Cercetare Infractiunilor de Omor Posibilitati Si Limitele Expertizelor Judiciare In Cercetarea Infractiunilor DE Omor

CUPRINS

CAPITOLUL I 3

ASPECTE DE DREPT PENAL MATERIAL PRIVIND INFRACȚIUNILE CONTRA VIEȚII 3

1.Noțiuni introductive 3

2.Omorul 7

3.Omorul calificat 8

4.Omorul deosebit de grav 10

CAPITOLUL II 12

SCURTE APRECIERI PRIVIND CLASIFICAREA URMELOR 12

1.Noțiunea de urmă 12

2.Clasificarea urmelor 13

CAPITOLUL III 18

ELEMENTE DE DREPT PROCESUAL-PENAL REFERITOARE LA MIJLOACELE DE PROBĂ. CONSIDERAȚII GENERALE 19

CAPITOLUL IV 23

PARTICULARITĂȚILE CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI ÎN CAZUL INFRACȚUNILOR DE OMOR 24

1.În cazul omorului săvârșit prin împușcare 29

2.În cazul omorului produs cu arme albe și corpuri contondente 30

3.În cazul omorului produs prin otrăvire 32

4.În cazul omorului produs prin electrocutare și sub efectul temperaturilor înalte 33

CAPITOLUL V 34

GENURILE DE CONSTATĂRI TEHNICO- ȘTIINȚIFICE SAU EXPERTIZE CE POT FI DISPUSE ÎN CAUZĂ ȘI PROBLEMELE CE POT FI LĂMURITE CU AJUTORUL ACESTORA 34

1.Constatarea sau expertiza medico-legală 35

2.Constatarea tehnico-științifică sau expertiza dactiloscopică 38

3.Constatarea tehnico-științifică sau expertiza traseologică 40

4.Constatarea tehnico-științifică sau expertiza biocriminalistică 44

5.Constatarea tehnico-științifică sau expertiza balistică 46

6.Dispunerea constatărilor tehnico-științifice sau a expertizelor criminalistice 48

6.1.Analiza necesității și oportunității dispunerii uneia sau alteia dintre constatările tehnico-științifice ori a expertizelor criminalistice 49

6.2. Pregătirea materialelor ce urmează a fi supuse examinărilor 52

6.3.Formularea întrebărilor ce vor fi adresate specialiștilor sau experiențelor 53

6.4.Alegerea instituției sau experților ce urmează să efectueze lucrarea 54

6.5.Emiterea actului prin care se dispune efectuarea lucrării 55

7.Interpretarea și valorificarea concluziilor experților sau specialiștilor de către organele de urmărire penală 56

CAPITOLUL I

ASPECTE DE DREPT PENAL MATERIAL PRIVIND INFRACȚIUNILE CONTRA VIEȚII

1.Noțiuni introductive

Omul este singura ființă superioară din universul cunoscut, el creează valorile și le transmite generației viitoare, iar spiritul său continuu neobosit, tinde la perfecționare. Totodată omul, în exclusivitate , prin trăirea cu adevărat a tot ceea ce este bun , frumos și drept, se impune în plan etic și dă dovadă de personalitate, dominând impulsurile inferioare. Viața omului apare astfel ca valoare primară și absolută, indispensabilă manifestării în sine și, ceea ce este mai important, condiție a continuității biologice a grupului social. În această privință, încă în urmă cu două milenii, Titus Lucrețius afirma: ”Vitaque mancipio nulli datur, omnibus usu” (viața nu este proprietatea nimănui, ci uzufructul tuturor ), atrăgând astfel atenția asupra importanței valorii vieții persoanei sub aspectul succesiunii generațiilor și permanenței omului în lume.

Și totuși, deși nimeni nu contestă acest adevăr, realitatea ne arată că în societate s-au produs și continuă să se producă acte de suprimare cu vinovăție a vieții semenului. Ele ne par vădit contrastante cu prestigiul creator al omului și cu mândria pe care el o manifestă, fiind totodată de maximă periculozitate, datorită caracterului lor ireparabil ți incompatibil cu ordinea de drept.

Ocrotirea persoanelor împotriva actelor de violență care le pun viața în pericol viața, s-a impus încă din epocile cele mai îndepărtate.

În actualul Cod Penal, faptele incriminate, sub denumirea generică de „omucidere” constituie, din punct de vedere al calificării de grup, o subdiviziune în cadrul „infracțiunilor contra vieții, integrității corporale și sănătății” care, la rândul lor constituie o subdiviziune în complexul grupului de „infracțiuni contra persoanei”.

Infracțiunile de omucidere au ca specific atingerea pe care ele o aduc ființei omului, adică acelui atribut sintetic și fundamental al persoanei umane, atribut față de care nu poate exista persoana și față de care celelalte atribute ale persoanei (integritatea corporală, sănătate, libertate) pierd orice relevanță umană și socială. Gradul de pericol social pe care îl prezintă, deci faptele prin care se aduce atingere vieții este deosebit de ridicat, aceste fapte punând în primejdie nu numai securitatea fiecărei persoane, dar implicit și a întregii colectivități, fără respectul vieții persoanelor nefiind posibilă o liniștită conviețuire socială.

Infracțiunile de omucidere, aparținând aceleiași subgrupări, este firesc ca ele să prezinte unele aspecte comune:

Obiectul material . În afară de obiectul generic care este comun tuturor infracțiunilor contra persoanei, infracțiunile de omucidere au de asemenea în comun și obiectul lor juridic special, în sensul că toate contribuie la ocrotirea tuturor relațiilor sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare nu ar fi posibilă fără asigurarea respectului față de viața umană.

A ocroti viața oamenilor înseamnă deci a ocroti toate relațiile sociale normale și utile.

Obiectul material al infracțiunilor de omucidere este corpul unei persoane, corpul unui om în viață, fiindcă acțiunea de omucidere operează asupra celui ucis.

Subiect activ nemijlocit (autor) al acestor infracțiuni poate fi în general orice persoană; sunt însă și anumite cazuri în care legea cere un subiect activ determinat.

Subiect pasiv de asemenea poate fi orice persoană (om în viață) cu aceeași precizare că în anumite situații legea prevede un subiect pasiv determinat.

Latura obiectivă a acestor infracțiuni se realizează în majoritatea cazurilor printr-o acțiune (descărcarea unei arme, aplicarea unei lovituri, otrăvire, etc.), dar poate fi realizată și printr-o inacțiune (lipsirea unei persoane bolnave de îngrijirea necesară și datorată).

Latura subiectivă: omuciderea este incriminată în ambele forme de vinovăție, adică atât în cazul săvârșirii cu intenție, cât și în cazul săvârșirii din culpă.

Forme și modalități: omuciderea fiind o infracțiune comisivă (chiar atunci când este săvârșită prin omisiune) este susceptibilă de forme de activitate infracțională imperfectă (acte pregătitoare, tentativă).

De asemenea, datorită caracterului comisiv, omuciderea are numeroase modalități normative și de fapt

Deși faptele de omucidere adus atingere acelorași relații sociale, au sau sunt susceptibile de a avea ca rezultat moartea unei persoane, gradul de pericol social pe care îl prezintă fiecare faptă diferă după:

forma de vinovăție;

modul săvârșirii;

relațiile dintre făptuitor și victimă, etc.;

Aceste deosebiri se răsfrâng nu numai asupra sancțiunii, ci și asupra conținutului incriminărilor.

Astfel în Codul Penal român sunt prevăzute infracțiunile de:

omor (art.174);

omor calificat (art.175);

omor deosebit de grav (art.176);

uciderea din culpă (art.178).

Sunt de asemenea prevăzute pruncuciderea (art.177), precum și infracțiunea de determinarea și înlesnirea sinuciderii (art.179).

2.Omorul

Omorul este fapta care, cu intenție, ucide o altă persoană.

Pericolul social deosebit de grav pe care-l prezintă omuciderea în general atinge gradul cel mai ridicat în cazul infracțiunii de omor. Acest caracter al omorului a fost recunoscut de legiuirile penale din toate timpurile și în toate orânduirile sociale, omul fiind considerat ființă superioară, suprimarea vieții unei persoane constituind una din cele mai intolerabile infracțiuni, ceea ce explică severa sancționare prevăzută pentru această infracțiune în dispozițiile Codului penal.

Fapta de omor este incriminată prin dispoziția din art.174 în grupul infracțiunilor contra persoanei. Deși textul articolului 174 nu poartă ca denumire marginală expresia „omor simplu”, totuși această denumire marginală este implicit acceptată de Codul penal din moment ce în textele următoare sunt prezentate forme agravate ale omorului, „omor calificat” și „omor deosebit de grav”.

3.Omorul calificat

Deși fapta de omor privită schematic prezintă întotdeauna aceleași caracteristici – acțiunea de a ucide cu intenție o ființă omenească, acțiunea care are ca rezultat moartea victimei – în realizarea concretă poate prezenta diverse particularități, după cum în jurul faptei tipice (omorul simplu) se grupează, se alătură diferite elemente care, fără a schimba natura faptei, îi dau acesteia o coloratură diferită, sporindu-i vădit gradul de pericol social.

Legea prevede împrejurările care constituie elemente circumstanțiale în conținutul infracțiunii de omor, creând astfel anumite modalități normative agravante ale acestuia.

Aceste elemente circumstanțiale se alătura ca cerințe esențiale fie laturii obiective a infracțiunii, fie laturii subiective. Alteori, împrejurările agravante privesc subiectul activ și pasiv al infracțiunii ori relația ce există între cei doi subiecți.

Codul penal grupează aceste împrejurări care schimbă întotdeauna gradul generic de pericol social al infracțiunii de omor în două categorii de modalități normative ale omorului sub denumirile de:

omor calificat (art.175 din Codul penal);

omor deosebit de grav (art.176 din Codul penal);

Omorul calificat este fapta persoanei care săvârșește un omor în anumite împrejurări grave anumit prevăzute de lege. Această faptă reprezintă un grad de pericol social mai ridicat față de infracțiunea de omor simplu (art.174 C.pen.), ceea ce explică incriminarea sa prin dispozițiuni separate și sancționarea mai severă. Din punctul de vedere al conceptului, omorul calificat nu diferă deci de omorul simplu decât prin elementele circumstanțiale care indică un grad de pericol social mai ridicat. Aceste elemente circumstanțiale făcând parte din conținutul infracțiunii de omor calificat sunt în același timp elemente de caracterizare pentru această infracțiune.

Conform art.175 C.pen., constituie infracțiune de omor calificat „omorul săvârșit în vreuna din următoarele împrejurări:

cu premeditare;

din interes material;

asupra soțului sau unei rude apropiate;

profitând de starea de neputință a victimei de a se apăra;

prin mijloace ce pun în pericol viața mai multor persoane;

în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei;

pentru a se sustrage sau pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse;

pentru a înlesni sau ascunde săvârșirea altei infracțiuni;

în public.”

4.Omorul deosebit de grav

Omorul deosebit de grav este fapta persoanei care săvârșește un omor în împrejurări considerate de lege ca fiind „grave:

prin cruzimi;

asupra a două sau mai multe persoane;

de către o persoană care a mai săvârșit un omor;

pentru a săvârși sau ascunde săvârșirea unei tâlhării sau piraterii;

asupra unei femei gravide;

asupra unui magistrat, polițist, jandarm ori a unui militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora;

Variantă de tip a omorului, fapta de omor deosebit de grav prezintă, în mod firesc, un grad de pericol social corespunzător gravității sale, săvârșirea sa aducând atingeri nu numai relațiilor sociale ocrotite de lege prin incriminare faptelor de omor, ci și celor mai elementare sentimente de milă și omenie, relevând totodată revoltătoarea decădere morală a făptuitorului.

CAPITOLUL II

SCURTE APRECIERI PRIVIND CLASIFICAREA URMELOR

1.Noțiunea de urmă

Săvârșirea faptelor în general și de ci a faptelor prevăzute de legea penală are loc de cele mai multe ori prin contact fizic cu anumite entități aparținând mediului ambiant de la locul săvârșirii sau aflate întâmplător în acel loc. Acest contact lasă, în mod firesc, unele urme asupra locului săvârșirii sau asupra obiectelor aflate acolo în timpul săvârșirii faptei. Alteori la locul săvârșirii faptei au rămas ori au fost uitate unele obiecte aparținând făptuitorului sau lucruri fără valoare (fire de păr, bucăți de îmbrăcăminte, resturi de țigări), dar care pot avea legătură cu persoana sau persoanele care au participat la săvârșirea faptei.

Urma (lat. Orma),într-o accepție simplă reprezintă un semn concret lăsat de cineva sau ceva pe locul unde a trunde a trecut, a stat, etc.

În literatura de specialitate, noțiunea de urmă este prezentă în două accepțiuni:

una în sens larg;

alta în sens restrâns.

În sens larg, urmele sunt definite de unii autori ca „orice modificare materială intervenită în condițiile săvârșirii unei fapte penale, între faptă și modificarea produsă existând un raport de cauzalitate” și de alții ca „totalitatea elementelor materiale a căror formare este determinată de săvârșirea unei infracțiuni”.

În sens restrâns se înțelege „reprezentarea structurii exterioare a unui obiect, pe un alt obiect sau altă substanță”.

O definiție mai cuprinzătoare arată că prin urmă se înțelege „orice modificare produsă ca urmare a interacțiunii dintre făptuitor, mijloace folosite de acesta și elementele componente ale mediului unde își desfășoară activitatea infracțională, modificări care, examinate individual, pot conduce la:

stabilirea faptei;

identificarea făptuitorului;

identificarea mijloacelor folosite;

lămurirea împrejurărilor cauzei.”

2.Clasificarea urmelor

Clasificarea urmelor după diferite criterii are drept scop creșterea gradului de precizie și claritate al formulării concluziilor cercetărilor criminalistice în soluționarea cauzelor penale.

Din activitatea practică a organelor de poliție și ca urmare a cercetărilor efectuate a rezultat ca urmele pot fi clasificate după următoarele criterii:

a)după factorul creator de urme se disting următoarele grupe principale de urme:

Urme ale omului, care cuprind toate modificările rezultate atât din simplul contact al corpului omenesc cu elementele componente ale mediului, cât și din mișcările complexe ale acestuia, inițiate, deliberate și coordonate de activitatea cerebrală;

Urme ale animalelor. Din această categorie fac parte urme create de: copite, gheare, colți, aripi, păr, pene, produse biologice precum și cele sonore și de miros;

Urme ale vegetalelor, din care fac parte: urmele frunzelor, ramurilor, semințelor, produsele biologice de natură vegetală, precum și cele ale vegetalelor prelucrate;

Urme ale obiectelor, care cuprind totalitatea modificărilor produse la fața locului în timpul săvârșirii infracțiunii de prezența sau acțiunea obiectelor;

Urmele create de unele fenomene sunt cele ce apar ca urmare a incendiilor, exploziilor, catastrofelor;

b)după factorul primitor de urme, urmele se clasifică în:

Urme primite de om. În cazul acestora se au în vedere două situații distincte: una când corpul uman suportă contactul nemijlocit cu factorii de urme (glonț, cuțit, piatră, pumni, unghii, degete, dinți, explozii, etc.) și alta deosebit de complexă, atunci când contactul creator se realizează prin intermediul procesului de percepție – memorizare;

Urme primite de animale, care sunt modificări produse asupra corpului acestora prin intermediul unor instrumente, arme sau substanțe. Modificările pot consta în răniri, imprimări pe blana sau pe pielea animalului, intoxicații, împușcături, etc.;

Urme primite de vegetale, care constau în tăieturi, retezări, ruperi, smulgeri sau imprimări efectuate de diverse instrumente, unelte ori obiecte. De asemenea, din această categorie mai fac parte urmele imprimate pe suprafața plantelor de forma corpului unor persoane, animale, mijloace de transport sau obiecte;

Urme primite de obiecte. acestea constau în modificări apărute pe diferite obiecte în urma contactului lor cu unul dintre factorii creatori.

c)după esența lor, urmele se clasifică în:

Urme formă. Ele reprezintă modificările formei corpurilor primitoare ca rezultat al acțiunii factorilor creatori și sunt, în general, reproduceri ale construcției exterioare a unor corpuri și ale particularităților formei lor în masa corpurilor primitoare.

La rândul lor, urmele formă se subclasifică în funcție de procesul de mișcare în care s-au format ți de modificările aduse corpului primitor.

În raport de raportul de mișcare în care s-au format, se subdivid în:

Urme statice, care se formează atunci când cele două corpuri intră în contact prin apăsare sau tamponare, fără ca suprafețele să alunece între ele;

Urme dinamice, care se formează în procesul de alunecare a suprafețelor corpului creator și corpului primitor de urmă.

În raport cu modificările aduse corpului primitor, se subdivid în:

Urme de adâncime (denumite și urme în volum), care se formează prin modificarea în profunzime a formei obiectului primitor în locul de contact cu cel creator, ca urmare a comprimării substanței primului;

Urme de suprafață care apar ca rezultat al unor depuneri sau ridicări de substanță pe suprafața unor corpuri ce vin în contact cu altele, fără să schimbe forma corpului purtător.

Urme materie, ce cuprind produsele, substanțele sau particule de natură organică sau anorganică apărute în procesul săvârșirii unei infracțiuni, care prin compoziția și aspectul lor pot avea importanță criminalistică.

Urme poziționale. Această categorie de urme reprezintă schimbările pozițiilor inițiale ale corpurilor, obiectelor sau subansamblurilor acestora existente la locul unde s-a comis o infracțiune și care au legătură directă cu ea.

d)după mărime. În raport cu dimensiunile lor, urmele ce fac obiectul examinărilor criminalistice, se clasifică în două categorii:

Macrourme includ toate categoriile de urme formă și materie caracterizate prin dimensiuni suficient de mari pentru a putea fi percepute și examinate nemijlocit cu organele senzoriale umane. Aceste urme pot fi supuse unor prelucrări, examinări și analize chimice și fizice obișnuite, fără pericolul distrugerii complete a substanțelor.

Microurmele sunt acele urme formă sau materie, mici și foarte mici, create în procesul săvârșirii unei infracțiuni pentru a căror descoperire, ridicare și examinare sunt necesare mijloace tehnice de amplificare a posibilităților senzoriale umane ori utilizarea unor metode microanalitice.

e)după posibilitățile ce le oferă în procesul identificării. Din acest punct de vedere se clasifică în felul următor:

Urme care furnizează elemente pentru lămurirea diferitelor împrejurări ale săvârșirii infracțiunii. În această categorie se includ urme care, deși nu conțin elemente de identificare sau stabilire a apartenenței lor la gen, contribuie la determinarea naturii activităților desfășurate de făptuitor, a succesiunii duratei acestora, la explicarea diferitelor împrejurări negative, etc. Fac parte din această categorie urmele poziționale și cele „concepționale” (ex. "modus operandi”).

Urme care ajută la stabilirea apartenenței la gen. Acestor urme le este specifică insuficiența caracteristicilor individuale necesare procesului de identificare. Caracteristicile generale ale acestor urme permit delimitarea genului de factori creatori cărora le aparțin și prezintă o deosebită importanță pentru stabilirea cercului de suspecți.

Urme ce permit identificarea factorului creator. Fac parte din această grupă urmele care conțin un număr de caracteristici individuale suficiente pentru identificare (de exemplu, cele lăsate de mâini, de picioare, de buze, de îmbrăcăminte, de părțile rulante ale mijloacelor de transport, precum și urmele vocii și vorbirii).

CAPITOLUL III

ELEMENTE DE DREPT PROCESUAL-PENAL REFERITOARE LA MIJLOACELE DE PROBĂ. CONSIDERAȚII GENERALE

În literatura de specialitate, mijloacele de probă au fost definite ca fiind mijloace prin care se administrează probele.

Noțiunea de mijloc de probă este folosită în numeroase accepțiuni. Astfel, în sens larg, sunt incluse în mijloacele de probă atât proba propriu-zisă, cât și izvorul probei. Dar proba și mijlocul de probă sunt două categorii distincte și, prin urmare, o împrejurare de fapt ce duce la o concluzie de vinovăție sau nevinovăție nu poate să fie și nu trebuie confundată niciodată cu mijlocul prin care împrejurarea respectivă este cunoscută sau demonstrată.

Mijloacele de probă sunt realități extraprocesuale, care capătă caracter de categorie juridică procesuală prin reglementarea folosirii lor în cadrul procesului penal. Funcțiile mijlocului de probă este aceea de a da în vileag elementele de fapt care constituie probe.

În raport cu obiectul probațiunii, mijloacele de probă trebuie să contribuie la:

stabilirea tuturor elementelor ce formează elementul material al infracțiunii;

elucidarea tuturor împrejurărilor din care rezultă vinovăția sau nevinovăția învinuitului sau inculpatului;

evidențierea circumstanțelor care agravează ori atenuează vinovăția învinuitului sau inculpatului;

determinarea consecințelor infracțiunii, atât pentru asigurarea unei încadrări juridice corespunzătoare a faptei, cât și pentru stabilirea despăgubirilor ce vor fi acordate persoanei vătămate;

obținerea unor date referitoare la făptuitor – cunoașterea învinuitului sau inculpatului, lămurirea mobilului și scopului faptei comise, atitudinea infractorului după săvârșirea faptei comise, gradul de cultură, trăsăturile de ordin psihocomportamental ș.a. – necesare la stabilirea și dozarea pedepsei;

stabilirea factorilor care au generat, înlesnit sau favorizat săvârșirea infracțiunii, în vederea luării măsurilor de prevenire .

Codul de procedură penală al României, în art.64, enumeră ca mijloace de probă: declarațiile învinuitului sau inculpatului, declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente declarațiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările medico-legale și expertizele.

În literatura de specialitatese subliniază că, deși nu sunt enumerate expres în legea procesuală penală ca mijloace de probă, ci ca procedee probatorii, cercetarea la fața locului, constatarea infracțiunii flagrante, reconstituirea, procesele-verbale prin care se materializează rezultatul acestor activități de urmărire penală sunt mijloace de probă. În mod similar se pune problema și în cazul martorilor asistenți, interpreților, comisiei rogatorii și delegării.

Deci mijloacele de probă pot fi clasificate ca:

a) Mijloacele de probă orale:

declarațiile învinuitului sau ale inculpatului;

declarațiile părții vătămate, părții civile și al părții responsabile civilmente;

declarațiile martorilor;

confruntarea;

prezentarea pentru recunoaștere.

b) Mijloacele de probă scrise;

c) Mijloacele materiale de probă:

obiecte ce conțin sau poartă urmele infracțiunii;

obiectele folosite sau care au fost destinate să servească la săvârșirea unei fapte de natură penală;

obiecte-produs al activității infracționale;

orice alte obiecte care pot contribui la aflarea adevărului în cauză.

d) Mijloace de probă tehnice:

constatarea tehnico-științifică și medico-legală;

expertizele.

e) Mijloacele auxiliare de probă și procedee de probațiune:

cercetarea la fața locului;

constatarea infracțiunii flagrante;

percheziția;

ridicarea de obiecte și înscrisuri;

reconstituirea;

martorii asistenți;

folosirea interpreților;

comisia rogatorie;

delegarea.

Enumerarea din art.64 C.pr.pen. a mijloacelor de probă nu este nici limitativă (care exclude alte mijloace de probă), nici exemplificativă (care admite și alte mijloace), ci completă, adică cuprinde toate mijloacele de probă posibile.

CAPITOLUL IV

PARTICULARITĂȚILE CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI ÎN CAZUL INFRACȚUNILOR DE OMOR

Cercetarea la fața locului se înscrie printre activitățile de bază ce contribuie în mod substanțial la aflarea adevărului în cauză, de ea depinzând lămurirea problemelor referitoare la faptele și împrejurările acesteia, inclusiv cu privire la persoana făptuitorului.

În cazul infracțiunilor contra vieții, în noțiunea de „loc al faptei” trebuie să fie incluse:

locul unde a fost descoperit cadavrul, părțile din cadavru sau schelete;

căile de acces spre acel loc;

locul în care infractorii și-au desfășurat activitatea ilicită;

itinerariile parcurse de victimă pentru a scăpa de agresiune ori pentru a solicita ajutor;

itinerariile folosite de către infractori pentru transportarea cadavrului în condițiile în care omorul a fost disimulat în altă formă de moarte violentă;

locul unde a survenit moartea victimei, în situația în care aceasta nu coincide cu locul agresiunii.

Echipa care se deplasează la fața locului în asemenea cazuri, este compusă din procuror, medicul legist, șeful poliției județene sau unul din locțiitorii acestuia, ofițeri de la formațiunea de poliție criminală, de la formațiunea criminalistică și însoțitorul cu câinele de urmărire.

Odată ajunse la fața locului, organele de urmărire penală, cu ajutorul medicului legist, trebuie să verifice dacă victima mai este în viață, și, în caz afirmativ, să ia măsura transportării acesteia la cea mai apropiată unitate medicală.

Prin intermediul persoanelor care au descoperit cadavrul, a rudelor victimei, trebuie să culeagă date referitoare la cine, când, în ce împrejurări a descoperit cadavrul, dacă identitatea cadavrului este cunoscută, dacă există martori oculari ai infracțiunii sau persoane care pot da relații în legătură cu infracțiunea, dacă în câmpul infracțiunii s-au produs modificări, în ce constau acestea și cine le-a făcut.

Activitatea imediat următoare este orientarea de ansamblu asupra locului săvârșirii infracțiunii sau a locului unde a fost descoperit cadavrul, stabilindu-se poziția cadavrului, împrejurimile acestuia, efectuându-se fotografiile de orientare, schiței și ale cadavrului.

Investigarea în faza dinamică a locului faptei este cea mai completă etapă, la ea participând toți membrii echipei. Cercetarea va începe de la cadavru, fiind examinat mai întâi corpul acestuia, precum și locul de sub cadavru, după care se va continua cu porțiunea de teren din jurul victimei,lărgindu-se treptat raza locului cercetat până la o depărtare unde nu se mai poate conta pe găsirea de urme sau obiecte care să aibă valoare pentru cauză.

Această ordine diferă în funcție de particularitățile locului unde a fost săvârșită fapta sau unde a fost descoperit cadavrul, de natura mijloacelor folosite la săvârșirea infracțiunii. Astfel, în unele cazuri, este mai indicat a se începe examinarea terenului din jur, apoi se cercetează terenul prin aproprierea treptată de cadavru, terminându-se cu examinarea cadavrului și a porțiunii de sub acesta.

Procedând la cercetarea la fața locului, va trebui să se acorde atenție locului și poziției în care se află cadavrul: poziția cadavrului față de alte obiecte din jur, poziția capului, brațelor, mâinilor și picioarelor, existența sau lipsa îmbrăcăminții și poziția acesteia. Trebuie stabilită de asemenea, existența unor urme de târâre a cadavrului, urme de picioare, mâini, unghii, urme ale hainelor. Urmele existente lângă cadavru, coroborate cu poziția în care se află aceasta, pot oferi concluzii valoroase privind raportul dinamic agresor-victimă, privind faptul că dacă agresiunea s-a produs în acel loc ori în altă parte și cadavrul a fost transportat ulterior în locul în care a fost găsit.

Cu ocazia examinării cadavrului, în afară de datele generale privind locul unde a fost descoperit, poziția, sexul, vârsta, talia, hainele și încălțămintea, constituția fizică a cadavrului, semne particulare, prezența fenomenelor cadaverice, o atenție deosebită trebuie acordată stabilirii și descrierii leziunilor pe care le prezintă. Astfel, cu privire la leziuni trebuie să se urmărească:

numărul;

locul unde se află;

forma;

dimensiunile;

natura acțiunii prin care au fost produse.

Examinarea cadavrului și a garderobei acestuia, trebuie să ducă la descoperirea diferitelor urme, acordându-se atenție în mod deosebit urmelor materiale, praf, noroi, vopsea, sânge, spută, spermă, fire de păr, etc. Mâinile și orificiile naturale ale cadavrului oferă multiple posibilități de descoperire a diferitelor urme cu valoare pentru cauză. Astfel, în mâinile cadavrului, sub unghii, pot fi descoperite fire de păr, urme histologice, urme de sânge, fire desprinse de la infractor sau din îmbrăcămintea acestuia. În gură pot fi descoperite obiecte care au folosit la sufocarea victimei.

În caz de moarte a cărei cauză nu se cunoaște ori este suspectă, ca și în cazul descoperirii de cadavre a căror identitate nu este cunoscută, trebuie să se solicite medicul legist să recolteze probele biologice necesare analizelor de laborator, depozitul subunghial, probe de salivă necesare stabilirii grupei sanguine.

De menționat că examinarea cadavrului se realizează la fața locului numai în măsura în care aceasta este posibilă, având în vedere că nu se va putea proceda la dezbrăcarea cadavrului. Dezbrăcarea cadavrului și examinarea lui minuțioasă urmează să se realizeze la locul unde se efectuează necropsia.

După examinarea cadavrului și a garderobei acestuia, după fixarea și ridicarea urmelor descoperite cu această ocazie, se procedează la examinarea porțiunii de parchet, dușumea, sol de sub cadavru și din împrejurările sale, întrucât oferă posibilități multiple de descoperire a urmelor și mijloacelor materiale de probă.

Examinând terenul din jurul cadavrului, trebuie să acorde atenție deosebită modului în care sunt dispuse diferite urme și mijloace materiale de probă. Atenție deosebită trebuie acordată obiectelor care ar fi putut fi folosite pentru provocarea leziunilor pe care pot fi puse în evidență urme materiale.

Urmele și mijloacele materiale de probă care se caută, locurile în care se caută, modul de examinare diferă de la speță la speță, în raport de natura locului faptei, mijloacele și metodele folosite la săvârșirea omorului, natura și poziția leziunilor descoperite pe cadavru.

1.În cazul omorului săvârșit prin împușcare

Dacă pe cadavru au fost constatate leziuni provocate prin împușcare, trebuie căutată arma cu care s-a tras, tuburile și gloanțele.

În căutarea armei, trebuie să fie examinate amănunțit atât locul unde s-a găsit victima, cât și cel în care se află urmele lăsate de făptuitor, precum și căile de acces. Armele de foc se mai pot găsi în fântâni, haznale, ape curgătoare, îngropate în pământ, ascunse în diverse obiecte, etc;

La fața locului pot fi descoperite de asemenea și tuburile trase, acestea căutându-se începând cu zona unde se presupune că a stat cel care a tras. Căutarea tuburilor trase se efectuează în urma studierii numărului, aspectului și formei leziunilor create pe trupul victimei. De asemenea este necesar să se stabilească distanța și direcția de tragere și apoi să se caute tuburile trase în zona respectivă.

Proiectilele pot fi descoperite:

pe podeaua încăperii sau înfipte în ea, în tavan sau în pereți, în tocul ușii sau ferestrelor, în mobilă, etc;

în iarbă, pe sau în pământ, în îmbrăcămintea victimei;

în cadavru sau înfipte în obiectele din jur (pomi, garduri, saltele, etc.);

în corpuri de animale, în vehicule, ș.a.m.d.

Urmele secundare ale împușcăturii pot fi descoperite pe mâna trăgătorului, uneori pe alte regiuni ale corpului, sau pe îmbrăcămintea acestuia.

Locurile unde se află aceste arme depind de modul cum s-a efectuat tragerea – cu mâna întinsă ori lipită de corp, din buzunar, prin haină, etc.

2.În cazul omorului produs cu arme albe și corpuri contondente

Omorurile săvârșite cu arme albe se clasifică în mai multe categorii:

obiecte înțepătoare – tăioase;

obiecte despicătoare.

Leziunile produse de obiectele tăioase pot fi situate în orice regiune a corpului, lungimea lor fiind în funcție de distanța parcursă de lama obiectului pe suprafața corpului victimei. Plaga prezintă marginile netede cu formă liniară semicirculară sau în unghiuri, adâncimea rănii depinzând de rezistența țesutului și de forța loviturii.

La locul faptei, urmele de sânge specifice omorului săvârșit cu obiecte tăioase apar sub formă de împroșcare, în cazul plăgilor arteriale, fie sub formă de bălți, la plăgile venoase.

Leziunile produse de obiecte înțepătoare sau înțepător-tăioase (cuțit cu vârf ascuțit, baionetă, foarfeci, etc.), au o formă apropiată de obiectul vulnerant. Lungimea plăgii se raportează la gradul de înclinație dintre lama obiectului și suprafața penetrată, practic aflându-se în fața unei acțiuni concomitente de perforare și tăiere.

Leziunile produse de obiecte despicătoare (topoare, barde etc.), se prezintă ca plăgi tăiate sau zdrobite, dacă lama nu este ascuțită. Lungimea rănii depinde de lungimea lamei obiectului și de unghiul de înclinare. În majoritatea cazurilor, leziunile sunt produse la nivelul capului.

Leziunile provocate cu obiecte contondente se prezintă sub forma unor plăgi plesnite sau zdrobite și reflectă destul de bine forma suprafeței agentului vulnerant pe oasele plate, îndeosebi cu cutia craniană, datorită fracturii osului. În cazul în care obiectul contondent are dimensiuni mai mari de 4 cm, este dificil de stabilit forma obiectului vulnerant.

Odată descoperite asemenea obiecte – corpuri contondente, cuțite, topoare, alte instrumente – este necesar să se noteze natura, poziția lor față de cadavru și alte obiecte stabile din jur, starea în care se află, urmele pe care le poartă, pentru a fi consemnate în procesul-verbal de cercetare la fața locului.

3.În cazul omorului produs prin otrăvire

Ca și în cazul omorului săvârșit prin împușcare, uciderea prin otrăvire sau intoxicare acută, cunoscută și sub denumirea de moarte violentă prin agenți chimici, este relativ rar întâlnită în practica de specialitate sub formă de omucidere, fiind frecvent consecința unor accidente sau sinucideri.

La fața locului trebuie căutate sticle, pahare, tacâmuri, resturi de alimente, de hârtie și rufele murdare, vomismentele, materii fecale care pot purta urmele vreunei substanțe toxice. Aceste obiecte se ridică cu grijă, se împachetează și sigilează, chiar dacă în aparență sunt curate, întrucât numai analiza de laborator poate stabili cu certitudine dacă prezintă sau nu urme de substanțe toxice. Căutarea unor asemenea obiecte este necesară și în caz de moarte suspectă, când pe cadavru nu se constată existența vreunei leziuni produse prin intoxicație, întrucât este cunoscut faptul că nu întotdeauna ingerarea de substanțe toxice lasă urme la exteriorul cadavrului. Aceasta se impune cu stringență în cazul când cadavrul nu prezintă leziuni.

În cazul intoxicațiilor cu monoxid de carbon se va verifica starea instalației de gaze, buteliilor, furtunurilor de racordare, mașinilor care funcționează pe bază de gaze și sobele.

Investigarea morții prin otrăvire va avea drept obiect stabilirea faptului că decesul s-a datorat sau nu intoxicării acute, a tipului de substanță toxică și a cantității care a pătruns în organism. De asemenea, trebuie stabilite data intoxicării, forma de procurare și persoanele care au favorizat obținerea acesteia.

4.În cazul omorului produs prin electrocutare și sub efectul temperaturilor înalte

În situația în care cadavrul prezintă arsuri sau leziuni produse prin electrocutare ori ca urmare a acțiunii focului, trebuie căutate urmele focului, trebuie examinată starea instalațiilor electrice, existența sau lipsa obiectelor de uz casnic care funcționează pe bază de curent electric, starea acestora, dacă sunt racordate la rețea, etc.

CAPITOLUL V

GENURILE DE CONSTATĂRI TEHNICO- ȘTIINȚIFICE SAU EXPERTIZE CE POT FI DISPUSE ÎN CAUZĂ ȘI PROBLEMELE CE POT FI LĂMURITE CU AJUTORUL ACESTORA

Pentru elucidarea problemelor cauzei în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală a României, unde sunt prevăzute ca obligatorii unele constatări ori expertize, și recomandările practicienilor, în cazul infracțiunilor contra vieții se efectuează, în parte, următoarele genuri de constatări tehnico – științifice sau expertize:

constatarea tehnico-științifică sau expertiza dactiloscopică;

constatarea tehnico-științifică sau expertiza traseologică;

constatarea tehnico-științifică sau expertiza biocriminalistică;

constatarea tehnico-științifică sau expertiza balistică.

1.Constatarea sau expertiza medico-legală

Se efectuează în cazurile de moarte violentă, suspectă, a cărei cauză nu se cunoaște și în care nu s-a întocmit raport medico-legal.

Pentru a afla adevărul în cauză, organele de urmărire penală au datoria să asigure medicului legist atât în faza inițială, cât și pe parcursul efectuării lucrării, toate materialele și datele de care are nevoie pentru efectuarea unei lucrări de calitate.

Acest gen de expertiză sau constatare se efectuează prin unitățile de medicină legală subordonate Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici”.

Constatarea medico-legală răspunde, în mod diferit, în raport cu agenții traumatici ce au acționat asupra victimei la problematica ce trebuie rezolvată.

Astfel în cazul morții violente prin traumatisme mecanice medicul legist va fi solicitat să lămurească:

felul morții;

leziunea sau leziunile cauzatoare de moarte;

efectele leziunii cauzatoare de moarte asupra organismului;

cauza imediată a morții;

mecanismul de producere a leziunilor – cu precizarea agentului vulnerant, a legăturii de cauzalitate între traumatism și efectele sale.

În cazul unor mecanisme complexe de producere a leziunilor, medicul legist trebuie să se pronunțe asupra ponderii fiecăruia în tanatogeneză; în mod similar în cazul stabilirii unor complicații – cauzalități secundare – se impune determinarea legăturii cauzale dintre acestea și traumatismul inițial.

La moartea produsă prin armele de foc sau suspectată de a fi produsă cu asemenea mijloace, constatarea medico-legală se va axa pe lămurirea unor probleme de genul:

dacă leziunea este produsă sau nu prin arme de foc;

orificiul de intrare și de ieșire;

diagnosticul leziunilor produse prin arma de foc față de leziunile produse de alți agenți traumatici;

caracterul vital sau post-mortal al rănii împușcate;

legătura cauzală dintre leziunile constatate și producerea morții;

posibilitatea autoproducerii leziunilor – în condițiile date – pentru diferențierea omorului de sinucidere;

distanța și direcția din care s-a tras;

arma din care s-a tras ș.a.

În cazul morții produse prin traumatisme chimice, constatarea sau expertiza medico-legală este chemată să răspundă la o serie de întrebări ca:

dacă moartea s-a datorat sau nu unei otrăviri;

care este natura, cantitatea și calea de pătrundere în organism a substanței toxice – inclusiv forma și condițiile în care aceasta a fost ingerată;

data aproximativă a ingerării toxicului;

mijloace prin care a putut procura substanța otrăvitoare, având în vedere natura ei – medicament, substanțe folosite în anumite ramuri industriale sau utilizate în scop casnic etc.

Problemele se pun în mod asemănător ți la moartea produsă prin agenți biologici – moartea produsă prin veninuri, insecte, toxiinfecțiile alimentare, intoxicațiile cu ciuperci.

Variantă a expertizei medico-legale, expertiza psihiatrică se impune a fi dispusă (art.117 C.pr.pen.) atunci când organele de urmărire penală au îndoieli cu privire la starea psihică a învinuitului sau inculpatului și îndeosebi în cazul infracțiunilor de omor deosebit de grav și pruncucidere.

Amintim aici și expertiza stării de intoxicație alcoolică – tot ca varietate a expertizei medico-legale – menită să stabilească dacă, în momentul comiterii faptei, autorul era în stare de ebrietate, gradul de intoxicație alcoolică în sânge etc.

2.Constatarea tehnico-științifică sau expertiza dactiloscopică

Acest gen de constatare tehnico-științifică sau expertiză are drept scop identificarea unei persoane cu ajutorul amprentelor digitale.

Într-un sens mai larg, dactiloscopia se ocupă cu examinarea urmelor digitale palmare, plantare, pentru identificarea degetului, palmei, tălpii care le-au creat, cu ajutorul detaliilor desenului papilar.

După unii autori, constatarea tehnico-științifică sau expertiza dactiloscopică poate avea ca obiect și stabilirea faptului dacă amprentele de la cadavru și amprentele presupuselor rude ale acestuia conțin dermatoglife caracteristice care să confirme rudenia.

Dacă expertului i se pune la dispoziție numai urma, acesta poate stabili cu destulă precizie, mâna de la care provine (dreapta sau stânga), tipul de desen papilar, dacă conține suficiente elemente de individualizare, vechimea și modul de formare. Dacă urma s-a format în condiții bune, pot fi desprinse unele date referitoare la vârsta și talia individului, la starea de îngrijire a mâinilor. Totodată, se poate proceda la analiza fizică-chimică a substanțelor conținute în urmă.

În cazul în care i se prezintă expertului atât urma cât și modelul de comparație, trebuie să i se solicite să stabilească dacă urma ridicată cu ocazia cercetării locului faptei și amprenta prezentate sunt sau nu create de aceeași persoană.

Urmele de picioare ridicate de la fața locului pot face obiectul constatării tehnico-științifice dactiloscopice sau traseologice. Nu se ridică nici un fel de probleme atunci când se prezintă și persoana bănuită de comiterea omorului, sarcina expertizei sarcina expertizei fiind aceea de a stabili dacă urma descoperită la fața locului și modelele pentru comparație au fost create sau nu de aceeași persoană.

Dacă expertului i se prezintă doar urma poate fi solicitat să răspundă la o serie de întrebări ca:

natura urmei prezentată spre examinare;

dacă urma plantară prezintă suficiente elemente individuale de identificare;

piciorul de la care provine urma;

mecanismul de formare, substanța cu care a fost creată și vechimea urmei;

direcția de mers a persoanei care a creat urma;

sexul, greutatea aproximativă și vârsta persoanei care a creat urma plantară, eventual, particularitățile anatomo- patologice ale persoanei respective.

3.Constatarea tehnico-științifică sau expertiza traseologică

Acest gen de constatare tehnico-științifică sau expertiză se ocupă cu studierea urmelor ca impresiuni ale structurii exterioare ale obiectelor, ca resturi detașate din obiect ori ca modificări produse de fenomene, în vederea identificării persoanei sau obiectului creator, a lămuririi împrejurărilor legate de formarea acestor urme și aflarea adevărului.

În cadrul laboratoarelor criminalistice centrale și teritoriale se execută examinări care permit reconstituirea întregului după elementele sale componente, identificarea instrumentelor după urmele create la fața locului, urmele create de mijloacele de transport, ș.a.

Astfel, în cazul urmelor de picioare, specialistul sau expertul va fi solicitat să răspundă la o serie de întrebări cum ar fi :

dacă urmele plantare descoperite la fața locului au fost create sau nu de o anumită persoană;

dacă urmele de încălțăminte provin sau nu de la încălțămintea ridicată de la o anumită persoană;

cărui tip aparține încălțămintea ale cărei urme s-au descoperit și ce particularități prezintă;

cum s-a mișcat persoana care a lăsat urmele – încet, repede, în fugă;

în ce direcție s-a deplasat;

ce concluzii se pot trage din urmele de picioare descoperite, privind particularitățile persoanei pe care le-au creat, precum și starea ei – înălțime, sex, maniera de mers, concordanța dintre încălțăminte și dimensiunea piciorului.

Deși urmele de buze se găsesc destul de rar la locul săvârșirii infracțiunii, totuși, nu este exclus ca urmele de buze să fie descoperite pe alimente, pe obiecte de sticlă sau pe porțelan ș.a.

Pornind de la faptul că desenele coriale sunt unice la o persoană, în prezent este unanim acceptată ideea potrivit căreia urmele de buze pot duce cu certitudine la identificarea unei persoane în aceeași măsură ca și urmele desenului papilar.

Printre problemele ce pot fi rezolvate prin expertiza urmelor de buze amintim:

dacă obiectul ridicat de la fața locului prezintă sau nu urme de buze și natura acestora;

dacă urmele de buze au fost formate de una sau mai multe persoane și dacă prezintă suficiente elemente caracteristice de identificare;

dacă urmele au fost create de buza superioară sau inferioară și eventualele malformații congenitale – „buza de iepure”, „gura de lup” și „macrostomia” – sau patologice pe care le prezintă persoana ce a creat urmele;

sexul, vârsta aproximativă și tipul antropologic al persoanei;

mecanismul de formare a urmelor, particulele adiacente ce se găsesc în urmele de buze, eventual, vechimea lor;

grupa sanguină a persoanei care a creat urme de buze și dacă aceasta coincide cu modelul pentru comparație ș.a.

Pentru identificarea persoanelor care au creat urme de dinți, urechi, nas sau alte părți ale feței sau corpului uman, organele de urmărire penală pot recurge la concursul specialiștilor pentru a elucida una sau mai multe probleme ca:

dacă urmele descoperite la fața locului au fost create de un corp uman și, în caz afirmativ, de care parte a acestuia – ureche, nas, bărbie, coate, genunchi etc;

dacă urma de dinți a fost creată de dantura umană și care sunt caracteristicile danturii persoanei care a creat urma;

dacă urma a fost creată de una sau mai multe persoane și dacă prezintă sau nu urme de identificare;

tipul antropologic al persoanei care a creat urme, iar în cazul urmelor de dinți, dacă dentiția creatoare de urme a suferit tratament stomatologic ș.a.

Mai amintim în cadrul constatării tehnico-științifice sau expertizei traseologice și expertiza nodurilor și legăturilor în cazul în care victima a fost legată cu sfori, sârme, șireturi, curele de piele etc;

Specialistul va fi solicitat să lămurească probleme de genul:

dacă nodul sau legătura au fost executate de o persoană ce posedă deprinderi specifice practicării unei profesii sau meserii și, în caz afirmativ, care este meseria sau profesia probabilă a acestuia;

caracteristicile individuale ale legăturii sau nodului;

poziția făptuitorului în momentul efectuării nodului sau legăturii, respectiv poziția victimei în momentul legării;

dacă legătura sau nodul în litigiu ar fi putut fi executat de către persoana de la care s-au obținut modelele de comparație.

4.Constatarea tehnico-științifică sau expertiza biocriminalistică

Expertiza biocriminalistică este una dintre cele mai importante expertize judiciare efectuate în cazul omuciderilor.

Acest gen de expertiză are ca obiect identificarea directă sau indirectă a autorului infracțiunii, prin cercetarea tuturor elementelor de ordin biologic descoperite la locul faptei, pe obiectul corp delict ș.a.

În cazul urmelor de sânge, expertiza biocriminalistică poate rezolva o serie de probleme, astfel:

când se prezintă numai urma:

dacă urma este sau nu de sânge; în caz afirmativ, dacă sângele este de natură umană sau animală;

grupa sanguină și sexul persoanei de la care provine urma și, în cazul pruncuciderii, RH-ul;

regiunea anatomică de unde provine sângele;

starea de sănătate a persoanei;

vechimea urmelor;

care era poziția corpului persoanei în momentul în care a sângerat;

dacă sângele conține impurități și natura acestora.

când se prezintă urma de sânge și modelele pentru comparație

dacă urma de sânge ridicată de la locul unde s-a produs infracțiunea are aceeași grupă, eventual subgrupă sanguină cu sângele prelevat pentru comparație;

dacă există alte indicii de asemănare între urmă și proba de sânge;

Expertiza biocrimnalistică a urmelor de salivă poate elucida probleme de genul:

dacă pe obiectul ridicat de la locul faptei se găsesc sau nu urme de salivă, dacă saliva este de natură umană, precum și caracterul secretor sau nesecretor al persoanei de la care provine;

grupa sanguină a persoanei de la care provin urmele și indiciile ce atestă starea de sănătate a persoanei, mediul profesional, tratamente medicamentoase urmate, inclusiv unele vicii.

La urmele de spermă se ridică, în general, aceleași probleme, respectiv:

natura acestora;

grupa sanguină a persoanei de la care provin;

vechimea aproximativă a urmelor;

dacă persoana care a creat urmele suferă de vreo boală venerică ori altă afecțiune de natură patologică.

În sfârșit, în cazul firelor de păr, problematica expertizei se referă la :

natura firului de păr;

zona corpului de unde provine;

modul de detașare a firului de păr;

timpul aproximativ scurs de când a fost tăiat firul de păr;

vârsta aproximativă a persoanei de la care provine firul de păr în litigiu;

dacă firul de păr prezintă aceleași caracteristici cu firul de păr model de comparație ș.a.

De remarcat faptul că, în afara expertizei biocriminalistice, în legătură cu firul de păr se pot efectua și expertize fizico-chimice – prin microscopie electronică, prin activare cu neutroni și prin spectrofotometrie în absorbție atomică.

5.Constatarea tehnico-științifică sau expertiza balistică

Acest gen de constatare tehnico-științifică sau expertiză vizează două direcții principale:

pe de o parte, identificarea sau stabilirea categoriei armei cu care s-a tras, după urmele lăsate de tub sau de glonț;

pe de altă parte, studierea urmelor principale și secundare existente pe îmbrăcămintea victimei, în scopul stabilirii direcției și distanței de la care s-a tras.

Când expertului i se prezintă arma, urmele principale ale împușcăturii și obiectele purtătoare i se va solicita să răspundă la următoarele întrebări:

care sunt tipul, modelul și seria armei;

care este starea tehnică a armei;

dacă arma cuprinde piese neoriginale;

dacă arma poate declanșa o împușcătură fără să se acționeze pe trăgaci și în ce condiții;

dacă tuburile găsite la fața locului sau în corpul victimei au fost trase cu aceeași armă;

care a fost orificiul de intrare și de ieșire a glonțului;

care este direcția din care s-a tras, numărul și ordinea împușcăturilor;

care este vechimea aproximativă a împușcăturii;

dacă pe mâinile sau pe hainele victimei sau ale suspectului există urme lăsate prin acțiunea factorilor suplimentari ai împușcăturii și ce fel de urme ș.a.

Când se prezintă urma și metodele pentru comparație, expertului i se va solicita să răspundă la următoarele întrebări:

dacă tubul descoperit la fața locului a fost tras cu arma cu care s-au executat modelele pentru comparație;

dacă alicele sau burele descoperite la fața locului au aceeași compoziție cu modelele ridicate de la suspecți.

6.Dispunerea constatărilor tehnico-științifice sau a expertizelor criminalistice

In principiu, dispunerea constatarilor tehnico-stiintifice ori a expertizelor criminalistice presupune aceleasi activitati pregatitoare iar efectuarea lor, aceleasi metode, procedee si tehnici de lucru.

Pregatirea in vederea dispunerii constatarilor sau expertizelor de acest gen, impune desfasurarea unor activitati dintre care amintim:

1.Analiza necesitatii si oportunitatii dispunerii uneia sau alteia dintre constatarile tehnico-stiintifice ori a expertizelor criminalistice;

2.Pregatirea materialelor ce urmeaza a fi supuse examinarilor;

3.Formularea intrebarilor ce vor fi adresate specialistilor sau expertilor;

4.Alegerea institutiei sau expertilor ce urmeaza sa efectueze lucrarea;

5.Intocmirea actului procedural de dispunere a constatarii tehnico-stiintifice ori a expertizei criminalistice.

Sa le analizam succint pe fiecare.

6.1.Analiza necesității și oportunității dispunerii uneia sau alteia dintre constatările tehnico-științifice ori a expertizelor criminalistice

Cu prilejul efectuării la fașa locului, dar și a altor activități de urmărire penală – constatarea infracțiunii flagrante, percheziția, verificarea și ridicarea de obiecte și înscrisuri etc. – se ridică de la fața locului, ori de la domiciliul persoanelor suspecte diverse urme și mijloace materiale de probă. Dar atâta vreme cât urmele și mijloacele materiale de probă nu au fost analizate, interpretate și valorificate, nu au valoare în cauză, neputând contribui la clarificarea diferitelor aspecte ale cauzei.

În vederea dispunerii expertizei ori constatării tehnico-științifice, organele de urmărire penală trebuie să procedeze la o analiză temeinică a necesității și utilității acestora, spre a nu recurge la concursul specialiștilor decât atunci când pot contribui la lămurirea unor fapte sau stări de fapt care prezintă importanță în cauză, respectiv pentru aflarea adevărului. Această problemă se pune întrucât efectuarea altor activități ca: ascultarea martorilor, învinuiților, părții vătămate, reconstituirii, confruntării etc., ar aduce la evitarea dispunerii de expertize sau constatări tehnico-științifice.

Codul de procedură penală, în art.112 al.1, prevede că dispunerea constatărilor tehnico-științifice se face numai dacă este îndeplinită una din următoarele condiții, și anume:

să existe pericolul de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt;

să fie necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurările cauzei.

Prin pericolul de dispariție a unor mijloace de probă se înțelege nu numai primejdia distrugerii intenționate sau neintenționate în forma sau substanța sau a unui mijloc de probă, nu numai posibilitatea înlăturării lui din câmpul infracțiunii și sustragerea acestuia examinării, ci și situațiile când mijloacele de probă, subzistând în materialitatea lor, pot suferi modificări care să le altereze însușirile ce le individualizează, menite să la facă improprii cercetării prin mijloace științifice adecvate.

Prin pericol de schimbare a unor situații de fapt se înțelege posibilitatea intervenirii, ulterior săvârșirii infracțiunii, a oricăror elemente ce ar putea modifica aspecte semnificative în configurația locului faptei, în raport de felul cum acesta se prezintă în momentul părăsirii lui de către infractor și care ar duce la îngreunarea cercetării.În astfel de situații, organul de urmărire penală are obligația să ia măsurile necesare pentru conservarea urmelor, pentru ridicarea probelor materiale, pentru întocmirea de schițe asupra locului infracțiunii, luarea de fotografii și să folosească orice alte procedee de tehnică criminalistică menită să împiedice dispariția unor mijloace de probă sau schimbarea situației de fapt.

Cea de-a doua condiție este determinată de necesitatea asigurării operativității și calității instrumentării cauzelor penale.

Pentru dispunerea efectuării unei expertize, de regulă, organele de urmărire penală sau instanța judecată trebuie să se constate că:

unele fapte sau împrejurări ale faptei nu sunt clarificate îndeajuns;

pentru lămurirea lor este necesară folosirea cunoștințelor unui specialist.

Ambele condiții trebuie îndeplinite în mod cumulativ, deoarece numai existența unor fapte sau împrejurări neclare nu implică în mod necesar folosirea experților, acestea putând fi lămurite pe baza probelor ce se vor administra, ori pe baza cunoștințelor generale pe care organele judiciare le au.

Organele de urmărire penală și instanța de judecată, constatând existența condițiilor de mai sus sunt obligate să dispună efectuarea expertizei chiar dacă nu întrevăd posibilitatea unor concluzii certe în raport cu materialul documentar care poate fi pus la dispoziția experților în raport cu nivelul dezvoltării științei și a posibilităților tehnice existente în domeniul respectiv.

6.2. Pregătirea materialelor ce urmează a fi supuse examinărilor

În vederea trimiterii materialelor spre a fi examinate, organele de urmărire penală vor verifica autenticitatea și utilitatea acestora. Se va urmări dacă, în procesul descoperirii, și, în special al ridicării materialelor, au fost respectate regulile criminalistice pentru ca ele să nu-și modifice caracteristicile ori proprietățile și dacă acestea au fost descrise corect în procesele verbale încheiate cu ocazia ridicării lor.

Se impune mențiunea că, urmele și obiectele ce nu au fost înscrise în procesul-verbal nu au relevanță procesuală, neputând fi trimise la expertiză.

Materialele supuse expertize sau constatării tehnico-științifice trebuie să fie reprezentative și suficiente din punct de vedere cantitativ și calitativ. La dispoziția experților ori specialiștilor se pun toate materialele, obiectele de care au nevoie pentru a executa, în cele mai bune condiții lucrarea. Atunci când se dispune o nouă expertiză, organul de urmărire penală este dator să verifice corpurile delicte care vor face obiectul ei, spre a constata dacă acestea nu au suferit modificări în cursul primei examinări, modificări ce ar putea induce în eroare pe expert, iar în caz afirmativ, să aprecieze în ce măsură concluziile pot fi influențate de ele.

În raport cu natura expertizei sau constatării tehnico-științifice organul de urmărire penală trebuie să procedeze la procurarea materialelor de comparație care să fie puse la dispoziția specialiștilor, împreună cu urmele și mijloacele materiale de probă și să ia măsuri pentru materialele trimise spre expertiza sau constatare tehnico-științifică să nu-și schimbe proprietățile fizico-chimice, să nu fie înlocuite întâmplător sau intenționat.

6.3.Formularea întrebărilor ce vor fi adresate specialiștilor sau experiențelor

Această activitate se realizează în raport cu obiectul expertizei ori constatării și cu posibilitățile tehnico-științifice existente.

La formularea întrebărilor, trebuie să se țină seama de cerințele pe care trebuie să le îndeplinească acestea:

să se refere la obiectul expertizei și la pregătirea expertului sau specialistului;

să fie clare și precise pentru a da posibilitatea expertului sau specialistului să se înțeleagă sarcinile ce-i revin;

să fie formulate astfel încât să oblige la un răspuns cert: pozitiv sau negativ;

să aibă o legătură logic între ele;

să nu solicite expertului să facă aprecieri cu privire la încadrarea juridică, forma de vinovăție ori să-l oblige să rezolve sarcini ce intră în competența organului de urmărire penală: ridicări de înscrisuri, ascultări, reconstituiri, cercetări la fața locului etc.

6.4.Alegerea instituției sau experților ce urmează să efectueze lucrarea

În cazul constatării și expertizei criminalistice, organele de urmărire penală se adresează instituției în care funcționează laboratorul, urmând ca specialiștii să fie numiți de către conducătorul acesteia.

Excepție de la această regulă fac expertizele: contabilă și penală, care se execută de către experții numiți de organul de urmărire penală care dispune efectuarea lucrării, dintre cei înscriși pe listele biroului local pentru expertiză contabilă și tehnică.

Menționăm faptul că expertul numit trebuie să îndeplinească anumite condiții:

să aibă calificarea corespunzătoare și o bogată activitate practică;

să nu facă parte din personalul unității în care s-a săvârșit infracțiunea.

6.5.Emiterea actului prin care se dispune efectuarea lucrării

Dispunerea expertizei ori constatării tehnico-științifice se face prin rezoluție motivată, întocmită de către organul de urmărire penală, cu excepția expertizelor contabile și tehnice care se dispun prin ordonanță. Instanța de judecată dispune efectuarea constatării tehnico-științifice și expertizei prin încheiere.

Din cuprinsul rezoluției motivate trebuie să rezulte:

data și locul întocmirii;

gradul, numele, prenumele și organul de poliție din care face parte cal care dispune constatarea tehnico-științifică;

temeiul de fapt ce a determinat apelarea la cunoștințele unui specialist;

baza legală a dispunerii constatării tehnico-științifice sau medico-legale;

natura constatării tehnico-științifice solicitate;

unitatea specializată care va executa lucrarea;

întrebările la care trebuie să răspundă specialiștii;

materialele care se pun la dispoziția specialiștilor pentru efectuarea lucrării;

termenul până la care poate fi depus raportul de constatare tehnico-științifică;

mențiunea că un exemplar al rezoluției motivate se anexează la dosarul cauzei;

semnătura organului de cercetare penală care a dispus efectuarea constatării tehnico-științifice.

7.Interpretarea și valorificarea concluziilor experților sau specialiștilor de către organele de urmărire penală

Însemnătatea probelor materiale a crescut odată cu dezvoltarea științelor naturii și a tehnicii, odată cu progresele realizate în fizică, chimie, biologie, progrese ce au făcut să sporească posibilitățile folosirii eficiente a mijloacelor materiale de probă în activitatea de descoperire și urmărire a infractorilor. Totodată aria de folosire a mijloacelor materiale de probă s-a lărgit și datorită progreselor realizate în domeniul tehnicii de descoperire, fixare și ridicare a acestora. Constatările tehnico-științifice și expertizele devin procedee tot mai frecvent folosite în cauzele penale, fapt ce a făcut să se vorbească de o fază „științifică” în evoluția sistemului probator în procesul penal.

Cu toate acestea, concluziile constatărilor tehnico-științifice ori expertizelor trebuie apreciate critic, la fel ca celelalte probe, și numai în coroborare cu întregul material administrat în cauză, deoarece aceste mijloace de probă, potrivit legii, nu au putere doveditoare absolută, , ci pot servi ca temei la soluționarea cauzei numai dacă organul de urmărire penală s-a convins de exactitatea concluziilor emise.

Trebuie reținut faptul că expertiza nu este un mijloc de probă ca celelalte, întrucât fundamentul său științific îi conferă o trăsătură specială, ce obligă organul de urmărire penală, în cazul în care nu își însușește concluziile acesteia, să-și motiveze într-un mod deosebit dezacordul, acesta trebuind să se bazeze pe cercetările științifice făcute de un alt institut, laborator sau expert. De asemenea în literatura de specialitate se precizează că, în ipoteza neînsușirii concluziilor organul judiciar își motivează poziția pe baza constatările făcute cu prilejul verificării raportului (de exemplu, contradicțiile dintre concluzii, raționamente false, neexaminarea întregului material, metode inadecvate de cercetare), nu pe elemente sau date specifice domeniului de activitate al expertului.

Rapoartele de expertiză pot cuprinde concluzii cu caracter de certitudine, de probabilitate și de imposibilitate a rezolvării problemei.

a) Dintre concluziile rapoartelor de expertiză, cele mai valoroase sunt concluziile cu caracter de certitudine, a căror interpretare nu ridică probleme deosebite, fiind frecvente cazurile din practica judiciară, în care expertizele criminalistice reprezintă singura modalitate de a scoate la lumină probele necesare constatării existenței sau inexistenței unei infracțiuni și identificării autorului ei.

Acest gen de concluzii reflectă nu numai convingerea fermă a expertului privind soluționarea problemei în cauză, ci, în primul rând, rezultatele științifice categorice la care s-a ajuns prin expertiză.

Concluziile certe pot fi pozitive sau negative, în sensul că pot da să fie un răspuns net afirmativ la întrebare, fie negativ, ceea ce poate echivala cu excluderea persoanei sau obiectului din cercul de bănuiți.

b) În cazul concluziilor cu caracter de probabilitate, expertul exprimă nu certitudinea, ci probabilitatea, presupunerea asupra unui anumit fapt. Acest caracter se poate datora fie unor factori obiectivi ca: insuficiența imprimării unor caracteristici pe obiectul supus expertizei, lipsa unor metode de cercetare adecvate problemei care se ridică în cauza respectivă, volumul redus al materialului examinat etc, fie unor factori cu caracterul subiectiv ținând de fixarea și transportul defectuos al materialului probator, deficiențe în cercetarea locului faptei, minusuri în obținerea materialelor pentru comparație.

În cazurile în care probabilitatea concluziilor este determinată de factori obiectiv, nu trebuie să fie respinse, deoarece, ca și în cazul celor certe, ele exprimă o apreciere a expertului asupra veridicității faptelor, creând obligația verificării presupunerilor expertului, ceea ce nu poate avea decât o contribuție pozitivă, în soluționarea cauzei, prezentându-se ca o etapă a procesului de aflare a adevărului cu privire la anumite fapte sau împrejurări. Chiar și atunci când nu constituie temei pentru rezolvarea problemelor pentru care a fost dispusă, expertiza ori constatarea tehnico-științifică, concluziile acestora, pot ajuta organele judiciare să-și ghideze activitatea de soluționare a cauzei, să elaboreze versiuni, iar în coroborarea concluziilor de probabilitate cu rezultatele la care se ajunge prin administrarea altor probleme, să se stabilească adevărul.

Valoarea unor astfel de concluzii este mai evidentă atunci când sunt apreciate comparativ cu situațiile în care nu se poate ajunge la nici o concluzie, deoarece, pe când în cazul concluziilor probabile, expertul reușește totuși să desprindă unele particularități ale obiectului cercetat, acest lucru este imposibil de realizat când expertiza nu poate ajunge la nici un fel de concluzie. Valoarea concluziilor probabile se datorează faptului că, la baza lor stau totdeauna date faptice certe, stabilite însă într-un mod care nu a îngăduit o certitudine.

c) Concluziile de imposibilitate a rezolvării problemei

Criminalistica, la fel ca și alte științe, prezintă unele limite de cunoaștere, care pe planul expertizei se manifestă în imposibilitatea rezolvării problemelor solicitate de către organul de urmărire penală.

Concluzia de n.s.p. nu trebuie ca un refuz al expertului de a rezolva problemele, și nici că acesta ar depăși competența sa profesională, dar mai ales nu trebuie confundată cu o concluzie certă negativă.

Imposibilitatea formulării unei concluzii poate avea drept cauză:

calitatea nesatisfăcătoare a elementelor caracteristice de identificare,

lipsa unor mijloace tehnico-științifice adecvate de investigare;

modul defectuos de relevare, fixare și ridicare a urmelor de la fața locului sau expedierea acestora etc.

Contrar aparențelor, concluziile de imposibilitate a rezolvării problemei fac necesară aceeași atenție în interpretare, mai ales dacă ele vor fi avute în vedere în cadrul întregului probatoriu existent în cauză.

Chiar dacă expertizele sunt efectuate în instituții de specialitate, laboratoare, care prezintă garanții deosebite de competență și obiectivitate, concluziile specialiștilor nu pot avea valoare probatorie absolută și nici nu sunt obligatorii pentru organul de urmărire penală, ele putând doar să ajute la formarea unei convingeri intime concrete.

O problemă deosebită, după primirea rezultatelor expertizei, o constituie folosirea concluziilor acesteia în ascultarea învinuitului ori inculpatului, acestea ajutând la alegerea tacticii care va fi folosită având în vedere, se înțelege, și materialul probator existent în cauză, personalitatea, psihologia și comportamentul în anchetă a celui ce urmează să fie ascultat.

Concluziile specialiștilor pot constitui temei pentru efectuarea și a altor activități de urmărire penală cum ar fi: ascultarea martorilor, ascultarea părții vătămate, părții civile, în raport cu natura cauzei în care a fost executată expertiza. De asemenea, concluziile specialiștilor pot constitui temei pentru verificări și ridicări de înscrisuri, percheziții, reconstituiri, dispunerea unor noi expertize ș.a.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

***-CONSTITUȚIA ROMÂNIEI

***-CODUL PENAL AL ROMÂNIEI

***-CODUL DE PROCEDURĂ PENLĂ AL ROMÂNIEI

***-LEGEA NR.32/1990 pentru modificare și completarea unor dispoziții ale Codului de procedură penală

***-LEGEA NR.20/1990 pentru modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal și din Codul de procedură penală

***-LEGEA NR.140/1996 pentru modificarea și completarea Codului penal

***-LEGEA NR.141/1996 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală

AIOANIȚOAIE C., ș.a.- Curs de criminalistică, volumul III, Metodica criminalistică, partea I, Academia de Poliție „A.I. Cuza”, București, 1997

BELIȘ V., ș.a.,- Medicina legală, Editura TEORA, București, 1992

BERCHEȘAN V., DUMITRAȘCU I.N.- Problemele și mijloacele de probă, Editura Ministerului de Interne, București, 1994

CIOPRAGA A.- Criminalistica. Elemente de tactică, Universitatea ”A.I.Cuza”, Iași, Facultatea de Drept, 1986

COLECTIV- Tratat de criminalistică, vol.I, Ministerul de Interne Serviciul editorial și cinematografic, București, 1976

COLECTIV- Tratat de tactică criminalistică, Editura „Carpați”, Craiova, 1992

COLECTIV- Tratat de metodică criminalistică, vol.I, Editura „Carpați”, 1994

COLECTIV- Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996

COLECTIV- Dicționar de criminalistică, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984

DOBRINESCU I.- Infracțiuni contra vieții, Editura Academiei României, București, 1986

DONGOROZ V., ș.a.- Explicații teoretice ale Codului penal Român, vol.III, partea specială, Editura Academiei R.S.R., București, 1971

DONGOROZ V., ș.a.- Explicațiile teoretice ale Codului de procedură penală român, vol I, partea generală, Editura Academiei R.S.R., București, 1975

GOLUNSKI S.A., ș.a.- Criminalistica, Editura Științifică, București, 1961

GROSS HANS- Manuel politique d instruction criminelle, Paris, 1899, traducere în limba română

MIHULEAC E.- Expertiza judiciară, Editura Științifică, București, 1979

MIRCEA I.- Criminalistica, Editura Academiei, București, 1975

O HARA CHARLES E- Fundamentals of Criminal Investigation (Principii de bază ale cercetării penale, Ed. a II-a și a IV-a), Editura Charles C. Thomas, Springfield, Illinois, S.U.A. 1976, traducere în limba română

SEVCENKO B.I.- Tehnica criminalistică, Editura de stat pentru literatura juridică, Moscova, 1959

STANCU E.- Criminalistica, vol.I, Tehnica criminalistică, Universitatea București, Facultatea de Drept, 1981

STANCU E.- Criminalistica, vol.II, Universitatea București, Facultatea de Drept, 1983

STANCU E.- Criminalistica, vol.I și II, Editura ACTAMI, București, 1995

STANCU E.- Criminalistica, Editura didactică și pedagogică, București, 1972

VOLONCIU N.- Drept procesual penal, Editura didactică și pedagogică, București, 1972

VOLONCIU N.- Tratat de procedură penală, vol.I și II, Editura PAIDEIA, București, 1996