Cercetare Privind Suicidul
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I
DELIMITARI CONCEPTUALE
I.2. SUICIDUL PROPRIU- ZIS
I.2.1. Sinucidatia (suicidatia)- prima fază a suicidopatiei
I.2.2. Sinucidactia fsuicidactia – a doua fază a suicidopatiei
I.2.3. Traumatizarea (traumatizatia)- ultima fază a suicidopaiei
I.2.4. Modalități de realizare a sucidului propriu- zis
CAPITOLUL II
II.1.1. Eul- cauză conceptuală psihologico- suicidară
II.1.3. Implicațiile ideilor fixe cu formă impulsivă în declanșarea suicidului
II.1.4. Psihologia fenomenului suicidar în concepția Metaniei Klein 13
II.2.1. Tulburările afective generatoare ale fenomenului suicidar
II.2.2. Geneza suicidului în depresie. Tratamentul depresiei.
II.2.3. Alte cauze medicale psihiatrice ale sinuciderii
II.3. SEROTONINA – FACTOR PE RISC ÎN CAZUL SINUCIDERII
CAPITOLU L III
CRITERII MEDICO-LEGALE ȘI JURIDICE UTILE DIFERENȚIERII OMORULUI SIMULAT PRIN SINUCIDERE
III.1.1. Decesul- efect al traumatismului generat de agenți traumatici mecanici 2
III.1.2. Provocarea morții prin împușcare
III.1.3. Diferențierea suicidului de omucidere în cazul otrăvirii
III.2.1. Cauze pivot sexologice
III.2.2. Cauze fără caracter sexual evident
CAPITOLUL IV
ABORDAREA JURIDICA A FENOMENULUI SUICIDAR
IV.1. DETERMINAREA SAU ÎNLESNIREA SINUCIDERII
IV.2. ELEMENTELE INFRACȚIUNII
IV . 4. ELEMENTE CU CARACTER OPERATIONAL – PRACTIC
V.1.1.1. Influenta ..factorilor cosmici" asupra conduitei sucidare
V.1.1.3. Suicidul egoist
V.1.1.5. Suicidul anomic
V.1.2. Teorii neodurkheimiene asupra actului suicidar
V.1.2.1. Teoria trifactorială
V.1.2.2. Teoria integrării statului
V.1.3.1. Teoria înțelesurilor suicidare
V.1.3.2. Teoria procesului suicidar
CAPITOLUL I
DELIMITARI CONCEPTUALE
I.1. SUICIDUL – CONDUITĂ DEVANTĂ AUTODISTRUCTIVĂ (ABORDĂRI JURIDICE)
Printre manifestările psihopatice, alături de simulare (acțiunea prin care individul imită diverse modificări corporale sau psihice cu scopul de a obține circumstanțe atenuante sau chiar absolvirea de fapta negativă săvârșită), disimulare (tăinuirea, ascunderea sau mascarea unor sentimente sau stări sufletești, cum ar fi: mânia, ura, dragostea, etc.) și conduită deviantă heterodistructivă (manifestare patologică a instinctului agresiv), se regăsește conduita autodistructivă, formă mai gravă decât celelalte manifestări psihopatice. Una dintre formele de manifestare a acestei conduite deviante autodistructive fiind sinuciderea. Sinucigașul, din această perspectivă, nu urmărește moartea ca atare, ci fuga de viață și responsabilitățile ei.
■ Sinuciderea poate avea cauze patologice eredoconstituționale, sau poate fi determinată de o inadaptare socială a celui în cauză; de asemenea, poate fi determinată de un alcoolism cronic, de neînțelegeri familiale, de ratare profesională, sau de o urmărire penală fără sorți de scăpare. Uneori sinuciderea, așa- zisă nereușită- poate fi generată de dorința de șantaj a organelor de justiție.
În cadrul general al comportamentului deviant, în literatura de specialitate s-au deosebit forme specifice și nespecifice ale autodistrucției sau autoagresivității, forme reflectate individual și pe plan social. în acest context, suicidul este considerat tipul particular (specific și major) atât ca intensitate de manifestare cât și ca reflectare socială a conduitei deviante autodistructive.
Din punct de vedere psihologic și psihopatogic, suicidul reprezintă o autodistrucție specifică, o reacție comportamentală de tip antisocial ce implică factorul individual, instinctiv, dar și cauze psihopatologice specifice: delirul, melancolia, halucinațiile s.a.m.d.
Sinuciderea pare să fluctueze, să alterneze între planurile socio- existențiale, pe de o parte, și planurile psihologico- deviante, pe de altă parte.
Cercetarea criminologică și activitatea practică medico-legală sesizează aspectele de victimologie sau de comportament indirect, deosebit de importante de cunoscut și care se caracterizează prin canalizarea, orientarea heteroagresivității asupra propriei persoane.
Suicidul, ca întregul comportament deviant autodistructiv necesită a fi analizat din perspectiva criminalisticii și a medicinei legale în vederea excluderii unor posibile acte accidentale sau cu intenție criminală.
Fenomenologia actului suicidar implică o largă sferă de discipline în care aria psiho- juridică și medico- legală își au locul bine închegat.
Alături de psihologie, medicină- legală și criminologie, sfera juridică încearcă să ofere o imagine cât mai clară a acestui flagel, numit suicid, ce atinge, în ultimii ani, cote din ce în ce mai alarmante în societate.
I.2. SUICIDUL PROPRIU- ZIS
În fenomenologia actului suicidar se deosebesc diverse forme ale suicidului. Se vorbește, astfel, de suicidul tentativă, în care finalitatea tanatologică nu este acceptată de individ; această finalitate este pusă sub semnul incertitudinii încă de la început. Subiectul în cauză nu-și pune problema autosuprimării; urmărește atingerea unui scop: să impresioneze, să obțină unele oportunități, etc.
Spre deosebire de „falșii" sinucigași, există unii sinucigași reali care nu numai că fantasmagorează, dar își și doresc moartea.
În opinia psiho- juridică, suicidul propriu- zis (suicidul real sau suicidul de fapt) constituie cea mai importantă categorie, în primul rând, prin diversitatea implicațiilor pe care le poate ascunde. Suicidul propriu- zis este suicidul prin care individul își suprimă în mod deliberat propria viață.
Suicidologia, constituită ca ramură a medicinei legale prin însăși obiectul ei de studiu care este suicidopatia, consfințește o contribuție deosebit de importantă la încercarea de elucidare a enigmaticului act suicidar.
Conform opiniei profesorului dr. V.T. Dragomirescu, din perspectiva suicidologiei ne este reliefată ca o entitate aparte care evoluează în trei faze distinctive și obligatorii (trei etape):
1. suicidație —► 2. suicidacție -> 3. traumatizate
Relația ce se instituie la nivel de suicidație este una de cauzabilitate.
I.2.1. Sinucidatia (suicidatia)- prima fază a suicidopatiei
Numită și faza de incubație sau faza mentală, sinucidatia (prima fază a procesului suicidar) ne transpare ca etapă în care subiectul își fundamentează motivația, punându-și problema morții și a trebuinței imperioase de a muri sau de a continua să supraviețuiască.
Conform profesorului dr. V.T. Dragomirescu, sinucidatia este:
■ „declanșată de una sau mai multe cauze, fie de ordin eredoconstituțional, tip de personalitate, boală psihică-, fie de ordin sociologic- dificultăți de adaptare socială, slăbirea sau accentuarea coeziunii în grupul social propriu- zis, etc. Aceasta determină pe plan intrapsihic formarea unei atitudini motivaționale corespunzătoare pregătirii actului suicidar, cauza reprezentând momentul conflictului ". Problema cea mai importantă care se cere a fi analizată în cazul suicidației este aceea a factorului timp, adică a momentului de inoculare, de conceptualizare a ideilor ce vor împinge individul spre suicidul realizat – real.
Ca rezultat la analiza mai multor cazuri reiese că adesea în această fază conștientul devine neputincios, incapabil de a se opune acestui crescendo ce reprezintă ideea suprimării propriei voințe prin realizarea procesului suicidar.
I.2.2. Sinucidactia fsuicidactia – a doua fază a suicidopatiei
Individul, o dată încolțit de ideile sinucigașe, trece într-un mod mai mult sau mai puțin lent la următoarea etapă a drumului spre finalitatea procesului șuicidar, și anume sinucidacția (a doua fază a suicidopatiei). V.T. Dragomirescu consideră că:
■ „Sinucidacția este faza de trecere de la imaginile abstracte, conflictuale, la etapa pregătirilor concrete, prin căutarea formelor și a metodelor de îndeplinire a impulsului conștientizat autodistructiv. În mod cert, această fază este influențată și întreținută de anumite circumstanțe care depind fie de individ, fie de societate. În acest context au valoare circumstanțele psihopatologice, printre care se remarcă cele legate de etilismul cronic, narcomanii, psihopații, stări reactive, circumstanțele somatogene, cu deosebire remarcându-se infirmitățile (congenitale sau dobândite), bolile somatice grave, cu posibilități de vindecare minime sau absente și circumstanțele sociogene, remarcându-se prozelitismul, conflictele social – juridice, sociopatiile ".
Mulți autori ai unor studii de specialitate psiho- juridice remarcă faptul că unii indivizi ajunși în această fază a sinucidacției alunecă spre violențe heteroagresive (acte îndreptate împotriva celuilalt, nu asupra lui însuși), ca o subminare a ideii în sine de autoagresiune; înaintea ultimei faze, cea a traumatizației, ei trec prin faza heterodistructivă, fază care este caracterizată prin uciderea unor persoane din preajmă, pentru ca abia ulterior să survină autovictimizarea.
În cursul suicidacției, V. T. Dragomirescu apreciază că se produce
■ „O creștere marcantă și progresivă a stării de tensiune intrapsihice care,
ajunsă la paroxism, explodează sub forma unei reacții psihogene (raptus
psihic), moment în care individul adoptă decizia înfăptuirii suicidului ".
În acest moment se declanșează erupția vulcanului autodistructiv.
Circumstanțele suicidacționale se remarcă prin tipologia specifică a cazurilor, care luate fiecare în parte se diferențiază până la unicitate. în acest moment, cel mai important factor pentru sinucigaș este modalitatea acțiunii traumatologice. Cazuistica pune în evidență o multitudine de căi tanatologice, de la asfixiile mecanice până la intoxicațiile cele mai diverse.
În această fază a suicidacției, un rol important îl are alegerea locului unde să se înfăptuiască actul fiind al traumatizației. în cazul în care actul suicidar eșuează din diferite motive, acești indivizi vor încerca din nou, de această dată optând pentru o altă modalitate de realizare a actului sinucigaș, una mai eficientă.
I.2.3. Traumatizarea (traumatizatia)- ultima fază a suicidopaiei
În ultima fază a suicidopatiei, traumatizarea, odată stabilită metoda și după ce a fost ales locul de suprimare a propriei vieți, are loc punerea în practică a procesului suicidar; traumatizatia, conform profesorului dr. V. T. Dragomirescu:
■ „este faza de punere în aplicare a modalităților autodistructive preconcepute
în faza suicidacției sau actul în sine de suprimare a vieții, urmat (sau nu -în
cazul tentativei) de reușită, adică de moarte ",
în cazul suicidului propriu- zis (real), individului în cauză îi este străină ideea de risc, el nu riscă moartea ci vizează direct aspectul tanatologic. Conform părerii reputatului profesor dr. Mina Minovici:
■ „Importante în această fază, în această etapă a conduitei suicidare sunt
metodele folosite și mai ales aspectul lor. Efectele pot fi psihopatologice sau
specifice, în cazul suicidului realizat tentativei de suicid, șantajului suicidar și
sociale sau nespecifice în cazul suicidului egoist suicidului altruist, suicidului
anomic ".
În opinia profesorului dr. V. T. Dragomirescu
■ „cele trei faze ale suicidopatiei, menționate anterior și care în majoritatea
cazurilor se înlănțuie cauzal, pot fi excluse numai la anumiți schizofreni,
singurii în măsură să trăiască neantul sau la acei narcomani care, având
componenta autodistructivă, manifestată în genere la toți sinucigașii în diferite
proporții, recurg la droguri dintr-un alt imbold decât cel de fugă de catastrofă.
Ei, spre exemplu, pot deveni narcomani din curiozitate, în aceste cazuri punându-se problema incertitudinii, respectiv, dacă există intenția de a trăi
(într-o pseudobeatitudine indusă de drog) cu cea de a muri sau dacă se conștientizează că moartea va urma actului (administrării drogului) după mai mult sau mai puțin timp ".
Ca o concluzie, în situația suicidului propriu- zis, evoluția conceptului suicidar străbate cele trei faze menționate (suicidația, suicidacția și traumatizarea), ce se argumentează una. Dragomirescu:
■ „este faza de punere în aplicare a modalităților autodistructive preconcepute
în faza suicidacției sau actul în sine de suprimare a vieții, urmat (sau nu -în
cazul tentativei) de reușită, adică de moarte ",
în cazul suicidului propriu- zis (real), individului în cauză îi este străină ideea de risc, el nu riscă moartea ci vizează direct aspectul tanatologic. Conform părerii reputatului profesor dr. Mina Minovici:
■ „Importante în această fază, în această etapă a conduitei suicidare sunt
metodele folosite și mai ales aspectul lor. Efectele pot fi psihopatologice sau
specifice, în cazul suicidului realizat tentativei de suicid, șantajului suicidar și
sociale sau nespecifice în cazul suicidului egoist suicidului altruist, suicidului
anomic ".
În opinia profesorului dr. V. T. Dragomirescu
■ „cele trei faze ale suicidopatiei, menționate anterior și care în majoritatea
cazurilor se înlănțuie cauzal, pot fi excluse numai la anumiți schizofreni,
singurii în măsură să trăiască neantul sau la acei narcomani care, având
componenta autodistructivă, manifestată în genere la toți sinucigașii în diferite
proporții, recurg la droguri dintr-un alt imbold decât cel de fugă de catastrofă.
Ei, spre exemplu, pot deveni narcomani din curiozitate, în aceste cazuri punându-se problema incertitudinii, respectiv, dacă există intenția de a trăi
(într-o pseudobeatitudine indusă de drog) cu cea de a muri sau dacă se conștientizează că moartea va urma actului (administrării drogului) după mai mult sau mai puțin timp ".
Ca o concluzie, în situația suicidului propriu- zis, evoluția conceptului suicidar străbate cele trei faze menționate (suicidația, suicidacția și traumatizarea), ce se argumentează una pe cealaltă, fiind înlănțuite cauzal și având drept finalitate, moartea.
I.2.4. Modalități de realizare a sucidului propriu- zis
Modalitățile de realizare a suicidului propriu- zis se împart în fizico- mecanice și chimice:
A. în această primă categorie de modalități de realizare a suicidului real se remarcă o serie de așa- numite metode fizico- mecanice clasice:
■ Spânzurarea- gamă amplă de modalități de realizare este destul de frecventă și cu o rată de succes destul de mare
Hemoragia externă – prin tăierea vaselor de sânge, în special a celor
de la încheietura mâinii (articulația pumnului), care este de fapt una dintre
zonele de elecție.
Electrocutarea- de tensiuni alese, ca fiind cu efect mortal
Precipitarea- saltul în gol de la înălțime de pe imobile sau în cadrul
natural continuă să fie încă o metodă de eficiență uluitoare și, în aceiași
măsură, des folosită.
împușcarea- cu cele mai diverse arme de foc
înecarea- în unele cazuri cu ajutorul unor greutăți
■Aruncarea- în fața unui vehicul aflat în mișcare, iar în cefe mai multe
cazuri în fața acelor vehicule cu roți metalice fără pneuri (tren, metrou,
tramvai, etc.)
■ Secționarea gâtului sau plăgi cardiace – prin folosirea unor obiecte dure, ascuțite; în această situație leziunile tanatologice, de cefe mai multe ori, sunt însoțite de leziuni de ezitare.
Acestea ne apar ca fiind unele dintre cele mai frecvente metode fizico-mecanice întâlnite în activitatea practică curentă.
În cea de-a doua categorie de metode, diferite studii legate de problematica modului de înfăptuire a procesului suicidar arată că metodele fizico- mecanice sunt în continuă scădere, în ceea ce privește „audiența", în favoarea metodelor chimice, înțelegând domeniul diversificat al otrăvurilor.
Preferința pentru otravă se constată mai ales la sinucigașii de sex feminin.
■ „Femeile, când se omoară, își aleg mijloace mult mai romantice, cum ar fi să-și taie venele sau să ia o supradoză de somnifere ".
Acest fapt s-ar putea explica prin teama pe care o trezește metoda fizico-mecanică sexului „slab" prin însăși duritatea actului (excepție făcând, în unele cazuri, hemoragia externă).
Ce este mai interesant e că s-a constatat și o incidență crescută în rândul femeilor sinucigașe a opțiunii pentru intoxicația cu oxid de carbon, care conferă o culoare roșu- carmin faciesului și astfel conservă atributele de frumusețe avute în timpul vieții. (Alt aspect al problematicii săvârșirii actului suicidar [suicidul propriu- zis] cu ajutorul metodelor chimice îl prezintă uzul de medicamente, din 100 de cazuri reușite, peste 52 au făcut uz de metoda chimică medicamentoasă).
Dintre medicamente, preferințele s-au îndreptat spre luminai (53%), restul de 47% dintre cazuri folosind alte substanțe medicamentoase (îndeosebi cele din gama barbituricelor).
Ca o concluzie, nu putem decât să întărim afirmația existenței unei vaste metodistice de săvârșire a procesului sinucigaș, modalitatea de suprimare a propriei vieți fiind direct dependentă și de alți factori (grad de cultură, personalitate, etc).
I.3. SUICIDUL ACCIDENTAL
Alături de tipologia suicidului propriu- zis (real) descrisă mai sus, în cadrul conduitei suicidare, s-a conturat existența unui tip nespecific, lipsit de cauze evidente, dar interpretat tot ca suicid, cu atât mai mult cu cât în lipsa unor probe concludente nu se poate demarca granița dintre suicid și accident; acesta este suicidul accidental.
Părând a fi o denumire forțată, neetimologică, în această situație este vorba despre suicidul fără explicație, foarte ușor de integrat și considerat ca act sinucigaș. Actul suicidar nu este și nici nu poate fi un gest spontan ci reprezintă o manifestare premeditată, mai mult sau mai puțin bine pregătită, care oricum este departe de un impuls de moment.
Putem considera că suicidul accidental ar putea fi interpretat ca provocarea morții propriei persoane în mod voluntar (fără parcurgerea etapelor suicidului propriu-zis) și fără a avea reprezentare în plan psihic a deznodământului fatal sub influența unor factori extrinseci și aleatori.
În diferențierea dintre suicidul accidental și suicidul propriu- zis, disciplinele care își pun amprenta sunt medicina legală și criminalistica.
Suicidul accidental se prezintă ca o manifestare a urmăririi propriei vieți, fără a parcurge cele trei etape (faze) pe care le impune suicidul propriu- zis: suicidația, suicidacția și traumatizarea
În al doilea rând, în cazul suicidului accidental, existența unor elemente care să motiveze gestul suicidar este imposibilă, deoarece individul care nu avea reprezentarea propriei morți nu alcătuiește în prealabil o motivație (o scrisoare, o notă sau o însemnare prin care sinucigașul își motivează cât de cât gestul disperat).
Pe de altă parte, anumite tipuri de suicid, prin însăși modalitățile de înfăptuire, exclud posibilitatea unui suicid accidental : decesul prin exsanghinare (hemoragie externă) – situație în care este improbabil că cineva să-și taie venele din greșeală și să nu oprească sângerarea. Exemplele în acest caz continuă.
În cazul suicidului intervenit prin întrebuințarea unui toxic, situația se complică: posibilitatea unei confuzii dintre o sticlă în care se află otravă și o altă sticlă în care se află un lichid consumabil fără urmări grave, întărește posibilitatea existenței unui suicid accidental.
Situația suicidului accidental se poate presupune și în cazul individului care a încercat doar o simplă tentativă, efortul modalității de realizare cauzându-i însă moartea.
Ținându-se cont de faptul că problematica suicidului este o instituție a psihologiei judiciare, iar aceasta își aduce aportul împreună cu alte discipline la diminuarea fenomenului infracțional, trebuie subliniat în final, ca o concluzie a acestui capitol, că sinuciderea ține de conduita deviantă, mai ales când avem în față situația comportamentului heterodistructiv.
CAPITOLUL II
PERSPECTIVA PSIHO-MEDICALẶ ASUPRA
PROBLEMATICII SUICIDULUI
II.1. PERSPECTIVA PSIHANALITICĂ A ACTULUI SUICIDAR (ABORDĂRI. CONOTAȚII SI INTERPRETĂRI SUICIDULUI)
Sinuciderea este unul din actele de voință cu urmări nefaste, cu siguranță cel mai impresionant gest din întreaga manifestare a ființei umane.
Ceea ce prezintă relevanță în contextul general al lucrării de față este afirmarea unei posibile explicații a acestui act, specific numai ființei umane.
II.1.1. Eul- cauză conceptuală psihologico- suicidară
Pe scara filogenetică a dezvoltării umane sinuciderea este, în mod cert, un act specific omului, al propriului Eu- rezultat ca un produs al puternicei dezvoltări în plan psihologic, a corticalității sale, paralel cu o lipsă de adaptare la condițiile evolutiv- existențiale.
Geneza sinuciderii, privită ca un concept, dar și ca act individual, poate fi identificată la nivel de Eu. Asupra acestui fapt au căzut de acord numeroși psihologi și nu în ultimul rând psihiatri.
Pentru a demonstra culpa Eului în fenomenul suicidar, o abordare din perspectivă psihanalitică s-ar construi într-un probatoriu suficient.
Reputatul psihanalist Sigmund Freud (1856-1939) definește Eul ca fiind:
■ „instanța aportului psihic, diferențiat de Sine și de Supraeu …"
Analizând cele două perspective oferite de Freud asupra termenului de Eu se ajunge indubitabil la primele constatări legate de conceptualizările sinucigașe.
Din perspectiva dinamică, Eul reprezintă latura definită a personalității în conflictul existențial. în momentul în care Eul percepe un semnal de angoasă, dar nu numai, declanșează o serie de mecanisme de apărare; doar la apariția acestui gen de semnal mecanismul de autoapărare s-ar bloca, se poate ajunge în situația în care propriul mecanism defensiv se transformă într-unui distructiv. La nivelul Eului, autodistrugerea cochetează în acest caz cu suicidul. Așadar, trebuie lămurită cauza care blochează mecanismul de apărare din perspectivă dinamică.
Perspectiva topică relevă Eul ca instanță ce intră în relație cu revendicările Sinelui, cu imperativele SupraEului, cu exigențele și obstacolele realității. Autonomia Eului din perspectiva topică este în mod cert relativă, căci jucând rol de instanță în conflictul cu revendicările Sinelui și ținând cont de faptul că aceste revendicări sunt de neatins, Eul ar putea da verdict de autoanulare, de distrugere, mai clar de autoeliminare a ființei. Același lucru se poate întâmpla și când exigențele realității nu mai pot fi atinse, Eul preferând distrugerea în locul unei existențe lamentabile.
O altă teorie psihanalistă sugerează că geneza Eului este concepută în două registre:
■ Eul ca aparat adaptativ, diferențiat cu originea în sine, produs al
confruntărilor cu realitatea;
■ Eul ca rezultat al unor identificări, construit ca obiect interior al persoanei și
suportând investigațiile Sinelui.
În cazul primului registru, dacă confruntările cu realitatea au semnificația înfrângerilor continue, Șinele nu mai poate elabora Eul ca aparat adaptativ, fiind percepută doar o vagă imagine a unui Eu neadaptat existențial. în acest context imaginea Eului ca aparat autodistructiv s-ar substitui imaginii Eului ca aparat adoptativ, îmbrăcând astfel forma conceptului suicidar.
Acest punct de vedere are o valență fatalistă, întrucât emite ipoteza că ființa este predispusă autodistrugerii încă de la început, cu atât mai mult cu cât se avansează ideea conform căreia codul genetic ar putea prelua o serie de înfrângeri consecutive din confruntările cu realitatea, de-a lungul unor generații, și astfel, să sufere mutații prin înlocuirea informației suicidare, autodistructive.
Cât privește cel de-al doilea registru, Eul suportă deci investigațiile Sinelui. La un moment dat, aceste investigații pot avea o conotație negativă care, odată generată, se accentuează până la cote paroxistice.
Eul, fiind entitatea interioară a persoanei, preia pulsiunile investigațiilor într-o identificare cu normă negativă; spre exemplu:
■ „ Tot ceea ce fac, fac rău, deci sunt inutil ".
Fără echivoc, persoana cu un asemenea Eu este purtătoarea germenului conceptual suicidar.
Seria de probe aduse de psihanaliză în favoarea ideii conform căreia Eul generează conceptul suicidar poate continua la nesfârșit.
în concluzie, în privința actului suicidar, lucrarea de față acceptă faptul că Eul reprezintă locul de origine al conceptelor suicidare.
II.1.2. Rolul psihologiei individuale în explicarea fenomenului suicidar. Semnificația sinuciderii.
Alfred Adler ( 1870- 1937), președinte al Societății vieneze de psihanaliză (1910), ce a organizat împreună cu Freud, Stekel, Kahane și Reitler un cerc de psihanaliză (reuniunile de miercuri din Berggase), considera sinuciderea un protest activ împotriva colaborării utile, o retragere totală din fața problemelor vieții, generată de o înfrângere în una dintre cele trei mari probleme ale vieții: societatea, profesiunea sau iubirea; această teamă apare pe fondul unei melancolii, fiind favorizată de carențele sentimentului de comunicare socială (de unde și rolul psihologiei individuale în terapia acesteia).
Abordând cu mare precauție teoria tipurilor, Adler consideră că în cazul oricărui eșec avem de-a face cu simptome care s-au dezvoltat dintr-un sentiment de inferioritate, vizând un complex de superioritate, în prezența unui factor exogen care cerea mai mult sentiment de comuniune socială decât individul a acumulat în copilărie.
Sentimentul de comuniune socială capătă conotații extraordinare în dezvoltarea simțului individual pentru actul suicidar.
La Adler, printre antecedentele eșecului vom găsi întotdeauna un pronunțat sentiment de inferioritate, aspirația către superioritatea personală și un sentiment de comuniune socială deficient. O retragere totală din fața problemelor vieții este sinuciderea.
În structura psihică a acesteia există activitate, dar nicidecum curaj, sinuciderea fiind un protest activ împotriva colaborării utile.
■„Societatea, în strădania ei de propășire, se va simți întotdeauna rănită de sinucidere ".
Factorii exogeni care pun capăt sentimentului de comuniune socială deficient sunt cele trei mari probleme ale vieții definite de Adler- societatea, profesiunea și iubirea. Așa cum am subliniat la începutul subcapitolului, ceea ce conduce la sinucidere sau la dorința de a muri este o înfrângere sau teama de o înfrângere în una din cele trei probleme de viață, asociată uneori cu o fază de depresie sau de melancolie, ca amenințările cu sinuciderea, reprezintă o agresiune contra celorlalți înlesnită de carențele sentimentului de comuniune socială. Ca și sinuciderea, la care din păcate adesea duce această psihoză, ea este instalarea unui act de disperare în locul colaborării utile pe plan social.
Astfel, sinuciderea ne transpare ca un act ce-și are sorgintea în simptome care s-au dezvoltat dintr-un sentiment de inferioritate aparte dobândit în perioada copilăriei, acea perioadă a primelor faze ale dezvoltării psiho-sexuale a copilului.
II.1.3. Implicațiile ideilor fixe cu formă impulsivă în declanșarea suicidului
Renumitul psiholog francez Theodule Ribot fundamentează și justifică că există două tipuri de atenție cu totul distinctive.
una spontană, naturală;
cealaltă voluntară, artificială.
Cea dintâi formă, neglijată de majoritatea psihologilor, este forma naturală, primitivă, veritabilă a atenției.
Cea de-a doua este un rezultat al educației, al antrenamentului.
Limbajul curent opune atenția stării de „distracție". Cazurile patologice ale atenției se îndreaptă în două direcții:
hipertrofia atenției- predominarea absolută a unei stări sau a unui grup de
stări, care devine stabilă, neputând fi expulzată din conștiință;
atrofia atenției- atenția nu se poate menține și uneori nici constitui.
Th. Ribot include în prima categorie ideile fixe. Această idee fixă care durează toată viața, cu excepția cazului în care este substituită de o alta, se transformă, în final, într-o pasiune fixă. Ribot împarte ideile fixe în trei categorii:
a) ideile fixe simple, de natură pur intelectuală, care rămân cel mai adesea
închise în conștiință sau care se manifestă prin acte insignifiante;
b) ideile fixe acompaniate de emoții (groază și angoase- agorafobia,
nebunia îndoielii);
c) ideile fixe cu formă impulsivă, tendințe irascibile, care se manifestă prin
acte de violență sau criminale.
Ideile fixe cu formă impulsivă se manifestă prin acte de violență sau criminale, sunt cele care se manifestă prin sinucideri, etc.
La Theodule Ribot, ideile fixe cu formă impulsivă sunt cele care dau rezultatul sângeros al actului suicidar.
II.1.4. Psihologia fenomenului suicidar în concepția Metaniei Klein
În O contribuție la psihogeneza stărilor maniaco- depresive 6), Metanie Klein consideră că :
■ „Starea depresivă se bazează pe starea paranoidă și este derivată genetic din ea ". 7)
Starea depresivă este rezultatul unui amestec de anxietate paranoică cu acele conținuturi anxiogene, sentimente de suferință și reacții defensive care sunt asociate cu pierderea iminentă a obiectului întreg iubit.
Orice stare de depresie, fie ea în cazuri normale, nevrotice, maniaco-depresive sau combinate, include întotdeauna această grupare specifică de anxietăți de suferință și diferite varietăți de reacții defensive.
Considerațiile avansate mai sus pot conduce la o mai bună înțelegere a reacției sinuciderii.
Potrivit constatărilor lui K. Abraham și J. Glover, sinuciderea este îndreptată împotriva obiectului introiectat. Dar pe când, comițând sinuciderea, Eul intenționează să-și ucidă obiectele rele, el urmărește totodată să-și salveze obiectele iubite, fie ele interne sau externe. Mai pe scurt: în unele cazuri, fantasmele care stau la baza sinuciderii urmăresc să păstreze obiectele bune internalizate, ca și acea parte a Eului, care este identificată cu obiectele rele și cu subeul. Astfel, Eului i se dă posibilitatea să se unească cu obiectele sale iubite.
În alte cazuri, sinuciderea pare să fie determinată de același tip de fantasme, dar acestea se raportează acum la lumea externă și la obiectele reale, văzute parțial ca substituiți ai celor internalizate. Așa cum s-a afirmat deja, subiectul își urăște nu doar obiectele rele, ci, într-un mod la fel de vehement, și sub-Eul.
Sinucigându-se, scopul său poate fi acela de a crea o ruptură tranșantă în relația sa cu lumea externă, pentru că el dorește să salveze un obiect real oarecare-sau obiectul bun pe care îl reprezintă acea lume întreagă și cu care Eul se identifică-, de sine însuși, sau de acea parte a Eului care se identifică cu obiectele sale rele și cu Subeul său.
În esență, percepem aici reacția sa față de propriile atacuri sadice asupra corpului mamei, care este, pentru bebeluș, primul reprezentant al lumii externe.
Ura și răzbunarea împotriva obiectelor reale (bune) joacă și ele întotdeauna un rot important în acest stadiu, dar tocmai ura incontrolabilă și periculoasă, care izvorăște perpetuu în el, este cea prin care melancolicul, prin sinuciderea sa, se luptă în parte pentru a-și apăra obiectele reale.
II.1.5. Erich Fromm despre conotatia ..distructivitătii" în raport cu sorgintea actului suicidar
Considerând termenul nevrotic ca fiind utilizat atât de des pentru a denota lipsa funcționării sociale, și nu despre o societate nefavorabilă fericirii și realizării de sine a omului, Erich Fromm propune teza mecanismelor de evadare pentru a explica problema individului izolat în societate care are de ales între „libertatea pozitivă" și calea regresului, a renunțării la libertate și a încercării de a-și învinge singurătatea prin eliminarea prăpastiei care s-a ivit între Eul său individual și lume.
Fromm susține că mecanismele de evadare iau naștere din insecuritatea individului izolat, ele putând fi întâlnite într-un grad ceva mai ridicat doar la indivizii cu tulburări mentale și emoționale severe.
Distructivitatea este unul din mecanismele de evadare și anume acela care poate cauza apariția actului suicidar. Distructivitatea ne transpare ca fiind prezentă peste tot și în permanență în societatea noastră. Pentru majoritatea oamenilor, ea nu este conștientizată ca atare, dar este raționalizată în diverse feluri.
Nu există realmente nimic care să nu fie întrebuințat ca raționalizare a distructivitătii. Dragostea, datoria, conștiința, patriotismul au fost și sunt utilizate ca disimulări pentru distrugerea altora sau a propriei persoane prin actul sinuciderii.
În majoritatea cazurilor, impulsurile distructive sunt raționalizate astfel încât cel puțin alți câțiva oameni sau un întreg grup social împărtășesc această raționalizare și astfel o fac să pară realistă membrilor unui astfel de grup.
Dar obiectele distructivitătii iraționale și motivele speciale pentru care au fost alese au doar o importanță secundară, impulsurile distructive sunt o pasiune a unei persoane și reușesc întotdeauna să găsească un obiect. Dacă pentru un motiv oarecare alte persoane nu pot deveni obiectul distructivității unui individ, propriul său Eu devine cu ușurință acel obiect. Când această situație se prezintă în formele ei accentuate, rezultatul este deseori boala fizică și nu în ultimul rând, sinuciderea.
II.1.6. Actul suicidar ca o consecință a slăbirii funcției paterne
Identificarea este un mecanism psihologic inconștient prin care individul își modelează comportamentul pentru a semăna cu o altă persoană. După cum subliniază Widlâcher, funcția paternă nu se rezumă la funcția de autoritate sau la constituirea SupraEului.
Tatăl este în același timp și reprezentantul sexului masculin în constelația familială. Copilul se definește prin opoziție cu părintele de sex opus și prin identificarea cu părintele de același sex.
Slăbirea funcției paterne constituie factorul esențial al existenței unei greutăți în comunicarea intre tată și copil. Abandonarea funcției paterne sau incapacitatea asumării ei nu permite maturizarea necesară a copilului. Această carență paternă este un factor important în apariția diferitelor tulburări psiho- patologice la copil.
În cazul suicidului, este vorba de o carență de autoritate. Sindromul carenței de autoritate, formă a slăbirii funcției paterne, apare în domeniul comportamental generând fenomenul suicidar.
Comportamentul traduce în acte disfuncționalitățile personalității. Actele sunt uneori nefondate sau nu sunt duse la bun sfârșit. Capriciul domină persoana în cauză, iar tentativele de sinucidere, destul de frecvente, sunt cauzate de nimicuri.
Sutter și Luccioni interpretează tentativa de sinucidere ca pe un semn al carenței de autoritate din momentul în care ea intervine ca o soluție salvatoare pentru dificultățile cele mai diverse.
II.2. PERSPECTIVA PSIHIATRICĂ ASUPRA ACTULUI SUICIDAR
II.2.1. Tulburările afective generatoare ale fenomenului suicidar
Tulburările afective sunt considerate prin exagerări pătrunzătoare, prelungite și „infirmizante" ale dispoziției și afectivității care sunt asociate cu disfuncții comportamentale, psihologice, cognitive, neurochimice și psihomotorii. Sindroamele afective majore sunt tulburarea depresivă majoră (denumită și tulburare unipolară), tulburare bipolară (denumită și psihoză maniaco- depresivă sau depresie bipolară) și tulburare distimică.
■ Tulburarea depresivă majoră poate surveni rar ca episod unic; de
obicei este recurentă (depresie majoră unipolară). Pacienții cu această
tulburare afectivă manifestă numai o singură dispoziție extremă patologică,
cea depresivă. În Statele Unite, în fiecare an, se înregistrează peste 32.000 de sinucideri. Sinuciderea este în această țară a opta cauză de deces pentru adulți. S-a estimat că 80% din rata sinuciderilor sunt legate de tulburări afective. Rata tentativelor de suicid de-a lungul vieții pentru tulburările depresive majore este de 14,3%.
■ Tulburările bipolare sunt diagnosticate ca tulburare bipolară maniacală,
dacă episodul curent îndeplinește criteriile episodului maniacal, și ca tulburare
bipolară depresivă, dacă episodul întrunește criteriile pentru episodul depresiv
major. Pacienții bipolari care au caracteristici simultane depresive și maniacale
sunt diagnosticați cu tulburare bipolară mixtă. În S.U.A., pacienții cu tulburări bipolare au rată crescută de deces prin sinucidere, totalizând de 15 până la 20 de ori mai multe decese față de populația generală; 15 până la 20 de procente dintre pacienții afectați au tentative de suicid, mai frecvent femeile decât bărbații; de asemenea, bărbații au posibilitatea mai mare de reușită.
■ Tulburarea distimică (distimia) este o formă de depresie mai puțin intensă, cronică, în care simptomele depresive persistă cel puțin doi ani. Rata tentativelor de suicid de-a lungul vieții pentru tulburările distimice este de 14,1%.
II.2.2. Geneza suicidului în depresie. Tratamentul depresiei.
Depresia este o boală psihică care poate antrena o suferință și o stare proastă de dimensiuni considerabile în viața pacientului.
Pacientul depresiv poate avea tulburări de memorie, dificultăți de concentrare și de acțiune, probleme de comunicare. Este foarte evidentă lipsa dorințelor, odată cu incapacitatea de a simți vreo plăcere și cu retragerea în sine. Unele forme de depresie au unele caracteristici particulare. Melancolia este forma cea mai intensă și mai gravă a stărilor depresive. Ea se manifestă prin asocierea dintre o durere morală intensă, cu sentimentul de devalorizare și unele idei de sinucidere. Dorința de moarte este constantă, iar sinuciderea este adesea premeditată și chiar înfăptuită. Aceste stări depresive grave trebuie să fie tratate de medicii psihiatri și necesită de cele mai multe ori spitalizarea pacientului într-un mediu specializat. Alteori, depresiile sunt asociate unor alte afecțiuni.
Pacienții depresivi pot suferi de o afecțiune psihiatrică (alcoolism, anxietate, anorexie mentală, bulimie, schizofrenie) sau somatică (cancer, infarct de miocard, maladii tiroidiene, diabet, demență).
Tratamentul celui care suferă de depresie se bazează, în primul rând, pe medicamente antidepresive. Tratamentele de care dispunem în prezent sunt extrem de bine tolerate și îi garantează pacientului un real confort. Antidepresivele sunt eficiente în aproape V* din cazuri. Ele scurtează evoluția firească a bolii, diminuând în același timp riscul de sinucidere. Luat din vreme, un asemenea tratament poate reduce riscul recidivelor.
Pacienții depresivi care mor prin suicid nu se pot distinge de alți pacienți depresivi prin simptomele lor. Totuși, ei se diferențiază prin mai multe tentative de suicid anterioare și sunt mai adesea singuri, despărțiți sau văduvi și mai în vârstă. Riscul este, de asemenea, mai mare la bărbați.
II.2.3. Alte cauze medicale psihiatrice ale sinuciderii
■ Alcoolismul este, ca frecvență, cea de-a doua tulburare psihică, după
depresie, la cei care mor prin suicid, fiind prezentă la cel puțin 15- 25% din
cazuri.
Studii asupra alcoolismului au confirmat acest risc crescut de suicid. Astfel, printre alcoolicii care au primit tratament psihiatric în spital, incidența suicidului, într-un studiu de cinci ani, a fost de aproximativ 30 de ori mai mare decât în populația generală. Riscul este cel mai mare la bărbații bătrâni cu un istoric îndelungat de consum de alcool, o afecțiune depresivă și tentative de suicid anterioare. Este de asemenea crescut printre cei la care băutura a dus la complicații somatice, probleme maritale, dificultăți în muncă sau arestări pentru infracțiuni comise sub influența alcoolului.
■ Pacienții cu dependență de droguri au de asemenea un risc suicidar
crescut. Astfel, printre 133 de persoane tinere care au comis suicid în
California, 55% au avut ca diagnostic principal abuzul de droguri. De
obicei, abuzul a fost de durată și a implicat mai multe substanțe.
■ Tulburările de personalitate sunt detectate de la o treime la o jumătate din
persoanele care au comis suicid. Acest grup tinde să fie tânăr, să provină din familii dezmembrate și să trăiască într-un mediu în care violența și abuzul de alcool sau droguri sunt frecvente. Tulburarea de personalitate se combină probabil cu alte cauze, crescând riscul suicidar. În studiul său, Borraclough și colaboratorii (1974) au găsit tulburări de personalitate la aproximativ 14 din alcoolici și 1/5 din pacienții deprimați care au murit prin suicid. În nevrozele cronice există, de asemenea, un risc crescut de suicid. Schizofrenia explică numai 3% din sinucideri, dar în timpul îngrijirii unui schizofrenic trebuie avut în vedere riscul suicidului.
În :
Schizofrenie, suicidul are loc mai frecvent la bărbații tineri, la începutul
manifestărilor bolii, în special când există simptome depresive.
Afecțiunea somatică cronică dureroasă este asociată cu suicidul, în
special la bătrâni. Riscul suicidului la epileptici este de cea. 4 ori mai mare
decât în populația generală. Riscul este de asemenea crescut la pacienții
dializați și la cei cu boli ale sistemului nervos sau cancer.
Legăturile dintre suicid și diferiții factori menționați mai sus nu stabilesc, bineînțeles, cauzalitatea, dar scot în evidență importanța factorilor medicali (tulburările depresive, alcoolismul și personalitatea anormală) care, doar corelați cu factorii sociali (izolarea socială), pot da o viziune întregită a perspectivei actului suicidar.
II.3. SEROTONINA – FACTOR PE RISC ÎN CAZUL SINUCIDERII
S-ar părea că depresia care reglează tendințele suicidare se explică în parte prin disfuncția anumitor sisteme biochimice la nivelul creierului.
Multe teorii biologice se referă, în principal, la trei molecule ce sunt perturbate la pacientul deprimat: noradrenalină, dopomina și serotonina (numite și neuromediatoare).
Noradrenalină este un mediator al sistemului nervos implicat în atenție, trezire, somn, comportament sexual și alimentar.
Dopomina participă la unele funcții fiziologice cum ar fi reglarea temperaturii corpului, sațietate (senzația de a fi sătul), atenția, memoria …
Serotonina modulează mai multe funcții biologice cum ar fi comportamentul alimentar și sexual, adormirea și învățul. Serotonina (enteramina), biogenă din grupul indolaminelor, este prezentă în tractul digestiv, în sânge și în sistemul nervos central. Serotonina (5- hidroxitriptamină, 5- HT) acționează, așa cum am subliniat mai sus, ca un neuromediator.
Există probe clare în favoarea existenței unei relații între sinucidere și un nivel scăzut al serotoninei. Unii cercetători sugerează o relație de condiționare a comportamentului sinucigaș la nivelul serotoninei.
Este greu de acceptat un asemenea comportament, care identifică serotonina ca factor biologic unic al aplecării spre sinucidere, excluzând stările de depresie și agresivitate, stări la rândul lor legate de cantitatea de serotonina din organism.
Noi am opta pentru considerarea serotoninei ca un factor de risc în cazul sinuciderii.
CAPITOLU L
CRITERII MEDICO-LEGALE ȘI JURIDICE UTILE DIFERENȚIERII OMORULUI SIMULAT PRIN SINUCIDERE
III.1. ACTUL SUICIDAR ÎN SIMULAREA INFRACȚIUNII DE OMOR
Legat de fenomenul infracțional, practica judiciară pune în evidență o creștere îngrijorătoare a omuciderilor, precum și a modalităților prin care aceste acte antisociale sunt disimulate, în încercarea de a obstrucționa efectele coercitive ale legii, care protejează persoana și societatea.
Se pot cita numeroase fapte infracționale, cu sfârșit letal, disimulate într-un suicid.
Aportul criminalisticii și al medicinei legale în elucidarea unor crime mascate într-un suicid este covârșitor. În contextul problematicii pe care și-a propus să o analizeze, lucrarea de față încearcă să surprindă câteva puncte de vedere ale criminalisticii și medicinei legale, din perspectivă juridică, puncte de vedere care pot elucida și clarifica diferența dintre suicid și omor în unele dintre cele mai frecvente modalități de producere, comune ambelor circumstanțe tanatogeneratoare.
Repetăm faptul că, de cele mai multe ori, sinucigașul, lasă o scrisoare sau o însemnare, prin care încearcă să-și motiveze finalul violent, autoprovocat.
III.1.1. Decesul- efect al traumatismului generat de agenți traumatici mecanici
În categoria agenților traumatici mecanici se disting cele din categoria obiectelor cu vârfuri sau lame ascuțite, cum sunt denumite în medicina- legală :
obiecte înțepătoare- tăietoare: cuțitul, briceagul, etc.
obiecte înțepătoare: acul, andreaua, etc.
obiecte tăietoare: lama, briciul, etc.
obiecte tăietoare- despicătoare: toporul, securea, satârul, etc.
Implicarea armelor ascuțite în etiopatogenia tanatologică în cazul omorului sau în situația sinuciderii poate determina dificultăți de interpretare în unele cazuri, care pot fi elucidate numai printr-o atentă și meticuloasă examinare și interpretare atât medico- legală cât și criminalistică.
În sinucidere sunt utilizate mai frecvent, din gama armelor albe, obiectele dure ascuțite de tip înțepător- tăietoare (cuțitul) sau tăietoare (lama) fără insă ca ceilalți agenți traumatici mecanici să fie excluși.
La sinucigași, pe lângă leziunea traumatică majoră, vor putea fi puse în evidență o serie de alte leziuni, de gravitate diferită, adiacente leziunii tanatogenetoare, numite, în literatura de specialitate, leziuni de încercare sau de tatonare.
Leziunile traumatice sunt localizate, de cele mai multe ori, în zone accesibile propriei mâini, exceptând cazurile când se încearcă disimularea sinuciderii printr-o crimă, caz în care sinucigașul va imagina tot felul de modalități pentru a deruta ancheta.
Cu titlu de exemplu, cităm cazul unui individ care a decedat printr-o plagă penetrantă toracică, localizată posterior, după ce în prealabil își fixase cuțitul între două scânduri.
Dacă este vorba de omucidere, victima infracțiunii în mod sigur va prezenta urme de luptă, de apărare, localizate în zone de elecție (palme, antebrațe), cu excepția cazurilor când omorul se produce asupra unui individ aflat în stare de inconștiență (în somn), în stare avansată de ebrietate sau când nu se poate apăra.
Din punct de vedere criminalistic, descoperirea obiectului cauzator al leziunilor traumatice în imediata apropiere a cadavrului ar constitui un argument în favoarea sinuciderii, având în vedere că, de regulă, criminalul încearcă să ascundă arma crimei.
Decesul prin secționarea vaselor sanguine este caracteristic procesului suicidar, în vreme ce plăgile penetrante sunt specifice omuciderii.
Prezența stropilor de sânge răspândiți la distanță de cadavru sunt edificatoare pentru omucidere, în vreme ce prezența urmelor de sânge pe mâinile și părțile anterioare ale corpului victimei cât și distribuția acestora în „baltă" în jurul victimei orientează spre sinucidere.
Din datele de anchetă se pot obține elemente ale unui comportament bizar pe care l-a avut sinucigașul în ultima vreme (este vorba de existența primelor două faze ale suicidopatiei: sinucidația și sinucidacția), aspecte ce nu trebuie neglijate de criminalist în elucidarea actului tanatologic care este suicidul.
III.1.2. Provocarea morții prin împușcare
Examinarea atentă a unor răni mortale prin împușcare poate oferi răspunsul la întrebarea dacă ne aflăm în fața unei crime sau a unei sinucideri.
În cazul morții prin împușcare, pentru sinucidere relevante sunt criteriile topografice, deoarece sinucigașul își alege regiunea corporală a cărei interesare traumatică va duce la moarte în mod cert:
■ regiunea precordială
■ regiunile capului (direct, mai frecvent în zona temporală dreaptă sau stângă, sau prin gură)
Alt criteriu relevant pentru relevarea existenței unui act suicidar este distanța de la care s-a tras (în tragerile de aproape sau cu țeava lipită de corp se vor imprima urme patognomonice. Urme importante se pot descoperi pe mâna victimei, în rănile capului, din plagă țâșnesc picături de sânge pe cel care trage; la revolverele cu butoi, depozitul de fum se depune pe mâna care ține arma, etc.
În concluzie, din activitatea practică juridică se poate afirma că de cele mai multe ori când cineva se sinucide cu armă de foc își lipește instinctiv țeava armei la cap sau de corp (în interiorul plăgii împușcate se vor găsi astfel, particule de pulbere și funingine). Pentru a înțelege mai bine cele expuse mai sus în legătură cu delimitarea netă între sinucidere și omucidere, în cazul în care s-a recurs la acțiunea armelor de foc pentru finalizarea actului victimologic, cităm următorul caz :
■ Un tânăr despre care se bănuia că deține o sumă mare de bani, a fost găsit mort în compartimentul unui vagon de dormit, moartea survenind prin împușcare, așa cum dovedeau arma găsită lângă cadavru și rana din cap. La autopsie se constată însă o mare cantitate de compus hipnotic în sânge, precum și faptul că împușcarea s-a realizat cu arma lipită de corp în regiunea temporală, deși din anchetă s-a aflat cu certitudine că tânărul era stângaci. Astfel, ipoteza sinuciderii a fost pusă sub semnul întrebării, ceea ce a determinat continuarea anchetei judiciare.
La cercetarea ulterioară s-a descoperit că barmanul vagonului restaurant i-a strecurat victimei un somnifer în cana cu ceai; ulterior, a pătruns în cușeta compartimentului acestuia și a realizat omorul prin împușcare, acționând trăgaciul annei cu mâna dreaptă a victimei (criminalul purta mănuși), după care i-a sustras banii.
III.1.3. Diferențierea suicidului de omucidere în cazul otrăvirii
În cazul morții prin otrăvire problematica diferențierii suicidului de crimă este deosebit de dificilă, având în vedere că modalitatea de administrare a toxicului este uneori comună ambelor circumstanțe tanatogeneratoare.
Substanța toxică poate fi administrată într-o singură priză, în doză mortală, fie treptat în doze mici și la intervale diferite. Astfel de cazuri sunt frecvente, la ambele sexe deși preponderența suicidului prin otrăvire ar aparține într-o oarecare măsură sexului feminin.
În principiu, orice substanță poate fi considerată toxică, în funcție de doză, de calea de administrare, de reactivitatea organismului la otravă, etc.
Ținându-se cont de implicațiile psihologiei judiciare în problematica actului suicidar și recurgându-se la tratarea suicidului în perspectiva medico- legală se stabilesc criterii de analiză complexe implicând factori explicativi din domeniul psihologiei judiciare, criminalisticii și medicinei legale pentru elucidarea cauzelor și explicarea actului suicidar.
Astfel, principalele probleme de expertiză medico- judiciară în fața unui caz suspect de otrăvire disimulat în suicid au în vedere:
■ natura, cantitatea și calitatea de pătrundere în organism a substanței toxice decelate prin examen macroscopic și de laborator: toxicologic, anatomo-patologic, etc.
În condițiile/circumstanțele în care substanța toxică a pătruns în organism. La examenul de la fața locului se verifică dacă este vorba de medicamente, alimente, băuturi, etc.
În explicația obiectivă și critică a prezenței sau absenței toxicelor în organism, puse în evidență pe cale chimică, de laborator și dacă împreună cu victima au mai fost sau nu alte persoane în cazul suicidului, dacă doza a fost letală și moartea instantanee, se va descoperi în apropierea victimei sursa, spre exemplu: cana din care a băut, sticla cu otravă, folia sau cutia în care erau medicamentele, etc. Îîn cazul omorului prin otrăvire, victima poate fi constrânsă să redacteze scrisoarea de justificare a actului, ca pe urmă să fie obligată să ingereze doza letală, ceea ce îngreunează cercetarea.
În această problemă a diferențierii actului suicidar de omucidere în cazul otrăvirii, un loc aparte îl ocupă sugestionarea. Cu toate că în Codul Penal este încriminată fapta de a determina sau de a înlesni sinuciderea, este mult mai greu de a proba și în consecință de a aplica pedeapsa celui vinovat.
Departe însă de a fi epuizat subiectul, în situațiile prezentate până acum, au fost conturate unele aspecte care s-au evidențiat mai frecvent în cercetarea criminalistico- judiciară și medico- legală a suicidului disimulat. Deși aspectul disimulării suicidului în omor pare să nu se integreze în tabloul lucrării de față, s-a ținut cont de faptul că problematica procesului suicidar este o instituție a psihologiei judiciare, iar aceasta își aduce aportul împreună cu alte discipline la diminuarea fenomenului infracțional, cu atât mai mult cu cât, în final, sinuciderea ține de conduita deviantă, mai ales când avem în față situația comportamentului heterodistructiv.
III.2. CAUZA OBSESIVĂ SI CAUZA DECLANSANTĂ A FENOMENULUI
SUICIDAR
Pentru o înțelegere cât mai completă a actului sinucigaș, a psihologiei individului și mai ales a mecanismului psihic prin care se ajunge la determinismul gestului fatal, este absolut necesar ca din variatele cauze să se distingă o cauză obsesivă principală (denumită cauză pivot), capabilă să paraziteze toată gândirea persoanei respective, și o altă cauză (sau mai multe) declanșată (e). De cele mai multe ori, această cauză declanșată are o semnificație minoră, fără legătură cu cauza primordială ce terorizează psihismul; din păcate, această circumstanță de moment este de cele mai multe ori acreditată de anturaj drept cauză principală, când în realitate nu este altceva decât picătura care a umplut paharul amar al existenței și a decapitat speranța. Vom distinge, așadar, o primă cauză, majoră, adânc ancorată în psihic, care-l obsedează pe sinucigaș o perioadă lungă de timp, perturbându-i activitatea, și o cauză secundară, incidentală, superficială, pe considerăm că am putea să o denumim cauză aparentă și care de fapt constituie o explicație a gestului disperat doar pentru cercul de cunoștințe, pentru anturaj.
Sub aspectul cauzei pivot apreciem că s-ar putea contura două variante:
III.2.1. Cauze pivot sexologice
Se au în vedere, sub aspect juridic, art.197 și 198 Cp., ce fac referiri la decesul victimelor violului; cazurile ce prezintă interes pentru lucrarea aceasta sunt sinuciderile victimelor violului, astfel încât cauza pivot să fie în mod indubitabil de natură sexuală.
În astfel de cazuri s-ar putea vorbi de o inadaptabilitate sexologică, deoarece raportul sexual forțat asupra unei femei (indiferent dacă era sau nu virgină) își va pune stigmatul într-un mod negativ- violent asupra personalității, temperamentului, sociabilității, într-un cuvânt asupra întregii vieți psihice a victimei; s-a remarcat o incidență suicidară crescută în rândul virginelor supuse violului, poate și datorită faptului că membrana himenală reprezintă încă pentru multe femei simbolul purității, al castității, al imaculatului, iar ruperea ei, fără acordul celei în cauză (despre motivația acceptării partenerului sexual s-ar putea scrie o carte!) este percepută ca o traumă intensă, ca un atentat asupra capacității de opțiune a femeii.
În acest context, ar putea fi acceptată o clasificare a cauzelor după ideea pivot obsesiv-impulsionată sexuală în :
cazuri de sinucidere care au la bază complexul deflorării;
cazuri de sinucidere cu etiologie sexologică complexă, grupate la un loc
sub termenul de tocire lentă a personalității sexologice.
■ cazuri de suicid care au la bază drept cauză pivot deflorarea Este relevantă situația deflorării cu violență, ce aduce prejudicii însăși personalității victimei, deoarece violul este interpretat ca un act anormal, bestial și inuman. în acest context, din punct de vedere psihologic, actul deflorării reprezintă nu numai un traumatism fizic ci, mai ales, și unul psihic, care se adâncește și se amplifică, atât în situația victimelor minore cât și în cazul femeilor adulte, acestea considerându-și viața sexuală iremediabil compromisă în urma violului. Ideea sinuciderii apare brusc, ca o consecință a actului traumatizant, nemaifiind necesare și alte cauze care să conducă la gestul suicidar, s-a demonstrat o frecvență crescută a suicidului propriu- zis în astfel de situații. În sprijinul celor afirmate, ilustrativ este următorul exemplu:
Eleva H.A.. în vârstă de 17 ani, este acostată în jurul orei 19 de către doi indivizi, într-o stație RATB pustie, unde aștepta autobuzul pentru a se întoarce acasă. Profitând de faptul că este singură și sub amenințarea unui cuțit, criminalii o duc pe victimă pe un șantier din apropiere și o violează, supunând-o și altor practici sexuale aberante, după care o abandonează într-o stare de inconștiență. După un timp, victima H.A. își revine și se deplasează spre primul post de poliție unde relatează cele ce s-au întâmplat; totodată sunt anunțați și părinții. Internată într-un spital în aceeași noapte, și profitând de neatenția mamei care o supraveghea, victima se aruncă în gol de la etaj, după ce în prealabil lasă câteva rânduri în care afirmă că, în urma violului, ființa ei este „murdărită pentru totdeauna și, ca atare, nu mai are rost să trăiască ".
Prin prisma etiologiei sexologice a suicidului, societatea vizează doar aspectul juridic, punitiv al faptei agresorului și lasă la voia întâmplării viața ulterioară a victimei; în cazul în care se produce suicidul toată lumea „se spală pe mâini"; agresorul este în detenție, magistratul are sentimentul datoriei împlinite, iar opinia publică este satisfăcută de pedeapsa dată. Numai femeia- victimă nu.
■ cazuri care au drept cauză pivot tocirea lentă a personalității sexologice
În această categorie sunt incluse sinuciderile bazate pe motivul geloziei, pe motiv de divorț (de cauză sexologică), pe motiv de părăsire (de abandon). Dacă ar fi să sistematizăm aceste cazuri, am putea constata că marea lor majoritate au ca punct central aceleași idei:
„M-a părăsit fiindcă a găsit alta mai bună… fiindcă nu-i mai trebuiesc".
S-a remarcat faptul că aceste cauze sexologice sunt preponderente la femei. În general, ele explică faptul săvârșit prin imposibilitatea partenerului de a le înțelege. Fie că este vorba de un caz sau de celălalt, inferioritatea conștientă și motivele lor de a-și curma viața au o nuanță sexologică. În concluzie, cauzele sexologice sunt în mod cert cauzele pivot în majoritatea situațiilor de suicid; chiar în ipoteza în care, la o primă interpretare a suicidului aceste cauze nu sunt evidente, la o investigație mai amănunțită zâmbetul malefic al etiologiei sexuale va face să estompeze caracterul de primordialitate al oricărei alte etiologii.
III.2.2. Cauze fără caracter sexual evident
Această grupă include cele mai variate cauze care au jucat rolul principal în decizia actului sinucigaș. Dintre acestea amintim:
ideea obsesivă a inferiorității, cea mai frecventă cauză nesexologică ce
apare la bolnavii incurabili (suferinzi de cancer, paralizați, etc.) sau la cei cu
handicapuri dobândite sau congenitale, în special cu substrat organic, care le
afectează înfățișarea (malformații, infirmi); se știe că omul acceptă mai ușor o
deficiență funcțională decât un prejudiciu estetic. În aceste situații,
predominantă este ideea de rest social.
o categorie deosebit de importantă este cea a subiecților cărora le este
teamă de răspunderea penală, chiar dacă pare să domine ideea de suicid-
șantaj; în multe cazuri, sinucigașii, mai ales cei fără antecedente penale au
recurs la calea suicidului îngroziți de infernala existență (condusă de cu totul
alte legi decât cele pe care le știau ei), dintre zidurile penitenciarului.
sinuciderea în urma unor mari pierderi materiale sau în perioadele de
criză economică, când individul pierdea speranța revirimentului.
sinuciderea ca o răzbunare pe anturajul care nu l-a înțeles și nu l-a
apreciat ca atare, deși în această situație ar putea fi vorba și de o cauză de
natură sexologică.
sinuciderea prin care individul preia cu el în mormânt o taină, un secret
de care depinde supraviețuirea sau bunăstarea altuia/ altora {suicidul altruist)
■ cauze diverse care nu pot servi drept explicație, întru-cât nici una nu pare
să justifice actul în sine. Ele aduc sinucigașul în pragul sau chiar la sfârșitul
actului fără ca nici el să poată să-și justifice de ce a făcut ceea ce a făcut.
CAPITOLUL IV
ABORDAREA JURIDICA A FENOMENULUI SUICIDAR
IV.1. DETERMINAREA SAU ÎNLESNIREA SINUCIDERII
Deznodământul tragic al unei ființe umane pornită pe cripticul drum fără întoarcere nu a putut lăsa indiferentă societatea care, sub spectrul magistratului, sancționează determinarea sau înlesnirea sinuciderii, germenele heteroagresiv al mirajului unei existențe mai bune.
Individualitatea acestei infracțiuni, considerată o modalitate particulară a omuciderii, constă în aceea că nu se incriminează acțiunea unei persoane care, în mod direct și nemijlocit, suprimă viața alteia (în cazul de față proprie), deoarece sinuciderea nu constituie o încălcare a dreptului la viață (sinuciderea este o autolezare, care nu dă naștere unui conflict juridic), ci este sancționată contribuția la omucidere, adică determinarea sau înlesnirea sinuciderii unei persoane, considerându-se pe drept că asemenea fapte aduc atingere dreptului la viață al altei persoane. Fapta de a determina pe cineva, în mod direct ori ascuns, sau a-l ajuta în orice fel să săvârșească un act atât de grav cum este sinuciderea, echivalează cu o intervenție în sfera valorilor protejate de lege- respectiv viața persoanei- ceea ce va atrage și sancțiunea penală corespunzătoare.
Este evident faptul că persoana care apelează la un act de autoagresiune de asemenea anvergură încât să-și suprime însăși existența, acea firavă dar cât de intensă licărire din imensitatea necunoscută a întunericului veșnic, se caracterizează printr-o dizarmonie în sfera psihică (indusă de ideea ce va paraliza întregul ansamblu psihocomportamental propriu), fond pe care, la un moment dat, motivele de disperare, stări in extremis, etc, nu-i mai permit să intuiască semnificația lugubră a actului terifiant. în general, sinuciderea este un act la care recurg acele persoane care din motive imaginare sau reale nu mai concep sensul și valoarea vieții, așa cum este ea acceptată de marea majoritate, cu bucuriile și necazurile, mai dulci sau mai amare, după cum i-a fost hărăzit fiecăruia. La baza acestui act pot sta împrejurări dramatice, stări de dezamăgire, etc, care îi apar sinucigașului ca nerezolvabile, după cum hotărârea de autosuprimare poate să-și aibă sorgintea in crize de conștiință de natură mistică, ca urmare a unor convingeri formale de-a lungul vieții, făptuitorul, considerând că ar fi mai fericit într-o altă formă de existență. Oricare ar fi sursele hotărârii de autoliză, ce induc sinucidația (etapă distinctă a suicidopatiei, după de V.T. Dragomirescu), actul în sine contrazice legile naturii și în același timp se opune intereselor societății, nu numai prin pierderea ca atare a individului ci și prin ceea ce exprimă gestul autolitic ca mod de rezolvare a conflictelor și a dramelor individuale și care nu poate și nu trebuie să fie o soluție demnă de urmat.
Intervenția unei alte persoane, nu în scopul de a restabili echilibrul vitraliului psihic, vădit alterat al individului în cauză, ci invers, în scopul declanșării crizei, al susținerii motivației care stă la baza suicidopatiei sau chiar de a ajuta înfăptuirea sinistrului pas al autoexecuției (traumatizația), constituie infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 179 Cp.
Diverși autori au încercat acreditarea ideii conform căreia determinarea sau înlesnirea sinuciderii nu ar trebui privită ca o infracțiune de sine stătătoare, ci ca o formă de participare, instigare, complicitate. Soluția a fost respinsă de doctrină deoarece nu se poate vorbi de o participare propriu-zisă dacă nu există o infracțiune săvârșită de autorul principal; ori sinuciderea nu este incriminată de legea penală. Determinarea sau înlesnirea sinuciderii se aseamănă oarecum cu participarea improprie, în care fapta autorului, deși prevăzută de legea penală, nu are totuși caracter penal în lipsă de vinovăție.
Interpretată prin prisma legii penale, această infracțiune constă, în forma simplă, în fapta de a determina sau de a înlesni sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea sau încercarea de sinucidere a avut loc. când această faptă s-a săvârșit față de un minor sau față de o altă persoană care nu era în stare să-și dea seama de fapta sa, ori nu putea fi stăpână pe actele sale, vorbim de forma agravată.
IV.2. ELEMENTELE INFRACȚIUNII
Aceste elemente, comune de fapt tuturor infracțiunilor prevăzute în Cp., în cazul determinării sau înlesnirii sinuciderii sunt particularizate prin:
■ Obiectul infracțiunii:
Obiectul juridic generic al infracțiunii este similar celui al tuturor infracțiunilor
contra vieții persoanei din categoria omuciderilor, din care face parte și cea
sus-menționată; el este reprezentat de relațiile sociale a căror forme,
desfășurare și dezvoltare normală implică aspectul valorii vieții umane și al
normelor care o ocrotesc și care obligă pe fiecare individ să se comporte astfel
încât să nu o lezeze.
Obiectul juridic special al infracțiunii, care este o variantă de specie a
omorului, este și el similar celui al infracțiunilor de omucidere și constă în
relațiile referitoare la dreptul la viață, care sunt compromise; viața, această
valoare socială inestimabilă, este ocrotită prin incriminarea faptei menționate,
deci sunt apărate și relațiile sociale care se nasc și se dezvoltă în jurul valorii
respective.
Obiectul material constă în corpul persoanei (ansamblul structurilor și
funcțiilor organismului uman care asigură prezența și de fapt unicitatea biologică a ființei umane care, o dată distruse, anulează calitatea de ființă vie a individului) care s-a sinucis (suicid propriu-zis) sau care a încercat să se sinucidă (tentativa suicidară).
■ Subiecții infracțiunii:
• Subiectul activ poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile necesare
(de a determina sau de a înlesni sinuciderea unei persoane), deci acela care
prin faptele sale favorizează punerea în aplicare a sumbrei idei parazitare de
sinucidere. Participația penală este posibilă sub toate formele (coautorat,
instigare și complicitate).
• Subiectul pasiv poate fi orice persoană asupra căreia se efectuează
acțiunea de determinare sau de înlesnire a sinuciderii, deci sinucigașul. În
cazul formei agravate, subiect pasiv nu poate fi decât un minor sau o
persoană care nu era în stare să-și dea seama de fapta sa ori nu putea fi
stăpână pe actele sale.
■ Latura obiectivă presupune existența:
Elementului material acesta implică o acțiune de determinare sau de înlesnire a sinuciderii unei persoane. Pentru existența infracțiunii este suficientă una dintre aceste acțiuni.
• Prin determinarea la sinucidere se înțelege acțiunea de convingere a unei
persoane de a se sinucide. Nu interesează dacă ideea sinuciderii a fost
sugerată victimei de către făptuitor sau dacă această idee apăruse în mintea
victimei înainte iar făptuitorul a reușit să înlăture eventualele ezitări ale
victimei, determinând-o să ia o hotărâre de a se sinucide; ceea ce interesează
este ca făptuitorul, prin activitatea sa, să fi determinat victima să ia hotărârea
de a se sinucide. De asemenea, nu interesează mijloacele prin care s-a
realizat acțiunea de determinare (rugăminți, ordine, constrângere fizică, etc.)
Nici faptul că sinuciderea este admisă tradițional ca un mod de rezolvare a unor chestiuni de onoare în unele țări (dacă un japonez îndeamnă pe un conațional să se sinucidă pe teritoriul țării noastre pentru o chestiune de onoare, fapta va constitui infracțiunea prevăzută de art.179 Cp.) nu poate înlătura aspectul penal al faptei.
Determinarea la sinucidere se poate realiza nu numai prin îndemnuri sau amăgire (de pildă prin exagerarea tendențioasă a unor pericole, a unor necazuri, conflicte) ca și prin acte de tortură, prin supunerea la chinuri repetate, scandaluri și bătăi, care pot să ducă victima în stare de disperare, culminând cu sinuciderea sau încercarea de sinucidere. Astfel de manifestări, ce depășesc cadrul unor relații socio-familiale civilizate, circumscrise normelor și valorilor morale ale unui cuplu, sunt socotite ca întrunind elementele infracțiunii de determinare la sinucidere.
Când constrângerea victimei este de asemenea natură încât nu lasă nici o posibilitate concretă de a acționa altfel ori de a se împotrivi, făptuitorul va răspunde pentru infracțiunea de omor și nu pentru cea de determinare a sinuciderii. Cel care silește o persoană să se sinucidă (de pildă o obligă să se împuște, să ia otravă, să sară de la etaj, etc.) săvârșește infracțiunea de omor; aceste metode nu diferă cu nimic de orice acțiune de ucidere, doar că se folosește energia fizică a victimei pentru suprimarea unei vieți. Nu este nici o deosebire între a trage cu arma în victimă sau de a-i turna otravă în mâncare.
Nu definim drept infracțiuni de determinare la sinucidere nici situațiile în care actele de constrângere îmbracă forma altor infracțiuni, cum ar fi privarea de libertate sau violul, care au avut ca urmare sinuciderea victimei. în asemenea situații există o unitate complexă de infracțiuni, care cuprind: infracțiunea intenționată de bază (privarea libertății persoanei, violul) și urmarea praeterintenționată constând din moartea sau sinuciderea victimei. în consecință, în asemenea situații se vor aplica agravantele de calificare menționate și nu se reține infracțiune de determinare la sinucidere în concurs cu violul sau privarea libertății persoanei.
■ înlesnirea sinuciderii unei persoane presupune orice acțiune de sprijin a subiectului pasiv în realizarea hotărârii sale de a se sinucide; hotărârea aparține însă sinucigașului.
înlesnirea se poate realiza numai prin acte pozitive (comisiune), o atitudine pasivă (omisiune) față de persoana care încearcă să se sinucidă neputând fi considerată o înlesnire a sinuciderii și deci nefiind susceptibilă să realizeze elementul material al infracțiunii (de exemplu, neîmpiedicarea unei persoane de a sări de la etaj, de a-și autoadministra otrava, etc.)
înlesnirea poate consta din procurarea sau pregătirea mijloacelor necesare îndeplinirii actului suicidar, din sfaturi legate de punerea în aplicare a hotărârii autolitice, din înlăturarea piedicilor materiale (de exemplu, ținerea de vorbă a supraveghetorului pus de familie), din aducerea la îndeplinire a unor dorințe sau condiții puse de victimă, etc. înlesnirea sinuciderii nu trebuie confundată cu cooperarea la activitatea de sinucidere; în astfel de cazuri (de exemplu: tragerea unui alt foc de armă în sinucigașul care s-a împușcat inițial superficial, turnarea pe gât a restului de otravă nebăută, etc), fapta va constitui infracțiunea de omor.
Atunci când două persoane se înțeleg să-și acorde una alteia ajutor în vederea suprimării vieților (sinucidere prin consens), dacă una dintre aceste persoane rămâne în viață, se ridică problema răspunderii ei în înlesnirea sinuciderii celeilalte.
În doctrina italiană s-a discutat pe larg problema sinuciderii în doi. După unii autori (Impallomeni), dacă ambele persoane au făcut acte comune de a se sinucide (de pildă, au cumpărat cărbuni și le-au dat foc pentru a muri asfixiați) și amândoi supraviețuiesc, fapta de definește ca tentativă reciprocă de omor; dacă numai unul supraviețuiește, acesta va răspunde pentru infracțiunea de omor. Alți autori (Vannini) consideră că în cazul sinuciderii în doi este vorba de o instigare reciprocă la sinucidere, adeziunea unuia fiind cauza determinantă a hotărârii celuilalt.
Atât în cazul determinării, cât și în cazul înlesnirii sinuciderii, activitatea de suprimare a vieții trebuie să fie în exclusivitate opera sinucigașului.
În măsura în care suprimarea vieții este rezultatul unei cooperări cu o altă persoană, acesta va răspunde pentru infracțiunea de omor.
În cazul infracțiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii trebuie să se producă un anumit rezultat, reprezentat fie de sinuciderea victimei (suicid propriu-zis), fie de încercarea de sinucidere a acesteia (tentativa suicidară), consecințe pe care legea le prevede explicit în conținutul incriminării. Deci în situația în care persoana respectivă, chiar dacă a fost convinsă și determinată să se sinucidă sau i s-a înlesnit această faptă, nu trece la punerea în executare a actului autolitic ori numai simulează, nu putem afirma prezența acestei infracțiuni.
Este necesar, de asemenea, ca între acțiunea de determinare sau înlesnire și rezultatul produs să existe o legătură de cauzalitate. Dacă sinuciderea sau încercarea de sinucidere s-au datorat altor cauze, fapta de determinare sau înlesnire nu va constitui infracțiune.
■ Latura subiectivă
Pentru a fi pedepsită, fapta de determinare sau înlesnire a sinuciderii trebuie să fie săvârșită cu intenție, directă sau indirectă; este necesar prin urmare ca făptuitorul să prevadă că victima se va sinucide ca urmare a activității sale de îndemnare ori înlesnire a sinuciderii rezultă din caracterul actelor săvârșite, din împrejurările concrete în care s-a acționat și în funcție de starea psihică în care s-a aflat persoana care s-a sinucis sau care a încercat să se sinucidă.
În practică se întâlnesc uneori forme deosebit de ascunse de determinare a hotărârii la sinucidere a unei persoane; clarificarea acestora este absolut necesară pentru stabilirea elementului intenționat .
În cazul acțiunii de înlesnire a sinuciderii, făptuitorul trebuie să recunoască hotărârea victimei de a-și suprima viața și să acționeze conform ei, adică să-i faciliteze acea hotărâre prin acte concrete de aducere la îndeplinire. Nu există intenția de a comite infracțiunea dacă autorul, necunoscând hotărârea victimei de a se sinucide, susține într-o discuție utilitatea sinuciderii și modul în care s-ar putea proceda pentru a ajunge la rezultatul scontat, adică la suprimarea vieții.
IV . 3. CARACTERUL PERICULOS AL INFRACTIUNII
Deși infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii unei persoane este susceptibilă de acte de pregătire, aceste forme imperfecte de infracțiune nu se pedepsesc. Fapta se consumă în momentul în care sinuciderea sau tentativa suicidară a avut loc.
În alin.2. al art.179 Cp. sunt prevăzute două modalități agravante ale infracțiunii și anume atunci când fapta a fost săvârșită față de un minor sau față de o persoană care nu era în stare să-și dea seama de gestul sau fapta sa (unidirecțional, care nu mai poate permite regretul decât sub forma îmbrățișării sepulcrale), ori nu putea fi stăpână pe actele sale.
• Folosind expresia generală minor, legiuitorul nu a dorit să facă vreo deosebire în raport cu vârsta sau discernământul făptuitorului; agravanta se referă nu la voința sinucigașului, ci la voința făptuitorului care, în mod deliberat, determină minorul, speculând lipsa de experiență a acestuia și impulsivitatea firească vârstei (indiferent dacă minorul are discernământ sau nu) să acționeze împotriva propriei vieți. Unii autori au opinat că minorii sub 14 ani și cei cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, fiind lipsiți de discernământ (O. Stoica), nu pot fi determinați, cel mult putând fi ajutați să se sinucidă, deci agravanta nu se aplică decât la minorii cu discernământ, soluție discutabilă dacă avem în vedere că legea nu face o asemenea distincție.
• Cealaltă modalitate agravantă se referă la o persoană iresponsabilă în sensul în care aceasta este definită în art.48, Cp., adică la o persoană care nu este în stare să-și dea seama de fapta sa ori nu putea fi stăpână pe actele sale. Soluția legii române poate fi discutată. S-ar putea susține că determinarea unei persoane care nu are capacitatea de a înțelege și de a voi constituie omor, neputându-se atribui nici un efect voinței exprimate de o asemenea persoană. Numai dacă cel determinat își păstrează capacitatea, chiar parțială, de a înțelege și a voi, se poate aplica art. 179, Cp.
În ambele modalități agravante este necesar ca făptuitorul să fi cunoscut că victima este un minor sau o persoană iresponsabilă sau să fi existat suficiente indicii din care făptuitorul să-și fi putut da seama de condiția victimei. în lipsa acestei cerințe esențiale împrejurarea agravantă nu se poate reține.
În forma sa tipică, fapta de a determina sau de a înlesni sinuciderea se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani, iar în cazul formei agravante pedeapsa prevăzută este de la 3 ani la 10 ani închisoare.
Rece, distant și într-un mod practic, societatea s-a spălat pe mâini de sângele rece al sinucigașului cu sângele cald al celui care urmează să execute pedeapsa. Se întreabă cineva ce se întâmplă între zidurile lugubre ale pușcăriei cu cel condamnat? Dacă va reuși el să treacă perioada de detenție pentru ca, ulterior, să se reintegreze în același mediu social care, de fapt, l-a condamnat? Categoric NU.
IV . 4. ELEMENTE CU CARACTER OPERATIONAL – PRACTIC
Analiza actului suicidar sub aspectul conotației juridico-psihologice conturată în lucrarea de față este departe de a fi exhaustivă; de fapt, s-a încercat sincretismul problematicii referitoare la actul suicidar într-un context juridic relevat prin prisma psihismului.
În elementele ce se pot evidenția și care pot fi puse în practică, un loc aparte îl ocupă cele legate de caracterul aplicativ- operativ practic, studiul încercând să răspundă tocmai cerințelor realităților juridice pendinte gestului suicidar. Nu o dată aparținătorii sinucigașului supralicitează ecuația reală interpretând defectuos datele realului; în fond se reclamă crimă, se dorește aflarea adevărului, identificarea autorilor, etc.
În planul riguros și exact al justiției s-ar putea traduce prin încercarea de a demonstra științific crima, adevărul, autorii, prin completări și noi expertize, avize peste avize date de diverse comisii științifice, etc, recurgându-se nu de puține ori la deshumare.
În urma celor prezentate, următoarele aspecte depășesc cadrul scolastic concluzionam, constituindu-se la un moment dat într-un adevărat ghid practic de studiu al fenomenului suicidar
• investigarea subtilă a vieții intime și de relație a sinucigașului.
Faza sinucidației debutează cu o izolare a posibilului viitor sinucigaș față de lumea înconjurătoare, mergând până la derelicțiune sub influența unor factori perturbatori- dizarmonici; dacă din punct de vedere etiopatogenic, aceasta ar reprezenta nașterea actului suicidar, în plan socio- profilactic considerăm că ar putea fi momentul când, investigând într-un mod subtil, indirect, viața anterioară și de relație a potențialului sinucigaș, s-ar putea salva individul de la prăbușirea în abisul fără de sfârșit și fără de întoarcere.
• cercetarea diferitelor documente, inclusiv a jurnalelor intime a
sinucigașului; de cele mai multe ori, sinucigașul păstrează un jurnal intim în
care se poate citi evoluția progresivă a actului de la sinucidație până la faza
traumatizației (a sinuciderii propriu-zise).
Accesul la astfel de însemnări, eventual cu ocazia manifestării unui comportament heteroagresiv care atrage și răspunderea juridică a factorului îndrituit de societate, ce printr-o puniție adecvată încearcă resocializarea individului, ar putea nu numai să preîntâmpine gestul autolitic, dar în același timp ar încerca să ofere motivația continuării existenței între jaloanele legii.
• determinarea surselor de conflict potențial suicidare
Parcurgerea capitolelor acestei lucrări evidențiază faptul că gestul sinucigaș nu este un act spontan, un impuls de moment, ci reprezintă manifestarea unui potențial negativ autolitic generat de un cumul de factori care reduc până la anihilare instinctul fundamental de conservare. Acesta face ca identificarea surselor de conflict cu efect nociv asupra psihicului individului să poată avea un rol esențial în elucidarea fenomenului suicidar.
S-ar putea pune în evidență existența unui determinism pluricauzat (factorul intern- psihicul particular, dizarmonic- influențat de multipli factori externi, care conturează noțiunea de stres cotidian) în geneza suicidului, cu observația că întotdeauna efectul este singur și anume moartea.
• corelarea datelor oferite de cercetarea criminalistică la locul faptei cu manifestările comportamentale din faza anterioară actului suicidar, din nefericire,
de cele mai multe ori în cazul suicidului propriu-zis, prea puține sunt elementele la
care are acces anchetatorul și care ar putea oferi date despre comportamentul
sinucigașului, astfel încât să se poată contura o imagine reală asupra personalității
acestuia și a motivației gestului, aspect deosebit de important pentru abordarea din
punct de vedere juridic a cazului.
Cercetarea efectuată de echipa operativă (alcătuită din ofițer de poliție, criminalist, medic legist și în unele cazuri, procuror criminalist) ce se deplasează la fața locului este axată pe diferențierea dintre o sinucidere reală și disimularea unui omor prin sinucidere.
Totuși, cercetarea atentă a locuinței sinucigașului poate orienta către o imagine relativ clară despre personalitatea acestuia și substratul criptic al gestului fatal, mai ales dacă este corelată cu informații preluate de la anturaj referitoare la modul de comportament în familie, la locul de muncă, la școală, etc.
CAPITOLUL V
TEORII ALE ACTULUI SUICIDAR
V.1. TEORII SOCIOLOGICE
V.1.1. Teoria sociologică a actului suicidar impusă de E. Durkheim
Deși până în prezent, au fost elaborate multe teorii privind etiologia acțiunilor suicidare, ele pot fi împărțite în două mari categorii:
teorii sociologice
teorii psihiatrice
Diferența esențială între cele două grupe de teorii constă în faptul că, în timp ce teoriile psihiatrice presupun, în general, că există ceva rău cu persoanele care se sinucid, teoriile sociologice presupun, în general, că nu este nimic rău cu acestea. Pentru cei mai mulți psihiatri, boala mintală ar fi principala cauză a sinuciderii. Cei influențați de teoria psihanalitică consideră că instinctul morții, datorită mecanismelor de apărare a Eului, pot conduce individul către suprimarea propriei sale vieți.
În sfârșit, alți psihiatri consideră drept cauze ale suicidului depresia, anxietatea morbidă, lipsa de speranță, frustrația adâncă, experiența traumatizantă din timpul copilăriei.
Teoriile sociologice susțin, pe de altă parte, că principala cauză a sinuciderii nu este legată de individ, ci mai mult de grupul de apartenență.
V.1.1.1. Influenta ..factorilor cosmici" asupra conduitei sucidare
În contextul unei teorii sociologice a explicării fenomenului suicidar, Durkheim ne vorbește, în primul rând, despre factorii extra-sociali ai sinuciderii. În categoria factorilor extra-sociali se impune existența predispozițiilor individuale ca factori de reglare a mecanismului procesului suicidar. Dacă predispozițiile individuale nu constituie cauze determinante ale sinuciderii, ele, în schimb, capătă mai multă influență atunci când se combină cu anumiți factori cosmici (alt factor extra-social).
Printre factorii cosmici există doar doi cărora li s-a atribuit o influență în privința sinuciderii:
clima
temperatura sezonieră
■ Durkheim prezintă teza lui Morselli pe care, acesta din urmă a dat-o în
legătură cu nivelul sinuciderilor, distribuit pe harta Europei în funcție de clima
specifică fiecărei regiuni geografice (climă temperată, climă mediteraneană, etc.)
Morselli a încercat să afle ce raport poate fi între clima temperată și tendința spre sinucidere; ar trebui ca faptele să fie strict dependente, pentru ca ipoteza să fie valabilă. în realitate, se constată că există sinucideri în orice formă, indiferent de climă.
Deși în Italia de astăzi fenomenul este destul de rar, atunci când Roma era capitala Europei civilizate, în timpul Imperiului, fenomenul sinuciderii era totuși foarte frecvent.
Sub cerul arzător al Indiei, sinuciderea a fost, de asemenea, foarte răspândită în anumite epoci.
Cauza reală a diferențelor ce apar între popoare din punctul de vedere al suicidului nu trebuie deci căutată în virtuțile misterioase ale climei, ci în maniera în care civilizația este distribuită în țările respective. Nu este cazul, deci, să insist asupra unei ipoteze pe care nimic nu o dovedește, ci totul o infirmă.
■ Influența temperaturii sezoniere pare a fi mai clar stabilă, căci faptele, deși
pot fi interpretate diferit, sunt totuși constante.
„Dacă am încerca să găsim rațional anotimpul cel mai favorabil sinuciderii, am spune că cerul trebuie să fie cât mai întunecat, temperatura cât mai joasă sau cât mai multă umiditate. Aspectul dezolant al naturii ar avea drept efect să predispună omul la reverie, să trezească pasiunile triste, să provoace melancolia. De altfel, este epoca în care viața e mai aspră, iar alimentația trebuie să fie mai bogată pentru a suplini căldura naturală, inexistentă acum. Acesta este motivul pentru care Montesquieu considera țările cețoase și reci drept cele mai favorabile dezvoltării fenomenului suicidar; iar opinia sa a rămas valabilă mult timp ".
Aplicând această teorie a anotimpurilor, reiese că toamna s-ar înregistra cele mai multe sinucideri. Astăzi, această teorie este combătută de către statistică.
Sinuciderea nu atinge valoarea sa maximă nici iarna, nici toamna, cum s-ar putea crede, ci în cel mai frumos anotimp, atunci când natura este mai frumoasă, iar temperatura mai dulce. Omul renunță la viață atunci când viața este mai ușoară.
Cu ajutorul statisticilor, Ferri si Morselli au dedus că temperatura are o influență directă asupra tendinței spre sinucidere, că prin acțiunea sa mecanică asupra funcțiilor cerebrale, căldura îl împinge pe om la sinucidere. Ferri a încercat să explice chiar modul de producere a acestui efect. Pe de o parte, afirmă el, căldura determină creșterea excitabilității sistemului nervos. Pe de altă parte, în timpul anotimpului cald, organismul nu trebuie să consume mult pentru a-și întreține propria temperatură, deci rezultă o acumulare de forțe disponibile care trebuie folosite. Din acest dublu motiv, în timpul verii apare un surplus de activitate, un prisos de viață ce trebuie cheltuit și care nu se poate manifesta decât sub forma unor acte violente.
Dar indiferent de modul în care se explică influența căldurii, să vedem dacă ea este reală.
Din anumite observații pare să rezulte clar că omul este împins la sinucidere de căldurile prea violente.
Durkheim ne relatează:
„în timpul expediției din Egipt, numărul sinuciderilor în cadrul armatei franceze a crescut, fenomen atribuit creșterii temperaturii. La tropice este un fapt obișnuit să vezi un om aruncându-se brusc în mare … "
Dar această influență nu este specifică doar căldurii, căci și frigul violent acționează la fel. Este știut faptul că, în timpul retragerii de la Moscova, armata franceză a fost încercată de numeroase cazuri de sinucidere.
„Aceste fapte nu ar putea fi, deci invocate pentru a explica de ce morțile voluntare sunt mai numeroase vara decât toamna, toamna decât iama; singura concluzie posibilă este aceea că temperaturile extreme favorizează înmulțirea sinuciderilor". ( Durkheim J).
Un ultim fapt care trebuie menționat în lucrarea de față este importanța factorului cosmic zi. Din analiza statisticilor reiese că majoritatea sinuciderilor se petrec ziua. Durkheim ne propune statistica întocmită de Brierre de Boismont referitoare la preponderența actelor suicidare în timpul zilei. Acesta din urmă a analizat 4.595 de sinucideri petrecute la Paris între anii 1834 și 1843. Din 3.518 de cazuri în care s-a putut determina momentul sinuciderii, 2.094 au fost comise ziua, 766 seara și 658 noaptea. Sinuciderile de zi și de seară reprezintă deci patru cincimi din suma totală, iar primele reprezintă deja trei cincimi.
Preponderența sinuciderilor de zi este evidentă. Dacă ziua este deci mai fecundă în sinucideri decât noaptea, este natural atunci ca numărul sinuciderilor să crească odată cu creșterea lungimii zilei.
Nu poate fi invocată, cu siguranță, acțiunea soarelui și a temperaturii. Sinuciderile petrecute la amiază, în momentul cel mai călduros al zilei, sunt mai puțin numeroase decât cele petrecute seara sau dimineața. Singura explicație posibilă este că ziua favorizează sinuciderea pentru că atunci afacerile sunt mai numeroase, relațiile umane mai puternic întrepătrunse, iar viața socială este mai intensă.
Durkheim ne prezintă oscilațiile sinuciderilor într-un interval de 24 de ore, deduse din 1993 de cazuri observate de Bierre de Boismont în Paris și 543 de cazuri din toată Franța, reunite de Guerry:
„Există documente de intensificare maximă a sinuciderilor : dimineața și după- amiaza, când ritmul afacerilor este mai rapid. Între aceste două perioade, există un interval de odihnă, când activitatea este temporar suspendată, iar sinuciderile se răresc ”.
Totul demonstrează că motivul pentru care ziua favorizează sinuciderile constă în faptul că, viața socială este în plină efervescență.
Avem astfel o explicație pentru faptul că numărul sinuciderilor crește pe măsură ce soarele rămâne tot mai mult pe cer: când ziua se lungește, viața colectivă se extinde la rândul ei. Viața colectivă are mai mult spațiu pentru a se dezvolta, deci efectele sale se accentuează, deci sinuciderea sporește, ca o consecință a vieții sociale.
În concluzie, conchidem, conform opiniei lui Durkheim, că „… acțiunea directă a factorilor cosmici nu poate să explice variațiile lunare sau sezoniere ale sinuciderilor ".
Dacă viața socială înglobează cauzele ce fac să varieze rata sinuciderilor, atunci aceasta va crește sau va scădea după cum viața socială va fi mai mult sau mai puțin activă.
V.1.1.2. Integrarea si reglarea socială. Tipuri de suicid
Durkheim arată că există două cauze majore ale sinuciderii:
integrarea socială
reglarea socială
Integrarea socială se referă la atașarea voluntară a indivizilor la grupul sau societatea de care aparțin.
Reglarea socială presupune intervenția coercitivă (restrângerea, constrângerea, confortul) a grupului sau societăți asupra comportamentului membrilor.
Durkheim susține că indivizii care se caracterizează printr-un grad prea mare sau prea mic de integrare socială, pot în mai mare măsură să comită suicidul decât cei care se caracterizează printr-un nivel moderat de integrare socială. Pe de altă parte, cei care sunt supuși unui nivel prea scăzut sau prea înalt al reglării sociale pot să recurgă la suicid în mai mare măsură decât cei supuși la un nivel moderat.
În acest sens, înțelegem că există o relație curbiliniară între integrarea și reglarea socială, pe de altă parte, și rata suicidului, pe de alta. În consecință, Durkheim diferențiază patru tipuri de suicid:
suicidul egoist- tipul cauzat de nivelul prea scăzut al integrării
suicidul altruist- datorat nivelului prea înalt al integrării sociale
suicidul anomic- generat de nivelul prea redus al reglării sociale
suicidul fatalist- produs de nivelul prea înalt al reglării sociale
V.1.1.3. Suicidul egoist
După cum am subliniat mai sus, în cazul suicidului egoist Durkheim impune teza existenței unui nivel prea scăzut al integrării sociale.
Durkheim a început analiza statisticilor asupra:
societății religioase
societății domestice
societății politice
În urma studiilor și a analizelor, Durkheim a ajuns la următoarele concluzii:
• Societatea religioasă. Religia ne transpare, în perspectivă, ca o societate.
O societate constituită pe baza existenței unui număr de credințe și practici comune
tuturor fidelilor, tradiționale și deci obligatorii. Cu cât stările colective sunt mai
numeroase și mai puternice, cu atât comunitatea religioasă este mai integrată, cu
atât virtutea sa protectoare este mai dezvoltată. Detaliile dogmelor și riturilor sunt
secundare. Esențial este ca acestea să alimenteze o viață colectivă de intensitate
suficientă. De aici ne transpare ideea că :
„…religia acționează protector împotriva sinuciderii doar în măsura în care constituie o societate ".
Durkheim sugerează că este probabil ca și alte societăți să producă efecte similare.
Societatea domestica (familia). În opinia lui Durkheim (opinie raportată la
studiul statisticilor perioadei respective), căsătoria are asupra sinuciderii o acțiune
benefică, ce îi este proprie. Dar ea nu este prea mare și, în plus, se exercită doar în
folosul unuia dintre sexe. Oricât de util a fost să-i stabilim existența, rămâne valabil
faptul că factorul existențial al imunității persoanelor căsătorite este familia, deci
grupul complet format din părinți și copii laolaltă. Dacă dispariția unuia dintre ei
crește șansele ca să se sinucidă celălalt, cauza nu este că legăturile care îi uneau pe
soți s-au rupt, ci faptul că rezultă de aici o răsturnare a vieții de familie, resimțită
puternic de văduv. Astfel, putem spune că societatea domestică este un scut
puternic împotriva sinuciderii.
Societatea politică. Explicația pe care ne-o oferă Durkheim în perspectiva
societății politice este aceea că: marile șocuri sociale, ca și marile războaie populare,
înviorează sentimentele colective, stimulează spiritul de partid și patriotismul,
credința politică și credința națională și, concentrând toate activitățile spre un singur
scop, determină, cel puțin pentru un timp, o integrare sporită a societății. Influența
benefică se datorează luptelor care determină criza, și nu crizei propriu-zise. Cum ele
îi obligă pe oameni să se unească pentru a face față pericolului comun, individul se
gândește mai puțin la sine și mai mult la scopul comun. Se înțelege atunci, de ce integrarea rezultată nu este pur momentană, ci supraviețuiește uneori cauzelor sale imediate, mai ales atunci când este inversă.
Conform celor enumerate mai sus, Durkheim rezumă problema la trei propoziții:
sinuciderea variază invers proporțional cu gradul de integrare al societății religioase
sinuciderea variază invers proporțional cu gradul de integrare al societății domestice
• sinuciderea variază invers proporțional cu gradul de integrare al societății politice
Similitudine demonstrează că, dacă aceste societăți diferite au o influență moderatoare asupra sinuciderii, motivul nu ține de niște caractere particulare ale fiecărei societăți, ci de o cauză comună tuturor. Cauza se găsește obligatoriu într-o proprietate comună pe care o au toate cele trei grupări sociale, chiar dacă în proporții diferite. Singura proprietate de acest gen este că toate cele trei categorii sunt grupuri sociale puternic integrate. In acest caz, „…sinuciderea variază invers proporțional cu gradul de integrare a grupărilor sociale din care face parte individul ".
Societatea nu se poate însă dezintegra fără ca, în aceeași măsură, individul să nu se degajeze de viața socială, fără ca propriile sale țeluri să nu devină preponderente față de țelurile comune, fără ca personalitatea sa, într-un cuvânt, să nu tindă a ajunge deasupra personalității colective.
Cu cât grupările sociale sunt mai stabile, cu atât individul depinde mai puțin de ele, cu atât se bizuie mai mult pe sine însuși, recunoscând doar acele reguli de conduită ce servesc propriului interes. De aici și denumirea de sinucidere egoistă pe care Durkheim o dă tipului particular de sinucidere care rezultă dintr-o individualizare nemăsurată. Dar să analizăm în continuare, mai profund, teoria lui Durkheim asupra mecanismelor societății și cele ale individualității în procesul ce formează începuturile actului suicidar de tip egoist.
Societatea este singura în măsură să ia o hotărâre de ansamblu în privința valorii existenței, hotărâre inaccesibilă omului izolat, căci individul se cunoaște pe el însuși și micul său orizont; experiența sa este prea restrânsă pentru a-i servi drept bază pentru o apreciere generală. El poate să considere că viața sa este lipsită de scop, dar nu poate spune nimic în ceea ce privește pe ceilalți. Societatea are posibilitatea, fără sofism, să generalizeze sentimentul pe care îl are despre ea însăși, despre starea sa de sănătate sau de boală. Indivizii participă prea strâns la viața societății pentru a nu fi atinși de bolile acesteia; suferința ei devine și suferința lor. Răul pe care societatea îl resimte se transmite și părților sale componente. Deci societatea nu se poate dezintegra fără a fi conștientă că toate condițiile obișnuite ale vieții generale vor fi tulburate în aceeași măsură. Societatea este scopul spre care tinde cea mai bună parte a ființei noastre; ea nu poate deci să dispară fără să realizeze că activitatea membrilor săi rămâne fără scop. De vreme ce suntem opera societății, ea nu poate avea sentimentul propriei decăderi fără a înțelege că opera sa nu va mai servi la nimic. Astfel se formează curente de depresie și dezamăgire, care nu emană din individul propriu-zis, dar exprimă starea de dezintegrare în care se află societatea. Aceste curente indică o slăbire a legăturilor sociale, un soi de astenie colectivă, de maladie socială, așa cum tristețea individuală, atunci când este cronică, indică starea organică proastă a omului. Atunci apar sisteme metafizice și religioase care, reducând toate aceste sentimente la formule, ajung să demonstreze oamenilor că viața nu mai are sens și că se amăgesc singuri. Atunci iau naștere noile morale care recomandă sinuciderea sau, cel puțin, conduc la ea, recomandând oamenilor să trăiască cât mai puțin posibil. Când se nasc astfel de morale, autorii lor sunt atacați și acuzați de răul produs. în realitate, ele sunt mai degrabă un efect decât o cauză, simbolizând, printr-un limbaj abstract și sub formă sistematică, mizeria fiziologică a corpului social. Cum aceste curente sunt colective, ele capătă forță și influențează individul, împingându-l și mai mult spre sfârșitul spre care se îndrepta deja, ca urmare a prăbușirii morale cauzate de dezintegrarea societății. Chiar în momentul în care se eliberează prea mult de mediul social, omul continuă să-i resimtă influența. Oricât de individualizat ar fi, rămâne în el ceva colectiv: depresia și melancolia rezultate din această individualizare exagerată. Simțim tristețe când nu mai avem nimic altceva de pus în comun cu alții.
Acest tip de sinucidere merită deci numele de suicid egoist. Egoismul nu este un factor auxiliar, ci chiar cauza sa generatoare. Dacă ceea ce îl lega pe om de viață dispare, însemnă că a dispărut chiar legătura lui cu societatea. în privința incidentelor existenței particulare, care par să determine sinuciderea și care sunt considerate apoi drept condiții determinante, ele nu sunt de fapt decât condițiile ocazionale. Dacă individul cedează în fața primului șoc al circumstanțelor, însemnă că starea în care se găsește societatea l-a transformat într-o pradă ușoară pentru sinucidere.
Încheiem prin a enunța încă o dată concluzia esențială a celor dezvăluite până acum, referitoare la suicidul egoist „…sinuciderea variază invers proporțional cu gradul de integrare a grupărilor sociale din care face parte individul".
V.1.1.4. Suicidul altruist
În cazul acestui tip de sinucidere, Durkheim susține că actul suicidar altruist se datorează nivelului prea înalt al integrării sociale.
Autorul studiului Despre sinucidere susține că dacă o individualizare excesivă conduce la sinucideri (suicidul egoist), și o individualizare insuficientă produce aceleași efecte (suicidul altruist).
Durkheim constituie un al doilea tip de sinucidere, sinuciderea altruistă, care cuprinde trei varietăți:
sinuciderea altruistă obligatorie
sinuciderea altruistă facultativă
sinuciderea altruistă acută.
Dacă Durkheim a numit egoistă starea în care Eul își trăiește propria viață și nu ascultă decât de sine însuși, cuvântul altruism exprimă bine starea contrară, cea în care Eul nu-și aparține deloc sie însuși, în care se confruntă cu altceva din exteriorul său, cea în care polul conduitei sale se află în afară, în grupul din care face parte. Voi numi deci sinucidere altruistă, după opiniile autorului, sinuciderea care rezultă dintr-un altruism intens.
• Sinuciderea altruistă obligatorie
Dacă suicidul altruist prezintă acea particularitate care este comisă ca o datorie, trebuie ca terminologie adoptată să exprime acest lucru. Sinuciderea de acest tip se va numi deci sinucidere altruistă obligatorie. Nu orice tip de sinucidere altruistă este și obligatorie.
Pentru a înțelege ce reprezintă sinuciderea altruistă obligatorie, trebuie subliniat că reprezintă un tip primitiv al hermeneuticii de sinucidere cuprinzând următoarele trei categorii:
Sinuciderea bărbaților ajunși la bătrânețe sau atinși de boală
Sinuciderea femeilor la moartea soțului
Sinuciderea servitorilor și supușilor la moartea stăpânului.
În cazul sinuciderii altruiste obligatorii, pentru ca societatea să poată constrânge anumiți membri la sinucidere, trebuie ca personalitatea individuală să fie lipsită de însemnătate. Pentru ca individul să ocupe un loc atât de neînsemnat în viața colectivă, trebuie să fie aproape complet absorbit de grup și, în consecință, trebuie ca grupul să fie puternic închegat.
Datorită faptului că grupul este mic, supravegherea colectivă este permanentă, este extinsă asupra tuturor să-și creeze un mediu special, la adăpostul căruia să-și dezvolte personalitatea și să-și construiască o fizionomie proprie. El nu mai reprezintă decât o parte a întregului, fără valoare pentru el însuși. Persoana are atât de puțină valoare, încât atentatele dirijate împotriva lui de către alți oameni fac obiectul unei represiuni relativ indulgente. Este natural atunci să fie chiar mai puțin protejat fată de exigențele colective și ca societatea să aibă dreptul să-i ceară, pentru cel mai mic pretext, să pună capăt unei vieți atât de neînsemnate.
• Sinuciderea altruistă facultativă.
În acest caz sinuciderile au aceeași natură ca și cele obligatorii. Dacă nu sunt neapărat impuse de opinia generală, aceasta le este însă favorabilă. Fiind deci semne ale virtuții, ba chiar virtute prin excelență, cei care renunță la viață la cea mai mică solicitare, a circumstanțelor sau chiar din simplă bravadă sunt lăudați și proslăviți. Ca și cele indicate mai explicit de societate (sinuciderea altruistă obligatorie) aceste sinucideri se datorează stării de impersonalitate sau altruism, caracteristică morală a primitivului). Sinuciderea altruistă facultativă este în mai mică măsură impusă de societate (impusă expres), decât dacă ar fi obligatorii. Se înțelege că în acest caz, este nevoie ca sinuciderea să fie impusă de societate ca o datorie, sau ca o chestiune de onoare.
• Sinuciderea altruistă acută (al cărei perfect model este sinuciderea mistică).
Așa cum relevă însăși denumirea ei, sinuciderea altruistă acută reprezintă pasiunea entuziastă cu care fidelii religiei mai mergeau în întâmpinarea sacrificiului suprem (aceștia își anihilaseră personalitatea complet în favoarea ideii pe care o slujeau). în acest caz, individul se sacrifică doar pentru bucuria sacrificiului, atunci când renunțarea în sine, nu doar pentru un motiv anume, este considerată lăudabilă.
În cazul sinuciderii altruiste acute, vedem individul aspirând să se desprindă de ființa sa personală pentru a se scufunda în acel ceva considerat ca adevărata lui esență. Puțin contează numele pe care i-l dă, de vreme ce crede doar în ea și încearcă atât de energic să se confunde cu ea pentru a continua să existe de fapt.
Individul se consideră deci ca lipsit de o existență proprie. Impersonalitatea atinge, în cazul acestui tip de suicid, cota maximă, altruismul este la apogeu. Tristețea altruismului exagerat vine din aceea că individul i se pare lipsit de orice realitate. Tristețea altruismului este făcută din speranță, căci dincolo de viață sunt întrevăzute cele mai frumoase perspective. Ea conține entuziasmul și elanul unei credințe nerăbdătoare să se împlinească și care se afirmă prin cote de o mare energie.
În societățile contemporane, cum personalitatea este tot mai eliberată de personalitatea colectivă, astfel de sinucideri (sinuciderea altruistă în cele trei forme ale sale) nu sunt prea răspândite; societățile primitive sunt prin excelență terenul propice pentru sinuciderea altruistă.
Totuși există și în zilele noastre un mediu special în care sinuciderea altruistă este în stare cronică: armata.
■ „Fiecare fel de sinucidere este deci forma exagerată sau deviată a unei virtuți ".
V.1.1.5. Suicidul anomic
La suicidul anomic, Durkheim ne vorbește despre existența unui nivel prea redus al reglării sociale.
Țările bogate au rate mai mari decât țările sărace în ceea ce privește suicidul anomic și aceasta pentru că cetățenii din primele țări, fiind mai puțin reglați social, sunt mai mult încurajați să aștepte prea muit de la viață și astfel devin expuși la o mai mare frustrație când așteptările lor nu sunt îndeplinite.
În cazul suicidului anomic se poate vorbi de:
anomia de tip economic
anomia de tip familial
Anomia de tip economic.
Durkheim vrea în special să scoată în evidență existența unei dereglări sociale care repercutează în mod direct asupra volumului morților voluntare. Anomia, simptom patologic, se explică prin dispariția tradiției care nu mai înglobează cu strictețe activitatea socială. Cum forțele integratoare slăbesc, indivizii aflați în competiție unul cu celălalt nu-și mai pot ține dorințele în frâu. Ei încep să ceară mai mult de la viață, până la iritare și dezgust față de ea. Ei contribuie la a face din sinuciderea anomică un fenomen regulat și specific societăților moderne. Sinuciderea anomică apare limpede în fazele ciclurilor economice: în perioadele de boom economic, ambițiile și aspirațiile indivizilor nu mai au limite precise ci se întind la infinit. Disproporția dintre aspirații și satisfacții care rezultă de aici este o cauză de sinucidere. Această tulburare este caracteristică societăților moderne care au cunoscut o dezvoltare excepțională a activităților economice. Dispersând comunitățile tradiționale, industria și comerțul „abia atinse de moralitate", devalorizează, punând mai presus de orice interesul, numeroase valori și obligații indispensabile totuși vieții sociale.
De altfel, remarcă Durkheim, nu este o întâmplare faptul că procentul sinuciderilor anomice este mai ridicat în sectoarele cele mai avansate ale societății : la protestanți, în lumea urbană, industrială și laică.
Este clar, conform analizelor lui Durkheim, că atunci când haosul atinge apogeul în lumea economică (anomie economică), tot în această sferă se creează și cele mai multe victime.
Funcțiile industriale și comerciale furnizează o mare parte din sinucideri, evidențiată de Durkheim în următorul tabel:
Aceste funcții industriale și comerciale furnizează o mare parte din sinucideri, ele ridicându-se până la nivelul funcțiilor liberale, iar uneori le depășesc; sunt mult mai afectate decât agricultura.
Clasele inferioare au un orizont limitat și de aceea dorințele lor sunt mai clar definite. însă cei care se află deja pe cea mai înaltă treaptă sunt aproape obligați să se avânte în vidul de deasupra lor, dacă nu există vreo forță care să-i rețină.
Anomia este, în societățile noastre moderne, un factor regulat și specific sinuciderii.
Anomia de tip familial. Anomia economică nu este singura care favorizează sinuciderile. Există și o altă formă de sinucidere anomică, cronică chiar, ce ne va ajuta în studiul naturii și funcției căsătoriei (anomie de tip familial).
în perspectiva lui Durkheim,
„… divorțul însuși, prin acțiunea sa asupra căsătoriei, împinge la sinucidere".
Divorțul presupune o slăbire a reglementării matrimoniale. Acolo unde divorțul este posibil, acolo mai ales unde legea și morala îl acceptă sau îl favorizează, căsătoria este o formă slăbită a ei însăși și nu-și mai realizează influența benefică. Limita pe care o impunea dorințelor este zdruncinată; pasiunea se supune tot mai puțin constrângerilor. Calmul și pacea morală ce dădeau forță bărbatului căsătorit slăbesc, lăsând loc unei stări de îngrijorare ce îl împiedică să se stabilizeze. Nu putem fi reținuți de o legătură ce amenință să se rupă dintr-un moment în altul. Din toate aceste motive, în țările în care divorțul este larg practicat, este inevitabil ca imunitatea soțului să fie slabă. El se apropie, din acest punct de vedere, de situația celibatarului și-și pierde, parțial, avantajele. în consecință, numărul total al sinuciderilor crește.
„Pentru femeie nu există compensare, nici atenuare. Monogamia este o obligație strictă, iar căsătoria nu îi este necesară pentru temperarea dorințelor, care îi sunt în mod natural temperate, nici pentru a o face să se bucure de propria soartă; o împiedică însă să-și schimbe viața, atunci când devine insuportabilă. Tot ceea ce contribuie la ușurarea și slăbirea căsătoriei constituie pentru soție o sursă de ameliorare a situației sale. Divortul protejează femeia, care recurge cu ușurință la această formă de rezolvare". ( Durkheim )
Dezvoltarea paralelă a divorțului și sinuciderilor provine deci din starea de anomie conjugală, produsă de instituția divorțului. Sinuciderile bărbaților căsătoriți care, în țările cu multe divorțuri, ridică numărul morților voluntare, constituie așadar o varietate a sinuciderii anomice. Ele nu arată că în astfel de regiuni numărul soților răi ar fi mai mare decât cel al soțiilor necorespunzătoare, deci că numărul căsniciilor nefericite ar fi mai ridicat, ci rezultă dintr-o constituție morală sui generis, datorată slăbirii reglementării matrimoniale, și care provoacă tendința deosebit de puternică spre sinucidere a divorțurilor. Divortul este proclamat întotdeauna pentru a consfinți o stare anterioară a moravurilor. Legislatorul a permis desfacerea căsătoriei doar atunci când conștiința publică a ajuns încetul cu încetul să considere că indisolubilitatea căsătoriei este absurdă. Anomia matrimonială poate deci să existe în concepție, fără a fi încă prevăzută de lege. Dar își produce toate efectele abia când capătă o formă legală. Cât timp dreptul matrimonial nu este modificat, el se opune dezvoltării anomiei conjugale, prin simplul fapt că o condamnă. De aceea efectele sale caracteristice sunt evidente doar când anomia devine o instituție juridică.
Ajungem astfel la o concluzie suficient de îndepărtată de ideea pe care ne-o facem de obicei despre căsătorie și despre rolul său. Ea era privită ca o instituție dedicată femeii, clădită pentru a o proteja împotriva capriciilor masculine.
Monogamia, mai ales, este deseori prezentată ca o sacrificare a instinctelor poligamice ale bărbatului în vederea ameliorării condiției femeii căsătorite. în realitate, oricare ar fi fost cauzele istorice care l-au determinat pe bărbat să-și impună această restricție, ea îl avantajează pe el în primul rând. Libertatea n-ar fi fost decât o sursă de tulburări. Supunându-se aceleiași reguli stricte, putem spune că femeia este cea care a făcut un sacrificiu.
V.1.1.6. Suicidul fatalist
Acest tip de suicid este produs de nivelul prea înalt al reglării sociale. Suicidul fatalist este opus suicidului anomic, așa cum suicidul egoist se opune suicidului altruist.
La suicidul fatalist este vorba de moartea voluntară rezultată dintr-un exces de constrângere; cea pe care o comit subiecții al căror viitor este închis fără milă, ale căror pasiuni sunt comprimate violent de o disciplină asupritoare. Este sinuciderea soților prea tineri, a soției fără copii.
Astfel se constituie al patrulea tip de suicid: suicidul fatalist. El este lipsit de importanță astăzi, din cauza numărului redus de cazuri. Poate avea, însă, o însemnătate istorică, referindu-se desigur, la sinuciderile sclavilor, la toate morțile voluntare care pot fi atribuite exceselor despotismului material și moral.
În încheierea acestui subcapitol, ce a tratat problema suicidului în viziunea lui Emile Durkheim, putem concluziona printr-un citat rezumativ:
„Orice caz în care actul ce determină moartea este îndeplinit de victimă în cunoștință de cauză este un caz de sinucidere ".
V.1.2. Teorii neodurkheimiene asupra actului suicidar
Deși teoria lui Durkheim a dat naștere la o mulțime de interpretări, multe cercetări au fost organizare în direcția susținerii ei. Pe de altă parte, plecând de la conceptele teoriei clasice durkheimiene, au fost elaborate noi teorii moderne dintre care se detașează:
teoria trifactorială legată de numele lui Andrew Henry și James Short,
teoria integrării statului, dezvoltată de Jack Gibbs și Walter Martin
V.1.2.1. Teoria trifactorială
Teoria trifactorială este denumită așa, deoarece, în concepția autorilor, suicidul este determinat de 3 categorii de factori:
sociologici
psihologici
economici
Suicidul este definit ca un act de agresiune orientat către sine și datorat unei anumite forme de frustrație în viață. Factorul sociologic constă din două subcomponente: sistemul relaponal slab (lipsa implicării individuale în relațiile cu alții) și restrângerea externă slabă .
Ambii termeni sunt similari cu cei folosiți de Durkheim și anume, integrarea socială slabă și reglarea socială inadecvată.
În privința factorului psihologic al suicidului, Henry și Short consideră că un superego puternic care rezultă din „internalizarea disciplinei și cerințelor aspre parentale" produce o înaltă „probabilitate psihologică" a suicidului. Raționamentul implicat este acela că, dacă unii indivizi au fost condiționați de părinții lor să-și dezvolte o conștiință puternică, ei vor fi înclinați în mai mare măsură să se blameze pe ei înșiși decât pe alții pentru problemele și frustrațiile lor. Și întrucât ei mai mult se autoblamează decât blamează pe alții, probabil se vor sinucide în loc să ucidă pe alții.
Privitor la factorul economic, autorii arată că ratele suicidului cresc în timpul crizelor economice și scad în timpul perioadelor de creștere și prosperitate. Deci perioada de criză și de creștere economică este cauza principală a unor rate înalte a sinuciderii.
Cei 3 factori, în concepția autorilor, sunt intercorelați iar interrelațiile sunt făcute posibile prin intermediul conceptului de statut. Astfel, există o mai mare probabilitate ca persoana cu un statut mai înalt să se implice într-un sistem relațional slab, să resimtă o restrângere externă slabă și, de aceea, să comită suicidul. Pe de altă parte, persoana cu un statut mai înalt este mai mult probabil să aibă un superego mai puternic și, în consecință, o mai mare prosperitate spre suicid. De asemenea, este mai mult probabil ca persoana cu un statut mai înalt să simtă o mai puternică stare de frustrație în timpul crizelor economice și să fie mai mult înclinată spre suicid.
Desigur, și această teorie, ca și cea a lui Durkheim, a fost supusă unor multiple și severe critici. Cea mai importantă obiecție este aceea că unele concepte explicative (cum ar fi forța sistemului relațional și forța restrângerii externe) nu pot fi măsurate.
V.1.2.2. Teoria integrării statului
Teoria integrării statului pleacă, de asemenea, de la teoria lui Durkheim. Alăturându-se celor care obiectează acestei teorii, precum și celei dezvoltate de Henry și Short, că folosesc concepte ce nu pot fi măsurate empiric, Gibbs și Martin reformulează de fapt teoria durkheimiană, numind-o teoria integrării statului. Din cele patru tipuri de suicid, ei rețin numai suicidul egoist, deoarece explicațiile privind cauzele lui sunt cel mai puțin ambigui. în legătură cu această formă de suicid, Durkheim afirma, în lucrarea sa Suicidul:
Suicidul egoist variază invers în raport cu gradul de integrare a grupurilor sociale din care individul formează o parte.
Această afirmație este tradusă în Postulatul nr. 1, cu intenția de a reformula teoria lui Durkheim:
Rata suicidului într-o populație variază invers în raport cu stabilitatea și durabilitatea relațiilor sociale din cadmi acestei populații.
În felul acesta, conceptul de integrare socială folosit de Durkheim este înlocuit cu cel de stabilitate și durabilitate socială. întrucât însă nici acest concept nu poate fi măsurat, autorii se simt obligați să-l reiaționeze cu altul, prin intermediul Postulatului nr.2:
Stabilitatea și durabilitatea relațiilor sociale în cadrul populației variază direct cu măsura în care indivizii din acea populație se confonvează cerințelor structurale, sancționate social și așteptărilor plasate asupra lor de către alții.
În felul acesta ei introduc noul concept de conformitate socială, dar, dându-și seama că nici acesta nu poate fi măsurat, ei se simt nevoiți din nou să apeleze la un nou concept, formulând Postulatul nr.3:
Măsura în care indivizii dintr-o populație se confomnează cerințelor structurale și sancționate social, precum și expectatiilor plasate asupra lor de către alții variază invers față de măsura în care indivizii din acea populație sunt confruntați cu conflictele lor.
Și, întrucât nici acest nou concept, conflicte de rol, nu poate fi măsurat, autorii au încercat din nou să-l reiaționeze cu un alt concept în cadrul Postulatului nr.4:
Măsura în care indivizii dintr-o populație sunt confruntați cu conflicte de rol variază direct cu măsura în care indivizii ocupă statute incompatibile în acea populație.
În sfârșit, întrucât nici acest nou concept- incompatibilitatea statului- nu poate fi măsurat, ei formulează Postulatul nr.5:
Măsura în care indivizii ocupă statute incompatibile într-o populație variază invers cu gradul integrării statului în acea populație.
Gibbs și Martin consideră că acest concept- integrarea statului- este măsurabil. în consecință, ei formulează următoarea teoremă:
Rata suicidului unei populații variază invers cu nivelul integrării statului în acea populație.
În acord cu această teoremă, rata suicidului și integrarea statului nu sunt direct conectate dar devin conectate prin cele patru concepte, astfel:
rata înaltă a suicidului
lipsa stabilității și durabilității sociale
lipsa conformității sociale
conflicte de rol
incompatibilitatea statului
lipsa integrării statului.
Deci cu cât integrarea statului este mai scăzută, cu atât mai ridicată va fi rata suicidului.
Plecând de aici, ei presupun, în mod nejustificat, că indivizii care ocupă o combinație de două sau mai multe statute ce este împărțită de o foarte mică proporție a populației este foarte probabil să experimenteze conflicte de rol și să comită suicidul.
V.1.3. Teorii fenomenologice asupra actului suicidar
În cadrul teoriilor fenomenologice se operează, spre deosebire de teoriile durkheimiene, cu înțelesurile și semnificațiile suicidului și cu modul în care persoana sinucigașă acționează în baza acestor înțelesuri. Printre cele mai reprezentative teorii se numără:
teoria înțelesului suicidar, formulată de Jack Douglas , care consideră că, în
procesul ce conduce spre suicid, indivizii atribuie anumite înțelesuri specifice
actelor lor suicidare prospective, acestea fiind, la rândul lor, influențate de
înțelesurile generale pe care societatea le atașează suicidului.
teoria procesului suicidar, formulată de Jerry Jacobs, accentuează asupra
aspectului negativ al înțelesurilor suicidare în sensul că ele descurajează
sinucigașii
V.1.3.1. Teoria înțelesurilor suicidare
Înțelesurile generale sunt de 3 tipuri și anume:
…Acțiunile suicidare sunt pline de înțeles, adică membrii unei societăți pun
intenția de autodistrugere pe seama unor motive, precum: depresia, tendința
de a scăpa de ceva, etc. Dar cel mai frecvent motiv este intenția de a sfârși
propria viață;
Ceva este rău în mod fundamental cu situația socială a persoanei sinucigașe.
în atribuirea acestui înțeles suicidului, membrii societății au adesea în minte
pe alții (exemplu, părinți, soț, iubit, etc.) care-i vor blama pentru suicid:
3- Ceva este fundamental rău cu însăși persoana sinucigașă. Persoanele care se sinucid sunt considerate a fi anormale.
La rândul lor, aceste înțelesuri populare generale determină indivizii înclinați spre suicid, să construiască înțelesuri mai particulare și mai specifice pentru ei înșiși, care-i vor ajuta în mai mare măsură să-și curme propria viață. Asemenea înțelesuri sunt divizate de Douglas în patru tipuri:
Suicidul este o cale de transportare a sufletului din această lume în
altă lume. Asemenea înțeles apare mai ales în cazul suicidului religios;
Suicidul este o cale de schimbare a imaginii de sine pe care și-au
format-o alții în această lume sau Dumnezeu. Persoanele păcătoase,
de exemplu, pot, prin intermediul acestei forme de suicid, să devină
iubiți în ochii altora;
Suicidul este un mod de obținere a sentimentelor altora (cum ar fi :
mila, simpatia, etc.)
Suicidul este o cale de răzbunare (Suicidul este arma prin care alții pot
fi determinați să se simtă vinovați de cauzarea morții).
Toate aceste înțelesuri ale suicidului sunt de cele mai multe ori pozitive în natură, facilitând procesul suicidar,
V.1.3.2. Teoria procesului suicidar
Teoria procesului suicidar, formulată de Jerry Jacobs, accentuează asupra aspectului negativ al înțelesurilor suicidare în sensul că ele descurajează sinucigașii. El diferențiază totodată 10 pași în procesul de devenire a sinucigașului:
indivizii se găsesc ei înșiși față în față cu probleme neașteptate, intolerabile și
insolvabile,
ei văd aceste probleme nu ca pe niște incidente izolate ci ca parte a istoriei
îndelungate a problemelor,
ei cred că moartea este singurul mod de a rezolva problemele,
convingerea lor în eficiența morții este intensificată prin creșterea izolării
sociale, deoarece ei nu pot împărți probleme cu alții,
ei se străduiesc din greu să învingă prohibiția socială împotriva suicidului pe
care au interiorizat-o atât de mult încât văd suicidul ca fiind imoral,
6- ei reușesc să învingă prohibiția socială, deoarece ei se simt deja izolați de alții și, de aceea, se simt mai liberi în a acționa în contul lor,
ei reușesc să învingă prohibiția socială raționalizând suicidul pe care
intenționează să-l comită în mai multe modalități, precum: A mă sinucide nu
înseamnă în mod necesar că nu țin la viața sacră. Eu încă mențin viața sacră
în ciuda sinuciderii mele,
ei sunt convinși de raționalizările lor, deoarece definesc problema ca fiind
insolvabilă în ciuda efortului personal de a găsi o soluție mai puțin dureroasă
și, de aceea, ca fiind solvabilă numai prin suicid,
definind suicidul ca pe o soluție necesară, ei simt că nu au posibilitatea de a-l
respinge, simțindu-se astfel liberi de răspunderea pentru împiedicarea
suicidului și de sentimentul de vinovăție,
în sfârșit, pentru a fi siguri că nu vor fi pedepsiți în altă viață, ei îl roagă pe
Dumnezeu pentru iertare sau lasă o notă suicidară cerând supraviețuitorilor să
se roage pentru sufletele lor. Apoi, deciși, ei se vor sinucide.
V.2. SUICIDUL – PROCES DE AUTOVICTIMIZARE, CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
Se vorbește despre procesul de autovictimizare ca fiind procesul victimizării către sine al acelor persoane care-l orientează înspre propria persoană. Forma tipică, și totodată cea mai gravă, o constituie suicidul.
„… în fiecare an, în unele țări, un mare număr de persoane se sinucid. De exemplu, în S.U.A. numărul victimelor se ridică la 28.000, iar în alte țări din vestul Europei, Japonia, numărul victimelor și rata sinuciderilor sunt semnificativ mai mari.
Fiind un act nenatural (sinuciderea), mulți consideră că cel ce se sinucide este anormal, bolnav mintal. Realitatea însă ne dovedește că nu așa stau lucrurile în problema actului suicidar.
„Există" de asemenea, o serie de concepții populare, în mare parte greșite, privitoare la sinucidere:
… Persoanele care vorbesc despre suicid, nu doresc în mod real să-l pună în aplicare, și de aceea, nu se vor sinucide niciodată;
■ Suicidul se întâmplă fără nici un fel de înștiințare sau alarmă;
„… Persoanele sinucigașe întotdeauna vor să moară.
Sunt false asemenea afirmații, șt nu datorită faptului că nu conțin nici un fel de adevăr, ci mai ales pentru faptul că ele sunt suprageneralizări. Este adevărat că unii dintre sinucigași sunt bolnavi mintal, dar aceste cazuri nu pot conduce la o generalizare pripită, întrucât un număr mare de persoane care apelează la gestul suicidar nu sunt bolnavi mintal.
Gunter Kaiser arată că:
■ „suicidul este o acțiune voluntară îndreptată conștient spre scopul suprimării
propriei vieți ".
Definiția dată actului suicidar de G. Kaiser, scoate în evidență elementele caracteristice suicidului:
acțiunea voită a suicidului
starea sau nivelul de conștientizare a scopului
orientarea acțiunii de distrugere către sine, către propria persoană cu scopul
suprimării vieții.
Aceste elemente caracteristice suicidului (ca și altele de altfel) pot diferenția actul suicidar, definit de G.Kaiser, de alte situații, cum ar fi, accidentul (suicidul accidentat) sau o crimă mascată.
V.3. CATEGORII DE SUICID. SENTIMENTE SUICIDARE
Alex Thio diferențiază în procesul săvârșirii gestului suicidar trei tipologii diferite ale unor indivizi cu variate feluri de violență. Unii dintre acești indivizi amenință că se vor sinucide, dar niciodată nu pun în aplicare asemenea afirmații. Alții încearcă să-și suprime propria viață dar nu reușesc, în vreme ce alții reușesc în comiterea suicidului.
în acest fel, pot fi diferențiate trei categorii de suicid:
suicid- amenințare
suicid- tentativă
suicid reușit
• Suicidul amenințare:
„Indivizii care amenință cu suicidul, vor mai mult să trăiască decât să moară, iar amenințările lor sunt folosite drept mijloace de atingere a anumitor scopuri în viață ".
Nu înseamnă că ei niciodată nu vor pune în aplicare amenințările lor, mai ales atunci când există în mod real pericolul de a nu-și atinge scopurile propuse.
• Suicidul- tentativă
Ca o deosebire de cei care amenință, care în mod evident vor mai mult să trăiască decât să moară, cei care încearcă (tentativa) să se sinucidă, sunt mult mai ambigui în intenția lor. Adesea, cei care recurg la tentativă afirmă că Nu-mi pasă dacă mor sau trăiesc. în acest fel, ei sunt mult mai puțin expliciți în comunicarea sentimentelor lor suicidare. Cei mai mulți dintre aceștia nu reușesc în comunicarea intențiilor lor către alte persoane.
Înainte de anii '50 nu se făcea o distincție suficientă între persoanele care se omorau și cele care supraviețuiau după un act aparent suicidar. Stengel este cel care a identificat diferențe epidemilogice între cele două grupuri și a propus termenii suicid și tentativă de suicid pentru a distinge cele două forme de comportament. El a presupus că un grad de intenție suicidară a fost esențial în ambele grupuri; cu alte cuvinte, cei care au supraviețuit nu reușiseră să se sinucidă.
■ „Cercetările arată că numai între 14 și 53% din cei care încearcă să se
sinucidă sunt cunoscuți a fi încercat, totodată, anterior să comunice altora
intenția lor ambiguă de a muri .
Când reușesc să comunice hotărârea, cei care recepționează mesajul, nu-l prea iau în serios datorită caracterului relativ vag al acestuia. Metodele de practicare ale actului suicidar, sunt de o diversitate covârșitoare: tăiatul venelor, înghițirea unei cantități mari de somnifere sau asfixierea cu gaz în casă sau în mașină. Aceste metode caracteristice, într-o oarecare măsură, suicidului- tentativă, pot fi letale; față de metodele specifice suicidului reușit (împușcarea sau spânzurarea), cele dintâi mai prezintă încă o „șansă" de a eșuare a actului sinucigaș. Tocmai din această cauză, cele mai multe dintre tentativele de suicid se petrec în locuri sau conjuncturi în care salvarea este posibilă, probabilă sau chiar inevitabilă.
■ „Studiile statistice au scos în evidență faptul că între suicidul tentativă și
suicidul reușit există un raport aproape invers. Astfel, în ceea ce privește
tentativa de a se sinucide, cele mai multe cazuri aparțin femeilor mai mult
decât bărbaților, tinerilor (21-44 de ani) mai mult decât celor în vârstă (55- 66
de ani), celor ce provin din clasele de jos mai mult decât celor din clasele superioare. Situația privind suicidul reușit pare să fîe complet opusă: mai mulți bărbați decât femei, mai mulți vârstnici decât tineri, mai mult din clasa superioară decât din cea de jos ".
■ Suicidul reușit. „Sinucigașii reușiți" (după Alex Thio) sunt o categorie mixtă
ce cuprinde acele persoane care, încercând să se sinucidă au fost salvate la timp,
precum și acele persoane care au fost în mai mare măsură hotărâte să moară.
Aproximativ 2/3 din cei care se sinucid sunt cunoscuți a fi având cel puțin o tentativă suicidară în perioadele anterioare.
După Alex Thio, pornind de la notele lăsate de către „sinucigașii reușiți" și de la relatările celor care încearcă să se sinucidă se pot distinge cel puțin patru tipuri de sentimente suicidare:
■ sentimente de scuza și apărare în raport cu unele persoane din anturajul
sinucigașului. Revelator în acest sens este următoarea notiță ce o lasă sinucigașul
cerându-și scuze față de soț, tată, mamă:
„Tom, te iubesc atât de mult dar tu mi-ai spus că nu mă vrei și că nu mă iubești. Niciodată nu m-am gândit că m-ai putea lăsa să merg pe acest drum, dar acum sunt la sfârșitul lui, ceea ce constituie cel mai bun lucru pentru mine. Tu ai atât de multe probleme, iar eu mai adaug una la ele.
Tată, îți produc atât de mult rău. Tu întotdeauna mi-ai vrut numai binele și acum trebuie să crezi și să accepți că aceasta este.
Mamă, te iubesc foarte mult, tu nu ai eșuat, eu însă da. Te iubesc și-mi pare rău că acesta este modul în care trebuie să-mi iau rămas bun, iartă-mă și fii fericită".
Soția și fiica voastră.
■ sentimente vindicative pe care sinucigașul Ie-a dezvoltat față de unele persoane sau față de sine:
„Tu m-ai omorât. Sper să fii fericit în inima ta, dacă ai într-adevăr așa ceva, deși eu mă îndoiesc… De asemenea, lasă-mi copilul în pace. Dacă nu, am să revin mereu, tot restul vieții tale. Tu ai fost un ticălos și un crud…"
Soția ta sau:
„Asta mi se pare singura soluție de a rezolva problema ce mă frământă și mă
apasă. Dacă ai fi venit, mi-ar fi fost mult mai ușor. Uneori viața depinde de o
secundă. Tu n-ai vrut să am acea secundă".
Unii sinucigași se pot simți foarte supărați pe ei înșiși deoarece au făcut ceva foarte rău, suicidul realizându-se ca fonnă de autopedepsire. Acesta este cazul suicidului-remușcare, când un individ de sinucide după ce a ucis o altă persoană, numit și suicid postagresional.
■ sentimente filantropice (de mărinimie și generozitate), care îi fac pe sinucigași să fie mărinimoși și generoși față de lumea pe care o abandonează: Mary,
„Am fi putut să fim fericiți dacă ai fi continuat să mă iubești.
Toate greșelile tale sunt uitate și reamintesc toată bunătatea ta. Tu știi
că aș fi făcut asta când m-ai părăsit, de aceea acum nu este o surpriză pentru
tine.
Adio, dragă, te iubesc cu toată inima mea zdrobită".
W. Smith
■ sentimente suprarealiste care îi inundă pe sinucigași, și aceasta se poate întâmpla chiar în momentele de sfârșit ale vieții. Tensiunea puternică ce i-au condus spre suicid începe să scadă și un calm copleșitor pune stăpânire pe ei. în timpul stării de calm, sunt dominați de sentimente suprarealiste: cei care-și taie venele spun că n-au simțit durerea deloc și că vederea și mirosul sângelui i-au determinat să se întoarcă la realitate și la viață. Unii sinucigași au avut chiar orgasm, urmat de un sentiment liniștitor de relaxare și apoi somn confortabil și adânc.
În ceea ce privește răspunsul persoanelor ce au o anumită legătură cu sinucigașul, se pare că cele mai multe ori acesta constă într-un sentiment de vinovăție.
„Sinuciderea parentală este puternic traumatizantă pentru copii, mai ales pentru cei mici, fiind atât de copleșiți de sentimentele de vinovăție, pot fi confruntați cu serioase dezorganizări mentale. Adulții, de asemenea, pot cu mare dificultate să evite agresiunea sentimentelor de vinovăție. Ei, adesea, se autoacuză pentru că nu au reușit să surprindă la timp intenția suicidară și să prevină suicidul sau pentru faptul dea fi făcut ceva ce să cauzeze decizia suicidară ".
Spre deosebire de copiii mici, adulții pot mai ușor să-și neutralizeze sentimentele de vinovăție, procedând în mai multe feluri:
pot să se perceapă ca fiind buni și că s-au purtat corect cu cei ce se sinucid; ei simt că n-au făcut nimic care să cauzeze suicidul;
pot să vadă suicidul ca fiind inevitabil și chiar dacă s-ar fi purtat extraordinar
de atent față de cei care recurg la gestul disperat al sinuciderii, tot nu i-ar fi
împiedicat de la finalizarea intenției lor suicidare;
pot considera suicidul ca un lucru bun pentru persoanele implicate, adică îl văd ca pe o modalitate de a evita diferite forme ale suferinței. Astfel, adulții pot, cu mare dificultate, să evite agresiunea sentimentului de vinovăție, neutralizându-l.
CONCLUZII
În mod indubitabil, actul suicidar, trebuie privit sub un dublu aspect, atât psihic, cât și juridic. În primul rând, implicarea psihologică are rădăcini atât de adânc implantate în juridic, încât la un moment dat se naște întrebarea firească dacă nu cumva suicidul poate fi considerat o infracțiune, în sens strict juridic, atâta timp cât obiectul asupra căruia se răsfrânge lezarea are o valoare supremă (este vorba de viața omului), psihologicul furnizând în acest sens dovezile unui comportament deviant. În al doilea rând, juridicul vine să accentueze faptul că, la nivel social, prin actul suicidar se încalcă în mod deosebit de grav legea, atunci când avem de-a face cu formele cele mai nefaste ale suicidului, în special cu comportamentul suicidar heterodistructiv.
Analiza acestor două puncte de vedere impune concluzia conform căreia suicidul se constituie ca o dimensiune negativă bivalentă.
Așadar, în prima situație, la nivel social dar și individual, actul sinuciderii poate fi considerat o infracțiune atâta timp cât prin acest gest lezează bunul cel mai de preț al omenirii și anume viața omului, deci însăși existența civilizației umane. Dacă societatea prin sistemul ei de legi ocrotește viața individului, pare nenatural ca aceasta să-și distrugă propria viață. Concepția legată de ideea că individul poate face orice cu viața lui nu-și poate găsi vreo justificare. Aceasta întrucât omul trăiește într-o societate, iar faptul că în acea societate a avut loc fie și numai o sinucidere demonstrează că ceva în acel mediu nu funcționează bine, că societatea respectivă a eludat scopul de a proteja viața indivizilor săi. Alfred Adler afirma că „lovitura care îl doboară pe sinucigaș nu cruță pe ceilalți, societatea fiind rănită în strădania ei spre propășire".
Psihologia va încerca să caute explicația științifică sau medicală a actului și va încerca să izoleze cazul pentru a evita o altă situație, care poate degenera în lanț într-o cascadă de asemenea manifestări, pentru ca în final să se poată opri asupra unor concluzii care să accepte teoria situării conflictului suicidar la nivel psihologic.
În a doua situație, juridicul va accentua caracterul antisocial al suicidului în sine, al comportamentului suicidar heterodistructiv, demonstrând elocvent acest lucru; ne vom confrunta cu mai multe omoruri, a căror finalitate este autopedepsirea făptuitorului prin suicid, dar care slăbesc, vlăguiesc societatea. Interpretarea juridică nu se poate opri aici, doar fiindcă nu se mai poate realiza pedepsirea criminalului, care s-a sinucis; în opinia juriștilor, ar trebui continuată instrumentarea cazului pentru a putea găsi un răspuns la motivația heteroagresivă și în consecință de a putea stăvili fenomenul (inclusiv prin unele modificări aduse Codului penal).
Psiho – juridic, actul suicidar este caracterizat deci negativ ca o dimensiune a umanului, alunecată, translatată în haos, ce nu de puține ori obligă societatea la găsirea unor răspunsuri, dacă nu de perspectivă, cel puțin de moment.
De fapt, eterna dilemă: „viață pentru moarte sau moarte pentru viață?" ce a incitat dezbaterile filosofice sau a aruncat în negura nepăsării chintesența cunoașterii din toate vremurile, cu greu, dacă nu chiar niciodată, își va găsi răspunsul.
În final, nu putem decât să apelăm la cuvintele unuia dintre cei mai mari deznădăjduiți {Emil Cioran) care au făcut din sinucidere, cu ajutorul filosofiei, un simbol ce-și poartă blestemul „pe culmile disperării":
„în sinucidere faptul important este că nu mai poți trăi, care nu rezultă dintr-un capriciu, ci din cea mai groaznică tragedie interioară"…
…căci „Este o dramă specific modernă, aceea de a nu putea renunța decât prin sinucidere".
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cercetare Privind Suicidul (ID: 126691)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.