Cenzura Si Autocenzura In Tv Si Internet

Introducere

Cenzură și autocenzură… doi termeni pe cât de categorici în sensul lor etic, pe atât de controversați în realitatea mass-mediei românești. Vorbind despre cenzură și autocenzură, o serie de întrebări se impun a fi formulate: când apare cenzura sau autocenzura, care sunt limitele acestor forme coercitive, care e situația juridică și morală a unui jurnalist supus cenzurii sau autocenzurii, funcționează în România clauza de conștiință, ca element de protectie împotriva cenzurii?

Scopul acestei lucrări este de-a oferi răspunsuri pe cât posibil oneste și complete la aceste întrebări. Considerăm că orice studiu aplicat fenomenului de cenzură, incluzând un capitol dedicat autocenzurii ca formă extremă, este necesar, chiar dacă România a împlinit 20 de ani de la Revoluție, momentul '89 fiind considerat a fi ruptura de mentalitatea comunistă și implicit cenzura instaurată de aceasta. Coerciția din jurnalism nu ar trebui să fie doar o problemă internă între editor/redactor-șef și jurnalistul subordonat, dezbaterile asupra cenzurii ar trebui să stârnească interesul publicului, pentru simplul fapt că plătește servicii media pentru a fi bine/corect informat. Cenzura și autocenzura există în actual context, îmbrăcând forme dintre cele mai diverse: cenzură economică, cenzură ideologică sau chiar cenzura publicului/ratingului, după care se ghidează majoritatea instituțiilor media.

Pentru a descoperi hainele noii cenzuri, folosim un demers deductiv, încercând creionarea unei definiții contemporane a coerciției în jurnalism, pornind de la un cadru istoric în care s-a manifestat cenzura și autocenzura și într-un final, analizând ipostaze curente în creațiile tv și online.

Controversatul tratat ACTA beneficiază de un capitol special, întrucât a readus în atenție ideea de cenzură, cu care probabil publicul autohton se obișnuise, știind că o anumită televiziune aparține ideologic unui anumit partid politic. ACTA a stârnit un tsunami al dezaprobării în primul rând, pentru că ar putea instaura o cenzură în mediul online, considerat în mentalul colectiv ca un spațiu liber.

Cenzură și autocenzură în mass-media din România

Ce este cenzura?

Înainte de-a vorbi de reglementări autohtone în ceea ce privește cenzura, se cuvine a trece în revistă contextul istoric și ideologic în care a fost vehiculată ideea de cenzură.

Cenzura nu poate fi defintă decât prin raportare la oponenta sa în planul ideilor, libertatea comunicării. Cristian Florin Popescu conturează această ipostază, făcând apel la modelul liberal al presei, incluzând libertatea opiniei, libertatea presei, libertatea de informare și liberatea comunicării ca marile cuceriri ale secolulelor XVIII și XIX. În esență, toate aceste libertăți se definesc și se conturează în realitate însă, prin contrast, înainte de toate cu cenzura, iar pe de altă parte, prin limitele libertății impuse prin legi/ coduri deontologice, referitoare la alte drepturi cetățenești: dreptul la viața privată, dreptul la imagine (Popescu, Cristian Florin, 2004, p.30)

Privită într-o cheie istorică, ideea de cenzură s-a născut în Roma antică, unde cenzorul era magistratul care supraveghea moravurile cetățenilor. În Evul Mediu, cenzura capătă atribuții similare oarecum celor contemporane: Biserica Catolică selecta cărțile, care puteau fi tipărite, corespunzând dogmei oficiale. Marea Revoluție Franceză poate fi socotită ca o încercare de-a înlătura cenzura epocii. În Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului, comunicarea liberă a gândurilor și a opiniilor (idem, p.31) este considerată a fi un drept fundamental, idee continuată de o serie de filozofi precum John Milton, Adam Smith, Benjamin Franklin sau John Stuart Mill. Totuși, libertatea de-a scrie, citi, vorbi sau tipări are limite, consemnate de legislația franceză a vremii prin opiniile care dăunează cuiva, însumând injuria, ofensa, ultrajul, atentarea la bunele moravuri, încurajarea crimei, prejudicii aduse securității statale sau instigarea la consumul de alcool sau droguri (idem, p.34). De cealaltă parte a Atlanticului, James Madison, autorul Primului Amendament al Constituției SUA se exprima categoric, accentuând necesitatea unui popor de-a fi liber, incluzând și libertatea de-a gândi și de-a se exprima: Nimic nu ar fi mai lipsit de rațiune decât să-i dai poporului puterea și să-i oprești informația. Un popor care vrea să-și fie propriul conducător, trebuie să se armeze cu puterea pe care ți-o dă cunoașterea. (idem, p.32).

Momentele evocate până în acest moment pot fi considerate a fi punctul de plecare al concepției liberale despre presă, dominate de principiul activității private a liberei întreprinderi și a profitului comercial (Maxim, Danciu, 2003, p.23). Conform acestei concepții, presa reunește oamenii într-o rețea, care poate exista numai în libertate. Libertatea pomenită presupune de fapt accesibilitatea mijloacelor de producție, care nu ar trebui să aparțină doar unei elite. Cu un public/ audiență bine intențioanată și dispusă să plătească pentru un produs media, este inadmisibilă orice intervenție din afară în sensul dirijării presei, ori sustragerii de la jocul liber al pieței (ibidem). Afirmând dreptul fiecărui om la informație, o presă veritabilă nu poate fi considerată o afacere strict privată, întrucât acest drept implică datorii morale, atât din partea producătorilor, cât și din partea publicului.

De cealaltă parte, în regimurile totalitare, cenzura ideologică subsumând politica și morala acelei societăți este una din armele predilecte ale manipulării prin propagandă. Un exemplu paradoxal, întrucât totalitarismul este asociat intuitiv cu nazismul și comunismul, ar fi episodul House Un-American Activities Committee din epoca mccarthistă în SUA, menit să pedepsească ceea ce ar fi putut face personalități publice indezirabile precum Charlie Chaplin sau Arthur Miller (Popescu, Cristian Florin, 2004, p.32).

În definitiv, la ce servesc mediile de informare într-o democrație? La această întrebare, filozoful și jurnalistul Jean-François Revel, citat de Maxim Danciu, crede că există o conexiune dintre self-government și informație, în sensul că presa pune la dispoziția cetățenilor informațiile, pe baza cărora îi poate judeca pe guvernanții aleși. Când informațiile din presă sunt false, însuși procesul deciziei democratice se falsifică. Și aceasta cu atât mai mult cu cât mediile de informare au o dublă conexiune: ele acționează asupra guvernanților, dar și asupra maselor (Danciu, Maxim, 2003, p.29).

Se poate vorbi de cenzură inerentă etapei de selectare a informațiilor? Atâta vreme cât datele originale nu sunt alterate, ci doar șlefuite, jurnalistul nu acționează ca un cenzor, după cum remarcă Lucian-Vasile Szabo. Conform cercetătorului, omul de presă trebuie să medieze între destinatar și public, întrucât se află la mijlocul distanței dintre aceștia: El este cel care se interpune, în mod voit și obligatoriu, între emițătorul de informații (sursă) și receptor (public), ceea ce înseamnă că jurnalistul trebuie să funcționeze cu deschideri succesive ca prim destinatar al informațiilor venite din direcția surselor originare, dar și ca emițător secund față de adevăratul destinatar, publicul (idem, p.70). În aceast flux, jurnalistul nu este un simplu releu, ci cade în sarcina lui de a supune datele unui proces de adaptare, cizelare, verificare și chiar transformare, pentru a le prezenta în conformitate cu principiile, normele și regulile genului publicistic (idem, p.71). Dacă există reglementări ale presei, acestea cenzurează informația? Presa trebuie să-și ia în serios răspunderea de a informa de manieră nepărtinitoare, de a nu impune o agendă politică, de a oferi cetățeanului o oglindă cât mai amplă și corectă asupra faptelor pentru a-l educa și a-l ajuta să-și formeze opinii personale (…) Presa are, evident, o putere, dar ea nu este putere în stat decât în momentul în care își exercită influență în mod responsabil față de cetățeni (idem, p.72).

O primă demarcare între cenzură și autocenzură este încercată de James Watson și Anne Hill, care afirmau că țintele cenzurii tind să se îndrepte spre exprimările care pot deveni periculoase prin ridicularizarea sau lipsa de respect față de valori, care astfel, devin ele însele mecanisme de control, funcționând ca o cenzură indirectă, altfel spus, autocenzură (ibidem). Din perspectiva normelor deontologice și a constrângerilor economice, putem afirma că în forma scrisă sau audio-vizuală a stilului jurnalistic intervine autocenzura.

Cenzura este pregătită de dezinformare. Pentru comuniști, între cele două noțiuni distanța era destul de mică, așa cum reiese dintr-un articol apărut în Marea Enciclopedie Sovietică, volumul XIII. Dezinformarea este difuzarea prin presă, radio, televiziune a informațiilor mincinoase pentru a rătăci opinia publică. Presa și radioul folosesc pe scară largă dezinformarea pentru a înșela popoarele (…) făcându-le să creadă că politica pacifistă a URSS, a țărilor democrte și a altor țări pacifiste este o politică agresivă (Popescu, Cristian Florin, 2004, p.115). Rătăcirea va fi corectată prin cenzură.

O dată instaurată cenzura, va fi nevoie de divagarea atenției, manipularea intereselor spre alte zone ale discursului mediatic. Manipularea este definită ca o formă de comunicare alterată, bazată pe argumentarea tendențioasă, minciuna, informații trunchiate sau zvonuri. Scopul manipulării, asemănător cenzurii, este de-a creea opinii eronate (idem, p.124).

Nu putem vorbi despre derapajele presei contemporane din România, fără a aminti de cenzură și nu putem închide cercul vicios, fără a lua în serios fenomenul autocenzurii. Această interdependență a fost subiectul a numeroase studii în România, dintre care ne vom opri în primă instanță asupra unei cărți recente și exhaustive, dedicată cenzurii ca fenomen românesc, România comunistă. Propagandă și cenzură. Tiberiu Troncotă trasează astfel limitele cenzurii: Este actul oricărei entități politice, religioase, militare ori administrative de a condițional exprimarea/difuzarea de informați, opinii, idei (în sens mai larg chiar și creații intelectuale), pe care publicul are dreptul să le cunoască, în funcție de valorile pe care acesta înțelege să le protejeze la un moment dat (Troncotă, Tiberiu, 2006, p.17).

Mecanismul cenzurii în orice orice tip de societate, în orice moment istoric presupune că o autoritate își autoatribuie dreptul de examinare, control ori, mai grav, interzicerea oricărui produs intelectual o perioadă determinată sub diferite sancțiuni. Consecința directă a cenzurii este că publicul nu are acces la toate informațiile, ci doar la cele oficiale, îngăduite. Nu se poate vorbi de cenzură în cazul informațiilor secrete de tipul celor militare, care nu pot fi eficace decât prin caracterul lor secret, ferit de presiunea publicului. Arbitrariul intervine abia în momentul în care sunt cenzurate informații legate de interesele private sau de grup, politice sau economice, conjucturale. Normele juridice care protejează aria informațiilor secrete diferă de la stat la stat. În stare de pace ori beligerantă, regimul politic influențează în mod cert formele dobândite de instituțiile de cenzură (ibidem).

Tipurile cenzurii prezintă o diversitate în ceea ce privește desfășurarea tematică, semantică, ori temporară alături de anumite restrângeri ale drepturilor ori mai grav, conștientizată la nivel individual. În consecință, putem distinge între cenzura preventivă și cenzura a posteriori.

Cenzura preventivă urmărește eliminarea tuturor elementelor inoportune publicării. Bunul cultural aflat în proiect nu poate fi definitivat sau publicat, deoarece se intervien în forță asupra planului editorial sau asupra programului reprezentanțiilor integrate în diferite faze de creație.

Cenzura devine instituție printr-un sistem strict, aflat la îndemâna puterii de stat, incluzând privilegii, licențe și brevete, autorizații sau cauțini, în cazul în care jurnalistublicului. Arbitrariul intervine abia în momentul în care sunt cenzurate informații legate de interesele private sau de grup, politice sau economice, conjucturale. Normele juridice care protejează aria informațiilor secrete diferă de la stat la stat. În stare de pace ori beligerantă, regimul politic influențează în mod cert formele dobândite de instituțiile de cenzură (ibidem).

Tipurile cenzurii prezintă o diversitate în ceea ce privește desfășurarea tematică, semantică, ori temporară alături de anumite restrângeri ale drepturilor ori mai grav, conștientizată la nivel individual. În consecință, putem distinge între cenzura preventivă și cenzura a posteriori.

Cenzura preventivă urmărește eliminarea tuturor elementelor inoportune publicării. Bunul cultural aflat în proiect nu poate fi definitivat sau publicat, deoarece se intervien în forță asupra planului editorial sau asupra programului reprezentanțiilor integrate în diferite faze de creație.

Cenzura devine instituție printr-un sistem strict, aflat la îndemâna puterii de stat, incluzând privilegii, licențe și brevete, autorizații sau cauțini, în cazul în care jurnalistul a păcătuit și dorește să adopte noua ordine. Prima cerință a cenzurii este un jurământ de fidelitate al conducătorilor instituțiilor media, pentru a putea avea monompol asupra întreprinderii în sine. Licențele și brevetele sunt o altă limitare a numărului celor care au dreptul de a produce și difuza creații intelectuale. Toate aceste măsuri ce instituie cenzura într-un stat precum România interbelică și cu precădere, comunistă, potențial democratică în vremea tranziției constituie forme ale șantajului practicat permanent de clasa venită la putere, într-o Românie divizată între foame și răzbunare (idem, p.18).

În cazul cenzurii a posteriori, produsele intelectuale finale sunt minuțios controlate. Concret, monitorizarea bunurilor culturale se face conform informațiilor primite permanent din partea elitei conducătoare. De regulă, această etapă devine inutilă datorită regulilor preventive deja menționate. Pe parcurs se formează astfel o anumită frică congenitală, așa-zisa autocenzură. Spaima de a fi interzis era mare, însă pentru a nu avea sentimentul inutilității, cenzorul mai solicita unele modificări care adesea frizau penibilul și paradoxul. Conținutul produsului devenea în final un amalgam de corecturi conforme liniei partidului care nu doar că semănau cu originalul, dar pur și simplu nășteau alte lucruri (idem, p.19).

Măsurile de control nu se opresc la cele două forme de cenzură. Forme conexe de constrângere, controlul asupra resurselor sau a materiilor prime pot fi considerate trăsături ale cenzurii economice, promovând un monopol asupra infrastructurii. De regulă, cenzura economică este aplicată situațiilor de criză, în care raționalizarea consumurilor este esențială. Regimul creează o inechitate, ceea ce duce la o disproporție comunicațională și la reprimarea exprimărilor libere (idem, p.20). Cenzura economică generează alte forme de control: accesul la profesie și cenzura populară. În primul caz, oricine accede la producerea unui bun cultural este atent verificat, conform unor criterii cum ar fi clasa socială sănătoasă ori viziuni politice probabile. Grupul sau întregul popor este cel care susține adevărata cenzură, manifestând intoleranță față de cei care nu respectă ordinea socială propusă (ibidem).

Codurile deontologice ale presei scrise

Cel mai reprezentativ cod etic din spațiul american, Associated Press Managing Editors Association Code of Ethics, apărut în 1975, stabilește principalele cadre de funcționare ale presei (responsabilitatea, acuratețe, integritate, evitarea conflictului de interese), care, de îndată ce vor fi respectate, vor elimina derapajele de tipul cenzurii sau calomniei. Deși textul codului se referă la presa scrisă prin exponentul său, ziarul, în practica americană reglementările expuse au fost preluate și de sectorul audio-vizual. Astfel, ziarul ar trebui să fie un critic constructiv al tuturor segmentelor societății. Din punct de vedere editorial, ar trebui să apere reformele sau inovațiile de care este nevoie, în sens public. Ar trebui să expună erorile puterii publice sau private (…) Ziarul trebuie să fie un forum pentru schimbul comentariilor și criticilor, mai ales când ele se opun pozițiilor lor editoriale (Danciu, Maxim, 2003, p.194). Fair-play, toleranță și integritate … acestea ar trebui să fie etaloanele presei de pretutindeni.

O formă instituționalizată a libertății de informare este reprezentată de Freedom of Information Act. Cenzura, acolo unde există, acționează înaintea publicării¸ pentru a împiedica apariția conținutului indeziderabil, în timp ce legile organice ale jurnalismului, prin care se stabilesc delictele de presă, precum și dreptul la dezmințire și cel la replică, acționează juridic după publicare (Popescu, Cristian Florin, op.cit., p.33).

Tradiția americană în privința presei stipulează că libertatea presei constă în a nu cenzura înainte de publicare. Orice om are drepturi de netăgăduit de a împărtăți publicului ce sentimente dorește: a interzice aceasta înseamnă a distruge libertatea presei, însă dacă aceasta publică ceva neadecvat, răutăcios sau ilegal, trebuie să suporte consecințele nechibzuinței sale (Middleton, Kent; Trager, Bob; Chamberlin, Bill, 2002, p.52). Cenzura înaintea publicării, incluzând și fapte legate de autocenzură, este privită drept cea mai intolerabilă încălcare a Primului Amendament, inhibând în cel mai înalt grad libera exprimare. Logica este destul de simplă: pentru cel care publică mesajul, fie el scris sau sub formă audio-vizuală, cenzura e o interdicție directă, dar publicul este cel care nu are ocazia să ajungă la mesajul inițial, să judece valoarea acestuia și să-și formeze o viziune critică. Din acest punct de vedere, tradiția americană susține oarecum ideea unei cenzuri ulterioare publicării, pentru că permite ideilor să circule.

Anii '70 marchează în SUA și Regatul Unit al Marii Britanii apariția unor reglementări în privința producțiilor televizate. British Board of Films Censors aplică certificate de avertizare, începând cu 1982, idee perpetuată în zilele noastre, sub o altă formă. Astfel, producțiile cinema erau clasificate în X, conținând scene de sex și violență, neindicate copiilor sub 18 ani, AA- interzis copiilor sub 14 ani, A- filme, la care copii sunt admiși cu însoțitori, U- filme, la care toți minorii sunt admiși (James Watson; Anne Hill, 1993, p. 26, apud Cristian Florin Popescu, 2004, p.33).

În cazul, în care apare un derapaj etic, modelul francez bazat pe echilibrul dintre reglementare și autoreglementare, propune o soluție juridică: clauza de conștiință. Clauza de conștiință poate fi invocată de către jurnalistul francez, atunci când publicația își încetează apariția, își schimbă în mod semnificativ orientarea politică sau atunci când se iau măsuri care privesc redacția, fără ca membrii ei să fi fost consultați (Danciu, Maxim, op.cit., p. 207). Invocând clauza de conștiință, jurnalistul poate eluda cenzura de orice tip, mai mult poate părăsi instituția, bucurându-se de toate drepturile salariale.

În ceea ce privește contextul autohton, Clubul Român de Presă include clauza de conștiință ca normă aplicabilă, dar nu menționează explicit cenzura și autocenzura, de parcă nici nu ar exista în contextul românesc. Articolul 7 statuează că Ziaristul are responsabilitatea civică de a acționa pentru instaurarea justiției și dreptății sociale. În cazurile în care are știința de abuzuri sau de încălcări ale legilor, potrivit clauzei de conștiință, ziaristul are dreptul de a refuza orice ingerință care să-i influențeze decizia. Ziaristul are de asemenea dreptul de a refuza orice text de prezentare falsă a datelor și faptelor. Ziaristul are dreptul de a fi informat, la angajare, asupra politicii editoriale a instituției mass-media.

Prevederea Clubului Român de Presă poate fi considerată o încercare de-a răspunde nevoilor reale de protecție împotriva cenzurii, dar nu adâncește ideea de clivaj între prezentarea adevărului ca misiune primordială și obstacolele concrete, care l-ar putea obstrucționa. În schimb, Rezoluția 1003 a Consiliului Europei cu privire la etica jurnalistică recomandă transparența totală a mijloacelor de informare, punând accentul pe faptul că orientarea ideologică a editorilor sau proprietarilor este limitată de exigențele de nestrămutat ale veridicității știrilor și ale rectitudinii morale a opiniilor necesare conformării la dreptul fundamental la informație (idem, pp. 214-215). Cu alte cuvinte, dacă această recomandare ar fi respectată, nu ar exista motive pentru nașterea cenzurii sau autocenzurii în spațiul european.

O altă instituție media, care a inclus clauza de conștiință ca măsură preventivă împotriva cenzurii este Societatea Română de Radiodifuziune. Încă din martie 1999, jurnaliștii, care se angajează în această instituție sau se simt nevoia unei lămuriri etice, se pot raporta la articolul 33 (Ziaristul din televiziunea publică are dreptul de a refuza orice tip de activitate publicistică care intră în contradicție cu propriile sale convingeri sau credințe și/ sau cu respectful față de adevăr) și articolul 34 (Ziaristul va face apel la clauza de conștiință în toate situațiile în care politica editorială a Societății sau a departamentului din care face parte a fost modificată substanțial față de momentul angajării sale, iar această modificare aduce atingere credinței și convingerilor sale. El poate părăsi Societatea în asemenea situații, dacă neînțelegerile nu au putut fi rezolvate de către Comisia de etică și arbitraj, fără a avea de suferit daune de natură morală sau materială).

Contrar opiniei majoritare în rândurile editorilor și patronilor clauza de conștiință nu este dușmanul disciplinei redacționale, ci este piatra de temelie a unei discipline fundamentate nu pe ordin, ci pe credința în adevăr și pe respectul față de cel căruia i te adresezi. Ea nu anulează, ci, dimpotrivă, dezinhibă libertatea de opinie, deci, ca orice drept recunoscut, presupune și asumarea responsabilității de a nu sluji, în mercenariat, cauze pe care nu le respecți și direcții politice care nu sunt conforme propriilor credinte. Clauza de conștiință are tradiție în spațiul european, nu în România. De exemplu, În Franța, jurnalistului i se acordă o importanță sporită. Spre deosebire de alți salariați, cărora li se aplică dreptul comun, în cazul în care pun capăt unilateral contractului de muncă, jurnaliștii beneficiază de o indemnizație care să le asigure existența pentru o perioadă de timp. Mai mult, ei beneficiază de această clauză dacă se estimează și probează că noua linie a publicației, datorată schimbării echipei editorial sau a patronului, este incompatibilă cu concepțiile sale personale. De asemenea, jurnalistul poate aduce instituția media în instanță, dacă face dovada că s-a intervenit în structura materialului său, fără a i se cere acordul, sau că s-au exercitat presiuni asupra sa să modifice materialul sau să nu îl publice din cauza conținutului său (Cercelescu, Carmen Monica, 2002, p. 31).

Prevederile CNA și aplicabilitatea lor

Conform propriei definiții, Consiliul Național al Audiovizualului este un garant al interesului public și unică autoritate de reglementare în domeniul programelor audiovizuale. Misiunea CNA, deseori contestă de posturile tv amendate, este de a asigura un climat bazat pe libera exprimare și responsabilitatea socială. Succint, misiunea CNA în audiovizualul românesc este de-a asigura echidistanța și pluralismul opiniilor; de-a transmite informațiilor și a comunicatelor oficiale ale autorităților publice cu privire la calamități naturale, starea de necesitate sau de urgență, starea de asediu ori de conflict armat; de-a asigura protecția minorilor; de-a apăra demnitetea umană și dreptul la propria imagine;
de-a promova politici nediscriminatorii cu privire la rasă, sex, naționalitate, religie, convingeri politice și orientări sexuale, de-a stabili cuantumul publicității în cadrul programelor oferite publicului sau de-a garanta exercitarea dreptului la replică și rectificare.
Bazele juridice ale CNA sunt Legea audiovizualului nr. 504 din 11 iulie 2002, reactualizată la 28 februarie 2011 și Decizie nr. 220 din 24 februarie 2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, intrată în vigoare la 24 februarie 2011. Instituția este deschisă sesizărilor venite din partea publicului, ce pot fi trimise electronic pe site-ul acesteia, acest fapt poate fi un atuu al CNA împotriva acuzațiilor de favoritism, toleranță față de anumite derapaje.

Considerăm că prevederile (recomandări și decizii) unui for consultativ de tipul CNA sunt benefice în audiovizualul autohton, cu toate criticile aduse imparțialității acestuia. De exemplu, sub aspect terminologic, în Legea audiovizualului sunt clarificate conceptele de licență audiovizuală (actul juridic emis de CNA, prin care se acordă unui radiodifuzor aflat în jurisdicția și pe teritoriul României dreptul de-a difuza analogic sau digital, într-o zonă determinată, un anume serviciu de programe) și
licență de emisie (actul juridic, prin care Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații acordă titularului de licență audiovizuală analogică dreptul de-a utiliza, pentru o perioadă determinată, una sau mai multe frecvențe radio pe teritoriul României), concepte cvasi-sinonime în limbajul curent. Încă din articolul 3 al prezentului text de lege, CNA stabilește cadrul etic de funcționare al oricărui canal tv sau stație radio. Alineatul 1 stipulează fără echivoc că prin difuzarea și retransmisia serviciilor de programe se realizează și se asigură pluralismul politic și social, diversitatea culturală, lingvistică și religioasă, informarea, educarea și divertismentul publicului, cu respectarea libertăților și a drepturilor fundamentale ale omului. Alineatul 2 vine să întregească obligațiile morale ale oricărui furnizor, exceptând profitul inerent pentru care a fost creată respectiva instituție media: Toți furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația să asigure informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor și evenimentelor și să favorizeze libera formare a opiniilor.

Dar cel mai important articol, cel cu numărul 6, stabilește caracterul și limitele cenzurii în audiovizual. Încă din primul alineat, atât jurnaliștii, cât și consumatorii media descoperă că ideea de cenzură de orice fel asupra comunicării audiovizuale este interzisă. Ironic sau nu, orice prevedere deontologică în presă începe cu această frază, dar lucrurile se complică, de îndată ce sunt stipulate cazurile și măsurile de protecție împotriva cenzurii. În acest sens, CNA detaliază prin alineatul 2 că independența editorială a furnizorilor de servicii media audiovizuale este recunoscută și garantată de prezenta lege, iar prin alineatul 3
sunt interzise ingerințe de orice fel în conținutul, forma sau modalitățile de prezentare a elementelor serviciilor media audiovizuale, din partea autorităților publice sau a oricăror persoane fizice sau juridice, române ori străine. Alineatul 4 (re)amintește posturilor radio-tv sancționate că orice decizie sau normă emisă de CNA nu este o măsură de cenzură, ci o instrucțiune normativă. Mai departe, în alineatul 5, Legea audiovizualului clarifică posibila condiționare dintre codurile deontologice proprii fiecărei instituții media și eventualitatea unor măsuri coercitive: Nu constituie ingerințe prevederile cuprinse în codurile de conduită profesională pe care jurnaliștii și furnizorii de servicii media audiovizuale le adoptă și pe care le aplică în cadrul mecanismelor și structurilor de autoreglementare a activității lor, dacă nu contravin dispozițiilor legale în vigoare.

Deși este statuată interzicerea oricăror ingerințe în politica editorială a instituției media, CNA nu poate acționa juridic și nici nu poate sprijini jurnaliștii cenzurați sau care declară că au ajuns să se autocenzureze. Tot ce poate face CNA este să sesizeze în mod public și general o abatere, ca în cazul suspiciunilor de cenzură în cadrul posturilor Antena 3 și Realitatea TV. Concluzia președintelui actual, Răsvan Popescu, este Sunt cazuri care sunt destul de puțin acoperite juridic și legal (…) Deocamdată am constatat nereguli în cazurile Realitatea TV și Antena 3, dar vom face o monitorizare pe posturile must-carry, așa încât să avem o situație cât mai completă și să-i tratăm pe toți în mod egal. De asemenea, vom solicita Parlamentului ca Articolul 6 din lege, care în prezent nu are caracter sanctionatoriu, să intre la regim sanctionatoriu.

Cenzură și autocenzură, de la teorie la practică

Cristian Grosu, vorbind despre deontologia jurnalistului de investigație atrage atenția că un bun gazetar, indiferent de domeniul său de referință, poate și trebuie să nu spună Nu, atunci când părerile, credințele îi sunt încălcate, precum și în cazul în care editorul intervine fundamental asupra textului său, schimbându-i unghiul de abordare sau omițând elemente, care dovedesc valoarea afirmațiilor făcute. Libertatea jurnalistului de-a spune Nu ia chipul clauzei de conștiință invocată deseori în spațiul românesc, atunci când întregi redacții părăsesc o anumită publicație sau post tv pentru a înființa o altă entitate media, conformă viziunii proprii. La nivel individual, clauza de conștiință pare să pălească în fața autocenzurii. Situația este prezentat succinet astfel: Jurnalistul are subiectul, a identificat căile prin care îl poate documenta, interesul este unul imperativ pentru receptor, dar editorul refuză- din considerente extraprofesionale- să publice articolul. În general, jurnaliștiicu ceva experiență citesc imediat și evită subiectele pe care editorul sau patronul publicației nu le agreează. Fenomenul se numește autocenzură și este cu atât mai nociv, cu cât subiectele evitate sau abandonate sunt de importanță vitală pentru comunitate (Grosu, Cristian, 2004, pp.141-142). Autorul concluzionează că soluția evidentă pentru un jurnalist cenzurat este să își găsească alt loc de muncă, dar cea mai mare deziluzie o vor trăi tinerii jurnaliști, pe care autocenzura îi va transforma radical.

Normele etice în spațiul românesc au o natură paradoxală: fie nu există pentru anumite segmente al activității jurnalistică sau dacă există, au o eficiență scăzută. De exemplu, România nu are un statut al jurnalistului într-o formă scrisă și aprobată de forumul legislativ și asociațiile profesionale din presă, doar normele europene par să impulsioneze destinul acestei profesii.

Curtea Europeană sprijină libertate presei, drept dovadă jurisprudența include cazuri de achitare a jurnaliștilor reclamați, al căror exemplu poate fi folosită ca argumente în cazul unor procese de presă. Astfel, Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice și una din cerințele prioritare ale progresului societății și ale împlinirii personale. Acest principiu este cu atât mai important cu cât în discuție este presa. Curtea Europeană a dat câștig de cauză jurnaliștilor acuzați de insuștă sau calomnie în următoarele spețe: Handyside vs U.K., Lingens vs Austria, Observer și Guardian vs U.K., Castells vs. Spania, Thorgeirson vs Islanda, Jersild vs Danemarca, De Haes și Gijels vs Belgia sau Dalban vs Romania (Macovei, Monica; Mihai, Dan; Toma, Mircea, 2002, p.19).

Cazul Dalban merită atenție, întrucât prezintă o situație comună între care se regăsesc jurnaliștii amenințați cu procese, situație care își va pune amprenta, ducând la autocenzură. Bazându-se pe rapoarte economice, jurnalistul Ionel Dalban a publicat o serie de articole despre situația dificilă a unei societăți cu capital de stat. Jurnalistul a fost dat în judecată de directorul acesteia, acuzat în articol de management fraudulos, precum și de către reprezentantul statului în firmă, acuzat că a încasat sume importante și nu a oprit declinul acesteia. Instanțele românești l-au condamnat pe ziarist pentru calomnie în ambele cazuri, însă Curtea Europeană a considerat ambele verdicte drept încălcări ale libertății de exprimare. Decizia a fost motivată prin faptul că limitele criticii acceptabile sunt mai largi în ceea ce privește figurile publice, incluzând politicienii. Prin urmare, aceștia trebuie să accepte verificarea strictă a fiecărei fapte publice (nu este încurajată intruziunea în viața privată, decât dacă poate dovedi într-un fel comportamentul public) atât din partea jurnaliștilor, cât și din parea publicului larg (Grosu, Cristian, 2004, pp.155-156).

Common law-ul european specifică categoric obligativitatea de-a sprijini presa și publicul în demersul lor de-a pune întrebări și de-a discuta deschis chestiunile de interes public, care afectează viața comunității. Dacă aceste două instanțe nu ar controla în permanență puterea statală (cu ramificațiile inerentă în sistemul politic, sanitar, juridic, educațional sau religios), s-ar ajunge la dictatură. Cenzura și autocenzura sunt atent detaliate în texte destinate libertății de exprimare.

Singurele tipuri de cenzură, pe care le acceptă CEDO sunt legate de securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii publice, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritaea și imparțialitatea puterii judecătorești (idem, p.151). Jurisprudența CEDO stabilește grade diferite de protecție împotriva intervenției presei, astfel: cei mai puțin protejați sunt membrii guvernuluiși politicienii, plecându-se de la ideea că se expun de bunăvoie examinării publice, prin însăși vocația de-a face politică; funcționarii publici sunt protejați de atacurile excesive, pentru că au nevoie de încrederea populației pentru a își îndeplini sarcinile, iar magistrații beneficiază de un grad mai mare de protecțție, întrucât îndeplinesc în societate un rol, care implică obligația de discreție, împiedicându-i să comenteze viața publică, dar și să răspundă criticilor aduse (idem, p.153).

De la cenzură la autocenzură, istoric românesc

Cenzura interbelică- tipologie și exemple

Presa interbelică poate fi considerată Epoca de aur a jurnalismului românesc, cu toate discrepanțele inerente (naționalism sau antisemitism). Ziarele apărute între 1880-1940 au avut un scop comun: sincronizarea cu spiritul Europei, presupunând o alfabetizare a lectoratului român, în sensul provocării la polemică, la gândire critică, fundament al oricărui regim democratic. Sporadicele exemple, ce vor urma, ilustrează menirea câtorva publicații interbelice.

Astfel, Timpul consideră în articolul-program (15 martie 1876) că va acționa ca un organ politic nepărtinitor, a cărui unică misiune va fi răspândirea de idei și de știri politice și literare, al căror adevăr își va fi dat mai întîi silința să-l constate și să-l poată dovedi (Petrescu, Aurel, 1967, p. 215). Politica acelor vremuri îndeosebit va duce la creea premisele unor polemici virulente, după cum urmeză în următorul paragraf: Aceste trei ziare (Românul, Alegătorul liber și Presa- n. a.) s-au grăbit care de care a afirma că ministeriul L. Catargi este astăzi părăsit de toți oamenii de valoare (ne cerem voie a intercala: afară de marea majoritate a Camerei, care-pe cît se zice- nu este tocmai lipsită de valoare într-un stat constituțional!). Presa (titlul unui periodic- n. a.) îndeosebi constată cu mulțumire în numărul din urmă că și Independința din Iași, foaia d. Lascăr Catargiu (mare pericol pentru d. Catargiu!) și că nu este nimeni care să-l susțină (idem, p.216).

Pe de altă parte, Contemporanul (1881) afirmă că scopul său este de a face cnoscut publicului romîn cum privește știința contemporană lumea. Vroim să aducem în țara noastră discuțiunea asupra marilor teorii științifice la ordinea zilei la popoarele civilizate din apus. Credem folositoare pentru patria noastră împrăștierea cît mai mare a cunoștinților cîștigate în privința lumei (idem, p. 235). Nobilul scop educațional poate fi împlinit printr-o luptă înverșunată în contra producțiunilor științifice greșite și mai ales contra cărților de școală. Căci dacă acestea vor fi rele, nu putem aștepta nimică nici de la generațiunea nouă (ibidem). În paginile aceluiași Contemporanul, una dintre primele feministe autohtone, Sofia Nădejde, își face debutul, promovând egalitatea dintre femei și bărbați, începând cu educația deficitară acordată femeilor.

Cenzura a existat în perioada interbelică în timpul campaniilor electorale și alegerilor propriu-zise. Prin cenzura acestor momente democratice, guvernele României interbelice reușeau într-o oarecare măsură să influențeze electoratul. Cenzura viza în principal presa partidelor politice din opoziție și ziarele independente, dar și alte publicații de propagandă electorală, de tipul broșurilor, manifestelor sau afișelor electorale.

În perioada regimului parlamentar (1919-1937), în România nu a existat o lege a presei, deși s-au înregistrat mai multe tentative de adoptare a unui asemenea act normativ. În aceste condiții, regimul juridic al presei s-a bazat pe articolele 5, 25, 26 și 105 din Constituția din 1923. Astfel, articolul 5 prevedea că r o m â n i i fără deosebire de origine etnică, de limbă sau religie, se bucură de libertatea presei; articolul 25 stipula că actul constituțional garantează tuturor libertatea de a comunica și publica ideile și opiniile lor prin grai, prin scris, prin presă, fiecare fiind răspunzător de abuzul acestor libertăți, în cazurile determi – nate de Codul Penal, care nici într-un caz nu va putea restrânge dreptul în sine (…) Presa nu va fi pusă niciodată sub regimul avertismentelor. Nici un ziar sau publicațiune nu va putea fi suspendat sau suprimat (Scurtu, Ioan; Bulei, Ion, 1990, p. 2 0 2). În ciuda acestor prevederi constituționale, statul român a aplicat o serie de legi cu caracter punitiv în domeniul presei. Spre exemplu, Legea pentru reprimarea unor infracțiuni contra liniștei publice, cunoscută mai ales sub numele de Legea Mârzescu (1924). În același timp, statul român a creat o serie de instrumente de control al presei. Astfel,în perioada 1919-1926 a funcționat, pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri un serviciu de presă.

Metodele folosite pentru a cenzura erau diverse, dar de regulă, guvernele se bazau pe

Cenzura preventivă, ulterioară pe cea represivă. Cenzura preventivă consta în faptul că, înainte de apariție, ziarele erau obligate să prezinte materialele spre aprobare serviciului cenzurii. Se putea întâmpla ca în ultimul moment unele materiale, în întregime sau în parte, să fie oprite de la apariție. În aceste condiții, de multe ori ziarele apăreau având coloane întregi în alb. Cenzura represivă consta în faptul că articolele care urmau să fie publicate nu mai erau citite și aprobate de cenzori înainte de apariție, ziarele fiind însă pasibile de suprimare, în cazul în care publicau anumite informații sau atacuri îndreptate împotriva instituțiilor fundamentale ale statului. În numeroase cazuri, pe frontispiciul ziarelor sau chiar la sfârșitul unui articol apărea tipărit sau ștampilat cuvântul C e n z u r a t , care atesta faptul că acel periodic fusese lecturat de cenzori (ibidem).

Ministrul de Interne Octavian Goga a ordonat în aprilie 1926, la începutul campaniei electorale pentru alegerile parlamentare, confiscarea ziarului independent Lupta și a oficioaselor Partidului Național România din București și Patria din Cluj. În noiembrie 1928 a venit la putere Partidul Național Țărănesc, care beneficiind de o mare popularitate în rândul corpului electoral a considerat că poate câștiga alegerile parlamentare și fără ajutorul cenzurii și a stării de asediu. În consecință, prim-ministrul Iuliu Maniu a ridicat starea de asediu, printr-un decret-lege (idem, p.210).

Guvernul I.G. Duca, instalat la putere în noiembrie 1933, va lua măsuri represive la adresa presei de extremă dreaptă în primul rând. Astfel, a suspendat ziarul Calendarul, condus de Nichifor Crainic, pentru atacurile la adresa Camarilei regale. Măsuri extreme la adresa presei, anume confiscarea unor ziare care cuprindeau articole sau declarații critice la adresa guvernului aparținând unor lideri politici ai opoziției s-au luat și de către guvernul liberal condus de Gheorghe Tătărescu, în timpul campaniei electorale din decembrie 1937. Cenzura presei urmărea să reducă activitatea partidelor din opoziție, iar pentru realizarea acestui scop partidele de la putere, care organizau alegerile, s-au folosit de interpretarea forțată a unor prevederi constituționale (ibidem).

2.2. Cenzura comunistă și premisele autocenzurii jurnaliștilor

Dramatismul evenimentelor antidemocratice din România începe însă cu momentul 23 August 1944, moment în care, regele Mihai I pronunță Proclamația către țară, prin care anunță ieșirea țării din alianța cu Puterile Axei și începerea luptei pentru eliberarea Transilvaniei de Nord. În dimineaâa zilei de 24 august reapare Libertatea, oficios al Partidului Social Democrat, ziar ce devine o unealtă a comuniștilor în acțiunea lor de a obține controlul asupra vieții culturale din România (Troncotă, Tiberiu, 2006, p. 44). La 30 august, apar primele inserturi propagandistice în România Liberă, cum ar fi titlul unui articol aparent informativ: Stalin conducătorul iubit de 200 milioane de oameni (idem, p.46).

Anul 1946 aduce o schimbarea radicală a sistemului politic. Noua lege electorală introduce sistemul unicameral, iar presei i se acordă o funcție de control, adică acea rotiță angrenată în mod indispensabil celorlalte (idem, p.69). Fără presă, regimul democratic nu ar fi putut să se facă acceptat de populație. În interiorul presei, regimul comunist a practic timorara fățișă, prin condiționarea apariției unei publicații de conformarea la linia impusă. Nerespectarea acestor directive atrăgea după sine suspendarea publicației și uneori pedepse și mai grave (idem, p.70). Liderii comuniști au fost în egală măsură interesați de perfecționarea noilor generații de gazetari, ce vor fi instruiți pe lângă Secția Centrală de Educație a PCR.

Putem vorbi de instiuționalizarea cenzurii, o dată cu anul 1948, când Gheorghe Gheorghiu-Dej se arată indignat de influențele străine se refugiază cu deosebită ușurință în domeniul ideologiei, artei, literaturii sau în domeniul științei. Liderul comunist cere continuarea activă a luptei pe frontul ideologic împotriva influențelor imperialiste, împotriva atitudinii admirative în fața culturii în putrefacție din țările capitaliste (idem, p.82). Decizie, care a dus la publicarea unei broșuri cu publicații oprite, precum și la un control mai aspru asupra presei.

Constituția elaborată în 1952 statuează regimul presei în regimul comunist. Astfel, libertatea de conștiință, a opiniei, libertatea cuvântului și a presei sunt recunoscute ca fiind corelate cu interesele celor care muncesc și în vederea întăririi regimului de democrație populară (idem, p.91).

Contemporanul menționat în capitolul presei interbelice devine un organ de propagandă, așa cum îl regăsim în 1956, citând cu generozitate cuvintele lui Dej la adresa presei din blocul comunist: În zece de ani de opoziție liberă, sub îndrumarea înțeleaptă a partidului și învățând din experiența sovietică, presa noastră a crescut deopotrivă în adâncime și în lărgime (…) Pe drumul trasat de Stalin și Lenin presei comuniste,învățând fără preget din experiența atât de bogată a presei sovietice, însușindu-și zi de zi sarcinile mărețe ce ni le pune în față partidul, să luptăm pentru a face să învingă viața liberă în toate ungherele pământului (Troncotă, Tiberiu, op. cit., p.144). În 1955, Uniunea Ziariștilor din R.P.R este înființată ca organizație sindicală profesională, iar în anul următor editează prima și singura publicație orientativă pentru breaslă, Presa Noastră, conținând influențe clare ideologice.

Încă din 1954, Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor devine tot mai importantă în ochii nomenclaturii și în consecință, mai temută în râdurile gazetarilor. Controlul exercitat de DGPT viza toate materialele cu caracter de propagandă, agitație și a oricăror tipărituri ce urmează a fi difuzate în public. Astfel, ziare, reviste, buletine, broșuri, cărți sau lucrări universitare au trecut prin mâinile cenzorilor (idem, pp.145-146). Supraveghearea se răsfrângea și asupra conținutuli emisiunilor radio-tv destinate informării publicului. Mai mult, erau controlate inclusiv centrele de radioficare și stațiile de amplificare. Pentru ca ordinea comunistă să fie acceptată și de ultimul element reacționar, toate ziarele provinciale erau obligate să reproducă materilele oficiale (comuniaate, interviu, deplasări ale liderului comunist). Acestea urmau să fie controlate și confruntate cu ziarele fruntașe, Scânteia și România Liberă. În ceea ce privea ziarele bucureștene, acestea erau controlate după textul oficial Agerpress sau în lipsa acestuia, după oricare alt text oficial existent în redacție (idem, p.148).

O dată cu moartea lui Dej în 1956, presa cunoaște o perioadă de dezgheț în prima etapă a regimului Ceaușescu, însă momentul 1971 (vizita în China maoistă) schimbă radical situația. Presa devine cea care remarcă și perpetuează aura eroică a marelui lider Ceaușescu, fondatorul strălucit al României socialiste, reîncarnarea conducătorilor daci care au rezistat invadatorilor romani, erou între eroi, geniul Carpaților, steaua umanității, geniul creației, figură proeminentă a istoriei sau chiar nemuritor (idem, p. 180). În acestă perioadă de maxim elan pentru consolidarea și ritualizarea figurii liderului comunist, cenzura a cunoscut cele mai drastice momente existente în România până în acel moment. Redacțiile erau obligate, de exemplu, să depună spre aprobare toate știrile ce urmau să fie publicate. Dacă nu erau respectate în detaliu normele stabilite în Caietele de sarcini, articolul respectiv era cenzurat și trebuia să fie înlocuit pe moment, pentru a nu afecta oglinda paginii sau tirajul. De regula, materialele ce trebuia să fie refăcute erau aruncate la coșul de gunoi pentru a face loc evenimentelor cu caracter înălțător (sărbători, festivități). Aceste evenimente banale hiperbolizate pe linia cancelariei PCR erau tot ce avea nevoie poporul.

Într-un context ca acesta, este lesne de înțeles că jurnaliștii au descoperit cât de benefică este autocenzura. În linii mari, autocenzura respectă cu fidelitate climatul exterior actului de-a scrie: spirit difuz, teamă, limbaj reducționist, căutarea unor forme intermediare care exprimă un adevăr pe jumătate formulat. S-a reușit reducerea limbajului la un format din câteva cuvinte, grație căruia se poate ține orice discurs, orice studiu, orice articol (idem, p.187). Legea Presei din 1974 pune semn de egalitate între ziarist și propagandist: Gazetarul trebuie să aibă o concepție înaintată, o temeinică pregătire ideologică marxist-leninistă (idem, p.187).

2.3. Tranziția cenzurii în România postedecembristă

Grosso modo, tranziție înseamnă trecerea de la comunism la capitalism, de la monogolul totalitar la dialogul democrației, de la economia centralizată la economia de piață. Potrivit lui Peter Gross, România a moștenit cel mai redus, mai primitiv sistem mediatic. Aici tranziția a pornit brusc și a suferit mai multe convulsii, dar încadrându-se, în linii generale, în același proces tranzitoriu (Peter Gross, 1996, p.1 apud Maxim Danciu, 2003, p.170). Caracteristica definitorie a sistemului mediatic postcomunist este gradul înalt de politizare: În vechea orânduire, exista o clasă conducătoare foarte coerentă, identificată mai mult sau mai puțin cu nomenclatura. Ea controla mecanismul etatic în toate aspectele sale, toate organizațiile sociale, mass-media, viața economică, viața socială, educația (Colin Sparks, 1998, p.16, apud Maxim Danciu, 2003, p.170). Tranziția spre capitalism implică o schimbare către un tip diferit de putere socială, bazată pe caracterul privat al proprietății. Noua clasă conducătoare va fi fragmentată, atomizată, reajustându-se constant ea însăși și relațiile sale interne, cu fiecare dintre membri ostili unul față de altul. Ea împărtășește cu vechea ordine faptul că are putere socială, însă sub aproape fiecare aspect este opusul său. Stratagema transformării este modalitatea de trecere de la o orânduire la alta (ibidem).

În cadrul acestei predări de ștafetă politico-economică, mass-media reprezintă tabla de șah, pe care se iau hotărârile cele mai importante. Prin mass-media, politicienii ajung la tot mai mulți oameni, care probabil în comunism nu au fost interesați de a fi informați, drept consecință, există o luptă enormă în legătură cu cine ar trebui să controleze presa și ce fel de mesaje are trebui ea să conțină (Danciu, Maxim, 2003, p.171).

Presa din România a cunoscut, în perioada tranziției, rapide și spectaculoase transformări, considerate de Mihai Coman elemene logice ale unei prese cu două prese (ibidem), existând un decalaj între presa scrisă și audiovizual, în sensul că privatizarea s-a realizat mai repede pe segmentul tipărit al presei.

Astfel, presa scrisă între anii 1900-1995 se caracterizează printr-o creștere inițială a publicațiilor și tirajelor, urmează de o stabilizarea a instituțiilor media. Setea de lectură postdecembristă, costurile reduse de producție, haosul legislativ sau convingerea că oricine poate face presă sunt câțiva dintre factorii, care au creionat acest context. Alina Mungiu sublinia că mass-media devenise omniprezentă în această perioadă, un adevărat Dumnezeu, creând realitate și conducând societatea în direcția considerată de ea pe moment necesară (Mungiu, Alina, 1995, p.251). Televiziunea și presa scrisă s-au găsit în postura de-a rezolva problemele societății, fiincă publicul le îndemna să facă politică în locul politicienilor (ibidem). Libertatea proaspăt dobândită devine intoleranță și anarhie, iar manipularea, reminescență comunistă, devine arma cotidiană a noii puteri (Drăgan, Ioan, 1993, p.8).

Subminată de greutăți materiale și concurență, presa s-a arătat prea repede dispusă la concesii comerciale și politice, preludiu al unei versiuni de cenzură și autocenzură. Un factor prolific acestei perpetuări a fost însăși defuncta structură propagandistică, regăsită în structurie de conducere ale presei, pregătind noua generație de jurnaliști. Politicul însuși nu renunță la a avea prietenă presă, oferind contracte de publicitate sau bani ascunși pentru o imagine cât mai bună, păsuind datorii la stat pentru a avea o obediență prelungită (Danciu, Maxim, 2003, pp. 200-201).

Începând cu anul 2000 devine tot mai clară ideea că instituțiile media sunt în mare parte proprietatea unor oameni de afaceri sau politicieni, care se folosesc de bunul lor pentru a câștiga influență politică sau pentru a intermedia afaceri (idem, p.203).

Știrile și dezbaterile tv- terenul fecund al cenzurii

Consumul de televiziune în România………………………………………………………………24

Politica, factorul recurent al cenzurii și autocenzurii contemporane…………………….28

Semne ale cenzurii actuale……………………………………………………………………………..30

Marje ale cenzurii în emisiunile tv………………………………………………………………….

III. Știrile și dezbaterile tv- terenul fecund al cenzurii

Consumul de televiziune în România

În România, consumul de televiziune tinde să îl depășească pe cel al presei scrise, dar este oarecum similar ca importanță consumului de radio, așa cum reiese din datele prelucrate de Active Watch. În iunie 2008, pe un eșantion de 1037 persoane rezultă că accesul locuitorilor din mediul urban la mass media este cel mai bine reprezentat de dezvoltarea infrastructurii de acces la canalele de televiziune (99% dintre locuitorii din mediul urban au cel puțin un televizor în gospodărie, iar 82% au acces la serviciile furnizorilor de televiziune prin cablu). În concordanță cu această stare de fapt, televiziunea este și cel mai consultat mediu de comunicare în masă (92% dintre respondenți se uită cel puțin o oră la televizor pe parcursul unei zile de lucru); Deși mai puțin prezent decât televizorul în gospodăriile locuitorilor din mediul urban, aparatul de radio are totuși o răspândire largă la nivelul gospodăriilor. Mai mult de trei sferturi dintre respondenți (79%) au declarat că dețin cel puțin un aparat de radio în gospodărie. Un sfert dintre participanții la acest studiu au declarat că citesc presa scrisă aproape în fiecare zi (26 % dintre respondenți). O pondere foarte apropiată (25%) au declarat că citesc presa o dată sau de două ori pe săptămână, în timp ce 8% dintre respondenți au declarat că citesc ziare sau reviste de două-trei ori pe lună, iar 14% mai rar decât atât. Un procent semnificativ dintre participanții la interviu (26%) au spus că nu citesc presa deloc.

În ceea ce privește strict consumul de televiziune, într-o zi obișnuită de lucru, cei mai mulți dintre respondenți (56%) se uită la televizor între una și trei ore. O pondere semnificativă o au și cei care urmăresc emisiunile de televiziune între patru și șase ore în timpul zilelor lucrătoare (26% dintre respondenți). 10% dintre respondenți se uită la televizor peste șase ore în timpul zilelor de lucru, în timp ce 6% se uită sub o oră pe zi, iar 2% nu urmăresc deloc emisiunile difuzate la televizor pe parcursul zilelor lucrătoare. În weekend, 34% dintre respondenți se uită la televizor între una și trei ore, 37% petrec între patru și șase ore în fața televizorului, în timp ce 20% dintre respondenți urmăresc programele de televiziune mai mult de șase ore.

În timpul unei zile obișnuite de lucru, regăsim mai puțini respondenți cu un consum ridicat de televiziune în rândul celor cu studii superioare. Cei care urmăresc cel puțin patru ore zilnic programele de televiziune au înregistrat ponderi mai mari în rândul persoanelor aflate în șomaj, persoanelor casnice și în rândul pensionarilor. Ponderea cea mai mică a celor care urmăresc emisiunile de televiziune cel puțin patru ore în timpul zilelor de lucru o regăsim în intervalul de vârstă cuprins între 30 și 44 de ani.

Televiziunea rămâne principalul canal media accesat, atât pentru informare, cât și pentru divertisment sau relaxare, iar cele mai urmărite canale de televiziune sunt cele generaliste românești, cu conținut pronunțat de divertisment, chiar și în cadrul programelor de știri6 (ProTV, Antena1, AcasăTV).

Un rezultat interesant pentru această lucrare este faptul că, deși admit că primesc informații contradictorii sau distorsionate (posibil rodul cenzurii sau autocenzurii), telespectatorii intervievați (68%) nu țin cont de ele în cele mai multe dintre cazuri (36%), ceea ce poate fi un semnal de alarmă pentru acceptarea tacită a derapajelor informaționale.

Agenția de monitorizare ActiveWatch este recunoscută pentru analizele sale cu implicațiile etice. Același concluzii pot fi degajate și printr-o cercetare empirică familiară, experimentală. Zoltán Rostás și Sorin Stoica le-au propus studențiilor de la Facultatea de Jurnalism a Universității București o temă pentru acasă, acea de-a urmări comportamentul propriei familii, în principal relația cu televizorul (Rostás, Zoltán; Stoica, Sorin Stoica, 2005, p.7). Volumul experienței trăite cu televizorul confirmă concluziile cercetării serioase, bazată pe metodologie științifică, astfel programul urmărit este de cele mai multe ori cel de știri (fie că este pe Pro TV, fie pe Antena 1)…Nu se ceartă, ci spun amândouă același lucru, dar sunt revoltate de violența imaginilor sau de conținutul unor informații (idem, p.68); Seara, televizorul merge pe Realitatea TV. Este emisiune lui Turcescu. Mama și sora mea se uită foarte atente, pentru că nu știu cine este invitata (idem, p.53); Mama (42 de ani, are afacerea proprie) urmărește telenovele, Crime Night, De trei ori femeie și Cronica Cârcotașilor (idem, p. 80); La țară, de dimineața de la ora 6.00 până seara, televizorul merge într-una, luând locul radioului. De când a fost introdus sistemul de cablu, televizorul merge pe un singur post – Etno. La știrile de seara, unchiul meu urmărește știrile de la TVR1, din obișnuință (idem, p.82); Subsemnata (studentă) este a doua consumatoare de televizor din familie. Spre deosebire de Tata care are un program constant de vizionare, indiferent de emisiuni, Subsemnata urmărește doar anumite programe…zapând în continuu până găsește o emisiune care să-i placă (idem, p.102).

3.2. Politica, factorul recurent al cenzurii și autocenzurii contemporane

Televizorul, locul denumit acasă (Silverstone, Roger, 1999, p.35) este probabil cel mai evident model al cenzurii și autocenzurii existente în jurnalismul contemporan. Motivul este destul de simplu, jurnalismul de televiziune este un creuzet al interferențelor, prin însăși caracteristicile sale fizice: mesajele sunt transmise în flux continuu și se adresează unor categorii foarte largi de spectatori (Coman, Mihai, 2000, pp.105-106). Televiziunea îndeplinește ceea ce presa scrisă și radioul nu pot să ofere, probabil nici mediul online. Cu acesta din urmă, televiziunea tinde să dezvolte o relație de simbioză, nicidecum concurențială sau să se lase depășită de voga internetului. Astfel în epoca contemporană televizorul, ca accesoriu, se va comporta precum cel mai performant ordinator programat să transmită inclusiv programe tv la libera alegere a beneficiarului (Zeca-Buzura, Daniela, 2005, p.12), așa cum internautul hoinărește cu un singur click între milioane de site-uri. Practica pare să ne demonstreze același lucru: consumatorul media are dreptul și poate să aleagă conținuturi adecvate intereselor sale, dar mărimea ofertei informaționale înclină balanța spre zona online, unde canale media oficiale sunt completate de bloguri și alte creații cetățenești.

De cealaltă parte, Giovann Sartori își exprimă îngrijorarea atât față de televiziune, cât și față de mediul online. Teoreticianul italian nu consideră că există vreun motiv pentru care televiziunea să fie ucisă de Internet. Accentul său cade spre video-politica instaurată de televiziunea modernă, cu precădere pe posibila dictatură, pe care un iscusit politician ar putea să obțină prin televizor: televiziunea personalizează alegerile. Pe micul eran vedem persoane, nu programe de partid (…) televiziunea ne propune persoane (care eventual discută) în locul unor discursuri (fără persoane), așa cum Hitler sau Mussolini hipnotizau prin discursuri torențiale, devenind mesajul însuși (Sartori, Giovanni, 2005, p. 85). Oarecum subiectiv, Giovanni Sartori avansează ideea unei destructurări a procesului democratic prin intermediul acestui mediu de comunicare, întrucât televiziunea a devenit lozul câștigător al unor candidați și nicidecum al unor partide, ceea ce ar implica o formă de organizație, un scop precis și o perspectivă de durată. Televiziunea are nevoie de politicieni, mai ales în perioada campaniilor electorale, dar și politicienii au nevoie de televiziune, creând o dublă video-dependență. Efectul imediat al acestei simbioze este raportarea tot mai precară a politicienilor la evenimente autentice, și tot mai mult la evenimente mediatice, adică la evenimente selecționate de video-vizibilitate și apoi, umflate sau, uneori chiar distorsionate de camera de filmat (Sartori, Giovanni, 2005, p. 91).

Dacă lumea media este mai mare și mai intensă decât viața însăși (Zeca-Buzura, Daniela, 2005, p.14), oamenii politici o știu prea bine și încearcă să se folosească de acest lucru prin intermediul marketingului politic. Această simbioză este de regulă privită ca un fapt pozitiv, în sensul că publicul este informat mai rapid și mai temeinic despre noile măsuri sau intenții ale politicienilor, dar nu este lipsită de derapaje, frizând ridicolul sau credibilitatea jurnalistului însuși, care se vede în postura de a-l intervieva prietenos pe șeful său, în același timp om politic. Aceste două planuri se confundă în mod voit, mai ales în timpul perioadelor de campanie electorale, cum este cazul momentului în care este scrisă această lucrare.

În acceptiunea lui Dominique Wolton, comunicarea politică reprezintă astăzi un triunghi al influențelor reciproce, ai cărui actori sunt cetățenii, liderii politici și presa (Beciu, Camelia, 2009, p. 125). Comunicarea electorală poate fi înțeleasă ca parte esentială a comunicării politice, fiind axată mai ales asupra proceselor de persuadare a electoratului de către un candidat. Jacques Gerstlé a identificat fundamentele comunicarii electorale, pornind de la observarea comportamentelor electoratului în momentele decisive pentru alegerea guvernantilor si a politicilor publice. Autorul constata ca tendinta curenta este aceea de a transforma viata politica într-o campanie permanenta (idem, p.73).

Homo videns al anilor 2000 pare să fie un receptor activ, critic și sceptic, pe care ipostaza tv a politicienilor nu-l mai convinge. Așezat în fotoloiu, depolitizat și apatic, saturat de versiunile soap opera ale realității înconjurătoare la care nu mai participă, își reclamă de acasă, din fața televizorului, porția sa de autenticitate (Zeca-Buzura, Daniela, 2005, p.19). Drept dovada, prezentatorii emisiunilor tv și chiar ale jurnalelor de știri nu omit să amintească reacțiile primite pe forumuri sau conturile acelor producții pe rețelele sociale ale momentului, îndeosebi Facebook.

Revenind la exemplul emisiunii Sinteza zilei, menită să propună o analiză politică echilibrată a zilei respective, aceasta înregistrează sute de răspunsuri, fie pozitive, fie forme de critică la adresa subiectului abordat sau a atitudinii prezentatorului, cum ar fi Ne place că aduci oameni care au ce spune; Trebuie să fii naiv, să crezi că USL este soluția!; Când vom scăpa de cei care abuzează de noi, șefii puși politic de către PDL?; Lasă vrăjala, ai salariul bun; Ne tot văităm că nu e bine cu pdl sau usl, cu nu știu cine, dar cine i-a votat? Bunica? sau Tanti Nuți, ar fi ost bine și tu să iei exemplu de la gimnastele românce, adică să trăiești cu venituri ridicole, să încerci să faci performanță în condiții de Somalia. Luând ca premisă existența cenzurii și autocenzurii pe segmentul politic al jurnalismului, faptul că părerile negative ale audienței nu au fost cenzurate la rândul lor, denotă faptul că exercițiul democratic încă funcționează prin însăși vocația presei drept câine de pază a acestuia. Deși rubrica oficială a emisiunii de pe site-ul Antena 3 nu este atât de vizitată, reușind să strângă doar 33 de comentarii pentru ultima ediție din 10 mai 2012, echilibrarea între păreri pro și contra persistă: Gâdea a dat cu o mână/ și Oprescu cu două mâini; Măi, gâdilici, eu te înțeleg că tu ești un monarhist convins, dar înainte să aberezi cu bunăstarea românilor din vremea regelui Mihai, du-te, rogu-te și întreabă niște oameni care au trăit în vremea regelui; Domnule Gâdea, sunt administrator la o firmă de taxi din Galați și am rugămintea să luați măsuri în privința noastră, știți câți bani negri sunt în taximetrie sau Eu prevăd că pe măsură ce încep să apară pdl-iștii în emisiunile antena 3 veți avea un rating descrescător (…) însă de acum aveți datoria să criticați actuala guvernare, dar în mod echilibrat.

ȘTIRILE ȘI EMISIUNILE TV ACTUALE- STUDIU DE CAZ I

Lărgind sfera de analiză a ipotezei, pe care am lansat-o (jurnalismul tv prezintă semnele cele mai vizibile ale cenzurii actuale), ne vom îndrepta atenția asupra știrilor, un produs media extrem de popular în România (83,5% din habitudinile de consum tv), conform monitorizărilor Active Watch, deja menționate în această lucrare.

În grila funcțiilor inerente știrilor, Harold Laswell face o remarcă definitorie: reporterul, editorul interpretează, decupează evenimentul mediatic, prin această fantă a creării sensului mediatic semnele cenzurii pot apărea. Interpretarea lasswelliană presupune existența a două accepțiuni. Un sens restrâns, implicat în acțiunea de selecție. Când se selectează, implicit se interpretează, iar ponderea ce se acordă unui eveniment este prima interpretare a semnificației sale. Urmează interpretarea explicită a evenimentului relatat. Niciodată presa nu se limitează la a furniza doar informați despre un eveniment: ea face referire la cauzele sale, îl plasează într-un context și încearcă să-i evalueze consecințele. În felul acesta, presa induce o anumită percepție socială a evenimentului, modelând într-o anumită direcție opinia publică (Bârgăoanu, Alina, 2006, p.73).

Pentru a demonstra ipoteza lui Harold Lasswell, preluată pentru această lucrare, o simplă punere în oglindă a două posturi tv, cu simpatii politice diferite, va sublinia decupajul, pe care jurnalistul îl aplică evenimentului brut, cenzurând părți ale informației și totodată, autocenzurându-se pentru a corespunde standardelor instituției media în sine.

Antena 3 se bazează pe o prezentare succintă și cât mai complexă a principalelor știri, cu precădere politice, astel în secțiunea Top Știri putem afla mai multe despre Minciunile Guvernului Ungureanu privind majorarea salariilor; Avionul lui Hollnde, lovit de un fulger; 1 Miliard de euro la dispoziția României; Ioan Mang a demisionat din funcția de ministru al Educației. Liviu Pop va fi interimar; Contribuțiile sociale ar putea fi desființate. PNL vrea eliminarea CASS sau Umbra Elenei Udrea la Cotroceni?.

Realitatea TV cunoaște o tendință de tabloidizare, reflectată și în homepage-ul următor, de-asemenea selectat din același spațiu temporar, 15.05.2012. Astfel printre știrile de top, deși nu există o delimitare grafică, aflăm că Președintele Hollande plecat la Berlin a fost lovit de fulger; Nebunia continuă: Ministrul interimar al Educației are greșeli în CV sau că Mihai Răzvan Ungureanu intră în campanie electorală pentru PDL. Dacă titlul unora dintre știri nu sugerează o atitudinea politică, așa cum este cazul ultimului exemplu, termeni precum utilizat, foști colegi, actuala și fost putere, fraudă ce vor fi descoperiți în corpusul știrii creionează o anumită imagine în mintea telespectatorului.

Decupajul cotidian realizat de cele două posturi tv pare să conveargă într-un singur punct: demisia fostului ministru Ioan Mang de la șefia Educației, avansarea interimarului, care are probleme, de altă factură, tot în ceea ce privește competențele sale profesionale.

Cenzura există dincolo de semnele palpabile, produsele media lansate pe micul ecran. În anul 2011, Active Watch a adus la cunoștința publicului două cazuri inedite, dacă nu șocante pentru o societate, care se vrea a fi democratică. Primul este al fostului șef al Departamentului Investigații al trustului Intact, Stelian Negrea, care a dezvăluit că investigațiile departamentului erau folosite ca instrumente de șantaj și hărțuire la adresa oponenților politici ai patronului grupului, Dan Voiculescu. Prin contractul pe care Intact Media Group mi l-a impus prin semnăturile celor doi directori, eu, în calitatede coordonator al Departamentului de Investigații, urma săfiu tranformat într-o simplă unealtă a intereselor politice și de afaceriale patronatului (așa după cum se poate vedea din modul în care directorul general, domnul Codruț Șereș [directorul Intact], se raporta la companiile care nu aveau publicitate sau cu care aveau un diferend juridic ori la oponenții politici ai d-lui Dan Voiculescu“, a spus Stelian Negrea într-un document transmis Consiliului Național al Audiovizualului. Un alt scop, în afara linșajului mediatic, era obținerea publicității de la companiile private. Mai mult, jurnalistul trebuia să activeze în baza unui contract comercial care prevedea sancțiuni de daune interese de 100.000 de euro pentru discreditarea conducerii actuale sau viitoare a beneficiarului, Intact Media Group. În urma dezvăluirilor, deși nu a negat existența contractului făcut public de Stelian Negrea, Intact i-a dat în judecată pe Stelian Negrea și pe alți trei angajați ai Evenimentului Zilei, precum și directorul general al ziarului, Claudiu Șerban, pentru articolele publicate pe baza informațiilor oferite de Negrea (Ganea, Liana; Martin, Răzvan; Popa, Maria-Adriana, Ursulean, Vlad, 2011, p.21).

De cealaltă parte, în segmentul presei scrise, deputatul PDL Cristian Boureanu a împiedicat apariția pe site-ul Adevărul.ro a unui articol referitor la afacerile sale. Articolul cu titlul Deputatul Boureanu, țepar prin metoda «boschetarul», scris de jurnalistul Alex Nedea, a fost publicat pe 6 decembrie doar în paginile ediției print a ziarului, nu și pe site, deși a fost principalul subiect al zilei. Deputatul a recunoscut că a contactat ziarul după apariția investigației, pentru a explica incorectitudinea informațiilor. Apelul deputatului a fost motiv suficient de puternic pentru ca articolul, cap de ziar în varianta tipărită, să nu apară pe site. Mai mult, deputatul l-a amenințat pe autorul articolului în direct la Antena 3: Băiatul ăla care a scris o să îmi plătească mie toate ratele la bancă! (idem, p.22)

Poate că nici un alt segment de creație media, politicul nu este mai pregnant decât în cadrul emisiunilor tv, îndeosebi în cadrul talk-show-urilor. Televiziunea este astăzi inseparabilă de comunicarea politicului. Politicul înseamnă efervescență, luptă de arenă, pentru a convinge și ulterior a obține voturi. Ținând cont de această interdependență, este destul de greu să găsim marje, limitări peste care un jurnalist nu va trece dintr-un motiv sau altul sau un politician nu va forța limitele, în cazul aparițiilor tv.

Codurile etice și instituția de reglementare în audiovizual, CNA, prevăd obligativitatea ca reporterul, editorul să ofere informații imparțiale, deopotrivă necenzurate de vreun interec redacțional sau personal, dar în aceeași măsură să cenzureze, atunci când un interlocutor sau invitat se lansează în atacuri la persoană, folosește un limbaj injurios și nu face dovada celor spuse. Istoria televiziunii în România abundă în momente, în care personaje greu de stăpânit precum Corneliu Vadim Tudor sau Gigi Becali nu pot fi cenzurați conform deontologiei de către moderatori, atrăgând amenzi usturătoare instituțiilor media în cauză. De cealaltă parte, cenzura inerentă textelor informative sau autocenzura așteptată este greu de cuantificat. Într-un material (Alegeri locale murdare) folosit ca insert în emisiunea Realitatea la raport (Andreea Crețulescu, Adrian Cioroianu) din data de 12.05.2012, pe lângă manifestările nervoase ale invitaților (exclamând ce dracu?!), realizatorii nu au cerut și nici nu au specificat că au solicitat părților incriminate un drept la replică (un candidat unpr-ist filmat cu camera ascunsă, negociind mita electorală cu un interlop sau un candidat pdl-ist acuzat de rivali că ar fi deteriorat bannerele electorale ale acestora). De remarcat faptul că toate personale prinse în offsaid nu făceau parte din alianșa USL, ceea ce ar putea sugera o anumită protecție datorată acestei formațiuni.

Dezbaterile electorale sunt cele mai reglementate produse media, atât din punctul de vedere al Consiliului Național al Audiovizualului, dar și Parlamentului României. Orice campanie electorală prin mijloace audiovizuale se desfăsoară în condițiile stabilite de Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Presedintelui României, cu modificarile si completarile ulterioare, cu respectarea prevederilor Legii audiovizualului nr. 504/2002, cu modificarile si completarile ulterioare, ale Codului de reglementare a continutului audiovizual, adoptat prin Decizia Consiliului National al Audiovizualului nr. 187/2006, cu modificarile si completarile ulterioare. Așadar, pentru cei care candideaza la postul de Președinte al României, accesul la serviciile publice si private de radio si televiziune este egal si gratuit, pentru a se elimina orice suspiciune de cenzură sau sabotaj.

Realizatorii si moderatorii dezbaterilor electorale au si urmatoarele obligații: să asigure mentinerea dezbaterii în sfera tematicii electorale, sa intervina atunci în cazul în care invitatii nu se conformeaza solicitărilor, prin întreruperea microfonului sau a emisiunii, dupa caz;, sa solicite dovezi explicite atunci cînd participantii aduc acuzații cu incidenta penala sau morala unor contracandidati, astfel încât publicul sa-si poata forma oopinie corecta. În plus, în perioada campaniei electorale, candidatii, sustinatorii sireprezentantii acestora, precum si ai partidelor politice, aliantelor politice si aliantelor electorale care sustin candidati nu pot fi producatori, realizatori sau moderatori ai emisiunilor realizate.

Deși constituie principalul nostru canal de informare în ceea ce priveste informația politică, televiziunea este adesea acuzată ca influenteaza absenteismul electoratului, declinul partidelor politice, reducerea dezbaterilor politice la simple sloganuri sau alegerea automata a acelorasi actori politici. Cum electoratul primește 65% din informația politica prin intermediul televizunii și politicienii se înconjoară de specialiști în Relații Publice, televiziunea a devenit mai degrabă o platformă de promovare pentru aceștia decât una de informare; tocmai din acest motiv, comunicarea prin tv a căpătat un caracter oarecum manipulatoriu, așa cum este sugerat de numeroasele studii de tip agenda-setting, care au arătat ca acoperirea media modelează convingerile publicului despre politică (Dobrescu, Paul; Bârgăoanu, Alina, Mass-media si societatea, 2003, pp. 131-132). Astfel, în viziunea acestei teorii, media nu ne pot determina sa gândim ceva anume, însa ne pot influența să ne gândim la ceva anume prin frecventa relatarii unor subiecte. Totodată, o serie de studii discuta rolul pe care îl are televiziunea în descurajarea reflectiei și a gasirii de alternative. De exemplu, succesiunea rapida a cadrelor, relatarea simultană de informatii (atât verbale, cât si scrise) sau succesiunea

rapida a replicilor dintr-un format televizual nu ar face decît sa distraga audienta în timpul expunerii la un mesaj. Cercetătorii Osterhouse si Brock au vrut sa înteleagă cauzele acestui fapt, cerând subiectilor să noteze tot ce gândesc despre un mesaj care pleda pentru o sporire a cheltuielilor școlare, poziție pe care un studiu prealabil o relevase ca fiind opusa opiniei subiectilor. Le era impusa o limita de timp de 3 minute, astfel încât sa se poata discerne mai bine ideile efectiv produse în timpul actului de comunicare. Distragerea atenției a fost obtinută printr-un flash luminos. Experimentul a arătat ca efectele distragerii care faciliteaza persuasiunea se datorează faptului ca distragerea împiedica într-o anumita masura audienta sa produca contraargumente si, astfel, ea este mai vulnerabilă (Jean Noel Kapferer, 2002, p. 163). Pe lânga faptul ca televiziunea descurajează reflectia, se pune problema în ce masura reuseste sa stârneasca un anumit grad de implicare civica în problemele societatii. Desi televiziunea transmite zi de zi informatii de interes general despre acestea si de multe ori controversate, ea nu stimuleaza spiritul civic, implicarea pe scară largă. Tocmai din acest motiv, Marshall Mcluhan considera ca televiziunea este un mediu mult prea „rece” pentru a manevra subiecte controversate; desi ea solicita mai multe simturi decât oricare canal mediatic, nu reuseste sa genereze o implicare activa în evenimentele relatate. În acceptiunea acestuia, televiziunea transforma lumea întreaga într-un „sat global” (Marshall McLuhan, 2006, pp. 100-102), într-o audienta pasiva în fata unei imagini totemice. Echivalentul acestui „sat global” poate fi găsit în „agora catodica” despre care vorbea Patrick Lecomte, publicul rezultant al revolutiei tehnice si culturale presupuse de comunicarea audiovizuală de masă (Lecomte, Patrick, 2004, p.8).

Înca din anii 90, imediat dupa prabusirea regimului comunist, dezbaterile televizate au constituit o resursa esentiala de comunicare politica, mai ales în perioadele non-electorale. Fenomenul dezbaterilor s-a consolidat treptat, chiar daca într-un ritm inegal, o dată cu dezvoltarea posturilor de televiziune private și prin amploarea pe care au luat-o talk-show-urile. Pot fi retinute în istoria comunicarii politice românesti dezbaterile televizate dintre Ion Iliescu, Radu Câmpeanu si Ion Ratiu din 1990, cele din turul al doilea al alegerilor prezidentiale din 1992 dintre Ion Iliescu si Emil Constantinescu si cea din 2004 dintre Traian Basescu si Adrian Nastase (Teodorescu, Bogdan; Guțu, Dorina; Enache, Radu, 2006, p.154-155).

Monologul candidatilor a constituit forma predilecta de comunicare electorală, dispozitivul emisiunilor nu includea dialogul nici între candidati și nici între candidati si jurnalisti. Începând cu 2004, televiziunile nu au mai facut o distinctie neta între comunicarea politica din perioada non-electorala si comunicarea electorala de facto (idem, p.160). Principala transformare se referă tocmai la posibilitatea candidatilor de a-si problematiza oferta în cadrul unui dialog cu moderatorul (sub forma unui talk-show; diferenta consta în faptul ca în 1996 moderatorii interveneau foarte putin în discutie, miza fiind de fapt ca oamenii politici sa-si expuna platforma într-un cadru mai familiar). Controlul parlamentar a fost întotdeauna un prilej de politizare si de fortare a adoptarii de catre TVR a unui comportament favorabil fata de majoritate, Putere, oricare ar fi aceasta (idem, p.165).

Fie că este vorba de cenzură sau autocenzură, fenomenul încorsetării și al deturnării atenției opiniei publice a fost și este sancționat de societatea civilă. Poate că forța unei sancțiuni morale nu schimbă lucrurile, dar sesizează faptul că telespectatorul român este activ, așa cum o sugerează un slogan de luptă anti-cenzură, dacă punem între paratenze tonul oarecum radical al demersului: Jurnaliștii care creează fragmente false ale realitatii, ajung să cenzureze exprimarea noastră pe forumurile televiziunilor și ziarelor. Nu ne lasă să spunem ceea ce gândim de teamă sa nu le divulgam metodele de manipulare și de partizanat politic. Ne jignesc și ne tratează ca pe copii cu dizabilități mentale. Ne cerșesc respectul, fără să-l merite. Aici și noi suntem media și putem să ințelegem ce cenzurează, de ce cenzurează.

Anexe:

Internetul, între libertate și cenzură

O dată cu apariția internetului și a posibilităților infinte oferite de acesta, nu mai există granițe comunicaționale, indiferent de domeniul de activitate vizat. Tot ceea ce există în realitate, poate fi regăsit cu ușurință și în mediul online. Blogul reprezintă modalitatea prin care fiecare persoană își poate expune gândurile, sentimentele, chiar propria viață. Jurnalele de altădată au luat ușor ușor forma blogului, în care autorul acestuia pur și simplu ne povestește ce se întâmplă în viața sa cotidiană (job, familie, hobby). Blogul a depășit granițele lecturii singulare, fiind citit de un public oficial infinit, mai mult, este un jurnal public datorită accesului neîngrădit oferit de internet. Importanța și numărul blogurilor au crescut semnificativ în ultimii ani în România, iar multe dintre ele atrag zi de zi atenția asupra unor evenimente ignorate de mass-media.

4.1. Blogurile, specia libertății?

De-a lungul acestei lucrări, am putut observa prezența vizibilă sau mai puțin perceptibilă a cenzurii în discursul mediatic actual. Blogurile, ca un mijloc contemporan de comunicare, pot fi o alternativă la mesajul dominant al redacției în cazul jurnaliștilor, deși în același timp le poate aduce probleme legale, atâta vreme cât patronatul consideră că nu respectă clauzele contractului de muncă. Așadar, chiar dacă vorbim de bloguri ca specie a libertății prin însăși definiția acestei categorii, nu trebuie exclusă varianta unei filtrări subtile a mesajului final către cititorul online.

Termenul de blog provine din prescurtarea web log și este un instrument online ce conține articole, postări, scrise de administratori sau bloggeri, categorizat și aranjat în ordine invers cronologică, mai simplu descris funcționează ca o publicație web ce conține articole periodice, ce au de obicei caracter personal, asemenea unui jurnal (Balaban, Delia Cristina; Iancu, Ioana; Meza Radu, Pr, publicitate si new-media, 2009, p. 45).

Esența unui blog este dialogul cu cititorii săi. Interactivitatea reprezintă unul dintre marile avantaje ale unui blog, mai exact acesta permite vizitatorilor să-și exprime părerea, să lase comentarii vis-a-vis de subiectul dezbătut sau chiar să ofere sfaturi la dilemele prezentate prin intermediul blogului: Comentariile sunt o formă de interacțiune cu publicul și cea mai eficientă metodă de a determina reacții la conținutul postat (ibidem). Deși comentariile reprezintă un barometru de observare a impactului unui blog, sunt însă și bloguri care nu permit interactivitatea. Un al doilea avantaj al blogurilor este dat de faptul că textele pot fi editate, schimbate sau chiar șterse după postarea lor inițială. Se recomandă ca faptul relatat/știrea să fie redactată într-un mod clar, precis și să fie relevantă atât pentru autori, cât și pentru cititorii blogului respectiv.

Un website poate fi denumit blog daca întrunește, in genere, patru caracteristici. În primul rând, blogul se distinge prin caracterul personal al informațiilor postate, tonul folosit este cel formal, de conversație, ca între două cunoștințe mai vechi. În al doilea rând, blogul trebuie să fie actualizat frecvent (cel puțin o dată pe săptămână) și, de asemenea, trebuie să ofere linkuri către alte surse, care sunt de cele mai multe ori tot bloguri. Nu în ultimul rând, un blog trebuie să conțină și comentarii de la cititori, mai exact să permită interactivitatea (idem, p.46).

Care sunt însă motivele care determina oamenii să-și creeze un blog? Majoritatea blogurilor au drept scop împărtășirea de evenimente și experiențe atât din viața profesională, cât și din cea personală, unui public infinit ca număr. Tocmai de aceea fiecare blog, în funcție de conținut, se adresează unui anumit tip de oameni. Mai mult, se poate vorbi despre un public-țintă, iar de cele mai multe ori acesta este interesat de un anumit blog prin subiectelor dezbătute comune cu cele ale celorlalți cititorilor. Spre exemplu, dacă o persoană este interesată de politică, sigur va căuta și va citi bloguri ce tratează acest subiect, și nu unul ce conține cronici de teatru sau film. Dacă vorbim de o mamă în devenire, aceasta va caută bloguri în care să citească despre experiențele unor persoane ce au trecut printr-o experiență asemănătoare și care eventual o pot și sfătui.

Blogurile pot fi împărțite în mai multe categorii, în funcție de următoarele criterii: identitatea celui care deține blogul, de conținut și de periodicitatea cu care postează articole. Astfel, există bloguri personale: acestea conțin însemnări private din viața autorului (sentimente, experiențe, succese și insuccese), iar tonul folosit este cel formal, bloguri profesionale: în care, în funcție de profesia autorului, sunt prezentate informații din domeniul respectiv, iar tonul folosit este cel informal, bloguri hobby: nu conțin însemnări personale sau profesionale, ci articole privind una sau mai multe pasiuni ale autorului, tonul folosit poate fi mixt, în funcție de ardoare/pasiunea cu care autorul relateaza despre plăcerile sale, bloguri colective de nișă: se concentrează în jurul unei idei, precum un curent literar sau un scriitor, bloguri colective profesionale: sunt folosite de organizații pentru promovarea firmei respective în domeniul online, în cadrul lor există mai multi autori, dar adunați sub o singură semnatură, cea a organizației pentru care lucrează și care deține blogul respectiv, bloguri tip revistă online: din ce în ce mai numeroase în România, neavând nici un corespondent în versiunea tipărită și bloguri temporare, ce au fost create cu scopul de a promova diverse evenimente (idem, pp.48-51). Trebuie specificat faptul că în România predomină blogurile personale și blogurile gen revistă online.

Totalitatea blogurilor și a autorilor de bloguri a fost denumită blogosferă. Blogosfera românească reprezintă totalitatea blogurilor scrise în limba română, formând o rețea și cuprinzând bloguri din toate domeniile (design, personal, informatică, afaceri, politică, știri, divertisment, etc.).

Blogul a început ca un joc și a ajuns să fie parte esențială a vieții cotidiene, fie că scriem pe blog din plictiseală, fericire sau revoltă, fie că preferăm să citim ce au scris alții. Istoria dezvoltării blogurilor (din punctul de vedere al numărului și al importanței) poate fi clasificat în trei etape mari. Prima etapă a fost declanșată de Cameron Barret, care a publicat pe pagina sa personală www.camworld.com o listă cu site-uri care îndeplineau criteriile pentru a fi denumite bloguri la momentul respectiv. Consecințele principiului bulgărelui de zăpadă (o informație/un eveniment este expus lumii întregi, publicul ia cunoștință de acest fapt și acționează în acest sens, nu rămâne pasiv) nu s-au lăsat așteptate, astfel că într-o perioadă scurtă, tot mai multe bloguri erau create. Numărul lor a crescut atât de mult, încât lecturarea zilnică a tuturor blogurilor nu mai era posibilă. Astfel, abia dupa un deceniu de existență, se împlinea promisiunea inițială a World Wide Web: posibilitatea oricărui, indiferent de statutul socio-economic, de a-și exprima liber și cu ușurință opinia, nefiind constrâns de lipsa cunoștințelor în ceea ce privește crearea și întreținerea unei platforme Web. Cea de-a două etapă o constituie atentatele de la 11 septembrie 2001. În acel haos, când nimeni nu era sigur de nici o informație și când instituțiile mass-media ofereau puține detalii despre atentat, mijloacele care au constituit o reală sursă de informare prin publicarea de imagini si filmulețe de la fața locului au fost blogurile. Ultima etapă (deși este impropriu spus, pentru că în fiecare zi un nou blog, ceea ce reconfigurează clasificarea originală) în istoria dezvoltării blogurilor marchează intrarea lor în politică odată cu începerea campaniilor de susținere/promovare a candidaților pentru fotoliul de președinte a SUA din 2004. Deși majoritatea aspiranților dețineau bloguri de campanie, dintre acestea se remarcă cel a lui Howard Dean, care deși nu a câștigat alegerile, a scris istorie prin blogul său, denumit Blog for America.

Aceste evenimente au marcat istoria blogurilor și au contribuit decisiv la explozia acestora, atât din punctul de vedere al numărului, cât și al importanței. Totuși nu trebuie ignorate alte evenimente notabile: declanșarea războiului în Irak și nu numai, tsunami-ul provocat de cutremurul din Asia din 2004 sau moartea neașteptată a starului pop Michael Jackson. În România un caz de demonstrație a importanței blogurilor este cel al accidentului de mașină provocat de Ludovic Orban, Ministru al Transporturilor la vremea respectivă. Politicianul a fost acuzat că ar fi fugit de la locul accidentului, în urmă căruia ar fi existat si o victimă. Mijloacele traditionale mass-media ofereau foarte puține informații despre accident, iar dovezi practice ale acestuia nu existau. Un blog a fost cel care a pus capăt speculațiilor prin publicarea a unor fotografii de la locul accidentului, fotografii ce au fost preluate ulterior de cele mai importante instituții mass-media.

La ora actuală în Romania nu se poate vorbi despre o preferință pentru un anumit gen de bloguri sau chiar despre o tendință de a crea numai un anumit tip de bloguri. Există totuși o tendință a persoanelor publice de a-și crea bloguri, astfel că Mircea Badea este posesorul unui blog cu conținut generalist, la fel și Mihai Bendeac, Șerban Huidu, Cristian Brancu, Cabral, Vlad Petreanu sau Andreea Marin-Bănică. În timp însă, în cadrul fiecarui domeniu s-au impus anumiți bloggeri. Sportul este reprezentat de blogul lui Cătălin Tolontan www.tolo.ro, jurnalist cunoscut publicului larg și prin intermediul ziarului la care este redactor sef – Gazeta Sporturilor, politica de Victor Ciutacu, jurnalist la Jurnalul Național si Antena 2, Elena Udrea, Adrian Năstase, Ion Iliescu, domeniul monden de mai multe bloguri – www.monden.info, www.codroșu.ro, www.rimel.ro, și desigur bloguri specializate: pentru informatică avem www.kaz3.info, pentru probleme sociale www.urbaniulian.ro, în timp ce rețetele de gătit sunt la un click distanță de www.gospodini.blogspot.com. Probabil cel mai controversat blogger este Vali Petcu, autorul blogului www.zoso.ro, ce există din 2005 și cu care a câștigat numeroase premii. Conținutul este unul generalist, dar cu numeroase remarci ironice la adresa politicienilor și a oamenilor din media. Fiecare însemnare generează zeci de comentarii, chiar dacă subiectul tratat nu prezintă un așa mare impact după cum s-ar crede din numărul comentariilor. De multe ori comentariile depășesc limitele bunului simț, conțin înjurături si se ajunge chiar la discuții aprige între cititori.

4.2. ACTA- STUDIU DE CAZ II

ACTA, SOPA sau CISPA?! Anul 2012 a debutat cu o serie de reglementări pentru mediul online, percepute ca fiind necesare de către producătorii IT (software, filme, muzică), dar considerate ca manifestări ale cenzurii de către utilizatorii serviciilor de internet. Nu doar utilizatorii, fie ei casnici sau economici, s-au arătat îngrijorați de ideea unui control în mediul online. Încă din momentul semnării tratatului ACTA de către autoritățile române, acesta a coagulat spiritele mai ales în blogosferă, generând campanii online, al căror scop era unul singur: Nu ACTA. Presa autohtonă, urmând tendința globală, a denunțat tratatul ca pe o formă ascunsă de cenzură în zilele noastre, așa cum o sugerează următoarele titluri: Acta, Marea Teroare pe internet. Cum ne-a aruncat Guvernul în brațele dictaturii și cenzurii online; știrea tv Acta-cenzură pe internet; articolul Lege antipiraterie sau domnia cenzurii? România a semnat acordul internațional ACTA sau articolul ACTA alea est! Zarurile cenzurii au fost aruncate în Parlamentul European.

Deși ACTA a pornit ca un demers justificabil, ținând cont de numărul impresionant de produse media și software contrafăcute sau descărcate ilegal, rapid a creat un efect de boomerang: utilizatori de internet de pe toate meridianele s-au temut că presupusa poliție online, care ar fi trebuit să depisteze ilegalitățile, se va folosi pe ascuns de datele lor personale. Dacă există un efect direct și de durată al acestor controverse, am putea afirma că ACTA este unul dintre principalele motive pentru care Anonymous există. Este aceeași teamă, ridicată de politica de confidențialitate a diferitelor serviciilor online cum ar fi cele oferite de Facebook sau Google. Cei doi giganți IT au fost acuzați în nenumărătate rânduri că rețin datele cu caracter personal ale utilizatorilor, pentru a le vinde unor terți, cum ar fi marketerii, ce se folosesc de adrese de e-mail pentru a-și trimite mesajele publicitare, creând mesaje spam nedorite (ibidem).

Cele trei acte normative menționate prevăd anumite reguli în ceea ce privește traficul, consumul și folosirea datelor personale în mediul online. Ar putea fi private ca un crescendo, întrucât ACTA a fost reprezentat debutul preocupărilor în acest domeniu, iar SOPA și CISPA au încercat să îmbunătățească aspecte controversate ale ideii de debut, ACTA. Dacă SOPA a fost retrasă, în urma a 7 milioane de petiții trimise Congresului american, ACTA încă trăiește și amenință să fie un pericol constant la adresa libertății de exprimare și creație.

Dacă ACTA și orice tratat asemănător sunt atât de periculoase pentru mediul online, analiza profundă a textului legislativ propus ar trebui să fie un exercițiu civic. Nu putem renega o prevedere, o părere mărturisită, pe care nu o cunoaștem și pe care nu am negociat-o. Întrucât etapa dialogului civic nu a fost respectată în România, ne regăsim în situația paradoxală de-a fi acceptat ACTA în luna ianuarie 2012, pentru ca la mai puțin de 6 luni de la acel moment, să respingem tratatul în sine, până când Parlamentul European nu va adopta modificări ce garantează viața privată. Între timp ce autoritățile s-au bâlbâit între a accepta sau a respinge ACTA, societatea civilă prin ONG-uri și cetățeni neînrolați în nici o asociație au protestat neîncetat pentru anularea primei asumări a tratatului, invocând exemplul Germaniei.

La întrebarea firească, Ce înseamnă ACTA?, există un singur răspuns oarecum ambiguu: statele semnatare ale ACTA vor trebui să aplice sancțiuni juridice eficace în cazul distribuirii, importului, radiodifuzării sau televizării, distribuirii unor opere, interpretări sau fonograme. Potrivit textului Acordului comercial de combatere a contrafacerii (ACTA) între Uniunea Europeană și statele membre ale acesteia, Australia, Canada, Japonia, Republica Coreea, Statele Unite Mexicane, Regatul Maroc, Noua Zeelandă, Republica Singapore, Confederația Elvețiană și Statele Unite ale Americii, tratatul trebuie să respecte în primul rând regimul drepturilor de autor, adică acele informații care identifică opera, interpretarea, execuția sau fonograma; autorul operei, artistul interpret sau executant al interpretării sau execuției sau producătorul fonogramei; sau deținătorul oricărui drept asupra operei, interpretării, execuției sau fonogramei. De asemenea, informațiile privind regimul drepturilor înseamnă informații cu privire la clauzele și condițiile utilizării operei, interpretării, execuției sau fonogramei sau orice numere sau coduri care reprezintă aceste informații atunci când oricare din aceste informații este anexată unei copii a unei opere, prevedere ce vizează direct popularele torente, practic copii, de calitate sau reproduce la parametri reduși, ale unor produse media (muzică, filme) aflate sub licența unei companii.

ACTA prevede că o protecție optimă a drepturilor de propriertate intelectuală se poate realiza prin sancționarea oricărei persoane care cu sau fără știință și fără autorizație permite, facilitează sau disimulează o încălcare a unui drept de autor sau a unor drepturi conexe: eliminarea sau modificarea oricărei informații privind regimul drepturilor în format electronic; distribuirea, importul în vederea distribuirii, radiodifuzarea sau televizarea, comunicarea către public sau punerea la dispoziția publicului a unor opere, interpretări, execuții sau fonograme.

Măsurile coercitive ale ACTEI includ descărcarea (în jargonul internaut, downloadarea), copierea de conținuturi, cât și comerțul electronic cu bunuri a căror proveniență este incertă. Pentru ca un stat semnatar să ducă la bun sfârși misiunea de control online, acordul prevede că acesta poate să furnizeze, în conformitate cu actele sale cu putere de lege și cu normele sale administrative, autorităților sale competente autoritatea de a solicita unui furnizor de servicii online să divulge rapid unui titular al dreptului suficiente informații pentru a identifica un abonat despre al cărui cont se presupune că a fost utilizat pentru încălcare, atunci când respectivul titular al dreptului a depus o cerere, suficientă din punct de vedere juridic, cu privire la contrafacerea mărcilor de comerț sau la încălcarea dreptului de autor sau a drepturilor conexe și atunci când astfel de informații sunt cerute pentru a proteja sau a aplica drepturile respective.

Deși nici o dispoziție a acordului nu obligă vreuna dintre părți să divulge informații a căror divulgare ar fi contrară legislației sale, inclusiv actelor cu putere de lege care protejează drepturile privind viața privată sau care ar fi contrară acordurilor internaționale din care aceasta face parte; informații confidențiale a căror divulgare ar împiedica aplicarea legii sau ar fi, în alt mod, contrare interesului public; informații confidențiale a căror divulgare ar aduce prejudicii intereselor comerciale legitime ale anumitor întreprinderi, publice sau private- aceste măsuri de protecție individuală nu au satisfăcut nevoia consumatorilor de internet de-a ști care sunt drepturile lor, o dată intrați în era ACTA.

Pentru a determina valoarea daunelor-interese pentru încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală, autoritățile judiciare ale unei părți dispun de autoritatea de a lua în considerare, printre altele, orice măsură legitimă a valorii pe care titularul dreptului o prezintă, care poate cuprinde pierderea profiturilor, valoarea mărfurilor sau a serviciilor care au făcut obiectul încălcării, măsurate la prețul pieței sau la prețul cu amănuntul propus.

Dincolo de textul oficial al tratatului, ACTA nu vizează doar conținutul de pe Internet, protejat de dreptul de autor, ci și medicamentele mai ieftine, precum și toate produsele care pot fi copiate după branduri consacrate. ACTA aplicată ar fi o lovitură dură pentru toate magazinele online, care ar vinde chilipiruri create după un model omologat. Poliția internetului la nivel mondial ar putea interveni în industria textilă și de electrocasnice, contrafăcute în bine cunoscutul stil chinezesc. În această perspectivă, nu este de mirare de ce Japonia a fost promotorul proiectul, fiind bine cunoscută aversiunea istorică împotriva regimului de la Beijing. Până să ajungă la marile depozite ale Chinei, primii vizați de justițiabilul tratat sunt deținătorii site-urilor de file sharing, așa-zisele torrente. Ce are în plus ACTA față de reglementările actuale valabile în legislațiile țările UE sau ale altor state? O modificare fundamentală: providerii pot pătrunde în interiorul calculatorului unui utilizator și să raporteze unei case de copyright ce produs a fost piratat fără a fi nevoie de obținerea unui mandat judecătoresc. Urmarea este avertizarea utilizatorului, apoi blocarea IP-ului, scoțându-l practic din Internet. În următoarea fază se poate ajunge la impunerea unei despăgubiri, amendarea piratului sau, în ultima fază, trimiterea sa în Justiție. De asemenea, prin ACTA, marile case de producție pot obține retragerea automată a domeniilor de internet ale site-urilor de conținut piratat. Această retragere similară cu închiderea site-ului se face tot automat, nefiind necesar un mandat judecătoresc. În principiu, acest tratat avantajează corporațiile mari, tot mai asaltate de ofensiva noilor jucători online. ACTA se poate rezuma astfel: You Tube, Wikipedia, Twitter sau chiar Google ar dispărea. Conținutul cu drept de autor fie va fi plătit, fie va dispărea de pe Internet, era free content ar trebui să își găsească epilogul prin ACTAs.
Dar care sunt derapajele ce ar putea apărea în urma acestui ACTA? În primul rând, ar permite intruziunea în viața privată a utilizatorilor, încălcând drepturilor fundamentale ale omului. Amenințările permanente vor crea o psihoză greu de înlăturat, este posibil ca unii dintre cetățeni să renunțe la a mai folosi comerțul online pentru a nu li se imputa ceva.
În al doilea rând, supravegherea rețelelor de Internet ar putea duce la înscenarea în masă a încălcării proprietății intelectuale, ceea ce ar putea duce în multe țări cu democrații neconsolidate la îngrădirea și mai mult a libertăților individuale. Practic, fără să fii vinovat, pe baza ACTA ți se poate impune o sancțiune pe care nu o meriți.
În al treilea rând, ACTA ar putea avea ca efect inhibarea spiritului inovator. Micii întreprinzători, cei care au inițiative în domeniul digital, vor fi mult mai ușor anihilați de către giganții mondiali printr-o politică de timorare, având ca pretext dreptul de autor. Dar principalul reproș adus acestui acord este negocierea sa extrem de discretă la nivel internațional, nefiind popularizat și supus dezbaterilor publice temeinice.

Opinia generală despre ACTA este că va creea un fenomen de cenzură fără precedent, așa cum o sugerează imaginea de mai sus, care a făcut înconjurul lumii. Deopotrivă, consumatori obișnuiți, politicieni sau înalți funcționari publici consideră că ACTA va avea efecte negative, deși a fost creată să îmbunătățească situația în mediul online. Fostul raportor al Parlamentului European pentru ACTA, Kader Arif, a demisionat, pentru a atrage atenția asupra situației delicate în care va fi pus simplul utilizator de internet, considerând că, fără consultarea populațiilor din fiecare stat membru UE, adoptarea ACTA va fi o mascaradă. Poziția lui Kader Arif a venit după ce mii de polonezi au ieșit în stradă în ianuarie 2012 pentru a protesta față de semnarea ACTA, argumentând că este un pericol la adresa libertății de exprimare.

România s-a aflat printre primele semnatare ale acestui tratat, consolidând poziția japoneză: ACTA va duce la o colaborare internațională eficientă între statele europene, dar și cele care au aderat și vor adera la ACTA. Potrivit site-ului Comisiei Europene, ACTA nu va afecta libertatea de exprimare pe Internet, nu va cenzura sau închide site-uri, însă va lupta împortiva furtului de proprietate intelectuală. În ciuda acestor declarații, tratatul este comparat, pe multe site-uri de specialitate, cu versiunea drastică din SUA, SOPA. Marea deosebire între cele două tratate, potrivit oficialilor europeni, este că ACTA nu cere nici o schimbare a legslației UE, dar totodată aceștia nu pot asigura că pe viitor anumite nereguli nu pot deveni subiecte de legi. O altă diferență ar fi că în spațiul european, jurisprudența cere un minim ordin judecătoresc pentru orice percheziție sau verificare, în caz contrar, demnitatea unui cetățean ar fi lezată. Peste această etapă justiția americană ar putea sări, așa cum s-a întâmplat în cazul coordonatorului Megaupload.com, arestat în Noua Zeelandă, dar deposedat de bunuri și având conturile blocate, fără ordin strict al judecătorilor.

În tabăra creatorilor, deseori managerii profită de piraterie pentru a se face cunoști mai bine și mai rapid, așadar cu sau fără ACTA, milioanele de dolari ale industriei IT vor continua să se înmulțumească. Șeful companiei care produce popularul joc Angry Birds, Mikael Hed, a declarat că nu vede pirateria ca pe un lucru exclusiv rău, ci chiar ca pe un instrument de promovare pentru marile companii.
Dincolo de scenariile, mai mult sau mai puțin apocaliptice, cel mai în măsură să stabilească dacă ACTA era necesară sau nu este autoritatea, care reglementează drepturile de autor în fiecare stat membru UE. În România, Robert Bucur, Directorul Oficiului Român pentru Drepturi de Autor (ORDA) consideră că ar fi nevoie de o astfel de lege, dar într-o versiune ameliorată, mai permisivă: România are o legislație destul de modernă în ceea ce privește pirateria. E adevărat că mare parte a pirateriei s-a mutat pe internet. Se impune o astfel de lege de drepturi de autor, însă nu cred că va fi atât de restrictivă pe cât este acuzată. Au fost destule cazuri și la noi, în care au fost vizați cea care aveau o cantitate mare de fișiere fără drepturi de autor. Trebuie să ne gândim și la cei care trebuie remunerați pentru operele, fonogramele și prestațiile lor. Oricât ar părea de paradoxal, o posibilă amendare sau întemnițare a celui prins pe picior greșit de ACTA nu remediază problema: acesta poate fi minor și așadar nu răspunde în fața legii sau poate fi prea sărac pentru a-și plăti amenda, va lucra în folosul comunității și se va întoarce la vechea pasiune a descărcatului de pe internet. De fapt, România are nevoie de o cultură a respectului online, apoi de reglementări punitive.

Concluzii

Această lucrare a avut ca scop să demonstreze că fenomenul cenzurii, cu rădăcini adânci în spațiul autohton, nu a fost eliminat în contextul contemporan. Mai mult, atât în televiziune, cât și în mediul online (aparent considerate ca fiind mai libere decât restul canalelor media), cenzura este prezentă, ori de câte ori interese politice sau economice își fac apariția.

Pentru a demonstra acest lucru, am încercat să analizez un corpus cât mai mare de articole, știri tv sau postate pe online, precum și emisiuni. Metodele predilecte de cercetare au fost observația directă (urmărind o emisiune sau o știre, am observat un detaliu irelevant pentru tema dată, dar relevant pentru mesajul oficial ce trebuia să fie transmis), comparația și analiza de conținut. O parte din rezultate au confirmat ipoteze vehiculate, cum ar fi accentuarea fenomenului de cenzură, asociată cu manipulare, în timpul campaniilor electorale (campania electorală pentru alegerile locale 2012 începuse deja în momentul analizei). Am acordat atenție clauzei de conștiință, ca variantă legală împotriva cenzurii redacționale, dar această supapă este rareori folosită fie de jurnalist ca act individual sau de grupuri de jurnaliști, hotărâți să părăsească instituția media, care nu respectă codurile deontologice în vigoare, obligându-i la a modifica realitatea percepută și reprezentată prin știri și emisiuni.

Dacă fenomenul cenzurii este destul de cunoscut în presa scrisă și televiziune, el capătă o nouă dimensiune în mediul online. Pe de o parte, îl putem privi ca pe o prelungire a vechilor derapaje jurnalistice (fiecare jurnalist respectabil are un blog propriu, în care viața personală și subiecte legate de munca editorială se întretaie), pe de altă parte noile reglementări online (ACTA, SOPA, CISPA) pot pune sub semnul întrebării libertatea inerentă noului canal de comunicare. Deși nu discutăm despre același tip de conținut (cumpărarea unei bijuterii contrafăcute de pe site-ul unui mare magazin online de talia Amazon nu poate echivalată cu actul de-a scrie pe un jurnal online), cenzura își face simțită prezența prin limitarea unor drepturi fundamentale al omului, dreptul de-a alege sau dreptul la viața privată. România a fost una dintre numeroasele țări, protestând împotriva ACTA, fapt care i-a influențat pe politicieni, să-și reconsidere poziția față de controversatul tratat.

Ca și cazul presei tradiționale, orice gest care anunță o posibilă cenzură, trebuie tratat cu atenție.

Anexe

Campanie de protest contra ACTA

ACTA și Anonymous

Proteste ACTA în București, ianuarie-februarie 2012