt, precum și persoanele care poartă răspunderea pentru nerespectarea normelor de tehnica securității muncii.

După sosirea la locul faptei și înainte de a se trece la cercetarea propriu-zisă, se va verifica în ce măsură în situația inițială de la locul faptei s-au produs anumite modificări și în ce au constat acestea.

Cercetarea locului faptei trebuie să se facă imediat după ce s-au luat toate măsurile de lichidare a avariilor.

Spre deosebire de alte genuri de infracțiuni, în accidentele de muncă în sectorul minier, cercetarea locului faptei se va face doar după ce echipele de salvare au creat condițiile prielnice pentru înlăturarea oriăror posibilități de producere a unor noi accidente.

Cercetarea locului faptei în accidentele de muncă produse prin prăbușiri, surpări și căderi de rocă presupune cunoașterea modului cum a fost organizat procesul de producție, felul cum se reflectă acest proces în documentația existentă în mină, determinarea cauzelor care au făcut posibilă survenirea accidentului.

Este foarte important să se stabilească data exactă când au fost construite susținerile în practica de anchetă fiind cunoscute și cazuri cînd asemenea lucrări se efectuează abia după producerea accidentului, incovându-se cu totul altecauze care au dus la accidentarea victimei. Astfel, într-o cauză examinându-se locul faptei, s-a constatat că scândurile cu care era căptușită lucrarea de susținere avea la extremități urme proaspete de tăiere cu ferăstrăul, precum și urme proaspete de adâncime create prin lovire cu ciocanul. Interpretarea acestor urme în funcție de data la care a avut loc accidentul a dus la concluzia că susținerea de la locul faptei a fost executată abia după produicerea accidentului, concluzie care a fost confrimată de anchetă.

Se va cerceta minuțios atât locul de muncă unde victima a fost accidentată realmente cțt și locul unde aceasta trebuia să se găsească conform obligațiilor de serviciu, stabilind în acest fel unele împrejurări legate de deplasarea accidentatului dintr-un loc în altul, caracterul munci pe care trebuia să o efectueze, dacă plecarea victimei de la locul său de muncă a fost anunțată superiorilor săi, dacă accidentarea victimei nu s-a datorat unor dispoziții greșite din partea unor anumite persoane.

În cercetarea locurilor unde prăbușirile sau surpările de rocă se datoresc instalațiilor de susținere vechi se vor lua probe din aceste bucăți de lemn putrezite. La fel se va proceda și atunci când lemnul folosit la construirea susținerii avea defecțiuni cum ar fi: carii, ciuperci, noduri peste numărul normal, curbare accentuată, etc, pentru ca acestea să nu dispară pe parcurs, făcând imposibilă efectuarea unei expertize tehnice prin care să se stabilească dacă acest material corespundea sau nu din punct de vedere al rezistenței.

În cazul în care accidentul s-a produs în lucrări miniere de cercetare, deschidere, pregătire și abataj în roci cu pericol de erupții de apăm, în apropeierea unor lucrări vechio cu acumulări de ape, se va stabili în timpul sau imediat după cercetarea locului faptei dacă asemenea lucrări s-au efectuat pe baza proiectelor aprobate de direcția tutelară.

Indiferent de natura accidentului produs prin prăbușire, surpare sau cădere de rocă, survenite ca urmare a copturii sau susținerii necorespunzătoare, precum și cele cauzate de viituri de ape, se va acorda o deosebită atenție fixării tuturor urmelor și probelor materiale de la locul faptei.

Urmele descoperite, distanța, forma, înălțimea la care se găsesc, amplasamentul dintre diferite urme, etc., se vor fixa prin mijloace procesuale și criminalistice cunoscute: întocmirea procesului verbal, executarea fotografiilor, întocmirea schițelor, confecționarea mulajelor etc, sau prin ridicarea unor dintre acestea în cazul în care greutatea și mărimea lor permit (bucăți din materialul de susținere folosit, căști de protecție, etc).

2. Particularitățile cercetărirlor în cauzele privind circulația și transportul în subteran

În cauzele privind accidentele de muncă în legătură cu transportul și circulația în subteran, cercetarea locului faptei prezintă unele particularități determinate de specificul operațiunilor legate de transportul în subteran, dar mai su seamă de felul transportului și specificului obiectelor (vase de transport, mijloace de tracțiune, cabluri, legături, etc) ce urmează a fi examinate, precum și de natura accidentului produs (deraiere, tamponare, călcare de persoane, prăbușiri, etc).

Cu ocazia cercetării locului faptei, trebuie să se examineze liniile ferate, macazurile, terasamentele și susținerea galeriei, pentru a se stabili dacă acestea sunt întreținute în bună stare. În procesul verbal de cercetarea locului faptei este necesar să se consemneze dacă pe linie există obiecte care ar putea să împiedice transportul , dacă în apropierea locului unde se executau lucrări de reparații există montate semnalizatoare și opritoare, precum ți toate defecțiunile sau stricăciunile constatate la galerii, linii ferate și vagonete de transport. Este de asemenea necesara ca în cazul accidentelor în legătură cu deraieri de vagoane, să se consemneze în procesul verbal prezența sau absența la locul avariei sau în apropierea acestuia a unor obiecte care ar fi putut servi la ridicarea vagonetelor deraiate.

În cadrul cercetării locului faptei în cauzele privind accidentele de mincă în general și accidente în legătură cu transportul și circulația în subteran, în special , prezintă o importanță deosebită în determinarea corectă a naturii și modului de producere a leziunilor de pe corpul victimei, descrierea precisă a acestora în procesul verbal, prezența lucrătorului operativla autopsie și efectuarea expertizei medico-legale, verificarea minuțioasă a declarațiilor persoanelor ascultate în cauză ca și stabilirea precisă a modului de producere a leziunilor pe carea expertizei medico-judiciare. Aceste acțiuni sunt de natură a rezolva contradicțiile aparente ce se ivesc în cauză, contribuind la stabilirea și reținerea unei stări de fapt reale.

Și în cauzele privind accidentele de muncă în legătură cu transportul și circulația în subteran, ca și în celelalte cauze privind accidentele de mină în general, este necesar ca, după terminarea cercetării locului faptei, sau concomitent cu aceasta, conducătorul echipei să se îngrijească de asigurarea evidențelor și a documentelor de mină, necesar a fi ridicate, consultate sau consemnate în actele procesuale pentru documentarea temeinică în legătură cu unele probleme tehnice privind stabilirea cauzelor producerii accidentului, care formează obiectul cauzei penale respective și să studieze aceste forme de evidențe și documente.

CONCLUZII

Etapa actuală de tranziție la un nou regim politic și economic pe care o parcurge țara noastră, impune restructuraraea și adaptarea întregului sistem legislativ cu privire la protecția muncii.

Legat de aceasta din urmă, prima trăsătură care se remarcă este dispariția aproape în totalitate a responsabilităților impuse de lege la nivelul departamentelor și ministerelor în legătură cu protecția muncii, concomitent cu extinderea lor asupra sectorului privat.

În al doilea rând și legat de prima caracteristică, noul sistem legislativ conduce la concentrarea răspunderilor și competențelor la nivelul întreprinderi, ceea ce implică o delimitare clară aobligațiilor și drepturilor factorilor implicați în procesul muncii.

Un alt element definitoriu care reprezintă implicit și o cerință, pentru realizarea efectivă a securității muncii și evitarea accidentelor de muncă este corelarea, atât la nivel de autoritate publică, dar mai ales de întreprindere, cu celelalte subsisteme legislative prin care se asigură protecția socială.

În fine, o caracteristică deosebit de importantă este adaptarea sistemului legislativ la reglementările internaționale, în speță ale Organizației Internaționale a Muncii și ale Uniunii Europene, ținându-se seama de structura economică, experiența, mijloacele financiare și contextul politic și social din România.

O altă concluzie ce se desprinde și se impune de lege ferenda este introducerea lezării psihice a omului, în unele cazuri, ca fiind accident de muncă.

BIBLIOGRAFIE

1. Matei Basarab – Criminalistica, Cluj, 1969

2. Aurel Ciopraga – Criminalistica (Elemente de tactică) Universitatea A.I.Cuza , Iași, 1986

3. Aurel Ciopraga – Criminalistica, Tratat de tactică, Editura Gama, Iași, 1996

4. Aurel Ciopraga, I. Iacobuță – Criminalistica, Ed. Fundația Chemarea, Iași, 1996

5. Ion Mircea – Criminalistica, Ed. Fundația Chemarea, Iași, 1994

6. Emilian Stancu – Tratat de Criminalistică, Ed. Universul Juridic, București, 2002

7. Camil Stanciu – Criminalistica, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972

8. Al. Darabonț, Stefan Pece – Protecția Muncii, Institutul de Cercetări Științifice pentru Protecția Muncii, București, 1996

9. XXX Anchetarea infracțiunilor la protecția muncii în sectorul exploatării forestiere. Lucrare editată de un colectiv de procurori de la Procuratura Generală a României, București, 1996 (pentru uz intern).

10. XXX Anchetarea infracțiunilor la protecția muncii în sectorul exploatării miniere. Lucrare editată de un colectiv de procurori de la Procuratura Generală a României, București, 1996 (pentru uz intern).

11. S. Ghimpu, I.T. Ștefănescu, Ș. Belingrădeabânu, Gh. Mohanu – Dreptul muncii, tratat, vol. II, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982.

12. S. Ghimpu, Al. Athanasiu, Gh, Brebol, A. Popescu – Codul Muncii, comentat și adnotat, Ed. Politică, București, 1099.

13. S. Ghimpu, S.V. Stănoiu – Acidente de muncă și bolile profesionale în legislația României, revista Justiția Nouă, nr. 3/1966.

14. P. Pufan – Psihologia Muncii, E.D.P., București, 1978.

15. E. Stancu – Criminalistica, E.D.P., București, 1994.

16. C. Suciu – Criminalistica, E.D.P. București, 1972

17. I. Mircea – Criminalistica, E.D.P. București, 1979

18. C. Aionițoaie – Curs de criminalistică, vol. III, Metodica criminalistică, partea a doua, editat de Țșcoala militară de ofițeri a Ministerului de Interne, București, 1977.

19.V. Papadopol, M. Popovici – Repetoriu alfabetic de practica judiciară în materie penală pe anii 1976 – 1980,E.D.P. București, 1982.

20. Tactica criminalistică, Editată de Ministerul de interne, bucurești, 1989.

21. Ieronim Ursu, I.D. Cristescu – Ghidul procurorului criminalist, vol. I, II, III, Timișoara, 1994

22. I. Argeșeanu – Criminalistica și medicina legală, Ed. Ministerului de Interne, București, 1996

23. V. Greblea, S.T. Szoke, T. Medreanu – Astecte specifice privind cercetarea la fața locului în accidentele de muncă produse în sectorul minier, în PCC nr. 2/81.

24. E. Stancu – Investigarea științifică a infracțiunilor , vol. I, TUB, 1986