Cercetare Privind Dezvoltarea Deprinderilor de Bază ale Antepre Colarilor Care Frecventează, Respective Nu Frecventează O Grădinită

Argument

Pentru un copil, nicio perioadă nu va conta mai mult ca primii trei ani din viața sa. Această perioadă semnifică de fapt perioada primei copilării. În perioada antepreșcolară copilul trăiește foarte multe experiențe noi și trece prin multe transformări care își pun amprenta asupra dezvoltării ulterioare a copilului. Se trăiește o nouă experiență de viață prin integrarea copilului în interrelațiile grupului familial, și începe să sesizeze regulile, interdicțiile, orarul, și stilul de viață al familiei, modul de organizare și funcționalitatea ei. În același timp se consolidează autonomia, se perfecționează deplasarea și se nuanțează comunicarea verbală ceea ce stimulează dezvoltarea întregii activități psihice.

Ca să fi un părinte bun pentru copilul tău, nu este nevoie să ai anumite studii, sau să ai anumite vocații. În primul rând copilul are nevoie de toată dragostea, speranța și educația, pentru a se dezvolta în mod fericit și echilibrat. Cu toate acestea, există momente în care părinții se simt pierduți și dezarmați în fața propriului copil. Un exemplu de astfel de situații ar fi: începe să plângă fără motiv, refuză să mănânce, refuză lingură, începe să îi fie frică de baie, se trezește noaptea și plânge prin somn și exemplele pot continua. Rolul părinților este de a gestiona aceste reacții și situații cum știu ei mai bine. Însă fiecare copil este unic, fiecare familie are particularitatea și cultura sa, iar fiecare părinte are stilul său parental.

Începând cu vârsta de doi ani apar parcă cele mai multe dileme în educația copilului. Până la această vârstă, în cele mai multe cazuri mama i-a fost mereu alături și aproape. Dar după această vârstă a copilului, mama își reia serviciul, iar copilul fie este lăsat mai mult în grija bunicilor, fie este dus la o creșă, fie este dus la o grădiniță, sau este lăsat în grija unei bone. În toate aceste situații copilul petrece foarte puțin timp împreună cu părinții, și mai ales îi lipsește cel mai mult mama. De asemenea intervin foarte multe schimbări comportamentale, psihologice, afective, sociale în viața micuților, dar și în educația acestora.

În această lucrare îmi propun să aflu ce diferențe există între un copil care frecventează grădinița de la această vârstă și un copil care nu frecventează grădinița, în ce măsură influențează grădinița dezvoltarea copilului de la această vârstă și în ce măsură stilul parental influențează autonomia copilului.

Există situații în care copilul are însușite anumite abilități de bază (folosește toaleta, se spală singur pe mâini, se îmbracă/dezbracă aproape fără ajutor, mănâncă singur, etc) începând cu vârsta de doi ani, dar în majoritatea cazurilor părinții își trimit copiii la grădiniță să își formeze aceste deprinderi, această sarcină revenindu-i cadrului didactic. De asemenea unii părinți optează pentru o grădiniță particulară, iar alții pentru o grădiniță de stat. Cu toate acestea părerile sunt împărțite, deoarece unii părinți consideră că la această vârstă copiii trebuie să stea acasă și începând cu vârsta de trei ani să fie aduși la grădiniță. Întrebările care reies din aceste situații sunt: un copil care merge la grădiniță de la vârsta de doi ani se dezvoltă mai repede decât un copil care mai petrece încă un an acasă?, un copil care merge la grădiniță este mai autonom și independent decât un copil care nu merge?, sau există diferențe între un copil care frecventează o grădiniță particulară și un copil care frecventează o grădiniță de stat?

Răspunsurile la aceste întrebări îmi propun să le aflu pe parcursul cercetării pe care o voi realiza.

Capitolul l. Caracterizare generală a vârstei antepreșcolare și preșcolare

l. 1. Perioada prenatală și postnatală

Ontogeneza începe din momentul procreării (Osterrieth, 1976, p.35), iar ceea ce se întâmplă după naștere reprezintă de fapt contribuția etapei intrauterine sau prenatale. În această perioadă se construiesc toate structurile anatomo-funcționale de bază care să îi permită nou-născutului să se echilibreze cu ambianța și să supraviețuiască. Ultimele cercetări efectuate arată că în etapa prenatală se construiesc și unele premise ale vieții psihice, anume dezvoltarea sistemului nervos și a organelor de simț, având și un fel de primă sensibilizare a fătului la stimulurile externe, mediate de organismul mamei. Etapa prenatală are o durată de 267-284 de zile și au loc ample și variate transformări care se desfășoară de-a lungul timpului.

H.R.Schaffer afirmă că din punct de vedere fizic, rata modificărilor din această perioadă este, în multe privințe, mai mare decât în orice alt moment al vieții, însă și din perspectivă psihologică, viața prenatală este extrem de relevantă pentru descifrarea rezultatelor dezvoltării. (2005, p.52).

Ținând seama de aceste transformări și de efectele lor, etapa prenatală poate fi împărțită în:

Etapa germinală (preembrionară): 0 – 2 săptămâni;

Etapa embrionară (etapa fetală timpurie): 2 săptămâni – 8/12 săptămâni;

Etapa fetală propriu-zisă: 3 – 9 luni;

Etapa germinală presupune parcurgerea de către produsul de concepție a etapelor de cariokineză, migrație și nidație.

Cariokineza este procesul de diviziune celulară intensă care debutează la 12 ore din momentul fecundării și face ca ființa umană să se prezinte ontogenetic astfel:

După 36 ore: 2 celule identice

După 48 ore: 4 celule identice

După 3 zile: 16-32 celule

O săptămână: 100 celule

9 luni: 60 miliarde celule din care 10 miliarde aparțin sistemului nervos.

Migrația este fenomenul concomitent cariokinezei care constă în deplasarea produsului de concepție prin trompa uterină (la nivelul căreia se produce fecundația) prin canalul falopian în uter. Procesul migrației durează 4 – 5 zile de la momentul fecundației.

Nidația este procesul stabilirii legăturii dintre zigot și uter. Inițial se produce atașarea oului de mucoasa uterină internă (a 7-a zi) după care are loc nidația propriu-zisă (pătrunderea oului în mucoasa uterină) – a 11-a/a 12-a zi de sarcină.

Întreaga perioadă germinală se conduce după legea totul sau nimic (evoluție normal sau dispariție).

Etapa embrionară (2 săptămâni – 3 luni)

În această perioadă are loc o creștere rapidă (prin multiplicare celulară și creșterea în volum a celulelor). În paralel are loc stabilirea relației placentare cu organismul matern și începe desfășurarea procesului de organogeneză. În perioada embrionară, la 14 zile după concepție o porțiune din ectoderm ia forma unui tub neural care va da naștere în scurt timp creierului și coloanei vertebrale. La sfârșitul celei de a treia săptămâni o inimă primitivă deja începe să bată împingând sângele prin artere și vene foarte subțiri dar deja formate. Ochii, urechile, nasul și gura încep să prindă contur, iar butonii care vor deveni brațe și picioare devin evidenți.

Începând cu a doua lună de viață, corpul începe să devină mai uman. Apare un apendice caudal care urmează să se resoarbă curând. Către mijlocul săptămânii a 5-a ochii deja prezintă cornee și cristalin, iar către a 7-a săptămână, ochii sunt deja bine formați, iar embrionul are deja un schelet rudimentar. Creierul se dezvoltă rapid și determină, spre sfârșitul perioadei embrionare, primele contracții musculare.

Etapa fetală 3-9 luni

Este o etapă marcată de o creștere accelerată, dublată de fenomenul de morfogeneză (specializarea și integrarea funcțională a sistemelor organice). Tot la nivelul acestei perioade se remarcă apariția comportamentului și stabilirea primelor interacțiuni cu mediul ambiant.

În a treia lună de sarcină oasele încep să devină dure, mușchii se dezvoltă rapid, iar embrionul, care are acum o formă clar specific umană, este numit fetus. Pe parcursul celei de-a treia luni continuă diferențierea sexuală.

Către sfârșitul celei de a treia luni, fătul este capabil de multe manevre interesante – mișcarea brațelor, lovituri cu picioarele, sărituri, răsuciri, chiar dacă acestea nu sunt încă detectabile de către mamă. Ochii săi prezintă pleoape, are corzi vocale, buze și un nas destul de proeminent, iar anumite organe sunt deja operaționale (aparatul digestiv, urinar).

Între a 24-a și a 28-a săptămână de sarcină creierul și sistemul respirator ating un nivel de maturizare care poate permite supraviețuirea în caz de naștere prematură. Schimbările din cel de-al doilea și din cel de-al treilea trimestru de sarcină parcurg același traseu ascendent, ducând la desăvârșirea ființei umane conform programului genetic primit.

Există însă numeroși factori care pot împiedica o bună dezvoltare prenatală. Aceste influențe poartă numele de influențe congenital (pentru a fi diferențiate de influențele ereditare):

Caracteristicile mamei (vârsta – considerându-se că vârsta optimă pentru sarcină se situează între 20 și 35 ani, starea emoțională a mamei și numărul nașterilor anterioare – începând cu a șasea sarcină se consideră apariția riscului pentru dezvoltarea și nașterea normale);

Factorii teratogeni (medicamente, afecțiuni medicale, substanțe chimice inhalate sau ingerate, radiații) care pot ataca dezvoltarea embrionului sau a fătului sau pot să producă o naștere defectuoasă. Printre bolile care pot afecta dezvoltarea prenatală se numără rubeola, sifilisul, toxoplasmoza, listerioza, etc). Ca medicamente sunt de evitat antibioticile, hormonii, iar ingestia de alcool, narcotice, tutun, poate duce la malformații ale fătului și complicații la naștere. Un element care trebuie să stea în atenția mamei este factorul Rh, care, dacă este diferit la mamă față de făt, poate determina reacții imunitare ale mamei ce determină afectarea dezvoltării prenatale.

“Actul nașterii încheie perioada prenatală și face trecerea copilului de la mediul uterin maximal protective și perfect satisfăcător pentru nevoile copilului la mediul extern, care poate fi un adevărat șoc: temperatură mai scăzută, o mulțime de stimuli senzoriali noi, aerul – un înlocuitor al lichidului amniotic, manevrarea diversă de către adulți, etc. “(Tinca Crețu, 2009, p. 72). Actul nașterii declanșează de asemenea anumite emoții puternice și sentimente speciale la mamă.

De la 0- 28 zile (Căpraru, Căpraru, 1988, p.10) se consideră că trebuie să vorbim despre nou-născut ca reprezentând un substadiu cu particularități fizice și psihice distincte. Corpul copilului păstrează un anumit timp poziția numită embrionară, adică plierea membrelor în raport cu poziția relative arcuită a corpului. De asemenea există o proporție caracteristică între trunchi și cap. Membrele sunt relative scurte în raport cu trunchiul și capul. Pielea este roșiatică și prezintă pliuri caracteristice la mâini și la picioare.

În ceea ce privește sistemul nervos, la momentul nașterii el are toate componentele și numărul de neuroni specific omului, dar se prezintă într-o stare incipientă din punct de vedere funcțional. 4/5 din 24 ore copilul doarme, deoarece există o tendință de epuizare funcțională rapidă, iar când este în stare de veghe i se satisfac trebuințele fundamentale, de hrană, de excreție și evacuare, precum și cele de igienă. De asemenea nou-născutul răspunde la o gamă largă de stimuli senzoriali. De aceea privirea bebelușului este atrasă de lumină, reacționează la sunete, la mirosuri, răspunde prin reflexul suptului la atingerea din zona gurii, căldura îl liniștește, iar frigul îi provoacă plânsul, etc.

Este vorba de o viață psihică foarte simplă, formată din senzații diferite și stări de afect care se succed, fără a se putea încă opera distincții și organizări. Copilul nu dispune de mecanismele cerebrale care să îi permită diferențieri, deoarece stimulările pot veni din ambianță sau din propriul organism și acestea sunt doar suportate.

P.Osterrieth caracterizează astfel viața psihică a nou – născutului: “Nu există nici spațiu, nici timp, nici cauză, nici vreo relație oarecare: nu există decât un fel de acum nediferențiat și integral, suportat, față de care copilul nu are nicio obiecție “(1976, p.39).

Astfel, regimul de viață al nou-născutului înseamnă reacții motrice haotice, spasmodice, neorientate și neconcordante și stări afective dominant negative, un număr mare de mese, adică din trei în trei ore, cu excepția unui interval neîntrerupt de șase ore de somn din timpul nopții și cu perioade de veghe scurte destinate satisfacerii trebuințelor fundamentale.

Pentru mame se recomandă să mențină comunicarea verbal cu copilul, chiar dacă aceasta nu are aparent niciun ecou.

l.2. Aspecte ale dezvoltării primei copilării ( 1-3 ani )

Dezvoltare fizică generală

Această etapă mai poartă denumirea și de perioada antepreșcolară. În cadrul primei copilării copilul trăiește primele sale experiențe care îi constituie structura psihică care îi va folosi pe parcursul întregii vieți. Cu alte cuvinte, acum copilul reușește să se desprindă parțial de adult (în special de mamă), devenind astfel o persoană activă în mediul său specific de dezvoltare a existenței sale.

Dobândirea mersului și a comunicării verbale, constituie cele mai importante achiziții pentru independența sa din această perioadă.

“Între 12 și 18 luni:

Se consolidează mersul;

Există o mai bună percepere și adaptare la mediul înconjurător;

Copilul devine atras de tot ceea ce vede. Stăpânirea mersului dezvoltă spiritual investigative, lărgindu-se totodată câmpul de acțiune.” (Vlaicu, C. 2011, p.33)

Tot în această perioadă se poate observa o modificare a aspectului general al copilului; de exemplu acum are loc osificarea cutiei craniene, a membrelor, iar dentiția provizorie devine completă. Efectuarea mișcărilor este de asemenea efectuată prin întărirea ligamentelor și dezvoltarea sistemului muscular. Astfel, aspectul fizic este din ce în ce mai plăcut, iar copilașul devine și mai simpatic prin modul în care relaționează cu ceilalți. Această perioadă mai este numită de altfel și perioada de drăgălășenie și grație.

Dezvoltarea motricității

În această perioadă copilul este într-o continuă și neîntreruptă mișcare. Se dezvoltă mai ales mișcările implicate în mers, iar spre sfârșitul perioadei se dezvoltă mișcările implicate în motricitatea fină (mai ales în activitatea de joc). Într-o permanentă dezvoltare sunt și mișcările mâinii, care îl ajută la manipularea obiectelor, jucăriilor. Își perfecționează de asemenea și mersul (de exemplu poate merge cu spatele, urcă scările, se cațără, poate să sară, etc.).

La 1 an:

Introduce un obiect în altul (umple o cană cu cuburi la comandă sau în imitație);

Poate deschide o cutie;

Se poate servi de degete în acțiunea de alimentare alături de linguriță;

Întoarce mai multe foi o dată la o carte.

Între 2 și 3 ani

De dezvoltă gestul graphic (trage o linie pe hârtie iar mai târziu poate trage linii vertical și orizontale și poate colora;

Construiește din cuburi. (Vlaicu, C. 2011, p.34)

Aceasta este perioada în care copilul își dezvoltă motricitatea prin joc sau activitate ludică, ceea ce semnifică de fapt activitatea lui principală de acum. Pe măsură ce copilul crește, durata jocului se prelungește, ajungând și la 30 de minute, iar conduita și mișcările copilului încep să se coreleze, să se subordoneze unor intenții. Încep să apară și elemente de cooperare a copilului în joc, iar finalitatea acestui fenomen este stabilirea de relații între copii, adică socializarea prin joc. Există mai multe tipuri de relații ce se pot stabili în cadrul jocului între copii:

Pasive, atunci când se joacă pur și simplu cu altcineva;

Active, atunci când ajută pe altcineva, când împrumută jucăria sa și altui copil;

Agresive, atunci când copilul ia cu forța jucăria unui alt copil, când lovește, sau împinge pe altcineva, etc.

Jocul fiind activitatea de bază, rămâne legat de dezvoltarea sa motorice, dar complexitatea și organizarea lui sunt legate și de dezvoltarea cognitivă, deoarece copilul învață prin intermediul jocului.

Dezvoltarea cognitivă

“Dezvoltarea gândirii este strâns legată de dezvoltarea limbajului. Copilul descoperă că toate obiectele și fenomenele, însușirile au un nume “(Vlaicu, C. 2011, p.35). Astfel, înțelegerea cuvântului de către copil se face prin perceperea situației, deoarece cuvântul denumește un obiect, iar o persoană denumește o însușire. Cu alte cuvinte, gândirea copilului mic (1-3 ani), operează cu reprezentări ale obiectelor și fenomenelor și este elementară și foarte legată de concret.

Primele cercetări sistematice asupra dezvoltării intelectului copilului au fost realizate de j. Piaget. Conform teoriei lui Piaget asupra inteligenței senzoriomotorii, copilul de 0-2 ani gândește prin intermediul percepțiilor senzoriale și a acțiunilor motorii: făcând anumite lucruri cu obiectele pe care le explorează. Piaget a numit această activitate “inteligență senzoriomotorie”, identificând 6 substadii de dezvoltare a acesteia:

“Etapa inteligenței senzorio-motorii (0-18/24 luni

Etapa preoperaționlă cu două stadii:

stadiul gândirii simbolice și preconceptuale (18/24 luni- 4 ani);

stadiul gândirii intuitive (4-7/8 ani);

Etapa operațională:

Stadiul operațiilor concrete (7/8 – 12 ani);

Stadiul operațiilor formale sau gândirea ipotetico-deductivă (după 12 ani) “(Vlaicu, C. 2011, p.19)

Astfel, înainte de gândirea- reflexive (exprimată prin limbaj) la copil apare în primii 2 ani o inteligență practică.

J. Piaget consideră că inteligența senzoriomotorie se dezvoltă prin intermediul a două procese:

– Asimilarea, care constă în interpretarea noilor experiențe în termenii schemelor deja existente (de exemplu, copilul numește calul pe care îl vede pentru prima dată, câine, deoarece este singura denumire pe care o deține pentru animalele cu patru picioare);

– Acomodarea, care constă în modificare schemelor existente pentru a se potrivi noilor experiențe (de exemplu, copilul atribuie corect numele animalului, învățându-l).

La această vârstă copilul începe să rostească cuvintele uzuale corect și inteligibil, însă își păstrează o caracteristică a vorbirii copilului mic, prin stâlcirea anumitor consoane sau prin inversarea unor silabe în cuvinte. Mai întâi copilul folosește propoziții scurte pentru a se exprima, iar mai apoi, spre împlinirea vârstei de trei ani propozițiile se vor transforma în fraze.

Este perioada în care copilul își exprimă toate curiozitățile, de aceea folosește adesea întrebarea ce este asta?, iar concomitent își verbalizează dorințele, sentimentele, intențiile și voințele.

“În jurul vârstei de trei ani, copilul atinge o fază superioară de dezvoltare a limbajului, acesta devenind instrument al gândirii “(Vlaicu, C. 2011, p.36). Pentru a se putea raporta la diversitatea lumii materiale, spiritual, gândirea utilizează cuvinte și construcții verbale. Pe baza acestora, copilul începe să înțeleagă și să diferențieze realitatea înconjurătoare (de exemplu, face distincția dintre el și obiecte).

Dezvoltarea emoțional-afectivă

“Pe măsură ce înaintează în vârstă, conduitele afective ale copilului devin tot mai complexe “(Vlaicu, C. 2011, p.36). Astfel, copilul devine mult mai impresionabil, în jurul vârstei de 18 luni, deoarece rezonanța afectivă crește. Așa se explică faptul că acum copilul manifestă gelozie față de alt copil, căruia i se acordă mai multă atenție, sau pur și simplu față de o persoană care intervine între mamă și el.

Tot în această perioadă se dobândesc anumite relații ce se stabilesc între copil și o altă persoană (simpatie sau antipatie față de anumite persoane, timiditate față de persoanele străine). De asemenea se schimbă și atitudinea lui față de membrii familiei, apărând anumite atitudini negative față de adult. Această schimbare explică de fapt reacțiile copilului din anumite momente: țipete, plânsete, anumite spectacole când nu i se face pe plac, etc. Aceste reacții necontrolate dispar către sfârșitul perioadei, datorită folosirii unor metode educaționale adecvate, dar și datorită maturizării copilului, pentru că dobândește mai multă siguranță, independență.

“În această perioadă, atașamentul se exprimă mai ales față de mamă, iar la 21-24 luni poate îmbrăca forme dramatice când copilul, obișnuit cu prezența acesteia, îi descoperă absența “(Vlaicu, C. 2011, p.37). Aceasta se întâmplă deoarece atașamentul afectiv față de persoana care are grijă de el, capătă acum valențe noi. Separarea mamei față de copil constituie o mare problemă, mai ales atunci când persoana care o înlocuiește pe mamă nu are un comportament adecvat problemelor pe care le are copilul la această vârstă.

Stările emoționale ale copilului sunt acum instabile, fiindcă copilul trece foarte repede de la o stare la alta, dar cu toate acestea multe dintre ele sunt fragile și intense și poate avea manifestări violente, zgomotoase, având puține resurse pentru a și le controla. Aceste comportamente dispar, iar dezvoltarea emoțională devine mai stabilă sub influența unui adult, a modelelor care i se oferă, pentru că personalitatea copilului se constituie prin apariția și dezvoltarea unor elemente de bază în relație cu achizițiile de viață și cu cei din jur.

l.3. Stadiile preșcolarității

Între 2 – 6 ani creșterea cunoaște un ritm puțin mai alert, copilul luând aproximativ proporțiile corpului adultului. Caracteristica principală a acestei perioade este contactul mai strâns al copilului cu mediul de grădiniță, diferit de cel familial și cu mediul social în general (strada, magazine, mijloace de transport), ceea ce determină nu numai o ajustare a comportamentului la sisteme nuanțat diferite de cerințe, ci creează și o sesizare a complexității lumii și vieții, o antrenare a cunoașterii, a afectivității, a curiozității și a luării de decizii în situații noi și inedite.

Evoluția psihică a copilului reflectă importanța celor șapte ani de acasă pe care acesta îi primește în educația sa, începând cu vârsta de câteva luni. O dată cu trecerea timpului, copilul asimilează modele de viață și experiențe și se integrează tot mai activ în mediul social și cultural din care face parte. Această integrare în colectivitate devine o condiție de bază pentru stimularea și folosirea optimă a potențialului său.

Unul dintre factorii cei mai importanți pentru dezvoltarea copilului din această perioadă îl constituie grădinița. Aici copilul are posibilitatea de a se descoperi din ce în ce mai mult pe sine, observând că fiecare este diferit. Tot acum învață că propriile sale comportamente și acțiuni stârnesc anumite reacții în mediul lui de viață. Tot ceea de face el acum, tot ceea ce spune sau tot ceea ce realizează se exprimă în acțiuni. Aici copilul are ocazia să relaționeze și să interacționeze cu ceilalți, se joacă, participă la acțiunile celorlalți, și alte multe lucruri care de fapt îi creează satisfacție, bucurii și trăiri intense în ceea ce privește planul afectiv. De asemenea grădinița îi prilejuiește interacțiuni cu educatoarea, care păstrează de fapt disponibilitățile afective ale mamei, dar care le distribuie în mod egal cu întregul grup de copii. Ea este cea care le comunică lucruri interesante, planifică și organizează diverse activități interesante, îi învață cântece, poezii și nu în ultimul rând multe joculețe distractive și atractive. Toate acestea constituie de fapt caracteristicile unei vârste de aur a copilăriei, deoarece acum viața este lipsită de griji, responsabilități iar fericirea este cea care își pune amprenta asupra acestei perioade.

De asemenea în această etapă gândirea progresează, se distinge o creștere semnificativă a capacităților fizice și psihice ale copilului.

Perioada preșcolară poate fi împărțită în trei subperioade: aceea a preșcolarului mic, o preșcolarului mijlociu și a preșcolarului mare.

Caracteristici ale fiecărui substadiu:

“Perioada preșcolară mică (3-4 ani):

Trecerea de la centrarea activității organismului pe satisfacerea necesităților imediate, adeseori dominant biologice – prin mijloace simple – spre activități în care modalitățile de satisfacere a unor trebuințe psihologice devin mai complicate;

Preșcolarul mic este instabil, foarte impresionabil, plânge râzând și trece ușor de la o dispoziție la alta;

Egocentrism (neexistența unei limite clare între realitatea personală subiectivă și realitatea obiectivă astfel încât totul este privit dintr-un singur punct de vedere, cel subiectiv);

Perioada preșcolară mijlocie (4-5 ani)

Se intensifică dezvoltarea limbajului (între 3 și 5 ani câștigă cam 50 de cuvinte pe lună);

Dezvoltarea autonomiei datorită progreselor ce se realizează în planul deprinderilor alimentare, de îmbrăcare, igienice;

Se intensifică dezvoltarea conștiinței de sine, fapt ce se exprimă prin creșterea opozabilității, a bravadei, a dorinței de a atrage atenția asupra sa (episoade de negativism);

Jocul devine o activitate de bază, încărcată de caracteristici active de manipulare a experienței de viață, a observațiilor, a acțiunilor și a conduitelor ce se vehiculează în ambianța sa, punând în evidență o mare experiență socială achiziționată și capacitatea de a crea verbal și comportamental roluri (prin mijloace imitative) prin care copilul reconstituie episoade din realitatea înconjurătoare (jocul cu rol și subiect);

Curiozitatea devine mai amplă și abordează mai pregnant relațiile dintre fenomene (de dependență, cauzalitate, de condiționare, etc);

Devine mai sensibil la semnificația evenimentelor;

Conduitele devin mai nuanțate;

Crește și fragilitatea sa afectivă (crize de prestigiu);

Îi plac poveștile, interes pentru cărți și imagini, desen, modelaj, teatru de păpuși, jocuri cu cuburi, desene animate, etc.

Perioada preșcolară mare (5-6 ani)

Manifestă, în ansamblu, o mai mare forță, agilitate, inteligență, reticență în situații ușor penibile;

Câmpul atenției este dominat de o mai profundă înțelegere a situațiilor;

O oarecare opoziție față de adult;

Adaptarea mai evidentă a conduitelor față de diferite persoane, de caracteristicile acestora în cele două medii concurente, familia și grădinița (copilul poate fi acasă destins, disponibil, iar la grădiniță răsfățat, nervos și invers);

Capacitatea de învățare devine activă și este dublată de interese de cunoaștere și forme mai evoluate de simbolizare în care acționează integratori verbali (alimente, păsări, flori, fructe, etc.);

Programele educative din grădiniță îi măresc sensibilitatea intelectual observativă, elemente ale simbolisticii artistice, imaginația, etc.

Fenomenul de adultrism (imitarea discretă a părinților) “(Vlaicu, C. 2011, p.40)

Preșcolaritatea este de altfel perioada în care jocul devine un instrument al educației sociale și morale. Colectivul de copii de la grădiniță este un grup stabil care permite dezvoltarea relațiilor dintre preșcolari și de asemenea devine grupul de joacă. Prin joc copilul învață să se conformeze regulilor și să își armonizeze cerințele cu cele ale grupului.

Altfel spus, copilul trebuie să atingă un anumit nivel al socializării în care nu este suficientă numai posedarea calității dezvoltării în planul dezvoltării psihice pentru a se putea integra și coopera cu cei din jur. Prin calitățile celor cu care vin în contact copilul își formează trăsăturile de personalitate cum ar fi: altruismul, spiritul de întrajutorare, sensibilitatea, dar și egoismul, încăpățânarea, aroganța, trăsături care îi diferențiază pe copii atât de mult. Tipologia personalității pe care și-o construiește acum se poate regăsi și în celelalte etape de vârstă, deoarece acum se pun bazele formării personalității la copii.

l.4. Rolul grădiniței în dezvoltarea copilului

Grădinița poate părea la prima vedere doar un loc de joacă unde sunt duși copiii, atunci când părinții lor sunt plecați la serviciu. Însă nu este așa. Grădinița reprezintă de fapt o instituție în care copiii primesc o educație socială, care contribuie la dezvoltarea psihică a micuților și se concentrează pe diverse abilități necesare pentru formarea personalității la preșcolari. Obiectivul grădiniței putem spune că este dezvoltarea fizică, morală și intelectuală a copilului dar trebuie ținut cont de faptul că nu toți copiii se adaptează la fel de repede. Un motiv ar putea fi faptul că provin din medii socio-culturale, precum și din familii diferite, fiecare copil are propriile sale capacități și aptitudini și fiecare este unic.

Un moment important pentru dezvoltarea copilului îl constituie vârsta preșcolară. În limita locurilor disponibile, grădinița primește copii de la doi la șase ani. Însă trebuie de precizat că aceasta nu este obligatorie.

La împlinirea vârstei de 2 ani majoritatea părinților își pun întrebarea dacă să înscrie copilul la grădiniță sau la o creșă, sau e mai bine pentru copil să rămână în grija bunicilor?, în timp ce părinții lui sunt la serviciu. Această problemă a devenit o controversă, deoarece sunt părinți pro și contra în ceea ce privește frecventarea unei grădinițe de la vârsta de doi ani.

În această privință, “unele studii realizate au arătat un fapt important: cu cât numărul anilor petrecuți într-o colectivitate este mai mare, cu atât mai puțin copilul riscă să repete o clasă în cursul ciclului primar “(Bacus, A. 2004, p.15). Începerea grădiniței reprezintă un moment foarte dificil atât pentru copil, dar și pentru părinte. Dar sunt și cazuri în care copiii își doresc cu nerăbdare să meargă la grădiniță (de exemplu copiii care au un frate sau o soră mai mare deja la grădiniță). Însă un copil unic la părinți, o cărui mamă nu are o altă ocupație, sau cel care lasă acasă un frățior sau o surioară mai mică, va suporta cu greu începutul grădiniței și va percepe aceasta ca fiind un loc unde copiii sunt separați de părinți. De aceea este foarte important să existe o perioadă de pregătire pentru copil înainte de a începe să frecventeze grădinița. De exemplu ducerea copilului la un cămin, lăsarea acestuia în grija altor persoane decât mama, pregătirea psihologică, sunt câteva etape intermediare care fac ca trecerea într-o altă etapă să fie mai ușoară.

“Se spune, de obicei, că cei care au fost deja la creșă se adaptează mult mai ușor “(Bacus, A. 2004, p.201). Adică intrarea la grădiniță va fi o încercare importantă, chiar dacă șocul despărțirii este puțin mai dur, iar copilul mai autonom.

Primirea copilului de doi ani la grădiniță s-a schimbat foarte mult în ultimul timp. Fiind din ce în ce mai multe solicitări, grădinițele au aplicat structuri speciale concepute pentru cei foarte mici. Această situație este datorată faptului că mamele care lucrează nu au de cele mai multe ori altă posibilitate decât să îl aducă la grădiniță, știind că aici este pe mâini bune și mai învață ceva. Mulți dintre acești copii nu vorbesc încă destul de bine, nu și-au însușit deprinderile personale de bază, nu știu să se ocupe de ei și să se apere de cei mai mari, dar cu toate acestea sunt aduși la grădiniță. Și nu putem spune că acesta este un lucru rău. Decât să stea acasă cu bonă sau cu bunicii, specialiștii în educație recomandă ca un copil mic să fie adus mai bine la grădiniță. Pe de o parte nu contează atât de mult vârsta copilului, cât contează nivelul său de dezvoltare. Pentru o integrare cât mai reușită a unui copil cu varta de doi ani, contează poate cel mai mult personalitatea educatoarei și structura grădiniței.

La intrarea în grădiniță, preșcolarul are de înfruntat dificultatea integrării într-un colectiv mare, care este diferit de cel familial, trebuie să învețe să țină cont de indicațiile educatoarei, și nu în ultimul rând învață să acționeze alături de parteneri de aceeași vârstă. Astfel, primele zile par să fie cele mai dificile, atât pentru copil, cât și pentru părinte și cadru didactic. Și spun asta deoarece mai ales la început apare frustrarea despărțirii de părinți, dorul de casă, senzația de perioadă prea îndelungată petrecută aici, izbucniri nervoase, fiind un mod prin care copilul protestează, și multe alte reacții negative prin care copilul își exprimă nemulțumirea. Tot la început copilul refuză să se joace, să interacționeze cu ceilalți copii, nu se implică în activități, nu se exteriorizează din cauza timidității, dar sub îndrumarea educatoarei, treptat se stabilesc relații de prietenie între ei.

Adaptarea la viața de grădiniță:

Acest aspect cunoaște trei planuri:

Planul deservirii;

Planul prezenței regimului de activități obligatorii;

Solicitarea intensă a activităților intelectuale.

Prin inter relaționarea celor trei planuri apare planul integrării în colectivitate.

Astfel, se disting șase tipuri de adaptare:

“Adaptare foarte bună: despărțiri fără ezitări de persoana care a adus copilul, conduite saturate de curiozitate și investigație activă în mediul de grădiniță, stabilirea rapidă de relații cu educatoarea și cu copiii din grupă;

Adaptare bună: despărțire fără ezitări de persoana care a adus copilul, stabilirea facilă de relații cu educatoarea și câțiva copii din grupă, atitudine de expectativă și nu atitudine activă de investigație;

Adaptare dificilă: intermitent tensională, nervozitate, reținere tacită (de mână) a persoanei care a adus copilul, dispoziție alternantă, nesiguranță și curiozitate față de ambianță;

Adaptare tensională continuă: nervozitate de fond, reținere insistentă a persoanei însoțitoare (verbal), stabilirea de relații foarte reduse cu educatoarea și cu ceilalți copii, conduită de abandon evidente;

Adaptare foarte dificilă: refuzul copilului de a se despărți de persoana însoțitoare, refuzul cvasi general de a stabili relații verbale (mutism), blocajul curiozității și al investigației, dispoziție tensională evidentă și continuă;

Neadaptarea: refuz activ al copilului de a se despărți de persoana însoțitoare, negativism uneori violent, conduite refractare, uneori agresive “. (D. Schipor, 2012, p.2)

În această perioadă intervin foarte multe schimbări în viața copilului. Trecerea de la mediul familial la grădiniță, locurile din preajma acesteia, spațiul din grupă precum și obiectele care se găsesc aici, etc îi stârnesc curiozitatea copilului de a explora un nou mediu. Astfel, copilul devine interesat de denumirea anumitor obiecte, își însușește cuvinte noi care exprimă calități ale obiectelor (e pufos, e tare, e moale, zgârie, e neted, etc), identifică persoanele cu care interacționează (doamna educatoare, infirmieră, asistentă, doamna logoped), își dezvoltă abilitățile de dezvoltare personală (folosirea toaletei, spălatul pe mâini, mâncatul, îmbrăcatul, dezbrăcatul, etc). O altă achiziție pe care o deprinde copilul acum este vorbirea, deși la această vârstă cuvintele sunt pronunțate cu omiterea unor consoane sau înlocuirea unor silabe din cuvinte. Abilitățile intelectuale de asemenea sunt dezvoltate prin modelarea plastilinei, jocurile de construcție și de mișcare, prin desen, iar toate acestea nu fac decât să potențeze dezvoltarea cognitivă a copilului.

Cu alte cuvinte grădinița are efecte benefice asupra copilului de vârstă mică, dar asta nu înseamnă că un copil care nu o frecventează nu se va dezvolta. Doar că un astfel de copil își formează cu întârziere deprinderile de bază și va fi mai dependent de o persoană adultă.

Capitolul ll : Dezvoltarea copilului. Concepte și terminologie de bază

ll.1. Educația timpurie

Termenul de educație provine din:

latinescul educo-educare, care înseamnă a crește, a cultiva, a alimenta (acțiune care se referea la plante, animale, dar și la oameni; formare, creștere a spiritului).

latinescul educo-educere, care înseamnă a duce, a conduce, a scoate din…

Educația este o activitate psihosocială complexă care are drept scop formarea și dezvoltarea permanentă a personalității în concordanță cu cerințele societății prezente și viitoare și cu resursele bio-psihice ale individului. (Daniela Jeder, p. 21)

Educația timpurie este așadar prima treaptă de pregătire pentru educația formal (care începe în jurul vârstei de șase ani) prin formarea și dezvoltarea capacității de a învăța a copilului. În România, putem vorbi de educație timpurie odată cu intrarea copilului în grădiniță.

Conform curriculumului pentru învățământul preșcolar (MECTS):

Grădinița, ca serviciu de educație formală asigură mediul care garantează siguranța și sănătatea copiilor și care, ținând cont de caracteristicile psihologice ale dezvoltării copilului, implică atât familia cât și comunitatea în procesul de învățare.

Vârstele mici constituie baza personalității, iar de la această idee pornește educația timpurie. Pentru o educație a copilului reușită este nevoie ca toți factorii cu care acesta interacționează (familia, instituția educativă și terminând cu comunitatea), să fie în strânsă legătură. Acum este perioada în car se pun bazele formării pentru personalitatea copilului de mai târziu, iar această perioadă de învățare favorizează de fapt oportunitățile de învățare de mai târziu. Cu alte cuvinte, cunoștințele și deprinderile pe care și le însușește acum copilul vor facilita dezvoltarea altora ulterior, iar deficiențele vor produce în timp oportunități slabe de învățare și nevalorificate. La noi în țară, realizarea unui sistem coerent de educație timpurie este o necesitate, deoarece dezvoltarea timpurie a copiilor este o prioritate, principalul obiectiv fiind acela de a asigura absolvirea ciclului complet de învățământ primar de către toți copiii, atât băieți, cât și fete.

Cu toate aceste avantaje ale acestei vârste, totuși frecventarea unei grădinițe de la vârsta de doi ani este refuzată de majoritatea părinților, dar și instituțiile care primesc copilași așa micuți sunt puține. Această situație se datorează lipsei de cunoaștere a dezvoltării timpurii a copilului, lipsa de informare a părinților cu privire la extinderea parteneriatului educațional, lipsa informațiilor destinate părinților în ceea ce privește importanța grădiniței de la această vârstă, dar mai ales lipsa pregătirii specialiștilor în educația copilului până la trei ani într-un sistem instituțional bine organizat. Sunt grădinițe care acceptă copiii de la vârsta de doi ani, dar acești copii sunt supuși la un program neadecvat în raport cu vârsta, fiind asimilați și integrați grupelor mici, de 3-4 ani. Aceste situații mai sus menționate creează mari dificultăți părinților dar și copiilor.

Unele studii realizate au demonstrat că educația timpurie are un efect pozitiv și asupra viitoarei cariere școlare, asupra dezvoltării abilităților sociale și intelectuale ale copiilor și aceasta nu ține neapărat de mediul de proveniență, ci mai ales de promovarea de calitate a mediului fizic și a interacțiunilor adult/copil, pe care le promovează instituția preșcolară.

De asemenea s-a demonstrat că educația timpurie, care include de fapt educația preșcolară are efecte pozitive și asupra integrării sociale a adolescentului de astăzi și adultului de mâine. Astfel, pentru copiii care proveneau din medii socio-economice defavorizate, rezultatele indică o reducere a comportamentului delincvent, dar și o durată mai mare de școlarizare și rată mai mică de abandon școlar, mai ales pentru copiii defavorizați.

Studii recente, cu privire la dezvoltarea creierului unui bebeluș, ne arată că cei mai mulți neuroni se formează în perioada de la naștere până la opt ani. (Borțeanu, S. și colaboratorii, 2009, p. 3). Așadar, dacă până la această vârstă un copil nu este stimulat suficient să interacționeze, să primească cele necesare pentru a se dezvolta fizic și psihic, el poate rămâne cu un deficit în dezvoltare. Se poate spune că activități de învățare pot fi acum tranzițiile și rutinele. Și spun asta, deoarece primii doi ani ai copilului, sunt cei în care simțul sinelui apare și tot acum identitatea copilului se construiește pentru prima dată. Asta explică de ce personalul didactic trebuie selectat cu grijă și trebuie să fie calificat, iar educația timpurie trebuie să asigure un program adecvat vârstei, dar mai ales să pună accent pe legăturile instituției cu familia, și nu numai.

Achizițiile copilului de la vârsta de doi ani sunt decisive și enorme. În acest sens, în perioada primei copilării (1-3 ani), copilul învață să meargă, să vorbească, să pună multe întrebări și să aibă curiozități, pe când în perioada următoare (3-6/7 ani) copilul este pregătit pentru școală. Dar educația poate lua diverse forme în perioada timpurie, care depind de convingerile cadrelor didactice sau ale părinților.

Educația timpurie respectă principii și valori general valabile, de tipul:

“– Fiecare copil este unic, cu nevoile lui specific și particulare. Nevoile copilului sunt cerințe importante pentru educație, sunt diferite de la un copil la altul și de la o perioadă la alta, deci abordarea lui nu poate fi general, ci specifică fiecăruia.

Educația este continuă, ea începe în primele moment ale vieții și durează cât aceasta.

Fiecare act de îngrijire este un demers educative, iar interacțiunea activă cu adultul este definitorie;

Dezvoltarea copilului este dependentă de ocaziile pe care i le oferă rutina zilnică, interacțiunile cu ceilalți, organizarea mediului și activitățile de învățare;

Învățarea copilului mic se realizează prin explorări și experiențe în situații de joc;

Dreptul la șanse egale presupune accesul la servicii de calitate, iar universalitatea accesului la serviciile de educație timpurie trebuie garantată de politicele naționale.” (Borțeanu, S. și colaboratorii, 2009, p. 3).

Putem deduce din cele menționate că educația timpurie este o necesitate în contextul social actual, deoarece în această etapă copiii au o dezvoltare rapidă. Educația copiilor la vârste cât mai fragede conduce, pe termen lung, la dezvoltarea socială a acestora și nu numai. Copiii care sunt crescuți într-un mediu stimulativ au o dezvoltare intelectuală accelerată în comparație cu cei crescuți într-un mediu restrictiv. De la naștere și până când cresc, copiii sunt persoane care se dezvoltă afectiv și care au o receptivitate specială față de diferitele categorii de stimuli, aspect ce poate fi influențat de informațiile care le primește copilul din mediu, precum și de calitatea procesării acestora. De aceea de noi depinde calitatea educației, a îngrijirii și a protecției copilului de la naștere până la 6/7 ani, de noi, toți cei care interacționăm cu copiii, zi de zi: părinți sau educatori, consilier școlar său asistent medical – toți acționând coerent și având în atenție permanentă copilul și particularitățile lui.

ll.2. Teorii psihopedagogice ce stau la baza educației timpurii

Primii trei ani din viața copilului nu sunt concepuți ca o simplă perioadă de creștere biologică ce implică adulții în problemele legate de alimentație, supraveghere, igienă și îngrijiri medicale, ci această perioadă a educației timpurii constituie un interval al învățării cu efecte esențiale pentru întreaga existență a individului.

Educația timpurie este concepută ca un context existențial cuprinzător instituit la nivel familial și extrafamilial ce integrează persoane, dar și instituții, acțiunile acestora, atitudinile și valorile pe care le practică, resursele materiale, organizatorice, manageriale, etc. Întregul proces de elemente indicate este subordonat finalității explicite de a asigura ceea ce este denumit generic creșterea și dezvoltarea copilului mic. (Stan, L. 2014, p.31). Creșterea se referă la aspectul biologic legat de hrănire, supraveghere, igienă și îngrijiri medicale, iar dezvoltarea se raportează mai ales la aspectele sociorelaționale precum și la componentă fizică a manifestării.

Organizarea datelor, ipotezelor și ideilor într-o manieră coerentă interrelaționată cu aspect generalizator, mergând până la principii și legi poartă denumirea de teorie. Acestea oferă explicații dar și predicții atât pentru timpul prezent cât și pentru cel viitor. Este important studiul teoriilor dezvoltării pentru că ne ajută să privi dincolo de datele concrete ale dezvoltării psihice și fizice, oferind explicații asupra dezvoltării umane ca fenomen.

Teoriile asupra dezvoltării ce stau la baza educației timpurii se referă la dezvoltarea psiho afectivă, cum este cazul teoriilor psihanalitice, dezvoltarea cognitivă, cum este cazul teoriei cognitiv – constructiviste a lui J. Piaget, dezvoltarea psihosocială, cum este teoria lui E.H.Erikson, sau la dezvoltarea morală, cum este teoria lui L.Kohlberg.

Abordările psihanalitice

Părintele psihanalizei ca teorie și metodă este considerat Sigmund Freud (1856 – 1939). Atât în teorie, cât și în practica sa, psihanaliza freudiană s-a sprijinit pe fundamentul oferit de întemeietorul său, fundament care a oferit în primul rând un nou cadru de analiză, definind o nouă direcție în psihologie – psihologia abisală sau psihologia ce vizează sondarea inconștientului. (Vlaicu, C. 2011, p.12)

Abordările psihanalitice identifică în plan inconștient forțe existente, adânc înrădăcinate în individ. În interacțiunea cu mediul, acestea au ca rezultat dezvoltarea personalității. Din punct de vedere psihanalitic, personalitatea este organizată după un model dinamic, format din instanțe. Adică această teorie identifică trei nivele ale personalității: ID, Ego (Eu) și Superego (Supraeu). Mecanismele de funcționare, relațiile între instanțele ce o compun, dinamica exteriorizării pulsiunilor în conștient, contribuie la organizarea dinamică a personalității.

Teoria cognitiv – constructivistă a lui J. Piaget

Constructivismul este centrat pe dezvoltarea cognitivă a copilului, ereditatea și educația contribuind deopotrivă asupra dezvoltării copilului.

Pentru Piaget inteligența este o formă a adaptării la mediu (alături de adaptarea biologică) (Vlaicu, C. 2011, p.17). Adaptarea se caracterizează prin echilibrul între asimilare și acomodare și se referă la stabilirea unei relații între subiect și mediu. Pentru Piaget, cuprinderea unor obiecte sau cunoștințe noi într-o schemă sau operație, poartă denumirea de asimilare. Astfel, un copil scutură o jucărie întâmplător și aceasta produce un zgomot; el asimilează în schema de a scutura și alte obiecte pentru a produce zgomot. Prin acomodare Piaget înțelege modificarea unei scheme sau operații în funcție de noile condiții. (J. Piaget, 1965, p. 61).

Cu alte cuvinte, inteligența reprezintă de fapt în viziunea lui Piaget o formă a adaptării la mediu. În acest sens, el a studiat dezvoltarea inteligenței de la naștere până la vârsta adultă și a pus în evidență prin cercetările sale trei etape de dezvoltare ale inteligenței pe care le-am amintit în capitolul l.

Teoria dezvoltării psihosociale a lui E.H.Erikson

Erik Erikson este cel care a dezvoltat teoriile lui Freud. Analizând biografia sutelor de pacienți tratați de el, Erikson a ajuns la concluzia că: premisa dezvoltării unei personalități sănătoase este rezolvarea conflictelor dintre individ și societate (Vlaicu, C. 2011, p.14). El a identificat ort stadii ale dezvoltării psihosociale, în fiecare dintre acestea confruntându-se cu câte un tip de conflict, care sunt rezolvate în funcție de progresul individului:

“Primul stadiu – în primul an de viață, are la bază conflictul încredere/neîncredere determinat de calitatea îngrijirii materne. Aceste însușiri (încrederea sau neîncrederea) se integrează în inconștient și devin trăsături de bază în relațiile interpersonale.

Al doilea stadiu durează până la trei ani. În această perioadă copilul învață să meargă, să acționeze singur și să își controleze sfincterele. Conflictul caracteristic perioadei este cel dintre autonomie/îndoială, sentimentul de rușine datorat incapacității de a dobândi autonomia.

În al treilea stadiu, care durează până la cinci ani, conflictul de bază este cel dintre inițiativă și vinovăție.

Stadiul al patrulea durează până la aproximativ 12 ani și este caracterizat prin conflictul sârguință/inferioritate.

Stadiul al cincilea are loc între 12 – 18 ani. Caracteristica acestui stadiu este conflictul dintre conștientizarea identității eului – respectiv confuzia rolurilor.

Cel de al șaselea stadiu are loc între 18 – 35 ani și este perioada tinereții și începutul vârstei adulte. Conflictul specific este cel dintre intimitate și izolare.

Al șaptelea stadiu, între 35 – 65 ani, este perioada adultă propriu-zisă. Conflictul fundamental este cel dintre generativitate și stagnare.

Ultimul stadiu are loc de regulă după 65 ani, în perioada bătrâneții. Conflictul de bază este cel dintre sentimentul realizării, respectiv al disperării “(Vlaicu, C. 2011, p.14).

Stadiile dezvoltării morale în teoria lui L.Kohlberg

Dezvoltarea morală a copilului a fost studiată de Piaget și de Kohlberg. Ei au ajuns la concluzia că dezvoltarea morală este strâns legată de dezvoltarea cognitivă a copilului (Vlaicu, C. 2011, p.19). Un aspect esențial al socializării este dezvoltarea morală, care reprezintă de fapt un proces prin care copilul interiorizează normele morale ale societății în care trăiește, învață ce este bine și ce este rău. Regulile morale diferă de la o societate la alta, iar acestea orientează comportamentul membrilor în situații diverse.

În cercetările sale asupra dezvoltării morale, Kohlberg a prezentat subiecților de vârste diferite, povestiri care implicau câte o dilemă morală, apoi le-a cerut să propună soluții despre cum ar fi soluționat ei problema. Din răspunsurile primite, a identificat trei stadii ale dezvoltării morale, fiecare dintre acestea având alte două substadii:

1. “Stadiul moralității preconvenționale

În acest stadiu copilul încă nu conștientizează importanța unor norme de conduită specifice societății. El apreciază corectitudinea unui comportament în funcție de reacțiile celor din jur, adică în funcție de consecințe.

Primul substadiu (al moralei heteronome) ține până la vârsta de aproximativ 6 ani. Până la această vârstă o acțiune este apreciată ca fiind bună sau rea în funcție de recompensele sau pedepsele primite;

Al doilea substadiu (al moralei instrumentale) ține de la 6 până la 11 ani. Copilul apreciază caracterul moral al unei acțiuni tot în funcție de consecințe, dar pentru el devine esențială recunoștința celor din jur;

2. În stadiul moralității convenționale importantă este respectarea regulilor sociale.

A) La începutul adolescenței un comportament este apreciat ca fiind moral dacă este în concordanță cu așteptările persoanelor semnificative pentru copil;

B) Spre sfârșitul adolescenței nu mai au o importanță așa de mare regulile acceptate de persoanele semnificative. Adolescentul înțelege că deasupra indivizilor se află societatea cu legile, tradițiile sale.

3. Stadiul moralității postconvenționale

A) Cei care se află în acest stadiu nu neagă rolul legilor și normelor sociale, dar nici nu le absolutizează; ei își dau seama că acestea sunt doar niște instrumente necesare pentru buna funcționare a unei societăți;

B) Ultimul substadiu al dezvoltării morale ține seama de cele mai importante principii etice, ca de exemplu drepturile omului sau dreptul la viață. Cei care se află la acest nivel se conduc după astfel de principii morale (Vlaicu, C. 2011, p.20)”.

ll.3. Obiectivele generale ale educației timpurii

Obiectivele generale sunt valabile pe toată perioada școlarității. Ele constituie de fapt, finalitățile micro structurale ale educației, valabile procesului de învățământ.

Obiective și acțiuni care trebuie cuprinse în strategia de formare a sistemului de educație din România, se referă la: îmbunătățirea calității educației, consolidarea ocrotirii și educației în perioada copilăriei mici prin asigurarea de servicii și susținerea de programe orientate spre familii, educație și comunitate, precum și satisfacerea nevoilor de învățare ale tuturor copiilor, deoarece toți au dreptul la o educație.

Obiectivele vizează toate cele trei faze ale acțiunii educaționale: proiectare, implementare și evaluare, având rolul de a organiza controlul științific al procesului de instruire, precum și în definirea intențiilor educative.

Experiența românească din ultimii ani din domeniul educației timpurii, a scos la iveală formarea unei programe care cuprinde toate activitățile existente în interiorul structurii organizaționale a grădiniței de copii, care are ca scop să promoveze și să stimuleze dezvoltarea afectivă, social, intelectuală și fizică a fiecărui copil. Astfel, aceasta are în vedere următoarele finalități ale educației timpurii (de la naștere până la 6/7 ani):

• Dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a personalității copilului, în funcție de ritmul propriu și de trebuințele sale, sprijinind formarea autonomă și creativă a acestuia.

• Dezvoltarea capacității de a interacționa cu alți copii, cu adulții și cu mediul pentru a dobândi cunoștințe, deprinderi, atitudini și conduite noi; încurajarea explorărilor, exercițiilor, încercărilor și experimentărilor, ca experiențe autonome de învățare.

• Descoperirea, de către fiecare copil, a propriei identități, a autonomiei și dezvoltarea unei imagini de sine pozitive.

• Sprijinirea copilului în achiziționarea de cunoștințe, capacități, deprinderi și atitudini necesare acestuia la intrarea în școală și pe tot parcursul vieții (Curriculum pentru Învățământul Preșcolar 3-6/7 ani, aprobat prin OM nr. 5233/1.09.2008).

Cu alte cuvinte, categoriile de activități desfășurate cu copiii de 3-5 ani vor viza mai ales socializarea copilului și obținerea treptată a unei autonomii personale, iar cele desfășurate cu copii de 5-7 ani vor viza pregătirea pentru școală și viața socială.

ll.4. Principii de bază ale practicii în educația timpurie

În perioada copilăriei, cadrul didactic trebuie să aibă ca obiectiv principal dezvoltarea deplină a copilului. Asumarea rolului de cadru didactic într-o instituție, presupune asumarea unui ansamblu de regului sau norme, care trebuie respectate, deoarece succesul acțiunii didactice depinde în mare parte de acestea.

Principiile pedagogice (didactice) se referă la normele directive formulate ca teze sau idei generale ce se cer respectate în mod imperativ, fiind considerate legități specifice procesului de învățământ (Stan. L., 2014, p. 87). Normele pedagogice se referă la regulile ce trebuie respectate în derularea acțiunilor cadrelor didactice pentru a se realiza cu succes procesul de educație. Principiile pedagogice pun accent pe cerințele esențiale și integrează un ansamblu de reguli, deosebit de importante pentru atingerea obiectivelor cadrului didactic în activitatea sa.

În opinia autorilor, Adina și Cătălin Glava, la nivelul preșcolarității și școlarității mici, se pot delimita două categorii de principii:

Principii care se referă la specificul activităților de transmitere/predare – învățare din grădiniță și școala primară;

Principii care au în vedere perspectivă de abordare a copilului integrat în programele de educație timpurie.

Prima categorie se referă de fapt la principiul predării – învățării interdisciplinare a conținuturilor, principiul medierii învățării și la cel al diferențierii și individualizării curriculare. A doua categorie se referă la principiul respectării depline a drepturilor copilului și principiul considerării copilului ca un întreg. În activitatea cadrelor didactice implicate în educația copiilor există multiple categorii de principii, fiind structurate în trei categorii:

“Principii care se referă la abordarea copilului de vârstă mică, respectiv la relația adult – copil în cadrul activității din grădiniță și școala primară;

Principii referitoare la conceperea și realizarea activității de învățare a copilului în cadrul formal;

Principii referitoare la abordarea conținuturilor vehiculate în grădiniță și școala primară” (Stan. L., 2014, p. 90).

În continuare voi relata pe scurt câteva principii ale educației copiilor de vârstă mică:

Principiul respectării copilului și a drepturilor lui

Pentru a acorda respect, părinții și cadrele didactice trebuie să cunoască și să respecte în primul rând drepturile fundamentale ale copilului. Adultul trebuie să respecte copilul, indiferent dacă interacționează cu acesta direct sau indirect. În calitate de părinte, să acorzi respect unui copil înseamnă să cunoști și să satisfaci permanent și necondiționat trebuințele fundamentale ale copilului, să concepi activități, contexte sau diverse situații care sunt folositoare creșterii și dezvoltării psihice și fizice normale ale copilului, să încurajezi copilul să dețină o imagine de sine pozitivă, să dovedești mai ales respect de sine, și nu în ultimul rând să cunoști personalitatea de ansamblu a copilului. Cultivarea respectului de sine la copii constituie aspectul care desăvârșește respectul adultului pentru copil și este receptat ca un dar oferit ființei în devenire, mai valoros chiar decât iubirea.

Părinții și cadrele didactice dovedesc respect autentic și convingător pentru copil atunci când practică pedagogia formării imaginii pozitive despre sine/de sine și pedagogia dezvoltării imaginii de sine (Stan. L., 2014, p. 92). Construirea unei imagini adecvate a copilului despre sine se poate transmite copilului prin oferirea iubirii necondiționate și devotate, afirmarea unicității sale, precum și prin apartenența necondiționată la familie. În caz contrar, dacă copilului îi este afectată valoarea sinelui, poate avea efecte negative asupra dezvoltării ulterioare a copilului. De exemplu, condițiile vieții familiale din care face parte copilul (creșterea cu un singur părinte, un membru al familiei cu probleme fizice sau psihice, un părinte alcoolic, etc), sau părintele care bate, jignește sau țipă, intimidează, etc nu fac altceva decât să distrugă imaginea de sine a copilului; iar orice greșeală săvârșită acum de părinți în educația copilului în primii ani, poate să urmărească copilul, uneori tot restul vieții.

Principiul considerării copilului ca un întreg

În primii ani de viață ai copilului nu este de ajuns ca acesta să fie doar hrănit, îngrijit sau să cunoască lucruri noi. El are nevoie deopotrivă și de atenție, căldură, dragoste, afecțiune, stimulare, încredere, răbdare și de un mediu prielnic în care să se dezvolte. Astfel, copilul trebuie privit ca un întreg, deoarece fără aceste trebuințe enumerate (pe lângă cele de hrană, igienă și medicale), copilul nu se poate dezvolta corespunzător.

Principiul medierii învățării

Principiul medierii învățării cuprinde cerința ca învățarea să se bazeze pe utilizarea de resurse diferite (umane, materiale, contextuale/situaționale, relaționale, acționale) concepute special și orientate pentru facilitarea accesului copilului la esența și sensul mesajelor pe care i le oferă lumea înconjurătoare (Stan. L., 2014, p. 94). Astfel deducem că dezvoltarea copilului are loc în condițiile producerii contactului cu mediul natural înconjurător, adică cu persoanele din grupul din care face parte. Preșcolarul sau școlarul mic poate învăța de asemenea și singur, prin descoperire, însă poate învăța și cu ajutorul altor persoane; de aceea adulții cu care interacționează copilul trebuie să își asume cu foarte mare responsabilitate rolul de mediator între copil și lumea în care trăiește. Chiar și copiii pot fi considerați mediatori, atunci când ajută alți copii să învețe; se spune că un copil învață și reține mai ușor de la un alt copil de aceeași vârstă.

Principiul intuiției/al utilizării materialului didactic

Acest principiu a fost formulat prima dată în secolul al XVII-lea de către Comenius, referindu-se la întemeierea cunoașterii pe contactul nemijlocit cu ceea ce reprezintă de fapt obiectul cunoașterii. Adică, pentru învățarea preșcolarilor și școlarilor mici, asimilarea se bazează pe interacțiunea directă atât cu mediul înconjurător, cât și cu materialele didactice care înlocuiesc de fapt realitatea într-o anumită măsură. Astfel, folosind materiale didactice în suport concret se poate intui lumea, iar intuiția constituie un proces de învățare.

Atunci când copilul este implicat într-o activitate, aceasta trebuie să îl solicite prin antrenarea organelor de simț, văz, auz, miros, pipăit, gust, precum și prin antrenarea folosirii gândirii, mai întâi parțială, iar mai apoi integrală. Organele de simț (mai sus menționate) reprezintă astfel căi directe pentru procurarea informațiilor primare și elementare despre componentele mediului înconjurător și nu numai, iar activitatea constantă și continuă a organelor de simț va genera la un moment dat, recunoașterea stilului de învățare practicat de către copil.

Se spune că în primii ani de viață învățarea este posibilă prin etalarea însușirilor și caracteristicilor obiectelor și fenomenelor aduse în câmpul cunoașterii, iar cadrul didactic este cel care creează condiții optime pentru acest proces de învățare. Astfel, materialele didactice utilizate în activitatea cu preșcolarii se pot utiliza cu succes numeroase categorii de obiecte în formă naturală sau imagini ale acestora, prezentate static sau dinamic, dar și prin diverse jucării.

Capitolul lll : Stilurile parentale și influența acestora asupra dezvoltării autonomiei copilului

lll.1. Stilurile parentale

Pentru a fi părinte nu este nevoie de o pregătire anume sau frecventarea unor cursuri, ci această se învață pe parcursul întregii vieți prin interacțiunea cu unul sau mai mulți copii, care împreună formează o familie. Unul din rolul pe care trebuie să și-l asume un părinte este acela de a-i oferi o educație copilului. Modul în care este educat un copil își pune amprenta dezvoltării ulterioare ale acestuia. Nu toți părinții sunt la fel, fiecare este diferit așa cum și fiecare copil este unic. De aceea există mai multe stiluri parentale prin care părinții se diferențiază între ei.

Conform lui Paul Hauch, părinții pot adopta următoarele stiluri parentale:

1. Stilul parental ferm și non-blând:

Acest stil parental implică un comportament parental de stabilirea a unor reguli rigide, fără a permite vreodată copilului să le chestioneze autoritatea, centrarea pe greșeli, atacarea personalității lui, strictețe și lipsa oferirii laudelor. Ca răspuns la acest stil, copiii vor ajunge să se evalueze ca fiind nevaloroși și inferiori, considerându-i pe toți ceilalți superiori, ei vor trăi anxietate, nesiguranță și vinovăție, dovedindu-se a fi ezitanți, dependenți și cu un comportament submisiv.

Convingerile parentale care stau la baza acestui stil parental excesiv de strict și aspru includ:

a mă înfuria este o metodă eficientă de a modifica comportamentul copilului meu

furia ajută la rezolvarea problemelor

copiii trebuie bătuți pentru a-i aduce la o formă civilizată

copilul și comportamentul său sunt același lucru

laudă și recompensă nu sunt necesare și îl fac să devină răsfățat

părinții au întotdeauna dreptate

copiii nu trebuie să-și contrazică părinții sau să-i chestioneze

părintele poate obliga copilul să face orice vrea el

2. Stilul parental blând și non-ferm:

Se referă la situația în care părinții arată dragoste și afecțiune, dar realizează puține solicitări și stabilesc puține limite. Părinții care au acest pattern par să procedeze așa fie din dorința de a nu-și frustra copilul, fie din sentimentul de vinovăție. Copiii din astfel de familii pot deveni aiuriți, sunt lipsiți de putere, egocentrici, infantili emoționali și dependenți, au o toleranță scăzută la frustrare și evită responsabilitățile.

Convingerile parentale care stau la baza acestui stil parental excesiv de permisiv și non-solicitant includ:

copiii nu trebuie să fie frustrați

toate formale de pedeapsă sunt greșite

copiii trebuie să fie liberi să se exprime

creșterea copiilor trebuie să fie distractivă și ușoară

dacă simți că ceva e corect înseamnă că este corect

sunt prea slab și neajutorat pentru a ști ce este bine tot timpul, așa că decid pe moment

3. Stilul parental non-blând și non- ferm:

Părinții își critică sever copiii pentru comportamentele lor greșite, dar nu le oferă aproape niciodată laude pentru comportamentele bune. Ca și rezultat, ei vor avea comportamente cronice de încălcare a regulilor, vor întâmpina probleme cu lege, vor fi furioși și frustrați pentru că nu reușesc aproape niciodată să-și mulțumească părinții, vor testa limitele părinților pentru a-i face pe aceștia să arate că le pasă.

4. Stilul parental blând și ferm:

Părinții care își cresc copiii în această manieră discută și se gândesc împreună cu ei la ceea ce înseamnă comportamente inacceptabile, se centrează pe comportament, dar nu blamează copilul, stabilesc limite cu consecințe clare pentru nerespectarea lor, stabilirea pedepselor relaționate cu învățarea regulilor, nu blamează, câteodată își frustrează copilul dacă este necesar, aplică o constrângere rezonabilă pentru învățarea autodisciplinei și amânarea gratificării, nu pedepsesc niciodată datorită furiei și frecvent laudă copilul și îi arată dragoste. Copiii crescuți în această manieră experiențiază o stare de bine socio-emoțională și au reușite pe măsura potențialului lor.

Pe de altă parte, R. Edwards (2001) descrie patru tipuri parentale: autoritar, permisiv, democratic, precum și cel mixt:

1. Stilul autoritar

Părintele autoritar este orientat spre supunere și se așteaptă ca regulile și ordinele lui să fie respectate cu strictețe, chiar dacă nu explică rațiunile pe care acestea se întemeiază. Dominat de așteptări mari și de dorința de perfecțiune, părintele autoritar dorește un copil competitiv, care să-și folosească la maxim posibilitățile, motiv pentru care îl presează pe copil să studieze în permanență. Chiar și atunci când copilul are reușite, părintele autoritar nu își arată afecțiunea, recurgând rareori la laude și la recompensă.

Acești părinți sunt foarte stricți, au multe reguli. Ei blamează, își ceartă foarte mult copiii pentru a-i aduce pe drumul pe care îl doresc. Copiii nu au opinii și nu au voie să pună întrebări, ca urmare nu învață să gândească pentru ei înșiși și nici să ia decizii. Copiilor le este, de regulă, frică de părinți. De regulă, copiii ai căror părinți utilizează acest stil parental obțin performanțe școlare bune și nu prezintă probleme comportamentale, în schimb nu demonstrează abilități sociale dezvoltate, au o stimă de sine scăzută și înregistrează nivele crescute de depresie. Când ajung adolescenți devin de foarte multe ori rebeli pentru a scăpa de această rigiditate. Dezavantajele acestui stil parental sunt, cel mai adesea creșterea ostilității, scăderea stimei de sine, nivel ridicat al depresiei și împiedicarea dezvoltării competențelor sociale.

2. Stilul permisiv

În raport cu părinții autoritari, cei permisivi au puține reguli și nu au limite clare. Acești părinți cedează în fața copiilor, dacă impun o regulă copiii o încalcă. Stilul prea permisiv duce la haos, copiii fiind cei care dețin puterea. Copiii cu astfel de părinți sunt obișnuiți să facă numai ce doresc și nu vor respecta regulile. Sunt foarte egoiști și răsfățați. Părinții permisivi sunt indulgenți și atenți la nevoile copiilor, dar nu au așteptări clare de la ei. Non-conformiști și blânzi, ei nu impun copiilor un anumit tip de comportament, ci le acordă o libertate, lăsând la latitudinea acestora procesul de auto-reglare.

Părintele permisiv aplică o disciplină inconstantă, evită confruntările și cedează ușor constrângerilor sau plânsului copilului. Este, mai degrabă apropiat de membrii familiei și comunicativ, preferând mai degrabă rolul de prieten al copilului decât pe cel de părinte. Copiii ai căror părinți adoptă stilul permisiv prezintă o mare probabilitate de a manifesta probleme comportamentale sau performanțe școlare scăzute, dar au o stimă de sine ridicată, bune abilități sociale și sunt puțini redispuși depresiei.

Părinții care au un astfel de comportament o pot face din următoarele motive:

au crescut, la rândul lor cu părinți autoritari și consideră că este mai bine fără disciplină:

permisivitatea este o reacție față de educația lor rigidă, aspră;

sunt supuși unui risc extrem și nu au energia necesară pentru a impune respectarea regulilor;

– Se pot afla frecvent sub influența alcoolului sau a drogurilor.

3. Stilul democratic

Acești părinți se bazează pe principiul de a acorda șanse copiilor lor. Ei realizează o echivalență între obligații și libertăți. Au reguli simple și concise, pedepse rezonabile în cazul încălcării acestora. Petrec mult timp discutând împreună cu copiii motivele pentru care au stabilite regulile. Copiii care cresc în astfel de familii învață că opțiunile lor sunt importante, învață cum să ia decizi. Acești copii vor fi independenți și responsabili. Părinții democratici au standarde stabilite clar pentru copiii lor, urmărind constant măsura în care acestea au fost atinse. Asertivi, dar nu intruzivi și restrictivi, acești părinți vor să-și educe copiii, astfel încât să poată deveni adulți responsabili, disciplinați și cooperanți. Acest stil parental nu rămâne lipsit de rezultate, copiii au scoruri ridicate la învățătură și bune competențe sociale.

4. Stilul mixt

Cele trei stiluri parentale pot să nu fie distincte în viața de zi cu zi. Fiecare părinte poate trece prin fiecare stil, în momente diferite ale zilei sau ale existenței sale. De exemplu, o mamă democratică poate deveni permisivă când este foarte obosită. Majoritatea părinților au un stil dominat, pe care îl folosesc cea mai mare parte a timpului, dar circumstanțele și relațiile dinamice produc frecvent o mixtură a stilurilor.

Stilurile parentale pot deci afecta dezvoltarea cognitivă a copiilor. Cercetările au indicat în mod special existența a două elemente principale în funcție de care pot fi definite stilurile parentale, căldura și controlul. Căldura părintească se referă la capacitatea de a fi apropiat din punct de vedere afectiv de copil, de a fi atent la nevoile și la emoțiile copilului și de a-i arăta acest lucru. Controlul parental încorporează comportamente de disciplină precum învățarea copiilor să acționeze conform regulilor, setarea limitelor într-un mod consistent și emoțional neutru, având așteptări adecvate vârstei copilului și monitorizând toate activitățile.

lll. 2. Autonomia personală la vârste mici

În viziunea autoarei Ursula Șchiopu și a lui Emil Verza, “autonomia poartă amprenta mediului de apartenență al individului, în special prin solicitările și ofertele pe care acesta i le pune la dispoziție „(Ursula Șchiopu, Emil Verza, 1997, p.96)

Finalitatea esențială în formarea copilului de vârstă mică este dobândirea autonomiei. Prin autonomie se înțelege de fapt independența copilului și este asimilată cu libertatea acestuia. Libertatea are trei componente interdependente:

Autonomia – care la rândul ei este coordonata învățării permanente, coordonata alegerii și coordonată autonomiei.

Independența individului – care la rândul ei este o caracteristică care reduce dependența de ceilalți din jur;

Apartenența la un mediu – adică condițiile în care trăiește individul.

Capacitatea de deliberare neinfluențabilă a persoanei, precum și gradul de libertate de care aceasta dispune, semnifică de fapt comportamentul autonom al individului. Astfel, fiecare persoană dispune de propriile valori, norme, legi, reguli pe care le practică consecvent.

Pentru a se dezvolta, copiii au nevoie de un mediu ordonat și predictibil. Obiceiurile zilnice, cum ar fi: ora mesei, timpul în care se joacă, ora de somn din timpul zilei, momentele în care pleacă și vin de la grădiniță, oferă stabilitatea de care copiii au nevoie pentru buna lor dezvoltare, dar și protecție și încredere în sine. Astfel, rutina are multe beneficii deoarece repetând mai multe zile la rând aceleași lucruri sau activități, copiii învață să se cunoască mai bine pe ei înșiși, dar de asemenea și lumea înconjurătoare, precum și mediul în care trăiesc și se dezvoltă. De exemplu copilul învață să se spele pe mâini prin repetarea acestui obicei până când îl deprinde singur. La fel se întâmplă și cu celelalte deprinderi de bază pe care și le însușește.

Pentru a interveni eficient în educarea autonomiei la copii, părinții dar și cadrele didactice colaborează în procesul de cunoaștere a trăsăturilor de personalitate ale copilului. A fi autonom nu înseamnă excluderea celorlalți din viața personală și dependența de acestea, ci trebuie să fie un echilibru între legăturile cu ceilalți și absența acestora din viața fiecărui individ. Adică o persoană autonomă își construiește o lume a sa, independentă, dar respectă normele și regulile generale ale societății.

Acasă, în primii ani de viață, copilul dobândește noțiuni despre sine, se poate repera ca identitate, ca aparținând unui grup cultural și social, își poate cunoaște și recunoaște competențele și abilitățile, deprinde reguli și începe să își asume responsabilități, devine independent și activ în propria-i viață. Întreaga dezvoltare a copilului este condiționată de calitatea relațiilor pe care le stabilește cu mediul social în care trăiește. Fiecare participant în viața copilului (părinți, frați, bunici) influențează modul său de dezvoltare, condiționând modelele relaționare pe care copilul le integrează și pe care le va reproduce în viața sa.

Odată cu înscrierea la grădiniță, copilul își îmbogățește considerabil sfera relațiilor, intrând în contact cu o lume necunoscută, oarecum străină și stranie pentru el. Până în acest moment, singurii adulți care l-au înconjurat au fost aceia în care a investit afectiv, cărora știe să le răspundă și care îi cunosc nevoile. În absența mamei sau tatălui, copilului trebuie să i se acorde posibilitatea unor relații de calitate cu adulții care îl înconjoară. Indiferent de rolul pe care îl avem în grădiniță ne aflăm într-o poziție de receptor/inițiator al interacțiunii cu copilul, preluând într-o mare măsură acțiunile parentale. Tot ceea ce-l înconjoară pe copil trebuie să îl susțină pe acesta să exploreze, să experimenteze, să se dezvolte. Dincolo de mediul fizic în care se derulează activitatea din grădiniță, mediu care este deosebit de important, este necesar să recunoaștem importanța intervenției fiecărui membru al personalului, didactic, nedidactic sau auxiliar, fiecare membru în echipă, se va regăsi într-o mai mare sau mai mică măsură în relațiile pe care copilul învață să le construiască cu adulții din jurul său și, în același timp, în dezvoltarea integrată a acestuia. În grădiniță, copilul își continuă construirea propriei identități. De data aceasta, el se raportează la alți copii de aceeași vârstă, începe să relaționeze cu ei, să se compare cu aceștia, să își negocieze regulile în grup, să-și ajusteze comportamentele în funcție de colegi. Pentru copil, este un moment important al construcției sale ca persoană. Atitudinea adultului trebuie să îl sprijine și să îl încurajeze în acest demers, să îi consolideze încrederea în sine, să îl valorizeze permanent, controlând comportamentele nedorite cu multă atenție pentru copil.

Copilul este dependent de adult, însă alături de el își descoperă independența. Dacă relația cu adultul este pozitivă, îl ajută pe copil să-și câștige încrederea în sine, îl valorizează și îl susține.

lll. 3. Impactul stilurilor parentale asupra dezvoltării autonomiei copiilor

Unul din cei mai importanți factori în dezvoltarea personalității copilului îl constituie educația părinților, iar modul cum aleg părinții să își educe copii depinde în mare măsură de stilul parental adoptat și asumat de părinți. Era firesc să ne oprim puțin a studia în literatura de specialitate ce influență exercită stilul parental adoptat de părinți asupra dezvoltării autonomiei copiilor încă din primii ani de viață. Un studiu privind stilurile parentale desfășurat de Maria Tomescu în Rovinari asupra unui eșantion de 308 părinți de copii aflați la vârsta școlară relevă faptul că adoptarea unui stil parental blând și ferm, alături de preocuparea continuă, sistematică și activă pentru asigurarea unui mediu de viață securizant, conduc la creșterea stimei de sine și a abilităților sociale ale copilului. Astfel, prin această cercetare se demonstrează că adoptarea acestui stil parental poate fi un predictor bun pentru dezvoltarea emoțională, socială și personală a copilului. Acestea favorizând și dezvoltarea autonomiei copiilor.

În literatura de specialitate există un consens cu privire la influența deosebită pe care o exercită consecvența comportamentului parental, acordul între părinți și înțelegerea nevoilor copilului. Sunt dovezi consistente care arată că tipul de atașament care se formează între părinte și copil poate afecta abilitatea copilului de a beneficia de experiențele de învățare transversale nu doar cu părinții, ci chiar și cu alți copii. Astfel, o dată cu înaintarea copilului în vârstă, are loc și o dezvoltarea a autonomiei acestuia inhibată sau susținută de relația acestuia cu părinții. Important în direcția dezvoltării autonomiei copilului îl constituie și abilitatea părinților de a susține, chiar a încuraja independența copiilor în luarea deciziilor.

În prima copilărie pentru dezvoltarea formelor adaptive de comportament, precum capacitatea de a explora mediul înconjurător și de a face față unui eventual pericol, este esențiala prezența atașamentul securizant al copilului față de părinți, la a căror protecție acesta apelează când se simte amenințat. Acest atașament este un promotor al atitudinii favorabile a copilului în fața provocărilor cognitive dificile, chiar și pentru a le face față pe cont propriu sau împreună cu alte persoane nefamiliară. Din contră, s-a demonstrat că copii care au un atașament anxios în relația cu părinții lor tind să aibă mai puțină încredere în abordarea problemelor și provocărilor dificile, având un nivel de inițiativă mult mai redus decât cei au parte de un atașament securizant în relația cu părinții. Astfel stilul parental poate fi un predictor al atașamentului securizant sau anxios ce se dezvoltă în relația părinte – copil, în această măsură susținând dezvoltarea sau, din contră, amână dezvoltarea deprinderilor de bază ale copiilor.

Cap. IV Cercetare privind dezvoltarea deprinderilor de bază ale antepreșcolarilor care frecventează, respective nu frecventează o grădiniță

IV.1. Metodă

În cadrul prezentei cercetări este utilizată metoda cvasiexperimentului, utilizând chestionarul ca instrument de culegere a datelor.

IV.2. Scopul și obiectivele cercetării

Scopul acestei cercetări este importanța grădiniței pentru învățarea deprinderilor de bază a antepreșcolarilor cu vârsta de doi, respectiv trei ani.

Principalele obiective ale cercetării sunt:

– identificarea evoluției deprinderilor de bază înainte și după frecventarea grădiniței;

– identificarea diferențelor în ceea ce privește deprinderile de bază ale copiilor care frecventează grădinița față de cei care nu frecventează o grădiniță;

– identificarea diferențelor în ceea ce privește deprinderile de bază ale copiilor care frecventează o grădiniță particulară și una de stat;

– identificarea influenței stilului parental asupra autonomiei copilului.

IV.3. Ipotezele

Ipoteza 1: Stilul parental corelează pozitiv semnificativ cu autonomia copilului. Ipoteza 2: Autonomia copilului diferă în funcție de frecventarea grădiniței.

Ipoteza 3: Dezvoltarea deprinderilor de bază diferă în funcție de timpul frecventării grădiniței.

Ipoteza 4: Dezvoltarea deprinderilor de bază diferă în funcție de tipul grădiniței.

Ipoteza 5: În urma frecventării grădiniței se constată o îmbunătățire în ceea ce privește deprinderile de bază.

Ipoteza 6: Părinții copiilor care nu frecventează grădinița consideră că deprinderile de bază ale copiilor s-ar îmbunătăți semnificativ dacă ar frecventa o grădiniță.

Ipoteza generală: Copii care frecventează grădinița au deprinderi de bază mai dezvoltate decât copii care nu frecventează grădinița.

IV.4. Variabile dependente, independente și demografice

Variabile dependente:

– acord grădiniță;

– deprinderi înainte, după, acasă și dacă ar frecventa o grădiniță;

– autonomie copil;

– îmbunătățire deprinderi.

Variabile independente:

– frecventare grădiniță;

– stil parental;

– tip grădiniță;

– timp frecventare grădiniță.

Variabile demografice:

– vârstă;

– sex;

– studii;

– număr copii;

– mediu;

IV.5. Participanți și procedură

Pentru realizarea acestei cercetări am apelat la un eșantion format din 60 de părinți ai copiilor cu vârsta de doi, respectiv trei ani. Persoanele solicitate au fost atât de sex masculin, cât și feminin. Am ales să aplic două chestionare, doar în mediul urban, pentru interpretarea mai exactă și mai clară a rezultatelor obținute. Astfel am aplicat 20 de chestionare pe părinți ai căror copii frecventează o grădiniță particulară, 20 de chestionare pe părinții ai căror copii frecventează o grădiniță de stat și 20 de chestionare pe părinții ai căror copii nu frecventează nicio grădiniță. Chestionarele au fost completate de părinți cu vârsta cuprinsă între 25 – 45 de ani, cu studii superioare, studii liceale și fără studii liceale. Chestionarele au fost completate de părinți la ședințele cu părinții (la grădinița particulară cu program prelungit Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava și la grădinița de stat cu program prelungit, nr. 1, Gulliver), precum și online, pe un grup de socializare, de părinții ai căror copii nu frecventează o grădiniță.

IV.6. Instrumente

Pentru întocmirea chestionarelor, itemii au fost construiți de mine, iar pentru identificarea stilurilor parentale am utilizat un chestionar dintr-o cercetare realizată pentru o lucrare științifică intitulată „Effects of authoritative parental control on child behavior” realizat de Diana Baumrind de la Universitatea Berkeley din California, privind stilurile parentale și dezvoltarea deprinderilor de bază la antepreșcolari.

Ambele chestionare conțin un număr de 7 itemi de forme diferite, la care se adaugă un chestionar privind stilul parental cu 18 variabile de răspuns.

Chestionarele măsoară dezvoltarea deprinderilor de bază la antepreșcolari în funcție de frecventarea grădiniței, tipul acesteia, precum și importanța stilului parental asupra autonomiei copilului.

IV. 7. Analiza descriptivă a datelor și testarea ipotezelor

Rezultate

Acord grădiniță

Conform graficului majoritatea părinților sunt în foarte mare măsură de acord cu frecventarea grădiniței, aproape jumătate din părinții chestionați. Doar 5% dintre părinți sunt de acord în foarte mică măsură cu frecventarea grădiniței de către copii lor. Analiza include atât părinți ai căror copii frecventează grădinița, cât și cei a căror copii nu frecventează.

Îmbunătățire deprinderi de bază dacă ar frecventa grădiniță

Majoritatea părinților sunt de părere că dacă copilul lor ar frecventa o grădiniță deprinderile lor de bază ar cunoaște o îmbunătățire în oarecare măsură. Aproximativ 10% dintre părinți sunt de părere că grădinița ar ajuta dezvoltarea deprinderilor copiilor lor în mică și în foarte mică măsură.

Îmbunătățire deprinderi de bază după frecventarea grădiniței

Din graficul de mai sus reiese faptul că majoritatea părinților a căror copii frecventează gradinița au observat o îmbunătățire a deprinderilor de bază ale copilului lor în mare măsură. Nici un părinte din cei intervievați nu au văzut o îmbunătățire în mică sau foarte mică măsură a deprinderilor. Ceea ce denotă că părinții consideră că grădiniță ar reprezenta un real ajutor în dezvoltarea deprinderilor de bază ale copiilor lor.

Stilul parental

În urma aplicării chestionarului privind stilul parental se observă că în proporție covârșitoare de 88.33% părinții adoptă un stil ferm și blând în relația cu copii lor. Mai puțin frecvente sunt stilurile parentale ferm și non-blând și stilul blând și non-ferm fiecare cu aproximativ 3.33% din părinții chestionați care s-ar încadra la aceste stiluri.

Ipoteza 1. Stilul parental corelează pozitiv semnificativ cu autonomia copilului.

Pentru a investiga relația dintre stilul parental și autonomia copilului am realizat o analiză

de corelație Pearson în SPSS. Am găsit că nu există o corelație pozitiv semnificativă între cele două variabile, adică ipoteza se infirmă (r=0.068, p=0.606, p>0.05)

Ipoteza 2. Autonomia copilului diferă în funcție de frecventarea grădiniței

Pentru a verifica dacă autonomia copilului diferă în funcție de frecventarea grădiniței am aplicat testul T pentru eșantioane independente. Conform rezultatelor obținute am găsit că nu există diferențe semnificative în funcție de frecventarea grădiniței, p>0.05. Astfel, autonomia copilului nu este influențată de frecventarea grădiniței.

Ipoteza 3. Dezvoltarea deprinderilor de bază diferă în funcție de timpul frecventării grădiniței

Pentru a putea analiza dacă există diferențe semnificative în ceea ce privește dezvoltarea deprinderilor de bază între copii care frecventează grădinița de 1-3 luni, 4 – 6 luni și respectiv 7 – 9 luni am aplicat testul Anova. Pe baza rezultatelor obținute se observă că nu există diferențe semnificative între grupele analizate la nivelul tuturor deprinderilor de bază luate în calcul (p>0.05).

Ipoteza 4. Dezvoltarea deprinderilor de bază diferă în funcție de tipul grădiniței

Pentru a verifica dacă dezvoltarea deprinderilor de bază diferă în funcție de tipul grădiniței am efectuat testul T pentru eșantioane independente. Conform rezultatelor obținute am găsit că nu există diferențe semnificative între grădinița privată și de stat în ceea ce privește dezvoltarea deprinderilor de bază (p>0.05).

Ipoteza 5. În urma frecventării grădiniței se constată o îmbunătățire în ceea ce privește deprinderile de bază.

În urma analizei statistice realizată în SPSS se poate observa un progress semnificativ în dezvoltarea deprinderilor de bază după frecventarea grădiniței. Cu alte cuvinte toate mediile din tabel au crescut după frecventarea grădiniței.

Ipoteza 6. Părinții copiilor care nu frecventează grădinița consideră că deprinderile de bază ale copiilor s-ar îmbunătăți semnificativ dacă ar frecventa o grădiniță.

În urma analizei statistice efectuate în SPSS am observant că părinții consideră că deprinderile de bază ale copilului lor s-ar îmbunătăți semnificativ dacă ar frecventa grădinița. Mediile deprinderilor de bază din tabel ar fi mai mari dacă ar frecventa grădinița în percepția părinților. Cu alte cuvinte ipoteza se confirmă

Ipoteza generală: Copii care frecventează grădinița au deprinderi de bază mai dezvoltate decât copii care nu frecventează grădinița.

Pentru a putea observa diferențele dintre deprinderile de bază ale copiilor care frecventează grădinița față de deprinderile copiilor care nu frecventează grădinița am ales să comparăm mediile pe fiecare atribut în parte. După cum se vede în tabel mediile deprinderilor copiilor care frecventează grădinița sunt mai mari față de cele ale copiilor care nu frecventează nicio grădiniță. Cu alte cuvinte, ipoteza generală se confirmă.

IV.8. Concluzii

Scopul cercetării a fost determinarea importanței grădiniței pentru învățarea deprinderilor de bază a antepreșcolarilor cu vârsta de doi, respective trei ani. În acord cu scopul am stabilit 6 ipoteze, dintre care 4 nu au fost valide și doar 2 au fost valide.

Obiectivele principale ale cercetării au contribuit în mare măsură la infirmarea sau confirmarea ipotezelor.

În urma realizării cercetării am ajuns la mai multe concluzii privind metodele de stimulare a dezvoltării deprinderilor de bază la antepreșcolari cu vârsta cuprinsă între 2-3 ani.

Deprinderile de bază luate în considerare în cadrul cercetării efectuate sunt: dacă se spală, se îmbracă, se dezbracă, se spală pe mâini, mănâncă și folosește toaleta singur, precum și pronunță corect cuvintele.

Astfel, se observă o îmbunătățire a deprinderilor de bază ale antepreșcolarilor în urma frecventării grădiniței. De asemenea, se constată că deprinderile de bază sunt mai dezvoltate la copii care frecventează grădinița față de cei care nu frecventează. Părinții în majoritatea covârșitoare tind să fie de acord cu frecventarea grădiniței pentru copii de 2 – 3 ani. Dintre aceștia, cei ai căror copii frecventează grădinița, în proporție de aproape 90%, sunt de părere că grădinița a ajutat antepreșcolarii în mare și în foarte mare măsură să își îmbunătățească deprinderile de bază. Interesant este faptul că și părinți ai căror copii la această vârstă nu urmează nici o grădiniță sunt de părere, în proporție de peste 55%, că frecventarea grădiniței ar contribui semnificativ la îmbunătățirea deprinderilor de bază. Doar 5% dintre aceștia consideră în foarte mică măsură că aceasta i-ar ajuta la îmbunătățirea deprinderilor de bază la această vârstă.

Alte concluzii la care am ajuns în urma cercetării efectuate sunt faptul că stilul parental nu influențează gradul de autonomie al copilului, cel puțin nu la vârsta asta, precum nici timpul de când frecventează grădinița nu are o influență asupra acestui aspect. Deși dezvoltarea deprinderilor de bază sunt influențate de frecventarea grădiniței, autonomia copilului nu diferă semnificativ în funcție de această variabilă.

De asemenea, cercetarea a relevat și faptul că tipul grădiniței, privat sau de stat, nu are o influență semnificativă asupra dezvoltării deprinderilor de bază.

Din cele expuse mai sus observăm cât de importantă este frecventarea grădiniței, începând cu vârsta de 2 ani în ceea ce privește dezvoltarea deprinderilor de bază, chiar dacă la această vârstă depind în foarte mare măsură de un adult.

Unul dintre scopurile grădiniței la această vârstă este dobândirea autonomiei copilului deoarece el acum învață să se descurce singur și să nu depindă în foarte mare măsură de adult.

IV.9. Posibilități de dezvoltare

Dacă ar fi să aplic din nou chestionarul aș diferenția părinții în funcție de mediul de proveniență pentru a putea vedea și părerea părinților din mediul rural în ceea ce privește acordul privind frecventarea unei grădinițe începând cu vârsta de 2 ani.

De asemenea, ar fi interesant să aflu motivele pentru care unii copii nu frecventează o grădiniță, deși în cercetarea realizată am descoperit că majoritatea ar fi de acord cu frecventarea acesteia de la această vârstă.

IV.10.Recomandări

Prin această cercetare am aflat că frecventarea grădiniței are un rol deosebit pentru dezvoltarea deprinderilor de bază la antepreșcolari, precum și faptul că stilul parental nu influențează autonomia copilului la această vârstă. Din acest motiv recomand tuturor părinților să înscrie copiii la o grădiniță începând cu vârsta de 2 ani, indiferent dacă aceasta este de stat sau particulară. Din nefericire unele grădinițe nu acceptă copii cu vârsta de 2 ani din lipsă de personal specializat pe acest nivel. Recomand cadrelor didactice care coordonează copii de la vârsta de 2 ani să participe la anumite cursuri de formare privind modalități de stimulare pentru învățarea deprinderilor de bază la antepreșcolari pentru a realiza o educație de succes.

IV.11. Anexe

STIMATE DOMNULE/ STIMATĂ DOAMNĂ

Vă rugăm să acordați un timp pentru a completa următorul chestionar. Vă rugăm să citiți cu atenție.

Nu există răspunsuri corecte sau greșite. Menționăm că rezultatele chestionarelor sunt folosite doar în scop de cercetare și se asigură confidențialitatea răspunsurilor.

În mod special mă interesează copilul dumneavoastră cu vârsta de 2-3 ani

Aveți un copil cu vârsta de:

Sunteți de acord cu frecventarea unei grădinițe la această vârstă?

Copilul dumneavoastră frecventează o grădiniță?

Ce tip de grădiniță frecventează copilul dumneavoastră?

De cât timp frecventează grădinița?

1-3 luni 4-6 luni 7-9 luni

STIMATE DOMNULE/ STIMATĂ DOAMNĂ

Vă rugăm să acordați un timp pentru a completa următorul chestionar. Vă rugăm să citiți cu atenție.

Nu există răspunsuri corecte sau greșite. Menționăm că rezultatele chestionarelor sunt folosite doar în scop de cercetare și se asigură confidențialitatea răspunsurilor.

În mod special mă interesează copilul dumneavoastră cu vârsta de 2-3 ani

Aveți un copil cu vârsta de:

Sunteți de acord cu frecventarea unei grădinițe la această vârstă?

Copilul dumneavoastră frecventează o grădiniță?

.

Bibliografie

Bacus, Anne, ( 2004), Copilul de la 1 an la 3 ani, Editura Teora

Bacus, Anne, ( 2004), Copilul de la 3 la 6 ani, Editura Teora

Barbu, H., (1998), Pedagogie preșcolară. Didactica., Editura Didactică și Pedagogică, București

Borțeanu, Silvia și colaboratorii, Curriculum pentru învățământul preșcolar, Prezentare și explicări, (2009 ), Editura Didactică Publishing House, București

Bonchiș, Elena, (1994), Copilul și copilăria, Editura Imprimeriei de Vest, Timișoara

Căpraru, E, Căpraru, H., (1988), Mama și copilul, Editura Medicală, București

Colceriu, Laura, ( 2010), Metodica predării activității instructiv educative în grădinițe

Crețu, Tinca, (2009), Psihologia vârstelor, Editura Polirom

Glava, Adina și Glava Cătălin, (2002), Introducere în pedagogia preșcolară, Editura Dacia, Cluj – Napoca

Golu, P.,Zlate, Mielu, (1994), Psihologia copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București

Golu, Mihai, (2000), Fundamentele psihologiei, Compendiu, Editura Fundatiei Romania de maine, Bucuresti

Ionescu, M., (2010), Repere fundamentale în învățarea și dezvoltarea timpurie a copilului de la naștere la 7 ani, Ediuta Vanemonde, București

Jeder, Daniela, Pedagogia invățământului primar și preșcolar, -Material suport de curs

Ministerul Educației și cercetării, Institutul de științe ale educației, ( 2005 ), Revista învățământul preșcolar, nr. 3-4

Ministerul Educației, cercetării și tineretului, Curriculum pentru învățămâtul preșcolar 3-6/7 ani, ( 2008 );

Neacșu, Ioan, (2010), Introducere în psihologia educației și dezvoltării, Editura Polirom

Osterrieth, P. (1976), Introducere în psihologia copilului, Editura Didactică și pedagogică, București

Popescu-Neveanu, Paul, (1978), Dicționar de psihologie, Editura Albatros

Schaffer, H. R. ( 2005), Introducere în psihologia copilului, Editura ASCR, Cluj

Schipor Doina –Maria, (2012) Psihologia vârstelor, note de curs

Slater, A., Bremmer, G. (2003), An introduction to developmental psychology, Blackwell Publishing, Oxford

Stan, Liliana, ( 2014 ), Pedagogia preșcolarității și școlarității mici, Editura Polirom, Iași

Tomescu, Maria, (2013), Studiu Evaluarea Stilurilor Parentale, Rovinari

Tomșa, Gh., Oprescu, N.,(2007), Bazele teoretice ale psihopedagogiei preșcolare, Editura V&I Integral, București

Ursula, Șchiopu, Emil Verza, (1997), Psihologia vârstelor, Editura Didactică și pedagogică;

Vlaicu, Claudia, ( 2011), Psihologia vârstelor, Editura Bibliotheca, Târgoviște

http://proiecte.pmu.ro/c/document_library/get_file?p_l_id=16980&folderId=21042&name=DLFE-2001.pdf

Importanta gradinitei in dezvoltarea copiilor

http://www.masterprof.ro/files/Eftimie/61752704-ghid-educatie-timpurie-copii-educatori.pdf

http://proiecte.pmu.ro/c/document_library/get_file?p_l_id=16980&folderId=21042&name=DLFE-2001.pdf