Cercetare Psihologica Penitenciar Legatura Intre Nivelul Agresivitatii Si Stresul Detinutilor
Iisus în celulă
de Radu Gyr
Az`noapte Iisus a intrat la mine în celulă
O, ce trist, ce înalt era Crist
Luna-a intrat după El în celulă,
Și-L făcea mai înalt și mai trist
Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
Ochii adânci ca niște păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veșminte,
Argintându-I pe mâini vechi spărturi
M-am ridicat de sub pătura sură:
– Doamne de unde vii? Din ce veac?
Iisus a dus lin un deget pe gură
Și mi-a făcut semn ca să tac …
A stat lângă mine pe rogojină …
– Pune-Mi pe răni mâna ta.
Pe glezne-avea umbre de răni și rugină,
Parcă purtase lanțuri, cândva …
Oftând, Și-a întins truditele oase
Pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn lumina, dar zăbrelele groase
Lungeau pe zăpadă lui vărgi.
Părea celula munte, părea Căpățână,
Și mișunau păduchi și guzgani.
Simțeam cum îmi cade tâmpla în mână,
Și-am adormit o mie de ani…
Când m-am trezit din grozava genună,
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă și era lună,
Numai Iisus nu era nicăieri …
– Unde ești, Doamne? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de cătui.
M-am pipăit, și pe mâinile mele
Am găsit urmele cuielor lui …
Rezumat
Prezenta cercetare abordează o tematică ce aparține de domeniul psihologiei penitenciare, dorindu-și să stabilească o legătură între nivelul agresivității deținuților și cel al stresului acestora, postulând ideea conform căreia agresivitatea este utilizată de membrii comunităților de deținuți ca modalitate de a face față stresului din penitenciar.
Ipoteza acestei cercetări a fost formulată astfel „Cu cât un deținut prezintă un nivel mai ridicat al agresivității cu atât acesta prezintă un nivel mai scăzut al stresului”. Pentru analizarea acestei ipoteze s-au utilizat trei metode descriptive: observația, chestionarul și analiza documentelor.
Aceste metode au fost aplicate unui număr de 40 de subiecți, cu vârste cuprinse între 30 și 35 de ani, deținuți ai Penitenciarului de Maximă Siguranță Rahova, din municipiul București.
În urma studierii și analizei statistice a informațiilor extrase cu ajutorul metodelor de cercetare și a punctajelor obținute de către subiecți, rezultatul cercetării a demonstrat confirmarea ipotezei și stabilirea unei modificări invers proporționale a agresivității față de starea de stres.
Lucrarea a fost concepută pe 4 capitole „Aspecte teoretice și conceptuale”; „Metodologia cercetării”; „Rezultatele cercetării și interpretarea acestora”; „Concluzii”, pentru a structura toate aspectele necesare înțelegerii fenomenelor propuse spre cercetare și pentru a surprinde cât mai bine natura și dinamica elementelor cuprinse în variabilele ipotezei.
Toate conexiunile care fac subiectul acestei lucrări sunt important de analizat deoarece prin confirmarea lor se poate trage un semnal de alarmă referitor la cauzele ce provoacă nivelul foarte ridicat al agresivității din penitenciare.
Cuprins
Capitolul I – Aspecte teoretice și conceptuale ………………………………………….. …….3
I.1 Lucrări publicate despre aceeași temă ……………………………………………………….3
I.2 Aspecte teoretice privitoare la conceptul de agresivitate ……………………………………6
I.2.1 Definirea agresivității ………………………………………………………………………6
I.2.2 Forme de manifestare ale agresivității……………………………………………………7
I.2.3 Factorul biologic ereditar ………………………………………………………………….7
I.2.4 Experiența individuală a organismului……………………………………………………8
I.2.5 Factorii externi și diferitele frustrări………………………………………………………9
I.2.6 Agresivitatea și relațiile interumane……………………………………………………..11
I.2.7 Forme clinice ale agresivității ……………………………………………………………12
I.3 Aspecte teoretice privitoare la conceptul de stres …………………………………………..13
I.3.1 Etimologie. Repere istorice ………………………………………………………………14
I.3.2 Sindromul general de adaptare……………………………………………………………15
I.3.3 Definirea conceptului general de stres…………………………………………………. 16
I.3.4 Tipuri și forme de stres…………………………………………………………………….17
I.4 Aspecte specifice vârstei subiecților aleși……………………………………………………18
I.5 Mediul Penitenciar – Perspectivă psihologică ……………………………………………..19
I.5.1 Adaptarea la stresul din detenție…………………………………………………………19
I.5.2 Dependența de structurile și contingențele instituționale……………………………..24
I.5.3 Hipervigilența, neîncrederea interpersonală și suspiciunea………………………….25
I.5.4 Supracontrolul emoțional și îndepărtarea psihologică………………………………..26
I.5.5 Retragerea și izolarea socială…………………………………………………………….26
I.5.6 Acceptarea normelor exploatative ale culturii închisori ……………………………..27
I.5.7 Diminuarea simțului valorii de sine ……………………………………………………..28
I.5.8 Reacțiile de tensiune post-traumatică la pedepsele din închisoare………………….28
I.5.9 Populațiile speciale și suferințele vieții din închisoare………………………………..30
I.5.10 Implicații ale tranziției din mediul de detenție spre cel social………………………32
Sinteza capitolului I…………………………………………………………………………….34
Capitolul II – Metodologia cercetării …………………………………………………………35
II.1 Obiectivele cercetării………………………………………………………………………..35
II.2 Ipoteza cercetării și operaționalizarea conceptelor din variabile…………………………36
II.3 Metode utilizate în cercetare………………………………………………………………..37
II.3.1 Observația ………………………………………………………………………………….37
II.3.2 Chestionarul………………………………………………………………………………..38
II.3.3 Analiza documentelor……………………………………………………………………..39
II.4 Subiecții cercetării………………………………………………………………………….40
II.5 Desfășurarea cercetării …………………………………………………………………….41
Capitolul III – Rezultatele cercetării și interpretarea acestora………………………………41
Capitolul IV – Concluzii………………………………………………………………………..47
Bibliografie………………………………………………………………………………………49
Anexe…………………………………………………………………………………………….50
Capitolul I – Aspecte teoretice și conceptuale
I.1 Lucrări publicate despre aceeași temă
Fiind mereu o temă supusă celor mai aprinse controverse, despre mediului din cadrul penitenciarelor și a efectelor acestuia asupra deținuților, au fost publicate nenumărate lucrări și cercetări de specialitate. Dintre acestea, cele mai relevante pentru subiectul concret al lucrării de față sunt menționate în continuare.
Flanagan (1998): „Dealing with long term confinement. Adaptive strategies and perspectives among long term prisoners.” 8 Criminal Justice and Behaviour 201.
Johnson, Robert (1987): „Hard Time. Understanding and reforming the prison.” Monterey, CA: Brooks/Cole
Zamble, Poporino (1998): „Coping, Behaviour and Adaptation in Prison Inmates” New York, Springler-Verlag. Lucrarea lui Zamble și Porporino reflectă un model comportamental deficitar al deținutului, care tinde să minimizeze efectele directe ale detenției și definește ca fiind „bune” sau „eficiente” doar acele strategii de adaptare ce se potrivesc standardelor pe care cercetătorii au dorit să le promoveze. Totuși, chiar și cercetarea lor confirmă gradul în care închisoarea este un mediu de viață ostil.
Goodstein (1980): „Inamte adjustment to prison and the transition to comunity life” 10 Journal of Research on Crime and Delinquency. 246, 265
Schmidt, Jones (1991): „Suspended Identity: Identity transformation in a Maximum Security Prison.” 14 Symbolic Interaction 415 – 432. Un comentariu interesant asupra modului în care deținuții trec peste conflictul ce apare între identitatea avută înainte de încarcerare și persoanele care trebuie să pară că au devenit în închisoare, precum și implicațiile luptei interioare date de ei pentru adaptarea după eliberare.
McCrokle (1992): „Personal Precautions to Violence in Prisons” 19 Criminal Justice and Behaviour, 160 – 173 Studiul efectuat de McCorkle în închisoarea de maximă securitate Tennessee a fost unul din cele câteva care au încercat să cuantifice tipurile de strategii comportamentale pe care deținuții le aplică pentru a supraviețui mediului periculos din închisoare. A descoperit că „frica pare că modelează modul de viață al multora dintre oameni,” și că ea a făcut ca peste 40% dintre prizonieri să evite anumite zone de risc ridicat din închisoare, și cam tot atâția au raportat că își petrec timpul liber în celule, ca măsură de precauție împotriva persecuțiilor. În același timp, aproape trei sferturi dintre ei au raportat că au fost obligați să „se poarte dur” cu alți deținuți pentru a evita persecuțiile, și mai mult de un sfert țineau în apropiere un „mâner de unealtă” sau altă armă cu care să se apere. McCorkle a descoperit că vârsta este cel mai bun criteriu de clasificare al tipului de adaptare adoptat de un deținut, cei tineri fiind mai predispuși la a adopta strategii de apărare agresive decât cei vârstnici.
Taylor (1961): „Social Isolation and Imprisonment”, 24 Psychiatry, 373
Levenson (1975): „Multidimensional Locus of Control in prison inmates” 5 Journal of Applied Social Psychology 342. În această lucrare autoarea a descoperit că nu e neobișnuit faptul ca deținuții cu sentințe lungi și cei care au fost mai des pedepsiți prin închiderea în celule de izolare să fie mai predispuși la a crede că lumea lor este controlată de „puternicii ceilalți”. Astfel de credințe sunt specifice adaptării la un mod de viață instituționalizat care subminează autonomia și inițiativa personală.
Gozer, Eddelman (1984): „Same Sex Rape of Incarcerated Men” 141 American Journal of Psychiatry 576-579. Autorii au descris consecințele psihiatrice ale agresiunii sexuale asupra victimelor de sex masculin, și au concluzionat că cei mai mulți bărbați manifestă, ca urmare a acestor agresiuni, tulburări de dispoziție, probleme în relațiile cu partenerii, și dificultăți sexuale.
Davison, Clare, Georgiades, Dival, Holland (1994) „Treatment of a Man with a Mild Learning Disabilty who was sexually assaulted in prison„ 34 Med. Sci. Law. 346 – 353 Autorii au discutat despre trauma psihică generată de violul asupra bărbaților, în general, și de violul din închisoare, în particular, subliniind că, la fel ca și în cazul femeilor, victime ale violului, poate cauza PTSD (Post Traumatic Stress Disorder) și simptome conexe. Au remarcat și că „ victimele de sex masculin pot avea dificultăți suplimentare, legate de ceea ce se așteaptă, conform tradiției, de la ei, ca bărbați. Astfel de probleme pot fi mult mai mari atunci când agresiunea are loc în contextul unor umiliri repetate, așa cum se întâmplă în detenție, sau atunci când victima are experiența unui „eșec” asociat unei incapacități de învățare.”
Gibbs (1987): „Simptoms of Psychopatology among Jail Prisoners” 14 Criminal Justice and Behaviour 288 – 310. Cercetătorul a concluzionat că „încarcerarea poate spori dramatic gravitatea unor simptome ale psihopatologiei, iar această creștere nu se pune pe seama modificărilor substanțiale ale nivelurilor simptomelor la cei cu probleme psihice anterioare încarcerării” (la 307). De fapt, Gibbs a descoperit că închisoarea influențează mai puțin pe cei cu tulburări psihice anterioare decât o face pentru ceilalți deținuți.”
I.2 Aspecte teoretice privitoare la conceptul de agresivitate
Nu mai este o revelație faptul că trăim într-o lume în care este tot mai pronunțat fenomenul agresivității. Cu aceste manifestări ne ciocnim zi de zi în cele mai diverse circumstanțe: în familie, la serviciu, în transport, pe stradă, pretutindeni… Comportamentul agresiv a devenit o normă, o obișnuință în relațiile cu oamenii și nu rareori chiar un mod de afirmare în cadrul unei comunități, o garanție a reușitei în afaceri. Într-un fel, agresivitatea în zilele noastre reprezintă un "rău necesar". Însă pentru o societate care tinde să atingă un nivel sporit de bunăstare, care aspiră la cele mai înalte valori ale culturii, care încearcă să diminueze traumele unui trecut și a unei existențe subordonate regimului totalitar, pentru o asemenea societate (parte componentă a căreia suntem și noi), agresivitatea constituie acel flagel, acel factor eroziv care surpă din temelie orice tentativă de constituire a unei comunități prospere și neviciate.
Potrivit unei formule elaborate de onală.
Gozer, Eddelman (1984): „Same Sex Rape of Incarcerated Men” 141 American Journal of Psychiatry 576-579. Autorii au descris consecințele psihiatrice ale agresiunii sexuale asupra victimelor de sex masculin, și au concluzionat că cei mai mulți bărbați manifestă, ca urmare a acestor agresiuni, tulburări de dispoziție, probleme în relațiile cu partenerii, și dificultăți sexuale.
Davison, Clare, Georgiades, Dival, Holland (1994) „Treatment of a Man with a Mild Learning Disabilty who was sexually assaulted in prison„ 34 Med. Sci. Law. 346 – 353 Autorii au discutat despre trauma psihică generată de violul asupra bărbaților, în general, și de violul din închisoare, în particular, subliniind că, la fel ca și în cazul femeilor, victime ale violului, poate cauza PTSD (Post Traumatic Stress Disorder) și simptome conexe. Au remarcat și că „ victimele de sex masculin pot avea dificultăți suplimentare, legate de ceea ce se așteaptă, conform tradiției, de la ei, ca bărbați. Astfel de probleme pot fi mult mai mari atunci când agresiunea are loc în contextul unor umiliri repetate, așa cum se întâmplă în detenție, sau atunci când victima are experiența unui „eșec” asociat unei incapacități de învățare.”
Gibbs (1987): „Simptoms of Psychopatology among Jail Prisoners” 14 Criminal Justice and Behaviour 288 – 310. Cercetătorul a concluzionat că „încarcerarea poate spori dramatic gravitatea unor simptome ale psihopatologiei, iar această creștere nu se pune pe seama modificărilor substanțiale ale nivelurilor simptomelor la cei cu probleme psihice anterioare încarcerării” (la 307). De fapt, Gibbs a descoperit că închisoarea influențează mai puțin pe cei cu tulburări psihice anterioare decât o face pentru ceilalți deținuți.”
I.2 Aspecte teoretice privitoare la conceptul de agresivitate
Nu mai este o revelație faptul că trăim într-o lume în care este tot mai pronunțat fenomenul agresivității. Cu aceste manifestări ne ciocnim zi de zi în cele mai diverse circumstanțe: în familie, la serviciu, în transport, pe stradă, pretutindeni… Comportamentul agresiv a devenit o normă, o obișnuință în relațiile cu oamenii și nu rareori chiar un mod de afirmare în cadrul unei comunități, o garanție a reușitei în afaceri. Într-un fel, agresivitatea în zilele noastre reprezintă un "rău necesar". Însă pentru o societate care tinde să atingă un nivel sporit de bunăstare, care aspiră la cele mai înalte valori ale culturii, care încearcă să diminueze traumele unui trecut și a unei existențe subordonate regimului totalitar, pentru o asemenea societate (parte componentă a căreia suntem și noi), agresivitatea constituie acel flagel, acel factor eroziv care surpă din temelie orice tentativă de constituire a unei comunități prospere și neviciate.
Potrivit unei formule elaborate de către savantul englez W. Hamilton, rezultă că interacțiunea agresivă se dovedește a fi cea mai nerentabilă pentru indivizi, iar cea mai avantajoasă este interacțiunea cooperantă. Agresivitatea, cu toate meritele pe care, trebuie să recunoaștem, le-a avut pe parcursul evoluției omului ca specie, a fost, totuși, și rămâne una din cele mai neplăcute și mai dăunătoare forme de manifestare a comportamentului uman. Agresivitatea este și va fi acel element al firii umane a cărui dezrădăcinare și minimalizare va reprezenta un proces dificil și îndelungat, dar atât de necesar pentru noi toți. De soluționarea acestei probleme va depinde în cele din urmă însăși existența omenirii, deoarece în condițiile amenințării declanșării unui război nuclear, care este tot o formă de agresiune, pericolul e prea mare și, din păcate, prea real pentru a nu i se acorda cea mai serioasă atenție.
I.2.1 Definirea agresivității
Agresivitatea este o noțiune care provine din termenul latin „agressio” care însemna a ataca. Se referă, deci, la „o stare a sistemului psihofiziologic, prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de conduite ostile în plan conștient, inconștient și fantasmatic, cu scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unei ființe sau lucru investite cu semnificație, pe care agresorul le simte ca atare și reprezintă pentru el o provocare.” Păunescu, C. (1994)
Avându-și originea în mecanismul de excitabilitate al SNC, agresivitatea este o însușire a ființelor vii pe toată scala evoluției acestora. Definiția prezentată mai sus se circumscrie la agresivitatea umană, manifestată în cadrul relațiilor socio-afective, registrul ei de manifestare întinzându-se de la atitudinea de pasivitate și indiferență, refuz de ajutor, ironie, tachinare și până la atitudini de amenințare și acte de violență propriu-zisă.
Manifestările agresive umane sunt extrem de diverse și la diferite niveluri: pulsional, afectogen, atitudinal, comportamental. Deci, aria agresivității este mult mai extinsă decât cea a violenței.
În dicționarul Walman se definește agresivitatea în următoarele accepțiuni: „tendință de a arăta ostilitate prin manifestarea de acte agresive”; „tendință de a depăși opozițiile întâlnite”; „tendință de autoafirmare prin promovarea neabătută a propriilor interese”; „hiperenergie în atitudini și reacții”; „tendință permanentă de dominare în grupul social sau comunitate”.
I.2.2 Forme de manifestare ale agresivității
Excitabilitatea exprimă starea SNC, caracterizată printr-o sensibilitate de grad maximal, manifestată față de factorii de mediu extern sau intern.
Impulsivitatea este definită ca o trăsătură caracteristică, implicând un mod impulsiv de a reacționa prin modalități acționale de reacție involuntară, bruscă, necontrolată și neintegrată într-o activitate rațională.
Propulsivitatea este declanșarea agresivității datorită unui resort intern. Ea apare în mod forțat, automat, fără să se supună controlului voluntar.
Violența este o manifestare comportamentală de reacție interumană și exprimă, sub diversele sale forme, structuri sau acte ale unei stări de agresivitate.
Comportamentul agresiv reprezintă atitudini și acte, fapte constante și repetitive, cu conținut antisocial, cu manifestări violente, de cele mai multe ori explozive sau premeditate, anticipate, față de propria persoană (autoagresivitate) sau față de alții (heteroagresivitate).
Care este deci natura agresivității și ce factori cauzează această formă a comportamentului? Rezumând toate rezultatele obținute de către psihologi, constatăm că manifestarea agresivă la om are la origine trei factori de bază, care pot acționa selectiv sau în comun: factorul biologic ereditar, experiența individuală a organismului și influența externă sau frustrările.
I.2.3 Factorul biologic ereditar
Teoria cu privire la originea biologică a comportamentului agresiv a fost dezvoltată de către austriacul Konrad Lorenz, laureat al premiului Nobel (1973), care afirma că agresivitatea la om este o tendință spontană moștenită, asemănătoare cu setea și foamea. Omul acumulează treptat o anumită cantitate de energie agresivă care, dacă nu este periodic eliberată, sporește și se intensifică. Au fost obținute pe cale experimentală rase de câini, cocoși și pești cu un grad de agresivitate mai înalt decât la semenii lor. Acestea simt nevoia de a-și manifesta mai frecvent agresivitatea, ceea ce confirmă justețea teoriei lui Lorenz.
Făcând abstracție de interpretările științifico-biologice ale fenomenului agresivității și plasându-l în vizorul unei interpretări pur filosofice, vom găsi și în acest caz veridicitatea teoriei sus-menționate. Începând cu filosofii antici și până la cugetătorii din zilele noastre, presiunea internă a naturii animalo-umane rămâne un lucru cert. "Naturam expelles furca, tamen usque recurret" ("Alungă natura chiar cu furca, tot se va întoarce pe undeva înapoi."), spune un vers latin.
Mențiunea despre "tendința naturală spre cruzime" o întâlnim la Montaigne, cea despre "firea înnăscută" – la Schopenhauer. Rousseau demască esența "omului sălbatic", iar Freud găsește sursa violenței umane în pulsiunea morții (esența distructivă – Thanatos-ul), pe care o avem de la naștere. Emmanuil Kant încearcă să evite o tratare unilaterală și radicală a firii umane, presupunând că, de fapt, există o combinare a predispozițiilor spre bine și spre rău. "Problema este de a ști dacă omul este prin natură bun sau rău sau dacă, prin natură, el poate fi într-un fel sau în celălalt…", meditează filosoful și apoi concluzionează: "Totuși, experiența arată o dorință activă de ilicit, deși se știe că este ilicit, adică dorința de rău; înclinație care se trezește în mod infailibil de îndată ce omul începe să facă uz de libertatea sa: din acest motiv, se poate considera că această înclinație este înnăscută; astfel, din cauza caracterului său sensibil, omul poate fi considerat rău prin natură dacă vorbim de caracterul speciei." (Antropologia din punct de vedere pragmatic). Este ceea ce arată experiența: cu greu îl putem contrazice pe Kant în această privință, deși el nu pretinde să explice cum și nici de ce se petrec lucrurile astfel, dar e cert că astfel se petrec.
În fond, nici o teorie nu poate miza pe o susținere și un accept absolute, dat fiind faptul că orice cugetare sau investigare filosofică cu privire la fenomenul agresivității atinge substraturi mult prea adânci și subtile, inaccesibile unor cercetări pur teoretice. Aici își vor aduce o contribuție substanțială fiziologia, etologia, genetica, psihologia, antropologia. Se poate spune că știința este în pragul unor noi și revelatoare descoperiri în domeniul biologiei umane.
I.2.4 Experiența individuală a organismului
Experiența individuală a organismului presupune educația primită în perioada timpurie a vieții și influența condițiilor de creștere și dezvoltare. S-a demonstrat că sub acțiunea educației la o vârstă timpurie se poate schimba simțitor gradul de ostilitate față de mediu la oameni, unii devenind agresivi, iar alții, de aceeași origine (cu aceeași textură genetică), arătându-se mai pașnici. Această particularitate a firii omenești era cunoscută din cele mai vechi timpuri, fiind utilizată pentru pregătirea militară a copiilor de sex masculin, impunându-li-se deprinderi războinice. (Poporul nostru a fost martor viu al acestui fel de experiențe, când copiii erau răpiți de turci, iar apoi crescuți să devină mercenari, într-o ambianță de ură față de sorgintea lor – așa-numiții ieniceri).
În prezent, numeroasele studii în domeniu vin cu argumente convingătoare în susținerea acestei teze, practic neexistând vreun dubiu relativ la veridicitatea ei. În mod empiric, cercetările psihologice par să arate că cel mai rău criminal este un individ care a fost violentat (lovit, bruscat) într-un fel sau altul, de regulă, în copilărie. De aceea, putem afirma cu certitudine că toate relele, cu foarte mici excepții, vin din copilărie. Psihanalista Melanie Klein a descoperit la copii semne ale unor tendințe agresive deosebit de puternice îndreptate chiar împotriva propriilor părinți. Tot ea susține că violența sexuală, sadismul își au originea în anii preadolescenței (Înclinații criminale la copiii normali). Psihologul Wilhelm Stekel vine, la rândul său, cu un pasaj ce confirmă cele menționate mai sus: "Copiii uneori dovedesc o puternică înclinație spre cruzime. Ei torturează cu plăcere animalele, își distrug jucăriile, se năpustesc asupra părinților, mușcă dacă sunt supărați și chiar lovesc… Până și la copiii cu dotare superioară se pot manifesta aceste tendințe către cruzime, încăpățânare și reacții de furie."
În lumina celor expuse, dacă admitem faptul că ființa umană e predispusă din start la violență, factorul educativ în formarea unui om capătă o importanță primordială. Din păcate, de cele mai multe ori se întâmplă că tendința originară spre agresiune este, din contra, cu exces alimentată din fragedă copilărie. Realitățile vieții de toate zilele, conjugate cu dorința explicabilă a părinților de a le altoi fiilor o imunitate psihologică pentru a le înlesni traiul de mai târziu în cadrul societății, condiționează cultivarea în mod conștient la copii a unui comportament ofensiv, sau altfel zis, a unui comportament agresiv. Iar familia, școala, casele de copii se arată până în prezent inapte să soluționeze această problemă.
I.2.5 Factorii externi și diferite frustrări
Omul este, figurat vorbind, ca o oglindă care reflectă întocmai ambianța în care viețuiește și realitatea pe care o percepe. Aceasta e o însușire ce ține de fenomenul de adaptabilitate, propriu tuturor ființelor vii – o modalitate de a supraviețui în lupta pentru existență, de a te supune rigorilor înaintate de Natură, care cere individului să fie în concordanță și în echilibru cu mediul ambiant. Mediul nostru de viață este unul stresant, imprevizibil și intolerant, un mediu care te obligă să ai un comportament ofensiv pentru a reuși.
În condițiile când suntem copleșiți cu știri despre cataclisme, războaie, conflicte interetnice, accidente, poluare, crime, suntem puși în gardă la nivelul subconștientului, trăim o stare de permanent disconfort psihologic, fiind nevoiți să ne manifestăm ca atare, adică agresiv, pentru a le demonstra celor din jur că putem ține piept unui eventual atac din exterior. E un model de comportament specific animalelor, dar, având origine comună, ne conformăm și noi acestor particularități. Este vorba despre un fel de apartenență socială, ce înlesnește contopirea cu mulțimea și te cataloghează drept "unul dintre ei". Cu alte cuvinte, într-o lume violentă comportamentul agresiv este o adaptare, o consecință a influenței mediului de viață.
În plus, adesea manifestarea agresivă la oameni derivă din reacția lor acută la cele mai diverse frustrări cu care se ciocnesc. Chit că, motive de frustrare în societatea noastră sunt destule: începând cu o banală ceartă în troleibuz sau la piață și terminând cu lipsa mijloacelor pentru o existență cât de cât decentă. Toate defectele pe care le are un individ sunt sublimate și transformate în energie negativă, la fel și toate lipsurile de ordin material, afectiv etc. În linii generale, anume frustrarea stă la baza delincvențelor – oamenii se răzbună pe o societate care nu le-a asigurat un trai normal, pe semenii lor care trăiesc mai bine, pe cei care i-au jignit sau le-au cauzat vreun rău. Indivizii care nu s-au realizat în viață, care sunt nemulțumiți de ceea ce posedă, dau dovadă frecvent de agresivitate. Psihologul T. Butoi-Severin notează în cartea sa "Psihanaliza crimei": "Semnificativă în cadrul multor tulburări psihice însoțite de agresivitate este frustrarea relației materne. Astfel, tulburările cu caracter psihopatic ale unor delincvenți minori, marcate prin lipsa de afectivitate, au în antecedente experiența unor abandonuri din partea mamei sau a unor despărțiri de durată." Efectul pe care îl are frustrarea asupra comportamentului uman a fost, de altfel, dezvăluit și în scrierile lui Jean-Jack Rousseau: "Omul sălbatic, după ce și-a luat masa, este împăcat cu întreaga natură și e prietenul tuturor semenilor lui. Dar dacă uneori mâncarea lui o râvnește altcineva?…" Întrebarea, evident, este retorică.
Psihologii susțin că manifestarea agresivității la oameni este și un indiciu al prezenței complexului de inferioritate, o mascare a acestuia. Paradoxal dar, de multe ori, dorința de a arăta superioritatea față de alții e cauzată de faptul că persoana în cauză se subapreciază. Înjosindu-i sau agresându-i pe alții, acești oameni încearcă să-i coboare pe cei din jur la propriul nivel, se străduie să se prezinte mai duri decât sunt în realitate. Această situație poate fi reprezentată printr-o formulă matematică: lucrul dorit – realitatea și energia agresivității. Altfel spus, cu cât distanța între "vis" și realitate este mai mare, cu atât e mai pronunțată nemulțumirea de sine și, respectiv, mai mare agresivitatea. Aceeași explicație o are și "coprolalia" – plăcerea erotică simțită de unii bărbați în momentul în care femeile sunt șocate de vorbirea lor brutală.
I.2.6 Agresivitatea și relațiile interumane
Religia creștină susține că, în calea lui spre fericirea deplină, omul are de înfruntat trei lucruri (trei nefericiri pământești): păcatul, moartea și răutatea. Deci, din nou ne ciocnim cu răutatea (agresivitatea), și din nou, acum deja din punct de vedere religios, suntem puși în situația de a neutraliza-diminua-lichida acest flagel al omenirii. Răutatea, de fapt, este acel factor care împiedică îndeplinirea preceptului de bază al creștinismului: "Iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți." Or, în societatea umană a te conforma acestui principiu existențial pare o utopie. De ce se întâmplă așa? De ce au loc războaiele și crimele, de ce oamenii se distrug unii pe alții, atunci când, potrivit unei legi fundamentale ale naturii, lupta internă până la moarte dintre indivizi e în defavoarea speciei? Pentru a găsi răspunsul la aceste întrebări, trebuie să luăm în considerație particularitățile relațiilor intraspecifice la animale.
În timpul unei încăierări între câini, cel slab, în cazul că nu are șansă să scape cu fuga, ia "poziția celui învins", expunând adversarului cea mai vulnerabilă parte a corpului, de obicei gâtul sau ceafa, iar învingătorul, care cu colții săi ascuțiți i-ar putea cauza o rană gravă, nu-l mușcă. El pur și simplu nu poate face acest lucru: câinele care își expune ceafa adversarului niciodată nu va fi mușcat de "inamic". Ceva similar se întâmplă și la corbi, care în timpul luptei nu vor ținti cu ciocul în ochi unul altuia.
Dacă vom închide însă într-o colivie doi porumbei ce se dușmănesc între ei, atunci finalul înfruntării lor va fi trist. Cel mai puternic îl va ciupi necontenit pe adversar, până îl v-a omorî. La fel și căprioarele – dacă sunt ținute într-o volieră nespațioasă, masculul, mai devreme sau mai târziu, îl va înghesui la perete pe cel mai slab, fie femelă sau pui, și îl va omorî cu coarnele.
De ce câinele se abține să-l muște pe dușmanul său răpus, iar corbul nu ciupește ochii confratelui? Și de ce porumbelul sau căpriorul nu sunt înfrânați în acțiunile lor? E greu să răspunzi acestor întrebări, dar e absolut evident că odată cu apariția organelor de atac la animalele răpitoare, pe parcursul evoluției speciilor, s-au dezvoltat și niște mecanisme de înfrânare, care împiedicau folosirea lor necumpătată. Porumbeii, căprioarele și alte erbivore însă, n-au evoluate mecanismele de înfrânare. Fiind animale pașnice, posibilitățile lor de a provoca dușmanului răni serioase sunt mult mai mici, ele salvându-se prin fugă, de aceea, atunci când nimeresc în condiții neobișnuite, în încăperi închise, ele nu mai aleg procedeele de luptă.
Așadar, în relațiile cu alți indivizi din specia sa, fiarele și păsările răpitoare se dovedesc mai reținute decât "pașnicele" animale erbivore. Și aici ajungem la momentul când se profilează întrebarea firească: din ce categorie face parte omul, a "porumbeilor" sau a "lupilor"? La om nici o parte a corpului nu reprezintă o armă serioasă și, respectiv, instinctul nu impune înfrânări. Noi însă, nefiind "dotați" cu arme de la natură, le-am inventat singuri, iar pentru apariția mecanismelor de înfrânare e nevoie de o perioadă îndelungată de evoluție.
Așa explică motivația conflictelor interumane corifeii științei etologice Lorenz și Eibl-Eibesfeldt. Ultimul, în cartea sa Biologia păcii și a războiului, susține că tendința de a ucide indivizii conspecifici este o consecință a revoluției culturale. Și un grup de cimpanzei, și un trib de oameni primitivi, pentru a-și apăra teritoriul de rivali, foloseau aceleași procedee, cu deosebirea că omul își putea omorî dușmanul cu ajutorul armelor, pe când cimpanzeii nu. În acest caz, chiar dacă la om există un mecanism ce împiedică uciderea confraților săi, omorul a devenit un act atât de rapid, încât mecanismul înfrânării nu reușea să fie activat. O lovitură fulgerătoare cu arma permitea uciderea adversarului înainte ca acela, prin gesturi corespunzătoare, să ceară îndurare.
Savantul finlandez Pekka Kuusi propune o versiune proprie. El este de părere că, de vreme ce oamenii sunt un produs al dezvoltării informaționale și culturale, ei îl interpretează ca individ conspecific doar pe acela care posedă aceeași informație sau este adept al aceluiași cult (religios, comportamental, etnic etc.). Toți cei care urmează alte norme comportamentale sunt catalogați automat drept străini. Iar în cazul unui element străin, mecanismele de înfrânare a agresiunii și omorului nu mai funcționează. Astfel se explică războaiele dintre națiuni, conflictele interetnice și interconfesionale, antisemitismul, rasismul și discriminările – oamenii posedă un bagaj informațional diferit și nu tolerează alte interpretări și forme comportamentale.
Toate aceste dezvăluiri ale psihologiei umane conferă o notă accentuată de îngrijorare, deoarece atât istoria cât și realitățile din ultimul timp, marcate de conflicte la scară globală, vin să confirme ipotezele sus-menționate. Iar crearea armelor de distrugere în masă mărește considerabil pericolul declanșării unui proces de autodistrugere a speciei Homo Sapiens.
I.2.7 Forme clinice ale agresivității criminale
Ca gravitate juridică și social-morală, agresivitatea culminează în comportamentul criminal. Comportamentul criminal, ca fenomen de ansamblu, este caracterizat prin marea diversitate a actelor infracționale și a motivației acestora. Luând în considerare că acest act criminal este produsul unei personalități umane, pentru stabilirea unei tipologii a celor care comit asemenea acte s-a avut în vedere întregul complex factorial (structura neurobiologică, genetica, structura psihologică, caracterială, implicațiile elementelor patologice, etc. În lucrarea sa „Agresivitatea și condiția umană”, Constantin Păunescu definește, din această perspectivă, următoarele tipuri de criminali:
1. Normali
Profesioniști – caracterizați prin capacitatea de a evita represiunea legii și prin luciditate în elaborarea acțiunii;
Ocazionali – pentru care actul criminal constituie un accident neprevăzut, la o personalitate aparent echilibrată, produs din necesitate, neglijență, imprudență, privațiuni.
Anormali (cazuri clinice)
Oligofreni – comit diverse acte criminale, datorate pe de-o parte marii lor sugestibilități, pe de altă parte, lipsei de discernământ.
Deteriorați mintal, demenți – comit acte puțin elaborate, cu scopul de a-și satisface unele dorințe elementare.
Schizofreni – comit crime bizare, uneori omor patologic, de neînțeles, mai frecvent asupra membrilor familiei.
Persoane cu deliruri sistematizate în cadrul paranoia – crima fiind consecința unui conținut delirant al gândirii.
Epilepticii – în timpul raptusului sau în timpul stării crepusculare postcritice pot executa acte de mare cruzime; prezintă impulsivitatea, ca tulburare intercritică.
Personalități dizarmonice – comit majoritatea actelor criminale datorită polimorfismului simptomatic consecutiv dizarmonizării lor structurale, potențialului antisocial polivalent, labilității afective, consumului de alcool și droguri potențatoare de comportament antisocial.
Cea mai eficientă acțiune de prevenire a agresivității și de reducere a izbucnirii acesteia este capacitatea pe care indivizii componenți ai unei societăți o au de a identifica prin cunoaștere manifestările agresivității și posibilitatea de anihilare a acesteia printr-un comportament adecvat.
I.3 Aspecte teoretice privitoare la conceptul de stres
Despre stres, concept care a generat și generează în continuare destule controverse și nedumeriri, s-au publicat, după introducerea lui în știință de către Selye, o multitudine de articole și monografii, estimate la 120.000 până în 1981. Cu toate acestea problematica stresului, în special a celui psihic, continuă să anime atât atenția specialiștilor, cât și a maselor largi, termenul de stres fiind ancorat puternic și în limbajul cotidian. Acest capitol reprezintă o încercare de a prezenta succint câteva perspective moderne de abordare a problematicii legate de stres.
I.3.1 Etimologie. Repere istorice
Nu se cunoaște exact când a fost folosită pentru prima dată noțiunea de stres în limbajul psihologic, diferite surse indicând ani diferiți, dar cert este faptul că conceptul a cunoscut o răspândire rapidă datorită teoriei lui H. Selye. Acesta explică etimologia cuvântului "stres" ca provenind parțial din abrevierea cuvântului englezesc "distres", parțial din cuvântul "estrece" din vechea franceză, ce aveau înțelesurile de "constrângere, suferință", și derivate din latinescul "strictus", participiul trecut a lui "stringere", cu înțelesul de "a trage (din) greu". Termenul de "stres" desemnează o serie de substantive înrudite ca înțeles dar cu nuanțe ce pot diversifica sensul: încordare, presiune, povară, forță, efort, solicitare, tensiune, constrângere etc.
Așa cum observă mai mulți autori toate organismele vii există în virtutea legității adaptării, fenomen sesizat pe plan istoric cu mult înaintea celui de stres, ultimul fiind văzut adesea atât drept sursă cât și consecință a unei adaptări prin mecanisme de apărare rămase primitive și inadecvate vieții contemporane.
Încă Hippocrate, susținut mai recent de Cl. Bernard, vehiculează ideea privind capacitatea organismului de a-și menține constante condițiile interne de viață, idee dezvoltată de fiziologul american Walter B. Cannon care introduce termenul de "homeostazie" ce indică această capacitate. Cannon demonstrează existența numeroaselor mecanisme homeostatice specifice de natură fiziochimică, enzimatică, endocrină și nervoasă, mecanisme ce protejează organismul contra unor agenți perturbanți.
Considerat ca fiind cel mai important precursor al teoriei stresului, Cannon studiază reacțiile organismului în situații de urgență și în particular reacția cunoscută sub numele de "fight or flight". Datorită acestei reacții, oamenii, ca și animalele, vor alege între a lupta sau a încerca să fugă de situația care devine amenințătoare pentru ei. Cannon dovedește experimental rolul secreției de adrenalină în adaptarea organismului la stimulii din mediu în situațiile de urgență (emergency reactions).
O contribuție importantă la problematica adaptării, și indirect a stresului, au adus-o și alți oameni de știință, printre care fiziologul rus I. P. Pavlov, care descoperă mecanismele de apărare prin reflexe condiționate, cu funcție anticipativă, S. Freud cu teoria sa despre nevroza defensivă și mecanismele inconștiente de apărare psihologică, grupul condus de B. G. Ananiev care relevă existența unor tendințe divergente de evoluție a indicatorilor neurovegetativi în starea de emoție, tendințe puse în legătură cu predominarea la nivel individual a reglajului simpatic sau parasimpatic ș.a.
I.3.2. Sindromul general de adaptare
În 1936, fără a menționa încă termenul de stres, H. Selye publică un articol despre tendința organismului de a reacționa stereotip la diferiți agenți chimici, fizici și biologici, descriind această tendință sub denumirea de "sindrom general de adaptare" (SGA), ea cuprinzând totalitatea mecanismelor nespecifice, capabile să asigure mobilizarea resurselor adaptative ale organismului în fața agresiunii care-i amenință integritatea morfologică sau a constantelor sale umorale. Geneza conceptului de sindrom general de adaptare este legată de observația lui Selye că boli complet diferite, dincolo de manifestările specifice, au un corolar de manifestări comune: stare generală alterată, inapetență, tulburări digestive, dureri articulare și musculare, febră etc.
Selye descrie trei stadii distincte ale evoluției sindromului general de adaptare:
stadiul reacției de alarmă, care cuprinde două faze: de "șoc" și de "contrașoc";
2) stadiul de rezistență (de revenire sau de "contrașoc prelungit");
3) stadiul de epuizare.
În faza acută de șoc a reacției de alarmă rezistența generală a organismului scade sub cea medie. Dacă agentul nociv este foarte intens și/sau incompatibil cu viața, survine moartea, iar dacă organismul supraviețuiește se instalează faza de contrașoc, când are loc mobilizarea generală a forțelor de apărare ale organismului până la instalarea unei stări de rezistență cu caracter adaptativ și corespunzătoare situației date, capacitatea de rezistență a organismului crescând peste medie. În stadiul de rezistență organismul pare că s-a adaptat la situație, comportându-se relativ normal dar cu persistența modificărilor din faza de contrașoc a reacției de alarmă. Stadiul de epuizare se dezvoltă în cazul în care agentul nociv continuă să acționeze iar adaptarea, obținută cu prețul reacțiilor de contrașoc prelungit, nu mai poate fi menținută. Rezistența scade din nou sub medie, iar îndată ce resursele se epuizează viața încetează .
Selye explică caracterul trifazic al SGA prin faptul că "energia de adaptare" a organismului este finită și epuizabilă. El menționează o energie de suprafață, reversibilă, și o energie de profunzime, finită. Acest stoc de energie de adaptare nu este măsurabil, dar diferă în limite largi de la individ la individ.
Trebuie menționat faptul că în legătură cu valabilitatea schemei SGA ca presupus mecanism unic al adaptării și introducerea noțiunii de "energie de adaptare" ca forță vitală, consumabilă, presupusă a fi programată genetic într-o cantitate fixă și nemăsurabilă au fost formulate mai multe obiecții și critici argumentate.
I.3.3. Definirea conceptului general de stres
Orice situație care solicită mecanismul de adaptare creează stres, fenomen pe care Selye îl definește ca fiind orice răspuns al organismului consecutiv oricărei cerințe sau solicitări exercitate asupra organismului de către un evantai larg de agenți cauzali – fizici, chimici, biologici, psihici etc. În cazul acțiunii de mai lungă durată a agentului stresor acest răspuns îmbracă forma SGA, putând – în caz extrem – parcurge toată gama modificărilor SGA și suprapunându-se complet pe toată "suprafața" acestuia. Un aspect vizat de criticile formulate la adresa teoriei lui Selye este accentul exagerat pus pe nespecificitate și neglijarea elementelor specifice. Astăzi reacțiilor nespecifice le sunt adăugate și cele trei tipuri de specificitate: de situație, de personalitate și de răspuns (L. Levi)
Alăturat termenului de stres, Selye introduce și noțiunea de "boală de adaptare". El recunoaște că nu există boală a cărei unică și exclusivă cauză ar fi stresul. Dar un stres prea puternic poate determina prăbușirea mecanismelor de apărare ale organismului.
Tentativele contemporane de definire a stresului în general (indiferent de natura sa: fizică, biologică sau psihică) au condus la o diversificare de sensuri ale cuvântului "stres", înțeles ca:
a) element al lumii externe inductor al unei reacții de constrângere intensă a ființei umane;
b) proces reacțional fiziologic indus de aceste agresiuni exterioare;
c) dezechilibru dintre exigențele exterioare și posibilitățile organismului de ale face față.
Iamandescu concluzionează asupra conceptului general de stres că el reprezintă o stare de tensiune a întregului organism (atât compartimentul somatic, cât și cel psihic) apărută în cadrul unui dezechilibru marcat între solicitări (ale mediului) și posibilități (ale organismului).
În calitate de componente fundamentale ale stresului apar:
stresorii (sursele de stres);
reacțiile la stres și/sau consecințele lui;
particularitățile individuale care mediază comportamentul în stres.
Simptomele stresului pot fi clasificate în:
a) fizice (dureri de cap, tulburări cardiovasculare, deficiențe gastrointestinale, alergii, probleme dermatologice, tulburări ale somnului și cele ale respirației etc.);
b) psihologice (probleme emoționale și cognitive, precum, insatisfacția muncii, depresia, anxietatea, plictiseala, frustrarea, izolarea, resentimentul etc.);
c) comportamentale: a) cele referitoare la persoană (evitarea lucrului, utilizarea alcoolului și drogurilor, pofta exagerată sau diminuată de mâncare, agresivitatea față de colegi sau membrii familiei, probleme interpersonale etc.); b) cele cu impact organizațional (absenteism, fluctuație profesională, predispoziție spre accidente, productivitate scăzută etc.).
I.3.4 Tipuri și forme de stres
În literatura de specialitate sunt descrise mai multe forme de stres: stresul ambiental, având ca factori principali zgomotul, căldura/frigul, trepidațiile, poluarea aerului, radiațiile etc.); stresul gravitațional, având ca factori principali imponderabilitatea și accelerația; stresul urban, având ca factori principali zgomotul, aglomerația, poluarea; stresul hiperbar, având ca factor principal presiunea atmosferică ridicată; tehnostresul, având ca factor principal excesul informațional; stresul prenatal și neonatal, având ca factor principal hipoxia; ș.a.
Selye descrie stresul ca având patru variații fundamentale, dispuse pe două dimensiuni: distresul vs. eustresul și hiperstresul vs. hipostresul. Termenul de "eustres" desemnează nivelul unei stimulări psihoneuroendocrine moderate, optime, care menține echilibrul și tonusul fizic și psihic al persoanei, starea de sănătate și induce o adaptare pozitivă la mediu. Stresul ce depășește o intensitate critică, a cărei valoare variază în limite largi de la individ la individ, este desemnat prin termenul de "distres". Distresul este provocat de supraîncărcări, suprastimulări intense și prelungite, care depășesc resursele fiziologice și psihologice personale, rezultând scăderea performanței, insatisfacție, tulburări psihosomatice și fizice. Termenul de "hiperstres" desemnează un nivel de suprastimulare ce depășește limitele adaptabilității ducând de la suprasolicitarea mecanismelor adaptative până la epuizarea lor, în vreme ce termenul de "hipostres" desemnează un nivel de substimulare ce duce la o lipsă de auto-realizare manifestată prin imobilitate fizică, plictiseală și deprivare senzorială.
Clasificarea lui Selye este completată de alți autori cu alte tipuri de stres și agenți stresori, utilizând variate criterii. Astfel, se diferențiază stresul acut sau de scurtă durată (durează minute, ore) și stresul cronic sau de lungă durată (durează zile, luni); stresul cumulativ (longitudinal) și stresul multiplu (transversal) sau independent; stresori majori, minori și potențiali; stresori centrali și periferici; stresul informațional stresori cu acțiune continuă și respectiv discontinuă, intermitentă, iar pe de altă parte, stresori unici sau repetați; agenți fizici și psihologici sau mentali și sociali, existând și forme combinate.
I.4 Aspecte specifice vârstei subiecților aleși
Din perspectiva psihologiei, intervalul 30 – 35 de ani, ales pentru încadrarea eșantionului de subiecți al prezentei cercetări prezintă anumite particularități.
În primul rând, conform lucrării „Psihologia vârstelor”, acest interval este inclus în „perioada tinereții”, care, conform autorilor, Ursula Șchiopu și Emil Verza, începe la vârsta de 24 de ani și se încheie în jurul cele de 35 de ani.
În al doilea rând, conform autorilor menționați mai sus, perioada tinereții poate fi împărțită în trei subcategorii astfel: între 24 și 28 de ani – etapa de adaptare, între 28 și 32 de ani – etapa de implantație și între 32 și 35 de ani – etapa de stabilitate realtivă. Subiecții aleși se încadrează, astfel, în ultimele 2 etape.
Subetapa de la 28 la 32 ani devine de implantație mai consistentă în muncă și de identificare verticală mai complexă în cerințele profesiunii. S-a reușit adaptarea la orarul de muncă și la ritualul de muncii. În familie responsabilitățile educative și gospodărești se multiplică. Se poate să mai apară un copil. Întotdeauna, extinderea familiei pune probleme legate de orarul familiei, aprovizionarea și satisfacerea trebuințelor ei. Distracțiile devin din ce în ce mai puține în familie. Cerința de supraveghere a copiilor stă la baza acestei modificări de program al familiei. Crește lectura de specialitate și volumul informațiilor legate de educație, sănătate, etc.
Subetapa de la 32 la 35 de ani aduce un nou cerc de integrare socio-profesională. Statul social profesional este în progres. Statutul social profesional este din nou în progres. Experiența profesională devine mai suplă. Contribuția mai multilaterală. Are loc și extinderea relațiilor oficiale pe verticală. În familie, viața se stabilizează. Acestea acționează asupra întregii activități psihice, inclusiv asupra capacităților senzoriale perceptive, intelectuale, aptitudinale, asupra intereselor, aspirațiilor, etc.
Toate aceste relevă faptul că perioada tinereții se caracterizează prin intensificarea sinuoasă a identificării profesionale și a integrării diferențiate în rolurile și statutele sociale, dobândite de adeziune, pe care le cuprinde viața socială la un moment dat.
Această scurtă prezentare a caracteristicilor persoanelor aflate în perioada tinereții este utilă pentru lucrarea de față, deoarece susține anumite caracteristici psihologice și comportamentale, pe care, le-ar fi dezvoltate subiecții, în mediul sociale. Totuși, aflându-se în mediu de detenție, dezvoltarea lor nu se realizează conform tendințelor normale, prezentate mai sus, fapt ce trebuie avut în vedere în momentul conceperii metodelor cercetării și analizării rezultatelor obținute.
I.5 Mediul Penitenciar – Perspectivă psihologică
I.5.1 Adaptarea la stresul din detenție
O cercetare efectuată asupra efectelor stresului generat de mediu a scos în evidență importanța amenințării percepute și controlul ei. În acest articol închisorile își prezintă locatarii cu cea mai proastă combinație dintre amenințarea acută și controlul redus, care sporește potențialele consecințe negative ale vieții de acolo. În plus, acum, când pedeapsa penală a devenit scopul recunoscut al detenției, potențialele condiții vătămătoare din închisoare se vor înrăutăți. Mărirea perioadelor medii de detenție, ca rezultat al recentelor reforme în sistemul de aplicare a sentințelor, implică încarcerarea condamnaților pe perioade mult mai lungi de timp. Prin urmare, aceștia vor fi obligați să transforme o strategie de scurtă durată ce îi ajută să facă față stresului într-un adevărat stil de viață. Într-adevăr, adaptările la nivelul ridicat de stres din închisoare pot impune grave, și uneori permanente, efecte psihologice asupra celor care le dezvoltă pe perioade de detenție foarte lungi, le aplică în condiții de privațiuni extreme, sau le folosesc ca arme împotriva tratamentelor extrem de brutale.
Dintre persoanele obligate să se adapteze la stresul extrem din închisoare se desprind câteva modele clare. Mulți deținuți își dedică marea parte a timpului cât se află închiși pentru a dezvolta strategii care să minimizeze riscurile și pericolele încarcerării. Așa cum spune cititorilor, simplu și direct, un raport recent al Asociației Membrilor Baroului American:
„Ca deținuți, veți fi vulnerabili. Pentru că închisorile sunt supraaglomerate, și din cauza modului în care au fost proiectate, acum ofițerilor supraveghetori le este imposibil să observe în permanență ce fac prizonierii în celulele lor sau în alte părți. Prin urmare, dacă ați refuzat să vă împărțiți bunurile personale cu un alt deținut, să cumpărați acele obiecte specifice obligatorii de la responsabilul cu aprovizionarea, să faceți sex cu alți deținuți, sau să faceți orice altceva ce colegii de detenție doresc de la voi, ați putea fi bătuți, înjunghiați, violați sau chiar uciși.”
Nu e surprinzător faptul că unii prizonieri devin obsedați de siguranța personală și folosesc vigilența extremă ca armă de apărare pentru a nu cădea pradă lumii ostile ce îi înconjoară.
Alții învață să afișeze o mască de condamnat dur, care îi ține pe ceilalți la distanță. Într-adevăr, așa cum a spus un cercetător specializat în închisori, Richard McCorkle, în anul 1992, mulți prizonieri „cred că până când un condamnat nu își poate crea o imagine convingătoare a potențialului său violent, va fi aproape sigur dominat și exploatat pe toată durata detenției sale.” Transformări precum cea a imaginii exterioare cer ca reacția emoțională a individului să fie cântărită cu grijă. Astfel, deținuții se luptă să își controleze și suprime reacțiile emoționale interne la evenimentele ce îi înconjoară. În mediul de detenție, recunoașterea vulnerabilității în fața persoanelor din imediata apropiere poate fi periculoasă pentru că atrage după sine exploatarea. Așa după cum a scris odată un experimentat administrator de închisoare, Paul Keve: „ Închisoarea este o junglă greu de controlat, unde cel agresiv și puternic îl va exploata pe cel slab, iar cel slab este înspăimântător de conștient de acest fapt.” Din acest motiv, cele mai multe forme de apropiere între oameni trebuie reprimate. Mulți prizonieri sunt obligați să devină „auto-supraveghetori” abili, care calculează efectele anticipate pe care fiecare aspect al comportamentul lor le poate avea asupra restului populației din închisoare, și își fac din acest fel de control o a doua natură.
Prizonierii care depun eforturi mari, atât la nivel emoțional, cât și la nivel comportamental, ca să își compună o mască inaccesibila și impenetrabilă riscă înstrăinarea, monotonia emoțională și distanțarea, precum și izolarea față de interacțiunile sociale. Unii învață să își găsească siguranța în absența socială, devenind cât se poate de detașați și invizibili pentru ceilalți. Acești deținuți se retrag profund în ei înșiși, nu au încredere realmente în nimeni, și se adaptează stresului închisorii ducând o viață izolată de tăcută disperare. Situația este agravată de tensiunea enormă pe care locurile de detenție o creează asupra relațiilor de familie sau a altor relații personale. Privațiunile, atât cele de ordin economic, cât și cele din planul relațiilor interumane, impuse celor dragi, alături de dificultățile concrete asociate unei vizite la închisoare (ce pot merge de la mici inconveniente și până la umilința totală) au o influență semnificativă, și uneori decisivă, asupra deja fragilei legături a multora dintre deținuți cu lumea exterioară. Nu ne surprinde faptul că pentru anumiți deținuți – mai ales cei ce execută sentințe foarte lungi – astfel de închistări și izolări auto-impuse funcționează ca o reacție de apărare împotriva unei anticipate pierderi a acestui gen de suport social din exterior.
Mulți deținuți manifestă și o letargie extremă în rutina zilnică, precum și dependență crescută față de structurile instituției și față de procedurile acesteia, destinate a le dirija și organiza comportamentul. În cazuri extreme, apatia deținuților și pierderea capacității de a-și iniția un mod de comportare propriu se apropie foarte mult de simptomele unei depresii clinice. Mai ales prizonierii cu sentințe lung sunt vulnerabili la această formă de adaptare psihologică. Într-adevăr, Taylor a scris că deținutul pe termen lung „are reacții lipsite de fermitate, ce aduc cu lentoarea și comportamentul automatic al unui gen foarte limitat, este lipsit de chef și letargic” De fapt, Jose – Kampfner a făcut o analogie între condiția condamnatelor pe termen lung și cea de bolnav cronic, care trăiesc „această moarte existențială, lipsită de sentimente, desprinsă total de ce se află în exterior…și adoptă această atitudine deoarece le ajută să facă față situației.”
Unele dintre aceste reacții psihologice au fost observate în câteva sindromuri clinice oficial recunoscute ce confirmă potențialul patogen al anumitor situații limită. „Tulburarea situației de tranziție” – o afecțiune prezentată în a doua ediție a Manualului Statistic de Diagnosticare (Diagnostic and Statistical Manual), care se utiliza înainte de 1980, și-a concentrat atenția asupra consecințelor clinice ale expunerii la stresul situațiilor extreme sau asupra traumelor de genul celor pe care închisoare le produce asupra multor condamnați. Totuși, problemele legate de specificitatea diagnosticării acestei categorii, precum și faptul că aspectele traumatizante ale situației ce produce această tulburare adeseori nu numai că nu au fost trecătoare, dar au produs probleme psihologice cronice, care au persistat mult timp după expunerea la situația propriu-zisă s-a încheiat, au condus către definirea „tulburării cauzate de stresul post-traumatic” (post-traumatic stress disorder: PTSD) Simptomele PTSD includ depresia, amorțeala emoțională, anxietatea, izolarea, hipervigilența, și alte reacții asociate. De curând, clinicienii au propus ca această categorie de diagnostic a tulburării generate de stresul post-traumatic să fie reevaluată pentru a include ceea ce a fost denumit „complexul PTSD”, o tulburare care descrie mai bine diversele efecte simptomatice ale „traumelor repetate și prelungite, sau ale profundelor modificări de personalitate ce apar în captivitate.”Herman, J. (1992). Spre deosebire de PTSD clasic, care se crede că apare ca urmare a unor evenimente relativ definite, complexul PTSD derivă dintr-o mult mai gravă expunere care apare, de regulă, în timpul încarcerării. Poate evolua într-o depresie prelungită, apatie, și dezvoltarea unui sentiment profund de deznădejde, ca preț psihologic plătit pe termen lung pentru adaptarea la o situație opresivă: „La persoanele condamnate, furia umilinței se adaugă la povara deprimării…În timpul captivității, prizonierii nu își pot exprima furia față de agresor; a face asta înseamnă a-și pune viața în primejdie.”Herman J. (1992)
Când deținuții devin frustrați, supărați, și au reacții pline de furie împotriva condițiilor la care sunt supuși, și alte tipuri de reacții sunt posibile. Închisoarea constituie un „atac dăunător asupra stimei de sine a deținuților,” și multora dintre condamnați le este greu să își controleze impulsurile ostile în fața acestui atac. Unii își canalizează aceste sentiment agresive imaginând scenarii elaborate de răzbunare pe care să le pună în practică după eliberare, iar alții izbucnesc violent chiar în timpul condamnării. Deșii unii au susținut că trecutul violent dinainte de încarcerare poate anunța comportamentul agresiv din închisoare, stresul din timpul încarcerării crește probabilitatea imediată de apariție a violenței. Închisorile sunt medii de viață extrem de periculoase, în special cele americane. De exemplu, există dovezi care arată ca rata omorurilor în închisorile din SUA este de aproximativ 14 ori mai mare decât în închisorile din Anglia. Pentru unii prizonieri, persecutarea violentă devine o strategie brutală care le facilitează propria supraviețuire prin impunerea destructivă asupra celorlalți a unei impresii de sine degradate, căpătând astfel o ușoară, dar greșită, senzație de superioritate. Coggeshall a descris o formă periculoasă, dar, din nefericire, foarte comună, de manifestare a acestui fapt: „ În închisoare, deținuții se confruntă cu opoziția gardienilor, cu violența celorlalți condamnați, cu lipsurile încarcerării în sine. Una din metodele lor de răzbunare este umilirea și agresarea sexuală a colegilor de detenție.” Într-adevăr, teama de agresiunile sexuale ajunge să domine viața unora dintre prizonieri iar cei care le cad victimă suferă adeseori profunde consecințe psihiatrice după ce sunt eliberați.
Cu siguranță, stresul detenției este un test extrem al forței și rezistenței fondului psihologic al prizonierului. Unii nu trec testul. Astfel, un alt grup de deținuți se adaptează la suferințele încarcerării prin manifestarea clară a unor tulburări psihologice diagnosticabile – depresii, paranoia și psihoze. Cercetări efectuate în ultimii douăzeci de ani au indicat că între 12 și 24% din deținuți ar trebui să primească tratament psihiatric. Totuși, un studiu californian a arătat că aproximativ 13% din populația penitenciarelor a suferit „tulburări mentale grave” (de exemplu, tulburări neurobiologice, schizofrenie, tulburări de afectivitate) care nu au fost detectate de personalul instituțiilor corecționale. Doar în sistemul din California, acest procentaj se traduce la 18 000 de deținuți, sau chiar mai mulți, cu grave tulburări psihice ale căror probleme nu sunt identificate și, prin urmare, rămân totalmente netratate.
Unii dintre acești deținuți reacționează la stresul încarcerării luându-și viața. Diverse studii au arătat o rata ridicată a sinuciderilor printre condamnați, comparativ cu restul populației. Cel puțin un studiu a arătat că intervenția psihoterapeutică ar putea avea un efect semnificativ în reducerea ratei sinuciderilor, iar altul a semnalat că, în ciuda faptului că este cauza celui mai mare număr de decese în închisoare, suicidul a fost și „cauza mortalității din penitenciare cu cel mai mare potențial de a fi fost prevenită”. Totuși, atitudinea care domină acum în instituțiile corecționale americane, respectiv „închisoarea ca pedeapsă”, înseamnă că mulți dintre membrii personalului nu sunt preocupați de consecințele psihologice ale condițiilor dure de detenție. Într-adevăr, dată fiind perioada de timp în care acest mod de gândire a fost dominant, există o nouă generație de angajați ai instituțiilor corecționale care nu au cunoscut niciodată vremurile când prima menire a închisorii era să determine modificări pozitive asupra deținuților, sau epoca în care cel puțin unii dintre ei erau pregătiți să fie sensibili la tendința psihologic-nocivă și contrară reabilitării a mediului din penitenciare.
Nivelul ridicat al maladiilor sociale și psihologice printre prizonieri ar trebui să servească drept avertisment referitor la potențialul dăunător al mediului specific închisorilor. Totuși, aici se interpune, în mod tipic, un argument individualist, pentru a șterge semnificația ratei acestor incidente care evaluează potențialul distructiv al condițiilor de detenție excesiv de dure. El se referă la faptul că prizonierii au adus cu ei aceste probleme – le-au „importat” în închisoare, ca să spunem așa – absolvind astfel până și cel mai dur și deteriorat mediu de detenție de responsabilitatea cauzală a prăbușirii celor încarcerați. Sunt necesare câteva observații pentru a plasa această controversă în context. Prima este aceea că estimările tulburărilor psihologice printre cei închiși par a fi crescut substanțial față de ceea ce se aștepta din alte studii legate de relația dintre infracțiune și boala psihică. Într-adevăr, deținuții (trebuie specificat că, virtual, se presupunea că toți erau sănătoși la data condamnării lor) sunt între 5 și 30 de ori mai predispuși la a fi diagnosticați cu o gravă tulburare mentală decât restul populației; pare puțin probabil ca astfel de disproporții izbitoare să nu reflecte cel puțin o anumită contribuție a încarcerării în sine. A doua observație este că administrațiile penitenciarelor au datoria de a trata bolile psihice la fel ca și pe cele fizice ale celor pentru care și-au asumat, în mod efectiv, controlul total. Dacă un așa extraordinar de mare număr de prizonieri întră, cu adevărat, în sistemul penal având tulburări psihice anterioare grave, atunci resursele terapeutice ale sănătății mentale sunt chiar mai ineficiente decât și-a imaginat cineva vreodată. Această criză cere o atenție imediată și va avea implicații enorme pentru alte aspecte ale sistemului penal – cel puțin pentru schimbarea modelelor actuale ale responsabilității legale, astfel încât acestea să se adreseze mai bine problemelor legate de starea mentală, introducând monitorizări intensive ale prizonierilor la data încarcerării pentru a determina modul corespunzător de cazare și programe de tratament, și creând mai multe unități corecționale specializate și sporind resursele pentru sănătatea mentală a deținuților. Totuși, acestea sunt exact genul de probleme cărora nu li s-a acordat importanță, sau au fost chiar complet ignorate în ultimii câțiva zeci de ani. Iar în final, faptul că există posibilitatea ca atât de mulți deținuți să sufere de tulburări psihice serioase anterior încarcerării reclamă, încă odată, nevoia stringentă de îmbunătățire a condițiilor potențial dăunătoare din penitenciare. Foarte puțini dintre specialiști ar putea pune sub semnul întrebării faptul că expunerea la situații de stres, teamă și durere nu pot duce decât la înrăutățirea celor mai multe forme de tulburări psihice.
Pentru orice om privarea de libertate în mediul penitenciar constituie o situație deosebită, cu puternice rezonanțe în mediul său de viață, atât pe durata detenției cât și după aceea, în libertate.
Frustrarea afectivă și informațională, lipsa comunicării, veșnicul interes față de aspectele personale și materiale nu mai lasă loc întotdeauna soluțiilor morale la problemele cotidiene.
Pentru persoana condamnată, mediul penitenciar ridică cel puțin două probleme importante: de adaptare la mediul penitenciar și de evoluție ulterioară a personalității sale.
În mediul penitenciar se asistă deseori la reorganizări negative ale valorilor personale, diminuându-se receptivitatea la procesul de reeducare desfășurat în penitenciar, motivat și de faptul că normele după care deținuții își conduc activitățile și relațiile interumane trădează uneori un sistem de "nervi" inferior, o raportare la bine și la rău prin prisma intereselor personale, un nivel scăzut de moralitate.
I.5.2 Dependența de structura și contingențele instituționale
Printre alte lucruri, instituțiile de deținuți îi obligă pe aceștia să renunțe la libertatea și autonomia de a face alegeri și a lua decizii proprii și acest proces impune ceea ce este o corecție grea pentru majoritatea oamenilor. Într-adevăr, unii oameni niciodată nu se adaptează acesteia. În timp, oricum, deținuții trebuie să se adapteze reducerii la tăcere a propriei inițiative și independenței pe care închisoarea o impune și să devină din ce în ce mai dependenți de contingențele instituționale cărora cândva le-au opus rezistență. În cele din urmă poate părea mai mult sau mai puțin normal să fie contestat controlul semnificativ asupra deciziilor zilnice și, în stadiile finale ale procesului, câțiva deținuți pot ajunge să depindă mult de cei care iau hotărârile în instituții pentru a face alegeri proprii și pentru a avea încredere în structura și programul instituției în organizarea rutinei lor zilnice. Deși se ajunge mai rar la un asemenea grad , unii oameni își pierd capacitatea de a-și instrui ei înșiși comportamentul și discernământul de a lua decizii proprii. Într-adevăr, în cazuri extreme, persoanele temeinic instituționalizate pot deveni extrem de lipsite de confort atunci când și în cazul în care libertatea și autonomia anterioară este redată.
Un aspect puțin diferit al procesului implică crearea dependenței de instituție pentru a controla comportamentul cuiva. Instituțiile de corecție obligă deținuții să se adapteze la o rețea minuțios elaborată cu restricții și limite foarte clare și specifice, consecințele încălcării acestora putând fi grabnice și severe. Închisorile impun o supraveghere atentă și continuă, și sunt prompte în a pedepsi (și uneori a pedepsi cu severitate) încălcările regulilor restrictive. Procesul instituționalizării în centrele de corecție îi pot îngrădi complet pe cei închiși cu limite externe, îi pot îngropa atât de adânc într-o rețea de reguli și ordine, și să-i obișnuiască complet cu sisteme de constrângere extrem de vizibile încât stăpânirea de sine internă se atrofiază sau, în special în cazul tinerilor închiși, eșuează în a se dezvolta complet. Astfel instituționalizarea sau privarea de libertate îi fac pe unii oameni atât de dependenți de constrângerile externe încât își pierd treptat capacitatea de a se baza pe structura internă și limitele personale autoimpuse în a-și ghida acțiunile și a-și stăpâni conduita. Dacă și în momentul în care această structură externă este îndepărtată persoanele sever instituționalizate pot descoperi că nu mai știu cum să rezolve lucrurile pe cont propriu, sau cum să se abțină de la a face acele lucruri care sunt în fond dăunătoare și autodistructive.
I.5.3 Hipervigilența , neîncrederea interpersonală și suspiciunea
În plus, deoarece multe închisori sunt locuri evident periculoase din care nu există ieșire sau scăpare, deținuții învață repede să devină hipervigilenți și mereu în alertă asupra semnelor de amenințare sau de risc personal. Întrucât pericolele sunt mari, și pentru că sunt oameni în preajma lor care urmăresc să profite de starea de slăbiciune sau să exploateze neglijența sau neatenția, adesea rezultatul este neîncredere interpesonală și suspiciune. Unii deținuți învață să proiecteze o convingere solidă de răufăcător care-i ține pe toți ceilalți la distanță. Într-adevăr, după cum spunea un cercetător în materie de arest, mulți condamnați "cred că în afară de cazul când un deținut reușește să construiască în mod convingător o imagine care exprimă potențialul pentru violență, este posibil să fie dominat și exploatat pe întreaga durată a sentinței sale".
Studiul lui McCorkle asupra unei închisori de maximă securitate din Tennessee a fost unul din puținele studii care a încercat să determine sub raport cantitativ tipurile de strategii comportamentale pe care deținiții raportează a le folosi pentru a supraviețui mediilor de detenție periculoase. El a descoperit că "frica apărea în conturarea stilurilor de viață a multora din bărbați", că aceasta condusese peste 40% din arestați să evite anumite locuri ale închisorii cu risc ridicat, și aproape un număr egal de deținuți au raportat petrecerea timpului liber în celulele lor ca o precauție împotriva persecutării. În același timp, aproape trei sferturi au raportat că fuseseră forțați să "devină dur" cu alt întemnițat pentru a evita persecutarea și mai mult de un sfert au ținut aproape "un cuțit" sau o altă armă cu care să se apere. McCorkle a descoperit că vârsta era cel mai bun anticipator al tipului de adaptare al unui arestat, cu cei tineri fiind mult mai indicat să se folosească strategiile de evitare a agresivității decât cu cei mai în vârstă.
I.5.4 Supracontrolul emoțional, sentimentul de înstrăinare și îndepărtarea psihologică
Conturarea unei asemenea imagini exterioare necesită răspunsuri emoționale care trebuie să fie atent măsurate. Astfel, deținuții se luptă să-și controleze și să-și stăpânească propriile reacții emoționale interne la evenimentele din jurul lor. Supracontrolul emoțional și o lipsă generalizată de spontaneitate poate apărea drept rezultat. Acceptările de vulnerabilitate la persoanele din mediul apropiat de deținere sunt potențial periculoase pentru că provoacă exploatarea. După cum a scris cândva un conducător de închisoare cu experiență: "Închisoarea este numai o junglă unde cei agresivi și cei puternici îi vor exploata pe cei slabi, și cei slabi sunt extrem de conștienți de aceasta". Unii deținuți sunt obligați să devină în mod remarcabil supraveghetori competenți care prevăd efectele anticipative pe care le-ar putea avea fiecare aspect al comportamentului lor asupra restului de populație din închisoare, și să se străduiască să facă asemenea estimări.
Deținuții care muncesc atât la un nivel emoțional cât și comportamental pentru a dezvolta o "mască de închisoare" care este nedezvăluită și impenetrabilă riscă înstrăinarea de ei înșiși și de alții, pot dezvolta un caracter emoțional categoric care devine cronic și epuizant în interacțiunea și relațiile sociale, și descoperă că au creat o distanță permanentă și fără vreun punct de legătură între ei și ceilalți oameni. Mulți din cei pentru care masca devine în mod special compactă și folositoare în închisoare descoperă că mijlocul de constrângere împotriva implicării într-o comunicare deschisă cu alții care există acolo i-a condus la retragerea în totalitate de la interacțiunile sociale autentice. Înstrăinarea și îndepărtarea socială de alții este un mijloc de apărare nu numai împotriva exploatării dar și împotriva înțelegerii că lipsa de control interpersonal în mediul înconjurător de detenție face investițiile emoționale în relații, riscante și imprevizibile.
I.5.5 Retragerea și izolarea socială
Unii deținuți învață să găsească siguranța în invizibilitatea socială devenind atât cât este posibil separați de ceilalți într-un mod inobservabil și direct. Retragerea și izolarea socială autoimpusă poate avea ca semnificație faptul că aceștia s-au retras adânc în ei înșiși, realmente neavând încredere în nimeni, și se adaptează la stresul din închisoare ducându-și viețile lor izolate de disperare ascunsă. În cazurile extreme, în special când se combină cu apatia condamnatului și cu pierderea capacității de a-și instrui comportamentul pe cont propriu, stilul de viață se aseamănă mult cu depresia clinică. Deținuții pe termen lung sunt, în special vulnerabili la această formă de adaptare psihologică. Într-adevăr, Taylor a scris că deținutul pe termen lung "înfățișează o monotonie a reacției de răspuns care este asemănătoare cu comportamentul încet, mecanic al unei categorii foarte limitată și el este lipsit de umor și letargic". De fapt, Jose-Kampfner a explicat prin analogie starea deținutelor pe termen lung și cea a persoanelor care sunt în ultima fază a bolii, a căror experiență a acestei "morți existențiale nu poate fi simțită, fiind izolat de lumea exterioară… (și care) adoptă această atitudine pentru că îi ajută să facă față situației".
I.5.6 Acceptarea normelor exploatative ale culturii închisorii
În afară de ascultarea de regulile exprese ale instituției, există de asemenea reguli și norme neoficiale care sunt parte ale culturii și codului nescrise dar esențial instituite care, la un anumit nivel, trebuie să fie respectate. Pentru unii deținuți aceasta înseamnă apărare împotriva periculozității și lipsurilor mediului înconjurător prin adoptarea tuturor normelor sale neoficiale, incluzând unele din valorile cele mai exploatative și extreme ale vieții de detenție. Este de observat că în mod propriu deținuților nu le este dată o cultură alternativă care să și-o atribuie sau la care să participe. În multe instituții lipsa realizării unui program semnificativ i-a privat de actiivități pro-sociale sau într-adevăr valoroase în care să se implice pe perioada detenției. Puțini sunt deținuții cărora le este acordat accesul la o îndeletnicire rentabilă unde pot dobândi competențe semnificative în muncă și câștiga salarii adecvate; tuturor celor care muncesc le sunt stabilite sarcini gospodărești pe care le îndeplinesc în doar câteva ore zilnic. Cu excepții rare – acele câteva state care aprobă vizitele conjugale regulate și destul de rar – le sunt interzise contactele sexuale de orice fel. Încercările de a căuta să rezolve multe din nevoile și dorințele de bază care sunt centrul existenței zilnice în lumea liberă – a se recrea, a munci, a iubi – îi aduc inevitabil mai aproape de o cultură ilicită de detenție care pentru mulți reprezintă singura modalitate evidentă și semnificativă de a fi.
Oricum, după cum am observat mai devreme, cultura de detenție nu este de acord cu nici un semn de slăbiciune și vulnerabilitate, și descurajează exprimarea emoțiilor neprefăcute sau intimității. Și unii deținuți o acceptă într-un fel care promovează o investiție crescândă în reputația cuiva pentru forță și încurajează o atitudine față de ceilalți în care chiar și insultelor aparent nesemnificative, afronturilor sau violențelor fizice trebuie să li se răspundă prompt și instinctiv, uneori chiar cu forță decisivă. În cazuri extreme, eșecul în a exploata slăbiciunea este el însuși un semn de slăbiciune și este văzut ca o invitație la exploatare. În închisorile de bărbați se promovează un fel de hipermasculinitate în care forța și dominarea sunt onorate ca și componente esențiale ale identității personale. Într-un mediu caracterizat de lipsă de putere și pierdere silită, bărbații și femeile deținuți se confruntă cu norme denaturate ale sexualității în care predominarea și supunerea se încurcă și sunt luate drept baza relațiilor intime.
Desigur că, adoptarea deplină a acestor valori poate crea bariere uriașe în contactele interpersonale semnificative din lumea liberă, nu permite căutarea ajutorului adecvat pentru problemele cuiva, și un caracter refractar generalizat în a avea încredere în alții în afara fricii de exploatare. De asemenea poate conduce la ceea ce pare a fi o suprareacție impulsivă, lovind oamenii ca răspuns la cea mai mică provocare care se întâmplă în special cu persoanele care nu au fost socializate cu normele culturii interne în care menținerea respectului interpersonal și a spațiului personal sunt atât de greu de atins. Aceste lucruri sunt adesea încă o parte importantă a procesului de detenție precum și adaptarea la regulile formale care sunt impuse în instituție și li se pare atât de greu de renunțat la punerea în libertate.
I.5.7 Diminuarea simțului valorii de sine și prețuirii personale
Într-un mod caracteristic deținuților nu li se recunosc drepturile personale fundamentale, și pierd controlul asupra aspectelor lumești ale existenței lor pe care majoritatea cetățenilor multă vreme le-au considerat ca fiind bune. Ei locuiesc în spații mici, uneori extrem de înghesuite și deteriorate (o celulă de 60 de picioare² este aproximativ mărimea unui pat de format mare), nu au sau au mai puțin control asupra identității personei cu care trebuie să împartă spațiul (și contactele apropiate sunt necesare), adesea nu au de ales în ce privește timpul de trezire sau culcare, când și ce pot mânca, și așa mai departe. Unii se simt infantili și simt că aceste condiții degradante în care trăiesc servesc la reamintirea repetată a statutului lor social compromis și a rolului social stigmatizat de deținut. Rezultatul poate fi un simț scăzut a valorii de sine și a prețuirii personale. În cazurile extreme de instituționalizare, semnificația simbolică care poate fi dedusă din aceste circumstanțe și din modul de tratare sub-standard impus din afară este adusă pe plan intern; astfel, deținuții pot ajunge să creadă despre ei înșiși ca fiind "tipul de persoană" care merită numai înjosirea și rușinea la care au fost supuși pe perioada detenției.
I.5.8 Reacțiile de tensiune post-traumatică la pedepsele din închisoare
Pentru unii condamnați, detenția este atât de puternică și de dureroasă, psihologic vorbind, că aceasta reprezintă o formă de solicitare traumatică destul de severă pentru a produce reacții de tensiune post-traumatică cândva întrerupte. În plus, acum înțelegem că există anumite lucruri comune de bază care caracterizează viețile multor persoane care au fost condamnate pentru crimă în societatea noastră. Un model al "factorilor de risc" ajută la explicarea interdependenței complexe a întâmplărilor traumatice din copilărie (precum sărăcia, maltratarea abuzivă și neglijentă și alte forme de victimizare) în trecutul social al multor criminali. După cum au observat Masten și Garmezy, prezența acestor traume și factori de mediu riscanți în copilărie duce la creșterea probabilității de a se lovi de o serie întreagă de probleme mai târziu în viață, incluzând delincvența și criminalitatea. Faptul că un procentaj ridicat din persoanele în prezent închise au experimentat traume în copilărie înseamnă, printre alte lucruri, că natura aspră, represivă și neglijentă a vieții în închisoare poate reprezenta un fel de experiență "retraumatizantă" pentru mulți din aceștia. Astfel că, unii deținuți sunt expuși disciplinei dure și categorice din închisoare, apropierii nedorite de conflicte violente și posibilității sau realității de a fi victima unor asalturi fizice și/sau sexuale, nevoii de a negocia intențiile dominatoare ale altora, absenței respectului autentic, având în vedere bunăstarea lor în mediul înconjurător, și așa mai departe, toate fiind destul de familiare. Timpul petrecut în închisoare poate reaprinde nu doar amintirile dar și reacțiile psihologice slabe și consecințele acestor experiențe timpurii și dăunătoare.
Consecințele disfuncționale ale instituționalizării nu sunt întotdeauna evidente imediat odată ce structura instituțională și imperativele procedurale au fost înlăturate. Aceasta este adevărat în special în cazurile în care persoanele rețin un minim din structură indiferent unde re-intră în societatea liberă. În plus, consecințele cele mai negative ale instituționalizării pot apărea mai întâi sub forma haosului intern, dezorganizării, stresului și fricii. Și instituționalizarea a învățat mulți oameni să-și ascundă caracterul intern și să nu-și dezvăluie ușor și deschis sentimentele și reacțiile. Astfel, aparența externă de normalitate și ordine poate ascunde o serie de probleme serioase de adaptare la lumea liberă.
Aceasta este în special adevărat pentru persoanele care se întorc în libertate și cărora le lipsește o rețea de legături apropiate, personale cu oameni care-i cunosc destul de bine încât să-și dea seama că ceva nu este în regulă. În cele din urmă, oricum, când persoanele sever instituționalizate se confruntă cu probleme dificile sau conflicte, în special sub forma evenimentelor neașteptate care nu pot fi planificate dinainte, imensitatea de provocări cu care cei instituționalizați se confruntă în viața zilnică în afara instituției poate deveni copleșitoare. Fațada normalității începe să se deterioreze și persoanele se pot comporta în moduri disfuncționale sau chiar distructive pentru că totalitatea structurii externe și suporturilor pe care s-au bazat pentru a-i ține sub control, îndrumați și echilibrați au fost îndepărtate.
I.5.9 Populații speciale si suferințele vieții de închisoare
Deși oricine intră în închisoare devine subiectul bine cunoscutelor presiuni ale instituționalizării iar prizonierii răspund diferit la variatele grade de schimbări psihologice legate de modul lor de adaptare, este important de precizat faptul ca există prizonieri mult mai vulnerabili in fața acestor presiuni si a suferințelor încarcerării decât alții. Acest fenomen este datorat fie caracteristicilor personale – în cazul deținuților “cu nevoi speciale”, cărora politica închisorii nu le prevede tratamente adecvate – sau datorită condițiilor speciale dure ale încarcerării – în cazul creșterii numărului de captivi în “supermax” sau a numărului de pușcăriași izolați. Aceștia sunt cei care prezintă riscul de a îngreuna transferul din închisoare acasă cu o serie de probleme psihologice și tendința de recidivă. Condiția acestor grupuri speciale de prizonieri este pe scurt discutată in continuare.
A) Deținuți bolnavi mintal și cu deficiențe de dezvoltare
In mod nu tocmai surprinzător poate, bolile mentale și handicapurile sunt cele mai răspândite boli în rândul prizonierilor. De exemplu, un studiu național al deținuților cu deficiențe realizat in 1987 arată faptul că doar 1% dintre ei prezintă deficiențe vizuale, de mobilitate/ortopedice, de auz sau de vorbire, in timp ce un procent mult mai mare dintre ei au tulburări cognitive și psihologice. In completarea acesteia, o cercetare mai recentă, realizată de doi dintre cercetătorii din 1987, conduce la rezultate similare: cu toate că mai puțin de 1% dintre pușcăriași sufereau de forme de invaliditate vizuale, de mobilitate, de vorbire sau de auz, 4.2% aveau probleme de dezvoltare, 7.2% manifestau tulburări psihotice, iar 12% raportau alte tulburări psihologice. Poate fi estimat astfel, pe baza acestui gen de studii, ca mai mult de 20% din deținuții actuali sunt afectați fie de tulburări mintale sau psihologice semnificative, fie de diverse handicapuri.
Mediul penitenciar vine in special cu o serie de probleme de adaptare, care face din închisoare o situație confuză și uneori periculoasă. Pentru deținuții cu probleme, în cazul cărora simptomele uneori nediagnosticate ale bolilor țin tocmai de dificultatea de a menține contactul cu realitatea, de controlul și continua adaptare a emoțiilor și a reacțiilor comportamentale si de deteriorări generale ale înțelegerii și ale învățării, natura regulilor la limită din închisori poate avea in mod special consecințe dezastroase. Totuși, ambele grupuri sunt de cele mai multe ori lăsate să supraviețuiască prin propriile mijloace, fără a le fi luate în seamă nevoile speciale.
În combinație cu dezinteresul pentru tratament din unitățile de corecție, aceste modele comportamentale pot avea un impact semnificativ asupra evoluției deținuților cu vulnerabilități și nevoi speciale. Ciclul vicios în care sunt antrenați pușcăriașii cu probleme este descris de un comentator astfel:
„Neglijența fața de sănătatea mentală a bolnavilor psihici grav afectați, care ajung în final în unități de izolare, a înrăutățit starea multor prizonieri incapabili să le înțeleagă condiția. Acest fapt este valabil în special pentru deținuții plasați la niveluri de îngrijire insuficiente pentru ei, unde refuză să-și ia medicația. Intră aici într-un cerc vicios în care sunt copleșiți de starea lor mentală, cauzând deseori un comportament ostil și agresiv, până la încălcarea regulilor închisorii, când sunt integrați centrelor de izolare ca probleme de management. O dată ajunși in casele de corecție , aceasta regresie poate evolua ascuns pentru perioade de timp considerabile până a primi iar o formă de îngrijire mentală mai atent monitorizată. Acest ciclu se poate repeta și de cele mai multe ori așa se întâmplă.”
B) Prizonierii din „Supermax” sau detenția izolată
În plus, crește numărul prizonierilor care sunt supuși experienței unice, mult mai distructive, a pedepsei prin izolare, în așa numitele „supermax”, unde sunt ținuți în condiții de izolare socială și pentru perioade de timp fără precedent. Acest gen de detenție își creează propria presiune psihologică, care întrerupe uneori definitiv contactul deținutului cu lumea după eliberare. Într-adevăr, există puține forme de detenție cu traume și simptome atât de pregnante ca în cazul deținuților izolați. Studiul literaturii de gen a evidențiat o serie de consecințe psihologice negative pentru izolații pe termen lung: deteriorarea simțului realității, hipersensibilitate la stimuli, disfuncții cognitive (confuzii, pierderi de memorie, fixism), iritabilitate, furie, agresivitate și/sau turbare, violență altfel direcționată, precum înjunghieri, atacuri ale personalului, distrugerea proprietății și violență colectivă, stare de letargie, stare de neajutorare, pierderea speranței, depresie cronică, automutilare și/sau intenții, impulsuri sau comportamente sinucigașe, anxietate și atacuri de panică, căderi emoționale și/sau pierderea controlului, halucinații, psihoze sau paranoia, stare de degradare generală a sănătății fizice și mentale.
Asociația de monitorizare a drepturilor omului susține că există aproximativ 20.000 de persoane încarcerate în sistemul supermax în Statele Unite ale Americii. Cei mai mulți specialiști sunt de părere că numărul acestor unități este în continua creștere. În multe state, marea majoritate a acestor prizonieri se află în detenție pe termen nedeterminat, ceea ce înseamnă practic că vor sta izolați pe toata perioada detenției lor (in caz că nu fac un „raport” de probe incriminatorii referitoare la alți prizonieri). Puține sunt statele care oferă și programe semnificative și eficace de detașare pentru deținuți, ceea ce înseamnă că mulți din cei ținuți în aceste zone de izolare, poate pentru perioade mari de timp, sunt eliberați din aceste condiții extreme de detenție direct în sânul comunității.
I.5.10 Implicații ale tranziției din mediul de detenție spre cel social
Consecințele psihologice ale încarcerării pot reprezenta impedimente semnificative adaptării post-detenție. Ele pot interfera cu tranziția din mediul de detenție spre cel social, să împiedice reintegrarea cu succes a fostului deținut într-o rețea socială și pe un post de muncă și poate compromite posibilitatea deținutului sau a deținutei de a-și asuma rolul de membru al unei familii și de părinte. Gama de efecte include uneori manifestările subtile, dar totodată bine împământenite și cu potențial evolutiv, ale instituționalizării, efectele persistente ale bolilor mentale netratate sau exacerbate in timp, agravarea unor deficiențe de dezvoltare mai vechi care au fost neglijate sau tratate necorespunzător, consecințele patologice ale deținerii in izolare a unui număr mic, dar în continua creștere, de deținuți, care sunt aduși în contact cu mediul comunitar fără nici un program pregătitor. Exista foarte puține sau sunt inexistente dovezile care să ateste faptul că sistemele de penitenciare din țară au răspuns în mod constructiv la aceste probleme psihologice, pe parcursul încarcerării sau la eliberare. Pe parcursul deceniului viitor, impactul acestor niveluri de penitența fără precedent va fi resimțit în comunitățile în care se așteaptă un aflux de fost pușcăriași, care vor aduce cu ei acasă cu o serie de traume psihologice și dezordini psihice.
Implicațiile acestor efecte psihologice pentru viața de familie și pentru cea de părinte pot fi foarte profunde. Părinții care se întorc din perioade de detenție, dependenți încă de structurile și de rutina din penitenciar, nu sunt capabili să organizeze efectiv viața copiilor sau să inițieze o serie de măsuri autonome, acte cerute de responsabilitatea de părinte. Cei care au încă de suferit efectele negative ale adaptării distructive și precaute la viața de închisoare au mari greutăți cu investirea de încredere și de comportamente autentice în relația cu copiii lor. Cei care sunt marcați de o puternică reacție de autocontrol și de alienare în relația cu ceilalți vor avea de lucru în privința disponibilității psihologice și de creștere. Tendințele de retragere socială, de a fi rezervat, de a căuta să fie invizibili socialmente, nu ar putea fi resimțite mai disfuncțional ca în familie, unde e nevoie de apropiere și de spirit de independență. Este cel mai posibil ca îmbrățișarea continuă a multiplelor aspecte negative ale culturii exploatative de penitenciar să bântuie relațiile sociale și pe cele intime, perpetuând neputința de a depăși sentimentul de sine diminuat pe care îl insuflă închisoarea. În mod clar, efectele reziduale ale stresului post traumatic pe care natura penitenciarului îl dezvoltă poate pune în pericol sănătatea mentală a persoanelor care încearcă să se reintegreze în comunitățile lumii libere din care provin. Într-adevăr, există dovezi că părinții încarcerați nu numai că sunt afectați continuu de factorii de risc traumatizanți la care au fost expuși, dar se constată că detenția nu a făcut nimic sau foarte puțin pentru a le asigura instrumentele necesare să-și salveze copiii de potențiale astfel de experiențe distructive.
Aplicarea penitențelor în mod excesiv și disproporționat în ultimele decenii înseamnă nu numai că aria acestor probleme că se va lărgi, dar că factorul de infracționalitate va fi concentrat în special în anumite comunități, ai căror cetățeni au fost aleși ținte pentru intervenția sistemului juridic criminalistic. Societatea noastră e pe punctul de a absorbi nu numai consecințele “turbării de a pedepsi”, care a fost pe larg permisă în ultimul sfert de secol al secolului XX, dar și pe cele ale “neglijării maligne”, care au condus la concentrarea furiei masiv la afro-americani. În mod remarcabil, la începutul deceniului erau mai mulți bărbați tineri de culoare (intre 20-29 de ani) sub controlul sistemului juridic criminalistic (inclusiv eliberarea necondiționată și eliberarea pe cuvânt) decât numărul total al celor din colegii. Totuși, oricare ar fi consecințele și implicațiile pentru reintegrarea în comunitățile din care provin, știm că aceste consecințe și aceste implicații sunt pe punctul de a fi resimțite în aceste comunități în manieră fără precedent, de către familii, iar pentru acești copii, fără comparație cu alte situații. Atunci, deloc în mod surprinzător, un om de știință a prezis că “penitența va constitui cel mai important factor care să contribuie la disoluția și decăderea familiilor de afro-americani in timpul anilor ‘90” și un altul a ajuns la concluzia că “strategiile de control al criminalității sunt un factor major al distrugerii familiei, predominanța familiilor monoparentale, copii crescuți fără tată în ghetou și incapacitatea de a obține slujbe disponibile.”
Sinteza capitolului I
Conceptele fundamentale, utilizate în această lucrare sunt cele de agresivitate, stres și mediu penitenciar, analizat din perspectivă psihologică.
Dacă în mod general agresivitatea se definește ca fiind „o stare a sistemului psihofiziologic, prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de conduite ostile în plan conștient, inconștient și fantasmatic, cu scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unei ființe sau lucru investite cu semnificație, pe care agresorul le simte ca atare și reprezintă pentru el o provocare.” Păunescu, C. (1994) iar stresul este văzut ca reprezentând „o stare de tensiune a întregului organism (atât compartimentul somatic, cât și cel psihic) apărută în cadrul unui dezechilibru marcat între solicitări (ale mediului) și posibilități (ale organismului)” Iamandescu (1997), aceste concepte capătă conotații și valențe speciale în mediul penitenciar.
Capitolul întâi încearcă să surprindă atât aspectele generale ale noțiunilor utilizate cât și particularitățile acestora în mediul ambiental avut în vedere.
De asemenea, prezentarea listei de publicații apărute până la această ora în literatura de specialitate internațională, prezentată în deschiderea acestui capitol, schematizează abordările, teoriile și cercetările efectuate în acest domeniu.
Penitenciarul este un univers revoltător, fascinant, o lume în permanentă implozie psihologică, ale cărei coordonate de existență sunt crima, eșecul, patologicul, stresul, disperarea și neputința. Capitolul 1 schițează dimensiunile acestui univers și structura relațiilor, normele și valorile lui, sistemul de privilegii, raporturile de forța, status-urile și rolurile diferitor persoane, punând accent pe cele două concepte esențiale ale prezentei cercetări: agresivitatea și stresul.
Tot în capitolul 1 sunt prezentate, pe scurt, anumite trăsături specifice intervalului de vârstă cuprins între 30 și 35 de ani, interval în care se încadrează cei 40 de subiecți ai acestei cercetări. Această scurtă prezentare a caracteristicilor persoanelor aflate în perioada tinereții este utilă pentru lucrarea de față, deoarece susține anumite caracteristici psihologice și comportamentale, pe care, le-ar fi dezvoltate subiecții, în mediul sociale. Totuși, aflându-se în mediu de detenție, dezvoltarea lor nu se realizează conform tendințelor normale, prezentate mai sus, fapt ce trebuie avut în vedere în momentul conceperii metodelor cercetării și analizării rezultatelor obținute.
Capitolul II – Metodologia cercetării
II.1 Obiectivele cercetării
Obiectivul major al prezentei cercetări constă în încercarea de a explica nivelul ridicat de agresivitate, ce nu contenește a fi o problemă reală, din cadrul sistemul de penitenciare. Deși, pentru individul obișnuit, în general, închisoarea, în sine, este „o altă lume”, lumea celor blamați, a „răufăcătorilor”, lumea celor damnați să trăiască în izolare ca pedeapsă a societății față de care au greșit, să nu uităm că cea mai mare parte a deținuților revin în cadrul comunității care i-a izolat, purtând după ei semnul acestei izolări, ce constă în primul rând într-o conduită excesiv de agresivă, deprinsă în interiorul lumii din captivitate.
Din punct de vedere psihologic, scopul acestei lucrări este acela de a depista dacă între gradul de agresivitate și rezistența psihică la stres, se pot stabili conexiuni și interdependențe, în sensul că, se dorește un studiu al anumitor patern-uri de comportament, dezvoltate ca arme împotriva stresului din mediul penitenciar.
Aceste posibile conexiuni sunt necesar de analizat, deoarece, dacă sunt confirmate, ele pot trage un semnal de alarmă referitor la cauzele ce provoacă nivelul foarte ridicat al agresivității din închisori.
Astfel, ipoteza generală, de început, a acestei cercetări susține că marea majoritate a deținuților dezvoltă, conștient sau inconștient, agresivitatea ca mijloc de a face față stresului la care sunt supuși, zi de zi, în mediul penitenciar.
Motivația alegerii acestei teme își găsește ecou în vorbele psihologului american Branham: „Ca deținuți, veți fi vulnerabili. Pentru că închisorile sunt supraaglomerate, și din cauza modului în care au fost proiectate, acum, ofițerilor supraveghetori le este imposibil să observe în permanență ce fac prizonierii în celulele lor sau în alte părți. Prin urmare, dacă ați refuzat să vă împărțiți bunurile personale cu un alt deținut, să cumpărați acele obiecte specifice obligatorii de la responsabilul cu aprovizionarea, să faceți sex cu alți deținuți, sau să faceți orice altceva ce colegii de detenție doresc de la voi, ați putea fi bătuți, înjunghiați, violați sau chiar uciși.” Branham (2002) Astfel, motivația alegerii temei de față provine din dorința de explicare a fenomenelor ce produc astfel de stări de fapt.
Extrem de relevante pentru cercetarea de față sunt următoarele vorbe ale lui Richard McCorkle: „cred că, până când un condamnat nu își poate crea o imagine convingătoare a potențialului său violent, va fi aproape sigur dominat și exploatat pe toată durata detenției sale.” Astfel, psihologul american subliniază că, pentru a rezista și a face față atmosferei și mediului din penitenciar, chiar și deținuții care, în condiții normale, nu ar prezenta un nivel ridicat de agresivitate, deprind o astfel de conduită.
II.2 Ipoteza cercetării și operaționalizarea conceptelor din variabile
Ipoteză: Cu cât un deținut prezintă un nivel mai ridicat al agresivității cu atât acesta prezintă un nivel mai scăzut al stresului.
Operaționalizarea conceptelor din variabile
În ipoteza enunțată se poate sesiza utilizarea a două concepte fundamentale: agresivitatea și stresul. Pentru a evidenția utilizarea acestor concepte în contextul lucrării de față este necesară operaționalizarea lor.
Agresivitatea
Agresivitatea este definită ca fiind procesul comportamental prin care se inițiază acțiuni sau practici ostile sau destructive.
Rezumând toate rezultatele obținute de către psihologi, constatăm că manifestarea agresivă la om are la origine trei factori de bază, care pot acționa selectiv sau în comun: factorul biologic ereditar, experiența individuală a organismului și influența externă sau frustrările. Pentru tema prezentei lucrări este necesară prezentarea detaliată a celui de-al treilea factor. Omul este, figurat vorbind, ca o oglindă care reflectă întocmai ambianța în care viețuiește și realitatea pe care o percepe. Aceasta e o însușire ce ține de fenomenul de adaptabilitate, propriu tuturor ființelor vii – o modalitate de a supraviețui în lupta pentru existență, de a te supune rigorilor înaintate de Natură, care cere individului să fie în concordanță și în echilibru cu mediul ambiant. Mediul de viață din penitenciar este unul stresant, imprevizibil și intolerant, un mediu care îi obligă pe deținuți să aibă un comportament ofensiv.
În plus, adesea, manifestarea agresivă la oameni derivă din reacția lor acută la cele mai diverse frustrări cu care se ciocnesc. Toate defectele pe care le are un individ sunt sublimate și transformate în energie negativă, la fel și toate lipsurile de ordin material, afectiv etc. În linii generale, frustrarea stă la baza delincvențelor – oamenii se răzbună pe o societate care nu le-a asigurat un trai normal, pe semenii lor care trăiesc mai bine, pe cei care i-au jignit sau le-au cauzat vreun rău.
Psihologii susțin că manifestarea agresivității la oameni este și un indiciu al prezenței complexului de inferioritate, o mascare a acestuia. Paradoxal, dar de multe ori, dorința de a arăta superioritatea față de alții e cauzată de faptul că persoana în cauză se subapreciază. Înjosindu-i sau agresându-i pe alții, acești oameni încearcă să-i coboare pe cei din jur la propriul nivel.
Dintre dimensiunile conceptului de agresivitate, cele mai des întâlnite sunt: violența excesivă, irascibilitate, nervozitate, instabilitate, insensibilitate. Ca indicatori ai acestor dimensiuni se pot aminti: dorința de a provoca suferință, comportament instabil, nerespectarea normelor impuse, abuzul persoanelor, ieșiri de furie necontrolată și reacții violente.
Stresul
Stresul reprezintă un mix de răspunsuri nespecifice, cu caracter adaptiv, provocat de acțiunea agenților stresori externi sau de atitudini interioare fața de anumite evenimente (trecute, prezente sau viitoare). În "dicționarul de psihologie socială", stresul psihic este definit ca o stare de tensiune, încordare și disconfort, determinată de agenți afectogeni cu semnificație negativă, de frustrarea sau reprimarea unor stări de motivație (trebuințe, dorințe, aspirații), de dificultatea sau imposibilitatea realizării unor probleme. Stresul are patru faze: reacția de alarmă, momentul de rezistența, faza de amplificare și de extindere.
Dintre dimensiunile conceptului de stres se pot enumera: neliniștea, apatia, nervozitatea, încordarea, tensiunea, instabilitatea psihică, confuzia mentală, delir distructiv, idei paranoice, deziluzii, letargie, plictis, dezinteres, depresie, angoasă, fobie, anxietate, nemulțumire, iritabilitate.
Printre indicatorii ce denotă dimensiunile conceptului de stres regăsim: insomniile, lipsa concentrării, incapacitatea de a finaliza acțiunile, oboseala permanentă, momentele de ieșiri necontrolate, anumite reacții fiziologice (tremur corporal, agitarea membrelor, probleme de comunicare verbală, etc.), uitarea, ș.a.m.d.
II.3 Metode utilizate în cercetare
II.3.1 Observația
Observația este o metodă descriptivă de culegere a datelor care presupune accesul direct la obiectul cercetat. Ea este utilizată cel mai frecvent în combinație cu alte tehnici de cercetare, precum interviul, anamneza, studiul de caz, studiul documentelor, studiul corelațional, etc.
Observația are o serie de avantaje (procedura puțin costisitoare, care permite culegerea de date directe de la sursă, fără intermediari, care permite culegerea de date când participanții la cercetare nu sunt capabili să dea informații despre un comportament propriu, ș.a.m.d.) și o serie de limite (nu poate fi utilizată pentru determinarea caracteristicilor de comportament la grupuri mari, nu oferă informații despre evenimente și comportamente care au avut loc, nu permite generalizarea rezultatelor, etc.)
În cadrul acestei cercetări, observația a avut un rol foarte important, deoarece, stresul si agresivitatea sunt concepte ce reies din atitudini observabil. Aceste trăsături reies din comportamente verbale și non-verbale ce au putut fi observate și înregistrate în foile de observație.
Observația pentru această lucrare a fost aplicată în două moduri. Prima dată, pe durata a 3 trei zile, au fost observați deținuții în mediul lor de recreare. Le-au fost analizate comportamentele si atitudinile față de ceilalți deținuți, cât și elementele de conduită care să reflecte anumite trăiri.
Ce-a de-a doua etapă a observației s-a desfășurat pe parcursul aplicării chestionarului. Întrebările au fost citite subiecților și anumite reacții ale lor au fost înregistrate de un membru al echipei de cercetare.
În Anexa 1 este prezentata fișa de observație utilizată în această cercetare
II.3.2 Chestionarul
Chestionarul este o metodă frecvent utilizată în științele sociale. El poate fi administrat fie direct de operator, fie prin poștă. Principala calitate a chestionarului constă într-o mai mare obiectivitate a rezultatelor, în măsura în care, teoretic, răspunsurile primite nu sunt influențate de operator.
Chestionarul, pentru această cercetare a fost metoda prin care s-a intrat în contact direct cu subiecții. S-a ales o modalitate de citire a întrebărilor, chiar dacă răspunsurile au fost concepute ca fiind dihotomice, pentru a putea nota anumite reacții ale subiecților.
Un aspect important, ce trebuie menționat, a fost conceperea chestionarului. Având în vedere natura subiecților și a mediului în care s-a desfășurat cercetarea itemii acestuia au fost concepuți luând în considerare două aspecte:
simplitatea întrebărilor. Pentru a fi înțelese ușor și pentru a se putea oferi un răspuns exact.
Nivel moderat de directivitate. Tratând două aspecte ce pot fi interpretate ca deranjante de unii subiecți, s-a dorit a încerca un mod de concepere a întrebărilor care să nu fie atât de directe dar din care totuși să se extragă informația necesară.
Astfel cele 20 de întrebări au vizat cele două aspecte urmărite după cum urmează:
Întrebările 1,2,4,7,8,9,11,12,14 și 17 vizează aspecte legate de stres și manifestări ale acestuia. S-a încercat acoperirea pe cât posibil a indicatorilor dimensiunii conceptului. Astfel, întrebarea 1 vizează nevoia de socializare, întrebarea 2 aspecte legate la trăirile interioare ale subiectului, întrebarea 4 factori care putea provoca stări de frustrare, întrebarea 7 face referiri la trecerile bruște de la o stare la alta, întrebarea 8 revine la ideea dificultății sau ușurinței în comunicarea cu colegii de detenție, întrebarea 9 este o extrapolare a celei anterioare referitor la personalul de supraveghere. De asemenea, întrebarea 11 continuă linia întrebărilor legate de comunicare, axându-se pe exprimarea valorilor și sentimentelor personale, acomodarea la situațiile dificile este ideea din spatele întrebării numărul 12 iar părerea pe care subiectul consideră că o lasă celor din jur face subiectul întrebării 14. Ultima întrebare a legată de stres este numărul 17, în care se încearcă stabilirea nivelului oboselii, deoarece aceasta este indicator al dimensiunii conceptului de stres, după cum reiese și din subcapitolul II.2, al acestei lucrări.
Întrebările 3, 5, 6, 10, 13, 15, 16, 18, 19 și 20 vizează indicatori ai dimensiunii conceptului de agresivitate după cum urmează: indiferența la părerile celor din jur se regăsește în întrebarea 3, menținerea vehementă a punctului de vedere face subiectul întrebărilor 5 și 10, aspecte referitoare la reacțiile față de o tonalitate ridicată a vocii din partea interlocutorilor apar în întrebarea 6. În întrebarea, 13 se evidențiază reacțiile fața de eșec, iar în întrebarea 15 se încearcă depistarea reacțiilor la un aspect, privit de obicei ca deranjant, și anume minciuna. Întrebarea 16 dorește să evidențieze nivelul agresivității prin alegerea sportului ca activitate de preferat în cadrul penitenciarului, în detrimentul cititului. Implicarea subiectului în evenimente neplăcute este ideea din spatele întrebării 18 iar în întrebarea 19 se dorește evidențierea unei atitudini față de situațiile percepute ca fiind deranjante. Ultima întrebare dorește depistarea perspectivei subiectului asupra atitudinii celor din jur față de persoana sa.
În anexa 2 este prezentat chestionarul care a fost aplicat subiecților.
II.3.3 Analiza documentelor
Arhivele sunt înregistrări sau documente care înregistrează activitățile indivizilor, ale instituțiilor și ale altor grupuri sociale. Ca măsuri ale comportamentului, arhivele prezintă o parte din avantajele întâlnite în cazul documentelor materiale. Informațiile din arhive sunt nereactive, obiective și reprezintă o alternativă la informațiile care pot fi obținute utilizându-se ancheta și observația. Ca și măsurile de evidență fizică, datele din arhive pot fi utilizate pentru a se demonstra sau infirma validitatea datelor obținute prin alte metode. Utilizarea acestei metode se poate face individual sau în cadrul unei metodologii complexe de cercetare. Dincă, M. (2003).
În cadrul prezentei cercetări, studiul documentelor a constituit cel de-a patra, și ultima, metodă folosită. Fiind o cercetare complexă, și toate celelalte momente surprinzând anumite atitudini recente, sau momentane, utilitatea studiul documentelor a stat în faptul că a permis evaluarea comportamentelor, fiecărui subiect, surprinse prin observație, chestiona și interviu, pe durata efectuării cercetării, cu atitudinile și comportamentele înregistrate pe întreaga perioadă de detenție pentru a evidenția eficiența metodelor folosite și pentru a elimina problema unei inadvertențe între rezultatele obținute în cercetare și comportamentele generale, notate în arhive.
Au fost studiate dosarele tuturor celor 40 de subiecți. Din motive lesne de înțelese, singurele informații care au fost notate și luate în considerare au fost cele referitoare la profilurile psihologice ale subiecților, stabilite de persoanele de specialitate din cadrul penitenciarului de maximă securitate Rahova. Datele de identificare personală (cu excepția vârstei, sexului, duratei și motivului condamnării) au fost ignorate.
De asemenea, din profilurile psihologice au fost extrase doar informațiile care prezentau relevanță față de conceptele variabilelor cercetării, orice alte specificații fiind ignorate.
Principalul avantaj al acestei metode este acela că informațiile obținute nu sunt influențate de dezirabilitatea socială, ca reacție de apărare. De asemenea, ea permite validarea externă cercetărilor experimentale, ca și testarea ipotezelor în condiții de experimente naturale. Dincă, M. (2003)
Analiza de conținut a dosarelor a fost realizată minuțios (acestea având o consistență sporită), pe parcursul a mai multe zile, pentru a nu se pierde din vedere nici o informație relevantă despre starea de agresivitate sau de stres ale subiecților, cât și analiza anumitor situații speciale în care au fost puși subiecții, care ar putea reclama aspecte esențiale referitoare la tema prezentei lucrări.
În Anexa nr. 1 este prezentată foia de completare a informațiilor extrase din dosarele puse la dispoziție de personalul penitenciarului.
II.4 Subiecții cercetării
Subiecții aleși pentru această lucrare sunt în număr de 40. Aceștia sunt doar de sex masculin, cu vârste cuprinse între 25 și 35 de ani. Subiecții sunt deținuți ai Penitenciarului de Maximă Siguranță Rahova din municipiul București, ce se află în detenție de 5 ani și mai au de ispășit o pedeapsă de cel puțin 3 ani.
Toate caracteristicile legate de etnie, religie, nivel social, educație, etc. sunt păstrate, pe cât posibil, la același nivel, pentru a nu prezenta un fenomen care sa altereze interpretarea rezultatelor.
Un element ce trebuie menționat este acela că toți subiecții ispășesc pedepse penale ca rezultat al comiterii unui delict similar, și anume infracțiunea de jaf. Acest lucru este esențial pentru a sublinia faptul că subiecții prezentau același nivel de agresivitate la începutul perioade de încarcerare iar modificările survenite au apărut în detenție.
II.5 Desfășurarea cercetării
Cercetarea s-a desfășurat în luna martie la penitenciarul de maximă securitate Rahova din municipiul București. Prima etapă a fost selecționarea a 40 de subiecți din blocul de detenție în conformitate cu criteriile prezentate la subcapitolul II.4 („Subiecții”) al acestei cercetări. După finalizarea selecției subiecților, s-au efectuat repetate vizite la penitenciar pentru studiul documentelor întocmite referitor la persoanele alese ca subiecți. Această a doua etapă s-a finalizat doar după extragerii unui volum concludent de informații despre indivizii analizați.
Ce-a de a treia etapă, cea a observației, s-a desfășurat pe durata a 3 zile iar subiecții au fost observați în perioadele petrecute în afara celulelor de detenție, pentru a le putea fi studiate comportamentele față de ceilalți deținuți.
Ce de-a patra etapă a fost cea a chestionarului. Aceasta a durat o singură zi pentru a nu permite unor eventuale perturbații (evenimente din cadrul penitenciarului, diseminarea informațiilor referitoare la conținutul chestionarului, etc.) să intervină.
Capitolul III – Rezultatele cercetării și interpretarea acestora
Analiza rezultatelor prelevate în urma aplicării chestionarului a fost efectuată creând două tabele de răspunsuri diferite, în care au fost grupate întrebările legate de agresivitate și cele legate de stres. Punctarea s-a făcut după cum se poate observa în tabelul nr. 1
Modalitatea de acordare a punctajului
Tabelul nr.1
După cum reiese din tabelul nr.1 un punctaj ridicat la rubrica agresivității implică o conduită agresivă mai pronunțată. De asemenea, un subiect care prezintă un punctaj ridicat la rubrica stres denotă un nivel accentuat al acestuia.
În continuare prezentăm tabelul cu punctajele (departajate pe cele două rubrici) obținute de subiecții cercetării.
Punctajele obținute în urma aplicării chestionarului
Tabelul nr. 2
Pentru analizarea acestor valori s-a utilizat programul de prelucrare statistică S.P.S.S. 12.0
Prima analiză statistică care se impune a fi realizată este compararea mediilor. Astfel pentru punctele obținute la întrebările legate de agresivitate media este de 7,23 (cu o abatere standard de 2,527) iar pentru cele legate de stres media este de 3,75 (cu o abatere medie de 2,468). Astfel, se poate observa ca mediile sunt foarte îndepărtate pe scala 1p – 10 p ceea ce implică o complementaritate relativă a punctelor obținute.
De asemenea, se vor lua ca etalon de comparație subiecții ai căror punctaj aparțin celei mai mari frecvențe de distribuție ( 9 puncte) la categoria „agresivitate”. Aceștia sunt subiecții: 15, 16, 17, 18, 26, 27, 30, 31, 32, și 36, care prezintă un nivel ridicat al agresivității. După compararea cu punctajele obținute la întrebările dintre ei se observă că acestea sunt foarte reduse, sub media de 5 puncte, deși la agresivitate au prezentat un nivel aproape maxim.
Deși, și din aceste informații se pot trage anumite concluzii referitoare la validarea ipotezei, s-a hotărât aplicarea testului Paired Sample T Test pentru evidențierea acestor aspecte.
S-a observat că există o diferență considerabilă între rezultatele obținute la cele două seturi de întrebări (sig. ,000).
Pentru a demonstra grafic această complementaritate a răspunsurilor se prezintă în tabelul nr. 3 histogramele celor 2 seturi de răspunsuri.
Histogramele celor 2 seturi de răspunsuri
Tabelul nr. 3
Din compararea acestor histograme, se poate observa, foarte ușor complementaritatea răspunsurilor primite de la subiecți. Astfel, cei care au obținut punctaje ridicate la rubrica „agresivitate” au obținut punctaje scăzute la „stres” și invers.
Ultima metodă de analiză a fost corelația încrucișată a punctajelor obținute de subiecție. Rezultatele acestei analize sunt prezentate în tabelul nr. 4
Rezultate obținute în urma corelației încrucișate
Tabelul nr.4
Este important de menționat că ordinea considerării variabilelor, după cum se poate observa și din tabelul nr. 4 a fost: 1- agresivitatea și 2 – stresul.
În urma analizării punctajelor, din punct de vedere statistic, prin toate metodele utilizate, se poate conchide că între cele două variabile apar diferențe majore, în sensul unei tendințe de modificare invers proporțională a uneia față de cealaltă.
În urma aplicării metodei observației pe deținuții încarcerați, s-a constatat că acei deținuți care aveau un nivel ridicat al agresivității prezentau următoarele semne:
Ca reacții verbale motorii: tonul vocii era unul ferm, ritmul verbal lent, echilibrat.
Ca reacții verbale intelectuale: cooperarea era una de participare, vocabularul uzual, comun, punctat cu greșeli gramaticale și de exprimare, coerent și nedisimulat.
Ca reacții nonverbale motorii atitudinea generală era de detașare, mimică și gestică slab reprezentată, poziția corpului (orientarea bustului) lipit de scaun, detașat.
Ca reacții nonverbale emoționale putem aminti starea fizică relativ bună;
Ca reacții fiziologice vizibile un ritm respirator normal, calmitate, fără ticuri, gestualitate extracomunicativă absentă, autocontactul cu ochii nesemnificativ, iar manipularea obiectelor din imediata apropiere (foi, pix, etc) absentă.
În același timp s-a constatat că persoanele cu un nivel scăzut al agresivității prezentau următoarele semne
ca reacții verbale motorii : tonul vocii era unul moderat, ritmul verbal lent, sacadat chiar ;
ca reacții verbale intelectuale, cooperarea era una reținută, vocabular relativ atent ales, incoerent, simulat, punctat cu greșeli gramaticale și de exprimare.
Ca reacții verbale motorii, subiecții prezentau o atitudine generală de crispare, o mimică și gestică activă, bine reprezentată, poziția capului (orientarea bustului) apropiat de cercetător, în balans permanent.
Ca reacții nonverbale emoționale starea fizică a subiectului era una relativ proastă (congestionare, cearcăne ).
Ca reacții fiziologice vizibile, un ritm respirator accentuat, agitație, ticuri prezente, gestualitate extracomunicativă accentuată, autocontactul cu ochii prezent cât și manipularea obiectelor din imediata apropiere (pix,foi, etc).
Din acest punct de vedere este important de menționat că persoanele care au prezentat un punctaj ridicat la întrebările legate de agresivitate din cadrul chestionarului, au dovedit această stare, și prin prezentarea unei palete largi de indicatori, analizați prin metoda observației, în schimb aceștia prezentau elemente foarte reduse în ceea privește indicatorii de stres. Astfel, observația vine în confirmarea rezultatelor și concluziilor formulate în urma analizării punctajelor obținute la metoda chestionarului.
Ultima metodă utilizată înaintea formulării concluziilor finale a fost analiza documentelor. În această metodă, pe lângă reconfirmarea concluziilor metodelor anterior folosite, s-a dorit și depistarea unui pattern de conduită a subiecților, în sensul evidențierii numărului de deținuți care au prezentat stările depistate prin cercetare, doar pe un interval scurt (poate doar pe durata cercetării) și a celor pentru care aceste stări sunt generalizate. S-a dovedit că elementele surprinse de concluziile cercetării definesc anumite comportamente ale deținuților la nivel de conduită permanentă a acestora în cadrul penitenciarului și nu au fost trăiri de moment. De asemenea, metoda analizei documentelor a reafirmat aspectele surprinse de celelalte două metode.
În urma analizării rezultatelor obținute prin fiecare dintre cele trei metode de cercetare se poate concluziona că ipoteza cercetării a fost pe deplin confirmată putându-se susține că, în mediul penitenciar Cu cât un deținut prezintă un nivel mai ridicat al agresivității cu atât acesta prezintă un nivel mai scăzut al stresului.
Capitolul IV – Concluzii
Din punct de vedere psihologic, confirmarea ipotezei acestei cercetări „Cu cât un deținut prezintă un nivel mai ridicat al agresivității cu atât acesta prezintă un nivel mai scăzut al stresului” are mai multe implicații.
În primul rând se dovedește, încă o dată faptul că mediul penitenciar poartă amprenta unor particularități în ceea ce privește modificarea scalei de valori a fiecărui individ și transformarea substanțială a relațiilor interpersonale dintre membrii comunităților de deținuți. Categorisirea indivizilor pe anumite trepte de autoritate, în acest mediu, este mult mai evidentă, iar intervalele dintre aceste trepte sunt mult mai abrupte.
De asemenea, o implicație majoră pe care o are confirmarea ipotezei acestei cercetări o are utilizarea agresivității nu atât ca armă direcționată către asaltarea unui individ cât, mai degrabă, ca pe o modalitate de auto-conservare, față de factorii stresori, pe care, în mod implicit, mediul penitenciar îi produce și îi întreține, în mod continuu. Fiind un mediu ostil, detenția provoacă asupra membrilor comunității care trăiește în interiorul său stări și trăiri pe care, în mod normal, într-o existență socială, nu le-ar fi adoptat, astfel, este oarecum firesc ca aceștia să dezvolte anumite modalități speciale de a face față acestor impulsuri stresoare pe care mediul le provoacă asupra lor.
Prin însăși situația sa, deținutul prezintă un univers uman specific, plin de contradicții, frustrări și neîmpliniri. Fiecare vine în penitenciar ca urmare a unei conduite antisociale, flagrante, a săvârșirii unor infracțiuni, dintre care unele deosebit de grave. Mulți sunt neadaptați social, refractari sau incapabili de integrare în cerințele normelor de conviețuire socială, cu o viață care este subordonată mai ales instinctelor și trebuințelor primare.
Odată cu privarea de libertate, deținutul suferă și transformări de ordin atitudinal, cognitiv dar și afectiv. Trecerea este bruscă, violentă și tulburătoare pentru majoritatea dintre deținuți, iar efectele stresului se instalează aproape imediat. În acest context, pare evidentă conceperea unei „arme de luptă” împotriva acestora care deține atributele mediului în care se realizează. Dintre comportamentele umane, agresivitatea, în toate formele sale de manifestare conține aceste atribute, deci devine în mod automat calea de urmat în vederea anihilării factorilor de stres.
După cum s-a putut observa, acei deținuți care nu au dezvoltat această atitudine agresivă, au prezentat comportamente din care reies elemente ale unui grad ridicat al stresului, o anumită formă de inadaptare la mediul de viață și o incapacitate de stabilire a unei rutine cotidiene.
Având în vedere aspectele prezentate mai sus se poate concluziona că obiectivele acestei cercetări au fost îndeplinite și că relația dintre agresivitate și stres a fost evidențiată.
Într-una dintre conversațiile premergătoare aplicării chestionarului, pe care echipa de cercetare a avut-o cu unul dintre deținuți, acesta a afirmat: „Stări, sentimente care afară sunt bine apreciate, aici sunt considerate slăbiciuni”. Am considerat relevant să prezentăm această afirmație, deoarece, într-o formă aparte, exprimată de o persoană care face parte din mediul prezentat și analizat în această cercetare, conține chintesența întregului complex de concepte care au făcut subiectul lucrării de față.
Bibliografie
– PUBLICAȚII –
Florian, G. (2001) „Fenomenologie penitenciară” Ed. a II-a, Edit. Oscar Print, București
Florian, G. (2002) „Psihologie penitenciară” Edit. Oscar Print, București
Zamfirescu, V. D. (1995) „Agresivitatea umană – studiu etologic” Edit. Trei, București
Georgescu-Giurgiu, M. (2004) „Psihosfera: o excursie în sfera mentalității manifestărilor violente ale oamenilor” Edit. Făt-Frumos, București
Păunescu, C. (1994) „Agresivitatea și condiția umană” Edit. Tehnică, București
Iamandescu, I. (2002) „Stresul psihic” Edit. Infomedica, București
Istodor, E. (2005) „Viețașii de pe Rahova” Edit. Polirom, Iași
Dincă, M. (2003) „Metode de cercetare în psihologie” Edit. Univ. Titu Maiorescu, București
Zlate, M. (1994) „Fundamentele psihologiei” Edit. Pro Humanitate, București
Ionescu, G. (1997) „Tulburările personalității” Edit. Asklepios, București
Stoica-Constantin, A. (2004) „Conflictul interpersonal” Edit. Polirom, Iași
Montagu, A. (1976) „The nature of human aggresion” Edit. Oxford University Press, New York.
Lindfors, B. (2002) „A question of balance and aggresion in close relationship” Abo Akademi University, Department of Psychology
Cooper, G.; Sutherland, V. (1999) „30 de minute pentru a învăța … cum să te porți cu oamenii dificili” Edit. Image, București
– PERIODICE –
„Club C” – revistă lunară realizată cu acordul conducerii Penitenciarului de Maximă Siguranță Rahova sub îndrumarea Serviciul de Intervenție Psiho-Socială – aprilie 2006
„Club C” – revistă lunară realizată cu acordul conducerii Penitenciarului de Maximă Siguranță Rahova sub îndrumarea Serviciul de Intervenție Psiho-Socială – mai 2006
– REȚEAUA INTERNET –
www.prison.eu.org
www.cpted-security.com/prisons2.htm
www.wikipedia.com
Anexa 1
Fișa de observație utilizată
Anexa 2
Chestionarul aplicat subiecților
Chestionarul nr ….
Un grup de studenți de la Facultatea de Psihologie Titu Maiorescu realizează un studiu despre agresivitate ca mijloc de a face față stresului din penitenciar.
În acest scop vă rugăm să răspundeți cu sinceritate la întrebările de mai jos.
Vă asigurăm confidențialitatea datelor și ne asumăm întreaga responsabilitate în privința acestui aspect.
Vă mulțumim!
Instructaj
Ascultați cu atenție următoarele întrebări și alegeți unul dintre cele două răspunsuri posibile. Este foarte important să răspundeți cu sinceritate la toate întrebările.
Date necesare
Vârsta ……. ani
Sex ….
Întrebări
În cadrul grupului din care faceți parte acum considerați necesare să împărțiți bunuri cu ceilalți deținuți?
Vă nemulțumește ceva la faptul că sunteți încarcerat?
Părerile celor din jur sunt importante pentru dumneavoastră?
Vă simțiți constrâns de faptul că aveți un program bine stabilit?
Vă mențineți punctul de vedere în orice situație?
Vă simțiți deranjat când cineva ridică vocea?
Treceți ușor de la o stare la alta?
Vă este greu să comunicați cu colegii de detenție?
Dar cu personalul de supraveghere?
De obicei vă impuneți punctul de vedere?
Vorbiți cu ușurință despre dumneavoastră cu cei din jur?
Vă acomodați cu ușurință în situații dificile?
Vă manifestați vădit atunci când lucrurile nu ies așa cum doriți?
Cum credeți că vă văd cei din jur? (Alegeți una dintre cele 2 variante)
Reacționați vădit atunci când sunteți mințit?
Care este activitatea preferată în cadrul penitenciarului (Alegeți una dintre cele 2 variante)
Credeți că orele de odihnă sunt suficiente?
Ați fost implicat în evenimente neplăcute din cadrul penitenciarului?
Obișnuiți să ridicați vocea când ceva vă deranjează?
Vi se întâmplă să fiți evitat de anumiți colegi de detenție?
Total punctaj obținut ………………………………………………………………………………
Chestionar aplicat pe data de ………………………………………………………………………
Anexa 3
Conținutul ferestrei produse de SPSS la analiza frecvențelor
Anexa 4
Conținutul ferestrei din SPSS la analiza prin „Paired Sampled T Test”
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cercetare Psihologica Penitenciar Legatura Intre Nivelul Agresivitatii Si Stresul Detinutilor (ID: 158498)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.