Cercetare Privind Istoria Filmului

CURSUL: Bazele Cercetarii Integrate

Raport de cercetare 02

MAI 2016

Rezumat

Cuprins

Capitolul 1 INTRODUCERE

Arta si industria cinematografica in vorbirea curenta sunt cunoscute sub denumirea de cinematografie. La randul ei industria cinematografica se imparte in doua sectoare distincte: productia de film si difuzarea lor in sali de cinematograf sau televiziuni, casete video, DVD-uri sau descarcandu-l de pe internet (vizionare on demand).

Un pasionat de film, care merge la cinematograf frecvent se numeste cinefil, iar valoarea filmului este stabilita de criticul de film, cu ocazia aparitiei productiei de film sau in cazul prezentarii lui la diferite festivaluri de film.

Festivalurile de film sunt manifestari consacrate, unde juriuri formate din cineasti si critici de prestigiu ai filmelor mondiale, dupa niste criterii stricte premiaza productiile de film participante. La astfel de manifestatii cinematografice a participat si participa si cinematografia romaneasca, obtinand premii importante pentru filmul romanesc.

Istorie
Prima proiectie cinematogreafica publica a unui film, cu aparatul fratilor Lumière, are loc la 28 decembrie 1895, la Paris, in localul "Grand Cafe", Boulevard des Capucunes. Filmul proiectat e intitulat La Sortie des Usines "Lumière" (Iesirea din Uzinele Lumière). Un alt film foarte important a fost Sosirea unui tren in gara, care a rulat, imediat dupa premiera franceza si la Bucuresti.

Aceasta data de 28 decembrie 1895, marcheaza nu numai prima proiectie cinematografica, ea marcheaza si nasterea unei noi arte, arta cinematografica, cea de-a saptea arta cum mai este cunoscuta, si o noua industrie, industria cinematografica.

Primul promotor al noii arte si industrii, se poate spune ca a fost Louis Lumière. El realizeaza primele filme alegandu-si diferite subiecte hazlii din insasi fabrica lor de aparate de fotografiat. Astfel au fost realizate pelicule ca Tamplarul, Fierarul, Daramarea unui zid.

Filmul romanesc cunoaste o istorie de peste un secol. Desi aducerea in Romania a tehnologiilor necesare filmului s-a facut cu doar putin timp dupa darea în folosinta a primelor aparaturi performante (incepand cu cele ale fratilor Lumiere), filmul romanesc de arta a debutat la inceputul deceniului doi al secolului 20.

Prima proiectie:

Prima proiectie cinematografia din Romania a avut loc pe 27 mai 1896 prin prezentarea filmelor Lumiere in birourile editoriale ale ziarului de limba franceza “L’Independence Roumaine” din Bucuresti; in mai 1897 au fost produse primele jurnale romanesti si in 1912 a fost prezentat primul film artistic “Independenta Romaniei”.

Inceputul cinematografiei:

Inceputurile producerii de filme in Romania se datoreaza unor amatori. O dezvoltare semnificativa a avut loc in anii 30 odata cu introducerea de subventii de stat. Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, industria de film a evoluat in cadrul politicii culturale generale. Pe langa controlul ideologic, suport financiar primit din partea statului , care detinea companiile de productie si distributie, au fost create conditii pentru extinderea si diversificarea productiei de filme (in jur de 20-30 de filme erau produse anual in anii 70).

Capitolul 2 Obiective

Filmul romanesc pana in 1948 :

Prin forta imprejurarilor, productia de film romaneasca a fost ingreunata mult timp din cauze financiare sau politice. In prima perioada (1911-1948), productia se dovedeste a fi fost principalul dezavantaj in cele mai multe proiecte cinematografice romanesti. Industria de film a inceputurilor a strans un numar mic de pelicule finalizate fara multe compromisuri. În lipsa canalizarii pe o productie de film autohton bazata pe mijloace proprii, colaborarea cu investitori straini a fost adesea paguboasa.

Totusi, între filmele realizate în acea perioada se inscriu cateva titluri importante, unele fiind chiar apreciate ca situandu-se intre cele mai semnificative productii mondiale din primele decenii de cinematografie.

Filmul romanesc de fictiune mut:

Primele filme romanesti de fictiune sunt invaluite in aura de legenda.

Primul film romanesc de fictiune a fost „Amor fatal” cu Lucia Sturdza, Tony Bulandra și Aurel Barbelian, artisti ai „Teatrului National” în regia lui Grigore Brezeanu, regizor al aceluiasi teatru, fiul marelui actor Ion Brezeanu. Filmul ruleaza între 26 la 30 septembrie 1911 la cinema „Apollo”.

Directorul filialei bucurestene a casei de filme Gaumont-Paris, Raymond Pellerin, isi anunta premiera filmului „Razboiul din 1877-1878”, pentru data de 29 decembrie 1911. „Film” facut la repezeala, cu o trupa de actori de mana a doua și cu ajutorul generalului Constantinescu, comandant de divizie la Pitești, de la care obtinuse figurația necesară scenelor de razboi, „Războiul din 1877-1878” este vizionat cu o zi inainte de catre prefectul Politiei capitalei, care decide că nu corespunde cu adevarul istoric. Drept urmare, filmul este confiscat și distrus, R. Pellerin e declarat persona non grata si pleaca la Paris, iar generalul pitestean se vede mutat disciplinar într-o alta garnizoana.

2 septembrie 1912. La cinema „Eforie ”, cea mai mare sala din Bucuresti are loc premiera filmului „Independenta Romaniei”. Cu toate carentele lui ca jocul teatral al actorilor, erorile unei figuratii nestapnita de regie care dadea loc unor scene umoristice și alte stangacii ale inceputului, filmul a fost bine primit de spectatori, el fiind prezentat mai multe saptamâni. Prin aceasta realizare, prin proportiile temei, prin distributia aleasa, prin reale intentii artistice, prin montajul sau profesionist pentru epoca, creatia acestui film poate fi socotita ca primul nostru pas în cinematografie.

In timpul primului razboi mondial, productia de film este concentrata pe documentare și reportaje de actualitati. Au fost mobilizati putinii operatori romani, iar in timpul retragerii in Moldova s-au salvat toate camerele de filmat existente in tara. Sunt filmați M.S. Ferdinand I pe front, impreuna cu generalii Constantin Prezan si Alexandru Averescu, iar regina Maria in spitale, aducand alinare suferinzilor. Putine secvente s-au pastrat din miile de metri filmati. O parte dintre acestea vor fi folosite mai tarziu, în filmul „Ecaterina Teodoroiu” realizat în1930).

Imagini din filmul “Ecaterina Teodoroiu”

Dupa primul razboi mondial pe plan international productia cinematografica se dezvolta pe masura interesului oamenilor de afaceri fata de noua industrie. Apar noi studiouri dotate cu aparatura performanta și specialisti bine pregatiti în noua tehnica, sunt atrasi regizori si artisti cunoscuti de marele public, de asemeni sunt atrasi scenaristii cu renume. Se cauta piata de desfacere a produsului finit filmul, care prin reteta de casa realizata sa aduca profit si refinantarea altor productii. Cinematografiile cu resurse puternice din punct de vedere financiar, ajung sa stapaneasca piata distrugând firavele cinematografii naționale.

In acest context, o productie de film romanesc este ceva de vis. Cele circa 250 de sali existente in acea epoca în Romania, nu puteau realiza macar suma necesara realizarii unui film, profitul ne mai punandu-se în calcul. De asemeni nu existau cadre tehnice de specialitate, actorii nostri erau necunoscuti în strainatate pentru a putea fi vanduta productia. Nici statul nu acorda nicio atentie productiei de filme. Singura preocupare era de a incasa impozitul pe spectacole, destul de consistent, el reprezentând la un moment dat 2/3 din acest tip de impozite.(Acest lucru s-a întamplat si in comunism cand impozitul pe spectacol incasat de la reteaua de distributie a filmelor, acoperea toate cheltuielile Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste, inclusiv productia de filme.)

La sfarsitul anilor 1920, inceputul anilor 1930, filmul intra si în vizorul unor scriitori si oameni de cultura ca Tudor Vianu, Liviu Rebreanu, Victor Eftimiu , Camil Petrescu,Dimitrie Gusti, care-si dau seama de acest nou fel de exprimare si de cultura. In aceasta perioada isi face debutul criticul de film D.I.Suchianu, mai intai în presa, apoi din 1929 la radio. Mai tarziu si criticul Ion Cantacuzino.

Iata ce spune scriitorul Liviu Rebreanu despre filmul romanesc:„…In graba mare inspre realizarea artei, a adevaratei arte cinematografice, sfortarile romanesti nu pot fi nefolositoare. Oricat mijloacele noastre materiale si tehnice nu ne-au ingaduit sa participam la intrecerea popoarelor pentru noua arta, cred ca trebuie sa vie momentul sa aducem si contributia romaneasca…Talentul romanesc ar avea o larga posibilitate de manifestare”.

Filmul romanesc de fictiune sonor (1930-1949):

Aparitia filmului sonor deschide o noua etapa in dezvoltarea cinematografiei mondiale, implicit si în firava noastra cinematografie. Aparitia sonorului complica si mai mult problema spinoasa a bazei tehnico-materiale, atat la productie cat si la exploatare in sali. Concurenta naruie visurile producatorilor romani, astfel ca numarul filmelor realizate dupa anul 1930 de catre cinematografia romaneasca, scade simtitor. Astfel, pana in 1939, sunt realizate doar 16 filme. Majoritatea sunt„versiuni romanesti” ale unor filme straine realizate în studiourile din Paris, Praga sau Budapesta cu cativa tehnicieni romani si participarea unor actori romani. Practic s-a făcut dublarea dialogurilor.

Cu toate aceste greutati, în perioada 1941 – 1942, se reuseste ca in „studioul” O.N.C.-ului sa fie realizat filmul „O noapte furtunoasa”. Activitate pentru realizare filmului a fost o muncă de „Sisif” în conditiile razboiului, atat pentru actori, operator, electricieni de platou, secretara de platou, manipulatori decoruri, recuziteri. Toate exterioarele au trebuit fi construite în micutul studio de 18×11 m, destinat inregistrarilor muzicale, dat fiind faptul ca afara nu se putea lucra noaptea din cauza camumflajului. Pentru„panoramic” sau „travelling”, erau necesare combinarea a doua, trei filmari a doua trei decoruri care trebuia sa constituie un intreg. S-a procedat pe sistemul daca a fost filmata o secventa, decorul se desface montandu-se urmatorul.

Premiera 22 martie 1943 la cinema „ARO”. Acesta este primul si ultimul film realizat de O.N.C., un film care a ramas multa vreme punct de referinta in cinematografia romaneasca.

Capitolul 3

Filmul romanesc dupa 1948, reprezinta un capitol special si totodata important în cinematografia romaneasca si acest lucru deriva din faptul ca se fac filme din ce in ce mai multe, unele din ele obtinand premii valoroase la diferite festivaluri internationale de film.

2 noiembrie 1948 inseamna pentru cinematografia romaneasca un nou inceput: se semneaza Decretul 303 privind „nationalizarea industriei cinematografice si reglementarea comertului cu produse cinematografice”.

Ca a fost un inceput bun sau rau, timpul va decide; se mai poate numi Perioada filmului socialist. Noua putere instalata, urmand „invatatura marelui Lenin idealogul oranduirii clasei proletare” care arata ca „Cinematografia este cea mai importanta pentru noi”, insa nu ca arta ci ca un instrument de are ideologica , va subventiona din plin crearea de filme pe fata, ca o necesitate, ca un imperativ, întrucat filmul facea propaganda.

Intr-o epoca in care a nu fi cu noi inseamna a fi impotriva noastra, filmul trebuia sa militeze pentru aratarea realitatilor noii societati. Filmul socialist trebuia sa oglindeasca lupta omului nou împotriva vechii societati retrograde, a societatii exploatarii omului de catre om, plina de capitalissti si mosieri care sug sangele poporului muncitor. Tema multor filme era: clasa retrograda, burghezo-mosiereasca, prin cozile lor de topor vrea sa zadarniceasca noile obiective ale socialismului victorios; dar aceste nu vor reusi intrucat Partidul Muncitoresc Roman (mai tarziu Comunist) prin activistii sai vor indruma, dupa caz muncitorii sau taranii, spre victorie. Aceleasi teme se gasesc si in documentare si jurnalele de actualitati. Tot ce se prezenta in aceste productii era aurit cu maretele realizari ale clasei muncitoare aliata cu taranimea muncitoare.

Remarcam si faptul ca si alegerea actorilor pentru asemenea productii nu era intamplatoare. Pentru chiaburi erau alesi actori grasi, daca se poate burtosi, taranii saracierau actorii slabi dar cu privire taioasa, mers hotarat, activistii erau actorii cu un aspect cat mai muncitoresc, muschiulosi, cu priviri agere. Alegerea actorilor era foarte importanta in schitarea personajului pe care trebuia sa-l reprezinte.

Se poate spune fara echivoc ca arta cinematografica era de fapt o ilustrare a ideologiei epocii. Filmul trebuia sa fie demascare, imn pentru o viata noua, o pledoarie pentru…, trage un semnal de alarma, exprima trecutul glorios al luptei clasei muncitoare sau taraniumii muncitoare.

Pentru a avea cadre se infiinteaza Institutul de arta cinematografica, cel care are menirea de a pregati noile cadre necesare noii cinematografii: actori, regizori si operatori imagine. Aici au absolvit generatia de aur nu numai a ecranului romanesc ci si a teatrului national, actorii Silvia Popovici, Iurie Darie, Flori Piersic, Amza Pelea, Dem Radulescu, Stela Popescu, Sebastian Papaiani, Leopoldina Balanuta, Draga Olteanu Matei, regizori ca Manole Marcus, Geo Saizescu, Iulian Mihu,Gheorghe Vitanidis si multi alti actori si regizori care si-au adus o contributie deosebita atat pentru cinematografia romaneasca, cat si pentru teatru national romanesc.

De asemeni faptul de a avea o cinematografie nationala dupa o perioada cand vechiul regim nu prea investise nimic in noua arta, autoritatea socialista prin investitiile facute dorea sa arate lumii intregi si sa argumenteze totodata cat de mult ii pasa de noua arta, „a saptea arta” cum cu „mandrie” spuneau indrumatorii culturali ai muncii cu filmul, numiti si lucratori cu fleanca de catre profesionisti cei care faceam cinema din pasiune.. Acestia erau oameni care in proportie de 90% nu aveau nicio legatura nu numai cu filmul, dar nici cu cultura, oameni care nu aveau nici cel putin o pregatire medie, oameni proveniti din te miri ce medii care de multe ori ei insasi in diferite discutii spuneau ca filmul este „cai verzi pe pereti”. Cel putin in reteaua de difuzare, directori ai intreprinderilor cinematografice, la inceput regionale, apoi judetene, erau numiti activisti care la un moment dat nu mai corespunsesera cerintelor exigente a muncii de partid. Insa scopul adevarat al numirii acestor cadre era cel aratat mai sus. Si aici au fost exceptii uneori, exceptii care au fost benefice activitatii de difuzare. Chiar daca la venirea in intreprinderea cinematografica nu aveau nimic comun cu filmul, lumea mirifica a ecranului pe unii i-a fascinat, le-a schimbat conceptia despre film si ulterior au contribuit benefic la activitate. S-au antrenat in obtinere de fonduri pentru schimbarea aparaturii depasita din punct de vedere fizic si tehnic, au schimbat aspectul salilor de spectacol mobilandu-le elegant cu fotolii tapitate in locul celor din lemn, au achizitionat instalatii de ventilatie si multe altele pentru un spectacol cinematografic de calitate.

In ceea ce priveste difuzarea filmelor, dupa nationalizarea salilor (numai de 35 mm, intrucat de 16 mm nu existau) s-a ajuns la concluzia ca multe trebuiau inchise datorita degradarii sau a aparaturii depasita moral si fizic. Mai urmeaza si o degringolada privind administrarea si exploatarea salilor si indrumarea de specialitate, ajungand ca la unele judete aceasta activitate sa fie la „spatii verzi”. Aceast lucru duce ca la 7 iunie 1950, sa fie infiintat „Comitetul pentru Cinematografie” pe langa Consiliul de ministrii, iar in cadrul lui sa functioneze „Directia Retelei Cinematografice”. Ulterior s-au infiintat Intreprinderi Cinematografice de Stat Judetene controlate de D.R.C. Importanta acestora a dus la alocarea de fonduri necesare dezvoltarii retelei de distributiei a filmelor, implicit a salilor si dezvoltarea cinematografelor de 16 mm in mediul rural (cunoscuta si ca cineficare). Se importa din U.R.S.S in anii 1950 1000 de aparate de proiectie de 16 mm si 100 caravane cinematografice pentru introducerea filmului la sate. Si in urmatorii ani se fac reorganizari. Astfel in iulie 1952 ia fiinta „Directia Difuzarii Filmelor (D.D.F.)”. Aceste doua directii in 1956 se vor uni sub denumirea de „Directia Retelei Cinematografice si a Difuzarii Filmelor(D.R.C.D.F)”, sub indrumarea Ministerului Culturii. Scopul acesteia era sa promoveze o politica unitara privind salile de cinema din tara, controlul si indrumarea muncii politico-ideologice cu filmul, difuzarea filmului functie de cerintele politico-ideologice din diversele etape ale construirii socialismului, cat si planul economico-financiar de indeplinit.

Reoganizarile vor continua, astfel ca in anul 1971 se infiinteaza „Centrala Romania-Film”, care are in subordine C.P.C. Buftea, finantarea productiei de film prin cinci case de productie, import-exportul si difuzarea filmelor in cele 40 intreprinderi judetene si a municipiului Bucuresti

Cu toate ca repertoriul cinematografelor din aceasta perioada nu are nicio legatura cu filmul romanesc, este bine de amintit si cum s-a facut difuzarea in salile de cinema. Productia de film romanesc, asa cum era la 1948 era ca si inexistenta. Inceputul timid al productiei de film romanesc l-a facut regizorul Paul Calinescu cu filmul„Rasuna Valea”. Tema subiectului asemanatoare cu cea aratata mai sus. Ori la asemenea bogata productie nationala erau necesare si alte filme in repertoriul difuzarii. De aceea orientarea a fost catre importul de filme tot din tarile care pornise pe drumul construirii socialismului. Multe din ele aveau tot ca noi o bogata productie si atunci orientarea a fost catre tara cu cea mai buna si educativa cinematografie din lume, U.R.S.S De aici au fost aduse si prezentat filmele cu un inalt continut ideologic.

Sigur ca nu putem spune ca toate au fost de acest gen. Asa cum si la noi, pe langa filme de propaganda, realizatorii dezvolta si productii care fara sa renunte la valorile„educative”, produc si filme de divertisment, de capa si spada, ecranizari al literaturii ruse. Filme au fost aduse chiar si din alte tari, prin aceasta intelegandu-se tarile capitaliste ( in special Franta, Italia, Anglia, dupa 1960, Mexic, Canada si chiar Spania lui Franco). Trebuie spus si recunoscut ca achizitionarea acestor filme a fost foarte riguroasa din punct de vedere a subiectelor. Publicul cinefil totusi nu a fost lipsit de marile capodopere ale cinematografiei mondiale ca Roma oras deschis, Hoti de biciclete, Roco si fratii sai(neorealismul italia), Procesul de la Nürnberg, Ghici cine vine la cina, In arsita noptii, o serie de werstern-uri, neegalabilul Pe aripile vantului si multe altele din Franta, Anglia, Spania, Mexic, Japonia, China.

Odata cu marirea numarului de filme produse de casele de filme romanesti (unele cu un slab continut comercial dar un inalt continut politico-ideologic, pe care publicul le evita), reducerea valutei pentru import, repertoriul de filme, in special cel de arta, a avut de suferit. La un moment dat se vorbea de un repertoriu de 40% filme romanesti si 60% straine, aici intrand si cele din tari fratesti. De multe ori chiar si acestea erau ostile propagandei ceausiste ( nu se mai putea spune comuniste), asa cum a fost „Micuta Vera” (U.R.S.S.) care deja reliefa „perestroika”.

La un moment dat, multe intreprinderi cinematografice pentru a-si asigura planul la incasari (pana la urma acesta era scopul, pentru a-si putea sigura salariile lucratorilor), recurgeau la diferite solutii nu tocmai „ortodoxe”. Sub masca unor „festivaluri de film” cu denumiri ca „Rezistenta anitifascista”, prezentau filme „vest” ca„Eroii de la Telemark”, „Castelui Vulturilor”, „Trenul colonelului Von Ryan” si altele cu actori ca Richard Burton, Harrison Ford, dupa 1980 luate de la arhiva, la care adaugai si un romanesc, uneori bun care oricum aducea public ca „Pistruiatul” lui Sergiu Nicolaescu.

Teme de organizare a unor astfel de manifestari se gaseau, depinzand si de imaginatia celor care se ocupau cu activitatea de difuzare a filmului din intreprinderea respectiva cat si de cultura lor cinematografica (pe care unii nu o aveau). Realizarile banesti erau bune si foarte bune, dar…, exista un dar in functie de organizatori. Datorita unor premii banesti promise de mai „marii activisti ai muncii politice cu filmul”, multe din aceste realizari erau trecute de la filmele „vest” la filmul romanesc, dar la filmul romanesc „cu inalt continut politico-ideologic”, cum erau documentarele executate „despre activitatea revolutionara a tovarasului Ceausescu” sau filme artistice care „oglindeau realitatea socialista”. Niciodata la „Dacii”, „Luchian”, „Osanda”, „Mihai Viteazul”, „Batalie pentru Roma”, „Felix si Otilia”, westernurile lui Dan Pita, „Trecatoarele iubiri”, seria „Veronica”, „Liceenii” si in general toate care au fost realizate deosebit, cum spuneau cei din retea, fara politica si care aduceau venituri prin venirea publicului doritor de arta, nu de propaganda comunista.

Filmele de inceput a cinematografiei noi, socialiste s-a caracterizat prin tematici cu totul ignorate pana la instaurarea regimului popular. In noile productii de film apar pentru prima data oamenii muncii. Acestia deveneau eroii principali; ei sunt brigadierii de la Santierul Bumbesti-Livezeni in filmul Rasuna valea (Paul Calinescu, 1951), ei sunt taranii, care dintr-o data ies din izolarea lor si vor gospodarie colectiva ca a fratilor din rasarit in filmul In sat la noi, ei sunt clasa muncitoare care lupta pentru o viata buna in filmul Nepotii gornistului (Dinu Negreanu, 1952) si ei sunt intelectualii care fac o cotitura radicala si se integreaza constructiei socialiste in filmul Viata invinge.

La finele anilor patruzeci, a aparut un nou obstacol pentru creatorii romani: implicarea politicii in toate artele și obligatia de a ataca numai subiecte favorabile regimului comunist. La 2 noiembrie 1948 a fost semnat un decret care anunta nationalizarea industriei cinematografice din Romania. Productiile realizate înainte de revolutia din decembrie 1989 s-au remarcat totusi prin viziuni, cand in conformitate cu cerintele regimului, cand atacuri subtile la adresa situatiei politice din tara (de pilda, alegorii politice), cand evadarea în fantezie și în „arta pentru arta”.

Din 1990, reactiile cineastilor romani au fost diferite. Generatia care a facut film în perioada anilor 1960-1980 a propus subiecte dure, fie distopii cu o Romanie viitoare fara sperante, fie prezentarea cu franchete (uneori, brutalitate) a realitătilor de dinainte de revolutie sau din anii respectivi, publicul fiind înca avid de a cunoaste adevarul despre regimul comunist. Subiectele privind istoria Romaniei ultimilor 50 de ani nu au contenit sa fie aduse în prim-plan, pana în zilele noastre. Se manifesta un nou val cinematografic în Romania, unde subiectele cu tenta social-politica alterneaza cu exercitii de film (comercial sau de arta) în stil occidental sau american, cu problematici specifice lumii contemporane.

Dupa 1990:

Dupa caderea comunismului, mult ravnita libertate a creatiei nu s-a dovedit a fi chiar benefica, cum si-ar fi dorit producatorii de film, din cauza crizei economice si fragmentarea subventiilor de stat (astfel productia de filme s-a redus la 10-15 filme pe an). Un rol deosebit in industria de film de astazi il au regizorii Lucian Pintilie, Mircea Danieliuc, Dan Pita (acesta a primit trofeul Leul de aur la Festivalul de film din Venetia din 1992), Nae Caranfil si Radu Gabra.

Competitia cu filmele straine

Date statistice

Competitia cu cele mai noi filme straine a condus la aparitia deja a unei puternice retele de distributie particulare care priveaza productia de filme romanesti de o audienta larga. In anii 70 si 80 se importau in jur de 120-150 de filme in fiecare an, mai ales din statele central si est europene. Numarul de sali de cinema a crescut de la 338 in 1938 la 6275 in anii 70, iar cel al spectatorilor a urmat o cale asemanatoare, de la 41 de milioane la 198 milioane de persoane. In anii 90 numarul de sali de cinema si locuri in salile de cinema, ca si numarul de filme cu performante a scazut dramatic. Numarul de spectatori, 190-200 milioane persoane pe an, a scazut in anii 80 la 130 milioane in 1990 si numai 12,5 milioane in 1996.

Capitolul 4: Concluzie

In concluzie filmul romanesc de dupa 1948, reprezinta un capitol special si totodata important în cinematografia romaneasca si acest lucru deriva din faptul ca se fac filme din ce in ce mai multe, unele din ele obtinand premii valoroase la diferite festivaluri internationale de film. Insa, dupa caderea comunismului, mult ravnita libertate a creatiei nu s-a dovedit a fi chiar benefica, cum si-ar fi dorit producatorii de film, din cauza crizei economice si fragmentarea subventiilor de stat (astfel productia de filme s-a redus la 10-15 filme pe an). Un rol deosebit in industria de film de astazi il au regizorii Lucian Pintilie, Mircea Danieliuc, Dan Pita (acesta a primit trofeul Leul de aur la Festivalul de film din Venetia din 1992), Nae Caranfil si Radu Gabra.

La finele anilor patruzeci, a aparut un nou obstacol pentru creatorii romani: implicarea politicii in toate artele și obligatia de a ataca numai subiecte favorabile regimului comunist. La 2 noiembrie 1948 a fost semnat un decret care anunta nationalizarea industriei cinematografice din Romania. Productiile realizate înainte de revolutia din decembrie 1989 s-au remarcat totusi prin viziuni, cand in conformitate cu cerintele regimului, cand atacuri subtile la adresa situatiei politice din tara (de pilda, alegorii politice), cand evadarea în fantezie și în „arta pentru arta”.

Competitia cu cele mai noi filme straine a condus la aparitia deja a unei puternice retele de distributie particulare care priveaza productia de filme romanesti de o audienta larga. In anii 70 si 80 se importau in jur de 120-150 de filme in fiecare an, mai ales din statele central si est europene. Numarul de sali de cinema a crescut de la 338 in 1938 la 6275 in anii 70, iar cel al spectatorilor a urmat o cale asemanatoare, de la 41 de milioane la 198 milioane de persoane. In anii 90 numarul de sali de cinema si locuri in salile de cinema, ca si numarul de filme cu performante a scazut dramatic. Numarul de spectatori, 190-200 milioane persoane pe an, a scazut in anii 80 la 130 milioane in 1990 si numai 12,5 milioane in 1996.

BIBLIOGRAFIE