Cercetare Privind Rolul Etichetării Elevilor în Școală

=== Cercetare ===

Capitolul III

Cercetare privind rolul etichetării elevilor în școală

Cercetării pedagogice i s-au dat, de-a lungul timpului, mai multe definiții mai mult sau mai puțin pertinente. Cea mai pertinentă spunea că: „cercetarea pedagogică este o strategie desfășurată în scopul surprinderii unor relații noi între componentele acțiunii educaționale și al elaborării unor soluții optime de rezolvare a problemelor indicate de procesul instructiv – educativ în conformitate cu exigențele sociale”.

Prin urmare, rezultă, din definiție, că cercetarea pedagogică are ca obiect de investigație fenomenul educativ în toată complexitatea sa. Din acest punct de vedere, cercetarea pedagogică are caracter prospectiv (adică vizează dezvoltarea personalității elevului în perspectiva exigențelor dezvoltării sociale și proiectează tipul de personalitate necesar în viață (v. caracterul istoric al educației). Apoi, cercetarea pedagogică trebuie să fie continuu ameliorativă (adică cercetarea pedagogică trebuie să determine, prin intervențiile sale modelatoare, optimizarea actului pedagogic).

De asemenea, orice cercetarea pedagogică este interdisciplinară, dată fiind complexitatea fenomenului investigat și prezintă aspecte specifice sub raportul etapelor de desfășurare și al metodelor de cercetare.

Descrierea cercetării

Cercetarea de față își propune abordarea unei teme de o mare importanță practică pentru părțile implicate: elevi, părinți și profesori. Am elaborat un studiu de cercetare pedagogică a strategiilor care pot preveni și înlătura etichetarea în rândul elevilor, cât și eșecul școlar, care au urmări destul de grave ce pot duce până la abandon școlar. Abandonul școlar reprezintă în momentul actual o amenințare destul de serioasă la adresa instituțiilor de învățământ. Cercetarea de față s-a desfășurat cu ajutorul a 25 de cadre didactice, 50 de elevi și 50 de părinți, încercând astfel prin chestionare să observăm atitudinea fiecărui pion implicat în educație referitoare la eșecul școlar tot mai frecvent în ultima perioadă.

Mi-am propus să cunosc opiniile elevilor referitoare la criteriile de evaluare folosite de profesori prin prisma fenomenelor de etichetare, precum și opiniile cadrelor didactice referitoare la modul de realizare a evaluării elevilor în clasă, dar și părerea părinților în ceea ce privește motivația școlară, rolul familiei și al școlii în combaterea eșecului elevilor.

Motivația alegerii temei

Am ales această temă deoarece discriminarea, etichetarea și eșecul școlar reprezintă fenomene actuale cu care se confruntă învățământul și care iau amploare pe zi ce trece. În același timp orice profesor se lovește inevitabil de aceste fenomene în munca de zi cu zi și de aceea consider că orice cadru didactic trebuie să fie preocupat de cercetarea cauzelor care determină eșecul școlar și să aibă mereu la îndemână un set de măsuri pentru a preveni pe cât se poate sau pentru a rezolva situațiile de discriminare, etichetare și eșec școlar.

Scopul cercetării

Principalul scop al proiectului de față este acela de a preveni și a reduce cazurile de eșec școlar care  de multe ori au o finalitate negativă și anume abandonul școlar.

În cercetarea desfășurată s-a folosit metoda anchetei având ca instrument de investigare chestionarul (în cazul elevilor) și interviul (în cazul cadrelor didactice), pentru a îndeplini atât condițiile de realizare a unei tehnici cantitative, cât și a uneia calitative.

Septimiu Chelcea definește chestionarul de cercetare ca „o tehnică și, corespunzător, un instrument de investigare, constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise, și eventual, imagini grafice, ordonate logic și psihologic, care prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea pesoanelor anchetate răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris.”

Interviul, una din metodele majore de lucru în cercetarea sociologică cea mai utilizată pentru colectarea datelor în investigația calitativă a socioumanului, este „o tehnică de obținere prin întrebări și răspunsuri a informațiilor verbale de la indivizi și grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea științifică a fenomenelor socioumane”Am apelat la tehnica interviului, pentru a studia comportamente dificil de observat, crdințe și atitudini, despre care nu există în prealabil, documente scrise. Interviul este unul semistructurat, semiformal și bazat pe întrebări predefinite. Am stabilit dinainte temele în jurul cărora se va purta discuția, într-un ghid de interviu, ce cuprinde 19 întrebări adresate cadrelor didactice. Am ales acest tip de interviu deoarece este o tehnică atât cantitativă cât și calitativă destinată să producă atât date statistice cât și calitative.

Am apelat la tehnica interviului, pentru a studia comportamente dificil de observat, credințe și atitudini, despre care nu există în prealabil, documente scrise. Interviul nostru este unul semistructurat, semiformal și bazat pe întrebări predefinite. Am stabilit dinainte temele în jurul cărora se va purta discuția, într-un ghid de interviu, ce cuprinde întrebări adresate cadrelor didactice. Am ales acest tip de interviu deoarece este o tehnică atât cantitativă cât și calitativă destinată să producă atât date statistice cât și calitative.

Pentru realizarea cercetării am realizat patru chestionare, pentru fiecare pion reprezentativ implicat în procesul instructiv- educativ: unul pentru profesori, unul pentru elevi și două pentru pentru părinți. Chestionarul adresat profesorilor este format din 19 întrebări, cel adresat părinților are 11 întrebări, respectiv 12 întrebări, iar elevii trebuie să răspundă la 10 întrebări.

Voi prezenta în continuare cele 4 chestionare concepute:

A. Chestionar pentru profesori:

Pentru a ajunge la reușita școlară, elevul trebuie să beneficieze de o școală, ea însăși reușită ca instituție educativă, iar aceasta, la rândul ei , nu poate fi decât produsul unei reforme reușite.

Pentru a ne ajuta în activitatea de cercetare a cauzelor nereușitei școlare, vă rugăm să răspundeți cu toată sinceritatea la următoarele întrebări:

1. Care este motivația asumării rolului de dascăl pe care îl aveți?

2. Ce numiți dumneavoastră „insucces școlar?

3. Care sunt, după părerea dumneavoastră, cauzele etichetării elevilor?

4. În ce măsură motivația pentru anumite obiecte corespunde capacității elevului?

5. Cum vă explicați faptul că, deși inteligenți, există elevi care nu învață bine?

6. Ce raporturi sunt între dumneavoastră și elevii dumneavoastră?

7. Ați observat în clasa dumneavoastră stări afective de anxietate? Care este cauza lor?

8. Ce discutați cu profesorii care predau la clasa dumneavoastră?

9. De ce trebuie să existe în școală o unitate de acțiune și de voință a tuturor cadrelor didactice la toate clasele și asupra tuturor elevilor?

10. Apreciați cu obiectivitate elevii? Care sunt efectele sub / supra aprecierii elevilor?

11. Cum procedați când un elev este nemulțumit de nota acordată?

12. Ce înseamnă pentru dumneavoastră un elev „leneș”?

13.Ce dificultăți întâmpină elevii în pregătirea temelor pentru acasă la disciplină dumneavoastră?

14. Care sunt mijloacele de stimulare sau de pedepsire pe care le utilizați și ce efecte au asupra elevilor?

15. Cunoașteți vreo deficiență „didactogenă” a elevilor?

16. Doi-trei elevi v-au oferit flori. De ce au făcut-o fiecare?

17. Ce v-a impresionat mai mult în vizitele pe care le-ați făcut la domiciliul elevilor?

18. Ce credeți despre eficiența consultațiilor pedagogice acordate părinților?

19. Ce soluții puteți denumi pentru preîntâmpinarea și / sau diminuarea discriminării și a insuccesului școlar?

B. Chestionar pentru părinți (model 1)

1. Ce părere aveți despre expresia „Învățăm pentru viață, nu pentru școală!” (Seneca)?

2. Cine se ocupă mai mult în familia dumneavoastră de controlul copiilor și cum?

3. Ce raporturi există între dumneavoastră și copii?

4. Aveți obiceiul să discutați în familie despre educația copilului?

5. Ce climat domină în familia dumneavoastră?

6. De ce condiții materiale dispune familia dumneavoastră?

7. Copilul își face lecțiile cu interes sau are nevoie să fie stimulat?

8. La ce obiect învață mai ușor copilul dumneavoastră și la care întâmpină dificultăți mai mari? Cum explicați?

9. Cum apreciați starea sănătății copilului dumneavoastră?

10. Care sunt ocupațiile preferate ale copilului dumneavoastră?

11. Cât de des luați legătura cu dirigintele / învățătorul?

Studierea motivației a apărut din nevoia de a înțelege cât mai bine factorii indiviuali care ar putea explica rezultatele școlare ale adolescenților. Cum putem mobiliza un elev care, deși are un nivel ridicat al mobilității cognitive, obține rezultate școlare slabe? Cum putem stimula un elev să obțină performante școlare în concordanță cu potențialul său? Motivația descrie ceea ce îi determină, ceea ce îi face și îi ajută pe oameni să finalizeze diferite sarcini. Pentru toate nivelurile de școlarizare, motivația elevilor reprezintă unul dintre cei mai importanți determinanți ai succesului școlar.

Model 2

Chestionar adresat părinților, privind motivația la învățătura

În acest sens, părinții sunt rugați să completeze chestionarul de mai jos. Sinceritatea răspunsurilor acestora asigură acuratețea rezultatelor studiului.

1. Eu ca părinte/ tutore, consider că:

a. reprezint un model pentru copilul meu;

b. mă implic în viața lui școlară;

c. îl ajut să învețe;

d. îl încurajez în ceea ce face la școală;

e. obișnuiesc să discut cu copilul meu problemele pe care le are;

f. aștept să învețe lucruri noi și utile;

g. îl recompensez material pentru rezultatele școlare bune obținute;

h. îl recompensez prin laude și aprecieri.

2. În ce măsură considerați că școala a contribuit la reușita dvs. în viață?

a. în foarte mare măsură;

b. în mare măsură;

c. potrivită măsură;

d. în mică măsură;

e. în foarte mică măsură

3. În ce măsură credeți că școala va contribui la reușita în viață a copilului dvs.?

a. în foarte mare măsură;

b. în mare măsură;

c. potrivită măsură;

d. în mică măsură;

e. în foarte mică măsură

4. Pentru dvs., succesul în viață înseamnă:

a. întemeierea unei familii;

b. prestigiul social;

c. cariera de succes;

d. banii;

e. relațiile armonioase cu ceilalți/ prietenii.

5. În opinia dvs., care sunt condițiile necesare pentru succes?

a. efort susținut;

b. rețea dezvoltată de relații interpersonale;

c. sprijin financiar din partea familiei;

d. șansă/ noroc;

e. sprijin moral din partea familiei;

f. aptitudini dezvoltate;

g. parcurgerea cât mai multor trepte de învățământ ;

h. altele…(exemplificați)

6. În ce măsură considerați că vă implicați în activitatea de învățare a copilului dvs.?

a. în foarte mare măsură;

b. în mare măsură;

c. potrivită măsură;

d. în mică măsură;

e. în foarte mică măsură.

7. Mă implic în activitatea de învățare/ dezvoltare personală a copilului meu prin:

a. oferirea condițiilor necesare de studiu;

b. ajutor la teme la anumite materii;

c. stabilirea împreună cu copilul a unui program de lucru eficient și util;

d. stabilirea împreună cu copilul a recompenselor și sancțiunilor;

e. asigurarea pregătirii suplimentare (meditații);

f. oferirea de suport pentru activitățile extrașcolare (sport, muzică, dans, etc.);

g. altele..(exemplificați).

8. Nu mă implic în activitatea de învățare/ dezvoltare personală a copilului meu pentru că:

a. nu am timp;

b. nu mă pricep;

c. copilul se descurcă singur;

d. școala ar trebui să facă asta;

e. profesorii sunt suficient de buni;

f. altele…(exemplificați).

9. Care considerați că ar fi recompensa potrivită pentru învățare? Bifați 3 variante potrivite opiniilor dvs.!

a. notele;

b. cunoștințele, abilitățile accumulate;

c. diplomele, premiile;

d. laudele, încurajările;

e. banii sau alte recompense materiale;

f. activitățile preferate de copii (computer, excursii, etc.) ;

g. imaginea copilului în grupul clasei;

h. altele…

10. Considerați că programul “Școala părinților” ar ajuta la creșterea motivației pentru învățare a elevilor?

a. Da;

b. Nu;

c. Nu știu.

11. Dvs., personal, ați fi dispus să participați la activitățile programului “Școala părinților”, pe tematica dezvoltării motivației pentru învățare a elevilor?

a.Da;

b.Nu;

c. Nu știu

12. Considerați că succesul în școală crește șansele pentru reușita în viață?

a. în foarte mare măsură

b. în mare măsură

c. potrivită măsură

d. în mică măsură

e. în foarte mică

C. Chestionar pentru elevi

1. Ce părere ai de proverbul „Ai carte, ai parte”?

2. Ce atitudine manifestă familia față de activitatea ta școlară?

3. Există înțelegere în familia ta?

4. Cum te împaci cu frații tăi?

5. Ce înseamnă pentru tine succesul sau insuccesul școlar?

6. Crezi că ai tăi colegi te-ar eticheta în mod greșit dacă ai proveni dintr-o familie cu venituri reduse?

7. Ce te împiedică să progresezi la învățătură?

8. Te supără o observație, chiar dacă este justă?

9. Ce activități te atrag mai mult în școală, acasă, în timpul liber?

10. Ai prieteni în rândul colegilor din clasă?

Obiectivele cercetării și ipoteza de lucru

În desfășurarea cercetării, am stabilit următoarele ipoteze de lucru:

a. Dacă elevii au o relație defectuoasă cu membrii familiei, sau trăiesc în condiții precare, atunci acești elevi prezintă risc de etichetare, fiind șupuri eșecului școlar;

b. Dacă profesorul care predă are o atitudine nepotrivită și un stil de predare rigid, greu de perceput și de înțeles, atunci apariția riscului de eșec școlar mai mare.

c. Dacă elevii au o viață anostă, fără prieteni și persoane la care să apeleze în cazul confruntării cu probleme atunci riscurile apariției unei discriminări este mai mare.

Fără a avea pretenții de reprezentativitate, cercetarea își propune să surprindă prin intermediul opiniilor elevilor, părinților și a cadrelor didactice unele aspecte care privesc fenomenele ce influențează eșecul școlar. Obiectivele propuse sunt următoarele:

Cunoașterea opiniilor părinților privind educația copilului în familie și școală;

Cunoașterea opiniilor elevilor față de propria lor activitate;

Cunoașterea opiniilor profesorilor privind cauzele eșecului școlar;

Urmărirea concordanței dintre opiniile formulate de părinți, elevi și profesori privind activitatea școlară. ;

Determinarea cauzelor obiective și subiective ale eșecului școlar atât în ciclul gimnazial cât și în cel primar ;

Elaborarea, pe baza concluziilor obținute, a unui program concret pentru prevenirea și diminuarea discriminării și a etichetării elevilor la nivelul școlii.

Stabilirea eșantionului

În cazul investigației cantitative, eșantionul este cuprins din 50 de elevi ai claselor a VII-a și a VII-a ai Școlii Gimnaziale…. Am ales elevii claselor terminale din ciclul gimnazial deoarece am pornit de la premisa că aceștia, fiind de mai mult timp actori ai câmpului educațional, pot aprecia mai corect și pot identifica mai ușor fenomenele de etichetare, decât elevii mai mici.

În ceea ce privește investigarea calitativă, am intervievat un număr de 25 cadre didactice, dar trebuie menționat aici că nu am întâlnit aceeași deschidere din partea profesorilor ca și în cazul elevilor. Deși au fost informate în prealabil că nu se încearcă verificarea cunoștințelor teoretice, ci doar aspecte ale practicii educaționale, au existat și cadre didactice care au refuzat colaborarea.

Interpretarea datelor

Pentru a ajunge la rezultate cât mai relevante am considerat necesar să aflăm și opiniile cadrelor didactice în legătură cu fenomenele de etichetare: dacă aceste fenomene se regăsesc sau nu în practica educațională, cum se manifestă și dacă aceste fenomene au urmări care condiționează parcursul școlar al elevilor cărora le sunt adresate. Spre deosebire de elevi, ale căror opinii au fost investigate prin intermediul chestionarului, opiniile profesorilor au fost investigate prin intermediul interviului.

În urma aplicării interviului profesorilor, s-au constatat următoarele:

Întrebarea nr. 1 (Care este motivația asumării rolului de dascăl ?) are rolul de a ne arăta motivația asumării rolului de dascăl. În mare, răspunsul dascălilor a fost asemănător, argumentând că rolul profesorului este de a modela caractere, de a forma personalități.

La întrebarea nr. 2 (Ce numiți dumneavoastră „insucces școlar?) majoritatea profesorilor au răspuns rămânerea în urmă la învățătură, din motive de boală, financiare, familiale, și de ce nu, din cauza felului în care este etichetat (perceput) elevul de colegii săi.

Întrebați care sunt cauzele etichetării elevilor, domnii profesori au răspuns că principalele cauze sunt de ordin psihologic, urmate de cele din mediul familial neadecvat, bugetul scăzut al familiei, lipsa motivației la învățătură pentru unele materii.

Răspunsurile la întrebarea 4 (În ce măsură motivația pentru anumite obiecte corespunde capacității elevului?) sunt în strânsă legătură cu cele de la întrebarea următoare, astfel: elevii sunt motivați să învețe doar la materii de examen sau la materiile unde profesorul îi este mai apropiat. Există și cazuri în care elevul nu învață o anumită materie pentru că gândește că nu îi va fi folositoare peste ani.

La întrebarea nr. 6 (Ce raporturi sunt între dumneavoastră și elevii dumneavoastră?) răspunsurile au fost normale, raporturile sunt de profesor-elev, ambele părți se respectă și susțin evoluția armonioasă a randamentului școlar.

La întrebarea nr. 7 (Ați observat în clasa dumneavoastră stări afective de anxietate? Care este cauza lor?) răspunsurile au fost diverse. Mulți profesori au argumentat că stările de anxietate provin fie din cauza problemelor familiale, elevul nereușind să treacă peste acestea atunci când ajunge la scoală, un alt motiv ar fi lipsa de prieteni din rândul colegilor, acest fapt cauzându-se pe motiv că unii elevi sunt discriminați de ceilalți fie pentru că aceștia obțin note mai mici, suferă de vreo boală sau pur și simplu au o situație materială precară.

La întrebarea nr. 8, (Ce discutați cu profesorii care predau la clasa dumneavoastră?) cadrele didactice au răspuns că discuțiile sunt legate de situația la disciplină, de situația la învățătura și de problemele cu care se confruntă elevii la școală și în afara acesteia.

Întrebarea a 10 a (Apreciați cu obiectivitate elevii? Care sunt efectele sub / supra aprecierii elevilor?) adresată cadrelor didactice atestă că, de cele mai multe ori, notele acordate elevilor reflectă corect nivelul lor de pregătire. Am admis însă că, uneori, notele școlare se abat în plus sau în minus de la nivelul real al prestației elevului și am rugat profesorii să ne spună în ce măsură consideră că astfel de abateri apar, gândindu-se atât la experiența personală, cât și la experiența celorlalți colegi.

Întrebarea 13 (Ce dificultăți întâmpină elevii în pregătirea temelor pentru acasă la disciplina dumneavoastră?) primește drept răspuns faptul că dificultățile pe care elevii le întâmpină în pregătirea temelor pentru acasă la fiecare disciplină în parte se cauzează fie faptului că nu au fost suficient de atenți în clasă, neînțelegând subiectul lecției, fie nu învață regulat, ci doar când urmează să primească o notă, așadar nici temele nu sunt efectuate zilnic.

La întrebarea (Ce soluții puteți denumi pentru preîntâmpinarea și / sau diminuarea discriminării și a insuccesului școlar?) profesorii au răspuns că o bună colaborare școală-familie, o relație mai strânsă între colegi, precum și discuții elev-diriginte pe această temă, în scopul apropierii elevilor, stopării discriminării, ajutării reciproce ar fi principalele soluții.

Interviul se încheie cu următoarele întrebări: „ce efecte ați constatat că au asupra elevilor formulele care îi etichetează pozitiv din perspectiva motivației școlare, a nivelului de aspirație și a încrederii de sine? Aceeași întrebare pentru etichetările negative.” Toți profesorii intervievați au considerat că formulele care etichetează pozitiv elevii au doar efecte benefice pentru „conturarea și cristalizarea personalității elevilor” și „stăruirea motivației învățării”, dând încredere elevului în forțele proprii. În privința formulelor care etichetează negativ cei mai mulți dintre profesorii intrevievați au considerat că pe moment au efecte negative, dar sunt cu siguranță sunt stimulente, care „ambiționează elevii să învețe mai bine”. Trei dintre profesori consideră că etichetările negative „îndepărtează elevul de profesor – implicit de materia respectivă”, „au efecte foarte mari, catastrofice pentru elevi”, „generează complexe de inferioritate pe care elevii nu le vor putea depăși”.

Analizând rezultatele obținute în urma aplicării chestionarului elevilor, se constată următoarele:

Din totalul de 50 de elevi chestionați, 32 dintre aceștia au răspuns că proverbul Ai carte, ai parte! este adevărat, că dacă nu învață, sigur nu au șanse să ajungă oameni cu o meserie bună, bănoasă. 12 elevi au răspuns că este parțial adevărat acest proverb, pentru ca ei cunosc persoane care, deși n-au învățat, câștigă bani suficienți în străinătate, absolvind doar o școală de arte și meserii. Șase elevi au răspuns că nu este adevărat, pentru că dacă părinții au o situație bună, îi vor ajuta și pe ei. Grafic, această interpretare arata astfel:

Întrebați care este atitudinea familiei față de activitatea lor școlară, 42 de elevi au răspuns că părinții îi susțin la școală, îi sprijină și îi încurajează, fapt care îi ajută să obțină rezultate bune la învățătură. Doar 8 elevi au răspuns că familia nu se implică în activitățile lor școlare, argumentând că ei au învățat la vremea lor, acum copiii trebuie să se descurce singuri. Am constatat că acest răspuns aparține unor elevi care nu au rezultate satisfăcătoare la învățătură.

La întrebarea nr. 3 Există înțelegere în familia ta?, 13 elevi au răspuns că înțelegerea există atât între părinți, cât și între copil-părinți, dar și între frați. 21 elevi au răspuns că la ei în familie există înțelegere, dar sunt și situații în care părinții se ceartă în fața copiilor, aceștia asistând la discuțiile lor, fapt ce-i afectează într-o oarecare măsură. 16 elevi susțin că sunt afectați de desele certuri dintre părinți, că din cauza problemelor, părinții nu au timp și pentru copiii, acest lucru afectând atât starea lor psihică, cât și rezultatele la învățătură, dar și relația dintre ei și ceilalți colegi care îi marginalizează.

Întrebați dacă ei consideră că elevii din clasă etichetează colegii în funcție de situația materială, 100% dintre acești au răspuns că este adevărat, că situația materială din familie se răsfrânge asupra elevilor, implicit asupra relației dintre aceștia. Au argumentat că un elev care nu își permite să meargă într-o excursie sau să participe la diverse activități din cauza costurilor, automat se simte marginalizat, mai ales când ceilalți colegi discută despre cum au petrecut, un alt argument ar fi că petrecându-și mult timp împreună, se sudează relațiile de prietenie dintre aceștia.

Ce activități te atrag mai mult în școală, acasă, în timpul liber?- răspunsul la această întrebare a fost divers. 25 de elevi au răspuns că activitățile ce le stârnesc creativitatea, curiozitatea, indiferent că se desfășoară acasă, la școală sau în aer liber sunt pe placul lor. 15 elevi au răspuns că acasă, jucând jocurile lor preferate la calculator, tabletă etc se simt cel mai bine, stând acasă, singuri. 10 elevi au răspuns că activitățile cu caracter sportiv îi atrag mai mult, mai ales că îi ajută să se dezvolte armonios.

Întrebați dacă au prieteni în rândul colegilor, 10 elevi au răspuns că au prieteni în rândul colegilor cu care se joacă și în timpul liber, mai ales că stau aproape unii de alții. 18 elevi au răspuns că se înțeleg bine cu toți colegii, dar nu pot spune că sunt chiar prieteni adevărați. 13 elevi au răspuns că deși se înțeleg bine cu o parte dintre colegi când sunt la scoală, acasă aceștia îi evită, probabil din cauză că părinții nu îi lasa să lege prietenii. 9 elevi au răspuns că prietenii lor sunt copiii cu 2-3 ani mai mari decât aceștia.

Concluziile cercetării

În urma desfășurării cercetării, toate ipotezele stabilite anterior au fost confirmate.

Într-adevăr, fenomenele de etichetare sunt prezente în relația profesor – elev, acest lucru fiind relevat atât de răspunsurile elevilor, cât și de cele ale cadrelor didactice. Prezența acestor fenomene are consecințe predominant negative asupra eșecului/insuccesului școlar – sunt de părere elevii, dar și din răspunsurile profesorilor –care conștientizează faptul că efectele unor etichetări negative sunt „foarte mari, pentru elevi” sau „generează complexe de inferioritate pe care elevii nu le vor putea depăși” – desprindem această idee. Fenomenele de etichetare au efecte negative și asupra gradului de obiectivitate al evaluării. Amintesc aici situațiile în care pofesorii trec cu vederea peste erorile elevilor buni, însă nu o mai fac și în cazul elevilor cu performanțe mai slabe la învățătură. Inevitabil, ne punem problema de ce doar în cazul unui elev bun sunt propuse strategii de ajutorare (discuția cu el după oră, spijin acordat de profesor) sau de evitare (s-a propus acordarea unui tremen, în care elevul bun să parcurgă materia nepregătită) a unei sancțiuni? Oare nu elevul cu rezultate mai slabe la învățătură este cel care are mai multă nevoie de ajutor din partea profesorilor? Nu ar fi mai eficiente aceste măsuri în cazul unui astfel de elev? Aceste întrebări scapă de multe ori profesorilor, care își centrează energia și spijinul, de cele mai multe ori, în jurul elevului cu performanțe bune la învățătură.

De asemenea, ipoteza complementară: în anumite situații etichetarea poate avea și efecte benefice, a fost și ea confirmată, mai ales de profesorii, care au considreat în mare parte, că pentru elevii considerați buni, trebuie trecute cu vederea răspunsurile greșite chiar dacă aceste situații se întâmplă uneori sau doar o singură dată. Pentru a confirma această ipoteză putem aminti aici și opiniile cadrelor didactice care au mărturisit că notele mici acodate elevilor impulsionează, ambiționează elevul.

Consider că am îndeplinit obiectivele propuse la debutul cercetării și menționez încă o dată, că rezulatele obținute nu au pretenția de a fi reprezentetave pentru toți actorii câmpului școlar, întrucât cercetarea s-a desfășurat la nivelul unei singure școli.

CONCLUZII

În procesul interacțiunii interpersonale, oamenii se percep, comunică, acționează și reacționează unii în raport cu alții, se cunosc și, drept urmare, se apropie, se asociază, se îndrăgesc, se ajută, se împrietenesc, sau dimpotrivă, se suspectează, devin geloși, se urăsc, se resping. E totuși greșit să se creadă că actul interpersonal se reduce la momentul atracției sau repulsiei afective.

Omul resimte nevoia de a introduce „ordine” în mediu, inclusiv în ambianța socială. În felul acesta, el atribuie „etichete” peste fapte, comportamente sau evenimente, riscă deci simplificări pentrua se orienta totuși în acest mediu. În relațiile interpersonale, individul preia etichete și clasificări care privesc raporturile cu alții, precum și însușirile psihice.

Etichetarea în sine presupune încadrarea elevilor în categorii de tipul "bun", "slab", "leneș", "silitor", "turbulent" și lista exemplelor poate continua. Dar etichetarea lor în acest mod înseamnă, în același timp, trasarea de către profesor a unor culoare rigide de afirmare a potențialului real al elevului sau, altfel spus, predeterminarea traiectoriei carierei școlare a acestuia. Prin etichetare profesorul limitează oportunitățile elevului de a reuși, în cazul în care îl subevaluează, și îi favorizează pe cei pe care îi supraevaluează. Aceasta este o dovadă a existenței subiectivului în evaluare.

Prejudecata reprezintă o atitudine favorabilă sau nefavorabilă față de un obiect oarecare (sau persoană, eveniment) formată apriori în absența unor informații suficiente și corecte. Prejudecata se caracterizează prin stereotipie, generalizare și rigiditate (rezistența la informare, modificare și corectare) și prin încărcătură amorfă afectivă impusă de prezența sa în mediul de viață. Prejudecata se exprimă prin standarde de gândire încărcate de factori socio-afectivi (preluate din mediul cultural) ce se exprimă ca afirmații sau generalizări în diferite domenii și au la bază un nivel de plecare empiric ori cazuri particulare adeseori.

Discriminarea reprezintă adoptarea unui comportament în raport cu stereotipurile și prejudecățile individuale și presupune un tratament diferit aplicat indivizilor sau grupurilor pe baza apartenenței lor etnice, rasiale, religioase, sexuale, politice, de clasă etc. Termenul este folosit pentru a descrie acțiunea unei majorități dominante în raport cu o minoritate dominată și implică un prejudiciu adus unei persoane sau unui grup.

Copilul este privit prin prisma statutului său școlar: dincolo de aprecierea să ca școlar, elevul nu mai este sesizat decât, eventual, prin prisma defectelor sale, celelalte însușiri de personalitate rămân mai mult sau mai puțin nesezizate. Un copil judecat favorabil sau nefavorabil sub aspectul însușirilor implicate în rezultatele la învățătură este apreciat de multe ori în același fel și în sfera afectivă sau morală. În ciuda bunelor intenții, cadrele didactice privesc elevii prin prisma unor clișee profesionale; dascălul apare implicat în „portretul” elevului prin statutul său profesional. Cerințele școlii față de prestația elevului impun un anumit mod de valorizare a aptitudinilor și conduitei sale, care devin un filtru pentru percepția profesorului.

Familia trebuie să asigure copilului propriu un mediu favorabil dezvoltării și învățării. Scopul principal al educației părintești este acela de a pregăti copilul pentru existent independentă ca adult. Un copil își începe viața printr-o stare de totală dependență. Dacă educația lui este reușită, tânărul său tânăra se va desprinde din acea dependență, devenind o ființă umană cu respect de sine, responsabilă față de sine și capabilă să răspundă cu entuziasm și competență la provocările vieții. Viitorul adult va deveni "independent" nu numai din punct de vedere financiar, ci și intelectual și psihic.

Instrucât stilul de predare este o rezultantă a întregii personalități a profesorului, pregătire, experiență, aptitudini, interese, aspirații, temperament, caracter etc., perfecționarea lui presupune cu necesitate restructurări în cadrul acestor componente. Relativă lui stabilitate, ca manifestare globală a personalității, nu-i diminuează resursele interne de ajustare și nuanțare.

Bibliografie

Alexandrescu G., Păunescu G., Abuzul și neglijarea copilului, Editura Ars Docendi.

Balica M., Furtusnic C., Horga I., Perspective asupra dimensiunii de gen în educație, Institutul de Științe ale Educației,Editura MarLink, 2004.

Bigner, J. J. “Parent – child relations. An introduction to parenting”, New York, Macmillan Publishing Company.

Crișan, Alexandru, Reforma curriculară: date și fapte pentru un istoric al problemei, în Școala la răscruce. Schimbare și continuitate în curriculumul învățământului obligatoriu. Studiu de impact, (coord.) Lazăr Vlăsceanu, Editura Polirom, Iași, 2002.

Cosmovici, Andrei; Iacob, Luminița “Psihologie școlară”, Editura Polirom, Iași, 2008.

Cucoș C., “Pedagogie”, Editura Polirom, Iași, 1996.

David, P. Ausubel, Floyd G. Robinson, “Învățarea în școală”, London, 1969.

Gherasim, Loredana Ruxandra; Butnaru, Simona, Performanța școlară, Editura Polirom, Iași, 2013.

Golu, M., “Dinamica personalității”, Editura Geneza, București, 1993.

Jigău, Mihaela, “Factorii reușitei școlare, Editura Grafoart, București, 1998.

Kulcsár, Tiberiu, Factorii psihologici ai reușitei școlare, București: Editura Didactică și Pedagogică, 1978.

Langeland, W., Hartgers, C. Child sexual abuse and alcoholism: a review, Journal of studies on Alcohol.

Miheț Eugenia, Efectele abuzului asupra reușitei școlare a elevilor din gimnaziu, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2006.

Neamțu, C., “Devianța școlară”, Editura Polirom, Iași, 2003.

Nicola, Ioan, Tratat de pedagogie școlară, Editua Aramis, 2003.

Psinet, Inteligență și emoții, Revistă de antrenament mental, Copilul abuzat astăzi, copilul traumatizat de mâine, Cluj-Napoca, 1999.

Radu,I., “Psihologie școlară”, Editura Științifică, București, 1974.

Radulian V., “Contra insucceselor școlare”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967.

Septimiu Chelcea, Metodologia cercetării sociologice, Editura Economică, București, 2004.

Șchiopu,U., Psihologia copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997.

The Equality Act 2000: protected characteristics and types of discrimination.

Vrășmaș E., “Intervenția socio-educațională în sprijinul părinților”, Editura Aramis, Bucuești, 2005.

Vrășmaș, T., Școala și educația pentru toți, Ed. Miniped, București, 2004.

=== Teorie ===

Etichetarea elevilor. Discriminare și prejudecăți

Introducere

Continuatorul tendinței de progres, viitorul și valoarea omenirii este copilul, care va înlocui generația prezentă. Asigurarea climatului potrivit pentru dezvoltare și apărarea lui sunt necesare de la stadiul de făt, până la maturitate, la integrare în angrenajul social. Din punct de vedere socio-educațional, acest lucru lasă mult de dorit. Este cu atât mai trist, cu cât copiii noștri au demonstrat lumii întregi că pot ocupa pe podium locurile cele mai înalte la Olimpiade școlare și sportive, deci copiii noștri merită mai mult decât le poate oferi societatea în care trăiesc și se dezvoltă.

Performanța școlară este un reper important al realizării globale a persoanei de-a lungul vieții. Traseul școlar viitor, cariera viitoare, statutul socio-profesional, nivelul veniturilor, calitatea vieții sunt coordonate ale experiențelor tinereții și maturității amprentate și de performanțele școlare din copilărie și adolescență.

Din păcate, există premianți în școală care nu confirmă succesele școlare în profesie și/sau în viața personală, dar acest fapt nu evidențiază lipsa de importanță a rezultatelor școlare pentru determinarea altor realizări semnificative de-a lungul vieții, ci mai curând determinarea multiplă și complexă a acestor rezultate obținute în viață.

Variabile personale dobândite prin învățare, precum atitudinile față de sine și față de ceilalți, față de muncă, motivația pentru activitatea profesională, rezistența la efort și la stres, echilibrul emoțional, abilitățile de comunicare și leadership, nu sunt reflectate consistent de rezultatele școlare consemnate în diplome, dar pot face diferența între succes și eșec în viața profesională și socială.

Studiile au arătat că rezultatele școlare sunt un puternic predictor al rezultatelor școlare viitoare – altfel spus, în general succesul este urmat de succes, iar eșecul atrage după sine eșec. Mai mult, eșecul școlar este asociat cu fenomene precum: abandonul școlar, intrarea precoce pe piața muncii, mediul familial, calificarea profesională modestă sau inexistentă, intrarea în anturaje sociale deviante etc.

A fi școlar nu e un lucru atât de ușor pe cât își închipuie adulții; copilul trebuie să fie sprijinit de familie pe toată durata unei școlarități care îi cere curaj, eforturi mari și multă perseverență și care îi pricinuiește neliniști, griji și destule încordări. Acest sprijin constă, mai presus de orice, în a oferi școlarului maximum de securitate și de certitudine în ceea ce privește baza sa familială, relațiile și legăturile sale cu părinții. Mai mult, părinții au datoria să-i încurajeze pe elevi să lege prietenii, sau să-i ajute să treacă peste orice discriminare și prejudecată venită din partea celorlalți, mai ales că este ușor de înțeles faptul că elevii au intenția de a-i cataloga greșit pe cei care provin din medii mai sărace, sau pe cei care nu au același potențial intelectual ca și ei. Interesul cald arătat pentru experiențele sale școlare, așa cum le trăiește el, constituie alt aspect capital.

La început trebuie ca părinții să-l ajute eventual pe copil sau să stea în preajma lui când învață, să-l ajute să-și formeze deprinderi bune, să-și organizeze timpul și modul de a învăța. Mai târziu, părinții va trebui să contribuie nu numai în a-l încuraja în munca lui, ci vor întreține și condițiile care-i sunt favorabile în cadrul vieții de familie, îi vor respecta munca, nu vor interveni veșnic pentru tot felul de motive mai mult sau mai puțin neîntemeiate.

În majoritatea studiilor asupra accesului la educație, capitalul economic – înțelegându-se prin aceasta cantitatea de resurse financiare de care dispune o familie – este considerat responsabil, într-o măsură mai mare sau mai mică, de limitarea sau, dimpotrivă, de facilitatea accesului la educație al indivizilor, factor ce determină, de multe ori, discriminarea în rândul semenilor sau prejudecăți.

Scopul lucrării “Etichetarea elevilor. Discriminare și prejudecăți” este acela de a stabili factorii ce conduc spre discriminare, prejudecăți, de ce nu, spre eșecul școlar în rândul tinerilor ce provin din familii defavorizate sau printre copiii ce au suferit de abuzuri, indiferent de felul lor, de a arăta că instabilitatea material-financiară descurajează elaborarea de strategii, stabilirea de obiective educaționale pe termen mediu și lung și reprezintă o potențială sursă de conflict în familie, cu efecte negative asupra dezvoltării psihofizice și intelectuale a copiilor.

Prin identificarea factorilor de discriminare și prejudecată și a celor ce conduc spre eșec, consider că am îndeplinit una dintre țintele acestei lucrări, menționând că nu e suficient să fii capabil a înțelege modul în care se desfășoară acestea, ci important este ca elevii să-și înțeleagă propriile sentimente și atitudini legate de acestea, fiind necesară stabilirea factorilor ce le produc, precum și condițiile și situațiile care le-ar putea facilita.

Am structurat lucrarea în trei capitole, după cum urmează: capitolul I (Riscurile prezente la elevii supuși etichetării) cuprinde informații despre principalele riscuri la care sunt supuși copiii din familii cu diverse probleme, despre copiii supuși abuzului, indiferent de tipul acestuia, dar am discutat în special despre principalul risc – abandonul școlar, precum și modalități de ameliorare și îmbunătățire a vieții școlare, arătând importanța profesorului în viața elevilor.

În capitolul II (Modalități de prevenire a discriminării) am dezbătut cauzele, modalitățile de prevenire, combatere a acestora, insistând pe importanta implicării familiei, dar și a factorilor individuali: motivație, încredere în sine etc.

În ultima parte a lucrării, am realizat o cercetare ce are la bază o grilă de evaluare/observare a riscurilor de etichetare, elaborarea unui program de activități cu părinții acestor copii pentru remedierea problemelor în care pot fi implicați, modalități de dezvoltare a motivației școlare prin dezvoltarea încrederii în sine, a imaginii de sine pozitive și/sau a autoeficacității, precum și un chestionar pentru a identifica factorii ce conduc spre identificarea abuzului în rândul tinerilor.

Capitolul I

Riscurile prezente la elevii supuși etichetării

I.1. Delimitări conceptuale

Prejudecata reprezintă o atitudine favorabilă sau nefavorabilă față de un obiect oarecare (sau persoană, eveniment) formată apriori în absența unor informații suficiente și corecte. Prejudecata se caracterizează prin stereotipie, generalizare și rigiditate (rezistența la informare, modificare și corectare) și prin încărcătură amorfă afectivă impusă de prezența sa în mediul de viață. Prejudecata se exprimă prin standarde de gândire încărcate de factori socio-afectivi (preluate din mediul cultural) ce se exprimă ca afirmații sau generalizări în diferite domenii și au la bază un nivel de plecare empiric ori cazuri particulare adeseori.

Discriminarea reprezintă adoptarea unui comportament în raport cu stereotipurile și prejudecățile individuale și presupune un tratament diferit aplicat indivizilor sau grupurilor pe baza apartenenței lor etnice, rasiale, religioase, sexuale, politice, de clasă etc. Termenul este folosit pentru a descrie acțiunea unei majorități dominante în raport cu o minoritate dominată și implică un prejudiciu adus unei persoane sau unui grup.

Conform The Equality Act, se poate vorbi de mai multe tipuri de discriminare:

Discriminarea directă are loc atunci când o persoană refuză altei persoane un drept sau îi limitează acesteia accesul la informații, servicii, accesarea unor drepturi pe baza apartenenței la o anumită categorie. Exemple:

O elevă este exmatriculată după ce se află că este infectată cu virusul HIV;

Unui copil cu dizabilități îi este refuzată înscrierea într-o școală de masă, deși nivelul său intelectual i-ar permite să facă față cerințelor școlare;

Discriminarea indirectă intervine atunci când o prevedere, un criteriu, o practică, aparent neutră pune într-o situație de dezavantaj persoana aparținând unui grup vulnerabil, față de alte persoane aparținând grupului majoritar. Exemple:

Accesul în școală este permis doar elevilor care poartă uniforma școlii, ceea ce ar putea reprezenta o problemă pentru elevii din medii defavorizate, care nu își permit achiziționarea uniformei respective;

Evaluarea performanțelor elevilor ia în considerare criterii precum contribuția la fondul clasei/ școlii sau achiziționarea anumitor materiale didactice.

Discriminarea structurală are loc atunci când refuzarea unui drept al unei persoane este un efect al modului în care sistemele sociale sunt organizate. Exemplu: Curriculum școlar nu include referiri la istoria și originile minorităților entice sau activități care să vizeze explorarea și demontarea stereotipurilor.

Deși în toate societățile democratice orice formă de discriminare este interzisă, din păcate în realitate discriminarea este practicată atât de indivizi, cât și de instituții: companii, școli, spitale, primării etc.

Rasismul se referă la opinii, practici și acțiuni derivate din credința că oamenii pot fi împărțiți în grupuri biologice distincte (rase) și că membrii aceleiași rase au în comun o serie de atribute care pot face grupul per ansamblu mai mult sau mai puțin dezirabil, inferior sau superior.

Exemple de forme de rasism:

Rasism individual vizibil: un elev își acuză colegul rom că i-a furat telefonul mobil, deoarece “toată lumea știe că romii fură”.

Rasism individual ascuns: un elev refuză să se mute în bancă împreună cu un coleg ce provine dintr-o familie săracă, motivând că nu vede bine la tablă.

Sexismul

Sexismul este o atitudine sau o prejudecată privind superioritatea unui reprezentant al unui sex asupra altui sex. Atunci când această prejudecată este transpusă în comportament, se poate vorbi despre discriminare sexuală.

Mai multe studii efectuate în diferite țări din Europa au demonstrat că există diferențe între modurile în care cadrele didactice interacționează cu fetele și băieții, având tendința de a încuraja pasivitatea și conformitatea în rândurile elevelor, dar de a valoriza caracterul independent și individualist al băieților. Opiniile elevilor cu privire la mesajele de gen transmise de profesori arată că trăsăturile de gen promovate în spațiul școlar sunt perechi antitetice: “fetelor le sunt associate atribute precum cumințenia, conștiinciozitatea, slăbiciunea și timiditatea, în vreme ce băieților le sunt asociate atribute opuse: obrăznicia, delăsarea, puterea și agresivitatea.”

Abordarea procesului de învățământ prin prisma eficienței sale se impune astăzi cu tot mai multă insistență. Proiectarea educațională include ca secvență intrinsecă detectarea și înregistrarea rezultatelor obținute. Acestea se obiectivează în comportamentul verbal și nonverbal al elevilor și îmbracă forma randamentului școlar sau a performanțelor școlare.

Conform lui Ioan Nicola, “performanța școlară se definește ca fiind nivelul la care se ridică realizările individuale sau colective într-un domeniu de activitate, fiind exprimată în unități de măsură relative, aparținând unor scale mai mult sau mai puțin standardizate, în evaluarea ei ținându-se cont atât de aspectele cantitative (cât a rezolvat individul din volumul sarcinilor date), cât și calitative ( dificultatea sarcinilor, modalitatea de rezolvare, valoarea rezultatelor, etc).“

Măsurarea performanțelor și exprimarea lor cantitativă oferă posibilitatea evaluării procesului de învățământ. Categoria de eficiență exprimă nivelul de concordanță dintre cerințele sociale și “produsul” procesului de învățământ materializat în elaborarea structurii interne a personalității omului. În termeni sociologici, eficiența se exprimă prin așa-zisul raport dintre “fluxul de intrare” și “fluxul de ieșire”. Ea poate fi evaluată în interiorul sistemului de învățământ, prin analiza rezultatelor materializate în “produsul” unor cicluri ale acestuia și în afara sistemului de învățământ, prin analiza “produsului” final, respectiv a modului în care se integrează tinerii, în viața socială. Pe plan psihologic, eficiența constă în depășirea și rezolvarea contradicțiilor interne dintre solicitările obiective, impuse din exterior și starea de dezvoltare psihică la care a ajuns elevul. Din această perspectivă, ea îmbracă forma succesului sau insuccesului școlar (a reușitei sau a nereușitei la învățătură).

În România, condițiile de viață ale copiilor au fost puțin studiate, deși în mai mult de jumătate din gospodăriile de la noi trăiește cel puțin un copil și aproximativ un sfert dintre aceștia trăiesc în sărăcie. Același studiu, referindu-se la relația dintre condițiile de viață ale copiilor din România și educație, a ajuns la concluzia că, în ultimii ani, asistăm la o tendință de accentuare a polarizării educaționale, între: o parte însemnată din populația de copii care finalizează doar nivelul obligatoriu de învățământ, fără perspective reale de integrare socioprofesională, și cealaltă parte, mult mai restrânsă, care parcurge toate nivelurile de învățământ creându-și astfel șanse ridicate de integrare socioprofesională.

Una dintre măsurile considerate a avea cea mai mare eficiență în îmbunătățirea condițiilor de viață ale copiilor și nu numai o constituie facilitarea accesului la educație pentru toți, indiferent de particularitățile psihofizice, socioeconomice și familiale, etnie, sex, religie etc. Acțiunile întreprinse în acest sens trebuie însă să vizeze nu doar dezvoltarea infrastructurii educaționale, creșterea calității educației oferite de către școală sau creșterea transferurilor financiare dinspre bugetul de stat sau/și bugetele locale către copiii aflați în dificultate și familiile acestora, ci și schimbarea atitudinilor, comportamentelor populației vizavi de educație.

I.2. Succes versus insucces școlar

Elevul provenit dintr-un mediu familial favorizant beneficiază, chiar de la începutul

școlarității, de un "tezaur cultural" identic sau foarte apropiat de cultura vehiculată de școală,

ceea ce îi va asigura succesul școlar și, ulterior, cel profesional. Totodată, copilul aparținând

unei astfel de familii este stimulat să frecventeze diferite instituții culturale și să participe la

realizarea unor activități culturale intrafamiliale. Prin comparație cu aceste familii, cele cu un

mediu defavorizant nu pot să asigure copiilor referințele culturale minime, necesare pentru a

valorifica eficient oferta școlară existentă, de aici apărând discriminarea în rândul copiilor.

Așa cum reiese din Trataul de pedagogie a lui Ioan Nicola, “succesul (insuccesul) școlar exprimă gradul de adecvare dintre nivelul dezvoltării psihofizice a elevului și solicitările obiective ce i se adresează în procesul de învățământ.” Detaliind această paradigmă, autorul menționează că succesul școlar (reușita la învățătură) va desemna concordanța ce se stabilește între solicitări și nivelul dezvoltării psihofizice a elevului, iar insuccesul (eșecul, nereușita, rămânerea în urmă la învățătură) este un indice al discordanței dintre cei doi poli. În acest context, sintagma “solicitări obiective” condensează totalitatea exigențelor impuse din exterior, prelucrate și ordonate de către agenții acțiunii (cerințe instructiv-educative materializate în obiectivele formulate, condiții sociofamiliale etc.).

Succesul școlar este rezultatul concordanței dintre cerințele programelor școlare, capacitatea de asimilare a cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor, de către elevi, nivelul său de aspirație și atitudinea față de muncă, de învățătură, dezvoltarea motivației dezvoltarea spiritului practic, aplicativ și experimental.

Reușita școlară presupune, pe de-o parte, însușirea unui sistem de informații fundamentale cu valoare operațională privind bazele științelor, a unor metode și tehnici de lucru, iar pe de altă parte, dezvoltarea aptitudinilor, a inteligenței și creativității elevilor, a spiritului practic, aplicativ și experimental.

Pe de altă parte, insuccesul școlar este un fenomen dinamic, evoluția lui parcurgând mai multe faze, de intensitate variabilă și cu manifestări specifice. De aceea, se pot delimita două faze, una inițială, ce îmbracă forma rămânerii în urmă la învățătură, și alta finală, de insucces evident, relativ stabil, fapt consemnat prin corigență și repetenție, pe când rămânerea în urmă la învățătură este o fază premergătoare, cu manifestări oscilante care prevestesc eșecul. Caracterul oscilant al acestei faze constă în evoluția contradictorie pe care o cunoaște, ea încheindu-se cu o stare de succes sau insucces școlar. Rămânerea în urmă la învățătură este, deci, o fază de insucces latent și temporar. “Surprinsă în stadiile sale incipiente, când se produc primele neajunsuri în munca școlară a elevului, când este numai un moment al evoluției situației sale școlare, rămânerea în urmă la învățătură poate fi dirijată printr-o intervenție pedagogică adecvată spre învingerea greutăților și asigurarea reușitei la învățătură”.

1.3. Abuzul asupra copiilor

În România situația abuzului în familie, a practicilor educaționale folosite de către părinți și profesori sunt prea puțin cunoscute și este dificil să găsești date în acest sens.

Conform Eugeniei Mihet, “în contextul socio-economic, abuzul și neglijarea se caracterizează prin insuficienta cunoaștere și respectare a drepturilor copilului, insuficienta cunoaștere a instituțiilor de protecție a copilului de către copil și familie, persistența secretelor, falselor pudori, sărăcie cronică și aproape generală”. Copiii sunt grupul cel mai expus sărăciei, criza locativă privează o treime din copii de posesia unei camere proprii, comunicarea între părinți și copii este defectuoasă, ducând la necunoașterea nevoilor, aspirațiilor și opiniilor copiilor, distribuția neechitabilă a responsabilității celor doi părinți în creșterea, educarea copiilor, suprasolicitarea mamei, predominanta mentalităților și practicilor punitive atât în familie, cât și în mediul școlar.

Tot din cartea Eugeniei Mihet reiese că formele cele mai răspândite de abuz în contextul socio-economic sunt: – abuz emoțional, abuz fizic și abuz sexual.

Principalii factori evidențiați în ceea ce privește abuzul în mediul școlar sunt: insuficienta cunoaștere și nerespectarea de către cadrele didactice și de către copii a drepturilor copilului, perpetuarea modelului punitiv, supraîncărcarea programei școlare, condiții necorespunzătoare de exercitare a actului educațional (spațiu limitat ca suprafață, raportat la numărul de copii, condiții igienico-sanitare improprii), numărul redus de cabinete de consiliere școlară, legătura defectuoasă între școală și familie, prezentă în spațiul școlii a grupurilor cu potențial delictogen și slabă implicare a celor responsabili în protejarea copiilor.

După Alexandrescu G., și Păunescu G, “din punct de vedere juridic, abuzul este încălcarea normelor legale care apără relațiile sociale ce asigură buna creștere și normala dezvoltare psiho-fizico-socială a copilului. Din punct de vedere medical, abuzul este o acțiune sau inacțiune care fiind orientată asupra copilului îi afectează sănătatea fizico-psihică, cu consecințe negative temporare sau permanente. Din punct de vedere psihologic, abuzul înseamnă un comportanent agresiv sau necorespunzător îndreptat asupra copilului său a cuiva care se află într-o situație inferioară sau fără apărare și care au ca rezultat consecințe fizice și/sau emoționale.”

Din punct de vedere psihologic, se poate explica abuzul și neglijarea copiilor prin anumite caracteristici psihologice și fizice proprii persoanelor vizate (adulți abuzatori și copii abuzați).

Contrar concepției populare, care nu poate accepta ca un individ sănătos mintal poate abuza fizic, psihic sau sexual un copil, s-a estimat că doar 10% din părinții abuzatori pot fi clasificați ca “bolnavi mintali”. Tulburarea mintală constituie un factor de risc relativ marginal, iar abuzurile și neglijarea ar fi într-o măsura mai largă asociată cu dezordini patologice minore. Aproape 50% din adulții abuzatori prezintă asemenea dezordini psihologice, cum ar fi depresia sau alcoolismul. Diverse trăsături de personalitate sunt atribuite părinților abuzatori: nivel scăzut de empatie, stima de sine scăzută, rigiditate, dependență, diferite slăbiciuni de caracter, la care se poate adăuga consumul de alcool sau droguri, care conduc adultul la o lipsă de inhibiție în exprimarea frustraților și comportamentelor impulsive.

Adultul abuzator a fost, în cele mai multe cazuri, el însuși un copil abuzat. Spinet tinde să demonstreze că “psihismul părintelui maltratat se aseamănă cu al pacientului, suferind de schizofrenie la limită. Copiii abuzați sunt, la rândul lor, pisălogi, apatici, puși pe încurcături, plângăreți, negativiști, anxioși, nu râd, deci, este mai dificil de trăit cu ei decât cu copiii “normali”. Copiii handicapați sau bolnavi sunt mai expuși din cauza nevoilor de ajutor și de susținere adresate părinților, din cauza stării de stres și de oboseala pe care o întrețin la aceștia din urmă.”

Copilul care crește într-un climat de violență este susceptibil de a considera violența și verbală ca un mod de expresie normal și legitim al tensiunilor și frustrărilor. Factorii de stres pot genera efecte negative. Un singur factor, în mod obișnuit, nu reprezintă un risc deosebit.

Eugenia Miheț vorbește în cartea sa despre un studiu realizat de Pavensteat (1965) despre copiii crescuți de părinți aparținând claselor înstărite și celor de jos; există factori de protecție în primul grup, dar nu și în al doilea. Factorii protectori sunt legați de percepția și sensibilitatea părinților față de copiii lor, precum și de abilitățile lor de a rezolva problemele. Evenimentele dificile ale vieții și schimbările neprevăzute reduc capacitățile de adaptare ale familiei și cresc riscul manifestărilor violente față de copil. Un copil poate rezista bine unor dificultăți venite din exterior, dacă interacțiunea cu părinții săi se caracterizează prin acceptare și angajament pozitiv din partea lor. Factorii externi de stres pot împovăra relația părinte-copil, iar în interacțiunea cu alți factori, pot duce la abuz și neglijare. Lipsa unui loc de joacă are probabil un rol mai important decât alți factori și contribuie la scăderea stimei de sine. Abilitățile părinților de a empatiza cu copiii lor au un rol central în prevenirea impactului factorilor externi de stres asupra copiilor.

1.4. Abandonul școlar

„Abandonul școlar este o formă a eșecului școlar” – aceasta e definiția ca la carte pe care ne-o oferă o autoritate în domeniu. Acesta ne-a oferit și alte definiții ale abandonului școlar: ,,părăsirea sistemului de educație înainte de finalizarea învățământului obligatoriu” sau “ieșirea din școală înainte de absolvirea unuia din nivelurile acesteia” sau “ieșirea din școală în general, indiferent de nivel, fără obținerea diplomei care să ateste finalizarea studiilor” sau “ieșirea din sistemul de învățământ fără un act care să-l certifice pe piața muncii”.

Conform lui C Neamțu, cauzele psihologice ale abandonului școlar țin de elev, de structua lui interioară, și se referă la: “anumite probleme grave de sănătate de natură anatomico-fiziologice” (malformații corporale sau defecte senzoriale, inclusiv handicapul fizic) care dau naștere unor complexe de inferioritate și în cazul în care acest copil nu este susținut afectiv de către cei din jur, el va deveni tot mai suspicios și timorat în situațiile școlare evitând pe cât posibil acțiuni de grup și în final să abandoneze școala; cauze psihologice care țin de deficiențe ale dezvoltării psiho-intelectuale (nivel redus al inteligenței, autismul infantil, profundă interiorizare a ideilor, a sentimentelor proprii, îndepărtarea de realitate, hipersensibilitate sau irascibilitate, stau la baza crizelor impulsive și a reacțiilor de abandon școlar de tot felul, inclusiv a celui școlar.

Dintre multitudinea de cauze sociale ale abandonului școlar, le voi enumera doar pe cele pe care le-am considerat cele mai importante, dar și cel mai des folosite:

Familia constituie primul mediu social în care are loc dezvoltarea. Ea este definită de E. Vrășmaș ca “grup social caracterizat prin cosancvinitate, corezistență, experiențe de viață comune, istorie comună și legături afective puternice.” Principala funcție a familiei este “socializarea copiilor, prin interacțiunile evolutive sistematice dintre părinți și copii”. Pe traseul dezvoltării au loc reorganizări permanente ale rolurilor și responsabilităților părinților și copiilor și ale relațiilor dintre părinți și copii. În funcționarea familiei ca sistem, relațiile dintre membrii săi se schimbă odată cu nevoile și problemele lor și ca reacție la schimbările din relațiile familiei cu societatea. Orice schimbare cognitivă, emoțională, comportamentală a unui membru are reverberații în funcționarea întregii familii. Se produce astfel un dezechilibru, fiecare membru având nevoie de un anumit timp pentru a se adapta la schimbarea sistemului. Prin eforturile de schimbare ale fiecărui membru se construiește o nouă stare de echilibru care implică modele diferite de relaționare în cadrul cărora membrii familiei se simt confortabil.

Familia trebuie să asigure copilului propriu un mediu favorabil dezvoltării și învățării. Scopul principal al educației părintești este acela de a pregăti copilul pentru existent independentă ca adult. Un copil își începe viața printr-o stare de totală dependență. Dacă educația lui este reușită, tânărul său tânăra se va desprinde din acea dependență, devenind o ființă umană cu respect de sine, responsabilă față de sine și capabilă să răspundă cu entuziasm și competență la provocările vieții. Viitorul adult va deveni "independent" nu numai din punct de vedere financiar, ci și intelectual și psihic.

Există o veche și excelentă maximă care spune că o educație părintească eficientă constă în primul rând în a-i da copilului rădăcini să se dezvolte și apoi aripi să zboare. Studiile de specialitate au arătat că situația concretă în care se dezvoltă copilul, cu alte cuvinte situația familiei în care crește copilul și tot ceea ce derivă din această situație, reprezintă principala cauză a abandonului școlar.

Starea materială bună a familiei este un factor important al reușitei școlare, disponibilitățile financiare existente putând susține școlarizarea (taxe, rechizite, cărți etc.) și crearea condițiilor necesare studiilor de lungă durată și pentru profesii solicitate imediat pe piața forței de muncă.

Putem vorbi de adevărate bariere socio-economice care reduc șansele familiilor sărace de a-și trimite copiii la școală, cum ar fi: asigurarea hranei zilnice și a pachețelului cu mâncare pentru școală, lipsa îmbrăcămintei și încălțămintei sezoniere, lipsa condițiilor locative necesare studiului, costurile/ cheltuielile educaționale ridicate.

Controlul parental

Practicile parentale sunt considerate unul dintre cele mai importante resorturi care influențează evoluția copiilor și adolescenților pe toate planurile. Așa cum rezultă din literatura din domeniu, “practicile bipolare au un caracter bipolar – părinții pot manifesta acceptare, dar și respingere, implicare dar și indiferentă, control, dar și acodarea autonomiei. Unele practici parentale sunt suportive, determinând progresul, dezvoltarea normală a tinerilor, altele sunt de natură să o împiedice. Deoarece caracterul suportiv al practicilor parentale se apreciază în funcție de adaptarea la nevoile copiilor, într-o manieră generală, suportul parental poate fi definit ca acceptare, răspuns adecvat al părinților la nevoile copiilor lor, în timp ce respingerea parentală poate fi definită ca măsura în care părinții sunt nereceptivi la nevoile copiilor lor.”

Școala obligă părinții să exercite asupra copiilor un control accentuat. Familiile copiilor care abandonează școala sunt deficitare sub aspectul controlului parental exercitat, acest deficit manifestându-se prin:

lipsa ajutorului la învățătură din partea părinților. Lipsa sprijinului părinților în

pregătirea școlară a copiilor contribuie într-o mare măsură la randamentul școlar scăzut al

acestora.

lipsa controlului asupra activității copiilor în timpul liber; aceasta se datorează fie

mediului familial dezorganizat, caracterizat de violență și consum de alcool, fie faptului că

părinții sunt mult prea ocupați, neputând astfel să-și supravegheze copiii.

Nivelul cultural scăzut

Elevul provenit dintr-un mediu familial favorizant beneficiază, chiar de la începutul școlarității, de un "tezaur cultural" identic sau foarte apropiat de cultură vehiculată de școală, ceea ce îi va asigura succesul școlar și, ulterior, cel profesional. Totodată, copilul aparținând unei astfel de familii este stimulat să frecventeze diferite instituții culturale și să participe la realizarea unor activități culturale intrafamiliale. Prin comparație cu aceste familii, cele cu un mediu defavorizant nu pot să asigure copiilor referințele culturale minime, necesare pentru a valorifica eficient oferta școlară existentă.

Abandonul școlar ține, în primul rând, de abandonarea școlii în contextul mentalității, acțiunilor și nevoilor sociale. Școala a ajuns să fie abandonată, înainte de toate, pentru că, în ziua de azi, nu contează în ierarhii, nu e percepută ca valoare în sine. Drept urmare, "rețeta succesului", "exemplele de succes" ori alte sinonime din această categorie par a constitui apanajul unor neduși la școală sau, în orice caz, la școala calificării pentru reușita dobândită.

I.5. Rolul profesorului în prevenirea și combaterea insuccesului școlar

Insuccesul școlar exprimă o discordanță între cerințele instructiv-educative, pe de o parte, și posibilitățile fizice și psihice ale elevului, pe de altă parte. Întrucât insuccesul antrenează ambii poli ai relației, poate fi considerat ca fiind “rezultatul unei duble inadaptări: a copilului la activitatea școlară și a școlii la factorii interni ai acestuia”. În consecință, măsurile preventive și ameliorative urmează să vizeze concomitent restructurări atât în cadrul solicitărilor externe, exercitate de scoală, cât și modificării în trăsăturile individuale, de personalitate.

Intervențiile preventive și ameliorative ale profesorului s-ar putea concentra în două direcții principale: cunoașterea etiologiei reale și profunde a insuccesului școlar, perfecționarea activității sale instructiv-educative cu elevii. Profesorul urmează să descifreze mecanismul interacțiunii factorilor deteminanti ai nereușitei școlare. Psihologul și medicul școlar îi pot ofei informații valoroase. Oricum, preocuparea principală revine profesorului, investit de societate cu răspunderea pentru destinul fiecărui copi. Numai în acest fel pot fi evitate substituirile în planul diagnosticării și al răspunderii ce revine agenților educaționali în apariția și menținerea insuccesului școlar. Se impune, în al doilea rând, ca profesorul să elaboreze o strategie de acțiune care să faciliteze un consens între intervențiile și influențele exercitate din exterior, cu scopul ameliorării și depășirii stării de inadaptare, dar și a situațiilor de discriminare în rândul elevilor. Urmărirea modificărilor ce se produc în cadrul personalității elevului ca urmare a acestor intervenții și influențe constituie o preocupare permanentă a profesorului.

Ocupându-se de adaptarea școlară, R. Zazzo considera că “ea trebuie definită nu în raport cu anumite norme și solicitări exterioare, ci în raport cu copilul însuși. Un elev bine adaptat este acela căruia școala îi oferă condiții a-și valorifica potențialul biopsihic și de a obține rezultate pe măsura acestui potențial” (1964). Potrivit acestei concepții, rolul preventiv al profesorului constă în adaptarea întregului sistem de acțiuni pedagogice la particularitățile de vârstă și individuale ale elevilor, condensate în capacitatea lor de învățare, în crearea acelui mediu școlar “adaptativ”. Unei diversități în planul acestor particularități trebuie să-i corespundă o tehnologie cu un evantai larg de metode, procedee și mijloace, imprimând astfel mediului școlar un sens adaptativ.

Cu aceasta am intrat, de fapt, în cea de-a doua direcție de acțiune, perfecționarea activității profesorului. Ea se referă, pe de o parte, la conlucrarea cu ceilalți factori educativi, iar pe de altă parte, la autoperfecționarea activității de predare. Având o determinare multicauzală, eșecul școlar poate fi prevenit, ameliorat și depășit numai prin cooperarea dintre toți factorii educaționali. Profesorul este acela care trebuie să coordoneze și să asigure consensul între acești factori. Printre primele elemente simptomatice ale eșecului școlar se numără scăderea capacității de învățare a elevului. Se naște astfel întrebarea: de ce? Răspunsul presupune investigații ample și consultări cu ceilalți factori. Colaborarea se prelungește apoi în fazele următoare prin elaborarea programului de acțiune.

Autoperfecționarea activității de predare include o bună operaționalizare a obiectivelor educaționale și folosirea unei tehnologii didactice adecvate. Detalierea cât mai precisă a obiectivelor generale și formularea lor în termeni de comportament obiectivat îi permite profesorului să urmărească continuu progresele înregistrate de către elevi, gradul de concordanță dintre nivelul anticipat și obiectivele stabilite și cel realizat în mod concret, evaluat cu instrumente corespunzătoare. Cu cât operaționalizarea este mai fină, iar evaluarea mai precisă, cu atât șansele detectării insuccesului școlar sunt mai mari. O atenție deosebită acordată acestui raport îi permite profesorului să intuiască, încă din faza latentă, unele modificări ale nereușitei școlare de mai târziu. Observând continuu gradul de concordanță sau neoncordanță dintre obiectivele propuse și nivelul realizării lor, profesorul poate interveni cu o tehnologie didactică care să stimuleze progresul școlar al elevilor săi, în concordanță cu posibilitățile fiecăruia dintre ei.

Valențele interne ale acestei tehnologii sunt multiple și variate, de natură predominant pedagogică (ierarhizarea și diferențierea sarcinilor, identificarea lacunelor și dificultăților întâmpinate de elevi, alternarea predării unitare cu a celei diferențiate, organizarea recapitulării și sistematizării, folosirea mijloacelor didactice în concordanță cu conținutul celor predate și cu particularitățile de asimilare ale elevilor, evaluarea corectă a rezultatelor obținute, modalități de ajutorare a elevilor ce întâmpină dificultăți, dozarea temelor și exercițiilor folosite etc.) sau de natură predominant psihologică (diagnosticarea capacității de învățare care să permită o discriminare corectă dintre elevi, asigurarea unui nivel optim al motivării, stimularea și încurajarea elevilor prin cristalizarea sentimentului de succes, respectarea ritmului individual al învățării etc.).

Valorificarea tuturor acestor posibilități virtuale pe care le incumbă strategia didatică depinde de pregătirea și competența profesorului.

Personalitatea profesorului este un factor răspunzător de progresul școlar al elevilor. Întregul evantai al dezideratelor pedagogice legate de sucesul/insucesul școlar poartă pecetea personalității profesorului. Dintre componentele personalității sale, pregătirea psihopedagogică se află într-o corelație ridicată cu rezultatele la învățătură, ea oferindu-i posibilitatea adaptării procesului de instruire la particularitățile tipologice și individuale ale elevilor. Apelând la aceeași pregătire psihopedagogică, profesorul poate diagnostica anumite dificultăți de învățare întâmpinate de elevi, concomitent cu intervenția pentru atenuarea sau înlăturarea lor.

Referitor la anumite trăsături ale personalității, datele unor cercetători arată că “afecțiunea profesorului corelează cu randamentul la învățătură al elevului.” O atitudine caracterizată prin afecțiune și înțelegere condue la crearea unui climat educativ stenic, în care bună dispoziție și încrederea reciprocă se vor răsfrânge pozitiv asupra activității de învățare prin intermediul factorilor motivaționali întreținuți de laudele și încurajările care predomină aici. Dintre acești factori, mai semnificativi sunt cei afiliativi (de autoafirmare) și cei cognitivi. Impulsurile afiliative întrețin tendința de identifiare cu profesorul, autoafirmarea stimulează dorința de a obține performanțe mai ridicate, iar motivele cognitive dinamizează activitatea intelectuală în procesul învățării.

Conform lui Ioan Nicola, “multe reflecții s-au făcut asupra implicațiilor stilului de predare al profesorului asupra activității de învățare al elevilor. Cu toate că nu există o delimitare clară a acestui “stil”, multe din elementele sale au fost puse în evidență de cercetările întreprinse până în prezent.”

Asumându-și o doză de aproximare, cercetătorul considera că stilul de predare include totalitatea trăsăturilor ce caracterizează comportamentul profesorului în procesul de învățământ. El imprimă acea pecete individuală ce rezultă din modul în care se corelează diferite atitudini și tehnici de lucru implicate în desfășurarea acestui proces. Asemenea deosebiri se manifestă prin nuanțele atitudinale, prin dimensiunile stimulatoare sau inhibitoare, prin repertoriul de recompense și pedepse pe care le folosește, prin conștiința și responsabilitatea cu care urmărește realizarea obiectivelor propuse, prin intensitatea activizării elevilor în procesul de învățare.

Instrucât stilul de predare este o rezultantă a întregii personalități a profesorului, pregătire, experiență, aptitudini, interese, aspirații, temperament, caracter etc., perfecționarea lui presupune cu necesitate restructurări în cadrul acestor componente. Relativă lui stabilitate, ca manifestare globală a personalității, nu-i diminuează resursele interne de ajustare și nuanțare.