. Ceramica din Provincia Dacia. Vase Decorate cu Figuri Aplicate

Istorie

. Ceramica din Provincia Dacia. Vase Decorate cu Figuri Aplicate

Byadmin ianuarie 1, 2024

Capitolul I

Dacia și zona central-sud-est europeană.

(secolele I î.e.n.- III e.n.).

Contextul istoric și cultural.

Destinul istoric al Daciei s-a aflat în permanență sub semnul diverselor înrâuriri ale civilizațiilor care au apus, pe rând, în zona sud-est europeană, cum ar fi cel al nordului Mării Negre sau arealul micro-asiatic. Nu au fost neglijate nici influențele venite dinspre Europa Centrală, odată cu expansiunea celtică spre estul continentului și pătrunderea în Transilvania al elementului etnic și cultural celtic, respectiv în perioada LaTéne.

Aportul scitic, mai timpuriu, important nu atât prin prezența efectivă a acestei populații la sfârșitul epocii hallstattiene în centrul Transilvaniei, s-a manifestat în special prin influențele artistice ale stilului animalier. Însă traco-dacii nu au preluat imediat și nemijlocit acest nou mod de a ornamenta ceramica pentru că nu se remarcă, din cantitățile de ceramică descoperite) o nouă decorație a ceramicii. Acest aport trebuie înțeles mai degrabă ca o familarizare a mediului autohton cu noul mod de a ornamenta, altfel decât modul geometric.

Începând cu a doua jumătate a secolului al IV-lea î.e.n. și până la jumătatea secolului al II-lea î.e.n. Dacia se află sub aspect cultural sub dominația celtică. Contribuția celților a fost foarte importantă pentru impulsionarea evoluției locale a producției ceramice, prin vehicularea unor tehnologii performante transmise autohtonilor, spre exemplu, cum ar fi roata olarului.

În secolul al III-lea î.e.n., prezența celtică s-a instaurat și la sud de Dunăre, în urma penetrației triburilor scordisce. În urma conviețuirii cu elementele locale, civilizația de pe acest spațiu geografic a căpătat, treptat, un aspect original, înglobând totodată și elemente traco-illirice, elenistice.

Totodată, reorientarea comerțului Daciei și atragerea ei în orbita economică romană se va face simțită tot mai puternic. Marșul armatelor romane spre est, și apoi stabilizarea frontierelor imperiului la Dunăre, în vremea lui Augustus, eforturile dinastiei iulio-claudiene pentru organizarea noilor provincii din această parte a Imperiului a pus Dacia în situația de a face un comerț avantajos, de a « importa » modele și procedee tehnologice ce va acapara producția meșteșugărească din Dacia.

Apropierea romanilor de frontierele Daciei a avut consecințe importante atât pe plan economic cât și pe plan politic : „ produsele și monedele romane demonstrează fără putință de tăgadă supremația absolută a comercianților italici în Dacia ultimelor două secole de dinaintea cuceririi ei. Supremația, după cum o arată același descoperiri, este mai evidentă în zona intracarpatică și în Oltenia decât în restul zonei extracarpatice”. Acest ultim segment cronologic din istoria Daciei libere a însemnat, deopotrivă relații economice înfloritoare, prospere, dar, în același timp, o succesiune de conflicte militare care au inaugurat o „ tradiție” a confruntărilor daco-romane.

In urma războaielor din anul 101-102, 105-106 e.n., câștigate de către împăratul Traian, a avut loc înglobarea Daciei în Imperiul Roman și transformarea ei în provincie romană. Acest fapt a dus la intensificarea schimburilor comerciale între cele două entități politice. Aflată mereu sub influența unor curente venite din diverse spații de spiritualitate, Dacia se distinge prin capacitatea de a absorbi și adapta propiul model cultural împreună cu toate aceste afluxuri. Filtrându-se prin propria sensibilitate și transformare, în funcție de propriile necesități, ele au îmbogățit patrimoniul civilizației dacice, fără a-i altera profilul specific. Dealtfel, acest fenomen s-a întâlnit în mai toate provinciile romane cum ar fi : Gallia, Hispania, Brittania, ș.a.m.d.

Nu numai în plan economic și politic s-au schimbat multe după cucerirea romană, dar și în planul mentalităților, a gândirii vizavi de lumea înconjurătoare. În ceea ce privește economia, schimbarea este mai mult decât evidentă, importanța meșteșugariilor atât în lumea romană, cât și in spațiul provinciei Dacia este de necontestat, ca dovezi în acest sens pot fi aduse impresionantele cantități de produse manufacturiere, descoperite în urma săpăturilor arheologice.

Meșteșugarii în lumea romană

J.P. Morel se întreba dacă „ putea fi cineva artizan și, în același timp un roman adevărat?”. O astfel de întrebare nu este câtuși de puțin deplasată, dat fiind faptul că romanii nu agreau activitatea artizanală sau orice formă de muncă salariată. Astfel, din acest punct de vedere, artizanul era plasat într-o condiție de om inferior sau, în cel mai bun caz, de cetățean de mâna a doua. Cicero spunea că atelierul artizanal nu se împacă nicidecum cu condiția de om liber : „ nec quilquam ingenuum habere potest officia”, iar toți artizanii practică o meserie sordidă „officies omnes in sordida arte versantur”.

Platon, în Aplogia, în momentul când îi i-a apărarea lui Socrates, îl citează : „ meșteșugarii au virtuozitate, dar nu au virtute”. Deasemenea, atât Platon, cât și Aristotel spun despre artizani că sunt personaje mârșave, vulgare. Pentru Seneca, treburile artizanale „ nu au nimic de a face cu adevăratele calități omului (ad virtutem non pertinet)” .

Cu toate că meșteșugarul este prezentat în acest fel, totuși este de necontestat faptul că produsele sale sunt bunuri indispensabile societății, ca drept dovadă stă numeroasele cantități de bunuri de consum descoperite arheologic. Mai trebuie să admitem că, prin produsele și prestațile sale, artizanul ocupă în lumea romană un loc pe care nu l-ar fi putut bănui dacă s-ar fi mărginit să-i citească pe autorii antici, să parcurgă corpusul inscripțiilor latine ori să își vadă propia muncă expusă în marile muzee ale lumii.

Dacă produsele meșteșugărești sunt relativ lesne de cunoscut și studiat, mult mai greu este să ne facem o idee despre persoana, comportamentul și modul de gândire a acestor meșteșugari. Informațiile despre aceștia sunt într-un număr redus, în esență, în trei genuri de documente : textele în care se vorbește despre ei, inscripțiile pe care le-au lăsat și nu în ultimul rând produsele pe care le-au fabricat.

Din punct de vedere a textelor autorilor antici, artizanul ne apare ca o ființă meschină, demnă de tot disprețul. Din punct de vedere al inscripțiilor pe care le-au lăsat, îl vedem pe artizan un om de toată nădejdia, un maestru în arta sa. In funcție de produsele fabricate avem o imagine obiectivă, însă , destul de ștearsă.

Statutul juridic, social și economic al artizanului

In lumea romană, probabil nu există o categorie socială mai complexă și mai diversificată ca acea a meșteșugarilor, plecând de la statutul social și juridic, până la situația economică. In ceea ce privește aceste statute a lor în societate, informațiile pe care le avem nu sunt foarte numeroase și sunt parțial nedefinite. Stim însă cu siguranță că majoritatea meșteșugarilor lucrau în domus sau villae, ceea ce denotă faptul că aveau un statut de sclavi, servitori sau fie negustori . De cele mai multe ori însă, presupusa lor autonomie și spiritul de inițiativă erau minimalizate de puținele drepturi politice .

Statutul lor juridic și social, variază de la o perioadă la alta și dintr-o regiune la alta. In Peninsula Italică sau în provincia Africa romană, situația meșteșugarilor era foarte grea. Aici, marile ateliere se bazeau pe diviziunea muncii, lucrătorul nu trebuia să se specializeze pe o anumită operațiune, costul producției fiind în acest mod cu mult redus. Acești lucrători sunt, în

marea lor majoritate sclavi sau muncitori necalificați, nefiind considerați artizani în adevăratul sens al cuvântului..

În aceeași perioadă, situația meșteșugarilor din Gallia este cu mult mai bună, cei de aici se bucurau de o mai mare considerație, fie că erau sclavi, liberți sau oameni liberi, fără a se face diferențe majore.

Organizarea atelierelor cermice

Odată cu dezvoltarea orașelor, între noile centre urbane și așezările rurale s-au stabilit treptat relații tot mai strânse, orașele oferind posibilități desfacere a produselor agricole, și, totodată, de aprovizionare a populației cu produse meșteșugărești. In aceste condiții a avut loc concentrarea principalei producții meșteșugărești la orașe, proces deosebit de important în viața economică a societății antice, dacă ținem seama de faptul că acest proces a contribuit la adâncirea separării producției meșteșugărești specializate, a favorizat lărgirea producției de mărfuri și a impulsionat dezvoltarea vieții comerciale, determinând în mare măsură progresul economic.

Prin natura activității lor, meșteșugarii au fost nevoiți să amplaseze în zonele urbane centrale atelierele ceramice. Acest lucru a fost determinat în primul rând de posibilitățile mult mai mari de a găsi clienți la oraș decât în mediul rural. De cele mai multe ori, artizanii care lucrau în cadrul atelierelor, și locuiau în ele. Acest lucru va duce treptat la aglomerarea orașelor.

Măsuri împotriva acestor ateliere, în sensul ca ele să fie construite în cartiere periferice, au fost luate odată cu epoca împăratului Septimiu Sever. Acțiunile împotriva atelierelor artizanale par justificate dacă ne gândim la mirosurile, deșeurile sau pericolul de incendii pe care această meserie le presupune. Astfel, începând cu această epoca, se observă o deplasare, o mobilitate tot mai accentuată a ateliere artizanale cǎtre periferiile orașelor.

O a doua soluție găsită de autorități a fost adunarea micilor ateliere în piețe special amenajate denumite macella.

Prin această comasare, coeziunea dintre artizani s-a mărit. Ei se vor constitui în asociații, numite collegia. Este evident că artizanul, singur ca individ, nu are un rol prea important în societatea antică, însă asociați într-o colectivitate, șansele de afirmare a meșteșugarilor sporesc, așa cum sublinia M. Macrea, „singura formă de participare a acestei categorii sociale la viața publică o reprezenta colegiile profesionale sau de cult”.

Volumul și diversitatea producției ceramice dovedesc existența unui număr însemnat de meseriași, care formau la orașe „ starea a treia”, iar collegia le putea oferi o avansare socialǎ, ori, o oarecare siguranțǎ pe care ei se puteau baza.

Capitolul II

Producția ceramică în provincia Dacia

Ceramica, unul din elementele nelipsite din viața cotidiannei societăți, face parte integrantă din cultura materială și ilustrează gardul de dezvoltarea a acesteia. Este știut faptul că ceramică constituie astăzi elementul cronologic cel mai frecvent, rezistent și important pentru determinarea caracterului unui obiectiv arheologic, atunci când nu ne stau la îndemână alte materiale cum ar fi cele epigrafice, sculpturale sau documente scrise.

Studiul atent al ceramicii în provincia Dacia permite completarea cunoștiințelor cu privire la istoria economică a Daciei și a legăturilor sale cu celelalte provincii ale Imperiului, indică intensitatea acestor legături cu o anumită regiune, sesizând, totodată, modificările survenite, în anumite momente, în ceea ce privește direcțiile de circulare a mărfurilor.

Cercetările arheologice sistematice, precum și descoperirile întâmplătoare din cuprinsul provinciei Dacia arată că în secolele II-III e.n., s-a desfășurat aici o intensă activitate de producție în toate domeniile. In ateliere, figlinae , meșterii olari realizau întregul repertoriu al ceramicii provinciale romane, de la modesta ceramică de uz casnic până la ceramica de lux de tip terra sigillata. Olarii autohtoni, păstratori ai unor vechi tradiții, își continuau și ei activitatea, realizând produse executate manual sau la roată, produse ce erau în mod deoseb întâmplătoare din cuprinsul provinciei Dacia arată că în secolele II-III e.n., s-a desfășurat aici o intensă activitate de producție în toate domeniile. In ateliere, figlinae , meșterii olari realizau întregul repertoriu al ceramicii provinciale romane, de la modesta ceramică de uz casnic până la ceramica de lux de tip terra sigillata. Olarii autohtoni, păstratori ai unor vechi tradiții, își continuau și ei activitatea, realizând produse executate manual sau la roată, produse ce erau în mod deosebit solicitate în mediul rural .

II. 1. Aspecte generale ale ceramicii.

Ceramica, conform definiției, reprezintă tehnica și arta prelucrării argilelor, pentru a se obține, prin omogenizarea amestecului plastic, modelarea, decorarea, smălțuirea, uscarea și arderea lui, diverse obiecte .Așadar, avem de a face cu o varietate mare de produse care acoperă mai multe domenii de activitate. Prin acest lucru înțelegem : materialele de construcții (cum ar fi : căramizi, țigle, olane, tuburi de apeduct ș.a.m.d,), vase de uz comun(oale, farfurii, castroane, pahare, etc.), folosite în bucătarie, la servit masa, recipiente pentru depozitat diferite produse (dolia), vase de dimensiuni mai mari sau mai mici, folosite în transportul lichidelor (amfore, amforete), lămpi pentru iluminat (lucerne sau opaițe), instrumente diverse (fusaiole, fusuri, crezuete, tipare, etc.), obiecte ritualice (statuete, figurine, teracote, amulete), obiecte de podoabe (pandantive, mărgele).

Pentru studierea ceramicii trebuie să avem în vedere în mod special materialele produse de olari și nu în ultimul rând atelierele ceramice. Pentru clasificarea atelierelor în care s-au produs ceramică, trebuie sa ne ghidăm în primul rând asupra numărului de ateliere existente în Dacia. In general știm că există un număr relativ mic de atliere, (comparând cu numǎrul de ateliere din provinciile occidentale), dar care au o producție și o forță de muncă relativ mare. Există două tipuri de ateliere : militare și civile . Acestea, la rândul lor se împart în alte două categorii : ateliere care produceau numai vase și cele care produceau materiale de construcții. In general, atelierele militare se ocupau cu producția materialelor de construcții iar cele civile se ocupau cu preponderență de producția de vase ceramice. Putem deduce acest lucru din existența cuptoarelor de ars ceramică, care produceau ceramică de uz comun, descoperite la Ampelum,Apulum, Blandiana, Buridava, Micăsasa, Micia, Locusteni, Slăveni, Romula.. Există însă o singură excepție în Dacia, unde într-un atelier civil se fabricau și materiale de construcții. Se cunosc și nume de ceramiști în Dacia, după ștampilele pe care aceștia le imprimau pe vase : C. Iulius Proculus, Claudius Domitius Evarestus, Aelius Iulianus.

Procesul tehnologic de fabricație a vaselor

Procesul de fabricație a ceramicii este unul foarte complicat și îndelungat. Stim acest lucru după o serie de elemente, informații și metodologii care s-au păstrat până în zilele noastre. Primul pas în procesul tehnologic era, firește, localizarea posibilelor surse de lut și determinarea calității fiecărei probe recoltate. Materia primǎ de bazǎ în confecționarea ceramicii de orice tip era argila așa cum sugera și Vitruvius.

Un al doilea pas, odată recoltat lutul se trecea la prelucrarea sa preliminară în vederea realizării pastei. Bulgării de lut erau zdrobiți, fărâmițați mecanic (cu mâna sau cu ajutorul unui mai), alegându-se impuritățiile. Apoi se adăuga apă, până la obținerea consistenței necesare următoarei operațiuni : frământarea îndelungată, în mâini sau cu picioarele, alegându-se în continuare eventualele impurități ramase.

Din lutul frământat se obțineau calupuri care erau mai apoi bătute pe o bucată de lemn. Scopul acestor operațiuni era îndepărtarea aerului, dar și omogenizarea pastei care devine astfel mai plastică, și deci, mai ușor de modelat.

Înaintea operațiunilor mai sus amintite, meșterii olari lăsau vreme îndelungată lutul cu apă, la „dospit”, uneori peste iarnă. Înghețarea apei din interspațiile particulelor are drept efect ruperea consistenței rigide a componentelor, desfacerea particulelor și, deci, obținerea unor plasticități și a unei consistențe maxime.

După o nouă frământare și alegerea impurităților se trecea la confecționarea vaselor. Pentru vase, tehnica folosită în general era cea „en colombin” sau a colacilor de lut. Se începea prin realizarea fundului vasului, prin aplatizarea și rotunjirea unui bulgăre de pastă până la obținerea unui cilindru. Pe acest cilindru se suprapunea colacii circulari de lut, care constituiau practic, pereții vasului. De lungimea și grosimea acestor colaci depindeau, astfel, diametrul și grosimea viitorului vas.

Operațiunea cea mai importantă era omogenizarea benzilor suprapuse. Aceasta se realiza inițial cu mâna, printr-o ușoară presiune pentru fixare, apoi, prin alungire atât la interior cât și la exterior. Apoi, în timp ce o mână susține vasul din interior , cu cealaltă se rǎzuia pasta cu ajutorul unei spatule de os sau lemn. Concomitent se puteau bate ușor

pereții vasului, cu același instrumente, pentru o mai bună uniformizare și pentru eliminarea aerului dintre colaci, fatal vaselor din timpul arderii.

Instrumentele folosite de meșterii olari s-au gǎsit în puține sǎpǎturi arheologice. Obiectele din lemn nu s-au pǎstrat, chiar și cele din piatrǎ sau metal sunt într-o stare avansatǎ de degradare. Câteva obiecte folosite la fabricarea ceramicii au fost gǎsite în județul Sibiu, în așezarea romanǎ de la Micǎsasa. Pe baza acestor descoperiri s-a putut reconstitui principalele instrumente ale olariilor.

Prima unealta folositǎ de un meșter este hârlețul pentru sǎpat argila. Acest intrument este în general fǎurit din metal, pentru a fii cât mai rezistent și are dimensiuni medii. Un alt obiect folosit de meșteii este un cuțit, în formǎ de pelta,cu care se tǎia pasta pentru vase. Un asemenea cuțit s-a gǎsit la Micǎsasa, având lama de dimensiunile de 14×10 cm, cu un mâner de 12,5 cm lungime.

Instrumentul cel mai inportant este fǎrǎ îndoialǎ roata olarului. Aceasta era construitǎ în cea mai mare parte din lemn. Din cauza materialului din care era construitǎ roata, nu s-a putut pǎstra nici un exemplar, cu toate acestea unele piese din componeța roții s-au putut reconstitui. Este vorba de acele piese din lut și metal, respectiv discurile centrale, care trebuiau sǎ aibǎ o greutate destul de mare pentru a asigura stabilitate și echilibru roții atunci când era învârtitǎ la viteze mari. Aceste discuri centrale aveau o formǎ tronconicǎ, cu un diametru de maxim 10 cm.

Forma vasului era data, în afară de folosirea unor colaci mai lungi sau mai scurți, și de presiunea mâinii sau de lovirea cu instrumentul respectiv. Pentru aplicarea lustruirii și/sau decorului era necesarǎ o netezire foarte bună a pereților vasului, aceasta realizându-se cu ajutorul mâinii umezite, a unui instrument de lut sau os sau a unei țesaturi umezite.

Trebuie să menționăm cǎ meșterii olari utilizau, pentru toate acestea operațiuni și un suport pivotant, dat fiind faptul ca sunt folosite ambele mâini iar învârtirea meșterului în jurul vasului este puțin plauzibilă. Foarte important era ca olarii sǎ termine vasul într-o singură sesiune de lucru și fară pauze mari. În caz contrar, după un timp, pasta se putea usca, și chiar dacă mai era din nou umezită, următorul colac nu mai adera la fel de bine și vasul crăpa, chiar în timpul uscării.

Lustruirea vaselor, avea un scop atât estetic cât și practic, dar asigura și o mai mare impermeabilitate a vaselor. Acest procedeu era realizat în timpul uscării, pe pereții încă umezi ai vaselor. Următoarea etapă era decorarea care putea să fie de mai multe feluri.

Un alt moment important îl reprezenta uscarea vaselor, uscare care trebuia sa fie îndelungata (cel puțin o săptămână), pentru a putea permite evaporarea apei din amestec dar și a celei din pori. Uscarea trebuia să fie foarte lentă și să aibă loc în locuri ferite de soare, vânt sau umezeală puternică. Chiar dacă vasele păreau uscate după numai două-trei zile, dacă erau băgate la cuptor și arse la o temperatură ridicată, acestea explodau pur și simplu.

Următoarea etapă era arderea vaselor. Arderea se putea face în mai multe feluri. Arderea în aer liber era folositǎ mai ales în mediul rural, însă prezenta impedimentul că era influențata direct de condițiile atmosferice, rezultând o ardere diferită, atât între vasele unei șarje sau lot, cât și pentru o singură piesă, în funcție de poziția ei în foc. Meșterii așezau câteva vase pe o vatră, le acoperau cu lemne și le ardeau timp de aproximativ trei ore, alimentând mereu focul. După aproximativ o oră, vasele deveneau incadescente iar până la sfârșitul arderii, vasele prezentau culori diferite : negru, cenușiu, maro și chiar pete roșii. Acest procedeu însă nu era foarte eficient pentru că o bună parte din vasele ce erau puse la ardere pe vatră, erau fie crăpate, fie sparte și numai aproximativ un sfert din numărul total de vase rămâneau intacte, restul fiind rebuturi, tocmai datorită acestui procedeu de ardere.

Un alt procedeu, o altă instalație în afară de arderea în aer liber era arderea în cuptor, în care vasele sunt arse tot împreună cu material lemnos. Avantajul acestui tip de instalație, față de vatra deschisă, în aer liber, consta în faptul că se făcea economie de combustibil, creștea temperatura mult mai repede și exista protecție împotriva vântului.

Cuptoarele de ars ceramicǎ au o structurǎ asemǎnatoare în Dacia Romanǎ. Elementele care compun un cuptor enumǎrate foarte rapid sunt: groapa sau camera de alimentare, vatra, gura cuptorului, canalul de alimentare, camera de foc, placa perforatǎ sau grǎtarul, camera de ardere ǎ obiectelor, suprastructura sau acoperișul.

Primul pas în arderea vaselor în această instalație era de a aduce temperatura foarte lent la 573 grade Celsius, temperatură la care se produceau schimbări de natură mecanică în interiorul particulelor de lut. Schimbările survenite, transforma pasta uscată într-o substanță mai solidă, poroasă și mult mai casantă, foarte asemănătoare cu produsul finit.

A doua fază a arderii necesitǎ creșterea temperaturii până la aproximativ 1000 de grade. La această temperatură, structura chimică a argilei este schimbată total, astfel ea capătă caracteristicile tipice ceramicii.. Temperatura nu trebuia sǎ fie mai ridicatǎ mai mult, deoarece deja la 1200 de grade Celsius începea procesul de vitrifiere a particulelor de lut, iar aceste vase dacǎ erau vitrifiate erau considerate rebuturi.

Arderea în total dureazǎ circa patru ore. În faza a treia a arderii, se procedeazǎ la scăderea treptată a temperaturii din cuptor. Vasele rezultate, dacă procesul este corect efectuat, sunt arse foarte bine, uniform, fără pete, de o culoare maroniu –roșiatică, cu impremeabilitate foarte bună.

Procentul de rebuturi, cauzat de ardere sau de viciu de fabricație era în mod curent de circa 30 % , cifră care, în epoca romană era considerată acceptabilă. În timpul arderii, vasul scădea în greutate și în dimensiuni cu circa 10-15 % iar dacă această descreștere nu s-ar fi făcut uniform pe toată suprafața vasului, vasul respectiv era considerat rebut.

În general acesta este procesul tehnologic de transformare a argilei în vase ceramice. Existǎ însǎ și douǎ tipuri de ceramicǎ care ies din aceste tipare de confecționare a obicetelor ceramice, este vorba de așa-numita „ceramica de lux”:ceramica de tipul terra sigillata, și ceramica cu glazurǎ plombiferǎ.

II. 2. Producția ceramicii de lux din Dacia Romanǎ

Ceramica de tip terra sigillata.

Înca din cele mai vechi timpuri, vasele ceramice se decorau dupǎ priceperea, gustul artistic și tehnologia de care dispuneau meșteșugari. Astfel, de la decorul cel mai simplu, în epoca romano-elenisticǎ decorarea ceramicii atinge cele mai înalte culmi.

Ceramica terra sigillata, descoperită pe tot cuprinsul Imperiului Roman, deci, și în Dacia nu este prezentă în foarte multe din studiile arheologice de specialitate. În locul vaselor pictate, ce predominau în epoca elenistică, în cadrul civilizației romane, începe să se fabrice vasele cu reliefuri. Aceste vase aveau un fond cu luciu metalic și o glazură mai totdeauna roșie. Încep a fi produse încă din secolul IV î e.n., în fabricile din Delos, Pergam, Beotia. Începând din secolul III î.e.n , se fabrică și la Roma, Cales, și mai ales la Arretium.

Odatǎ cu cucerirea romanǎ ǎ pǎrții de nord ǎ continentului, tehnica de producere ǎ sigillatelor ajunge și în atelierele din Gallia, în centre precum La Graufesengue, Lezoux, sau Lyon, sau în în mania la Westerndorff, Bregenz.

Terra sigillata provine de la decorul realizat cu ajutorul acelor sigilla, aratǎ ca și niște ștampile care conținau, în negativ, decorul ce trebuia sǎ fie imprimat pe vas. Acest procedeu de decorare era foarte simplu de realizat, existau o multitudine de modele cu numeroase elemente artistice. Pentru sigillate, specific este un fond cu luciu metalic și o glazurǎ mai totdeauna roșie, iar în locul scenelor pictate, aveau scene în relief. Acest luciu metalic este de fapt unul dintre scopurile vaselor de tip terra sigillata, care de fapt reprezentau copii ale vaselor asemanǎtore din metal. Terra sigillata era folositǎ exclusiv la servit și nu la gǎtit sau depozitat.

Fabricarea sigillatelor nu diferǎ cu foarte mult fațǎ de fabricarea ceramicii obișnuite. De obicei, se folosea o pastǎ finǎ, bine omogenizatǎ, care se lucra prin baterea în tipare special confecționate, având în plus ca și instrumente de lucru sigiliile.

Se pare ca aceste vase au intrat pe teritoriul Daciei prin soldatii primelor garnizoane militare. Odatǎ cu dezvoltarea provinciei, sigillatele vor fi aduse de negustori pentru a satisface cererile unor anumite categori social mai bogate.Lipsa aproape totalǎ a sigillatelor în mediul rural este un argument puternic cǎ numai pǎturile mai înstǎrite puteau sǎ-și permiteǎ achiziționarea unor asemenea vase de lux.

Majoritatea pieselor terra sigillata gǎsite pe teritoriul Daciei sunt opere ale meșterilor olari din afara provinciei, cele mai multe provenind din Gallia., dar și din Pannonia. Astfel de piese s-au gǎsit la Romula, Sucidava, Drobeta. Totuși și meșteri locali au încercat sa imite aceste sigillate, s-au gǎsit urme ale acestor încercǎri în centre ceramice de la Ampelum,Romula,Micǎsasa.

Ceramica de tip cu glazurǎ plombiferǎ

O a doua categorie de vase ce au un procedeeu de fabricație mai aparte, este ceramica cu glazurǎ plombiferǎ. Pe teritoriul Daciei știm cǎ acest tip de ceramicǎ se producea la Ampelum, în officina ceramistului Gaius Iulius Proculus.Dupǎ cercetǎrile specialiștilor, și dupǎ materialul gǎsit în acest centru se pot reconstitui modul în care se fǎceau aceste vase.

Procesul de fabricație este destul de complex, el implicǎ mai multe procese chimice și folosireacompuși anorganici care se gǎsesc doar în condiții speciale. Pânǎ la un anumit punct procesul de fabricație este asemanǎtor cu cel al sigillatelor. Dupǎ ce arderea în cuptor a depǎșit 573 de grade Celsius, atunci când transformarea argilei începe, temperatura este lǎsatǎ în mod intenționat sǎ scadǎ pentru putea scoate vasele din cuptor. Dupǎ ce acestea sunt sustrase din cuptor sunt scufundate într-o emulsie pe bazǎ de oxid de plumb.

Dupǎ ce sunt scufundate în întregime, vasele sunt reintroduse în cuptor pentru a continua procesul de ardere întrerupt anterior, pânǎ când temperatura ajunge la limita normalǎ de 1000 de grade Celsius. La aceastǎ temperaturǎ emulsia în care a fost scufundat vasul dǎ naștere unei pelicule de glazurǎ de culoare verde-oliv, chiar galbenǎ.

Ca și în cazul sigillatelor aceste vase cu glazuǎ plombiferǎ erau scumpe, stinate în special celor cu bani. De asemenea, ele nu serveau decât la sevit, nicidecum la gǎtit sau pozitat.

Vase ceramice de cult din Dacia Romană

Pe acest teritoriu existau numeroase vase ceramice cu rol de cult, dintre cele mai importante erau așa numitele paterae-le, vase decorate cu șerpi aplicați în relief.

Paterae-le erau vase utilizate pentru efectuarea libațiilor. Există numeroase izvoare antice despre aceste vase iar de pe reprezentările sculpturale, putem să ne dăm seama de tipurile de vase existente de acest fel. Ele erau confecționate în primul rând din metal, argint sau bronz, dar și din ceramică. In Dacia se cunosc mai multe vase de cult de acest fel, realizate din ceramică, drept dovadă stau majoritatea covarșitoare a pieselor găsite în siturile arheologice. In funcție de paterae-le descoperite, a fost realizată și o tipologie a acestora. Cel mai des întâlnite paterae ceramice din Dacia sunt cele de formă cilindrică și de formă plată.Paterae-le plate sunt cele mai numeroase și au o mare varietate de motive decorative. Motivele decorative sunt legate de cultul mai multor

divinități (Minerva, Mars, Bacchus, Eros, Apollo) și de cultul vegetației. Pe lângă aceste reprezentări de divinități, meșterii olari au mai realizat și alte decoruri mai simple, vegetale, cum ar fi spre exemplu vița-de-vie.

Vasele decorate cu șerpi aplicate în relief au un caracter cultual. Prezența șerpilor pe vase a provocat numeroase discuții în rândul cercetătorilor în încercarea de a elucida rolul lor în cultul unei divinități din panteonul roman, și în consecință atribuirea acestor vase decorate cu șerpi unei anumite divinități. Una dintre cele mai vechi ipoteze, care este și cea mai acceptată, este aceea că vasele decorate cu șerpi sunt în strânsă legatură cu cultul lui Mithras. Cultul lui Mithras în Dacia romană este foarte popular, mai ales în mediul urban. In jur de 35 % din descoperirile vaselor cu șerpi au fost în orașe.

De asemenea, pe teritoriul Daciei romane, aceste vase specifice, au fost atribuite, în afara culetlor lui Mithras și lui Liber Pater, Aesculapis și Hygeia, precum și cultul zeilor lari.Această atribuire se explică și prin informațiile oferite de cultul șarpelui încă din cele mai vechi timpuri. Astfel, sub influența religiei grecești, șarpele apare ca un atribut al zeilor Demeter, Minerva, Apollo, Liber Pater, a triplei Hecate, Bona Dea, Silvanus, Fortuna și Sabazios. Sarpele mai este atribuit și divinităților Aesculapis și Hygeia, precum și a zeului șarpe, denumit și Glykon, șarpele cu cap de om, adorat în perioada Imperiului.

In cultul lui Mithras, șarpele figurează în mod constant ca atribut, alături de taur care este sacrificat de zeul oriental. În Italia, în perioadele cele mai vechi, șarpele simboliza geniul protector al locurilor, al familiei și a indivizilor (genius loci). Romanii considerau șarpele un animal domestic liniștit, simbol al geniilor tutelare ale persoanei și ale căminului. De aceea, imaginile zeilor lari erau adesea însoțite de reprezentările a unui sau mai multor șerpi.

Deci, decorarea vaselor cu șerpi, aplicați în relief, a îmbrăcat inițial un simbol religios, olarii reprezentând pe corpul obiectelor pe care le produceau , un animal care le proteja conținutul. Dar simbolul religios a degenat rapid în motiv decorativ, fără să-și piardă, probabil, întreaga sa valoare.

Capitolul III

Vasele decorate cu figuri aplicate în relief

Ceramica de tip cu figuri în relief a fost prezentǎ și în provincia Dacia, însǎ a fost prea puțin studiatǎ. Materialul ceramic, rezultat din campaniile de sǎpǎturi, aflate în muzee sau colecții, nu poate fii valorificat fǎrǎ rezerve, deoarece de cele mai mule ori nu de cunosc toate datele necesare care sǎ contribuie la stabilirea unei cronologii sigure. Însǎ, din fericire existǎ câteva studii bine documentate realizate de cǎtre arheologii români, care poate fi luat în considerare atunci când vrem sǎ aprofundǎm studiul acestui tip special de ceramicǎ.

Joseph Déchelette distingea ceramica decorată cu figuri aplicată în relief ca o grupă separată de cea a sigillatelor. Decorul în relief nu se obținea cu un tipar negativ pentru întregul vas ca în cazul sigillatelor, ci prin realizarea unor motive ornamentale independente, care se aplicau apoi pe pereții vasului respectivi. La Pergam a fost folosită, pentru prima dată această metodă ca mai apoi să fie preluată de olarii de la Arretium, ca în cele din urmă să se răspândească în mai toate centrele ceramice ale provinciilor Imperiului Roman.

Teodor Cioflan împǎrțea aceastǎ ceramicǎ în mai multe categorii: vase decorate cu șerpi, , vase de tip antropomorf și vase cu medalioane aplicate.

În prima categorie, cea a vaselor decorate cu șerpi, cercetǎtorii au discutat foarte mult asupra motivului aplicǎrii șerpilor pe vasele meșterilor olari. Una dintre explicațiile cele mai plauzibile a fost formulatǎ de Fr. Cumont care pus în legǎturǎ aplicarea șerpilor pe vase cu cultul lui Mithras. Mai existǎ o pǎrere formulatǎ de cǎtre unii cercetǎtori care,considerǎ cǎ aceste vase pot fi legate și de alte culte orientale, gândindu-se aici, în primul rând la cultul zeului Sabazios. Principalul argument al acestor cercetǎtori era acela cǎ, cultul zeului Mithras a pǎtruns în Imperiu anterior acestor vase.

În ceea ce privește spațiul provinciei Dacia, Constantin Daicoviciu atribuie acest motiv ornamental celor mai vechi tradiții dacice, adicǎ acest lucru înseamnǎ cǎ motivul șarpelui nu vine din lumea romano-elenisticǎ, ci din civilizația traco-dacicǎ.

Vase decorate cu șerpi (Schlangefässe) s-au gǎsit în majoritatea centrelor ceramice din Dacia. Din pǎcate nici un fargment din vase pǎstrate nu pot oferi un indiciu clar pentru a se putea reconstiui forma ințialǎ a vasului. Acest tip de vas se poate împǎrți în douǎ categori: vas decorate cu șerpi și vase decorate ce șerpi și alte figuri.

Datoritǎ stǎrii destul de avansate de degradare a fragmentelor vaselor ceramice decorate cu șerpi, nu ne poate da certitudinea cǎ aceste vase nu mai aveau și alte decoruri, fie imprimate fie aplicate în relief pe ele. Dupǎ tehnica realizǎri solziilor aceștia pot fii: șerpii ai cǎror solzii sunt redați prin cerculețe ștampilate, prin împunsǎturi sau ale cǎror solzii sunt redați foarte realist, sau a cǎror redare lipșește ce desǎvârșire.

Analogii ale acestor vase cu șerpi se gǎsesc atât în Dacia, cât și în alte provincii ale Imperiului.

Vase decorate cu șerpi

Aiud, jud. Alba.

1.Fragment de vas, pastǎ finǎ, bine arsǎ,de culoare roșiaticǎ, având ca decor un șarpe. Dimensiuni: L=4,5 cm; l=3 cm; gros.=1,3 cm. Solzii șarpelui nu sunt reprezentați.

Bibl.: I. Winkler, V. Vasilev, L. Chițu, A. Borda, în Sargetia, 5, 1968, p. 70, (fig.10/4).

2.Fragment de vas, pastǎ finǎ, bine arsǎ,de culoare roșiaticǎ, având ca decor un șarpe. Dimensiuni: L=9 cm; l=7,5 cm. Șarpele se unduiește pe lǎțimea vasului, fǎrǎ ca solzii sǎ fie reprezentați.

Bibl.: I. Winkler, V. Vasilev, L. Chițu, A. Borda, în Sargetia, 5, 1968, p. 70, (fig.10/5).

3. Fragment de vas, pastǎ finǎ, bine arsǎ,de culoare roșiaticǎ, având ca decor un șarpe. Dimensiuni: L=3 cm; l=1,5 cm. Din șarpe nu s-a pǎstrat decât un segment, solzii șarpelui nu sunt reprezentați.

Bibl.: I. Winkler, V. Vasilev, L. Chițu, A. Borda, în Sargeția, 5, 1968, p. 70, (fig.10/6).

Ampelum, Zlatna, jud. Alba.

– fortificație- zona de est-

4. Fragment de vas, pastǎ zgrunțuroasǎ, de culoare cǎrǎmizie cu rare grǎunțe de cuarț și paiete de micǎ.Are ca decor șerpi în relief, în zona umǎrului vasului, ornament din care s-a mai pǎstrat numai un segment dintr-un meandru din treimea anterioarǎ a reptilei. Solzii șarpelui nu sunt reprezentați.

Bibl.: Ion. T.Lipovan, în Sargetia, XXI-XXIV, 1988-1991, p.88 (pl. II / 3)

fortificație – zona de est

5. Fragment de vas, pastǎ finǎ, de culoare cǎrǎmizie. Dimensiuni: L= 5 cm; l=6,5 cm; gros. = 2 cm. Fragmentul are ca decor doi șerpi ale cǎror capete sunt realizate schematic, iar solzii sunt reprezentanți prin scurte incizii transversale.

Bibl.: Ion. T.Lipovan, în Sargtia, XXI-XXIV, 1988-1991, p.88 (pl. II / 4)

Cristești, jud. Mureș.

-așezarea romanǎ-

6. Toartǎ de vas, pastǎ finǎ, bine arsǎ, de culoare roșie, cu un strat de firnis. Are aplicat în relief un șarpe, capul reptilei are o formǎ romboidalǎ și este orientat drept spre incinta vasului, solzii sunt imitați cu șiruri orizontale de puncte. Muzeul din Târgu – Mureș, inv. 1291.

Bibl.: A. Zrinyi, în Studii și Materiale Tg. Mureș, III, 1967, p.68 (pl.XLVIII/6).

7. Toartǎ de vas, pastǎ finǎ, bine arsǎ, de culoare roșie, cu un strat de firnis. Are aplicat în relief un șarpe, capul reptilei are o formǎ romboidalǎ și este orientat drept spre incinta vasului, solzii sunt imitați cu șiruri semiverticale de zgârieturi de pieptene. Muzeul din Târgu – Mureș, inv. 1288.

Bibl.: A. Zrinyi, în Studii și Materiale Tg. Mureș, III, 1967, p.68 (pl.XLVIII/7).

8. Fragment de vas, decorat cu șarpe în relief, solzii sunt imitați cu cercuri de douǎ dimensiuni, la spinare cerculețele au un diametru de 3,5 mm, iar pe coaste, cerculețele au un diametru mai mare, respective 6 mm.Corpul este angajat într-o mișcare de zig-zag. Muzeul din Târgu – Mureș, inv. 1290.

Bibl.: A. Zrinyi, în Studii și Materiale Tg. Mureș, III, 1967, p.68 (pl.XLVIII/8).

Drobeta, Drobeta Turnu-Severin, jud. Mehedinți.

-punctul arheologic Piața Ghica-

9. Douǎ fragmente dintr-un vas, pasta gǎlbuie, cu angobǎ roșu- maronie. Decorul aplicat redǎ imaginea unduitǎ a unui șarpe, solzii sunt reprezentaț prin mici crestǎturi transversale, având lungimea de 16 cm. Descoperire din anul 1970.

Bibl.: Doinea Benea, în Drobeta, 2, 1976, p. 56, (fig.1).

punctul arheologic Piața Ghica-

10. Buzǎ de vas, trasǎ în afarǎ canelatǎ, pasta gǎlbuie, cu angobǎ roșu-maronie.

Dimensiune: L=9,5 cm. Buza este decoratǎ cu un cap de șarpe, capul este turtit, iar o impresiune fǎcutǎ cu degetul suplinește decorul. Descoperire din anul 1970.

Bibl.: Doinea Benea, în Drobeta, 2, 1976, p. 56.

-castrul Drobeta-

11. Fragment dintr-un vas de cult cu trei torți, din care se pǎstreazǎ doar o toartǎ și o parte din buza canelatǎ, pasta finǎ, de culoare gǎlbuie, cu angobǎ maronie. Dimensiune: L=24 cm. Pe toatǎ laǎțimea torții se ridicǎ imaginea unduitǎ a unui șarpe pânǎ spre buzǎ. Șarpele este redat printr-o bandǎ groasǎ decoratǎ prin ștampilare. Capul șarpelui este decorat cu o ștampila formatǎ din trei „v”. La baza mânerului într-o buclǎ formatǎ de unduirea șarpelui este aplicatǎ o rozetǎ de forma discului solar cu 8 raze, pe corpul șarpelui apar douǎ ștampile ovale formate din câte zece puncte reliefate. Descoperire înainte de 1940 de cǎtre Al. Bǎrǎcilǎ.

Bibl.: Doinea Benea, în Drobeta, 2, 1976, p. 56 (fig.3).

-castrul Drobeta-

Alte fragmente provenind dintr-un vas de cult, considerat mithriac, au fost descoperit și publicate în anul 1938 de Al. Bǎrǎcilǎ:

12. (a-b) Fragment de vas, din pastǎ roșie, cu angobǎ roșie, având ca decor șerpi. Dimensiuni: L=11 cm; l= 9,4 cm; șerpii sunt aplicați sub forma unei benzi relefate, fǎrǎ a fii decorați.

13. (c) Fragment de vas, din pastǎ roșie, cu angobǎ roșie, având ca decor imaginea unui cocoș spre stânga.

14. (d) Fragment de vas-castron, cu buza trasǎ în afarǎ, partea superioarǎ a vasului are forma unui cilindru, iar cea inferioarǎ probabil tronconicǎ.Dimensiuni: L=22,4 cm; l=20cm. Are ca decor aplicat imaginea unui taur, redat în mers spre dreapta, apoi urmeazǎ incizatǎ reprezentarea unui brad, dupǎ care a unui ciorchine de strugure în relief.

Ilișua, jud. Cluj.

15. Fragment de vas, pastǎ finǎ, foarte bine arsǎ, având ca decor aplicat un șarpe. Solzii șarpelui sunt sugerați prin mici linii transversale, reptila are o mișcare de unduire pe burta vasului. Muzeul din Cluj-Napoca.

Bibl.: C. Daicoviciu, în AISC, III, 1936, p.264, pl.II.

16. Fragment de vas, pastǎ finǎ, foarte bine arsǎ, având ca decor aplicat un șarpe. Solzii șarpelui nu sunt sugerați, reptila are o mișcare de unduire pe burta vasului. Muzeul din Cluj-Napoca.

Bibl.: C. Daicoviciu, în AISC, III, 1936, p.264, pl.II.

17. Fragment de vas, pastǎ finǎ, foarte bine arsǎ, având ca decor aplicat un șarpe. Solzii șarpelui nu sunt sugerați, reptila are o mișcare de unduire pe burta vasului. Gura reptilei este larg dschisǎ ca și cum ar încerca sa amenințe sau sǎ muște. Muzeul din Cluj-Napoca.

Bibl.: C. Daicoviciu, în AISC, III, 1936, p.264, pl.II.

Micia, Vețel, jud.Hunedoara.

18. Douǎ fargmente din partea superioarǎ a unui vas din lut cu douǎ toarte. Sub toarte un șarpe parcǎ încearcǎ sǎ urce spre buzǎ vasului, unduindu-se pe toartǎ. Muzeul Național de Istorie, București.

Bibl.: Liviu Mǎrghitan și Const. C. Petolescu, în EPRO, II, 1978, p. 729 (pl.CXXXIX/1-2).

Orlea, jud. Hunedoara.

19. Fragment de toartǎ, pastǎ finǎ, de culoare gǎlbuie, cu mica în compoziție. Are aplicat ca decor, pe amândouǎ margini ale torții fragmente din câte un șarpe; solzii șarpelui sunt reprezentați prin cerculețe imprimate. Piesa se aflǎ în Muzeul din Orlea.

Bibl.: G. Popilian, Gh. Poenaru Bordea, în SCIVA, 24, 1973, 2, p.245 (pl.IV/2).

Romula, (Reșca), jud.Olt

-villa suburbana-

20. Fragmente dintr-un vas, pasta finǎ, omogenǎ, de culoare roșie cǎrǎmizie.Trei din cele șapte fragmente s-au putut lipi, pe umarul vasului se aflǎ un ornament aplicat reprezetând un șarpe cǎrui solzi sunt realizați prin cerculețe imprimate. Cerculețele de pe capul șarpelui au un diametru de 7 mm. Muzeul din Caracal, inv. 7714.

Bibl.: G. Popilian, Gh. Poenaru Bordea, în SCIVA, 24, 1973, 2, p.240 (pl. II/1-3).

-villa suburbana-

21. Fragment din buza și toarta fragmentară a unui vas de lut. Pasta, de culoare cărămizie deschisă, este fină și omogenă. Buza lată de 5,5 cm este îndoită orizontal, iar marginea buzei este îndoită în sus. Pe fragmentul de toartă se vede capul unui șarpe, solzii sunt marcați de cinci șiruri paralele de împursături. Sunt reprezentate de asemenea ochii și gura. Muzeul din Caracal, inv. 7715.

Bibl.: G. Popilian, Gh. Poenaru Bordea, în SCIVA, 24, 1973, 2, p.240 (pl. II/4).

-villa suburbana-

22. Fragment de toartǎ, pasta finǎ, de culoare gǎlbuie, cu mica în compoziție. Pe marginile torții se târǎsc doi șerpi, care ar pǎrea ca se cațǎrǎ ca sǎ ajungǎ la buza vasului. Solzii sunt redați prin patru șiruri de împunsǎturi, umplute cu o materie albǎ. Un al treilea șarpe , de dimensiuni mult mai mici decât ceilalți doi, coboarǎ de pe buza vasului pe toartǎ. Muzeul din Caracal, inv. 7716.

Bibl.: G. Popilian, Gh. Poenaru Bordea, în SCIVA, 24, 1973, 2, p.240-241 (pl. II./5).

-villa suburbana-

23. Fragment de vas, pasta finǎ de culoare gǎlbuie, decorat cu un șarpe. Se mai pǎstreazǎ o parte din buzǎ și o porțiune din toarta vasului. Buza este întoarsǎ orizontal în afarǎ, iar de pe toartǎ se cațǎrǎ un șarpe al cǎrui cap ajunge la marginea interioarǎa vasului ca și cum ar vrea soarbǎ din conținutul sǎu. Solzii și ochii șarpelui sunt bine marcat prin împunsǎturi. Piesa se aflǎ în colecția Școlii generale din Reșca.

Bibl.: G. Popilian, Gh. Poenaru Bordea, în SCIVA, 24, 1973, 2, p.242-243 (pl. III./1).

-latura de sud a fortificației centrale-

24. Fragment din toarta unui vas, pastǎ finǎ, de culoare roșie cǎrǎmizie, având suprafața vopsitǎ în roșu închis. Are aplicat ca decor un șarpe, a cǎrui solzii sunt redați foarte realist. Descoperire realizatǎ în cursul campaniei din anul 1966. Muzeul din Caracal.

Bibl.: G. Popilian, Gh. Poenaru Bordea, în SCIVA, 24, 1973, 2, p.242-243 (pl. III/2).

-villa suburbana-

25. Fragment de vas, pastǎ finǎ, de culoare gǎlbuie, având aplicat în decor un șarpe. Piesa fǎcea parte din colecția Capșa ( Turnu Severin), dispǎrut.

Bibl.: Dumitru Tudor, în BCMI, XXXI, 1938, 96, p. 82.

Ulpia Traiana Sarmizegetusa, jud. Hunedoara.

26. Douǎ fragmente dintr-un vas, pastǎ finǎ, având ca decor aplicat un șarpe. Solzii șarpelui au fost realizați prin mai multe cercuri mai mari. Muzeul din Cluj-Napoca. inv. 7016-7017.

Bibl.: Dorin Alicu, în Revue d’etudes latines, XXXIX, 3, 1970, p. 718 (pl. XV/1).

27. Fragment de vas, pastǎ finǎ, având ca decor aplicat un șarpe. Solzii șarpelui sunt redați cu ajutorul unor cerculețe mici, pe lângǎ corpul de șarpe mai sunt și patru linii transversale; peste care cele douǎ din mijloc este aplicatǎ reptila. Muzeul din Cluj-Napoca, inv.7018.

Bibl.: Dorin Alicu, în Revue d’etudes latines, XXXIX, 3, 1970, p. 718 (pl. XV/1).

28. Fragment din buza și toarta unui vas, pastǎ finǎ, având ca decor aplicat un șarpe. Pe capul șarpelui sunt douǎ lini incizate în formǎ de X, iar ochii sunt sugerați de douǎ puncte. Muzeul din Cluj-Napoca, inv. 10556

Bibl.: Dorin Alicu, în Revue d’etudes latines, XXXIX, 3, 1970, p. 718 (pl. XV/2).

29. Fragment de toartǎ, pastǎ finǎ, având ca decor aplicat un șarpe, acesta fiind realizat cu ajutorul unor ștampile succesive, sarpele se unduiește pe toatǎ lungime torții. Muzeul din Cluj-Napoca, inv. 10441.

Bibl.: Dorin Alicu, în Revue d’etudes latines, XXXIX, 3, 1970, p. 718 (pl. XV/3).

30. Fragment de toartǎ, pastǎ finǎ, având ca decor aplicat un șarpe, acesta fiind realizat cu ajutorul unor puncte succesive, șarpele se unduiește foarte ușor, în mijlocul capului are douǎ linii oblice în formǎ de X. Muzeul din Cluj-Napoca, inv. 1647.

Bibl.: Dorin Alicu, în Revue d’etudes latines, XXXIX, 3, 1970, p. 718 (pl. XVI/1).

31. Fragment de vas, pastǎ finǎ, având linii ondulate în relief, fǎrǎ ornament, ce lasǎ impresia cǎ ar fi un șarpe cu decor în releif. Muzeul din Cluj-Napoca, inv. 22993.

Bibl.: Dorin Alicu, în Revue d’etudes latines, XXXIX, 3, 1970, p. 718 (pl. XVI/2).

32. Douǎ fragmente de vas, o parte din buzǎ și din toartǎ, pastǎ finǎ, pe toarta vasului apare în reliefun cap de șarpe a cǎrui ochii sunt foarte bine redați prin douǎ cercuri. . Muzeul din Cluj-Napoca, inv. 4623-4624.

Bibl.: Dorin Alicu, în Revue d’etudes latines, XXXIX, 3, 1970, p. 718 (pl. XVI/3).

33. Fragment de vas, pastǎ finǎ, având decorat în relief un șarpe. Dimensiuni: L=10cm; l=4,7 cm; gros.= 1,5 cm. Fragment gǎsit în apropierea complexului de temple dedicat lui Aesculapis și Hygieia. Muzeul din Cluj-Napoca, inv. 1649.

Bibl.: Dorin Alicu, Const. Pop, Volker Wollmann, în BAR, 1979. (pl.CXL/412).

34. Fragment de vas, pastǎ finǎ, având decorat în relief un șarpe. Dimensiuni: L=6 cm; l=4,5; gros.=1cm. Capul șarpelui iese în relief, ochii sunt realizați cu ajutorul a douǎ cercuri concentrice. Fragment gǎsit în apropierea complexului de temple dedicat lui Aesculapis și Hygieia. Muzeul din Cluj-Napoca, inv. 8887.

Bibl.: Dorin Alicu, Const. Pop, Volker Wollmann, în BAR, 1979. (pl.CXL/412).

35. Fragment de vas, pastǎ finǎ, având decorat în relief un corp de șarpe. Solzii șarpelui sunt redați prin cerculețe imprimate , de altfel întreg vasul are cerculețe imprimate. Fragment gǎsit în apropierea complexului de temple dedicat lui Aesculapis și Hygieia. Muzeul din Cluj-Napoca.

Bibl.: Dorin Alicu, Const. Pop, Volker Wollmann, în BAR, 1979. (pl.CXXXIX/425).

36. Fragment de vas, pastǎ finǎ, având decorat în relief un cap de șarpe. Dimensiuni: L=9,6 cm; l=2 cm; gros.=0,5 cm. Piesǎ gǎsitǎ în templu lui Liber Pater. . Muzeul din Cluj-Napoca, inv.10556.