Cenzura ÎN România Comunistă Activitatea Colectivului DE Cenzori DIN Oradea (1966 1977)

FACULTATEA DE ISTORIE, RELAȚII INTERNAȚIONALE, ȘTIINȚE POLITICE ȘI ȘTIINȚELE COMUNICĂRII

ȘCOALA DOCTORALĂ ÎN ISTORIE

RAPORTUL DE CERCETARE NR.1

TITLUL TEZEI:

CENZURA ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ ACTIVITATEA COLECTIVULUI DE CENZORI DIN ORADEA (1966-1977)

Conducător științific:

Prof.univ.dr. ION ZAINEA

Doctorand:

Balog Vilsonia Diana

ORADEA

2014

INTRODUCERE

Cenzura este un străvechi instrument al propagandei, o entitate unica, individualizata prin deserviciul adus cuvantului care era si este mijlocul cel mai la indemana pentru transmiterea informatiilor. Cu ajutorul cuvantului s-au construit istorii, s-au inaltat idei, s-au infaptuit personalitati atat in vremea totalitarismului comunist cat si in prezent. In jurul cuvantului se construiesc adevarate industrii, fie tiparit fie transmis digital, fie ca rasare din tastatura ori este sugerat prin imagini. Chiar si cuvintele simple au putut si pot schimba lumea, atata vreme cat sunt rostite la locul si la timpul potrivit.

Din perspectivă istorică, cenzura pare să fi apărut „chiar înainte de a fi primit un nume, începând cu primele forme de exprimare scrisă, după cum o atestă textele biblice”. Regimurile totalitare comuniste au rafinat metodele și au extins practicile controlului informațional, facand ca refuzul accederii la informatie si, implicit, la cunoastere a limitat sansa de a intalni cuvantul care deschide orizonturi, ajungand un truism caruia nu ne sfiim sa nu-i recunoastem utilitatea intr-un secol in care informatia inseamna nu doar bani, ci si viată. Putem constata, pe de-o parte, preocuparea deosebită a puterii politice de a controla cu strictețe, chiar într-o perioadă în care cuvântul la ordinea zilei părea a fi “liberalizare”, o intelecutalitate ale cărei tendințe de autonomie puteau pune în pericol însăși baza ideologică a regimului.

În esența ei, cenzura țintește o ruptură profundă între echilibrul instabil dintre interesele colectivitatii si necesitatile individualitatii, echilibru care trebuie anihilat până la dispariție, și inlocuit cu unul nou, stabil, dezirabil, sprijinit prin orice mijloace pentru a se impune. Totalitarismul comunist presupune dominarea bazată pe „o ideologie elaborată, care cuprinde toate aspectele vitale ale existenței omenești, un partid unic, de mase, dirijat de un singur om, un sistem de teroare fizică și psihologică, un monopol aproape complet asupra mijloacelor de comunicare în masă, un monopol asupra tuturor instrumentelor luptei armate, un control centralizat și conducerea întregii economii.”

Construcția sovietică a unei „lumi noi”, alcătuită din „oameni noi”, a servit drept model. Lenin identifica în conștiința socialistă, dublată de cea politică, elementul fundamental al schimbării. Este binecunoscută teza sa potrivit căreia proletariatul nu este revoluționar decât în măsura în care ajunge la conștiința de clasă, salt care nu se produce nici automat, nici spontan. Mai mult, Stalin cataloga drept contrarevoluționară teoria care acredita ideea că după cucerirea puterii de către proletariat confruntarea dintre clasa muncitoare și clasele exploatatoare „înlăturate de la conducere, dar nu zdrobite” s-ar stinge, gandind că în noile circumstanțe lupta de clasă devine mai înverșunată, dobândind forme noi. Rațiunea de a fi a Partidului Comunist și a structurilor sale, mai ales în perioada premergătoare democrațiilor populare și după impunerea noilor regimuri promoscovite la putere, era tocmai distrugerea vechilor tipare de gândire și conduită a produselor culturale potrivnice ideologic, a surselor alternative de informare, conștientizarea percepției asupra societății de către mulți membri din perspectiva propriului interes de clasă.

În totalitarismul comunist, sesizează cu îndreptățire Țvetan Todorov, „dușmanul este marea justificare a terorii: statul totalitar nu poate trăi fără dușmani. Dacă lipsesc, sunt inventați. Odată identificați, aceștia nu merită nicio milă.” Prigoana împotriva elitelor burgheze din politică, administrație, armată, biserică, învățământ, cultură, presă validează disprețul notoriu al noii puteri, în temeiul dogmelor leniniste și staliniste, față de intelectuali. Principiul „cine nu e cu noi e împotriva noastră”, îmbrățișat de către comuniști după acapararea puterii cu sprijinul nemijlocit al ocupantului sovietic, a pricinuit tragedii inimaginabile, al căror număr oripilează. În definitiv, comunismul, cu toate instituțiile și mecanismele sale, a fost „o piesă de import” dintr-un alt repertoriu, cu un scenariu străin tradițiilor și evoluțiilor din societatea românească. Cenzurarea „corecta” a informatiilor în scopul mentinerii puterii totalitare au facut ca omul societății capitaliste sa fie stigmatizat pentru conștiința sa „reacționară”. Pentru „lumea nouă”, croită după normele „colonialismului imperial sovietic” (Dan Culcer), era nevoie de un individ docil, fidel comandamentelor ideologice, cu spirit de sacrificiu pentru binele comun. În acest plan, miza declarată a doctrinei comuniste o reprezintă tocmai crearea „omului nou”, înzestrat cu o etică și o morală nouă, „modelată și modelabilă ideologic”. Discursurile lui Nicolae Ceaușescu abundau în clișee care defineau idealul „omului nou”, în consonanță cu cel al „revoluționarului de profesie”. Superioritatea profilului acestuia rezidă în conștiința politică înaintată, eliberarea de sub influența „opiumului” religiei, „înaltele” trăsături morale, personalitatea armonioasă, multilaterală, aptă să se manifeste în climatul de echitate oferit de societatea socialistă.

Controlul informațiilor era văzut de putere ca soluție izbăvitoare în crearea „omului nou”. Robert Jay Lifton identifică în cartea sa Reforma gândirii și psihologia totalitarismului opt căi de acțiune pentru controlul asupra minții maselor de oameni: Controlul comunicațiilor umane; Manipularea „mistică”; Cerința de puritate; Cultul confesiunii; Știința sacră; Remodelarea limbajului; Doctrina mai presus de oameni și Delimitarea socială. Din acest set, controlul comunicațiilor umane reprezintă „mijlocul fundamental” de acțiune în remodelarea gândirii umane.

Într-un sistem totalitar, practica diseminării informațiilor îmbrăca forma următoarelor două directive: „ce trebuie să știe poporul” (soluționată prin propagandă) și „ce trebuie să nu știe poporul” (al cărei răspuns concret era cenzura). Regimul comunist legitima propaganda drept singura formă oficială de comunicare. Atâta vreme însă cât existau surse alternative de informare credibile, propaganda avea șanse limitate de reușită. Fapt ce explică suprimarea tuturor publicațiilor care contraveneau canonului ideologic comunist și epurarea jurnaliștilor nealiniați ideologic.

Totalitarismul comunist este caracterizat prin refuzul memoriei, distrugerea valorilor și detestarea spiritului. Disprețul lui Lenin și Stalin față de intelectuali este notoriu. Lenin a imaginat controlul de partid asupra intelectualității și subordonarea acesteia sarcinilor revoluției. În articolul Organizația de partid și literatura de partid (1905), Lenin afirma că literatura trebuie să fie o chestiune de partid, iar ziarele vor fi controlate de organizațiile politice. Înființarea Glavlit, instituția oficială a cenzurii din Uniunea Sovietică, punea în operă mecanismul represiv. Cenzura comunistă din România reproducea instituțional și procedural modelul de control informațional sovietic. E interesant sa amintim aici un referat al cercetatoarei Tatiana Podvailova, de la Arhivele din Moscova (referat sustinut la al VII-lea Simpozion al Memorialului Sighet, 1999 si publicat în Analele Sighet 7/1999 cu titlul: Problemele controlului asupra informatiilor în contextul politicii represive a Kremlinului si a partidelor comuniste din tarile Europei de Est, 1949-1953 (pe baza documentelor din arhivele ruse)”, pp. 418-425. Citim acolo: “Tocmai organele securitatii statului împreuna cu conducerea superioara de partid (C.C. al P.C.U.S) considera ca activitatea organelor securitatii statului a constituit unul dintre cele mai importante mijloace de control a vietii sociale din tarile acestei zone si de alcatuire a blocadei informatiilor si cu comitetele lor locale au realizat controlul informatiilor, destinate strainatatii sau sosite de peste granita tineau în mîinile lor cenzura, efectuau controlul corespondentei populatiei cu strainii, a contactelor cu acestias bruiau emisiunile de radio din Europa de Vest si organizau propriile contraemisiunis efectuau periodic “curatirea” bibliotecilor de “literatura dusmanoasa” (p. 423). Asadar “curatirea” necesara “corectitudinii politice” de atunci si din spatiul geografic indicat, depasea, desigur, hotarele bibliotecilor.

Analiza pe care o propunem circumscrie atât dimensiunea instituțională a cenzurii, cât și evaluarea mecanismelor cenzurii comuniste în România. Perioada de referință este 1966-1977, care coincide cu prima jumătate a regimului autocratic al lui Nicolae Ceaușescu, cu fluctuațiile cunoscute în privința intensității ingerințelor politicului în creația literar – artistică și componenta editorială. Acolo unde problematica abordată a presupus alte repere temporale din istoria postbelică, cum este cazul instituționalizării cenzurii, incursiunile au excedat intervalul menționat.

O secțiune relevantă a tezei abordează subsecvent aspecte instituționale, focalizându-se asupra structurilor locale de cenzură. Studiul de caz asupra Unității Oradea a DGPT oferă informații cuprinzătoare privind competențele, secretizarea muncii, metodica sistemului informațional, structura colectivului de cenzori, nivelul de instrucție al acestora, programele de pregătire, raporturile cu structura centrală, puseele critice „de jos în sus”, munca de îndrumare desfășurată de instructorii din DGPT, relațiile colectivului de cenzori cu comitetul regional / județean de partid , situațiile tensionate cu unele redacții ale presei locale, relațiile din cadrul colectivului, organicitatea sistemului de control și continua perfecționare a mecanismelor acestuia, alterând grav funcția informativă a presei.

Prin notele lor particulare, două momente de răscruce – august 1968 și iulie 1971 – au fost radiografiate distinct, accentuând cauzele înăspririi cenzurii după fiecare din aceste perioade, precedate de o relativă liberalizare a vieții culturale.

O importantă parte a investigației noastre este consacrată cenzurii revistei Familia. O publicație venerabilă, catalogată de cenzorii locali drept „domeniul cel mai vast și mai dificil prin problematica pe care o ridică” și problemele de natură organizatorică din activitatea redacțională. Periplul analitic include rând pe rând poezia, proza, critica și istoria literară, eseistica, cronica de teatru (cu extensie și în sfera cenzurii spectacolului și a cărții de teatru), problematica istoriei, sportului, sociologiei etc, evidențiind condiționările ideologice în cazul intervențiilor dispuse de către lectorii DGPT/CPT, abordările diferite asupra acelorași texte, respinse din sumarul revistei, dar acceptate în volum.

Fundamental restrictivă, cenzura „nu operează cu criterii legate de valoarea produsului”, fiind esențialmente preocupată doar de „impactul unei anumite viziuni asupra mentalului comunității dominate”.

Construirea unui nou sistem politic nu admitea să mai aibă nimic în comun cu cel vechi. Teama de influențele imperialiste din afară, de potențialii adversari din interior, ostilitatea față de mentalitățile burgheze, cosmopolite, obsesia remodelării conștiințelor în spiritul ideologiei comuniste țintind formarea „omului nou, inocularea ideii că noul sistem este „cea mai bună dintre lumi” au determinat reconsiderarea în plan instituțional a cenzurii.

În cadrul Ministerului Artelor și Informațiilor exista o Direcție a Presei și Tipăriturilor, dar instanțele comuniste au apreciat că, în noile circumstanțe, reglementările instituționale „nu se mai încadrau în marile idealuri ale luptei de clasă” și, drept urmare, „această instituție nu asigura o activitate corespunzătoare în domeniul mijloacelor de exprimare și informare publică”. Asemenea diagnostice explică metamorfoza Direcției Presei și Tipăriturilor în Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor (D.G.P.T.), care avea să funcționeze pe lângă Consiliul de Miniștri, în temeiul art. 2 din Decretul nr. 214 din 20 mai 1949. Ideologic, însă, se subordona Secției de Agitație și Propagandă a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român. Acest moment poate fi considerat „debutul instituționalizării controlului informațional din România.” În aceeași zi, Prezidiul Marii Adunări Naționale emitea și Decretul nr. 218/1949 pentru organizarea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor (D.G.P.T.). Potrivit art. 1 din acest act normativ, D.G.P.T. era mandatată cu următoarele atribuții: a) redactează Buletinul Oficial al Republicii Populare Române; b) autorizează apariția oricăror tipărituri: ziare, reviste, programe, afișe etc. luând măsuri pentru respectarea condițiilor legale de imprimare: c) autorizează difuzarea și colportajul ziarelor și a oricăror tipărituri, precum și importul sau exportul de ziare, cărți sau obiecte de artă; […] e) reglementează condițiunile de funcționare a librăriilor, anticariatelor de cărți, bibliotecilor publice, depozitarelor de ziare, depozitarelor de cărți etc.; f) redactează și furnizează presei comunicările oficiale ale Consiliului de Miniștri și coordonează activitatea serviciilor de presă ale ministerelor, departamentelor și instituțiilor publice. Aceste competențe vor cunoaște o „geometrie variabilă”, în funcție de interesele de etapă ale puterii politice, dezvăluind coexistența celor două mari forme de cenzură – preventivă și a posteriori -, anihilând astfel informațiile neconforme pozițiilor oficiale.

Cadrul formal al cenzurii poate fi explicitat din prevederile altor reglementări ulterioare. Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 612/22 iunie 1949 stabilea serviciile din componența Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor: Serviciul Buletinului RPR și al comunicărilor oficiale, Serviciul autorizării și evidenței presei și tipăriturilor din Capitală; Serviciul presei și tipăriturilor din țară; Serviciul evidenței presei și tipăriturilor străine; Serviciul autorizării cărților; Serviciul control. Sarcinile acestor servicii specializate încorporează și developează în același timp pârghii esențiale ale cenzurii presei tipărite: propuneri de autorizare a apariției ziarelor și revistelor; acordarea mențiunii „bun de tipar”; ținerea evidenței tuturor tipăriturilor avizate; efectuarea – prin organe proprii sau inspectori delegați – a controlului tipografiilor; sancționarea acestora în cazul nerespectării condițiilor legale de imprimare; reglementarea difuzării presei, autorizarea importului și exportului de ziare; exercitarea controlului asupra tipăriturilor intrate în țară; sesizarea organelor de resort pentru luarea măsurilor de confiscare sau retragere din circulație a tipăriturilor introduse în țară ilegal ș.a.

Prin atribuțiile lor, aceste servicii acopereau aproape integral sfera comunicării mediatice, introducând mecanisme de natură să asigure filtrarea excesivă a informației pe întregul flux (cenzura preventivă redacțională, internă și externă; tipărirea; difuzarea), manipularea ei. Câtă vreme populația avea acces și la surse alternative de informare (presa de opoziție, publicații din străinătate ș.a.) efortul de a o convinge de justețea politicii comuniste era îndeobște sortit eșecului. Este rațiunea pentru care a fost înființat Serviciul evidenței presei și tipăriturilor străine, cu misiunea expresă de a obtura pătrunderea informațiilor ce veneau din exterior prin mijlocirea presei, blocând astfel „răspândirea concepțiilor retrograde, reacționare”. Izolarea de lumea politică, de civilizația și cultura occidentală, de acest spațiu al diversității de opinii și al liberei exprimări, era o directivă. Printr-o severă selecție ideologică, printr-un control informațional total, spațiul public și comunicarea publică au fost supuse unilateral, de către partidul unic, unei cronice alterări.

Structural, Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor a fost gândită după „modelul ramificat al organelor de stat și de partid, cu reprezentare centrală și locală.” La nivel local funcționau birouri de cenzură, a căror activitate era reglementată de un set de instrucțiuni emise de DGPT. Acestea aveau un caracter „strict confidențial”, trebuind păstrate „sub cheie”. Reglementările în cauză vizau: activitatea cenzorilor bugetari sau delegați; funcționarea acestor birouri de cenzură în spații asigurate de comitetele provizorii din provincie; subordonarea directă și exclusivă DGPT; atribuțiile cenzorilor locali; modalitățile de cenzurare; aspectele care constituiau obiectul intervențiilor cenzorilor. Nu detaliem, întrucât vom reveni asupra acestor aspecte într-un alt capitol.

Apreciindu-se că prevederile Decretului nr. 218/1949 și HCM nr. 612/1949 sunt „destul de generale”, a fost adoptată HCM nr. 461 din 28 mai 1951, care preciza mult mai cuprinzător și coerent misiunea acestei instituții, precum și structura sa organizatorică.

Simpla parcurgere a competențelor atestă un tablou de responsabilități sporite, fără a menționa însă și extensia asupra unor canale de comunicare speciale, girate de cenzura militară. Semnificativ este rolul DGPT în sectorul importului de ziare, reviste, cărți și alte tipărituri, care includea atât avizarea acestor operațiuni, cât și autorizarea difuzării unor asemenea importuri. Reține, totodată, atenția și zona pregătirii profesionale a personalului, sarcină care deriva pe cale de consecință din numărul insuficient de cadre, deopotrivă din precaritatea pregătirii unora, puncte critice care rezultă fără echivoc din rapoartele periodice întocmite de către șefii serviciilor din cadrul DGPT, precum și din diverse analize și evaluări ale activității personalului.

Teama de a nu lăsa vreun domeniu sau sector în afara sferei de control a cenzurii transpare din acolada atribuțiilor DGPT, mereu revizuite și lărgite. Astfel, prin HCM nr. 462 din 28 mai 1951, Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor i-a fost încredințat și controlul „asupra emisiunilor de știri radiofonice și radiotelegrafice destinate informării presei și opiniei publice”. Hotărârile Consiliului de Miniștri nr. 461 și 462 din 1951 aveau să fie completate cu prevederile HCM 340/15 martie 1952, care precizau că DGPT „exercită controlul asupra emisiunilor posturilor de radioamplificare și radioficare instalate pe tot cuprinsul țării; exercită controlul asupra filmelor produse în studiourile din țară, precum și a reclamelor cinematografice; exercită controlul asupra tuturor materialelor cu caracter editorial, cărți, broșuri, publicații, buletine, prospecte, inclusiv materialele de acest fel pentru uz intern tipărite sau multiplicate în ministere, instituții centrale, cu excepția, MFA, MAI și MAE.”

Această avalanșă de reglementări, cu o progresivă acumulare a atribuțiilor, confirmă statutul și rolul special, malefic, al DGPT, care „avea să devină o supraputere”, monitorizând informațiile vehiculate de toate ministerele și instituțiile statului, „inclusiv mare parte din cele militare”. Nu era vorba însă doar de o monitorizare în sens cantitativ, ci de raportarea lor la normative tot mai stufoase și impregnate ideologic, pe baza cărora erau eliminate toate informațiile incomode și inoportune pentru a fi editate și difuzate. Astfel, aplicând cu mână forte cenzura preventivă și, după caz, cea a posteriori, „orice manifestări ale dușmanului de clasă îndreptate împotriva regimului” erau curmate din fașă. Prin acest control atotcuprinzător, în circumstanțele în care politicul își subordonase celelalte structuri de putere, sistemul informațional era folosit ca instrument pentru modelarea gândirii oamenilor și a societății românești în litera și spiritul tiparelor sovietice, atât de inadecvate și păguboase pentru realitățile naționale de la noi.

O importanta parte a controlului informațional o reprezenta secretizarea. Preluarea mecanică a experienței Marelui Frate de la Răsărit devenise și în acest caz normă de conduită. Punctul de reper în determinarea categoriilor de informații care constituiau secret de stat în Uniunea Sovietică a fost Codul Penal al RSFSR din 1950. Scânteia, ziarul partidului unic, își confirma statutul de ziar de directivă, aidoma Pravdei, elaborând, pe baza practicilor presei sovietice, un proiect de Instrucțiuni cu privire la apărarea secretului de stat în materialele de presă ce tratează probleme industriale. Suveran era „exemplul presei sovietice”, în spiritul căruia secretul de stat trebuia „apărat cu strășnicie”. „Acest principiu trebuie să stea la baza fiecărui material ce apare în ziar, de la articolul de fond, până la ultima informație.” Ca „linie generală”, se stabilea că „nu pot apărea cifre absolute în legătură cu realizarea planului de stat, cu creșterea producției și productivității muncii pentru întreprinderi și ramuri industriale […]”.

HCM nr. 344/1952 nu făcea altceva decât să adopte Instrucțiunile Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor, instrucțiuni care „concretizează unele principii enunțate în lista actelor și documentelor considerate ca având caracter de secret de stat”, aprobată prin HCM nr. 343 din 1951, listă care rămâne „documentul de bază în lupta împotriva divulgării secretelor de stat”.

Mania secretizării, a ținerii sub control a cât mai multor informații, particularizează sistemul totalitar comunist în intimitatea lui. Odată asigurat cadrul legislativ general pentru apărarea secretului de stat și dând mână liberă DGPT de a concretiza și completa ori de câte ori este nevoie nomenclatorul datelor și unităților care nu pot face obiectul publicității, editorii se vor confrunta cu o inflație de adrese și circulare emise de temuta instituție a cenzurii. Mereu alte și alte aspecte erau transferate în zona interdicțiilor de publicare.

Dacă esențialmente Constituția din 1948 diferea de cea a URSS prin faptul că „nu recunoștea oficial rolul conducător al partidului comunist”, noua Constituție, promulgată la 24 septembrie 1952, catalogată drept „constituția exponențială a stalinismului”, a consacrat în România o formă de stat total străină evoluției sale istorice, în care „rolul conducător aparține clasei muncitoare, iar Partidul Muncitoresc Român este forța politică conducătoare atât a organizațiilor celor ce muncesc, cât și a organelor și instituțiilor de stat”.

În vreme ce prima constituție comunistă din istoria României, cea din aprilie 1948, a marcat „trecerea spre un regim guvernamental întemeiat pe monopartitism și autoritarism statal”, țintind eliminarea formelor capitaliste din societatea românească, noua lege fundamentală din 1952, prin cele 10 capitole și 135 de articole, consemna „desăvârșirea sovietizării statului”.

Referitor la drepturile și libertățile ce aparțin persoanelor, noua Constituție recunoștea libertatea de conștiință, libertatea cuvântului și a presei „în conformitate cu interesele celor ce muncesc și în vederea întăririi regimului de democrație populară”. Altfel exprimat, se asigura libertatea cuvântului și a presei „în măsura în care slujeau intereselor politice, ideologiei oficiale”, interese dictate covârșitor de Moscova. Precum în Constituția stalinistă din 1936, toate „drepturile și libertățile” nu puteau fi exercitate decât în limitele și modalitățile îngăduite de puterea politică. Cenzura era cu certitudine una dintre cele mai temute pârghii de restrângere a acestor libertăți.

„În 1954, prima etapă a instituționalizării controlului informațional poate fi considerată încheiată”. Organizatoric, Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor era o instituție consolidată, cu ramificații și structuri teritoriale funcționale, în toate punctele socotite nevralgice, cu o schemă de personal adecvată misiunilor care-i reveneau. Noile reglementări referitoare la apărarea secretului de stat, sintagmă sub umbrela căreia erau lesne plasate orice informații potrivnice regimului comunist, au reclamat o redefinire a rosturilor DGPT și o restructurare în consonanță cu responsabilitățile sporite încredințate.

Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 267 din 23 februarie 1954 reliefa că Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor exercită controlul de stat pentru apărarea secretului de stat și din punct de vedere al conținutului politic asupra tuturor materialelor cu caracter de propagandă, agitație și a oricăror tipărituri imprimate ce urmează a fi difuzate în public. Actorii scoși la rampă în prim-plan de regimul monopartid, de tip totalitar, erau secretul de stat și arsenalul propagandei comuniste. Secretizarea unor zone tot mai întinse ale vieții social-economice și politice camufla adevărul, informația onestă, corectă și completă, manipulând opinia publică. Cenzura s-a insinuat și în laboratoarele propagandei de partid, înmulțind controlul asupra materialelor care reprezentau eșafodajul acesteia.

Totalitatea atribuțiilor DGPT dobândea amplitudini noi, derivate din sarcina sa esențială: controlul asupra conținutului ziarelor, revistelor, buletinelor, publicațiilor periodice, a oricăror tipărituri și imprimate; controlul asupra cărților, broșurilor, publicațiilor, prospectelor cu caracter de uz intern editate de ministere și instituții centrale; control asupra tuturor tipografiilor și a oricăror mijloace de multiplicare pentru a asigura „puritatea ideologică” a ziarelor, revistelor, cărților ș.a.; controlul asupra conținutului emisiunilor radiotelegrafice destinate informării presei și opiniei publice; controlul asupra conținutului emisiunilor posturilor de radio, al centrelor de radioficare și al stațiilor de radioamplificare; controlul asupra materialelor ce urmează a fi expuse în muzee și expoziții; controlul asupra filmelor, diafilmelor ce urmează a fi difuzate în cinematografele din RPR; controlul asupra producției teatrelor destinate publicului larg; controlul oricăror forme de agitație vizuală; controlul asupra clasificării, manipulării și circulației publicațiilor; stabilește retragerea materialelor necorespunzătoare și dispune asupra utilizării lor; ia măsuri pentru a asigura respectarea condițiunilor legale de apariție a ziarelor, revistelor, buletinelor, publicațiilor periodice pe întreg teritoriul țării; autorizează importul și exportul tuturor materialelor ce intră în sfera sa de control; organizează școli și cursuri pentru pregătirea profesională a cadrelor necesare instituției etc. Potrivit aceluiași act normativ erau exceptate controlului DGPT materialele clasificate secrete sau strict secrete în general și a materialelor de uz intern ale Ministerului Forțelor Armate, Ministerului Afacerilor Interne și Ministerului Afacerilor Externe.

În același timp, in actul normativ se stipulează că DGPT are unități proprii „în toate localitățile din țară unde îndeplinirea sarcinilor sale necesită înființarea lor”. Unitățile din Arad, Cluj, Oradea, Timișoara, Târgu-Mureș și Orașul Stalin (Brașov) erau organizate pe structura unor servicii, în timp ce unitățile din Bacău, Craiova, Constanța, Deva, Galați, Petroșani, Ploiești, Baia Mare, Bârlad, Suceava aveau statut de secții.

Supusă unui tir de critici, când pentru exces de zel, când pentru pusee de relaxare în controlul ideologic, acordându-se „bun de difuzat” unor lucrări neconforme canonului oficial, când pentru ritmul anevoios de lectură, pricinuind sincope în realizarea planului editorial și nemulțumiri în edituri, conducerea DGPT recurgea – în 1957 – la o restructurare a unor direcții și servicii, a procedurilor de lucru. Se trecea astfel de la o organizare pe baza tipului de lucrări supuse examenului ideologic – în speță, periodice și neperiodice -, combinată cu criteriul zonal (Presa centrală, Presa locală, Presa din străinătate), la o structură care să simplifice filiera de control, restrângând numărul filtrelor decizionale, să asigure unitate și coerență în mecanismul de control, să responsabilizeze lectorii și să determine cu necesitate specializarea lor. De pildă, tipărirea, respectiv difuzarea presei nu mai funcționau ca servicii distincte, ci fuzionau într-o nouă entitate: Tipărirea și difuzarea presei, algoritm aplicat și în controlul cărții, mizându-se pe fluidizarea activității și un control mai eficace. Direcția Literatură și Serviciul Ideologie erau, de asemenea, cumulate. Pentru evitarea disipării răspunderii, unitatea care acorda „bun de difuzat” a fost desființată și încorporată în structura de prim – control, reprezentată de lectorul care citea prima dată manuscrisul, cenzor care de-acum avea să monitorizeze textul în cauză până la difuzarea lui pe piață. Se putea vorbi și de o anumită arondare, în sensul că toate textele transmise DGPT de către o revistă erau lecturate de același cenzor, continuitate care se solda cu o cunoaștere în profunzime a politicii și strategiilor editoriale, a problemelor reportate de la un număr la altul, a cazurilor mai deosebite de derapaje de la grila ideologică a etapei.

Într-un sistem închis, precum cel al cenzurii comuniste, dezbaterile care lăsau să se întrevadă o brumă de consultare trec drept un eveniment. Stenograma ședinței de constituire a Consiliului de conducere al DGPT din 11 iunie 1973 oferă o asemenea mostră.

Din perspectiva metodicii muncii, nou înființatul consiliu nu-și proiecta activitatea rezumându-se la ședințele trimestriale, ci accentua utilitatea colaborării directe, permanente, cu conducerea executivă a instituției cenzurii „pentru rezolvarea diferitelor materiale”. Mai ales că în activitatea DGPT, pe lângă „unele lucruri bune”, erau „destul de multe lipsuri”, neajunsuri puse de directorul general Ion Cumpănașu pe seama „lipsei de exigență” manifestată la unii dintre lucrători, dar și unor „exagerări” în soluționarea materialelor lecturate, depuse în vederea obținerii vizei „bun de tipar”. Analiza competențelor pornea de la premisa că toate lucrările trimise pentru viza „bun de tipar” la DGPT au acordul editurilor, al consiliilor acestora, pentru publicare, problemele semnalate (ideologice, de conținut etc.) la acest nivel fiind în prealabil rezolvate. Rostul consiliului creat la nivelul DGPT era de a contribui la soluționarea observațiilor formulate de DGPR după ce lucrarea a ajuns la acest nivel de control. Consiliul de conducere al DGPT nu substituia redacțiile, editurile, nu prelua răspunderile acestora, nici pe cele ale altor organisme de partid și de stat care aveau răspunderi în această privință. Obligația „politică” a DGPT este de a semnala, în urma lecturii textului, o lucrare cu probleme, urmând ca forurile îndreptățite să decidă dacă apare sau nu. În privința apărării secretului de stat, a altor aspecte de ordin constituțional, problema era clară, în temeiul restricțiilor din Caietul de dispoziții DGPT spunând, după caz, „da” sau „nu”.

Focalizate pe competențele DGPT și atribuțiile consiliului de conducere, care urmau să fie legiferate într-un Decret al Consiliului de Stat, dezbaterile au dezvăluit nenumărate puncte critice din mecanismul cenzurii. Mircea Sântimbreanu, directorul adjunct pentru sectorul edituri din CCES, evoca „ideea de consens între Direcția Presei și edituri, redacții”, pledând pentru reglementarea procedurală, metodologică, întrucât „în orice dialog cineva are totuși ultimul cuvânt”, altminteri „răspunderea este difuză”. În opinia sa, sintezele documentare alcătuite de DGPT în urma lecturării unui material „exhaustiv” ar trebui să fie aduse și la cunoștința altor factori interesați, organisme de partid și de stat, între care și Consiliului Culturii și Educației Socialiste, de ce nu și la Secția de critică literară, pentru a cunoaște observațiile și concluziile formulate de lectorii DGPT. În alt plan, Sântimbreanu aborda necesitatea reconsiderării procedurilor de consultare curentă, propunând ca în cazul unor lucrări mai dificile acestea să fie discutate în ședințe comune ale Consiliului de conducere al DGPT și Consiliului Culturii și Educației Socialiste. În replică, Vasile Nicolescu, directorul Direcției literaturii, publicațiilor literare și scenariilor de film din CCES, susținea că „această comisie editorială (n.n. cea din CCES) nu-și dovedește eficacitatea”. Mai ales că de-o vreme se acceptase ca și „partea opusă” să-și exprime punctul de vedere. Realitatea legitima faptul că în multe situații colegiile redacțiilor și editurilor, consiliile editoriale de aici, nu-și exercitau mandatul politic, ideologic, transferând conducerii CCES răspunderea pentru rezolvarea manuscriselor cu probleme. Stare de fapt care reclama activizarea colegiilor și consiliilor editoriale. Cu autoritatea sa binecunoscută, Marin Preda întărea această idee, catalogând ca „anormală” formarea unor comisii (n.n. cazul comisiei editoriale de la CCES) în afara editurilor, deoarece „editura nu și-ar mai asuma o răspundere ideologică, estetică în egală măsură, legată de apariția unei cărți”. Mai mult, nuanța directorul Editurii „Cartea Românească”, „răspunderea în fața legii o are chiar editorul, colectivul său redacțional”. Dizertația lui Marin Preda țintea tocmai diminuarea ingerințelor politicului, formulând cât se poate de explicit: „…să se renunțe la ideea de a se forma comisii de stat, oficiale, pentru examinarea producției editoriale, estetice, literare, care să ia hotărâri”. De ce era nepractică – în viziunea romancierului – ideea constituirii unei asemenea comisii în cadrul Consiliului de conducere al DGPT? Presupunând că o astfel de comisie avizează apariția unei cărți, dacă editorul nu își asumă răspunderea publicării o respinge. Mai eficientă ar fi – afirmau mai mulți membri ai consiliului – flexibilizarea planurilor editoriale, aprobate de Secretariatul CC al PCR, în ideea de a le menține deschise în timpul anului, facilitând astfel completarea lor pe parcurs cu lucrări valoroase. Cu atât mai mult cu cât includerea titlului în planul editorial nu însemna automat și aprobarea apariției cărții, care se făcea individual, ceea ce atrăgea de la sine răspunderea editurilor. Nu Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor își asuma responsabilitatea față de conținut, ci editura. Un caz aparte îl reprezentau lucrările din domeniul social-istoric, care trebuiau să aibă o avizare din partea unui for științific.

Din intervențiile membrilor consiliului rezultau nenumărate probleme insuficient reglementate: raporturile DGPT cu controlul și cenzura militară, mai ales în plan local; valabilitatea în timp a vizei DGPT pentru unele producții și emisiuni de televiziune; reglementarea intervențiilor post-control DGPT în cazul unor materiale și emisiuni de TV (scurtarea lor, introducerea unor materiale ș.a.); operativitatea consultărilor cu comitetele județene de partid în rezolvarea unor probleme semnalate. Calitatea actului de cenzură era văzută în corelație directă cu pregătirea cadrelor. „Consiliul de conducere se întrunește, discută, hotărăște, dar cei ce duc la îndeplinire ceea ce se hotărăște sunt lectorii și de buna lor pregătire, de orientarea lor, depinde și calitatea muncii DGPT”, conchidea, în stilul specific reuniunilor de partid, Cornel Burtică. Conlucrarea interinstituțională, directă și operativă, era menționată ca o soluție la îndemână. La unele ședințe ale Biroului Executiv al DGPT să fie invitați și reprezentanți ai editurilor, redacțiilor, după cum la analize mai importante din edituri, redacții, Consiliul Culturii și Educației Socialiste să participe și reprezentanți ai DGPT pentru a cunoaște mai în profunzime specificul activității și orientările în domeniul respectiv care țin, de pildă, de publicarea unei cărți, de difuzarea unui film, de realizarea unui spectacol de teatru etc.

Cap. I. Colectivul de cenzori din Oradea

(atribuții, sarcini de lucru, evoluție profesională)

Introducere

Încă de la înființare, în mai 1949, Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, ca instituție de sine stătătoare a controlului informațional, era reprezentată în teritoriu de birouri de cenzură, care își desfășurau activitatea în baza unor instrucțiuni strict confidențiale.

Potrivit HCM nr. 612/22 iunie 1949, activitatea de cenzură era exercitată de către „organele proprii”, adică de cenzori bugetari, sau, în cazul în care nu dispunea de personal suficient, fenomen simptomatic pentru acea etapă, temuta instituție apela la cenzori (inspectori) delegați, retribuiți cu indemnizații în raport cu activitatea desfășurată. Atribuțiile cenzorilor locali erau stipulate în Decretele nr. 214 și 291/1949, precum și în HCM nr. 612/1949: cenzura presei și a tipăriturilor care apăreau în localitatea respectivă; controlul tipografiilor, al difuzării presei și cărții, al bibliotecilor publice, școlare, universitare și al căminelor culturale; controlul și cenzura emisiunilor posturilor locale de radioamplificare; cenzura presei și a tipăriturilor sosite din străinătate în oficiile vamale locale; autorizarea expedierii în afara granițelor a tipăriturilor sau a obiectelor de artă (tablouri, gravuri, manuscrise, cărți). În competențele cenzorilor locali nu intra eliberarea autorizațiilor de apariție pentru ziare, reviste și alte publicații periodice, această misiune revenind structurilor centrale. Cenzorii locali erau implicați doar în operațiunile preliminare, de elaborare, colectare și verificare primară a documentelor necesare autorizării unei publicații.

Cenzura presei este dimensiunea care definea esențial activitatea cenzorilor din teritoriu. Ceea ce nu înseamnă nici pe de parte că rolul lor se rezuma la atât. Instrucțiunile privind activitatea birourilor de cenzură din provincie detaliază secvențial atât atribuțiile, cât și metodica de lucru. Ei aveau, bunăoară, datoria de a controla cel puțin o dată pe săptămână activitatea tipografiilor pentru a verifica dacă n-au fost tipărite lucrări neautorizate, „în scopuri contrare regimului (…) de democrație populară”. Totodată, obligația lor era de a „filtra” periodic stocurile de publicații și cărți din librării, depozite, chioșcuri, acestea neputând pune în vânzare decât lucrări furnizate de editurile autorizate prin Centrul de Difuzare a Cărții. Tipăriturile care nu respectau acest regim erau confiscate și puse la dispoziția Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor. O altă țintă, controlul bibliotecilor, avea drept scop retragerea din circuit a cărților necorespunzătoare grilei ideologice impuse de puterea politică. De asemenea, serviciile vamale nu puteau elibera destinatarilor niciun fel de imprimate, ziare, cărți, reviste expediate din străinătate fără avizul cenzorilor locali. Dacă aceștia nu se puteau pronunța asupra conținutului unor cărți științifice sau de strictă specialitate, coletele în cauză erau transferate pentru cenzurare Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor.

Instrucțiunile menționate precizau că tipăriturile trebuiau cenzurate „fie direct în tipografie, fie la sediul biroului local de cenzură”. „Bunul de imprimat” se acorda pe manuscris sau pe șpalt, preferabil pe șpalt, după ultima corectură a tipografiei. Instrucțiunile pretindeau în același timp ca ziarele, revistele și publicațiile periodice cenzurate în manuscris sau șpalt să fie obligatoriu verificate și în pagină, după ultima revizie tipografică, la tipărirea primului exemplar. Cenzorii solicitau tipografiilor să trimită – pentru lectură – câte trei exemplare din fiecare șpalt. Un exemplar era restituit tipografiei, cu mențiunea „bun de imprimat” sau, după caz, „cenzurat”. Celelalte două exemplare din șpalturi erau păstrate în arhiva biroului. În fiecare lună, cenzorii aveau obligația să trimită, împreună cu raportul de activitate, câte un exemplar din fiecare șpalt cenzurat. Cele rămase în arhivă se păstrau două luni, după care erau distruse prin ardere.

I. Metodologia cercetării:

Subiectul lucrării se înscrie în sfera temei generale de cercetare care ne preocupă, respectiv: “Cenzura în România Comunistă. Activitatea Colectivului de cenzori din Oradea (1966-1977)” și reprezintă primul raport al lucrării de doctorat intitulat “Colectivul de Cenzori din Oradea (atribuții, sarcini de lucru, evoluție profesională).

Optând pentru o analiză concentrată prioritar pe această temă între anii 1966-1977 lucrarea folosește în detaliu ce înseamnă cenzura în secolul trecut, care erau punctele de sprijin ale acesteia, mecanismele cenzurii, cine foloseau armele ascunse ale controlului și care era poziția cenzorilor față de oameni ai cenzurii.

Astfel pentru realizarea unei imagini cât mai complete am folosit documente de arhivă, disponibile în cadrul unor fonduri Direcția Generală pentru Presă și Tipărituri-Unitatea Oradea (1966-1977), din cadrul Arhivele Naționale Istorice Centrale ale României – Serviciul Județean Bihor.

Informațiile obținute din sursele menționate au fost completate cu cele oferite de cercetătorii români sau străini în cadrul unor analize de cenzură sau articole. Obiectivul principal al acestui organism, asupra căruia ne vom opri în paginile ce urmează, era crearea unei realități paralele controlate în cele mai mici detalii, în încercarea de a controla realitatea vremii și de a ascunde adevărul, de “fardare a minciunii”.

II. Prezentarea lucrării:

Lucrarea se structurează pe trei capitole ce descriu o perioadă deosebită pe plan european cu scopul de a dirija direcția de cenzură care se ocupa cu schițarea scopurilor proprii a ziarelor centrale și departamentele revistelor și altor publicații.

Acest traseu este urmărit dealungul unei perioade de doisprezece ani: 1965”, momentul când la conducerea statului român ajunge Nicolae Ceaușescu până în anul 1977 când teoretic Direcția Tipărirea Presei Centrale împreună cu D.G.P.T se desființează.

Datorită presiunii directe a forțelor sovietice în România s-a instaurat comunismul, apărând ca o măsură luată împotriva dorințelor națiunii române în contextul geopolitic care a apărut la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial. „Nimeni nu poate nega un adevăr de bun – simț – și anume că instaurarea comunismului în România s-a produs prin represiune; ce s-a întâmplat și cu menținerea regimului. În absența ocupației sovietice și a instituțiilor represive create ca instrument al acestei ocupații, între care Securitatea avea rolul de vârf de lance, secondată de aparatul Justiției și de Miliție, regimul nu ar fi supraviețuit mai mult de câteva luni”.

S-a presupus că cenzura de la mijlocul anilor 1960 a fost mai maleabilă, mai permisivă în comparație cu cea a anilor 1950 care fiind una represivă, care eliminase dur cu cleștele ideologic, memoria națională, prin falsificarea adevărului, discursul politic fiind unul subordonat intereselor sovietice, dar și cu cea din anii 1970-1980 când accentuarea specificului național a făcut necesară o nouă intervenție degradantă asupra istoriei. Înăsprirea cenzurii după 1971 a dus la cultivarea limbii de lemn și distrugerea culturii, prin promovarea: „Pseudo-valorilor și cântăreților de curte”.

În art. 29 din Constituția Republicii Socialiste România din anul 1965, se limitează de la bun început tentativele de asumare a libertăților fundamentale care spune că „Libertatea cuvântului, presei, întrunirilor… nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste și intereselor celor ce muncesc. Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor a fost transformată după 1965 în Consiliu de Stat al Presei și Tipăriturilor devenind nouă instituție a cenzurii, un filtru prin care trebuia să treacă presa scrisă, radioul, televiziunea ori cărțile. Erau interzise piese de teatru, publicații, filme, discuri, concerte, se distrugeau cărți sau eau incluse în fondul” S”, se spune că „cenzura s-a perpetuat constant printr-un proces de filtru social”.

Anul 1966 este cel care dă curs unei noi noțiuni ca cenzuri cuprinzând aria mediatică, politica, literară și artistică, prin urmare cenzori și cenzura vor împânzi spațiul public, supraveghind începând de la edituri, teatre, cinematografe, periodice, expoziții, vama până la casete video.

Cenzura este „actul oricărei entități politice, religioase, militare ori administrative de a condiționa exprimarea/difuzarea de informații, opinii, idei, în sens mai larg, creații intelectuale pe care publicul are dreptul să le cunoască, în funcție de valorile pe care aceasta înțelege să le protejeze la un moment dat”.

În ordine istorică după cum spune Paul Caravia, în introducerea cărții dedicata cenzurii „Gândirea Interzisă”, „cenzura dobândea un caracter ideologic, exprimând acțiunile partinice, ale unei părți dintr-o comunitate, cea detinatorare a puterii, contra libertăților în deobste acceptate de categoriile oprimate în acest mod”. În mod imperios pot spune că „Cenzură nu avea însă doar un rol de control, supraveghiere și control. Adevăratul scop avea << acela de a determina, prin presiuni succesive, prin epuizare și exasperare, producerea unei literaturi compatibile cu exigentele ideologice și cu voință și capriciile partidului comunist >>”,.

Am încercat o abordare teoretică a cenzurii și poate cel mai potrivit aș putea încheia cu descrierea pe care o face Orwell cenzurii: „A ști și a nu știi, a fi conștient de o totală veridicitate în timp ce spui minciuni cu grije construite, a susține în același timp două idei care se exclud reciproc știind că sunt opuse și totuși crezând în amândouă; a folosi logică împotriva logici, a renega morală în timp ce o pretinzi; a uita tot ce este necesart să uiți, pe urmă a readuce acest lucru înapoi în memorie exact când este nevoie de el și a-l uita imediat din nou”. Cenzura a jucat în timp roluri diferite și a preluat diferite forme de manifestare, în funcție de momentul și locul în care se exercita, de scopul urmărit mai mult sau mai puțin definit. Potrivit opiniei lui Daniel Barbu prefațatorul cărții lui Bogdan Ficeac, „Cenzură a jucat, simultan, două roluri: unul negativ, acela de a interzice, epura, expura, și unul pozitiv acela de a crea, prin selecție ideologică, un „front literar”, un „front istoric”, un „front științific”. Așadar, funcția majoră a cenzurii a fost, probabil, aceea de a produce noi elite potrivit unui canon ideologic stabilit de suveran”

Începând de la sfârșitul anilor 60 propaganda și efectele cenzurii întregesc într-un mod specific în presa din România.

În perioada comunistă, cenzura presei și a tuturor tipăriturilor, s-a făcut la D.G.P.T, cea mai importantă Instanta ideologică de control, fiind subordonata ministerului Artelor și informațiilor iar din 1949 și până în 1947 Consiliului de Miniștrii. În cadrul acesteia funcționau o serie de direcții (Direcția Tipărirea Presei Centrale, Direcția Instructaj Control, Direcția Literatură, Direcția Import Export) și servicii (ideologie, știința și tehnică, bibleoteci, anticariat-muzee, arta, radioteleviziune și tipărituri Mici) și colective de „împuterniciți” – în teritoriu.

Cenzorii colectivelor din cadrul D.G.P.T, sunt instruiți să urmărească materialele publicate să reflecte spiritul documentelor actuale ale partidului și să evidențieze meritele acestuia în construcția socialistă. Odată cu apariția propagandei care era fundamentată pe sentimentul patriotic românesc, sunt înlăturate definitiv toate materialele care contravin politicii de asimilarea forțată.

Cenzorii nu se mulțumeau să inventeze o nouă realitate și o alta morala, pentru ei „controlul informațiilor este instrumentul folosit în restructurarea concepțiilor, în modificarea concluziilor experienței de viață, în deformarea relațiilor interpersonale, în distorsionarea proceselor imaginative, în recrearea de norme morale și etice, în rescrierea istoriei, în dezvoltarea unor criterii de evaluare, în modelarea sentimentelor”, susținând mai apoi, același Bogdan Ficeac într-unul din studiile consacrate cenzurii din țara noastră „Controlul informațiilor este instrumentul de baza prin care se creează <<omul nou>>”.

Pentru îndeplinirea acestei misiuni, împuternicitul (lectorul) avea drept sarcină de serviciu controlul materialelor repartizate, aprobând „cu răspundere proprie” difuzarea lor în sfera comunicării publice. El era răspunzător atât de greșelile nesesizate, cât și de amânarea sau interdicția de apariție a unor materiale care nu ridicau probleme. Lectorul avea obligația să prezinte șefului de colectiv, pentru rezolvare, observațiile mai deosebite rezultate din activitatea de lectură și control, formulând precis și argumentat obiecțiile și motivele lor. Observațiile se prezentau verbal, excepție făcând cele referitoare la revistele literare, pentru care se întocmeau referate. Instrucțiunile recomandau ca „observațiile deosebite” să fie transmise pe măsura depistării lor, fără a se aștepta lecturarea în întregime a paginii. Tot sub aspectul metodelor de muncă, lectorul putea consulta telefonic sau în scris Direcția Instructaj – Control, în vederea soluționării unor sesizări îndeobște de ordin politico-ideologic, cu condiția ca în prealabil să fie obținut avizul șefului colectivului de împuterniciți. De asemenea, cu acordul acestuia sau al Direcției Instructaj – Control, lectorul decidea amânarea acelor materiale care nu aveau viză corespunzătoare sau care necesitau consultări la forurile superioare. Raporturile cu șeful de colectiv pretindeau ca lectorul să-i semnaleze materialele planificate să apară cu acceptul D.G.P.T., care anulau sau modificau o dispoziție de muncă, precum și alte texte care vedeau lumina tiparului în temeiul unor aprobări speciale. Sub incidența acelorași obligații ierarhice, împuternicitul trebuia să-și înștiințeze șeful în legătură cu orice material mai important inclus în sumarul paginilor pe care le controla sau cu orice articole ori ilustrații pe care le socotea neindicate a fi difuzate în public.

Sub aspectul evidenței operative, lectorul avea misiunea de a consemna în registrul de intervenții toate observațiile comunicate redacțiilor. În același document trebuia să noteze persoanele – din colectiv sau de la București – cu care a discutat observațiile, soluțiile convenite și, deopotrivă, cui din redacție a comunicat măsurile dispuse. Ca normă de lucru, împuternicitul nu avea voie să lase pe pagina lecturată vreun înscris, semne sau sublinieri fără explicațiile de rigoare, tocmai pentru a nu crea confuzii.

Împuternicitului nu-i era îngăduit să acorde viza „T” („bun de tipar”) paginilor incomplete, cu spații albe, care conțineau multe greșeli de corectură sau în care nu se operaseră intervențiile cerute. Viza „T” nu se aplica nici pe paginile la care lectorul a avut observații și după rezolvarea lor nu purta mențiunea „s-a intervenit numai în locurile indicate”. Înainte de a pune ștampila „T” pe o pagină, lectorul trebuia să parcurgă cu atenție textele încercuite. Dacă în spațiul respectiv fusese paginat un text nou acesta era lecturat în întregime. Când intervenția se rezuma la un singur rând, regula era să fie citit cu scrupulozitate întregul paragraf, ca și contextul în care el apărea. După aceste etape tipice corecturii, lectorul controla celelalte elemente componente din arhitectura paginii (titlurile, succesiunea lor, desenele, fotografiile, explicațiile clișeelor etc.), urmărind pe de o parte ca redacția să nu fi inserat vreun material nou fără a-i fi semnalat acest lucru, iar pe de alta ca nu cumva poziționarea în pagină a unor texte și ilustrații să fie în dezacord cu importanța și mesajul lor sau, în alt plan, alăturarea de titluri, texte și ilustrații să nu dea naștere unor combinații interpretabile.

Șeful colectivului avea misiunea de a conduce, îndruma și controla personalul din subordine, răspunzând în fața superiorilor ierarhici atât pentru activitatea proprie, cât și pentru întreaga muncă a împuterniciților. Pentru statornicirea unei atmosfere principiale de muncă, el avea îndatorirea de a promova relații bazate pe folosirea și stimularea criticii și autocriticii, a unei atitudini combative față de neajunsuri. În acest cadru general, repere esențiale în onorarea sarcinilor profesionale erau: întocmirea planului de muncă și urmărirea realizării lui; repartizarea operativă a materialelor sau a altor sarcini împuterniciților, în funcție de încadrarea și pregătirea acestora; controlul îndeplinirii de către împuterniciți a sarcinilor de lectură, rezolvarea la termen a materialelor încredințate; transmiterea operativă către lectori a noilor dispoziții primite; asigurarea respectării tuturor instrucțiunilor, dispozițiilor și normelor de muncă, controlul aplicării acestora.

Autoritatea șefului colectivului își găsea câmp de exprimare în analiza observațiilor și sesizărilor efectuate de împuterniciți în materialele lecturate, în confirmarea sau infirmarea valabilității acestora, în modul de rezolvare dispus. El avea competența de a decide amânarea unor materiale care vehiculau date și obiective restricționate publicității. Dacă redacția în cauză își menținea dorința de a publica materialul „cu probleme”, acesta era trimis neîntârziat spre rezolvare D.G.P.T. În cazul în care observațiile necesitau supracontrolul materialelor, șeful colectivului dispunea efectuarea acestuia de către un alt lector ori se edifica personal, din proprie inițiativă sau la indicația Direcției Instructaj – Control. Potrivit „fișei postului”, șeful colectivului transmitea personal instituțiilor observațiile la materialele lecturate, iar cele nerezolvate la nivelul său le comunica D.G.P.T. Totodată, întocmea lunar nota de sesizări și celelalte documente de lucru, urmărind expedierea lor în termen către Direcția Instructaj – Control sau alte direcții și servicii specializate din structura centrală. De asemenea, informa conducerea redacțiilor asupra conținutului unor dispoziții ale D.G.P.T. pentru care avea indicații în acest sens.

În plan managerial, el organiza săptămânal ședințe de lucru și semestrial analiza muncii, se ocupa de „calificarea noilor angajați”, prelucra îndrumările primite de la D.G.P.T. și asigura însușirea lor de către împuterniciți, informa D.G.P.T. (D.I.C.) asupra principalelor probleme de muncă, ținea legătura cu organele locale de partid pentru rezolvarea unor „probleme de muncă” ridicate în activitatea împuterniciților (de pildă, relațiile cu conducerea unor redacții etc.).

În dubla sa calitate de șef de colectiv și de lector, atribuțiile sale erau: „Citește materialele mai importante (aproximativ 50%) din revista Familia la numerele de care răspund alți împuterniciți (articole editoriale, articole de critică literară, materiale de la rubrica „Cronica sociologică”, pagina cu note etc.); Analizează observațiile din revista Familia și din celelalte materiale sosite pentru control; Discută observațiile din revista Familia la Comitetul regional de partid și la redacție; Citește materialele mai importante din producția editorială locală (broșuri editate de Casa creației populare, Consiliul agricol regional, muzee din localitate etc.); Controlează borderourile de la vamă, pentru informarea completă a activității din acest sector; Informează D.G.P.T. București asupra revistei Familia; Analizează observațiile la revista Familia, stabilește (confirmă sau infirmă) valabilitatea acestor observații și dispune modul lor de rezolvare”.

În afara instrucțiunilor și documentelor de genul celor prezentate, doar planurile de muncă, dările de seamă anuale și materialele prezentate în ședințele de analiză organizate de Direcția Instructaj – Control pe centre teritoriale mai ofereau informații – e drept, destul de lacunare și secvențiale – privind funcționarea structurilor teritoriale, relațiile lor cu direcțiile și serviciile D.G.P.T.

Decretul nr. 150/1973 privind organizarea D.G.P.T. nu aducea nici o modificare majoră în privința structurilor teritoriale. Actul normativ amintit reglementa, de fapt, corelarea cu dispozițiile Decretului nr. 76/1973 privind conducerea ministerelor și a celorlalte organe ale administrației de stat pe baza principiului conducerii colective.

Nici metamorfozarea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor în Comitetul pentru Presă și Tipărituri (C.P.T.), în mai 1975, nu a afectat în vreun fel unitățile teritoriale. Potrivit Decretului nr. 53/1975, în reședințele de județ, precum și în alte localități, stabilite de Comitetul pentru Presă și Tipărituri, în funcție de necesități, schema de organizare prevedea lectori, care își exercitau atribuțiile pentru îndeplinirea pe plan local a sarcinilor privind controlul informațional dispuse de structurile centrale.

Hotărârea C.C. al P.C.R. din 29 iunie 1977 cu privire la creșterea rolului și răspunderii organelor de partid și de stat, de masă și obștești, a uniunilor de creație, a conducerilor colective ale redacțiilor, Radioteleviziunii, editurilor, caselor de filme, instituțiilor de spectacole, în activitatea de informare și educare a oamenilor muncii insera la punctul 11 următoarea măsură: „Comitetul pentru Presă și Tipărituri se va reorganiza și își va modifica atribuțiile …”. Sfârșitul anului 1977 marca însă încetarea activității Comitetului pentru Presă și Tipărituri, implicit desființarea instituției oficiale a cenzurii. O decizie perversă în esența ei, întrucât exercitarea cenzurii avea să fie transferată Consiliului Culturii și Educației Socialiste (C.C.E.S.), în măsură covârșitoare cu personalul din Comitetul pentru Presă și Tipărituri, rodat în controlul informațional.

COMPONENTA COLECTIVULUI DE CENZORI DIN ORADEA

Colectivul D.G.P.T Oradea era format din patru membri: Copil Teodor, care avea calitatea de șef al colectivului, era născut în anul 1925, lucra în instituție (DGPT) din 1963, iar în 1966, anul din care avem informațiile, era student anul cinci la Facultatea de Litere. Nagyari Vasile, era născut în 1924, lucra în DGPT din 1951, iar în 1966 era elev în clasa a-XI-a de Școală Medie. Opriș Andrei se născuse în 1923 și fusese angajat în instituție în anul 1965; era absolvent de școală medie, cu examen de maturitate (bacalaureat) și absolvise, de asemenea, Școala Superioară de Științe Sociale „Jdanov”, cu examen de stat. Cel de-al patrulea membru al colectivului era Bolonyi Emilia, născută în 1934, încadrată în DGPT în 1959; urma Facultatea de Filologie, fără a avea însă luat examenul de maturitate. Componența colectivului a rămas aceeași până în anul 1970, când Vasile Nagyari a plecat la Cluj, fiind înlocuit cu Ioan Lenghel. Acesta era absolvent la zi al Facultății de Filologie.

Deși avea studii liceale, pregătirea generală a lui Vasile Nagyari nu depășea, potrivit aprecierii unui coleg, nivelul mediu; stătea rău și la capitolul pregătire politico-ideologică, motiv pentru care se preconiza înscrierea lui într-o școală de partid. Emilia Bolonyi avea și ea o pregătire precară (încă nu-și terminase liceul) și mari dificultăți în sesizarea sensului frazelor, motiv pentru care se făcea vinovată de cele mai multe “scăpări”. Din cauza aceleiași slabe pregătiri, Andrei Opriș făcea multe sesizări pripite și exagerări. Până și șeful colectivului, Teodor Copil, recunoștea că trebuie să-și sporească efortul pentru ridicarea nivelului de cunoștințe, care să-i servească atât lui personal, cât și pentru îndrumarea și sprijinul celorlalți”. Copil Teodor, principial în relații cu subordonații recunoștea că trebuia să-și intensifice eforturile pentru „ridicarea nivelului de cunoștințe multilateral”.

ATRIBUȚII

Atribuțiile colectivului orădean erau adaptate realităților locale, unde apăreau, exceptând producția editorială locală, revista culturală Familia și cotidianele Crișana și Faklya ale Comitetului Regional P.C.R și Sfatului Popular Regional. Pentru eficientizarea muncii s-a procedat la distribuția sarcinilor și îndeplinirea atribuțiilor.

Pentru inițiere în munca pe care urmau să o desfășoare angajații colectivelor regionale, în cadrul D.G.P.T. a luat ființă Direcția Instructaj – Control (D.I.C), care în aprilie 1966, trimitea unităților din țară “Instrucțiunile” cu privire la atribuțiile angajaților, precum și metodele Sarcinile colectivelor de împuterniciți erau acelea de a exercita controlul de stat asupra conținutului materialelor ce intrau în competența D.G.P.T în provincie, având scopul de a preîntâmpina difuzarea în public a acelor materiale sau secrete de stat care nu erau pe placul politicii guvernului R.S.R. principale de muncă pentru îndeplinirea lor”.

Atribuțiile colectivului de cenzori din Oradea, le aflăm din „Instrucțiunile” primite de la București (D.I.C.), în care sunt stabilite, în mod separat, atribuțiile ce revin șefilor de servicii (colectivelor de împuterniciți) și împuterniciților, precum și metodele principale de muncă pentru aducerea lor la îndeplinire. Direcția Instructaj – Control cu funcții de specialitate din provincie, exercită controlul de stat asupra conținutului materialelor ce intră în competența DGPT în provincie. Are scopul de a preîntâmpina difuzarea în public a acelor materiale care contravin politicii guvernului RSR, stabilită pe baza directivelor PCR dar și datele, cifrele și informațiile care constituie secrete de stat sau care nu pot fi difuzate în public din alte considerente. Atribuțiile acestora fiind controlul revistei culturale Familia, cotidianelor Crișana și Faklya, ale Comitetului Regional PCR și Sfatului Popular Regional, producția editorială locală, tipografii, stația de radioficare, vamă, teatru, muzee, expoziții. Începâd cu anul 1969, colectivul de cenzori a primit pentru control lucrări științifice de la Institutul Pedagogic, filiala Societății de Istorie și Filologie, Casa de Creație, Comitetul Județean de Cultură și Artă, Muzeul Județean, Consiliul Sindical, revista studențească Gaudeamus.

Atribuțiile șefului serviciului (colectivului) de împuterniciți erau următoarele: 1) Conduce, îndrumă, controlează și răspunde de întreaga activitate a colectivului de împuterniciți, în scopul îndeplinirii întocmai a tuturor sarcinilor încredințate; 2) Răspunde în fața superiorilor ierarhici atât pentru activitatea proprie, cât și pentru întreaga munca a împuterniciților; 3) Promovarea relațiilor principiale, bazate pe folosirea și stimularea criticii și autocriticii, pe atitudinea combativă față de greșeli și lipsuri; 4) Întocmește planul de muncă și urmărește îndeplinirea lui; 5) Asigură repartizarea operativă a materialelor; 6) Controlează îndeplinirea sarcinilor de lectură, cât și a celorlalte sarcini încredințate; 7) Transmite operativ noile dispoziții primite, asigură și controlează aplicarea cât și respectarea tuturor instrucțiunilor, dispozițiilor și normelor de muncă; 8) Analizează observațiile prezentate de împuterniciți la materialele controlate, stabilește valabilitatea acestor observații și dispune moduri de rezolvare; 9) Organizează semestrial ședințe de analiză a muncii cu întregul colectiv și după necesități, ședințe de lucru; 10) Se ocupă personal de calificarea practică în localitate a împuterniciților noi angajați; 11) Desfășoară activitate permanentă, potrivit regulamentelor existente; 12) Prelucrează operativ în colectiv îndrumările primite din partea DGPT și a Direcției Instructaj – Control; 13) Informează Direcția Instructaj – Control asupra principalelor probleme de muncă și metode de muncă, viața de colectiv și supune spre rezolvare problemele care necesită aprobare superioară; 14) Întocmește nota lunară de sesizări și celelalte documente de muncă pe care le expediază la Direcția Instructaj – Control; 15) Ține legătura cu organele locale de partid pentru informarea și rezolvarea unor probleme care se ridică în munca împuterniciților; 16) Informează conducerea redacțiilor asupra conținutului unor dispoziții ale DGPT pentru care au aceste indicații.

Se menționa faptul că în colectivitățile mici de împuterniciți, unde nu exista șef de serviciu, unul dintre împuterniciți, desemnat de către directorul Direcției Instructaj – Control cu aprobarea directorului general adjunct, executa atribuțiile șefului de serviciu.

„Instrucțiunile” menționau, în continuare, atribuțiile împuternicitului DGPT: 1) Controlează materialele ce-i revin, aprobă pe răspundere proprie difuzarea lor în public; 2) Răspunde pentru greșelile sesizate sau pentru oprirea unor materiale ce nu trebuiesc oprite; 3) Colaborează cu direcțiile și serviciile de specialitate din centrală; 4) Prezintă șefului de serviciu (colectiv) spre rezolvare observațiile mai deosebite pe care le are în munca de lectură și control, formulându-și obiecțiile și motivele lor; 5) Transmite observațiile prin responsabilul politic, de număr, un membru al colectivului de redacție; 6) Trece în Registrul de Intervenții, operativ toate observațiile comunicate redacțiilor; 7) Notează în Registrul de Intervenții cu cine de la colectiv sau de la București a discutat observațiile sale și ce soluții s-a dat acestora, cu cine a discutat din partea redacției. Nu au dreptul să lase pe prima pagină diferite semne, sublinieri etc. Fără explicațiile de rigoare, sau care ar putea crea confuzii; 8) Se preocupă permanent de ridicarea continuă a nivelului său politic și cultural de cunoaștere a învățăturii, de însușirea temeinică a documentelor la zi.

Concret, responsabilului colectivului din Oradea avea următoarele atribuții: 1) Conduce, îndrumă, controlează și răspunde de întreaga activitate a colectivului; 2) Răspunde în fața conducerii superioare de activitatea personală și a colectivului pentru asigurarea unor relații principiale de muncă; 3) Transmite operativ împuterniciților noile dispoziții primite, asigură și controlează aplicarea tuturor dispozițiilor și normele de muncă; 4) Analizează sesizările efectuate de împuterniciți în materialele lecturate și dispune modul de rezolvare; 5) Dispune efectuarea de supra-control asupra unor materiale; 6) Transmite personal instituțiilor observațiile la materialele lecturate; 7) Organizează săptămânal ședințe de lucru și semestrial analiza muncii; 8) Informează conducerea redacțiilor asupra conținutului unor dispoziții ale DGPT pentru care are indicații în acest sens; 9) Întocmește note de sesizare lunară și celelalte documente de muncă și le expediază în termen; 10) Desfășoară, prelucrează îndrumările primite de la DGPT și asigură distribuirea lor către împuterniciți; 11) Întocmește nota de sesizări lunară și celelalte documente de muncă și le expediază la termen; 12) Informează DGPT București asupra apariției la termen a revistei Familia”.

În scopul îndeplinirii sarcinilor profesionale, șeful serviciului (colectivului) de împuterniciți trebuia să întocmească planul de muncă și să urmărească îndeplinirea lui. De asemenea, să analizeze observațiile prezentate de împuterniciți la materialele controlate, să stabilească (să confirme sau să infirme) valabilitatea acestor observații și să dispună modul lor de rezolvare”.

SARCINILE COLECTIVULUI

Sarcinile colectivelor de împuterniciți erau acelea de a exercita controlul de stat asupra conținutului materialelor ce intrau în competența D.G.P.T în provincie, având scopul de a preîntâmpina difuzarea în public a acelor materiale sau secrete de stat care nu erau pe placul politicii guvernului R.S.R.

Datorită slabei pregătiri pe care membri colectivului orădean o aveau, iar totodată pentru probleme de organizare a fost trimisă Constanța Nedelcu, instructor D.G.P.T București, care a și devenit în scurt timp îndrumătorul colectivului din Oradea. S-a hotărât, totodată, organizarea unor cursuri de perfecționare la București, la care Copil Teodor și Vasile Nagyari au participat în semestrul II al anului 1967. Tot pentru problemele de îndrumare, colectivul orădean s-a bucurat de prezența “tovarășilor” Tarnovschi, director adjunct și Ghircoiaș, directorul general al Direcției Instructaj – Control, precum și de sprijinul secretarului cu probleme de propagandă, D. Păulescu, aceștia fiind de mare ajutor cenzorilor din Oradea în rezolvarea problemelor ce le ridică revista Familia și redacția celor două cotidiane Crișana și Faklya.

În anii 1966-1967, accentul era pus pe ridicarea nivelului de pregătire al membrilor colectivului, în funcție de nevoile fiecăruia, punându-se accent pe domeniul sociologiei.

Strădaniile privind pregătirea, precum și ajutorul și îndrumările primite de la Constanța Nedelcu și cei amintiți mai sus, dau treptat rezultate pozitive. Pentru eficientizarea muncii s-a procedat la distribuția sarcinilor. Teodor Copil a devenit responsabil cu materialele importante din revista Familia și producția editorială locală. Emilia Bolonyi urma să se ocupe de restul materialelor din revista Familia. Andrei Opriș se va ocupa de cotidianul Crișana, iar Vasile Nagyari de cotidianul Faklya (cotidian în limba maghiară).

După plecarea lui Vasile Nagyari în 1970 și înlocuirea acestuia cu Ioan Lenghel se procedează la o redistribuire a sarcinilor. Astfel, Emilia Bolonyi și Andrei Opriș se vor ocupa de ziarul Faklya, noul venit, Ioan Lenghel, primește cotidianul Crișana, Teodor Copil rămânând cu revista culturală Familia.

Sarcinile profesionale ale colectivului de împuterniciți erau stipulate într-un plan de muncă, întocmit de șeful serviciului care se ocupa de repartizarea materialelor, de analiza observațiilor prezentate de subordonații săi la materialele controlate, dispunând modul de rezolvare, ba chiar mai mult amânarea difuzării sau eliminarea unor materiale care conțineau anumite date considerate restrictive pentru publicare. Șeful serviciului putea dispune supracontrolul materialelor de către un alt împuternicit, transmițând conducerii redacției observațiile remarcate, iar dacă redacția insistă să publice articolul amânat, acest caz trebuia trimis imediat spre rezolvare la D.G.P.T. București.

În vederea rezolvării situațiilor mai deosebite, împuterniciții consultau telefonic sau în scris Direcția Instructaj – Control cu acordul șefului serviciului, prezentându-și punctele de vedere asupra observațiilor efectuate. Aceștia trebuiau să-și noteze în registrele de intervenții persoanele din colectiv sau de la București cu care au discutat, soluțiile date observațiilor și persoana cu care a luat legătura din partea redacției. Cenzorii/împuterniciții cum erau numiți, se ocupau de controlul materialelor ce le erau repartizate, iar pe propria lor răspundere aprobau difuzarea lor în mass media. Aceștia erau răspunzători pentru greșelile nesesizate sau oprirea unor materiale. Observațiile mai speciale, rezultate din munca de lectură și control erau prezentate șefului de serviciu verbal, cu excepția celor făcute la revistele locale, deoarece pentru acestea se întocmeau referate.

Împuterniciții nu aveau voie să lase pe pagina lecturată semne sau sublinieri fără a da explicațiile de rigoare. Aceștia aveau dispoziții clare de a nu acorda viza “BT” paginilor care conțineau spații albe, multe greșeli de corectură, paginilor incomplete, sau acelora în care nu s-au făcut intervențiile cerute. Împuternicitul trebuia să citească atent textele încercuite înainte de a pune viza “BT”.

PREGĂTIREA ȘI ORIETAREA POLITICO- IDEOLOGICĂ

Pregătirea pentru munca de cenzor s-a făcut „din mers”: Unitatea Oradea din cadrul Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor a fost printre cele mai mari și mai consolidate din structurile teritoriale ale instituției, fapt determinat în primul rând de diversitatea și complexitatea acțiunilor de control: de la presă cotidiană la revistă literară, de la teatru, muzee și cinematografe, la reviste școlare și studențești, de la tipografie la stații de radioficare, de la producție editorială locală și expoziții la import-export publicații și alte bunuri culturale prin vămile Oradea și Episcopia Bihor, respectiv ghișeul special PTTR.

Activitatea colectivului orădean privind pregătirea ideologică, culturală și profesională era cuprinsă în planuri de perspectivă, de regulă pe șase luni, obiectivele propuse fiind urmărite operativ prin planuri de muncă lunare, în care sarcinile erau nominalizate pe împuterniciți și cu termene fixe, săptămânal făcându-se o analiză a îndeplinirii sarcinilor. Orientat de Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român, îndrumat în permanență de D.G.P.T, colectivul de cenzori din Oradea s-a străduit să se achite cu brio de sarcinile ce-i reveneau, care, în esența, vizau „apărarea politicii partidului și statului de interpretări greșite, eronate” și a secretului de stat.

Din darea de seamă din semestrul I al anului 1967 aflam că efortul sporit atribuirii pregătirii și discilplinei de muncă a dus la rezultate mai bune. Aruncând o privire per ansamblu, analizând și raportând statistic în această perioadă cenzorii orădeni " au efectuat un număr de 21 sesizări politico-ideologice, 15 pe linia dispozițiilor de muncă și păstrării secretului de stat, 21 de intervenții adresate redacțiilor și 4 greșeli de corectură în cele două ziare Crișana și Faklya și Familia.

Pe linia apărării secretului de stat rezultatele erau mult mai bune, acest lucru datorându-se faptului că se studia în mod organizat, în cadrul colectivului, atât în grup cât și individual, dispozițiile de muncă.

Aspecte privind pregătirea ideologică, culturală și profesională pot fi desprinse și din planurile de perspectivă pe șase luni, în care erau cuprinse obiectivele muncii, a căror urmărire se făcea în mod operativ prin planul de muncă lunar, unde sarcinile erau nominalizate pe împuterniciți, cu termene precise. La fel, din dările de seamă, care oglindeau și unele lipsuri, precum și cauzele care le-au determinat.

În ședința de analiză a muncii colectivului, din 15. XI.1966, la care au fost prezenți și Bendovski Gh. și Nedelcu C, făcând o analiză a propriei sale munci, Opriș Andrei considera că activitatea lui s-a îmbunătățit ca urmare a străduințelor depuse. Urmărind cu regularitate presa centrală, aprecia că reușește să se orienteze mai just. Considera absolut necesară studierea dispozițiilor de muncă, dar mai ales să lupte împotriva rutinei, pentru că numai astfel vor fi feriți de greșeli. Pentru lecturarea ziarului, căuta să fie cât mai atent.

Cât privește relațiile din cadrul colectivului, considera că acestea s-au îmbunătățit, ca urmare a ajutorului primit din partea șefului de colectiv, Copil Teodor, dar și a exigenței acestuia „față de tovarăși” în ceea ce privește aprofundarea dispozițiilor de muncă, căutând ca acestea să fie cât mai bune însușite. Aprecia că este nevoie ca și pe viitor relațiile între membrii colectivului să fie cât mai bune, în interesul muncii. Cât privește lecturarea revistei Familia era de părere că peste câteva luni colectivul va putea face față singur. Membrii colectivului hotărâseră deja că fiecare să citească în întregime revista, ceea ce urma să constituie un ajutor pentru cel care răspundea direct de ea.

Considerând că raportul a reușit să oglindească munca întregului colectiv, Gh. Bendovski observa o mai mare preocupare pentru îmbunătățirea muncii, un lucru foarte bun ce trebuia continuat la un nivel din ce în ce mai ridicat. Recomandă că studierea diferitelor perioade ale literaturii române să se facă ținând cont de tematica tratată în revista Familia. Mai recomanda ca dispozițiile să se studieze cu mai multă atenție și să se ceară ajutor pentru aplicarea lor corectă. Instructorul urma să aducă tot mai multe poezii care au fost eliminate din alte publicații spre a fi studiate de membrii colectivului. Acestea vor ajuta colectivul pentru orientare, dar se cerea discernământ din partea fiecăruia. Se presupunea existența unor cenzori atât în interiorul instituțiilor culturale, cât și în afara acestora, precizând „Exercițiul cenzurii cuprindea două etape: cenzura propriu zisa și cenzura secundară”.

Din această ședință suntem informați despre schimbul de experiență al tovarășului Teodor Copil și anume „Tov. Copil ca șef de colectiv va analiza propunerile și după întoarcerea de la schimbul de experiență cu colectivul de la Cluj va definitiva planul de perspectivă”.

Făcând o sinteză asupra acestui proces verbal încheiat la ședința de analiză a muncii colectivului D.G.P.T. din 15.12.1966 este relatat faptul că „Relațiile între membrii colectivului s-a îmbunătățit dar exista posibilitatea pentru un ajutor reciproc mai substanțial – exemplu în zilele de întârziere a apariței ziarelor tov. Pot ajuta efectiv înlocuindu-i a doua zi la primele ore ale dimineții”.

În finala ședinței după ce se mai dau unele indicații de muncă colectivului, acestora li se cere „să se ocupe mai mult de tovarășa Bolonyi și să îi dea ajutor în măsura posibilităților în problema cerută”.

La ședința de analiză din noiembrie 1968, Andrei Opriș „își ia angajamentul în ce privește completarea studiilor de stat”. Cinci ani mai târziu, consemnările de arhivă evidențiau că era „pe cale să-și termine studiile la Academia Ștefan Gheorghiu”. În 1967 i se recomandă „să depună un efort mai susținut pentru pregătirea sa privind problemele de literatură, spre a putea da un ajutor mai mare rezolvării revistei Familia”. Cerință legitimă dacă luăm seama că din al doilea semestru al anului 1967, Andrei Opriș era al treilea împuternicit care lectura revista, alături de Emilia Bölönyi și Teodor Copil. Opriș se dovedea a fi „mai puțin preocupat față de studiul de bază”, care l-ar fi putut ajuta „în motivarea unor sesizări sau evitarea unora pe care le-a efectuat în mod exagerat sau în mod greșit”. Pregătirea sa prezenta „goluri” și „în materie de economie politică și implicit în noțiunile de politică economică”. În lectura revistei Familia, deși proba „spirit de orientare”, Andrei Opriș „nu-și poate fundamenta temeinic motivările în cazul sesizărilor efectuate și în special în domeniul poeziei actuale”, mărturie fiind referatele pe care le întocmea. Era evidentă la el „teama de a nu greși”, ceea ce explica faptul că „încă mai are exagerări în aprecierea unor materiale.” Autocritic, Andrei Opriș recunoștea că uneori exagera în intervenții „din cauza fricii de a nu scăpa greșeli”. Inspectorul D.G.P.T., Ștefan Stahl, îi solicita în mod expres „să depună eforturi pentru a nu face exagerări”, să învingă „frica pe care o are în fața unor probleme ce le ridică lecturarea”, să manifeste „mai mult discernământ”.

Faptul că în anii 1965, 1966 și parțial în 1967, responsabilul colectivului, Teodor Copil, lectura revista Familia alternativ cu Emilia Bölönyi justifică o atare opțiune printr-un plus de pregătire pe care singura prezență feminină între cenzorii orădeni pare-se că îl avea – cel puțin pentru acea etapă – în comparație cu ceilalți împuterniciți locali ai D.G.P.T. Documentele de arhivă dezvăluie că, în 1972, Emilia Bölönyi frecventa de câțiva ani cursurile serale ale Facultății de Filozofie din cadrul Universității din Cluj, pregătindu-se să-și susțină examenul de stat. O mențiune particulară, potrivit căreia Emilia Bölönyi nu era „nici membră de partid”, situație oarecum paradoxală pentru instituția în care activa, am întâlnit consemnată în Procesul verbal încheiat în 11 ianuarie 1968, cu ocazia ședinței de analiză a activității colectivului Unității Oradea pe semestrul II 1967.

Tirul criticilor de care avea parte țintea un spectru destul de larg. Emiliei Bölönyi i se reproșau pripeala și superficialitatea. I se cerea să-și întărească spiritul autocritic, chiar dacă se constata că „nu mai este atât de încrezută că știe totul.” Șeful colectivului îi recomanda „să dovedească mai mult interes pentru pregătirea sa din punct de vedere ideologic și cultural, iar dispozițiile de muncă să le fixeze mai bine pentru a avea o deplină siguranță în îndeplinirea atribuțiilor.” Din observațiile, sesizările și intervențiile propuse în urma lecturării revistei Familia rezulta, în opinia responsabilului colectivului, că „nu deține suficiente cunoștințe în domeniul ideologic (materialism dialectic, filosofic, economie politică) și chiar în materie de literatură”, nereușind întotdeauna „să pătrundă sensul poeziei contemporane”. Ideea că „în materie de poezie, nu este destul de pătrunzătoare” este reiterată și în bilanțul pe 1968. De fapt, ea însăși recunoștea insuficiența lecturilor proprii, neajuns pe care l-a conștientizat când a citit istoria literaturii române interbelice. În studiul individual i se pretindea „să abordeze și unele probleme de politică economică și economie politică, întrucât revista Familia se ocupă și de asemenea domenii.”

Jumătatea goală a paharului este ilustrată și de circumstanțele în care Emilia Bölönyi „nu și-a putut asuma pe deplin răspunderea” pentru rezolvarea unui număr de revistă, ultimul pe 1967. Îi erau imputate „o oarecare superficialitate, neatenție și netemeinicie în motivările pe care le aducea asupra sesizărilor, precum și faptul că oscila în stabilirea punctului de vedere”. Superficialitatea și graba de care a dat dovadă în lecturare au dus la „rebutarea a aproape 6000 exemplare din 4 pagini în care era cuprinsă cronica sociologică a lui Traian Herseni, pagină pe care Emilia Bölönyi a dat viza «T» fără să fi operat toate sesizările asupra cărora s-a căzut de acord și cu organul de partid”. O atenționare de „intensificare a preocupărilor pe linia pregătirii” se desprinde și din Procesul verbal încheiat în 13 noiembrie 1972 cu prilejul ședinței de analiză a activității desfășurate în 1972, cadru în care, în prezența membrilor colectivelor unităților D.G.P.T. din Baia Mare, Satu Mare și Oradea, instructorul Ștefan Stahl îi cerea „să se perfecționeze în probleme de literatură maghiară”, în acest scop beneficiind de lucrările trimise de la București.

În 1975, Emilia Bölönyi traversa o perioadă mai delicată și convulsivă în același timp. Era în divorț, absenta de la serviciu, cazul ei era cercetat de un colectiv de la Comitetul pentru Presă și Tipărituri, ca urmare a unei reclamații a fostului ei soț. A avut însă puterea să depășească această stare tensionată, reluându-și locul în colectiv sub numele Petcu.

În 1970, timp de patru luni colectivul a fost incomplet, prin plecarea lui Vasile Nagyari, în februarie, locul acestuia fiind luat abia în iunie, de Ioan Lenghel, care avea „o calificare superioară” în drept. Când absenta șeful colectivului, el era cel care îi prelua temporar atribuțiile. Chiar dacă i-a fost remarcată operativitatea cu care rezolva lucrările din producția editorială locală și revista Familia, în malaxorul „criticii principiale” se exprima verdictul că „nu dă rezultate pe măsura așteptărilor și potențelor”, respectiv că „în unele cazuri nu analizează suficient obiectul sesizării, iar motivările nu sunt întotdeauna suficient de temeinice”. Ca atare, se recomanda „să stăruie cu mai mult discernământ asupra unor materiale mai dificile” din cele două sectoare menționate. Pe de o parte lui i se decontau și o seamă de „intervenții care trebuiau făcute” în „materialele în care s-au strecurat formulări necorespunzătoare”, iar pe de alta, instructorul D.G.P.T., Ștefan Stahl, aprecia că Ioan Lenghel nu a avut intervenții nejustificate, ci, dimpotrivă, foarte bune, „dintre care unele au apărut și în seturi”. Din mențiunile instructorului mai reiese că Lenghel „acceptă mai puțin critica, de autocritică să nici nu mai vorbesc”.

Spre exemplu, din Darea de seamă asupra activității colectivului, din 7.V.1967, aflăm că Bolonyi Emilia lucra superficial, întrucât în rezolvarea unei situații n-a consultat dosarul cu dispoziții pe care îl avea la îndemână. Fiind de serviciu împreună cu Nagyari, o parte de vină revenea acestuia deoarece nu a putut să dea o consultație calificată acesteia. Lui Opriș Andrei i se recomandă să depună un efort mai susținut pentru pregătirea sa privind problemele literaturii, spre a putea da un ajutor mai mare rezolvării revistei Familia. În același timp i s-a cerut să abordeze, în discuțiile cu responsabilii împuterniciți, anumite neclarități pe care le ridică poezia contemporană, unele probleme ținând de creația literară. Darea de seamă subliniază în mai multe rânduri necesitatea pregătirii lor, bazată pe un studiu individual.

Potrivit aprecierilor Constanței Nedelcu, activitatea colectivului pe 1967 s-a desfășurat în condițiile în care pe linia de propagandă și agitație s-a efectuat o muncă intensă. Au apărut o serie de documente de partid, cuvântări ale conducătorilor de partid și de stat cu prilejul analizării activității unor sectoare de activitate, vizite în regiuni, au apărut hotărâri ale partidului și statului. Toate acestea au solicitat colectivului o atenție mai mare și concentrare, având în vedere că în unele zile apariția ziarelor s-a prelungit până dimineața. Subliniază necesitatea studierii documentelor de partid pentru însușirea temeinică a liniei politice a partidului, spre a putea duce la împlinirea în bune condiții sarcinile ce sunt încredințate împuterniciților.

Analizând unele aspecte ale muncii colectivului, recomanda că în controlul revistei Familia, în special pentru cei doi care răspundeau direct, o preocupare trebuia să fie depunerea unor eforturi în vederea documentării cu unele probleme. Nagyari Vasile a fost apreciat pentru că muncește cu multă conștiinciozitate, studiază permanent, este activ la îndeplinirea sarcinilor primite. I se recomandă să caute să lucreze mai calm, în ceea ce studiază, să sistematizeze mai mult, să definească mai temeinic punctul său de vedere în diferite probleme.

Alte circumstanțe, aceeași chestiune: raportul estetic-ideologic. Tensionată de spectrul amenințărilor al ingerințelor politicului în creația literar-artistică, presa culturală căuta să riposteze calm, argumentat, fără a provoca puterea, avertizând însă asupra problemelor în divergență. În interviul acordat lui Dumitru Chirilă pentru nr. 5/1970 al Familiei, Alexandru Andrițoiu, chestionat asupra malignității ideologicului în procesul creației artistice, afirma: „Primatul este în detrimentul părților componente, fie că el este al ideologicului asupra esteticului, fie al esteticului asupra ideologicului, și nici într-un caz al bucătăriei artei”. Taxat drept „confuz”, pasajul respectiv nu avea să se mai regăsească în interviul tipărit.

Numărul din iulie 1971 al Familiei a fost criticat aproape în integralitatea sa de către cenzură pentru aderența scăzută la canonul ideologic instituit prin neodogmaticele teze adoptate în cursul acelei luni. Redacția a manifestat „lipsă de receptivitate față de spiritul documentelor de partid”, aprecia cenzorul Ion Lenghel în referatul redactat. Din această cauză”au fost eliminate numeroase materiale”, după cum „tot numeroase sunt și acelea în care s-a intervenit”. Între acestea din urmă se numără și articolul Alecsandri, perenul, semnat de Alexandru Andrițoiu, în care cenzorul semnala patru pasaje critice la adresa „bardului de la Mircești”, toate eliminate în cele din urmă. Întrutotul convins că apetența și risipirea prolificului Alecsandri în varii forme ale creației literare (poezie, proză, dramaturgie etc.) își dezvăluiau limitele în scăderile de ordin estetic, în cota valorică modestă a multor lucrări, redactorul șef al Familiei rezuma sugestiv: „A încercat să umple prea multe, în dauna calității. A fost o ființă prea senină pentru a avea adâncimi”. George Călinescu îl plasează la „fundamentul culturii naționale”. Nicolae Manolescu îl socoate „poetul romantic cel mai complet din literatura română, prin varietatea registrelor”, ba și „cel mai de seamă poet ocazional al nostru”. Ceea ce nu înseamnă că și aceste două figuri auguste ale criticii și istoriei literare autohtone nu-i găsesc vulnerabilități demne de interes. În aceeași măsură Alexandru Andrițoiu afirma în comentariul său că „Alecsandri și-a sacrificat opera unor cerințe social-culturale imediate. A renunțat la opere de căpătâi în folosul unei higiene sociale cu aderență și ordine directă la mase, tocmai prin patriotismul său exemplar”. Andrițoiu nu-și reprima atitudinea critică, inventariind și rememorând alte derapaje ale autorului Pastelurilor. Alecsandri, perenul, a avut, așadar, și „erori nenumărate. I-a hărțuit pe unii exilați politici, s-a legat de Curtea regală și a scris chiar textul Imnului regal, i-au plăcut laudele nemăsurate, dar – continuă Andrițoiu – dacă l-am afurisi pe Goethe pentru desfătarea lui la curtea de la Weimar, pe Voltaire care a poposit și el, chiar incomod, la curtea imperială, pe Pușkin că s-a complăcut în societățile cele mai înalte și așa mai departe, până la Coșbuc, Goga, Rebreanu, ar fi să ne desființăm clasicii și să nu ținem cont de dezastruoasa situație a condițiilor sociale în care au trăit și au scris. Bineînțeles, acestea sunt dogme depășite, de care ne-am despărțit zâmbind.” Nevoia de repere era evidentă. Din trecutul literar „aureolat”, Alecsandri era unul dintre ele. Nimbul scriitorului, stratul popular al creației sale, dimensiunea patriotică a liricii, accesibilitatea operei sunt doar câteva filoane care motivau opțiunea pentru „modelul” Alecsandri și funcția socială a moștenirii sale literar-artistice.

Solidaritatea lui Alexandru Andrițoiu cu un alt model, „cel bacovian, de astă dată”, unul plin de originalitate, îl determină să recuze anii uscăciunii proletcultiste, când valorile autentice erau trecute sub tăcere. „E păcat că într-o perioadă nu lipsită de unele greșeli, Bacovia nu a fost recunoscut ca un mare poet al liricii noastre moderne.” Un asemenea diagnostic nu putea fi admis de cenzură, câtă vreme devoala practici restrictive ale puterii comuniste.

Canonul oficial spunea că rolul conducător al partidului, prin linia sa ideologică și politică creatoare, marxist-leninistă, prin organele și organizațiile sale, nu trebuie abordat decât distinct, fără corelații cu alte instituții de partid și de stat sau cu situări pe același nivel de competență și răspundere. Abaterea de la acest principiu în articolul Conferința națională a Uniunii Artiștilor Plastici și semnificațiile unui vernisaj, scris de François Pamfil pentru Familia, nr. 6/1974, se solda cu reformularea paragrafului următor: „ Desigur însă că, fie că el se numește Consiliul Culturii și Educației Socialiste, Consiliul Sindicatelor sau UTC – marele Mecena al artelor frumoase de la noi este, de fapt, partidul, statul nostru socialist”.

Din referatele întocmite de cenzori extrem de rar răzbat și pulsiunile acestora. Iată însă un exemplu. În mențiunea asupra unei anchete privind poezia patriotică (Familia, nr. 1/1972), cenzorul Teodor Copil părea să se socoată discriminat din moment ce la invocarea sechelelor dogmatismului, „momentul dificil prin care au trecut poeții”, găsește de cuviință să noteze, cu o furie reprimată, „am trecut cu toții!”.

Rezidualitatea cenzurii era lesne detectabilă și în observațiile formulate față de unele aprecieri din eseul Trei decenii de poezie, al criticului Gheorghe Grigurcu, programat să vadă lumina tiparului în nr. 8/1974 al Familiei. În opinia cenzorilor orădeni, criticul, binecunoscut altminteri pentru radicalismul comentariului său, contesta valoarea liricii lui Nicolae Labiș, opunând-o creației mai tinerei generații. Erau dezavuate formulări minimalizatoare, care demitizau popularitatea și statutul poetului Primelor iubiri, atentând astfel la ierarhii oficializate: „un atare «imperialism» al umbrei lui Labiș” sau „panlabișianismul” duc astfel și la alte „împroprietăriri literare fără justificare”. În urma semnalării eseului, șeful Colectivului de împuterniciți din Unitatea Oradea a DGPT dispunea, în virtutea indicațiilor primite, refacerea unor pasaje în ton cu modulațiile programului ideologic, completarea registrului evaluărilor actului critic cu paragrafe menite să reliefeze dezvoltarea creației poetice nu numai prin continuarea discursului poetic interbelic.

Criticul revistei orădene era partizanul revizuirilor, al redistribuirii accentelor valorice, în afara cărora „organismul literaturii s-ar atrofia”. În demersul său, Gheorghe Grigurcu pleda pentru o detabuizare a „piscurilor mitizate” din lirica românească postbelică. Atunci, Labiș, mai târziu – Nichita Stănescu, Marin Sorescu, ș.a. Criticul detesta „atmosfera apologetică exclusivistă”, țesută în jurul vârfurilor literaturii. În fapt, el se afla în dispută cu perspectiva axiologică oficială, cu acea „critică ce și-a rostit opțiunile”. Grigurcu nu desconsidera importanța covârșitoare a lui Labiș în a reintegra lirismul „în drepturile uzurpate temporar în domeniul proletcultist”. În schimb, țintea reconsiderarea unor poeți „ținuți în penumbră”, în pofida meritelor lor incontestabile în „reorientarea poeticității către modernitatea discursului”. Opțiunile sale se cantonau în valul al doilea al generației neomoderniste (Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Petre Stoica etc.), care se revendica din paradigmele poetice instituite de Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia ș.a., fiind deloc pe gustul puterii. De aici și intoleranța ideologică față de aprecierile corozive ale criticului. Reașezarea valorilor nu era posibilă în viziunea sa în afara unei „rupturi în propriile țesuturi ale criticii”. În consecință, „critica este moralmente obligată” să supună unor revizuiri ierarhiile consacrate adesea cu concursul puterii. Ceea ce nu echivala nicidecum cu eliminarea numelor ce ocupau prim-planul scenei din panorama poeziei românești. Procesualitatea paradigmei poetice impune însă, susține Grigurcu, reactivarea conceptului lovinescian. E drept că o asemenea operațiune afecta scriitorii transformați într-un „bun de stat”, „scoși de sub incidența criticii”, altfel spus de neatins pe piedestalul lor. Evident, pentru factorul de decizie politică nu bulversarea scalei valorilor, o adevărată „cutie a Pandorei”, era dezideratul major, ci instrumentalizarea creației în spiritul tiparului ideologic.

Reprogramat în nr. 9/1974 al Familiei, eseul lui Gheorghe Grigurcu irita din nou lectorii DGPT, care refuzau aprecierea că lirica românească este „abia în perioada căutărilor”. Concluzia cenzurii era că textul „nu reușește să dea o imagine clară asupra poeziei noastre după Eliberare”, fiind eliminat din sumarul revistei.

Repulsia viscerală față de cenzură, lupta de uzură pentru anihilarea în cât mai mare măsură a „factorilor extrinseci disturbatori”, mai pe înțeles a condiționărilor ideologice în detrimentul autonomiei esteticului, îl determină pe Gheorghe Grigurcu, lehămetit de molestarea textelor, să afirme, în cronica Critice, din Familia nr. 7/1970, că „literatura antebelică nu s-a supus unei operații de îndrumare, de organizare și valorificare unică” Comparația în sine însemna din perspectiva cenzurii o eroare de poziționare, o probă de inadaptare la realitățile noului regim. Lesne de dedus că un asemenea discurs critic nu obținea viza „bun de tipar”.

După șocul ideologic din iulie 1971, puterea reitera obsesiv responsabilitatea pentru creșterea rolului educativ al literaturii și artei, culpabilizând în context diminuarea atenției criticii față de problemele de conținut ale creației literare . În siajul acestor evaluări și directive trebuie citite adnotările cenzorului la eseul Mateiu I. Caragiale (XXV) de Ovidiu Cotruș (Familia, nr. 11/1975). Din lectura referatului asupra revistei aflăm că expresiile „cu caracter obscen, scabros”, întâlnite în caracterizarea personajelor Pirgu și Gorică, „contravin liniei exprimate în programul ideologic al partidului” și „aduc prejudicii muncii de educație comunistă a tineretului”. Prin urmare, epurarea din „amestecul de expresivități” a registrului trivial însemna conformarea la codul ideologic. Ce anume era radiat? O singură mostră: „Să fi judecat după femeile pe care Pirgu i le aducea lui Pașadia, oricine ar fi fost de părerea acestuia din urmă: numai otrăvuri, rable de pripas, trezitură și răsuflătură, o adevărată jale”. Adică „termeni josnici, ai urâțeniei fizice și morale, ai vițiului și mișelniciei, culeși din argot-ul mahalalelor”, cum nota Tudor Vianu, scriind despre „maniheismul vocabularului” la Mateiu I. Caragiale.

Problema ierarhiilor literare, atât de conjuncturale, fluide și incerte în comunism, devenea critică pentru cenzură când lectura un text în care un scriitor era pus „pe același plan cu Eminescu”. Cronica lui Ion Murgeanu la volumul Starea poeziei, de Nichita Stănescu (Familia, nr. 2/1975), avea să aibă parte de boicotul cenzurii pentru discursul „deplasat de elogios”. Aversiunea referentului venea din faptul că personalitatea poetică a lui Nichita Stănescu era caracterizată „numai prin superlative”. Drept argument, un tablou encomiastic din selecția consemnată în referat de cenzorul Teodor Copil. „Nichita Stănescu este cel mai mare poet al nostru, afirmat total de la Nicolae Labiș încoace”; „Sunt zone în poezia lui Nichita Stănescu, dar mai ales în viziunea ei generală, care-i întrec pe Tudor Arghezi, Ion Barbu, Lucian Blaga, George Bacovia”; „Nichita Stănescu e, așadar, unicul eminescian autentic din poezia noastră”; „Cu Nichita Stănescu forțăm, în final, poarta universalității”. Departe de a-i contesta discursul inovator în lirica autohtonă, statutul de „model poetic” pe care și-l adjudecase Nichita Stănescu, aidoma lui Arghezi, Bacovia, Blaga și Ion Barbu, repulsia cenzurii era stârnită de situarea axiologică excesivă.

„Atenuarea superlativelor” era miza intervențiilor cenzurii și în articolul Dincolo de cuvânt, semnat de Marin Bucur, pentru Familia, nr. 8/1970. Doar că de astă dată protagonistul era Constantin Noica. „Descifrând cu o unică virtute și cu o frumusețe rară a interpretării, Constantin Noica transformă analiza cuvintelor (…) în pagini de meditație a căror profunzime și originalitate nu au mai fost atinse”. Prin reformulare, încărcătura expresivă scade până la limita platitudinii.

Pentru a nu te confrunta cu cenzura, cel mai la îndemână era să scrii doar ceea ce puterea acceptă să i se spună. Să înfățișezi o realitate fără diformități, fardată, convenabilă propagandei comuniste. O realitate aspră, cu convulsiile ei, ar fi contrazis ideologia regimului Ceaușescu, viziunea triumfalistă a acestuia. Să dezvălui însă mecanismul intim al instrumentalizării politice a artei era de neîngăduit. Într-un articol consacrat Conferinței Naționale a Scriitorilor din mai 1977 (Familia, nr. 5/1977), după ce reliefează menirea și responsabilitatea scriitorilor în societate, poetul Horvath Imre nota sec: „Dar nu e voie să scrii decât de bine”. Un enunț ca un tăiș de pumnal pentru cenzură, care-l extirpa chirurgical ca pe o tumoare. Substitutul, de astă dată cu adevărat malign, era un citat din „gândirea” liderului partidului unic, care prezenta realitatea acelui timp drept adevăratul izvor al artei socialiste, al creațiilor de valoare.

Din toată această panoramare rezultă că miza esențială a criticii după 1965 era distanțarea netă de viziunea dogmatică și circumscrierea ei ireversibilă în zona opțiunilor estetice. Perioada decisivă de modernizare a limbajului critic, de impunere a criteriului estetic în judecata de valoare, coincide cu relansarea culturală de până-n 1971. Vizibilitatea actului critic în răstimpul 1967-1971 este impresionantă, aproape fiecare an din acest interval fiind „decretat în bilanțuri și anchete «anul criticii»”.

Evaluarea dintr-o dublă perspectivă – a criticii și istoriei literare, respectiv a cenzurii – a fragmentelor „virusate ideologic” coagulează o sumă de constatări și concluzii. Cronica literară s-a dovedit a fi instrumentul cel mai coroziv pentru mecanismele și tiparul realismului socialist, concept care nu se va mai regăsi în registrul criticii după 1964. Reconsiderarea lui Titu Maiorescu începând din 1963 a fost percepută ca o schimbare de perspectivă în lectura critică. Preeminența criteriului estetic devine pivotul actului critic. Înnoirea discursului critic are loc concomitent cu primenirea formelor de creație, într-o determinare reciprocă. Istoria literară stă tot mai fecund sub semnul reconsiderărilor și reinterpretărilor. „Curente și scriitori, direcții și programe” până mai ieri ocultate sunt reabilitate. Retorica reformistă, directivele liberalizatoare enunțate la Congresul al IX-lea al P.C.R. (19-24 iulie 1965), climatul de relaxare culturală survenit, trădau tactica subtilă a noii puteri de captare a bunăvoinței creatorilor de frumos, de lărgire a bazei de masă a partidului unic, de câștigare a încrederii în noul lider. Apariția unui însemnat număr de reviste culturale între 1964-1966 (Amfiteatru, Argeș, Ateneu, Ramuri, Familia, Cronica, Astra, Tomis etc.) a extins simțitor aria de manifestare a actului critic, câmpul de afirmare a unei noi și valoroase generații de critici. Nu întâmplător cea mai „mare fierbere de opinii” se înregistra – în a doua jumătate a celui de-al șaptelea deceniu – „în critica din reviste”. În acest răstimp, critica literară își redobândește conștiința de sine, iar criticii demnitatea profesiei, statutul lor fiind de acum pe picior de egalitate cu al poeților, prozatorilor, dramaturgilor. O jumătate de deceniu a fost îndeajuns pentru o metamorfoză fundamentală a criticii. Cota ei a crescut într-atât încât în anchetele și bilanțurile din intervalul 1967-1971 aproape fiecare an a fost decretat ca „an al criticii”.

De cealaltă parte, miza cenzurii era una strict politică: să apere canonul ideologic oficial, cu toate nuanțările lui de circumstanță. Premisa pe care cenzura își fundamenta demersul deriva din teza partinică privind rolul artei în societate. Asigurarea purității ideologice a creațiilor care obțineau viza „bun de tipar” reprezenta esența restricțiilor pe care le aplica. În privința criticii literare, grila cenzurii presupunea radierea oricăror aprecieri neconforme criteriilor esteticii marxiste, a unor ierarhizări care contraveneau celor agreate de puterea discreționară, a numelor unor scriitori încă „nerecuperabili” sau căzuți în dizgrație din varii motive, a unor curente și tendințe evazioniste de eludare a problematicii sociale, a unor formule de artă opuse realismului, a viziunii decepționiste asupra istoriei și vieții sociale. Preluarea necritică a unor opinii aparținând unor autori străini nemarxiști, dar și din lucrări semnate de scriitori români în curs de reabilitare împărtășea aceeași soartă. Spiritul polemic era atenuat de către cenzură până la anihilarea completă, cel mai adesea textele de acest gen fiind eliminate în întregime. Noul relief al criticii, care postula autonomia esteticului, crea serioase dificultăți de receptare a cenzurii, a cărei axă de analiză și evaluare se cantona în planul raportului dintre conținutul operei și concepția filozofică și ideologică. În pofida rudimentarismului creațiilor specifice realismului socialist, anii de manifestare a acestuia nu puteau fi calificați drept „hiatus cultural”, opinau cenzorii, în virtutea dogmei oficiale. Reideologizarea forțată de după „tezele din iulie 1971” a înăsprit cenzura. Noua paradigmă din creația și critica literară se consolidase însă suficient pentru a nu fi afectată în mecanismul ei intern. Dificultățile editoriale s-au amplificat, compromisurile au sporit, hărțuirile cenzurii s-au întețit. Acesta era fundalul de debut în deceniul opt. Temperarea, sub presiunea răzvrătirii unor scriitori marcanți și mai ales a opiniei publice internaționale, fie și pentru o scurtă perioadă, a aplicării nefastelor „teze”, a permis îmbogățirea fondului literaturii și criticii cu noi creații de certă valoare.

„Deceniul satanic” avea să abunde în exemple despre cât de amăgitoare și de mincinoasă a fost desființarea instituției cenzurii, în 1977. Un caz ilustrativ îl reprezintă colocviul Familiei pe tema ierarhiei valorilor, lansat în iulie 1988. După două episoade consistente de răspunsuri la întrebarea „Care sunt cele mai importante zece cărți, în fiecare gen, din literatura română a perioadei 1944-1988?”, publicate în august și septembrie 1988, opinii exprimate de Cornel Moraru, Alexandru Cistelecan, Radu Călin Cristea, Radu Enescu, Gheorghe Grigurcu, Dan C. Mihăilescu, Virgil Podoabă, respectiv Marian Papahagi, Constantin Trandafir, Mircea Mihăieș și Dumitru Chirilă, ancheta avea să fie sistată în octombrie. „Ni s-a reproșat că întreaga anchetă este o manevră greșită a criticilor tineri, un atentat la integritatea literaturii române contemporane. (…) Ni s-a reproșat apoi, mai pe ocolite, dar și în mod direct că la acest colocviu participă critici numai dintr-o anumită parte, că exigențele sunt prea marcat estetice. (…) Atinseserăm, cu bună știință, un punct nevralgic al ideologiei comuniste care nu vroia să audă de ierarhia valorilor, dorind o umanitate fără relief”, își amintește istoricul și criticul literar Ion Simuț. Mai mult, într-o primă fază s-a încercat dirijarea anchetei de la centru, căutând să se impună realizatorilor sondajului de opinie voci agreate de putere: Ion Dodu Bălan, Mihai Ungheanu, Constantin Stănescu, Valeriu Râpeanu și alții. Izbindu-se de refuzul redacției orădene, Consiliul Culturii și Educației Socialiste, prin direcțiile de specialitate, „a trecut la represalii”. Descins la București, pentru a detensiona situația și a pleda argumentat în favoarea apariției celui de-al treilea episod al anchetei, redactorul Familiei, Ion Simuț, resimțea nemijlocit, ca într-un univers halucinant, indiferența autorităților de control ideologic. „După ce am predat revista spre lectură, după un scurt dialog amabil cu cititoarea (n.n. cenzorul) noastră de atunci, nu am mai avut cu cine vorbi, nimeni dintre șefii de compartiment nu mă primea, deși se știa foarte bine despre ce este vorba. Nu mai era nevoie de nicio explicație, de nici un dialog. Decizia era luată: ancheta trebuia stopată, cineva din CC (se pare că la sugestia lui Ion Brad) o considera o profundă eroare, un scandal”, adăuga Ion Simuț. Nicio deosebire între cenzorii din DGPT/CPT de până mai ieri, de oculta care înconjura întregul mecanism de control, și refuzul dialogului din partea celor aflați în spatele ușilor capitonate de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste. „Nu aveam voie să gândim ceea ce am gândit în colocviul nostru: hrăneau o intenție <<subversivă>> pentru cultura română, conchidea inițiatorul anchetei, restituită publicului cititor în ianuarie 1990 într-un generos efort recuperator”. Tot ce nu ajungea la concluziile confortabile, „oficiale”, era repede înăbușit, rezuma Ion Simuț prin prisma experienței personale.

Potrivit raportului de activitate pe semestrul II 1967 aflăm informații despre activitatea împuterniciților orădeni care s-au desfășurat în cadrul sarcinilor trasate presei, de către propagandă de partid.

Dispozițiile de muncă în studierea documentelor de partid a constituit principala preocupare a cenzorilor, aceștia fiind siguri și conștienți că doar așa vor putea controla și păstra secretele de stat și totodată oprirea acestora pentru o anumită perioadă, pentru a nu fi date publicității unele obiective social economice. Se poate spune că în același timp cenzorii au în vedere și „informarea noastră la zi cu problemele de istorie, economie, cultura, sociologie, politica internațională”.

Aplicarea Legii nr. 23 / 17 decembrie 1971 privind apărarea secretului de stat a atras după sine o extensie și o înăsprire a cenzurii preventive, o reconsiderare a sistemului informațional în ansamblul Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor, o particularizare mai nuanțată a fiecărei categorii din documentele de lucru utilizate, un regim mult mai strict în evidența, întocmirea, multiplicarea, manipularea și păstrarea documentelor, precum și în privința accesului în instituție.

Instrucțiunile emise în acest sens de către Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor precizau fără echivoc misiunea instituției: „Direcțiile și serviciile de lectură opresc de la publicare (difuzare) informațiile, datele și documentele care, potrivit legii, sunt secrete de stat sau secrete de serviciu și amână publicarea (difuzarea) materialelor care conțin informații, date sau documente care necesită aprobare pentru acestea”. Prima verigă în acest filtru o reprezentau lectorii din unitățile teritoriale și centrale, care acționau în temeiul unor dispoziții secrete.

Documentul fundamental de lucru în activitatea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor, mai ales pentru structurile teritoriale, era Caietul de dispoziții. Instituirea Caietului de dispoziții ca instrument de referință în cenzura preventivă este consemnată în Ordinul nr. 82 din 18 iulie 1963, emis de directorul general al DGPT. Reglementarea în cauză preciza că „începând cu data de 1 iulie 1963” intra în vigoare „în mod experimental” Caietul de dispoziții al DGPT. Documentul, conceput sub forma unui registru al informațiilor nepublicabile, altele decât cele incluse în categoria informațiilor secrete de stat, urma să fie înlocuit din șase în șase luni, versiunea nouă încorporând dispozițiile DGPT emise între timp în detrimentul celor care își pierduseră valabilitatea, fiind ca atare excluse. În cuprinsul lui se găseau nominalizate informațiile, datele sau documentele secrete de stat și secrete de serviciu, inclusiv acelea care necesitau aprobare pentru publicare. Caietul de dispoziții era catalogat „secret de serviciu”. Informațiile, datele și documentele caracterizate drept „secrete de stat” erau reunite într-o anexă a Caietului de dispoziții, supusă rigorilor regulilor de evidență, manipulare și păstrare specifice secretului de stat. O versiune a Caietului era întocmită pe baza listelor prevăzute de H.C.M. nr. 19/1972 privind unele măsuri în legătură cu apărarea secretului de stat. Listele care înglobau informațiile, datele și documentele catalogate drept secrete de stat erau elaborate și reactualizate anual sau ori de câte ori se socotea necesar, cu acordul Consiliului Securității Statului, de către ministere, celelalte organe centrale, comitetele executive ale consiliilor populare județene și al municipiului București. Listele cu informații, date și documente aflate sub incidența secretului de serviciu erau apanajul conducătorilor organizațiilor socialiste. Caietul de dispoziții era revizuit de regulă anual, dar și ori de câte ori intervenea o modificare mai importantă a listelor menționate. Pe parcurs, modificările sau completările la Caietul de dispoziții erau operate prin dispoziții aprobate de conducerea Direcției Generale pentru Presă și Tipărituri.

Un schimb de adrese între Direcția Generală pentru Presă și Tipărituri și Unitatea Oradea din structura sa teritorială evidențiază o seamă de detalii referitoare la consistența Caietelor de dispoziții. Emilia Șercan afirmă în lucrarea menționată că în versiunea din 1965 Caietul de dispoziții avea în jur de 100 de pagini, fiind organizat în 22 de capitole. O altă referință conexă: numai listele cu informațiile, datele și documentele secrete de stat, întocmite de ministere și alte organe centrale, primite la începutul lunii octombrie 1972, însumau 245 de file. Semnificativ era și portofoliul de asemenea liste elaborate în temeiul H.C.M. nr. 1009/1969, care trebuiau restituite, nemaifiind operaționale.

Ședința de constituire a Consiliului de conducere al DGPT din 11iunie 1973 a luat în dezbatere și proiectul Caietului de dispoziții, instrument apreciat ca „foarte necesar” atât în activitatea lectorilor DGPT, cât și pentru redacții și edituri, în ideea „evitării difuzării unor date și informații nepublicabile”. În forma prezentată, documentul era apreciat drept „necorespunzător”, „prea larg”. Redacțiile ziarelor și revistelor semnalau că în categoria datelor și informațiilor nepublicabile erau incluse, la cererea ministerelor, o serie de date care îngreunau documentarea și îngrădeau posibilitatea de a realiza o informare mai largă asupra diferitelor aspecte ale activității economice, sociale și din alte domenii. Chiar dacă proiectul Caietului de dispoziții n-a întrunit adeziunea celor prezenți, este relevant mecanismul de lucru. Surprind acroșajele critice privind structura și fizionomia documentului. „Nu putem accepta tot ce este preluat aici din listele date de ministere pentru a fi considerate ca date nepublicabile”, era de părere Ion Cumpănașu, directorul general al DGPT. Vulnerabilitățile Caietului rezultă și din evaluarea exprimată de Cornel Burtică, secretar general al CC al PCR: „Unele ministere, pentru a nu permite presei mai ales să cunoască neajunsurile, se prelevează de Legea secretului de stat și dau tot felul de dispoziții care interzic practic accesul presei la cunoașterea realităților”. Concluzia derivă de la sine: ministerele să refacă listele avansate, comprimându-le. Nicolae Dragoș, șef de secție, membru al Colegiului redacției ziarului Scânteia, nuanțează metodica de lucru, apreciind că, tactic, premergător dialogului cu ministerele, ar fi utilă o discuție cu conducerile principalelor ziare, mai ales cu secțiile economice, pentru că „așa se pot cunoaște mai bine exagerările”. Fie ca și sumară, analiza proiectului Caietului de dispoziții n-a invocat nici măcar în treacăt necesitatea relaxării cenzurii, ci doar îngrijorarea că avalanșa de secretizări și interdicții care ar decurge de aici ar îngreuna până la sufocare activitatea lectorilor cenzori.

Instituirea unor embargouri privind anumite informații, ca și ridicarea acestor interdicții de apariție, erau inserate în Buletinul săptămânal. Pentru operativitate, asemenea indicații se comunicau telefonic, urmând a fi doar confirmate prin Buletinul săptămânal.

Cele mai semnificative informații, date și documente publicate în lucrări oficiale sau cu aprobare de difuzare trebuiau consemnate în Documentarul întocmit, potrivit necesităților, de direcțiile și serviciile centrale, deopotrivă de colectivele de împuterniciți. Categoriile de date și informații publicate, de natură să fie incluse în Documentarul tuturor direcțiilor și serviciilor de lectură, erau stabilite de către directorul general adjunct al Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor, care coordona activitatea privind apărarea secretului de stat. Conform instrucțiunilor, datele și informațiile socotite utile tuturor unităților pentru Documentar erau transmise în scris, în 24 de ore de la acordarea bunului de tipar. Lectorul delegat cu activitatea de dispoziții avea obligația de a include aceste seturi de date în Buletinul săptămânal.

Informațiile, datele și documentele secrete de stat, oprite de la publicare, erau consemnate cu exactitate în Registrul de intervenții special, propriu fiecărui compartiment. Șpalturile sau manuscrisele pe care era menționat și modul de rezolvare trebuiau înaintate de îndată Biroului special, de unde, după evidențiere, le prelua lectorul delegat cu activitatea de dispoziții în vederea întocmirii lucrărilor de sinteză și informare. Dacă prin natura lor materialele controlate nu puteau fi reținute și înregistrate, textul din registrul de intervenții era copiat într-un singur exemplar, nota respectivă urmând același curs ca paginile din manuscris.

La rândul lor, informațiile, datele și documentele secrete de serviciu cu interdicție de publicare erau consemnate fie pe referatul lucrării, fie într-un Registru de intervenții secrete de serviciu. Direcțiile și serviciile de lectură prezentau lunar, până cel mai târziu la data de 5 a lunii următoare, rapoarte de intervenții pe problema secretelor de serviciu. Direcția Tipărirea Presei Centrale și Serviciul Radioteleviziune întocmeau aceste rapoarte săptămânal, cel mai târziu în ziua de marți a săptămânii următoare.

Rapoartele colectivelor de împuterniciți de la nivelul unităților teritoriale reflectau de acum intervențiile făcute până la data de 25 a lunii, document care urma să parvină Direcției Instructaj – Control până în prima zi a lunii următoare. Un exemplar din aceste rapoarte era destinat lectorului delegat cu activitatea de dispoziții, care până la sfârșitul primei decade a lunii următoare trebuia să elaboreze Raportul de sinteză. Acest document era însoțit de o notă de prezentare în care se cereau menționate problemele deosebite și propunerile adecvate.

La începutul lui martie 1972, D.G.P.T. remitea unităților sale teritoriale liste cuprinzând informațiile, datele și documentele catalogate secrete de stat, respectiv secrete de serviciu la nivelul instituției, liste întocmite conform prevederilor H.C.M. nr. 19/1972, art. 4 și 23. Aceeași corespondență preciza că documentele ce aveau să fie elaborate în centrală și structurile subordonate trebuiau „să fie caracterizate, manipulate și păstrate în conformitate cu listele respective”.

Sub umbrela serviciului de stat la D.G.P.T. intra planul de mobilizare pe ansamblul instituției; note întocmite și înaintate conform H.C.M. nr. 19/1972; evidențele și corespondența cu privire la mobilizarea la locul de muncă pe timp de război a salariaților; efectivele, starea de pregătire și de luptă, înzestrarea cu armament, tehnică de luptă și planurile de acțiune ale gărzilor patriotice din D.G.P.T.; organizarea pazei și apărării instituției; dosarele personale ale directorilor, șefilor de serviciu și ale adjuncților acestora; dispoziții, diferite lucrări (note, referate, informări etc.) și manuscrise (șpalturile etc.) în care erau prezentate explicit informații, date și documente secrete de stat reținute din lucrările lecturate la D.G.P.T.

Lista informațiilor, datelor și documentelor declarate secrete de serviciu la D.G.P.T. includea: informații, date, documente din care rezulta organizarea instituției; metode și procedee folosite în activitatea de control și atribuțiile lucrătorilor de specialitate din D.G.P.T.; ordine, regulamente, planuri de măsuri emise de conducerea D.G.P.T. și a direcțiilor și serviciilor competente; întreaga activitate a colegiului instituției; instrucțiuni, dispoziții și comunicări prin care erau indicate informații, date sau documente oprite de la publicare, aflate sub embargou sau care se publicau în anumite condiții; acțiuni de instruire a lucrătorilor de specialitate; planurile și măsurile de control la unitățile direcției, constatările și propunerile rezultate; informații, date și documente (altele decât cele secrete de stat) oprite de la publicare sau care au fost publicate greșit; lucrările prin care erau motivate premierea sau sancționarea lucrărilor D.G.P.T.; informații sau lucrări din care rezulta că materialele destinate publicării au fost supuse în prealabil controlului D.G.P.T., precum și referatele, notele, rapoartele, sintezele, caietele de ciornă, fișele publicațiilor, șpalturile sau manuscrisele cu adnotări etc. care prezentau problemele referitoare la aceste materiale, inclusiv rezolvarea; planuri, rapoarte, sinteze etc. care vizau controlul tipografiilor sub aspectul problemelor din competența D.G.P.T.; analize întocmite în legătură cu conținutul diferitelor publicații sau sinteze privind modul de tratare a unor probleme, în materialele publicate, în care era indicat punctul de vedere al D.G.P.T.; ștampilele și sigiliile instituției, evidența lor și deținătorii acestora; buletinul săptămânal; informații, date sau documente – centralizate pe întreaga presă sau pe o redacție – privind planul de venituri și cheltuieli, diverse analize economice care făceau obiectul aprobării organelor de partid și de stat; cantitățile de hârtie cu defalcarea lor pe beneficiari, precum și situațiile trimestriale și anuale privind livrările, consumurile și stocurile de hârtie existente în presă; numărul și structura personalului de la ziare și publicații; proiecte de acte normative inițiate de către D.G.P.T. înainte de aprobarea publicării, precum și avizele la proiectele de acte normative inițiate de alte organe, dacă aceste reglementări nu erau secrete de stat ; planul de cheltuieli bugetare și cel de investiții ale D.G.P.T. și îndeplinirea lor; schema D.G.P.T., planul de muncă și salarii, precum și dările de seamă sau alte situații statistice privind activitatea de muncă și salarii; dosarele personale ale lucrătorilor D.G.P.T. (cu excepția celor care erau secrete); activitatea de protocol; planul de apărare locală antiaeriană; planul clădirii și al altor sedii ale D.G.P.T.

Piotr Wierzbiecki analizând efectul minciunilor din cadrul informațiilor, în cartea sa Structura Minciunii evidenția ca într-un sistem totalitar, informarea se supune directivelor „ce trebuie să știe poporul” și „ce nu trebuie să știe poporul”.

În toată această perioadă activitatea cenzorilor orădeni s-a desfășurat sub permanentă îndrumare și sprijin acordat de D.G.P.T. prin faptul că a permis șederea pe o perioadă mai lungă a aceluiași instructor. Ajutorul D.G.P.T., D.I.C. se evidențiază prin cursurile de perfecționare însemnând un număr total de 12 zile la București, perioada în care participă cei doi împuterniciți orădeni T. Copil și Nagyari V., făcându-se simțit în activitatea individuală a acestor doi dar totodată și în activitatea întregului colectiv. Contribuția Constantei Nedelcu este conturată potrivit „Și-a adus un aport prețios în obținerea unor rezultate cât mai bune în cadrul colectivului nostru”. Ajutorul și îndrumările date în realizarea sarcinilor „ne dă întotdeauna un imbold menit să ridice munca noastră la un nivel pe măsura cerințelor mereu crescânde în rezolvarea atribuțiilor pe care le avem”. Din tabelele apărute cu personalul Direcției Tipărirea Presei Centrale, cu funcțiile și studiile urmate de membrii acestei direcții reiese faptul că angajații D.G.P.T. trebuia să aibe studii cât mai înalte pentru a se infiltra în instituția de cenzură.

Revista „Familia”, îi pune pe cenzori în fața unor materiale dificile, pentru care de cele mai multe ori aceștia nu aveau pregătirea necesară în ciuda faptului că s-au făcut progrese. Dat fiind faptul că aceste materiale se cer a fi rezolvate în mod just principial, se va impune întregului colectiv o pregătire permanentă și minuțioasă. Arătând că Tovarășa E. Bolonyi a avut unele exagerări în ziarul „Crișana” unde aceasta nu apreciază în mod just „participarea generalului Bethelot la pregătirea armatei române în primul război mondial”.

Se poate spune despre întregul colectiv D.G.P.T. într-un mod imperios că erau niște indivizi „cu dosar fără cusur în ceea ce privește originea lor socială, fără multă carte, dar devotați noii stăpâniri; ei erau cei care realizau și construiau ceea ce se numea „poliția gândirii, a ideilor” și bineînțeles „poliția presei”.

Superficialitatea, neatenția și uneori graba face ca împuterniciții E. Bolonyi și A. Opriș să nu-și poată asuma pe deplin răspunderea pentru munca care le fuseseră încredințată. Ba chiar mai mult, nici măcar șeful colectivului, T. Copil nu apucă să lectureze revista, într-o așa manieră încât sesizările acestuia să se potrivească pe deplin cu cele de la București. În perspectiva perfecționării muncii de viitor, întregul colectiv orădean se pune de acord, ca pentru realizarea sarcinilor de mare răspundere „ar trebui ca fiecare împuternicit să vină cu propuneri, sugestii pentru îmbunătățirea muncii de la o perioadă la alta”.

La sfârșitul anului 1967 s-a luat hotărârea ca “În ședințele săptămânale, în mod periodic să se analizeze activitatea unui împuternicit și în continuarea acestor ședințe de lucru”, să continue cu analizarea „unui sector pe care îl controlăm, pe baza unui referat întocmit de un împuternicit”.

Deseori, cenzorii „își arogau dreptul de a fi deasupra celorlalți, prin tonul sentențios și arogant cu care clasificau mesajele publicistice”.

Totodată, analizând eficiența de analiză a ședințelor asupra muncii din colectiv, s-a ajuns la concluzia „propuneau ca aceste ședințe să aibă loc la sfârșit de an, continuând un bilanț al realizărilor și deficiențelor colectivului”.

Din anul 1968, „plapuma ideologicului” începe să acopere tot mai mult din spațiul culturii cu sprijinul scriitorilor, unii din convingere alții atrași de politica natiomal-patriotica”.

Dacă este să ne ghidăm după dările de seamă, putem preciza că în cursul anului 1968 atenția și efortul colectivului de cenzori orădeni s-a îndreaptat spre o mai bună cunoaștere a îndrumărilor date de partid și remedierea unora dintre lipsurile constatate. Caietul de dispoziții și dispozițiile au fost studiate individual și dezbătute în plen, în ședințele colectivului “pregătirea cultural și ideologică a fost legată în mod deosebit de studierea, interpretarea și aplicarea în mod corespunzător a dispozițiilor de muncă, domeniu în care activitatea împuterniciților era urmărită îndeaproape de responsabilul colectivului atât în ședințele de colectiv, individual sau cu ocazia consultării acestuia de către împuterniciți în cazul aplicării acestor dispoziții”. Partea constitutivă și cu multă eficiență în pregătirea ideologică-culturală și profesională a întregului colectiv s-a realizat cu ajutorul D.G.P.T – D.I.C, datorită materialelor recomandate pentru studiu, cât și prin convocările șefilor de colective din București.

În ansamblul pregătirii, un important loc îl avea audierea unor expuneri organizate, de către Comitetul Județean de partid, dar și de către cei doi membrii ai colectivului orădean Opriș Andrei și Copil Teodor ca fiind lectori. Acest act îi ajută la cunoașterea sarciniilor ce le reveneau în domeniul economic-social-cultural dar și în tratarea materialelor în mod corect real și fără exagerări.

Putem menționa că cenzorii, din inițiativă proprie și ajutorul D.I.C. au studiat temeinic politica externă a partidului. În mod permanent se manifesta organul județean de partid, secția propagandă în rezolvarea sesizărilor mai dificile de la cele două ziare și producția editorială “Familia “.

Pregătirea multilateral a colectivului, pentru îmbogățirea cunoștințelor de bază cât și pentru informarea zilnică devenise o necesitate deoarece volumul de muncă a crescut din punct de vedere cantitativ, dar mai ales controlul revistelor studențești, reviste școlare au cerut și cer o îndrumare temeinică pe baza cărora vor putea exercita un control cât mai competent. În totalitate se recunoștea că domeniul cel mai bogat, dificil și problematic care ridica “greutăți de ordin organizatoric în cadrul colectivului de redacție este revista Familia “.

Relațiile colectivului cu redacția sunt principiale iar sesizările efectuate sunt “rezolvate conform dispozițiilor de muncă cât și a îndrumărilor date de către organul de îndrumare”. Nu putea vedea lumina tiparului “orice ar fi putut constitui fie și vag aluziv “o trimitere” la anumite practici de viața personală a unora dintre conducătorii de partid și de stat”.

Pentru asigurarea unui control eficace în cele două cotidiane, colectivul și-a dat silința să fie în temă cu sarcinile privind propagandă de partid și rolul acesteia în îndeplinirea sarcinilor politico-economico și culturale. Printre aceste sesizări putem arăta și aminti sesizările “care au făcut obiectul unor cifre absolute în invesțiile alocate de stat în obiective industrial, social-culturale, altele sau referit la măsurile luate de către stat prin H.C.M. numărul 352/1968 în urma reorganizării administrativ-teritoriale a țării. O bună parte din sesizări se referă la activitatea sportivă din care rezultă că anumite echipe sportive și în special de fotbal sunt scoase din poducție pentru antrenamente. Sesizările au fost de mai multe ori cu privire la localizarea echipei “Minerul Bihor” din orașul dr. Petru Groza”.

Cât privește domeniul secretului militar împuterniciții, interveneau pentru eliminarea unor funcții de comandanți “în unitățile militare ale garnizoanei sau localizarea trupelor de grăniceri în cuprinsul județului”. Misiunea colectivului de cenzori era de a susține zvonuri și minciuna, mai ales în al scoate basma curată pe conducătorul regimului, susțineau menținerea șefului statului la putere, care era “extrem de bine informat de situații care scapa atenției cetățeanului de rând”, fiind special instruiți pentru dezinformare și anihilare “până și impresia că ar putea exista în structurile superioare, persoane care să poată fi responsabile de vreo acțiune cu consecințe negative asupra populației”

În domeniul politic ideologic s-a sesizat la cele două ziare unele greșeli care tratau în mod denaturat fapt care, a primejduit expedierea la timp a presei locale. Amintesc caz concret “la data de 28 noiembrie când pagina cu “1 Decembrie 1918” din ziarul Crișana abia a putut fi finisată după aproximativ șase ore deși materialul era din abundență.

Legat de producția editorial locală putem preciza că în acel an în 1968, au fost controlate “multe lucrări științifice ale Instituției Pedagogice de trei ani din Oradea, reviște studențești și școlare, diferite broșuri editate de Direcția Agricolă Județeană”.

Făcând o ușoară analiză comparativă între rezultatele din urmă cu un an, și în cele cuprinse din prezența dare de seamă, observăm în mod evident, creșterea volumului de muncă a colectivului și în același timp rezolvarea cu o mai multă competență a sarcinilor, menționând „sprijinul permanent al D.G.P.T. prin instructorul D.I.C. cu ocazia deplasărilor periodice, iar pe plan local sprijinul permanent al organului de îndrumare”.

În această dare de seamă tovarășul D.G.P.T. din București, Kovacs Eugen, ca instructor nou al colectivului orădean, propunea consacrarea timpului pentru studiu individual, arătând că raportul trebuie să fie oglinda împuterniciților, iar activitatea instructorului ar trebui să se reflecte în munca colectivuiui orădean. La ultima deplasare a acestuia la ședința de la instructaj și stând de vorbă individual cu membrii colectivului a lămurit unele probleme privind politica internă și externă a partidului, sperând că va reuși să cunoască cât mai bine tovarășii de la Oradea.

Cu ocazia ședinței de analiza muncii anuale din Oradea, din data de 29 noiembrie 1968 sunt prezenți: Copil Teodor, Bolonyi Emilia, Opriș Andrei, Nagaryi Vasile. Din partea comitetului județean de partid tov. Kiss Francisc, membru al biroului comitetului Județean de partid, șeful secției de propagandă, din partea D.G.P.T. București a fost prezent tov. Kovacs Eugen ca instructor. Se începe prin a da citire raportului de activitate de către tov. Copil Teodor, după care se trece la dezbatere prin luarea de cuvânt a fiecăruia din membrii colectivului după cum urmează:

Tovarășul Opriș constată un progres în comparație cu cel precedent arătând că în anul acela volumul de muncă a crescut; Nagyari Vasile arată că în fața colectivului stăteau noi și noi sarcini, iar în cadrul colectivului se puteau aduce îmbunătățiri, la o colaborare mai strânsă între loctorii de serviciu de la tipografie; Bolonyi Emilia arată că de trei ani aveau greutăți majore în rezolvarea problemelor cauzate de revista Familia pe de o parte și pe de altă parte lipsa de operativitate a D.G.P.T, aceasta face propunerea ca Direcția să fie operativă în darea răspunsurilor arătând că de multe ori primesc de la București răspunsuri târzii a căror soluționare și rezolvare se pot prelungii foarte mult; Copil Teodor cere o formulare mai clară din partea D.I.C. a dispozițiilor de muncă iar notele telefonice să fie formultate exact.

În încheierea ședinței a luat cuvântul Kiss Francisc, arătând multă încredere în munca colectivului orădean, văzând o străduință mare din partea cenzorilor în rezolvarea sarcinilor mari, pentru ca acestea să corespundă din toate punctele de vedere privind politica internă și externă a partidului și statului. Acesta preciza că din partea colectivului D.G.PT. din Oradea s-a simțit într-un mod imperios un sprijin real, în ceea ce privește apariția în bune condiții a celor două ziare.

Vorbitorul arăta că în munca colectivului orădean sunt multe probleme din care acest raport a reușit să arate o bună parte din ele. Raportul a ridicat just în mod critic anumite probleme iar pe viitor se va pretinde o exigență și mai mare. Ideea colectivului de cenzori orădeni, fundamentală era să corespundă întru totul sarcinilor. Acesta finalizează prin a cere colectivului orădean să elaboreze un plan concret de măsuri insistând pe ideea că raportul trebuie să fie oglinda activității împuternicițiilor.

Înființarea Comisiei de propagandă (ideologică) în anul 1971 și a Comisiei de Presă și Cultura din structura Comitetului Central al P.C.R. au consecință directă înăsprirea controlului asupra publicațiilor prin noi măsuri. Potrivit lui Pavel Caravia în data de 1971 C.C al P.C.R face public noile „propuneri de măsură pentru îmbunătățirea activității polotico-ideologice de educare marcsist-leninista a membrilor de partid, al tuturor oamenilor muncii”.

Raporturile dintre structurile centrale ale Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor (între 1975 – 1977, Comitetul pentru Presă și Tipărituri) și unitățile teritoriale n-au fost atât de calme, de lipsite de turbulențe pe cât ar fi pretins „disciplina de partid”. Procesele verbale ale ședințelor de analiza muncii desfășurate pe centre teritoriale, dările de seamă, informările și intervențiile în acest cadru consemnează, dincolo de aprecieri și ploconeli tipice sistemului și regimului, pusee cu evidente accente critice, îndeobște la adresa unor reprezentanți ai Direcției Instructaj – Control, a unor abordări și evaluări ale instructorilor referitoare la activitatea lectorilor din provincie, a unor mecanisme, metode și instrumente de lucru.

Împuterniciții din teritoriu criticau lipsa de unitate în munca de îndrumare desfășurată de instructori. Bunăoară, instructorul Eugen Kovacs pretindea ca revistele școlare să fie citite în șpalt, în timp ce alt instructor, Gheorghe Osman, critica procedura, indicând ca aceste publicații să fie citite în manuscris. Arbitrând disputa, Gheorghe Bendovschi, șef serviciu în D.G.P.T., releva că „nu este rău să se citească și în șpalt”, arătându-se însă în cele din urmă depășit de situație, de vreme ce promitea că „va discuta problema la centru, după care se va da o rezolvare definitivă.” Lectorul orădean, Ioan Lenghel, semnala încă o situație similară. Instructorul Ștefan Stahl a indicat ca în urma controlului producției editoriale să nu mai fie întocmit referat, intervențiile dispuse urmând să fie trecute în registru asemenea celor de la ziare. După un timp, instructorul Gheorghe Osman socotea deficitară metoda folosită și, în consecință, „nu e bine, trebuie să se facă referat.” Referințele critice în privința metodelor de muncă l-au determinat pe Gheorghe Bendovschi, cu autoritatea sa de șef de serviciu, să decidă: instructorul nu putea schimba metoda de muncă decât numai după o consultare prealabilă; în cazul lucrărilor care ridicau probleme serioase trebuia întocmit referat, iar pentru cele care nu prezentau dificultate erau elaborate note.

O altă chestiune aflată în „cătarea” criticii: la nivelul D.G.P.T. nu erau citite unele note de sesizări. „În mai (n.n. 1971) am fost întrebat ce s-a întâmplat cu niște cărți reținute în vamă. Dacă s-ar fi citit nota de sesizări pe februarie, s-ar fi văzut că problema respectivă era tratată cu lux de amănunte”, puncta Ioan Lenghel. Același punct de vedere era împărtășit și de Emilia Bölönyi, care susținea, în replică la anumite acuze, că „notele de sesizări pe aprilie-iunie 1971, n-au fost citite la D.G.P.T.”

Lipsa de operativitate – „timp de mai multe luni” – în soluționarea sesizărilor la unele tipărituri trimise spre rezolvare D.G.P.T. definea o altă zonă predilectă pentru semnale din partea împuterniciților. Astfel, Emilia Bölönyi îl critica deschis pe instructorul Gheorghe Osman pentru „lipsa de operativitate în rezolvarea hărții pentru UCFS Bihor, necesară la concursul de orientare turistică”, precum și a unei lucrări privind monumentele de arhitectură populară, propusă de muzeul județean, sub a cărui egidă trebuia să și apară. Găsind întemeiate observațiile respective, Gheorghe Osman rezuma starea de fapt într-un mod personal, căutând să împartă întrucâtva răspunderile și vina: „Poate ar fi trebuit să li se atragă atenția tovarășilor instructori.”

Pasivitatea serviciului de permanență de la D.G.P.T., în cazul sesizărilor telefonice din teritoriu, era, de asemenea, un spațiu vulnerabil, a cărei funcționalitate se impunea reconsiderată. Lectorul Ioan Lenghel informa, de pildă, că a solicitat precizări referitoare la „unele HCM-uri apărute”. „Tovarășa Georgescu, care era de serviciu, nu a putut să dea lămuriri” și, mai mult, la acea oră nici nu catadicsea să trezească și să întrebe pe cineva în măsură să limpezească lucrurile. Într-o altă situație, același împuternicit a apelat serviciul de permanență pentru clarificări „cu privire la punerea în funcțiune a patru sonde noi” la Suplacu de Barcău. Răspunsul „tov. Filip, care era de serviciu” a fost unul tipic de robot: „Procedați conform instrucțiunilor!”

Un alt teren minat: prezența instructorilor în teritoriu. Emilia Bölönyi era de părere că, sub acest aspect, „în 1971, colectivul a fost vitregit”. Considerațiile ei pe această temă aveau de acum un istoric. Cu trei ani în urmă – în 1968 – propunea ca „perioada de deplasare la Oradea a instructorilor să fie mai lungă”, pentru că ședințele ținute de aceștia „au fost scurte și unele probleme nu au fost destul de bine lămurite”. Totodată, solicita ca instructorul să aibă paciența necesară: „când se ridică anumite probleme să-l asculte pe fiecare membru al colectivului și apoi să-și spună părerea despre acestea”. Pentru a simplifica procedura de soluționare a unor sesizări din revista Familia, Emilia Bölönyi considera oportun ca „în măsura posibilităților instructorul să se deplaseze la Oradea înainte de convorbirea cu Bucureștiul.” „Reținând problemele”, instructorul Gheorghe Osman se mărginea să spună că „nu întotdeauna instructorii au reușit (…) să muncească cu fiecare lector în parte”.

Criticile cu adresă personală iscau cele mai multe riposte. Emilia Bölönyi nu subscria nicidecum la unele „concluzii pripite” exprimate de instructorul Gheorghe Osman, care afirmase într-o ședință de lucru, în august 1971, la Satu Mare, că „lectorii de la Oradea nici măcar nu citesc Scânteia”, era vorba de numărul din 4 august 1971, „apreciere care nu corespunde realității”. Ioan Lenghel nu participase la analiza de la Satu Mare. Citind însă procesul verbal, l-a nemulțumit aprecierea că „recent introdus la Direcția Presei, nu dă rezultate pe măsura așteptărilor și potențelor”. În opinia sa acea evaluare era în totală contradicție cu cea făcută de Eugen Kovacs, instructor care – pe baza intervențiilor făcute de lector – apreciase că „s-a încadrat foarte bine în munca de cenzor”. Ioan Lenghel dezvăluia că împuterniciții orădeni prezenți la Satu Mare i-au relatat că, în acea ședință, L. Tarnovschi, director general adjunct, și-a făcut publică rezerva în legătură cu calificativul formulat de instructorul Kovacs, spunând că „Este prematur să se facă o asemenea apreciere”, replică neconsemnată în procesul verbal, în pofida uzanțelor. Susținându-și cauza, Lenghel evidenția că a lecturat majoritatea producției editoriale, că a rezolvat singur controlul coletelor sosite pentru sinistrați, context în care a lecturat cărți de filosofie în franceză, ca de pildă lucrările lui Mircea Eliade. Ca dovadă că le-a citit, invoca faptul că în ele se afirma că „marxismul nu e altceva decât un mit preluat din mitul iudeo-creștin”. În opinia lui, pregătirea, experiența sa de muncă și de viață „nu erau solicitate în întregime în actuala muncă de lector la D.G.P.T., în actualul serviciu”.

La un asemenea afront, Gheorghe Bendovschi, glosând pe tema automulțumirii, a insuficienței experienței și pregătirii, n-a rămas dator, considerând că „sînt probleme care-l depășesc și pe tov. Lenghel în domeniul literaturii și chiar al dreptului” și „nu e cazul să se simtă lezat”. Consecința răzvrătirii: datorită „intervențiilor exagerate” s-a considerat necesar ca lectorul Ioan Lenghel „să mai facă pregătire la București”. Stagiu care n-a rămas nici el nesancționat de cel în cauză, relevând formalismul și lipsa de finalitate a acestor acțiuni de ordin metodic. Subliniind că din instructajul de la București a învățat multe lucruri privind lecturarea diferitelor materiale, Ioan Lenghel desparte apele de uscat, menționând că „în a doua săptămână, când a fost la Casa Scânteii, s-a pierdut timp”. Concret i s-a dat să citească revista România literară, i s-a spus că se va ține o ședință în care urmau să fie analizate observațiile, să primească răspunsuri la anumite probleme și întrebări. Respectiva ședință a intrat în caruselul amânărilor de azi pe mâine și n-a mai avut loc. Mai mult, lectorul orădean aprecia că „la încheierea instructajului ar fi fost necesar (…) să se facă o sinteză din care să se vadă cu ce a rămas fiecare, cu ce merge acasă …”

În planul acestui duel al orgoliilor, instructorul Gheorghe Osman îi mai reproșase lui Lenghel că „a plecat în concediu și a lăsat incomplet referatul la revista Familia, trebuind să-l refacă Teodor Copil”. Afirmație invalidată categoric de Lenghel, care susținea că n-a plecat în concediu decât „după ce a întocmit referatul pe care l-a socotit că e foarte amănunțit”. Dacă ar fi știut că nu corespunde, n-ar fi plecat până nu l-ar fi realizat „ireproșabil”. Un lucru răzbătea cu certitudine: referatul n-a fost refăcut de Teodor Copil, ci „l-a refăcut și completat Lenghel, la revenirea din concediu, după indicațiile date de șeful de colectiv și a notelor lui Gheorghe Osman.”

Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor a funcționat pe lângă Consiliul de Miniștri. Din 1975, când a luat ființă, și până la încetarea activității sale în 1977, Comitetul pentru Presă și Tipărituri a avut o dublă subordonare, pe linie de partid și de stat.

Relațiile Colectivului de împuterniciți din Unitatea Oradea a D.G.P.T. cu Comitetul Regional Crișana al P.C.R. și, din 1968, cu Comitetul Județean Bihor al P.C.R. erau abordate, din perspectiva muncii de îndrumare, prin prisma cerinței înfăptuirii rolului conducător al partidului în toate domeniile vieții politice, economico-sociale și culturale.

Două erau atribuțiile responsabilului de colectiv în contextul acestor raporturi: să țină legătura cu organele locale de partid pentru rezolvarea unor probleme de muncă reclamate de activitatea împuterniciților, respectiv să discute observațiile din revista Familia la Comitetul regional de partid și la redacție.

În paralel cu cenzorii, revista Familia era lecturată și de un activist de la Secția de propagandă, prilej de a confrunta observațiile și de a decide în consecință. Textele sau fragmentele socotite nepublicabile de către organul local de partid erau necondiționat excluse din sumarul numărului și, evident, înlocuite cu altele al căror conținut era „pe linie”. Cu certitudine, Comitetul regional/județean de partid, secretarul cu propaganda și secția de propagandă reprezentau un scut suplimentar pentru împuterniciți în relațiile lor cu redacțiile locale, în realizarea unor intervenții „mai semnificative” în materiale care ridicau probleme deosebite, mai ales în Familia, Faklya și suplimentul acestui cotidian, Bihari Naplo.

Dările de seamă semestriale și anuale alocau un spațiu destul de generos reliefării „sprijinului substanțial” acordat de organul local de partid, indicațiilor și propunerilor formulate de activiștii prezenți la ședințele de analiză și bilanț, precum și activităților destinate pregătirii și informării din punct de vedere ideologic, politic și cultural a lectorilor.

Teodor Copil, șeful colectivului de cenzori, Andrei Opriș și, pentru o scurtă perioadă Vasile Nagyari, au fost lectori ai Comitetului regional de partid, primii doi fiind și membri în Comisia de presă a Secției de propagandă și agitație, ceea ce permitea împuterniciților să cunoască operativ și în complexitatea lor „sarcinile (…) pe plan local în domeniul economic, social-cultural” și, în același timp, să poată aprecia „tratarea în mod real, fără exagerări sau denaturări, a sarcinilor actuale”.

Secția de propagandă a Comitetului Județean Bihor al PCR se simțea „mai liniștită știind că toate publicațiile care apar în județ trec prin mâna colectivului de împuterniciți”, susținea – în 1968 – Kiss Francisc, șeful secției. Un confort care era răsplătit. Două episoade evocate de șeful secției de propagandă pun în evidență spiritul protector al organului de partid. Primul – apărarea colectivului de împuterniciți – socotiți „buni păzitori ai liniei politice a partidului” – de unele critici exprimate într-o ședință de Birou al Comitetului Județean de Partid în care era analizată activitatea redacției Familia. Al doilea – preocuparea secției de propagandă de a întări cât mai mult prestigiul lectorilor în diferite adunări cu redacțiile, unde unii aveau „păreri înguste” despre munca împuterniciților. Doi ani mai târziu, în 1970, în darea de seamă anuală erau inserate aprecierile Biroului Comitetului Județean Bihor al PCR care plasau în prim-plan contribuția adusă de Unitatea Oradea pentru „asigurarea purității ideologice în cadrul revistei Familia”.

Motivat de semnalarea unor disfuncționalități, Kiss Francisc invoca între priorități cerința perfecționării relațiilor între secția de propagandă și colectivul de împuterniciți, iar în alt plan între cenzori și redacții. Iosif Bonațiu, șeful Sectorului de presă la Comitetul Județean de partid, aborda pieziș o atare chestiune. „Să fie organizate ședințe comune cu redactorii pentru a discuta problemele ce apar în muncă”. Apoi, „lectorii să aibă mai multă independență în a amâna materiale care ridică probleme”. Totul pentru evitarea unor nedorite erori de parcurs.

Energii pătimașe se consumau și în sfera relațiilor nemijlocite cu redacțiile. Când detaliază asemenea aspecte, dările de seamă și procesele verbale de la reuniunile de analiză și bilanț au suflu epic, narând cu vădite delicii acumulări de situații tensionate. Iată, bunăoară, ce se relata despre intervenția Emiliei Bölönyi la ședința de analiză din 8 noiembrie 1971: „Atmosfera nefavorabilă în redacția de la ziarul Faklya, ca urmare a venirii tov. Lakatoș, are influență și în munca sa de control al ziarului. Tov. Lakatoș i-a făcut observații pentru faptul că a intervenit într-un material. Este grea munca cu redacția Faklya, are groază când trebuie să intervină”, deși „se străduiește să fie principială”. Afrontul adus cenzorului se regăsește, fățiș sau aluziv, și în alte disfuncții semnalate de Emilia Bölönyi în același cadru: „Se umblă în ziar, se fac corecturi după B.T. Nu se asigură ritmicitatea primirii paginilor pentru lectură, sunt cazuri când la ora 12 vin 3 pagini, astfel că nu este asigurat timpul necesar pentru lecturare. Din această cauză, ziarul întârzie.” Relatări în același registru asupra unor aspecte tehnice similare – graficul de predare a paginilor pentru lecturare, intervenții ale corectorilor în pagină după acordarea vizei „Bun de tipar” – erau semnalate și cu un an mai înainte, în 1970, fără ca astfel de neajunsuri să fie înlăturate. Andrei Opriș rememora și el că „a avut în trecut conflicte cu acest tovarăș pentru faptul că s-a opus publicării în ziarul Faklya a romanului polițist Sfântul.” Lectorul orădean insista asupra discuțiilor purtate cu „colțosul” redactor șef Lakatoș, care-l acuza de „exces de vigilență”. Chiar dacă împărtășeau punctele de vedere exprimate de cei doi lectori, instructorul Ștefan Stahl nu găsea nimerit „să ceri – cum a făcut Opriș – să se corecteze expresia «Crișul întreit». Pe undeva, nemulțumirea tov. Lakatoș Andrei, redactorul șef, în legătură cu aceste intervenții este justificată”. Ideea că o pârghie eficientă în îmbunătățirea relațiilor dintre unitățile teritoriale și redacții se rezuma la a nu face „intervenții inutile” o exprima tranșant și Gheorghe Bendovschi, șef de serviciu în D.G.P.T.

Frontul nemulțumirilor era deschis nu numai la Faklya, ci și la Familia. În ansamblul lor, relațiile cu revista orădeană erau catalogate „destul de principiale”, „sesizările efectuate fiind rezolvate conform dispozițiilor de muncă și a îndrumărilor date de către organul de îndrumare”. Familia era recunoscută drept „domeniul cel mai vast, mai greu și mai dificil prin problematica pe care o ridică și greutățile de ordin organizatoric din cadrul colectivului de redacție”. Îngrijorătoare erau „mai ales greutățile întâmpinate în cazul sesizărilor în unele materiale ale colaboratorilor”, situație în care redacția opera „cu multă greutate” din cauza „redactorului șef, care lipsește în mare parte din localitate”. Tot din „lipsa unei conduceri operative”, revista apărea cu întârziere la difuzare. Șpalturile se primeau de multe ori în trei patru serii, deși exista un grafic întocmit între redacție și tipografie ca „acestea să fie date pentru control numai în două serii”. Aceste carențe, iritante pentru cenzori, ajunseseră temă permanentă în dările de seamă.

Multe alte chestiuni agitau spiritele, îndeosebi în instituția cenzurii. În opinia împuterniciților care lecturau revista, „Familia nu exercita nici un control asupra materialelor primite”, această operațiune „rămânând numai în sarcina noastră și a organului de îndrumare”.

Simptomatic era faptul că în redacție nu exista „o evidență clară asupra materialelor” din sumarul numărului respectiv, iar unele articole intrau în posesia cenzorilor „când o parte din revistă” se găsea „sub tipar”. Tertipurile și sâcâielile nu se mărgineau la atât. Mașina de produs aburi – cum ar zice Dan C. Mihăilescu – funcționa din plin. Șpalturile veneau „cu multe greșeli de corectură”, ceea ce pricinuia serioase dificultăți în lecturare. Neconstituind „obiectul muncii” cenzorilor, acestea „erau aduse la cunoștință redacției”, ceea ce îngreuna evident – spre disperarea lectorilor – urmărirea materialelor și respectarea graficului de lecturare. Agitația urca la cota de alertă când se constata că „redacția încă nu dispune de o rezervă de materiale” cu care să le poată înlocui pe cele eliminate sau amânate și „să nu aștepte săptămâni întregi până când se rezolvau unele probleme care depășeau competența D.G.P.T.”

Deficiențele deja menționate erau parcă trase la indigo și în bilanțurile pe 1970 și 1971. „Paginile de șpalturi se primesc în 3-4 tranșe, în fiecare număr se fac modificări substanțiale, multe materiale se amână pentru rezolvare sau sunt eliminate și astfel apar materiale și pagini noi după ce revista a fost lecturată în întregime”. Cinismul disimulat al conducerii revistei aducea răbdarea cenzorilor pe „maidanul cu înjurături”. „Chiar dacă primim în întregime revista spre lectură, în fiecare număr se fac modificări și eliminări de materiale”, împuterniciții găsind explicația unor asemenea manevre în faptul că responsabilii publicației nu erau „în toate cazurile în cunoștință de cauză cu conținutul materialelor primite de la colaboratori”. Era o situație tolerată de cenzori în pofida faptului că D.G.P.T. stabilise ca lectorii „să nu mai primească pagini după ce revista a fost lecturată în întregime”, dispoziție tratată cu sictir de conducerea Familiei.

Cunoașterea anticipată a sumarului fiecărui număr de revistă devenise o obsesie a cenzorilor, ajungând să solicite în acest sens intervenția Secției de propagandă a Comitetului județean de partid pe lângă conducerea Familiei. Motivul? În ideea clarificării „unor dubități în diverse materiale propuse să apară în Familia” era necesar ca „lectorul responsabil să studieze materiale asemănătoare privind curentele literare, critica și istoria literară, reconsiderări despre o anumită personalitate”. Nesiguranța avertiza asupra unor goluri în pregătirea lectorilor.

Chiar dacă se exprima mai mult subteran, adversitatea față de constrângerile cenzurii nu era de ici de colea de vreme ce în presa bihoreană „unii redactori «tratau» cu indiferență sesizările semnalate” […], „fie ele chiar și de ordin politic, ideologic, nesesizându-și propriile greșeli.”

Din când în când relațiile dinlăuntrul colectivului de împuterniciți – altminteri „închiși între ei” – trădau o acumulare de masă critică, răbufnind în cârteli și tresăriri de orgoliu. Lectorul Vasile Nagyari, evocând un supracontrol, aducea în discuție cazul unei pagini „Magazin” din ziarul Crișana, în care „tov. Copil a intervenit, încercând să impună punctul său de vedere, fără o motivare temeinică.”

Exprimându-și regretul pentru „unele intervenții nejustificate”, un alt membru al colectivului – Ioan Lenghel – aprecia că din asemenea situații „a tras învățătură că trebuie să se bazeze pe propriile sale cunoștințe”, fiind însă de părere că „la greșelile comise de dânsul este tributar și tov. Copil, care a fost de acord cu acele intervenții”. În ședințele de colectiv problemele erau dezbătute „în mod principial”, un exemplu concludent fiind – în opinia lui Lenghel – faptul că „au fost discutate și criticate unele greșeli scăpate de către tov. Copil în lecturarea revistei Familia.”

Cu o mizantropie perfidă, instructorul Gheorghe Osman agita „sacul cu șoareci”, afirmând că „la Oradea am impresia că există suspiciuni”, iar responsabilul colectivului, Teodor Copil, „trebuie să vadă această problemă”. O propunere a Emiliei Bölönyi venea întrucâtva să confirme indirect această observație: „Tov. Copil să urmărească respectarea termenelor de rezolvare a lucrărilor pentru ca să nu se ajungă în situația ca un lector să stea 2 luni cu un material de 80 pagini.” Tot ea remarca ușor malițios că „de la intrarea ei în acest colectiv a observat că s-a alcătuit un triumvirat al bărbaților”.

Instructorul Ștefan Stahl voia mai multă energie coagulantă de la șeful colectivului de împuterniciți, urmărind astfel „să nu se facă grupări”. Considerând că „tov. Copil este prea autoritar”, îi cerea și o corecție de orbită, atitudinală: „ar fi bine să folosească cuvinte mai puțin tăioase la adresa unor membri din colectiv”. Vorbe care se lăsau cu frisoane pentru cel în cauză.

Cenzura presei si publicatiilor oradene in anii 1966-1970/1971

Prezentul articol analizeaza aspecte ale Direcției Generală pentru Presă și Tipărituri, fiind cea mai longeviva instanta de control a culturii si a sectorului public al socialismului roman. Subiectul propriu zis este analiza si controlul cotidienelor asa cum se face cunoscut in documentele si inscrisurile arhivate, precum si in diferite interviuri ce scot in evidenta modul in care a fost efectuata cenzura presei.

Articolul de fata doreste o colectare si o interpretare sistematica a interventiilor asupra presei si publicatiilor oradeane in anii (1966-1970/1971).

Alegerea temei de fata “ Cenzura presei si publicatiilor oradene in anii 1966-1970/1971”, se oglindeste din darile de seama si rapoartele D.G.P.T 1966-1970/71 care reprezinta un continut bogat si complex din fondurile Arhivei Judetene Bihor, acestea redand perioada cea mai bine documentata a cenzurii locale oradene. Cele doua cotidiene reprezentau activitatea cea mai importanta a filialei locale D.G.P.T. Urmarirea continuturilor interzise in revista culturala “Familia”, reprezenta o problema mult mai ampla pentru cenzori decat controlul cotidienelor locale, facand unele trimiteri, de-a sublinia cateva aspecte generale ale cenzurii.

Privind dintr-o perspectiva mai larga controlul cotidienelor devine o activitate complexa, nuantata la începutul anilor '60, moment de care publicistica și presa română profitase pentru a se debarasa de slugărniciile prosovietice în care se aflase până atunci, s-a dovedit un fenomen de scurtă durată. Libertatea de expresie și procesul de creație literară și științifică a fost readus sub controlul strict al partidului, la scurt timp după ce funcția de secretar general a fost ocupată de Nicolae Ceaușescu, o modificare sensibilă a atitudinii statului comunist față de libertatea de expresie constatându-se încă din noua Constituție a R.S.R. (1965), în al cărui articol 29 se stipula că „libertatea cuvântului, presei, întrunirilor…nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste și intereselor celor ce muncesc”.

Sarcinile colectivulelor, care-și desfășurau activitatea în cel mai strict secret, era acela de a exercita „controlul de stat asupra conținutului materialelor ce intră în competența D.G.P.T. în provincie (presa și tipăriturile locale-n.n I.Z.), în scopul de a preîntîmpina difuzarea în public a acelor materiale care contravin politicii guvernului R.S.R., care constituie secrete de stat sau care nu pot fi difuzate în mod public din alte considerente”.

Colectivul D.G.P.T. din Oradea era alcătuit din patru persoane: Copil Teodor, șeful colectivului, Bölönyi Emilia, Opriș Andrei și Nagyari Vasile, plecat în 1970 și înlocuit cu Lenghel Ioan. Pentru probleme de organizare a fost trimisă „tovarășa” Nedelcu Constanța, instructor D.G.P.T. București, care a devenit pentru un timp îndrumătorul colectivului din Oradea, iar inițierea în munca ce urmau să o depună s-a făcut pe baza „Instrucțiunilor” Direcției Instructaj-Control (D.I.C.) din cadrul D.G.P.T., intrate în vigoare la 1 mai 1966, prelucrate în colectivul orădean în ședința din 23 ianuarie 1967 .

Pentru probleme organizatorice, colectivul orădean i-a avut în mijlocul său, la începutul anului 1967, pe „tovarășii” Tarnovschi G., director adjunct și Ghircoiaș, director general al D.I.C. Colectivul s-a bucurat, de asemenea, de sprijinul secției de propagandă din cadrul Comitetului regional P.C.R., îndeosebi a „tovarășilor” din conducerea secțiilor de știință, învățământ și cultură, care i-au ajutat pe cenzorii D.G.P.T. din Oradea în rezolvarea celor dintâi probleme din materialele controlate.

Atribuțiile colectivului orădean erau adaptate realităților locale, unde apăreau, exceptând producția editorială locală, revista culturală „Familia” și cotidianele „Crișana” și „Faklya”, ale Comitetului regional P.C.R. și Sfatului popular regional. Pentru eficientizarea muncii, s-a procedat la distribuția sarcinilor. Materialele mai importante din revista „Familia” și producția editorială locală (broșuri editate de Casa creației populare, Consiliul agricol regional, muzee), erau controlate de șeful serviciului, Copil Teodor. Bölönyi Emilia răspundea de restul materialelor din „Familia”, Andrei Opriș de ziarul „Crișana”, iar Nagyari Vasile de „Faklya”. Prin plecarea lui Nagyari Vasile, „Faklya” a fost preluată de Bölönyi Emilia și Opriș Andrei, noului venit, Lenghel Ioan, i-a revenit „Crișana”, Copil Teodor rămânând cu „Familia”.

Pregătirea și orientarea politico-ideologică s-a făcut prin studierea și dezbaterea unor materiale din „Scânteia”, „Lupta de clasă” și „Analele Institutului de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă C.C. al P.C.R.”. Pentru însușirea dispozițiilor de muncă s-a procedat la studierea acestora, cel puțin de două ori pe lună, de către fiecare membru și analiza lor în colectiv. Problemele tehnice privind munca de cenzor erau cuprinse în „Instrucțiunile” D.I.C., pe baza cărora au fost stabilite sarcinile colectivului orădean.

În general, în anii 1966-1967, accentul a fost pus pe ridicarea nivelului de pregătire a membrilor colectivului, o pregătire în funcție de nevoile fiecăruia. În mod deosebit, colectivul de cenzori a căutat să se pună la curent cu domeniul sociologiei, știință care căpătase amploare în urma sarcinilor trasate la Congresul IX P.C.R., cu atât mai mult cu cât revista „Familia” publica materiale diverse din acest sector.

Strădaniile privind pregătirea, precum și ajutorul și îndrumările primite de la D.I.C. și „prețioasele soluții” venite de la Comitetul regional de partid, au dat treptat rezultate. Comparativ cu perioada de început, la sfârșitul anului 1966 colectivul înregistra o creștere a sesizărilor corecte și o scădere proporțională a celor nejustificate. Din cele 44 de sesizări rezultate din controlul publicațiilor locale, în perioada 20 iulie-20 decembrie 1966, 37 erau corecte, iar restul nejustificate (6) și scăpări (1). Din cele 37 de sesizări bune, 23 erau de natură politico-ideologică (11 în „Familia”, 6 în „Crișana” și tot atătea în „Faklya”), iar 14 reprezentau secrete de stat pe linia dispozițiilor de muncă (6 în „Crișana” și 8 în „Faklya”).

Dintre sesizările „mai semnificative” de natură politico-ideologică, menționăm pe cea făcută de cenzorii Copil și Opriș referitoare la anunțul din „Faklya” (nr. 146/23 VII 1966) privind recrutarea de elevi, de către T.A.P.L., pentru Liceul tehnic și hoteluri din Franța. Convinși că asemenea anunț „nu poate face obiectul unei publicități”, cei doi au consultat serviciul de permanență al D.G.P.T., care a dispus ca anunțul să fie scos, nefiind indicat să apară în presă. Pe linia păstrării secretului de stat, Nagyari V. a sesizat, în articolul „Să nu călătorim fără bilet” („Faklya”, nr. 276/23 IX 1966), Decretul 329/1966 restrictiv publicării, care a fost scos după consultarea D.G.P.T. Aceluiași cenzor îi aparține sesizarea făcută, tot în cotidianul „Faklya”, nr. 234/5 X 1966, la articolul „Program festiv cu ocazia zilei de 12 Octombrie”, unde se menționa că generalul Gh. Crăciun este comandantul Garnizoanei din Oradea, mențiune care a fost eliminată. La sesizarea lui Opriș A., din articolul „Cum funcționează laboratorul de uzină”, de C. Ștefăncioiu, apărut în „Faklya” nr. 159/8 VII 1966, după consultarea D.G.P.T. a fost eliminată referirea la faptul că Uzina de alumină produce vanadiu și pentaoxid de vanadiu din nămolul de bauxită. La intervenția aceluiași, din articolul „Trebuie urgentate realizările investițiilor în sectorul de stat din agricultură”, de Gh. Borz, s-a eliminat referirea la lucrările de extinere a silozului de cereale din cartierul orădean Ioșia. Bölönyi Emilia a intervenit pentru eliminarea unei știri din emisiunea stației de radioficare, din 5 VII 1966, în care se amintea că la Centrala electrică de termoficare Oradea a intrat în funcțiune cel de-al doilea grup energetic. În ziarul „Crișana”, nr. 255, din 29 X 1966, Bölönyi Emilia a intervenit pentru a fi eliminată vechea denumire a intreprinderii I.E.H.B. (Bernath Andrei), din oferta de servicii a instituției, o intervenție asemănătoare având și șeful colectivului, Copil Teodor, în ziarul ”Crișana”, nr. 264, din 9 XI 1966, din anunțul cu noile stații de autobuze fiind eliminată vechea denumire a străzii Ilie Pintilie.

Existau însă multe sesizări nejustificate, exagerări și scăpări, făcute din neatenție, slabă pregătire sau exces de zel. Cele mai multe și mai grave aparțineau Emiliei Bölönyi, care, din neștiință, n-a sesizat, lăsând să apară în ”Crișana” nr. 265/10 XI 1966, în oferta Exploatării Miniere Deva, anunțul că „intreprinderea asigură muncitorilor încălzire cu gaz metan”, deși e greu de crezut că asemenea dispoziții ridicau probleme privind cunoașterea lor. „Scăparea” a fost sesizată a doua zi de Copil Teodor și a constitut obiectul unei furtunoase ședințe de colectiv, unde Emilia Bölönyi s-a motivat cu o „interpretare eronată”. Din exces de zel, Opriș Andrei a intervenit în articolul „Așa-zisul schimb doi”, din „Faklya” nr. 158/7 VII 1966, pentru eliminarea afirmației că „distracțiile culturale aparțin numai bărbaților”, nesesizând că autorul se referea la figurat și nu la propriu, deci nu la privarea femeilor de acest drept.

Pentru a reduce numărul scăpărilor, revista „Familia” era lecturată alternativ de doi cenzori, Copil Teodor și Bölönyi Emilia, apoi Copil Teodor și Opriș Andrei, care erau și lectori ai Comitetului regional de partid și membri în Comisia de presă ai secției de propagandă și agitație, deci mai la curent cu diferitele probleme și sarcini. În paralel, revista era cenzurată la D.G.P.T. București și la secția știință, învățământ, cultură din cadrul Comitetului regional P.C.R. Pentru același motiv, împuternicitul care lectura revista era scutit de alte sarcini, șeful de colectiv indicând și celorlalți lecturarea materialelor mai importante, asupra cărora să-și spună părerea cu ocazia prezentării referatului de către cel care răspundea de numărul respectiv. Conform indicațiilor, materialele lecturate trebuiau epurate de idei care „ar putea dăuna politicii partidului și statului, tendințe negativiste, confuzii, exagerări, expresii cu conținut dușmănos, de răzbunare” etc. Pe această linie, din reportajul „Popas la Putna” (nr. 7/1966) a fost eliminată afirmația, considerată exagerată, că România ar fi „una din cele mai avansate țări ale lumii” (lector Bölönyi Emilia). În articolul consacrat scriitorului rus Ivan Bunin, din nr. 11 al revistei, Bölönyi Emilia a sesizat că ar fi greșit să fie prezentată starea lui depresivă și „dorul mistuitor de patrie”, din moment ce numitul a emigrat odată cu instaurarea puterii sovietice și nu s-a mai întors. Sesizări de natură să minimalizeze politica partidului au fost făcute în nr. 8 al revistei, în materialul „Masa rotundă”, având ca temă „Omul în centrul preocupărilor”, unde Gal Ernö afirma că se semnalează o îmbucurătoare înviorare a vieții ideologice, generată de „politica partidului nostru din ultimul timp”. Tot în nr. 8 al revistei, organul de partid a sesizat că poezia „Jertfa”, de I. Covaci, are „o puternică notă de răzbunare”, iar din nr. 10, lectorul Copil a amânat apariția articolului „Contribuții la istoria teatrului românesc din Oradea”, autor Lucian Drimba, pe motiv că nu poate fi vorba de un istoric al teatrului românesc atâta timp cât sunt trecute în revistă numai turnee în limba latină, germană și maghiară, cât contribuția teatrului român la acest istoric este neglijabilă. Ultima strofă a poeziei „Umbră”, de I. Covaci, din nr. 9 al revistei, i s-a părut cenzorului Copil Teodor „profetică în sens negativ”, iar în schița „O voce care și-a pierdut cântărețul”, de D. Solomon, a sesizat că autorul minimaliza, dacă nu chiar nesocotea, creația literară românească, când afirma că aceasta de 16 ani se scaldă în simplitate.

Începând cu anul 1967, activitatea colectivului a fost cuprinsă în planuri de perspectivă, de regulă pe 6 luni, obiectivele propuse fiind urmărite operativ prin planul de muncă lunar, în care sarcinile erau nominalizate pe împuterniciți și cu termene fixe, săptămânal făcându-se o analiză a îndeplinirii lor. Efortul sporit atribuit pregătirii și disciplinei de muncă, a condus la rezultate mai bune, cum aflăm din Darea de seamă pe semestrul I al anului 1967. Orientarea politică a fost asigurată de sarcinile trasate presei și propagandei de partid de către Congresul IX al P.C.R., informarea zilnică pe tărâm politic și ideologic făcându-se prin intermediul presei centrale. Alte preocupări ale colectivului, sub controlul și îndrumarea instructorului Constanța Nedelcu, au vizat pregătirea culturală și profesională. Acumularea de cât mai multe cunoștințe din domenii diferite era impusă de multitudinea și varietatea problemelor care își găseau dezbatere în revista „Familia”, iar însușirea dispozițiilor de muncă, a listelor cu date considerate secrete de stat și militar, care nu trebuiau să apară în presă, putea feri pe cenzori de scăpări, dându-le posibilitatea de a interveni cu promptitudine și competență în materialele cenzurate.

Intervenții și tipuri de intervenții

Conform clasificărilor oficiale, se deosebesc trei mari tipuri de intervenții în șpalturile cotidienelor locale: astfel avem intervențiile politice (politico-ideologice), cele pe linia dispozițiilor, respectiv cele privitoare la încălcarea secretului de stat; într-o clasificare diferită intervențiile pot fi distinse între cele „bune” respectiv cele „nejustificate”, categorie, despre care vom vorbi mai târziu. Însă, după o analiză mai atentă ne dăm seama că fiecare din aceste categorii au o logică aparte. Deși – conform descrierii oficiale – intervențiile „din domeniul politico-ideologic se ocupă cu tratarea în mod denaturat a poziției partidului nostru” (ANR-DJ BH, fond DGPT, dosar 12/1968, p. 11), descrierea și categorizarea lor necesită o analiză mai meticuloasă. Într-un fragment din enumerarea intervențiilor politico-ideologice din cotidienele locale se arată: „Dintre sesizările ținînd de pregătirea politico-ideologică justificate, [se] evidențiau acelea din ziarul Fáklya, nr. 146 din 23 iulie [anul 1967], referitoare la recrutarea de elevi de către TAPL pentru liceul tehnic din hoteluri din Franța […] De menționat la această sesizare că cei doi împuterniciți, considerînd că asemenea anunț nu poate face obiectul unei publicații, au consultat serviciul de permanență al DGPT, care a dispus ca anunțul să fie scos și trimis la București, de unde apoi a primit rezolvarea că asemenea anunțuri, cît și cele similare, să fie sesizate, ele nefiind indicat să apară în presă.” (ANR-DJ BH, fond DGPT, dosar 3/1967, p. 17). Însă, într-un alt număr al aceluiași cotidian, se amână o scrisoare adresată rubricii de sfaturi juridice, în care cititorul se întreabă, „…dacă se consideră vechime în muncă timpul petrecut în URSS, la lucrări de reconstrucție.”, argumentul cenzorilor fiind: „cetățeanul fiind de naționalitate germană, la sesizarea noastră s-a eliminat atît întrebarea, cît și răspunsul.” (ANR-DJ BH, fond DGPT, dosar 16/1968, p. 19-20).

În cazul intervențiilor clasificate de cenzori ca încălcări ale dispozițiilor și ale secretelor de stat, unele, de fapt marea majoritatea acestora, reprezintă eliminarea unor simple informații, date, cifre, grade militare, obiective industriale, astfel de intervenții fiind descrise în Darea de seamă a colectivului orădean din 1968: ca fiind „ cifre absolute în obiectivele industriale, social-culturale […], măsuri luate de stat prin HCM 352/1968 privind reorganizarea administrativ-teritorială a țării. O bună parte din sesizări se referă la activitatea sportivă (fotbal), unde jucătorii sunt scoși din producție pentru antrenament. […]. Din domeniul secretului militar am intervenit pentru eliminarea unor funcții de comandanți de grăniceri.” (ANR-DJ BH, fond DGPT, dosar 12/1968, p. 10)

Însă, există cazuri, când aceste restricții se referă la teme mai importante: din cotidianul Crișana nr. 51 din 1 martie [1968] s-a amânat articolul „Și totuși există o posibilitate“, de Florica Maștei, care se ocupa de funcționarea unei școli speciale. Articolul, în general, era negativist, prezentând o situație mizerabilă, în care își duc viața acești elevi. Sesizarea s-a făcut pe baza dispoziției din pag. 34 pct. 3 din Caietul de dispoziții.” (ANR-DJ BH, fond DGPT, dosar 16/1968, p. 19). Dispoziția, care servește ca argumentare, afirmă: publicarea materialelor despre „Organizarea și funcționarea învățămîntului de cultură generală pentru copii cu deficiențe senzoriale, fizice și intelectuale” se realizează „cu aprobarea conducerii Ministerului Învățămîntului” (ANR, fond CPT, dosar 69/1968, p. 34).

Așa cum reiese din fragmentele prezentate mai sus, clasificarea aplicată de cenzori descrie mai degrabă logica controlului, deoarece diferitele categorii conțin diferite tipuri de sesizări și interdicții. Cu alte cuvinte, ierarhizarea intervențiilor impusă de instituția cenzurii nu reflectă în mod automat gradul în care eliminarea anumitor conținuturi „violează” dreptul de exprimare și gândire liberă: rangurile ofițerilor militar, localizarea echipei de fotbal, a taberei de antrenament reprezintă, cred, o interzicere mai puțin importantă decât altele, precum interzicerea unui material despre școlile ajutătoare sau despre obligarea cetățenilor germani la participarea în „tabere de muncă” din URSS după 1945. Având în vedere importanța diferită a intervențiilor, în cele ce urmează voi renunța la clasificarea acestora de către cenzori, delimitându-le în două mari categorii: a sesizărilor importante (din punctul de vedere a textului, și, în general al „libertății” de exprimare), respectiv cea a intervențiilor mecanice, mai puțin semnificative în acest sens.

In acest context transcriu cateva din interventiile si sesizarile politico-ideologice pe anumite perioade:

perioada 20 decembrie-20 ianuarie 1967:

„ 1. – In revista „ Familia” nr.1/1967, in articolul „ Transilvania factor activ al unitatii nationale” de I. Bratu, in paragraful doi, col. I-a a fost sesizata afirmatia din cadrul acestui paragraf…* Arcul Carpatilor a servit in viata poporului ca leagan la nasterea lui, ferind-ul de amestecul de singe strain…”. La sesizarea noastra redactia a renuntat la partea subliniata.

„ 2. – In acelasi articol, in ultimul paragraf,” trebuia slavita de-a pururi amintirea celor care au luat parte cu lumina mintii, cu credinta sufletului si cu vitejia bratului la biruinta acestei dreptati, biruinta prin care s-a deschis Romaniei calea granitele pina unde rasuna graiul stramosesc si unde trebuie sa ramina asezate pe vecie”. La sesizarea noastra redactia a renuntat la partea subliniata.

„ 3. – La sesizarea noastra si a D.G.P.T. am semnalat Organului regional de partid, poezia „ Nu pot sa aleg” de Gh. Moldovan, deoarece versurile „ sa-mi limpezesc ochii in marea fierbinte. / Nu pot sa iubesc vesnic acelasi ciine”…ar da posibilitatea la o interpretare in mod diferit. Organul regional de partid s-a pronuntat in integime pentru publicarea poeziei intrucit nu ridica probleme.

La indicatia organului regional de partid, redactia a scos in schimb poezia ” Oricum incerci” de Cornel Blaga.

Lector: Bolonyi Emilia.

„4. – In ziarul Crisana nr. 16 din 20 ianuarie 1967, in articolul ” Unirea – maretul act al constiintei nationale” de V. Vetisan, doctorand in filozofie, in paragraful ” Deplina realizare a unirii se va realiza insa in primul sfert al secolului nostru prin alipirea Transilvaniei la patria muma…”, s-a cerut redactiei sa inlocuiasca cuvantul subliniat cu unire.

Lector: Bolonyi Emilia.

Interventii obligatorii pe perioada 20 martie – 20 aprilie 1967

– In revista ” Familia” nr. 4/1967, din pagina intitulata „ Corespondenta” de la nota „ Revista Icoane „ maramuresene” semnata de Nae Antonescu, s-a inlocuit in expresia provinciile alipite cu provinciile unite ( e vorba de cele trei teritorii romanesti).

Lector: Copil Teodor.

– Crisana nr. 77 din 1 aprilie – Faklya nr.77 din 1 aprilie de la rubrica „ Program sportiv, s-a eliminat localizarea echipei de fotbal si „ Minierul” din orasul Dr. Petru Groza prin Minerul Bihor.

Lectori: Copil Teodor – Opris Andrei.

– In ziarul Crisana nr. 92 din 19 IV, in oferta Exploatarii Minierii Deva s-a cerut eliminarea referirii la incalzirea dormitoarelor cu haz metan.

Lector: Nagyari Vasile

– In ziarul Faklya nr. 93 din 20 IV, s-a cerut eliminarea cifrei absolute a 490 kg. Bronz, obtinuta in actiunea de economii de la Infratirea di Oradea, din articolul „Primul numar l-am cistigat” de K.S.

Lector: Nagyari Vasile

II.Observatii

– In ziarul Crisana nr.78 din 2 aprilie, articolul „Traditii teatrale la Beius” de prof. Viorel Faur, trata despre traditiile culturale si viata teatrala ntensa a Beiusului di perioada 1824-1924. In nota redactiei se arata ca in raionul Beius exista azi „ un regres” al miscarii teatrale sesizabil si cifric.

Lector: Bolonyi Emilia

Interventii pe linia dispozitiilor:

10. – In ziarul Faklya nr.18 din 22 I, din stirea sportiva „ Despre pregatirile fotbalistilor nostrii” de Andrasi Gyula, s-a eliminat referirea ca, echipele „Crisul” din Oradea si „Progresul” din Bucuresti cu cite un lot de 18 oameni, plus doi antrenori, isi fac pregatirile in cantonament la Baile 1 Mai din Oradea.

Lector: Nagyari Vasile

11. – In acelasi numar al ziarului Faklya la rubrica „ Faptul divers” s-a cerut eliminarea partii care se referea la masina tip IMS

Lector: Nagyari Vasile

12. – In ziarul Faklya nr.24 din 29 I, din articolul „ Alo acolo cine vorbeste”, de Dauer Andrei, s-a cerut eliminarea partii in care se aminteste veniturile suplimentare de care beneficiaza fotbalistii de la Crisul.

Lector: Opris A.

„ Sesizari la adresa redactiilor:

14. – In ziarul Faklya nr. 20 din 25 I, in stirea „ Agerpres” despre inceperea in curind a producerii in serie a motoarelor electrice de 6850 c.p. la Craiova, s-a sesizat redactiei greseala ca nu poate fi vorba de productia motoarelor electrice de 1850 c.p. cum era initial in spalt. Redactia a corectat la 6850 c.p. cum aparea stirea in ziarul Crisana.

Lector: Opris A.

15. – In ziarul Faklya nr.28 din 31 I in articolul „ Tarani pensinari” ( nesemnat) printre altele se spunea: „ Atit batrinul cit si sotia sa Pirosca au primit pensia de stat pe lua ianuarie”.

La sesizarea noastra redactia a eliminat partea subliniata.

Lector: Nagyari V.

In celelalte sectoare de activitate nu am efectuat sesizari.”

NOTA DE SESIZARI

„ Pe perioada 21 febr.- 20 martie 1967

4. In ziarul Crisana nr. 51 din 2 martie in art. „ Primirea in partid – act de inalta raspundere” de L. Martin in paragraful 2 printre altele se afirma:…” se uita ca izvorul fortei organizatiei de baza rezida in primul rind in calitatile membrilor si exigenta face loc muncii in asalt, pripelii si superficialitatii”…Cele subliniate au fost eliminate la sesizarea noastra.

10. In ziarul Faklya nr.50 din 1 martie in art.„ Aceasta vedem la clubul „ Crisul” de K. Francisc criticindu-se unele plecari din echipa „ Crisul” si venirea altor jucatori din alte regiuni acestia nu sint legati nici de oras nici de interesul material.

Cele subliniate au fost eliminate la sesizarea noastra.

Lector: Nagyari Vasile „

11. In ziarul Faklya nr. 56 din 8 martie in art. „Felicitari de ziua femeii” printre altele se spunea „ Femeia cu grad ridicat in societatea socialista si cu prestigiu isi indeplinieste menirea”…” au trecut doua decenii de cind o schimbare radicala a avintat femeia din starea inapoita milenara”…pentru ca in alt pasaj, autorul sa continue „…Dincolo de lozina frumoasa a ocrotirii familiei colectivele de munca ar putea sa ajute mamele ramase singure, luptind cu griji familiare”…

Considerind ca, cele doua pasaje contravin la sesizarea noastra redactia a modificat astfel: „ Ocrotirea familiei cere ca, colectivele de munca sa ajute si practic mamele ramase singure care lupta cu griji familiare”.

Lector: Opris Andrei

NOTA DE SESIZARI

Pe perioada 20 aprilie – 20 mai 1967

Interventii obligatorii

1. – Familia nr.5/1967, dupa finalul articolului „ Unele aspecte ale democratiei socialiste in tara noastra” de Ovidiu Tinca, se dau note bibliografice printre care si articolul tov. Nicolae Ceausescu aparut in ziarul Scinteia din 7 mai a.c. care nu era reprodus exact fiind citat „ Rolul conducator al partidului in etapa constructiei socialismului” s-a cerut redactiei sa reproduca exact titlul acestui articol.

2. – Din stirea „ Prima sesiune stiintifica in probleme de alumina” s-a cerut redactiei sa elimine referirea la lucrarile ce s-au intreprins la aceasta uzina pentru separarea galiului din solutiile de aluminat.

Lector: Bölöny Emilia

3. – Din ziarul Crisana nr.107 din 7 mai, din stirea „ Adunare inchinata zilei de 9 Mai” s-a eliminat referirea ca echipa culturala a unitatii militare din Simleul Silvaniei a prezentat un program cultural.

Lector: Bölöny Emilia

4. – Faklya nr. 107 din 7 mai, avea o stire intitulata „ Adunare festiva inchinata zilei de 9 Mai” din care s-a cerut sa se elimine functia de comandant al unitatii militare din Simleul Silvaniei in persoana colonelului Viman Pompei precum si referirea ca ansamblul armatei din localitate a prezentat un spectacol cultural.

Lector: Opris Andrei

Din toate aceste exemple putem sa observam cum subterana cenzurii comunica până la suprafața revistelor prin articole ideologice, cele pe care nu le citea nimeni, dar pe care responsabilii de număr trebuiau să le includă, după cum subterana cenzurii emana în întreaga atmosferă de redacție izuri de teamă, aliniere, obediență. Documentele existente în Arhivele României, la fondul Comitetului de Presă și Tipărituri dezvăluie un control atent, lecturi succesive ale materialelor care urmau să apară în reviste, anulări, interziceri, amânări ale unor texte nepliate peste ideologia vremii. Bunul de tipar se obținea cu greutate, cu strategii de negociere, cu multiple semnături. Comitetul pentru Presă și Tipărituri a fost creat după model sovietic și avea drept menire supravegherea a tot ce ieșea de sub tipar. Acest Comitet avea mai multe departamente, printre care și Direcția Literatură, denumire ce presupunea din start trasarea unei linii de urmat. Cataloagele și dosarele păstrate la Arhivele Naționale ale României înmagazinează un puzzle de documente care refac cu acuratețe, limpezime și fără echivocuri justificative istoria culturală comunistă a României, în ceea ce a însemnat imixtiune, control ideologic și cenzură. Cenzura, prin angajații ei numiți eufemistic lectori, avea rolul de a citi tot, de a semnala abateri, de a tăia, de a modifica, de a amâna, de a opri de la publicare orice text considerat nealiniat la politica partidului, deranjant, defăimător, periculos. Notele rămase și arhivate vorbesc despre cea mai cenzurată perioadă din istoria culturală a României.

Una dintre cele mai cenzurate reviste, Familia, a găzduit în paginile sale „cu precădere literatură realistă și clasicizantă, în forme moderne”, fără a renunța la publicarea altor formule de creație si fără a se încadra vreunui grup literar format din interese limitate.

Astfel in nr.6/1967 al revistei Familia, art. „Lumini si umbre in turismul romanesc” de Al.Ghilia Al. Andritoiu si Valentin Desliu, a fost cenzurat doar pentru ca „ autorii nu consemneaza in acelasi timp realizarile existente”. Nu în puține situații scoaterea din pagină a unor texte nu era argumentată în niciun fel, ceea ce atrăgea observații din partea șefului colectivului de cenzori (Teodor Copil), care superviza referatele fiecărui număr de revistă, precum și criticile reprezentanților D.G.P.T.:

„ Conform dispozitiilor aceste referiri au fost eliminate” era formula cu care lectorii tăiau in totalitate paragrafe intregi, ca de exemplu acest paragraf din revista Familia nr.8/1967, in reportajul „Crisana – o noua marcă de petrol romanesc” de V. Lasleanu, se faceau următoarele referiri:

La metoda „ combustiei interne” metoda experimentata la 13 sonde, de o rara ingeniozitate.

La aria de extindere a titeiului in regiunea Crisana dindu-se urmatoarele localitati: Oradea, Bors si Rosiori.

La rezervele de titei ale regiunii ( 1,8 milioane tone si rezervele estimate la peste 30 milioane t.)

Revista „Faklya”, Nr. 122/1967 intră în atenția cenzorilor din următoarele considerente: in art. Ecouri – Opinii” semnat de H.E., avind ca tema, casnicia, se scria in articol si parerea lui Kovacs L., muncitor constructor, care printre altele, spunea: „ Ar fi bine ca U.T.C.-ul in cadrul intrunirilor sa arate daca e bine ca la nunta, la cererea parintilor, sa fie invitat si preotul”…si mai departe spunea: „ Mie-mi povesteste tata ca, a parasit-o pe mama pentru ca lucra la fabrica. Si eu am aceeasi parere ca femeia sa nu lucreze, sa stea acasa”…

Considerind ca, astfel de opinii nu sint indicate sa apara, redactia a eliminat partea citata mai sus.

Lector: Opris Andrei

Toate acestea erau percepute de cenzor ca fiind mai agresive și total inadecvate în raport cu „complicitatea” dintre orientările necomuniste, potrivit cărora propaganda ar duce la atentat împotriva libertăților individului, că ar fi o întreprindere care violează psihologia mulțimilor, că ar genera consum standardizat de idei și uniformizare atitudinală, activiștii reiterează doar ideea necesității creării climatului psiho-social corespunzător pentru participarea maselor la materializarea idealurilor politico-ideologice stabilite de partid.

Experiența câștigată de colectiv în anul precedent, a contribuit la o mai corectă orientare a activității. Luând ca exemplu un singur sector, controlul ziarelor „Crișana” și „Faklya” și al revistei „Familia”, nu au existat sesizări nejustificate în primul semestru al anului 1967. În intervalul de timp menționat, au fost efectuate 21 de sesizări politico-ideologice, 15 pe linia dispozițiilor de muncă și păstrării secretului de stat și 21 de observații adresate redacțiilor celor trei publicații. Dintre sesizările considerate generatoare de confuzii în legătură cu politica partidului și statului, putând duce la interpretări nefavorabile, chiar greșite, menționăm pe cele din articolul „Transilvania, factor activ al unității naționale” de I. Bratu, („Familia”, nr. 1/1967), unde lectorul numărului, Bölönyi Emilia sesiza, ca fiind neconforme cu indicațiile, concluziile autorului, care vorbea de „…biruința prin care s-a deschis României calea să-și întindă granițele până unde răsună graiul strămoșesc și unde trebuie să rămână așezate pe veci”, iar „arcul Carpaților a servit în viața poporului ca leagăn la nașterea lui, ferindu-l de amestecul de sânge străin”. În nr. 2 al revistei, cenzorul Copil Teodor sesiza ca dăunător relațiilor cu statele vecine articolul profesorului universitar Gh. Giuglea, intitulat „Bihorul în lumina toponimiei”, deoarece autorul demonstra originea românească a localităților din Bihor pe baza unei hărți tipărită la Budapesta în 1902, și atrăgea atenția că „aceasta nu emană de la români, nici de pe teritoriul statului românesc, ci vine de-a dreptul de la Budapesta”. Nu s-au înregistrat greșeli de natura scăpării unor materiale sau date, ori intervenții nejustificate nici în cele două ziare, „Crișana” și „Faklya”. Cum reiese din Informare asupra constatărilor și sesizărilor din perioada 1 aprilie-1 octombrie 1967, sesizările obligatorii, politico-ideologice și pe linia dispozițiilor de muncă, precum și observațiile la adresa redacțiilor, concretizate în notele de sesizări lunare, au fost confirmate în întregime de către D.G.P.T. Din cele 29 de sesizări și observații efectuate în perioada menționată, cele mai multe (25) au fost făcute în materiale din ziarul „Faklya”: 5 de ordin politico-ideologic, 5 conținând secrete de stat și militar, 9 pe linia dispozițiilor de muncă și 6 observații la adresa redacției. Concluzia colectivului de cenzori era că redacția „Faklya” nu acordă întotdeauna atenția cuvenită materialelor ce urmau a fi publicate, acestea nefiind supuse unui discernământ riguros. Abordând unele aspecte negative din viața cotidiană, redacția se mulțumea cu simple constatări, fără a lua atitudine fermă împotriva acestora. Intervențiile obligatorii, sesizările și observațiile la cele două redacții lasă să se întrevadă ochiul din ce mai format al cenzorilor, acribia cu care aceștia forfecau materialele care urmau să apară în cele două cotidiane. Au fost eliminate, pe linia dispozițiilor de muncă, referirile la: încălzirea cu gaz metan, mașina de tip I.M.S., unități sau garnizoane militare și comandanții acestora, munca de noapte a femeilor, cercetările geologice pentru argilă refractară din Munții Pădurea Craiului sau localizarea echipei de fotbal „Minerul” din orașul Dr. Petru Groza. Dintre observațiile adresate redacțiilor reținem pe cea din nr. 78/2 IV 1967 al ziarului „Crișana”, în legătură cu articolul „Tradiții teatrale la Beiuș”, de prof. V. Faur, referitor la tradițiile culturale și viața teatrală intensă a Beiușului în anii 1824-1924. Nota redacției, în care se arăta că în raionul Beiuș se constată un regres al mișcării teatrale, sesizabil și în cifre, încheiată cu întrebarea dacă „astfel se cultivă tradițiile culturale ale Beiușului”, a fost eliminată la sesizarea cenzorilor D.G.P.T.. Din nr. 138/8 VI 1967 al cotidianului „Faklya”, a fost eliminată, ca neoportună, frizând de fapt ridicolul, precizarea referitoare la „bunăstarea” unei familii oarecare, compusă din patru persoane, atât de înstărită încât toți patru aveau biciclete și puteau să-și permită să se odihnească în fiecare duminică la ștrand.

Pe lângă satisfacția că sesizările și observațiile se dovediseră întemeiate, în Informația trimisă Centrului, șeful colectivului de cenzori ținea să precizeze că acestea au fost rezolvate în mod principial cu cele două redacții, prin intermediul Comitetului regional P.C.R., care, așa cum aflăm, era informat periodic asupra problemelor dezbătute de cele două ziare, în mod special când erau întâlnite materiale care denaturau anumite fapte sau exagerau diverse aspecte negative din viața cotidiană. Informările erau făcute atât prin intermediul celor doi membri ai comisiei de presă de pe lângă secția de propagandă și agitație, Copil Teodor și Opriș Andrei, cât și în ședințe de analiză a activității celor două redacții de către organul de partid.

Ca organe ale presei de partid, cele două cotidiane dezbăteau în paginile lor probleme pe care le ridica condstrucția socialistă, un loc aparte ocupându-l dezbaterea sarcinilor izvorâte din documentele C.C. al P.C.R, în primul rând din hotărârile Congresului XI al P.C.R.. Domeniul de care se ocupau cu precădere cele două ziare era cel economic, cu atât mai mult cu cât în zonă exista un număr însemnat de intreprinderi de interes republican: „Sinteza”, „Înfrățirea”, fabricile de încălțăminte „Crișul” și „Solidaritatea” din Oradea, „Refractara” din Aleșd, U.M.M. Petru Groza. În paginile celor două ziare apăreau articole ale unor „tovarăși” cu munci de răspundere și materiale aparținând redacțiilor, ce abordau aspecte legate de „progresul” economic și social, organizarea „științifică” a producției, ridicarea productivității muncii, creșterea nivelului de trai. Sectorul agricol ocupa un loc important în coloanele ziarelor, cu o pondere mai mare în campaniile agricole, când redacțiile publicau articole mobilizatoare, dezbăteau realizările dar și neajunsurile în producția de cereale, carne, lapte, construcții zootehnice, etc. Cele din urmă, nu doar din sectorul agricol, ci și din cel comercial sau socio-cultural, nu trebuiau să depășească însă stadiul de „critică constructivă”, iar cei care vegheau la aceasta erau atât redacțiile, cât și cenzorii.

În ce privește revista „Familia”, sesizările consemnate în semestrul II/1967 au fost de factură diversă. Unele erau „interpretări greșite” ale unor fenomene sociale, altele minimalizări ale unor realizări din diverse domenii; o parte din ele conțineau, în opinia cenzorilor, avertismente la adreasa statului, în timp ce altele încercau în mod subtil să ia atitudine față de îndrumarea principială dată de partid în legătură cu activitatea de creație literară. Așa de exemplu, în nr. 8 al revistei, N. Balotă afirma: „Există foarte explicabile rezerve față de o critică directoare. Uzul normelor poate să treacă ușor în abuzul normelor. Și, apoi, există un legitim scepticism cu privire la eficacitatea îndrumărilor venite din afară”. Pasajul, evident, n-a apărut, dar datorită muncii cenzorilor putem acum să-l cunoaștem, pentru a vedea că existau încă oameni care nu se temeau să spună ce gândesc.

Netemeinicia unor motivări asupra sesizărilor, ca și faptul că nu peste mult timp revista avea să fie lecturată numai pe plan local, a ridicat din nou problema unei mai temeinice pregătiri, pe baza unei informări asupra sumarului revistei, înainte de lecturarea fiecărui număr. Asemenea măsuri erau necesare, cu atât mai mult cu cât ultimul număr pe 1967 a creat mari greutăți colectivului, cauzate în principal de Bölönyi Emilia, care nu și-a putut asuma pe deplin răspunderea pentru „rezolvarea” acestuia. Superficialitatea și graba „tovarășei” a dus la rebutarea a 6 000 de exemplare, deoarece a dat viza „T” pe cele 4 pagini în care era cuprinsă „Cronica sociologică” a lui Traian Herșeni, fără să fi operat toate sesizările asupra cărora se căzuse de acord, inclusiv cu organul de partid.

Revista „Familia” continua, așadar, să pună colectivul de cenzori D.G.P.T. în fața unor probleme dificile, prin materialele publicate, a căror rezolvare necesita pregătire și responsabilitate, iar cenzorii nu dovedeau încă nici una nici alta.

Ultimul numar al revistei Familia ( nr.12/1967) pe anul 1967 isi propunea sa publice un material (Planificare si invatamant) de Traian Berceni, axat pe recentele documente de partid, in care autorul venea cu aprecieri personale si masuri urgente care trebuiau luate pentru formarea de psihologi, pedagogi si sociologi. Printre altele autorul spunea: „Acestea au fost concepute multa vreme ca stiinte apologetice, justificative, revendicative si propagandistice, ca stiinte ideologice cu resorturi suprastructurale ca si cum n-ar avea nici o insemnatate pentru dezvoltarea bazei economice si promovarea societatii…”,…” Cu toate acestea nu s-a dat inca acestor stiinte orientarea realista stricta necesara pentru a fi puse in situatia de a rezolva optim numeroasele probleme social-umane implicate in edificarea si desavirsirea socialismului si comunismului.” Vorbind de absolventii invatamantului superior, ramane la concluzia ca acestia vin cu „o frumoasa cultura generala”dar sint incapabili sa exercite o munca precisa cu aplicatii directe si imediate ” in productie sau oricare alt sector de activitate sociala”. M-am oprit la aceste intervetii tocmai pentru ca aceasta problema semnalata in 1967 este de actualitate si in prezent, deoarece dezvoltarea managementului educational este si acum o stiinta si arta de a pregati resursele umane, de a forma personalitati potrivit unor finalitati solicitate de societate si acceptate de individ. Managementul educational reprezinta acum o metodologie de abordare globala, optima, strategica a activitatii de educatie, ansamblul de principii si functii, de norme si metode de conducere care asigura realizarea obiectivelor sistemului educativ (in ansamblu sau la nivelul elementelor componente). Totodata el trebuie sa aiba obiective clare si ierarhizate, principii de eficienta si calitate, functii specifice, elemente strategice, sa fie egal cu afirmarea creativitatii in solutionarea situatiilor, abordare interdisciplinara si sistematica, cercetari fundamentale. In zilele de azi se diferentiaza de managementul general prin raportare specifica la finalitatile educatiei, la continut, la resursele umane antrenate, la activitatile centrate pe informare, comunicare si participare prin strategii educationale specifice la comportamentele actorilor implicati (bazate pe motivatie, responsabilitate, cooperare, logica, afectivitate). Managementul educational trebuie sa implice stapanirea teoriei, metodologiei, a principiilor, o anumita mentalitate, o maniera proprie, o arta de dirijare, antrenare a resurselor. Tocmai acestea lipseau si atunci in formarea oamenilor din invatamant dupa cum spunea si autorul articolului, cu privire la rezultatele cercetariilor stiintifice, aratand ca oricat de temeinic ar fi acestea din punct de vedere teoretic, nu devin eficiente prin aplicare, iar aplicarea stiintei cere si ea cunostinte, problema in care autorul constata ca lucrurile stau si mai rau. Autorul consemneaza ca nu avem profesionisti specializati in probleme psihologice, sociologice si pedagogice, si ca „ ce este mai grav, nu-i vom avea nici in urmatorii ani..”.Ca si incheiere, la sesizarea facuta de lectorul Bölöny Emilia, totul s-a terminat cu „ renuntarea la aceste pasaje,…care nu corespund realitatii”.

În cursul anului 1968, colectivul de cenzori orădeni s-a preocupat de remedierea unora din lipsurile constatate. Conștient că ridicarea nivelului de pregătire ideologică, profesională și culturală a întregului colectiv și a fiecărui membru în parte erau singurele în măsură să conducă la intervenția cu promptitudine și competență pentru asigurarea în materialele publicate a purității ideologice și politice a partidului, păstrării secretului de stat, responsabilul colectivului a recomandat și urmărit studierea documentelor de bază apărute (Conferința Națională a P.C.R., plenarele C.C. al P.C.R., hotărârile aduse cu aceste ocazii, normativele emanate de organele de stat, în primul rând ale M.A.N.).

Foarte important continua să fie sprijinul primit de colectiv din partea organului județean de partid, pentru rezolvarea unor sesizări de ordin politico-ideologic din ziarele „Crișana” și „Faklya”, ori a celor mai dificile din revista „Familia”.

Volumul de muncă a crescut din punct de vedere cantitativ, prin apariția unor publicații ale Institutului pedagogic din localitate, reviste studențești și școlare. Ca urmare, în cursul anului 1968, au fost efectuate 145 de sesizări în presa și producția editorială locală. În cotidianele „Crișana” și „Faklya” au fost efectuate 71 de sesizări, 21 de natură politico-ideologică și 50 pe linia dispozițiilor de muncă. În revista „Familia” au fost efectuate 46 de sesizări, repartizate în următoarele categorii: sesizări politico-ideologice (31), sesizări prin care se denatura sau denigra trecutul și prezentul istoriei patriei și literaturii (4), sesizări privind poezia din care se degajă un sentiment perimat, de singurătate, neîncredere (8) și sesizări pe linia dispozițiilor de muncă (3). Restul de sesizări au fost efectuate la producția editorială locală, 27, din care 11 de natură politico-ideologică, iar 16 pe linia dispozițiilor de muncă.

După consultarea documentelor am categorizat intervențiile din 1968 (anul, din care s-au păstrat cele mai multe documente) în cinci mari categorii: cele legate de istoria comunismului, cele sociale, cele istorice cele cu valență minoritară (maghiară), cele legate de reprezentarea teritorială a țării (granițe, conform categoriilor din tabel). Prima categorie conține toate intervențiile legate de prezentarea „greșită” a istoriei sau prezentului comunismului, a instaurării regimului, rolul partidului, etc. În Fáklya nr. 73, în știrea Agerpress (Lupte de violențe în jurul Saigonului) apare:

„De o săptămînă mai multe divizii americane și saigoniene încearcă eliberarea (felsza-badítani) împrejurimilor capitalei. S-a corectat că încearcă să ocupe împrejurimile capitalei. Notă: s-a informat serviciul de permanență.” (ANR-DJ BH, fond DGPT, dosar 16/1968, p. 12)

Un alt exemplu, mult mai convingător, este găsit într-un interviu cu poetul Mihai Beniuc din cotidi-anul maghiar: „Libertatea noastră trebuie s-o înfăptuim. Eliminat, argument: libertatea noastră a fost deja înfăptuită de 30 de ani.” (ANR-DJ BH, fond DGPT, dosar 30/1970, p. 62)

Categoria intervențiilor sociale se referă la interdicțiile anumitor teme cu caracter social: evenimen-te sociale, fenomene sociale, etc. De exemplu, din cotidianul maghiar s-a eliminat o referire la un proces juridic, în care s-a menționat cazul unui cetățean condamnat pentru perversiuni sexuale: „În ziarul Fáklya din 31 iulie, a.c. la rubrica Omul și societatea, urma să apară articolul „Dincolo de proces“, de Implon Irén, care se ocupa cu procesul (închis) al unor cetățeni pentru perversiune sexuală. Autoarea făcea o analiză a educației tineretului, pentru a preveni oamenii să ajungă în situații asemănătoare. „ În urma consultării tovarășilor Copil Tedor și Fodor Alexandru, secretar al Comitetu-lui Județean de Partid, s-a decis eliminarea articolului.” (ANR-DJ BH, fond DGPT, dosar 30/1970, p. 57)

Un alt exemplu de acest gen este eliminarea unei întrebări din ziarul Crișana, rubrica Dialog cu citito-rul, referitoare la munca de noapte a tinerilor și a femeilor (ANR-DJ BH, fond DGPT, dosar 16/1968, p. 38), tema fiind interzisă de dispozițiile de muncă.

Prin intervențiile istorice se înțeleg eliminările anumitor informații și teme, care evocă o reprezentare a trecutului diferită de cea oficială, fără ca aceste reprezentări să invoce relațiile româno-maghiare sau aspectele istoriei naționale românești: „Articolul lui Robotos trata problema morală a experimentelor pe oamenii vii, studiul făcînd trimitere la cartea medicului orădean Nyiszli, care condamnă experien-țele inumane efectuate de Mengele pe oameni vii.” (ANR-DJ BH, fond DGPT, dosar 16/1968,

Domeniul cel mai vast și mai dificil, prin problematica pe care o aborda și greutățile pe care le ridica colectivului de redacție, rămâne revista „Familia”. Dificultăți surveneau îndeosebi în cazul sesizărilor făcute la materialele aparținând colaboratorilor revistei, în care redacția opera cu mare greutate, datorită, în primul rând, redactorului șef, plecat, strategic, aproape tot timpul din localitate. Revista apărea cu întârziere, șpalturile fiind trimise pentru control în 3-4 serii, deși conform graficului (existent între redacție și tipografie) acestea trebuiau date în două serii.

Controlul revistei scoate la iveală „ușurința”, din punct de vedere al colectivului de cenzori, cu care redacția privea tratarea unor probleme care vizau în mod direct sau indirect politica P.C.R. față de creația literară, existând mereu cazuri de „exagerări”, „denaturări”, denigrări” etc., care puneau la grea încercare competența și vigilența cenzorilor. Asemenea „greșeli”, depistate de cenzori, puteau fi întâlnite în articolul intitulat „August, problemă de conștiință” (nr. 8) semnat de Alexandru Andrițoiu, care, după ce în prima parte consemna în mod elogios realizările obținute în cursul celor 24 de ani de comunism, trece în mod brusc la lipsurile care se manifestau în toate domeniile de activitate, atacând scara valorică și nomenclatura comunistă. Cităm: „Știm că în acest aproape un sfert de veac de lupte și vise, de victorii și carențe – ne trezim într-un prezent dar undeva și îndatorați – cu perspective în care avem atît de mult de făcut…”; „Odată de pildă cu noua așezare administrativă s-a văzut limpede că, unele zone ale patriei au o reală abundență de bastimente industriale, pe cînd altele sînt lipsite de orice aport industrial”; „Agricultura nostră evoluată oferă un procentaj de cooperative agricole încă anemice, încă văduvite de tehnica modernă. Șeptelul de vite este încă insuficient, viticultura nu triumfă încă pretutindeni”; „Și în știință sînt unele semne de rutină sau de egocentrism. Pe la unele institute, pseudovalori încurcă lucrurile…Așa și în arte. În toate artele… O scară a valorilor veche și depășită, artificială la care contribuiau și titluri date cu anasîna, au umflat pînă la dimensiunile unui zepelin personalități fragile de staniol și foițe de țigare, prezente în fruntea sau coada redacțiilor, la direcțiunea teatrelor, filarmonicelor, cinematografiei – la catedrele universitare și te miri unde – omniprezenți ca divinitățile, stăpîni pe două, trei, patru posturi. Editurile au dat drumul unor cărți moarte încă în fașă”. Darea de seamă asupra activității colectivului pe anul 1968 menționa, la capitolul „realizări”, o serie de materiale și pagini considerate inoportune a fi publicate, întrucât afectau bunele raporturi cu alte state și principiul internaționalismului proletar. Între acestea era menționată pagina „1 Decembrie 1918” din nr. 9, care cuprindea 35 de citate ale unor guverne și conducători politici și de stat străini (din perioada 1938-1958) în care aceștia își manifestau sprijinul și simpatia lor pentru unirea Transilvaniei cu România. La fel, cronica sociologică „Specific și universal”, semnată de Traian Herșeni, deoarece autorul spunea: „Cînd protestăm împotriva agresiunii americane în Vietnam, nu o facem nici ca vietnamezi pentru că, nu sîntem vietnamezi, nici ca români, maghiari, bulgari, sîrbi etc. pentru că, nici una din aceste naționalități ca stare nu are nimic comun cu poporul vietnamez, fiecare avînd specificul lui național”.

Lirica a reprezentat pentru Familia o coloană de rezistență, atât sub aspectul creațiilor proprii, cât și al traducerilor, grație unor nume de referință care au onorat cu semnătura lor paginile revistei. Din cele 12 numere ale Familiei, apărute în 1967, referatele întocmite de cenzori dezvăluie că au fost eliminate 20 de poezii semnate de Ștefan Augustin Doinaș, Nichita Stănescu, Gheorghe Grigurcu, Mihu Dragomir, Sorin Mărculescu, Ion Iuga, Violeta Zamfirescu, Teofil Bălaj ș.a. Sancționarea acestor creații, care, chipurile, ieșeau din grila ideologică admisă, cumula în majoritatea cazurilor semnalările cenzorilor locali, sesizările lectorilor din DGPT, respectiv dispozițiile activiștilor din Sectorul Presă al Secției de Propagandă a Comitetului Regional Crișana al PCR, cărora le aparținea decizia finală asupra sumarului revistei.

Falia diacronică apărută în opoziție directă cu criteriile dogmatice ale realismului socialist și cu sterilitatea producțiilor proletcultiste, ruptură identificabilă în schimbarea radicală a paradigmei poetice mai ales după 1965, dădea serioase frisoane cenzorilor în receptarea creației, precaritatea pregătirii lor devenind evidentă. Pe acest fond al lacunelor în lectura critică a textului poetic, nu e de mirare că motivarea extirpării poeziilor era de cele mai multe ori extrem de sumară și irelevantă, formulele clișeizate (creație confuză, decadentă ș.a.) căutând să acopere ignoranța în materie a cenzorilor. Nu în puține situații scoaterea din pagină a unor texte nu era argumentată în niciun fel, ceea ce atrăgea observații din partea șefului colectivului de cenzori (Teodor Copil), care superviza referatele fiecărui număr de revistă, precum și criticile reprezentanților D.G.P.T. De pildă, în referatul numărului 8/1967 al Familiei, cenzorul Andrei Opriș se rezuma să consemneze telegrafic, în stil de proces verbal, faptul că „au mai fost eliminate poeziile Cârtița de gradul al doilea și Naufragiul de Șt. A. Doinaș, Lupii și Elegie de Gheorghe Grigurcu.” Doar plasarea acestei lapidare mențiuni din secțiunea „Intervenții obligatorii” a referatului sub intertitlul „După discuția ce a avut loc la regiunea de partid” lasă să se înțeleagă că prin conținutul și mesajul lor poeziile în cauză deranjau ideologic. Semn că predominant cenzura era una politică.

O lume investită de poeți cu alte sensuri decât cele reale apărea insidioasă pentru cenzură. Simbolistica la care, bunăoară, a apelat Ștefan Augustin Doinaș încă din titlul poeziei Cârtița de gradul al doilea, neliniștea epidermică, vecină cu spaima senzorială („O simt: oricâte straturi s-ar depune / de aer, de țărână, de cărbune, / o simt sub talpa mea. Știu c-a venit / de dincolo, din celălalt zenit, / săpându-și drum încet, cu de-amănuntul, / prin globul negru și cleios ca untul”), obscuritatea unei lumi subpământene strivitoare, care-ți induce sentimentul nesiguranței și-ți dă frisonul captivității („ – E cârtița, îmi spun. Este sobolul / sârguincios care sporește golul. / De-ar fi așa!… Dar cârtița-n pământ / la rândul ei respiră-un fel de vânt. / Aude-o galerie cum absoarbe / exact sub burta ei materii oarbe / și simte subțiindu-se secret / plafonul sur al gangului secret”), ei, bine, toate acestea erau percepute de cenzor ca fiind mai agresive și total inadecvate în raport cu „complicitatea” dintre eul poetic și adâncurile prin care hălăduiește cârtița („Cînd stau, cînd umblu, simt cum mișcă jos. / Mișcarea ei răspunde într-un os / al fluierului meu: așez piciorul / în fiecare clipă pe fiorul / iscat de-ntunecosul ei tunel. / Adorm deasupra, dar respir prin el.”) „Osmoza” în care poetul își trăiește drama existențială era mult prea încifrată pentru cenzori, mai deloc inițiați cu lectura adecvată a unui asemenea registru poetic.

Măsurile dispuse mergeau de la cele radicale – eliminarea creației selectate pentru publicare – până la schimbarea unor cuvinte și expresii neconforme cu fondul lingvistic agreat, mai ales dacă ele vizau zone tabuizate (religie, morala decadentă, aspecte gri din viața socială ș.a.), ceea ce altera expresivitatea și mesajul creației. Pentru a putea să vadă lumina tiparului, în poezia Icoana de Ion Iuga, dedicată eroilor de la Mărășești, aluziile religioase trebuiau să dispară. Ca atare, în versurile „Din cer vin răstigniți eroii/ Iisuși care ne poartă-n sânge”, cuvântul „Iisuși” a fost substituit cu „copii”, văduvind substanța metaforică, sensul acesteia.

Constrângerile tematice erau vădite, în pofida unei relaxări a ingerințelor factorilor politici. Poezia Metafizica mistică, de Mihu Dragomir, planificată să apară în nr. 10/1967, al revistei, avea să fie eliminată pentru „conținutul ei confuz” și pentru că „poetul evocă pustietatea și răceala mediului înconjurător în care trăim”. Iată versurile aduse drept argument pentru empirica și superficiala motivare a excluderii poeziei din revistă: „Pe ce pământ trăim? / Să recapitulăm: / Înghețăm în câmpii otrăvite, / Cu soarele stingându-se lent, / Ca răsuflarea obositelor vite. / Întindem mâna: / Totul e gol, / Ca într-o mlaștină ne înfundăm, în prezent.” Conținutul „confuz” avea să fie ghilotina și pentru poezia Acum, de Nichita Stănescu: „Acum, în prezent, suntem puri/ ieri, alaltăieri, răsalaltăieri/ aveam ochi poftitori, aveam guri/ și burți de ieniceri”. Faptul că poezia se corporaliza în formule noi față de canoanele proletcultismului și ale realismului socialist era cât se poate de manifest. O altă amorsare a realului și o altă situare a subiectului în discursul poetic reprezentau arii nepătrunse în substanța lor de către cenzori. Precauția lor era ca orice simbolistică percutantă, aluziv negativă la adresa puterii, să fie anihilată. Din grupajul de poezii semnate de Gheorghe Grigurcu în nr. 8/1967 al Familiei, redacția se vedea obligată să renunțe la poezia Ulciorul românesc pentru versurile „Se satură ulciorul cu ce-i promitem / Și nu mai cere apă / de la o vreme”, semnalate de cenzorul Andrei Opriș. „Confuză din punctul de vedere al simbolului” era catalogată – de către același lector, în evaluarea numărului din septembrie al revistei – și poezia Corbii, de Ion Iuga, care „poate fi interpretabilă”, invocând drept probă următorul pasaj: „Ziua își trăiesc prin grădinile mele / Și-au numărat pomii / fructele / lemnele de gard / din casă / și cele pentru foc / Unul se rotise deasupra mea / tăcut îmi număra coastele / Pe urmele lor somnul aprinde tămâie.”

În fața agresiunilor ideologice, redacția – sensibilă la primenirea registrului tematic, la reorientarea poeticității către modernitatea discursului, dar și la noul orizont de așteptare și de receptare al publicului – recurgea nu o dată, în complicitate cu autorii creațiilor, la o seamă de trucuri, cum ar fi bunăoară schimbarea titlului la o poezie respinsă de cenzură și reincluderea ei în sumarul altui număr. Deși eliminată din nr. 8/1967 al revistei orădene „pentru versuri care conțineau afirmații generale la adresa societății”, poezia Pe malul apei, de Teofil Bălaj, avea să fie reprogramată sub titlul Și totuși în numărul următor al Familiei (nr. 9/1967), stratagemă care, din nefericire, n-a trecut și de filtrul sever al Direcției Literatură din DGPT. Sita cenzurii era suficient de deasă și în privința semnăturilor, mai ales în cazul unor scriitori cu probleme de „dosar”. Astfel, în nr. 6/1967 al Familiei, DGPT sesiza că Radu Gyr semna traduceri din lirica lui Baudelaire. După consultarea organului de partid, semnătura avea să rămână, specificându-se însă că poeziile fac parte dintr-un volum în curs de apariție. Accidental, referatele inserau și alte cazuri în care semnalările cenzorilor nu erau însușite de cerberii propagandei de partid. Poezia Nu pot să aleg, de Gheorghe Moldovan, de exemplu, era taxată de cenzorul Emilia Bölönyi ca fiind interpretabilă „în mod diferit” pentru versurile „Să-mi limpezesc ochii în marea fierbinte/ Nu pot să iubesc veșnic același câine”, în vreme ce activiștii de la Secția de Propagandă a Comitetului Regional Crișana al PCR se pronunțau pentru publicarea creației, întrucât „nu ridică probleme”.

Postmodernismul poetic, evident în lirica autohtonă de după 1965, itinerarul recuperator de expresie și sensibilitate asumat de poeți, încrâncenarea acestora pentru autonomia spațiului liric reprezentau tot atâtea provocări pentru cenzură, care îndeosebi la nivelul structurilor teritoriale se vedea depășită de noile ipostaze ale poeticității. Ancorarea discursului într-un registru discordant ideologic ori insinuant la adresa „binefacerilor” sistemului, chiar dacă pe-atunci starea de fapt nu prevestea „normalizarea răului”, semna de la sine sentința de eliminare a unui text din coloanele unei publicații.

Pentru cenzorul Andrei Opriș, faptul că poezia Păsări nebune, de Ion Iuga, inclusă în sumarul primului număr al Familiei din 1968, avea „un caracter pesimist, începând de la prima strofă până la ultima”, era un argument decisiv pentru blocarea apariției. Incriminarea unei realități agresive, în care „sângele cuib de grijă arde-n obraji / Unghii se rup în țipăt metalic / pe scoarța chipului înspăimântat”, dezavuarea unui timp când „decorațiile zornăie”, iar cei mulți „se retrag în genunchi” întrebându-se „vai, cum să ridic ucigașilor statui?”, stigmatizarea unui spațiu alveolar unde până și poetul, rezonând cu suferinda condiție umană, aștepta „creșterea clopotelor / peste albia în care a bolit sufletul” – pentru a cita doar din partea a doua a poeziei, cea mai contestată de cenzorul orădean – n-au zădărnicit în schimb publicarea ei integrală, chiar în același convulsiv an, în volumul de autor Tăceri reprimate (Editura pentru Literatură, București, 1968, p. 17-20). Era o probă a dublului standard, practicat în funcție de gradul diferit de receptare a virtuților scriiturii și a acuității mesajului. Dacă în structurile teritoriale ale instituției cenzurii erau notorii carențele pregătirii lectorilor și teama exacerbată a acestora de a nu scăpa vreun text neconform cu viziunile doctrinare ale puterii discreționare, în edituri, cei mai mulți dintre cenzori erau ei înșiși scriitori, judecând mai puțin funcționărește și mai mult dinlăuntrul actului creației, de unde și complicitățile care facilitau apariția nu fără riscuri a unor cărți-problemă. Nu lipsită de relevanță, în context, este și adnotarea șefului colectivului de cenzori din Oradea, Teodor Copil, pe referatul aferent lunii ianuarie 1968, întocmit de Andrei Opriș, țintind superficialitatea acestuia, ariditatea cunoștințelor de specialitate asimilate, cerându-i imperativ „mai multă atenție la motivarea sesizărilor […], la redactarea lor mai corectă și fără repetări”.

Același cenzor care voia adevărul drapat sub faldurile iluziei decidea renunțarea la poezia Vâslă, semnată de Adrian Păunescu, din nr. 2/1968 al Familiei, invocând faptul că „prezintă o lume stranie, sumbră”. Scenariul existențial expus de tumultuosul poet, recunoscut pentru tirania devoratoare a cuvântului, copleșitor prin concretețea organică – „tulpini de marmuri negre au început să plângă / e cerul plin de broaște care iernează straniu / […] / și-o baltă uriașă cu putrede amprente / Și c-un vacarm de broaște tot geme între noi, / încât se face noapte și nu te mai aude / nici fiul, nici nepotul neamului meu de pâslă, / neamului meu de mâzgă, neamului meu de apă / sunt broasca zgomotoasă. Aud numai o vâslă” – l-a determinat pe rudimentarul lector să conchidă că „prezentarea unui astfel de tablou artistic sub formă de poezie nu corespunde realității zilelor noastre”. Eliminată din Familia, poezia avea să vadă însă lumina tiparului câteva luni mai târziu, în cel de-al treilea volum al prolificului și eruptivului poet (Adrian Păunescu, Fântâna somnambulă, Editura pentru Literatură, București, 1968, pp. 185-186). În cuprinsul acestei cărți extrem de bine primită de critica literară, regăsim alte două titluri – Moară și teasc (p. 191) și Decădere (p.196), ambele din ciclul Cina cea de taină – respinse de cenzorul Emilia Bölönyi din sumarul revistei pe luna martie 1968. Explorarea unor situații existențiale, abundența unor termeni din retorica religioasă, puterea de fascinație a substraturilor afective, de nuanță mistică, exprimate cu o deosebită voluptate verbală, reiterarea ipostazei tragice a Creatorului, tentativa de identificare cu transcendența, solilocviul reflexiv perceput ca o cale de autocunoaștere conturează un inventar de „probleme” pentru care cele două poezii n-au trecut de rigiditatea cenzorilor orădeni. Aceștia vedeau mai curând în ele alegorii ale singurătății și neputinței, stări nedefinitorii pentru „omul nou”. „Sunt ca o moară și sunt ca un teasc, / prin arderile joase de îngeri din prelate / ființa mea, spre lume, în undiță se zbate, / pâine și vin mă aflu, pe mese când mă nasc” (Moară și teasc) sau „negând, necredincioșii cred cel mai mult în el / fiindcă nu cred în mine când pe pământ mă zbat, / Ce dacă eu sunt însuși fiul adevărat? / Pot mincinoșii lumii să vină-aici la fel.”

Predilecția pentru reducția simbolică, transparent aluzivă, era de neacceptat în creațiile selectate pentru apariție. Din cele două pagini de lirică românească incluse în nr. 3/1968 al Familiei, Emilia Bölönyi semnala poezia Cavalerii nopții, de Ilie Măduța. Simpla citare a strofei „Frigul și Foamea / ori Setea / dar mai ales Spaima / cavalerul de fum / în lăcașul nervilor își taie drum / Mohorâți și înalți / Mă privesc în față / Și mă întreabă de dor, de viață” lasă lesne să se înțeleagă că astfel de termeni – frig, foame, sete, spaimă -, chiar într-o vreme în care lipsurile nu erau atât de stânjenitoare, intrau pe lista cuvintelor interzise, persecutate, nu care cumva subconștientul să le reactiveze în plan social. Din același număr al revistei lectorul suprima din sumar Dansul săbiilor, de Dumitru Bălăeț, ca „fiind pasibilă de diferite interpretări, degajând frică și nesiguranță”.

Reprogramarea unor poezii trecute la index de cenzură devenea practică. Asemenea piruete n-aveau însă câștig de cauză în fața scrupulozității lectorilor. Eliminate din nr. 8/1967, poeziile Ulcior și Lupii, de Gheorghe Grigurcu, nu treceau testul de rezistență nici pentru nr. 4/1968 al Familiei, neprimind „bun de tipar” de la organul de îndrumare, în urma notificării cenzorilor. În referatul la același număr al revistei, Emilia Bölönyi semnala „cu titlu de observație” poezia Joc orb, de Ion Covaci, atât pentru adevărurile abisale, neliniștitoare, din ritualul „marii treceri”, exprimate sub masca ludicului, poetul apelând la recuzita jocului „de-a baba oarba”, cât pentru posibilele conotații cu iz social: „Unghii prelungi, crescute de necaz, / Ne murdăresc cu riduri în neștire / Dar nu ne mai pot smulge de pe-obraz / Năframa ușoară, ca o privire”. De astă dată, Secția de propagandă a Comitetului Județean Bihor al PCR n-a dat curs sesizării cenzorului, poezia regăsindu-se ca atare în rama paginii de revistă.

Arareori cenzorii remarcau că „în ansamblu” conținutul poeziilor prevăzute să apară „emană destul de pregnant un sentiment de singurătate, tristețe, teamă”, fără ca aceste creații lirice să facă totuși obiectul sesizărilor. Cenzorul Teodor Copil consimte la o asemenea abordare în consemnările din referatul pentru nr. 5/1968 al revistei. În multe alte circumstanțe însă bisturiul lectorului extirpa fără nici o explicație: în nr. 2/1968 poeziile Lui Horia, Decor, Confluențe, Chemare, Cântec, Valpurgică, semnate de Romulus Barcan și Vasile Velneciuc, în nr. 3 – Inscripție și Fenomen, de Vania Sârbu, în nr. 6 – Peregrinare și Gestație, de Ion Maxim, Unde sunt bombardați copiii, de Ilie Măduța, în nr. 11 – Nu, de Gheorghe Pituț, și Cutezanță, aparținând lui Ion Petrache.

Fondul tematic era principala capcană căreia cenzura nu-i făcea concesii, mai ales dacă pe rol era imagistica mistică. Din grupajul de creații lirice ale membrilor Cenaclului „Iosif Vulcan” din Oradea, programate să apară în nr. 7/1968 al Familiei, lectorul Emilia Bölönyi semnala poezia Sisif, de Gheorghe Daragiu, ca „fiind interpretabilă”: „În fiecare zi împingem bolovanul / Pe inima noastră în sus / Iar timpul în funii ne leagă / De crucea altui Iisus”. Organul de îndrumare n-a văzut însă nici o amenințare în publicarea acestor versuri, dându-le undă verde. În schimb, Pastel creștin, de Emil Brumaru, n-a beneficiat de aceeași clemență, aprecierea cenzorului potrivit căreia autorul se exprima „în termeni biblici, creația degajând o notă mistic-religioasă” cântărind hotărâtor.

Îndelung verificata experiență a compromisului, ajunsă în punctul de minimă rezistență, stârnea adrenalina, împingând gesturile cenzorilor spre radicalism. În nr. 10/1968 al Familiei, sumarul nominaliza și poezia Încă nu, din creația lui Ion Horea. O „piesă” onorabilă, în care discursul se răsucește învăluitor dinspre tragic spre „încă nu mi-e silă de viață”. Protocolul poetizant propus transgresează de la „Să plâng până-mi va fi silă de lacrimi / Să mor până-mi va fi silă de moarte” la „Să cânt până-mi va fi silă de cântec, / Dacă ceasul iubirii n-a trecut de la mine, / Fără să mă gândesc că voi fi auzit”. Între asemenea poli existențiali, autorul glosează asupra condiției poetului și a rosturilor creației sale asumată ca un act grav de resuscitare a ființei: „Și totuși, eu mai cred în poezie / Mai cred în ceasurile ei, când ne aducem aminte / Că-i mai rămâne inimii ceva, peste toate, Dar ce să vă spun și cum, ca să o recunoașteți / O pasăre cântă la ceasul iubirii, legănată pe-o creangă / Fără să știe că legea umană a muzicii ei ar fi / O chestiune de raporturi matematice”. Cum poezia Încă nu mai apăruse în nr. 2/1968 al României literare, pentru cenzură termenul de comparație era cât se poate de la îndemână. Scrutând cu acribie textul, lectorul Teodor Copil constata lesne că în varianta propusă pentru Familia exista un vers cu aer de pomelnic, ca multe altele, într-o radiografie prozaică a realului, în care erau pur și simplu înșiruiți Einstein, Marx, Engels, Lenin, Stalin, Mao, nume care nu figurau în varianta publicată în revista Uniunii Scriitorilor. Era rațiunea pentru care, dincolo de conexiunile, implicațiile și decriptările politice, versul neavenit era eliminat și din pagina Familiei. În cele din urmă, la indicația organului de îndrumare, întreaga poezie avea să fie expurgată din corpul revistei.

Excursul ironic, burlescul, intimismul, ermetismul, nihilismul, anecdotica defineau un spațiu de alarmă pentru cenzori, asemenea categorii, stări și tehnici care țin de recuzita poetică fiind simptomatice pentru posibilele derapaje ale creației de la norma ideologică. La semnalarea cenzorului Teodor Copil, DGPT indica eliminarea poeziei Portretul prietenului meu, de Romulus Vulpescu, din nr. 2/1969 al Familiei, o „meditație” susceptibilă de „interpretări diverse”.

Comportamentul decriptat dintr-un cod al negativității – „nu trădează… nu denunță” -, abil instrumentat de poet, nu erau de natură să contureze o viziune acceptabilă, lesne de asumat: „De la o vreme, / am un prieten nou: un cal violet. / […] / În fond, / nu e prea deosebit / de-un prieten obișnuit, oarecare. / Poate doar atât: / nu trădează, / nu vinde, / nu cumpără, / nu se gudură / (gest atavic pe care și câinii / l-au abandonat, de jenă), / nu vânează relații, / nu denunță / (cu alte cuvinte, / se comportă destul de normal / pentru un cal violet)”.

Să cataloghezi o creație drept ermetică era lucrul cel mai la îndemână pentru a sacrifica o creație propusă pentru apariție. Astfel etichetată de către cenzorul Emilia Bölönyi, poezia Poem pentru destin, de Nicolae Brânda, a fost scoasă din grupajul rubricii „Cu bucurie deschidem coloanele foii noastre”, consacrată debutanților. (Familia, nr. 3/1969). Faptul că poetul își echivala trăirile cu o stare mitică perpetuă, într-o tonalitate postblagiană, era de neconceput pentru cenzor, care evocă în sprijinul demersului său moto-ul poeziei: „Aici vă ofer frumoasa șansă a intrării / În religia mea / Prin adorația focului / Murmurând invocații la curțile apelor / Izvoare, și fluvii, și mări / Ce trec fumegând peste munți de uraniu / Așteptând clipa sfântă a dezintegrării.” Ermetismul detectat de aceeași Emilia Bölönyi plasa în afara numărului 4 al revistei și poeziile Bar, de Petru Popescu, și Buda, de Arcadie Donos.

Starea de „nemulțumire profundă” a autorului, plonjarea în inconsistența realului erau pretext pentru a îndepărta din coloanele revistei (nr.5/1969) poezia Scrisoarea unui necunoscut, de G. Georgescu, invocând drept argument versuri de genul „Cunosc fumul gărilor de periferie / Naveta între stații obscure / […] Dețin în patrie o cameră cu chirie / La fereastra unui prieten întâmplător / Se vede întunericul.”

Anxietatea „față de așezarea lucrurilor în această societate, invers de cum ar trebui”, stare exprimată de Petre Got în poezia Baudelaire, angajarea morală netrucată, asumată demn, intransigența mesajului au decis blocarea apariției creației în nr. 10/1969 al revistei. „Sunt invers toate, minte și lumină / …E-adevărată clipa ce-o trăim / De clocot surd în hrube sparte / Vrem alte zări și noi dimensiuni / Și de-s în moarte numai, vrem chiar moarte.” „Nota accentuată de misticism” obtura publicarea poeziilor Ruga, de Gligor Sava (nr. 10/1969), de la croix, de Laurențiu Ulici (nr. 4/1969), și Duhul necurat, de I. Măduța (nr. 6/1969).

Un univers cangrenat de propria-i degradare, senzualitatea spasmodică, morbidă, macabră, exhibată în poezia Pic-nic față-n față, de Ștefan Cioacă, inspirată dintr-o petrecere a leproșilor, determinau renunțarea la publicarea ei în nr. 10/1969 al Familiei. Precaritatea existenței umane nu era îngăduită în substanța creației, cu atât mai mult cu cât realitatea senzației se amesteca intens cu aceea a reflecției.

În nr. 2/1970 al revistei Familia urma să apară – chiar pe prima pagină – poezia Nu căutați decât în voi dușmanul, de Victor Eftimiu. Cenzorul Teodor Copil diagnostica grav, tezist și cu obstinație, că „autorul dă o notă de generalizare faptului că atât popoarele, cât și indivizii sunt propriii lor dușmani”, rațiune pentru care poezia amintită îngroșa dosarul creațiilor literare respinse de instituția cenzurii. „Această revărsare de noroade / Cu vitejia și vicleșugul / S-apropie, chemată de belșugul / Și viermele care-n adânc ne roade / […] / Mișei, ne pregătim noi singuri jugul / Prin sine însuși fiecare crede: / De-ajuns un tropăit de cavalcade / Și lumea veche își aprinde rugul / […] / Nemernicia prăbuși Sodoma / Căzu prin lene și trufie, Roma / […] / Din ce în ce povestea se repetă.”

Contrapunerea trecutului, cu lecțiile lui, ca-ntr-un ochean întors, unui prezent convulsiv, la scara lumii și înlăuntrul ființei, cu o potențială și simbolică reducție la „aici și acum”, era percepută ca o zonă nevralgică, incitantă, de nesupunere. Un asemenea abrupt și senzorial mers al istoriei, fie el și rafinat evocat liric, în care poetul nu e un contemplativ tăcut, ci mai degrabă un încordat spirit meditativ, n-avea să dobândească acreditarea pentru a vedea lumina tiparului.

Nu mai puțin de patru poezii – Filozofie, Într-un târziu, Întâlnire, Ce liniște – de Ion Horea aveau aceeași soartă. Într-o lume privită prin lentila ontologică, „între tot ce este și ce nu-i / între al tău și-al nimănui / între ce taci și ce mai spui / ca în țara (nimănui) nu știu cui”, același sagace cenzor decortica faptul că din aceste versuri „se degajă parcă un haos”, punctând apoi că poetul „relevă teama în toate” („Și prafu-i pe drumuri / și apa-n bălți coclită / În toate numai teama / și-n tot numai năduful”). Simptomul și retorica fricii, a derizoriului, aveau să facă, dealtfel, carieră în literatura epocii. Aceste descifrări ale cenzorului semnau sentința „nepublicabil” pentru poezia Filozofie. Sub incidența aceluiași orizont de inadaptabilitate organică, poezia Ce liniște, scrisă în cheie inversă și dominată de sarcasmul moral, avea să fie exclusă și ea din sumar: „Vai, mă dor aceste muchii, și această rotunjime… […] / Și nu-i nici o dușmănie și nici nu mai urlă nime / Și nu-i nici o adâncime, nici o apă ne-ncepută / Nici amarul din cucută, nici pândirea din desime / Steaua-n licărirea-i stinsă și svârlită-n înălțime […] / Liniile scrise-n drumuri, cercurile scrise-n roate / Vai, ce liniște e-n totul și ce pace e în toate!”. Cenzorul remarcă acea „stare de «mulțumire»”, în fapt șarja persiflantă față de o realitate contrastantă cu imaginarul poetic. Din același grupaj programat în nr. 2/1970 al Familiei, poezia Într-un târziu este – în opinia lui Teodor Copil – „inspirată parcă din peisajul agrar supus unei calamități naturale de-atâtea ploi și neglijența oamenilor care n-adună recolta”. „Și dealurile toate le vezi cum se topesc/ Și curg împuhoiate dintr-un tărâm ceresc/ Porumburile sure-s culcate sub noroi/ Din stupi în vara asta n-a mai ieșit un roi/ Și holdele sunt coapte demult și-au mucezit/ Trifoiu-n brazdă-i putred, de când a fost cosit/ Nu-i nici un semn, dungă de cer senin să taie/ Să iasă-un bob de soare din cer ca din păstaie/ Și păsări negre umblă pe uliți ca pe prund/ Oamenii-și dai binețe și-ntr-un târziu răspund.” Atmosfera stihială, viziunea sumbră, dizolvant apocaliptică din poezie aveau finalmente un alt înțeles major – net propagandistic – pentru cenzor („neglijența oamenilor care n-adună recolta”), soldat cu eliminarea creației din corpul revistei.

O scriitură ce debușează într-o zonă care degajă „o accentuată stare de apăsare, durere, exprimată de sânge, tristețe, singurătate”, implicând prin comparație, însăși dramatismul suferinței divine, îl determină pe cenzorul Teodor Copil să semnaleze o bună parte din creația lirică inclusă în sumarul nr. 4/1970 al revistei. Poezia In hoc signo, semnată de Petru Anghel, este menționată în referatul întocmit de lectorul orădean al D.G.P.T. pentru versurile: „acelui tată slab și-acelei biete mume / le sunt dator cu suferința mea de Dumnezeu”. Acuitatea și organicitatea mistuitoarelor pătimiri, asumate de eul liric și răsfrânte în adorația părinților – „Voi sunteți începutul și nesfârșitul meu / […] / Durerea voastră strop cu strop mă soarbă” – defineau stări existențiale improprii registrului tematic convenabil dogmei partidului unic.

Nici tristețile măcinătoare din „Harta lui piri reis”, altminteri cu reale și tragice corespondențe în viața autorului acestei creații, poetul Ilie Măduța, nu consonau cu orizontul de așteptare al grilei ideologice. Pustiul lăuntric, sentimentul amărăciunii și durerii – „Eu am rămas pe țărmul cu despoieri de astre / Și-un plâns adânc de jale se surpă-n aer ud” – , o simbolistică a inconsistenței și instabilității – „În țara mea de fumuri haotic bate vântul / și doru-mi ațipește stingher sub cer golaș” –, senzațiile morbide și de neîmpăcare cu destinul crud – „azi sufletu-mi bolește deschis precum o rană / în care moartea-nmoaie penetul ei amar” – rezonau cu o poezie care împuținează lumina și înmulțește umbrele și nicidecum cu tonalitățile lirice neapărat optimiste agreate de cârmuitorii acelor vremuri.

O poezie asediată de obsesii sangvine, covârșitor disolutive, de tenebrele care acoperă luminile vieții răzvrătea cenzura, instinctual croită pe excluderea unor atari stiluri: „Aceste flamuri grele ce-mi cântă sângeros” (Ilie Măduța – Harta lui piri reis); „Sângele zornăindu-și monezile iar” (Nicolae Bădilescu – În urma ta); „Auzi târziu cum sângeră copii”, „Către sânge. Dar, vino, sinceră…” (Nicolae Brânda – Poem pentru chemare), „Din fântâni duh crud al morții / Bate cuie de aramă, de argint / De apă grea” (Nicolae Brânda – Poem pentru viață).

Convulsionatul clivaj existențial – „Durerea se izbește de mine – brutală dragoste –/ și marginile cerului cad peste secol / și e o depărtare de sânge. / O depărtare…” (Radu Cârneci – Durere de secol) – , zbuciumul uman într-o lume ostilă, care secătuiește sufletul – „Pustiul acela îl voi traversa în genunchi / Să nu mă smulgă pământului cerul de flacără / […] / Voi fi asemenea pustiului care topește totul, / iar pustiul asemenea mie, suflet ars va fi.” (Radu Cârneci – Drum spre tine) –, dureroasă surpare a ființei din care divinitatea e izgonită –, „Suflete, o durere ne doare / din nord până în sudul sângelui – / dumnezeu pleacă din noi / ascunzându-se de vârful veacului –” / Radu Cârneci – Trece un vânt) – erau dominante lirice repulsive cenzurii.

Sub sonorități catifelate și imagini de o delicată materialitate, poetul Alexandru Andrițoiu dezghioacă și reverberează, cu o gravitate de ritual, adevăruri aspre, din „greul ființei”: teribila însingurare a omului în umbra marii treceri, metamorfozele ființei descifrate în jocul vieții și al morții. „Atât de mulți străbuni avem, încât / noi am rămas puțini pe vechea vatră / și ni se face uneori urât. / […] / Atât de mulți străbuni avem că eu / și voi, suntem ca insularii, singuri…” (Străbuni). Metaforă – cheie, poarta, simbol al vămilor intrării și ieșirii din lume, plasează versurile următoare, decupate de cenzor, în același spațiu matricial, în același imaginar al inexorabilului: „Într-o suită dulce, de ispită / cu degetul arătător adus / ca pe-un trăgaci, eu bat din poartă-n poartă / pe-un crug din răsărit către apus. – / […] / Din poartă-n poartă, mâine s-ar putea / să se sfârșească aurita hoardă / a porților. Intrând, în urma mea, / se va închide cea mai simplă poartă.”

Cenzorul Teodor Copil trebuie să fi fost bulversat câtă vreme din nouă poezii semnalate organului de îndrumare și D.G.P.T., doar două – cele semnate de Nicolae Brânda – n-au văzut lumina tiparului în nr. 4/1970 al Familiei.

Tonul constant coroziv al liricii lui Gheorghe Grigurcu alimenta mereu decizia cenzorilor de interdicție a apariției unor versuri insinuante, problematizante pentru ideologia formării „omului nou”. Sancțiune răsfrântă și asupra poeziilor S-ar zice că… și Își închipuie că toți…, selectate să apară în nr. 6/1970 al Familiei. Lectorul Teodor Copil decupa din acestea fragmente relevante – în accepțiunea sa – pentru imagistica damnării: „S-ar zice că stigmatizați să trăim de-a pururi / ca o privire peste umăr”, „Își închipuie că toți trădează. E o clipă unică / asemeni ierbii ce culege viclenia”. Substanța acestor pasaje, mesajul lor subtextual cu trimitere la condiția individului în societate, la păguboasa stare de suspiciune care altera relația lider – mulțime, apărea în vădit contrast cu clișeul unei vieți luminoase, al fericirii comune, tipologice pentru propaganda comunistă.

„O imagine extrem de înspăimântătoare” și „o chemare pentru o nouă eră” rezumau observațiile de fond ale cenzorului pentru eliminarea poeziei Poem grav, de Miron Blaga, din sumarul aceluiași număr de revistă. „Aduc de aiurea ierburi opale negre / mușcate de vipere / otrăvind cununile…/ Ce-ar fi să sfârtecăm pânzele vântului și să spargem / bătrânele orologii / să dăm o nouă eră cu aripi / pentru alte fântâni / alte cununi / alte stele”. Cele două planuri, aparent incongruente,un topos neprielnic ființei, respectiv o opțiune manifestă pentru un alt timp și un alt univers, primenit și fecund – intrau în tiparele coercitive ale cenzurii, de vreme ce, nu-i așa, socialismul era „cea mai bună dintre lumi”.

Cenzura amenda radical alchimia lirică de a extrage simbolul cu conotații deprimante, fie el și din realitatea cea mai banală. Poezia Zidul, de Grigore Scarlat, era pusă de-o parte din sumarul nr. 9/1970 pentru că „degajă o stare de îngrijorare și confuzie”. Ceața și zidul erau elementele care conturau un tărâm al solitudinii, izolării și necomunicării, un ținut închis, fără orizont. „De-acolo, o ceață coboară / incertă pe pământ […] și zidul alb, confuz, / nedrept pentru acest pământ”. „Un spirit morbid, sumbru, numai cu lacrimi, cimitir, sânge” releva, drept cap de acuzare, rechizitoriul cenzorului Teodor Copil referitor la patru poezii – Și numai noi, Și să bem din pocalul cu cenușă, Și fost-am, Plâns întunecat – din grupajul semnat de debutanta Gabriela Hurezean, elevă în clasa a XI-a la Liceul „Emanuil Gojdu” din Oradea, laudativ prezentată, în nr. 11/1970, de Ștefan Augustin Doinaș. Din aceste radiografii ale inconfortului existențial, ale unei lumi periferice, regresive, ale unor orizonturi livide, referatul reținea doar două mostre: „Și vin câinii drogați cu surogate de noapte […] / Vin adulmecând mirosul turbării” (Și numai noi), „Și toată avuția mi-au fost sceptrele de gheață / Crinii adormiți străveziu a moarte”. (Și să bem din pocalul de cenușă). Predilecția pentru asemenea viziuni traumatizante și medii degradante contrasta cu elanul stenic și exuberanța specifice vârstei autoarei, cu registrul tematic ferm orientat ideologic.

Prezența elementului mistic – fie el și aluziv sugerat – era taxată ca o deviere de la conținutul militant al creației, anulând orice șansă de apariție a unei poezii. În nr. 6/1970 al Familiei, DGPT dispunea înlocuirea poeziei Să revenim, de Ion Căliman, pentru strofa „E o durere în chemări / O pură curgere afară / Copacii suitori pe zări / Cu Dumnezeu se-mbrățișară”. În numărul următor al revistei (7/1970), poezia Eterna poveste, de Petre M. Vlad, invoca „un crez în Dumnezeul cel de taină”, fiind ca atare trecută la index. „Și râd, și plâng, smintit și singur, copil îmbolnăvit de moarte / O, cât de șubredă e puntea care mă leagă și desparte / De aceste tragice iluzii și atât de triste bucurii […] / Și de vor crește alte temple, și piramide, și statui / Când alte lumi miraculoase o să-nflorească în lumină / Cu fiul ce le stăpânește și fiul care le dezbină / E Dumnezeul meu de taină, ce nu se arată nimănui”. Substratul religios – chiar dacă nu avea semnificația gnostică blagiană sau „corporalizarea în concret” voiculesciană a „mesagerului divin” – marca un discurs poetic interzis în vremea dictaturii comuniste.

Între „intervențiile obligatorii” ale cenzorilor în nr. 12/1970 al Familiei regăsim și poezia Vasilache, semnată de Ilie Purcaru. Deși, surprinzător, referatul nu e explicit în justificarea cenzurării acestei creații, putem lesne discerne că, aidoma unei bătăi de gong, discursul dublu, ușor ironic și polemic, cu aer de cuplet, cu potențiale analogii pe scena politicului, a fost elementul care a „exilat” lucrarea din paginile revistei. „Vrem libertate pentru decor / Vrem alt regizor și alt autor / Vrem libertatea de aur a prafului / Vrem capul (și mâinile) scenografului / și alte dispute, și alte ringuri / Vrem să ne spunem numărul singuri / Căci lucrul în sine e o baladă / Mult prea grea pentru omul din stradă”.

În suplimentul de folclor încorporat în nr. 3/1970, erau preluate piese din culegerea Cătănia și războiul, editată în 1945, din care răzbăteau ecourile participării armatei române în campaniile de dincolo de Prut. Frecventele menționări ale Rusiei în această selecție au fost apreciate de cenzură ca inoportune. „Prin fundul pământului/ la granița rusului / … / Și-acum cântă ciocârlia / Iar noi mergem în Rusia / … / Un voinic din depărtare / De-aici, din Rusia Mare.” Chiar dacă în politica românească era evidentă – după 1964 – o opțiune clară de independență față de hegemonismul Moscovei, ideologic – mai ales după eșecul „Primăverii de la Praga” și furia Kremlinului față de poziția puterii de la București – canonul nu era atât de relaxat, ci, dimpotrivă, cunoștea păguboase excese. Semn că reflexele servile nu dispăruseră nici pe departe, dar ideologic marja de manevră era sever încorsetată de matricea sistemului. Dintr-o altă perspectivă, nu doar conținutul, ci și forma de prezentare decidea în condiții extreme blocarea apariției unei poezii. În nr. 11/1970, bunăoară, cenzorul Teodor Copil semnala că textul unei poezii era cules și tipărit în forma crucii de fier fasciste.

Poșta redacției găzduită de Familia ajunsese să fie o rubrică celebră printre poeți. „Cine debuta acolo era, oarecum, confirmat ca autor talentat”, reținea scriitorul Liviu Antonesei. Eșantioanele lirice și diagnosticările critice abrupte inserate în acest punct focal al revistei stârneau cu fiecare nouă apariție interesul cenzorilor orădeni. Depun mărturie referatele întocmite de ei, care, în 1971, bunăoară, se întreceau în semnalări obligatorii asupra producțiilor lirice ale debutanților. La doar un an de când i-a fost încredințată poetului Ștefan Augustin Doinaș, populara rubrică avea să fie suprimată pentru nonconformismul ei. A fost nevoie de intervenția redactorului șef al revistei, Alexandru Andrițoiu, în plenul întâlnirii secretarului general al partidului, Nicolae Ceaușescu, din 21 septembrie 1971, cu activul Uniunii Scriitorilor, pentru a debloca situația critică datorată obtuzității și imobilismului cenzurii pe toată filiera sa.

În nr. 1/1971 al Familiei, cenzorul Teodor Copil semnala „mai toate poeziile acestor debutanți […], mai cu seamă acelea lipsite de perspectivă, confuze, sumbre”, precum și „altele care-l invocă pe Dumnezeu”. Decupajele citate de lector – „Nu-i mult de-atunci, o știi prea bine / Când ne jucam de-a moartea amândoi” (Jocul de-a moartea); „Coboară strigăt / în surd timpan / Flăcările oarbe / Fantome dansează livid” (Expansiune) sau „Când ai fost de Dumnezeu / dat să fii întreagă firii?” –, biopsii ale gesturilor violente, ale unei existențe traumatizate sau, în cazul ultimului distih, indiciu al unei energii revelatoare la „vămile spiritului”, nu erau osmotice cu profilul „omului nou”.

Cu Poșta redacției din nr. 2/1971 al revistei, Ștefan Augustin Doinaș recurge deliberat la o îndreptățită cenzură a producțiilor lirice – firește, una valorică, estetizantă, net superioară ca exigență –, ridicând ștacheta în materie de debut poetic, aruncând astfel mănușa confraților care susțineau rubrici similare în revistele literare. Rațiunea acestui salutar demers o exprima fără echivoc chiar titularul Poștei redacției din Familia: „Pentru ca veleitarismul poetic lipsit de substanță să nu fie încurajat; […] pentru ca poezia să nu mai beneficieze de aura îndoielnică și falsă că poate fi făcută oricând și de către oricine”. Asistăm și la o metamorfoză a abordării: răspunsurile la corespondențe sunt mult mai laconice și mai tranșante, prilejuind – în schimb – prezentarea unui debutant de excepție. În nr. 2/1971, Doinaș, consecvent cu grila propusă, anunță „un nou poet” – Nicolae Ionel”, argumentându-și opțiunea cu un captivant comentariu și o riguroasă selecție lirică, ambele debusolante pentru cenzură. „Rareori am avut impresia, de la primele versuri citite, că am în față un poet excelent, un poet adevărat, cu o formulă și cu un ton poetic proprii – ca în cazul lui Nicolae Ionel. Cu totul surprinzătoare este substanța care alimentează acest lirism: extazul, bucuria contopirii cu Totul și cu Absolutul, dizolvarea beatifică în ființa universală, sentimentul unei trăiri plenare”, nota Doinaș în debutul prezentării debutantului. Intuiția acestuia de a vedea în tânărul debutant „una din marile promisiuni ale lirismului nostru” – fapt confirmat, de altminteri – era calificată de cenzorul Teodor Copil ca o exagerare a evaluării. Și nu atât pentru talentul autentic incontestabil, aspect ce ținea de domeniul evidenței, cât pentru copleșitoarea substanță mistică a creațiilor lui Nicolae Ionel, incluse în pagină: „…n-am suflet, n-am trup, / sunt numai o vamă / a sufletelor zeilor, / un cânt / cu care universul se sfârșește / și-n mine, absorbit dumnezeiește, / mă 'nalț definitiv de pe pământ / Acum, în înalta lumină, / mă nasc cu zeii, / cu zeii privesc / Ce limpede sunt, / Ce limpede curg / într-un diluviu / dumnezeiesc. / Spații iradiind / prin verb în Dumnezeu, / lumini neizvorâte / care sunt – /”. Cum misticismul nu avea vreun punct comun cu dezideratul formării conștiinței socialiste, cenzorii dislocau pasajele cu conotații religioase, pe care fie că le eliminau cu de la ei putere, fie le semnalau organului de îndrumare și control, altor decidenți ierarhic superiori. Semnalând, din același nr. 2/1971, poezia Un fiu murise, semnată de Anton Moisin, confirmat și el de sita tot mai măruntă de la Poșta redacției, Teodor Copil nu decodifica în urma lecturării textului aluziile la misterul și tragismul cristic, ci – semn al unei neînțelegeri evidente – reținea, forțând contextul, doar gestul ritualic, faptul că „pierderea fiului este plânsă în fața preoților și a boltei”. Superficialitatea motivării și inadecvarea ei n-au convins, poezia fiind încredințată tiparului. Două creații din lirica lui Ion Petrache erau eliminate din pagină pentru inflexiunile lor mistice: „De nu sunt singur / Nu sunt eu, / Ci semenul meu, / Dumnezeu”. (Un ultim pas) ori „Să fi fost un basm ivit din mintea bunicului meu / Sau ultima lacrimă a lui Dumnezeu” (Tăcere). Încadrarea în categoria poeziei religioase a unor producții lirice doar pentru prezența unui lexic ce amintește de cel ecleziastic dezvăluie în egală măsură limitele lectorilor și excesul lor de zel în asigurarea purității ideologice a revistei. Extrasele următoare vin în sprijinul acestei aserțiuni. Ce spirit mistic (poate anti-psalmic, parodic!) poți detecta, de pildă, în versurile „Și staulul primește la iesle un pian / magii colindă steaua prin pulpele femeii […] / Și păcălește poate a mia oară zeii”, extrase din poezia Mireasma orei de Mircea Dinescu? Dar din poezia Privind, din lirica poetesei Mara Nicoară, unde „inspirația mistică” era ilustrată cu două versuri absolut neutre: „Jur împrejur, cer amenințător și tăcut / Îmi îneacă ochii și nările”? Expurgată a ajuns să fie din grupajul propus spre publicare la Poșta redacției (nr. 6/1971), și poezia Ba, dedicată lui Constantin Noica, pentru distihul altminteri inspirat: „Era divin? Era drăcesc? / Era și tâlc, și românesc”.

Într-o societate în care munca avântată și elanul creator erau „programatice”, desubstanțializarea ritmului diurn, luarea lui în zeflemea, erau repudiate de cenzură. O zi „fără stil”, „fără chip”, în care „se scurge pelteaua” și „ploaia nu zice nimic”, „Hei, ce mai zi, fără țel, Fără drept de apel” – cum o surprindea Raisa Boiangiu în poezia fără titlu selectată de Ștefan Augustin Doinaș la Poșta redacției (nr. 2/1971) – reprezenta un decupaj contrastant cu realitatea propagandistic angajată pe care o apărau lectorii în virtutea dispozițiilor puterii. Jocul contemplativ al creației era și el detestabil în viziunea cenzurii. „Cuvintele zac în mine – / se așează vertical și tac – / Fac un zid – Și mă-nconjoară cu iederă” / iar „plăcerea de a le cerne nu vine […], nu trece” pentru că „e o zonă interzisă”. E de presupus că sub tăișul ascuns al acestei sintagme s-au regăsit și cenzorii, implicit interdicțiile care siluiau instinctul de creație. Și totuși, poezia Raisei Boiangiu vede lumina tiparului, dovadă că și instituția cenzurii își avea breșele și slăbiciunile ei.

Pentru un „conținut tendențios, ușuratic, dăunător”, semnalat de cenzorul Teodor Copil, organul de îndrumare și control dispunea eliminarea a patru titluri – Atât, Am plecat de-acasă la pas, Inventar, Accident – din Poșta redacției încorporată în nr. 5/1971. Nicidecum platitudinea și inconsistența lirică – „Domnii vin, domnii pleacă / O prostituată ronțăie bomboane de mentă / Doamne, ce frumoasă e viața / suprastructura, domnii mei, suprastructura” (Atât) -, nici ariditatea imagisticii sau lipsa de tensiune lăuntrică a acesteia – „Am plecat de-acasă într-o marți, cu autostopul. Aveam la mine 2,50 lei, trei țigări fără filtru și credința că n-am să mă înapoiez nicicând. Sunt de trei zile pe drum. ½ kil. de pâine neagră și 2 iaurturi. Ieri, spre amiază, am găsit într-o crâșmă 25 de bani și mi-am luat o chiflă. Azi ies în drum cu speranța că voi găsi pe cineva să mă ducă înapoi” (Am plecat de-acasă…) –, după cum nici convenționalitatea discursului și tușa ușor textualizată „Două somiere, o canapea, șapte pahare de apă, un serviciu de ceai, două dulapuri de nuc, un cerb de bronz… Tata și mama se despărțeau” – ei, bine, nici una din aceste posibile ipostaze care țineau de specificul creației nu alerta prioritar cenzura. Mai degrabă interesul era captat de cuvintele și sintagmele neconforme (prostituată, suprastructură, pâine neagră ș.a.), de derapajele etice (inadaptabilitate, lipsa de armonie în familie etc.), de secvențele care ilustrau degradarea socialului, a relațiilor umane.

Când priza la real era substituită cu un „spectacol de viziuni”, cenzura tempera zelul. Fascinată de noapte și orizontul ei misterios, Gabriela Hurezean popula acel spațiu de refugiu cu personaje stranii – „bărbații orașului”, care „nu vin să cearnă ceas de noapte / în praful icoanelor”, sau călugărița, care „în sandale de lac / ieșea somnoroasă din când în când / să măture din jurul treptelor / câte un os stingher de aripă arsă.” (nr. 6/1971), versuri care amorsau un topos șocant, desprins parcă din repertoriul plasticii expresioniste, excedând astfel convenția impusă.

„O stare obsedantă de moarte, de sânge” sesiza cenzorul Teodor Copil ca fiind definitorie – și ca atare inacceptabilă ideologic – pentru grupajul de poezii aparținând tradiționalistului Ilie Măduța, selecție propusă pentru același număr al revistei. Supunând judecății critice versurile citate – „E cineva care-l pândește, / ce râde și mă târăște în noroi” (Alter ego) –, diagnosticul pronunțat ne apare mult prea sever și nepermis de generalizator față de simptomul identificat. Imaginea „singurătății, a goliciunii”, întrupată într-un „loc plin de pietre și bălării / unde azi se înalță magazinul, hotelul”, unde „n-au existat niciodată / gangurile sonore ale primăverii / nimic, nimic, nimic” (Prezența golului) era sfidătoare pentru cenzor prin negativismul ei. Situarea lirismului sub semnul coroziv al ironiei, nota mai mult senzorială decât metafizică din poezia Hotelul acutizau grimasele cenzurii, mai ales când repera inserturi religioase: „În holul mare – al universului / stă Dumnezeu, amabil / […] / Căci noi vom merge în jos. / Așa vrea Dumnezeu, zâmbitorul. /”

Dacă expresia poetică figurativă îngreuna receptarea, cenzorii găseau de cuviință să respingă creațiile pe motiv că „sunt încifrate, onirice și propagă descurajare”. Strofa semnalată în șpalturile numărului 7/1971 de către cenzorul Ion Lenghel din poezia În porți de lemn, de Vasile Mihăescu – „Doamne, miresele nopții taie în suflet semn / și teii-și lasă floare-n mânjii tineri / și mirii – albi de somn – în porți de lemn / subțiri ard cum chipul sfintei Vineri” – nu incita prin instrumentația lirică și metamorfismul imaginii, ci prin puseele metafizice care zădărniceau ancorarea în matca realului, prin simbolistica biblică (chipul Sfintei Vineri), extrem de sugestivă în intimitatea și rezonanța metaforei.

Pentru aceleași puncte de vedere nevralgice, aduse în prim-plan de referatul cenzorului, organul de îndrumare bloca apariția în numărul pe iulie 1971 și a poeziilor Tipar de somn și Peisaj de Dumitru Boștean. În abordarea lectorului, tectonica somnului, a cărui „hartă” îmbracă „o viață dublă”, expedia Tipar de somn în spațiul oniric, opus unei lecturi angajate, devenită cuvânt de ordine după procustienele „teze” adoptate în miezul verii aceluiași an. O încadrare pur tematică și nicidecum subsumată specificului creației onirice, câtă vreme autorul nu exploata nici o virtute potențială a visului, nu expunea viziuni proprii „lumii” și atmosferei acestuia, în care să reflecte caleidoscopic fragilitatea și extazul ființei dincolo de contingențe. „Apatic, un mulaj de somn există / la ritualu-nmormântării nopții / […] / Dar, nu, tiparul unic e pierdut / căci peste tot contururile deplasate / dau hărții somnului o viață dublă.” Dinamica epică din Peisaj contravenea la rându-i dogmaticelor cerințe ale factorului politic. Brutalitatea degradării frumosului („Când smalțul din ierburi, strivit sub picior / e smuls de-o năvală de ape străine”), tabloul dezolant de după cataclism, răsfrânt prin porozitatea visului („din lacrima neagră a curgerii lor / mirajul distanței clădește ruine”) echivalează cu o pierdere de identitate, cu alterarea condiției existenței. Într-un context marcat de „năvala” politicului în legile creației în tentativa de a-i strivi autonomia, jocul de echivalențe, indus de nenumărate producții lirice, era pentru cenzor o continuă provocare.

Salutat de către Ștefan Augustin Doinaș, la Poșta redacției din nr. 7/1971, ca „o nouă voce a poeziei autohtone”, Eugen Evu devenea o problemă pentru cenzură de vreme ce această instituție aprecia că, „prin caracterul lor încifrat”, poeziile propuse pentru publicare „nu se încadrează în spiritul recentelor documente de partid”. Iată cât de „încifrată” era selecția la care s-a oprit lectorul: „Pe dâmburi de poveste veche / trec iar nebunii înfloriți” (Lăcrimând în fapt de seară): „ – Luați-mă cu voi, le strig, / pâcle, doamne preotese! / Sânge tânăr arde-n frig, / Umbra cade printre mese.” (Beție de nori); „Tao-Ceti se frânge în cearcănul colinei / Pe arsuri nedeslușite – adastă melcii / pe vinete pleoape” (La margini). „Parc-aș fi uitat aici / De cine știe cine, / când!… / Sus / umbre vinete / în alb / se perinda” (Colina). Deși organul de îndrumare hotărâse „din proprie inițiativă” eliminarea poeziilor Domnia Sa, Pădurea, Beție de nori, La margini și Colina, toate aceste titluri se regăsesc în grupajul ce însoțea prezentarea tânărului și talentatului poet hunedorean. Neîndoielnic, era rezultatul unei intervenții a conducerii redacției la Secția de Propagandă a Comitetului Județean Bihor al P.C.R., care avea ultimul cuvânt în privința apariției unor texte în revistă.

Nici traducerile nu se bucurau de o îngăduință mai aparte. De pildă, din nr. 7/1971 era eliminată, pentru „pesimismul pe care-l degajă”, poezia De la poet către pictor, de Pablo Neruda. În urma semnalării de către cenzorul Ion Lenghel, din același număr al Familiei avea să fie scoasă și poezia De-ar fi, de Heinz Kahlan, tradusă de Vasile Spoială, fiind socotită ca „interpretabilă, în sens negativ, la adresa partidului”. Sarcasmul moral, accentul subversiv, dezgustul față de marasmul unei societăți în care „liderul gândește pentru toți” echivalau cu o ieșire din front. „De-ar fi cuiva / să-i cășuneze / c-atunci când gândesc / propriu-mi cap îl folosesc / și nu pe-al lui, / n-are decât să-ncerce el / capul meu să-l folosească / (și să gândească doar azi) / de-ar fi așa, / firește, n-aș mai sta la îndoială / și-aș renunța îndată / la gândirea personală”. În pagina de lirică universală „Șapte poeți iugoslavi”, inserată în nr. 9/1971, poezia Ziua tuturor celor vii era apreciată ca incompatibilă ideologic, fiind înlocuită.

Paradoxurile cenzurii sunt prin absurdul lor incitante. Referatele consemnează situații în care subînțelesul unor titluri și rezonanța tâlcurilor lor insinuante radiau de la sine o seamă de poezii din sumar: Panică, de Victor Seleș (nr. 6/1971), Vânătorul de cornute, semnată de Tudor George (nr. 8/1971), În cușcă, din creația lui Kanyadi Sandor (nr. 10/1971), după cum în alte circumstanțe titluri fără cusur pentru cenzură n-au putut salva stihurile alese: Patria, de Stanca Ponta (nr. 4/1971), sau Partidul, de Vasile Mihăescu (nr. 7/1971), care era scoasă din corpul revistei pentru „motive de tehnică a paginației”.

Din sumarul nr. 8/1971 al Familiei, cenzorul Teodor Copil a înlăturat – cu concursul D.G.P.T. – un întreg grupaj de poezii semnate de Mihai Beniuc, motivând că acestea ar fi exprimat „o stare de nemulțumire sufletească […], poate și socială”, conținut dizarmonic raportat la clișeul propagandistic al existenței fericite. De-o oralitate proclamativă, casantă, versurile citate, neocolite de evidente scăderi estetice, – „Noi, ăștia, care purtăm doar vina, / Care ne-am vărsat sângele / Ori ne-am cheltuit anii de luptă / Și nici din pură întâmplare n-am murit, / fiți siguri că nu vă stăm în cale / […] / Noi nu vă vrem să ne iubiți, / Nici măcar să ne-nțelegeți / Și n-aveți grijă, nu ne-amestecăm” (Drapelul) – nu ascund sâmburele dezamăgirii și subtextual nici pe cel contestatar, mocnind latent, aglutinând – pe aceeași scală resentimentară – și frustrările autorului, el însuși în dispută cu cei care l-au scos din „linia întâi” după 1965, când pierdea șefia Uniunii Scriitorilor. O altă creație (Tot mai departe), un alt decupaj de altă factură: „Și nu vă spun de raiuri și delicii / asigurate vieții după moarte / atâta doar vă zic: Tot mai departe!” Sunt versuri din care lectorul nu era preocupat să rețină accentele meditative, pe-alocuri confesive, atinse de melancolia ireversibilului, ton care luase locul conștiinței insurecționale, ci țintea sintagme de felul „viața după moarte” și altele care nu cadrau cu opțiunile politice pentru educația ateistă, materialist-științifică, relansate în forță după iulie 1971. Eliminarea acestei selecții lirice, din care cenzorul mai menționează încă două titluri – Sunt toți aceia și Prințul Roșu –, a dobândit datele unui incident scandalos, fiind prezentat lui Nicolae Ceaușescu de Alexandru Andrițoiu, în intervenția sa la întâlnirea secretarului general al partidului cu activul Uniunii Scriitorilor (21 septembrie 1971), ca un caz tipic de amestec brutal al cenzurii: „Dacă scoți opt poezii de Mihai Beniuc, pe motiv că sunt cu aluzii la anumite persoane, deși erau cu dușmanii socialismului, […] este un lucru cu totul anormal. Se ajunge la scoaterea stilului în sine”.

Obsesia creării „omului nou” clasa ca inacceptabile creațiile „sumbre, apăsătoare și morbide”. Poezia Crucea verde, de Gavril Rusu, inclusă în numărul pe septembrie 1971 al Familiei, aparținea – în opinia cenzorilor – unui asemenea capitol sensibil. Cu rezonanțe și un tipar vetust de romanță, aceste versuri abundau în determinări și o simbolistică impregnate de retorica funebră, de elemente particularizante ale ceremonialului religios, subiacent de sentimentul „marii treceri”, ceea ce neliniștea cenzura. „Mâine-n zi de sărbătoare / Cu trei prapuri și-un landou / Bronzul turlelor mă doare / și cenușa din cavou… / Cruce verde de mesteacăn / Tristă, străjuind în vânt / Gângav, păsări, ca de moarte / plâng cu lacrimi pe pământ / Cruce verde de mesteacăn.”

Încărcată de tensiuni grave, care țin de aventura existențială, poezia lui Nicolae Prelipceanu atrăgea subit atenția cenzorilor. Din nr. 10/1971 au fost semnalate și eliminate nu mai puțin de șase poezii ale acestui incomod autor, creații care, decodificate de cenzorul Teodor Copil, „aveau un caracter tendențios, dușmănos și cu interpretări nefavorabile”. Secvențele extrase exprimă stări – limită, neconsonante cu registrul tematic pretins de putere. Ilustrând apetitul pentru detaliul insolit, șocant, cu irizări suprarealiste, poezia Și dacă moare soldatul provoca repulsie cenzurii grație metamorfozei dezarticulării trupești, care sugera parcă înălțarea sufletului la ceruri și veghea ochiului divin. „Privirea lui se zbătea / să se ridice undeva în nori / să-l poată contempla cum se scufundă în pământ / singur, trist, adorat. /” O altă poezie – Ca un tigru bengal – însuma trimiteri directe la dezgustul față de o lume saturată de constrângere, anihilantă pentru individ, implicit pentru libertatea de creație a scriitorului. „Cercul se strânge într-una / trebuie să răspunzi formei lui într-o zi / Cercul se strânge / […] / Prin cercul acela aprins / Va trebui să zbori / Ca un tigru bengal. /” În momentul în care comanda socială revenise directivă în literatură, o asemenea creație își asuma singură biletul de așteptare.

După „tezele din iulie” și Plenara C.C. al P.C.R. din 3-5 noiembrie 1971, vreme de șase luni (noiembrie 1971-aprilie 1972), referatele lectorilor din Unitatea Oradea a D.G.P.T. n-au consemnat intervenții obligatorii în lirica propusă pentru publicare în Familia. Autocenzura funcționa din plin. Abia în nr. 5/1972, cenzorul Teodor Copil semnala o pagină de poezii semnate de Adrian Păunescu, nominalizând în mod special patru titluri – Zaruri, Scurți de ochi, Coșmar cu seminarii și Dacă eu –, pentru „implicații politice” sau „optica profund dăunătoare”, tendențioasă. Dincolo de acuitatea mesajului, concretețea aproape violentă a limbajului și forța imaginilor expresive dau măsura unei poezii angajate. O voce lirică de anvergura lui Adrian Păunescu bulversa cenzura cu un asemenea registru răscolitor, scrutând crizele sociale, derapajele puterii, condiția umană ultragiată. În Scurți de ochi, critică fățiș măreția surpată a puterii, miopia politică a liderilor: „De două ori miop e fiecare / O dată înăuntru / o dată în afară / pe unde e atâta eroare și ațâțare / Și nimeni nu-i să vadă cu o privire clară.” După această abruptă expunere a stării de fapt, discursul se convertea în sarcasm și ironie amară. „Ce bine, deci, că suntem scurți de ochi, / Dac-am vedea cu adevărat cum văd pisicile / Am ști precis că suntem nimicul și nimica / Nimicurile și nimicile / E în favoarea noastră că am ajuns miopi / că suntem mereu mai scurți de ochi”. Adversitatea cenzurii față de critica morală a „celei mai drepte societăți” devenise necruțătoare. Ca un ghimpe veninos era privit și reflexul de apărare a spiritului, a libertății interioare a poetului în fața încorsetărilor ideologice. „Dacă eu sunt un poet politic / Dacă eu care sunt căutat / semnificație de semnificație, / dacă eu care sunt percheziționat de semnificații, / acum și-n vecii vecilor / – ca un deturnător al avioanelor prins”. Descifrarea figurativului, a străfulgerărilor parabolice de către cenzor favoriza observații mai aplicate și radicaliza măsurile dispuse. „Dacă eu / spun acestea, eu, aici, / înseamnă că pe pământ / miroase a iarbă cosită / și că ochii voștri nu mai văd astăzi / coasa care doboară iarba / pe pământ. / Și iarba cade, fără încetare.” (Dacă eu) Tâlcul acestui excurs în lumea vegetală, corespondențele lui aluzive cu agresiunile din mediul social erau motive pentru cenzor de a purga sumarul de creațiile care au căzut examenul ideologic. Referatul cenzurii conchidea că, în final, redacția a renunțat la publicarea întregii pagini „până la rezolvarea de către organul de partid a problemelor semnalate”. Tentativa redacției de a reinclude poeziile Scurți de ochi și Dacă eu în nr. 6/1972 al revistei a eșuat din fașă.

Pentru „conținutul lor politic, denigrator”, cenzorul Andrei Opriș nota în referatul nr. 8/1972 al Familiei poeziile Patent pentru statui și De doi bani speranță, de V. Nistor. Tonul persiflant din Patent pentru statui, sarcasmul la adresa idolatrizării conducătorului, dislocau poezia din sumarul aprobat. „Sămânță de creier plus puțină idolatrie / totul înmulțit cu fosfor / la puterea de un milion / dă statuie în stare pură / doar că sămânța de creier / nu se găsește la plafar. / În schimb, e nespus de greu / să selecționezi numai puțină idolatrie / căci fosfor se fabrică la orice putere / cu industria noastră modernă.” Sensibilitatea poetului este irepresibil atrasă de implicațiile morale ale faptului existențial, reductibil în cazul poeziei De doi bani speranță la relația stăpân-supuși, temă opozabilă celor agreate de cenzură. „Nu știu, poate o să vă pară curios / că eu admir asinii / aceste blajine patrupede împodobite / cu două urechi fleșcăite / întotdeauna gata să care un samar / […] / sau, cine știe, dragostea mea / să fie cauzată de răbdarea lor / nefirească într-un fel, / n-aș zice o răbdare animalică / așa cum se obișnuiește, / mai degrabă o așteptare / de împlinire a speranței / că într-o zi va dispare, totuși, / stăpânul.” Alfabetul imagistic insidios, „poanta” lirică finală scrisă cu penița înmuiată-n apă tare, mesajul aluziv au determinat D.G.P.T. să indice Comitetului de Cultură și Educație Socialistă a Județului Bihor să elimine cele două poezii din corpul revistei.

Din numărul pe octombrie 1972 era înlăturată poezia Civilizație, de Arany Janos, în traducerea lui Teodor Crișan, cenzorul Teodor Copil apreciind că ultima strofă „ar putea fi interpretată necorespunzător din punct de vedere politic”, întrucât ar viza politica externă a statului nostru. „Azi, de conferințe lumea / e condusă, iar răsplata-i / când războaie fac, cei tari / se-ntrunesc și-aprobă fapta.” Tot din nr. 10/1972 al Familiei aveau să fie eliminate poeziile Finiș și Nici un veșmânt, din creația lui Horia Bădescu, în care „autorul își mărturisește starea obscură și singurătatea pentru care și Dumnezeu îi compătimește”, după cum nota în referatul său același cenzor. Într-un prezent care-și divulgă propria vacuitate, spiritul angoasat al poetului radicalizează stările sufletești: „Pe creștetul lacrimei / n-am să mai plâng. / Lăsați-mi orbirea de a vedea / întunericul” (Finiș). O antinomie de o plasticitate deosebită, care valorizează tragismul existenței. Reverberațiile reflexive, originalitatea eului liric cu forța divină, care suferă nespus pentru păcatele pământeanului, plâns perceput ca un refugiu al conștiinței – iată situații și stări respinse de facto de către cenzură. „Nici un veșmânt pentru singurătate / așa de sfânt e astăzi trupul meu / în care zace sugrumat / de lacrimi însuși Dumnezeu.”

O evocare a unui moment istoric fast, precum 1 Decembrie 1918, nu consona decât cu un sentiment liric auroral, perspectivă din care cenzorii semnalau ultima strofă a poeziei De profundis,din creația lui Ilie Măduța, planificată în nr. 11/1972, a cărei tonalitate lăsa „impresia unei întunecări”, contrastând cu luminile sărbătorii.

A poetiza despre minciună, moarte și singurătate într-o societate supralicitată de propaganda comunistă drept una a adevărului și plenitudinii însemna a te așeza singur sub ghilotina cenzurii. Alecu Ivan Ghilia n-a ocolit un atare risc, lăsându-se pradă ispitei unor asemenea teme vulnerabile ideologic. Ca într-o comuniune de suferință i se adresa dezinhibat și frust Lui Sandu Lungu, în poezia cu titlu omonim, exasperând cenzorii prin adevărul rostit: „Ascultă, cum minciuna se repetă săptămână / De săptămână, lungită ca umbra plopilor / Noaptea pe lună, înecând totul în noi / Ca apa dintr-o neagră fântână”. Ironia amară țintea apoi condiția precară a poetului aflat „sub vremi”, decăzut din independența lui lăuntrică și somat mereu ce arie să cânte: „Pe scena vieții se plimbă de zor precupeții / Cu coșurile pline de spanacul pe care-l cântă poeții / Bag de seamă, întârziind prin culise / Să n-o pățești ca Ulise”. Din poezia Lui Mihai Dimiu, cenzorul extirpa doar versurile „Când zice murim / Pe noi ne numim, pe noi ne numim”, motivat probabil de tonalitatea sumbră a acestora. Ireversibilul vieții, obsesie punctată teatral, într-o aritmetică banală a existenței, în cea de-a treia dedicație, de astă dată Lui Țuțu Pancu Iași, n-a trecut nesancționat de lector: „Excluzând fantezia pură / puține fapte ca lumea ne rămân în bătătură / Unul e că / Pe ușa din jos / Am ieșit ca o mănușă întoarsă pe dos / Doi, că la orice opintire / Sufletu-n noi s-a întins să zboare ca o rostire / Trei, / Că oricât ne-am adunat laolaltă / Tot singuri am rămas în propria noastră haltă, / Fără să fi învățat lecția vieții pe de rost. / Și când, totuși, am învățat ceva / Vine un nimenea / Un fel de cătare neagră / Și ne ia.” Acest apăsător barometru al sentimentelor a dus la eliminarea din sumarul nr. 3/1973 a întregului grupaj de poezii. Semnificațiile poetice dictau mai întâi pragul de trecere spre publicare. Un vers ce enunța sec „Cei mai buni cad primii” era clasat ca incongruent de către lector, care-l citise exclusiv în cheie propagandistică. Șarja sarcastică –„De aceea nici nu înving întotdeauna / ei greșesc, ei ratează / dar sunt primii / sunt cei mai buni / și de aceea cad” -, autoironia mușcătoare ce respiră din versurile finale – „Să nu mă întrebați de ce mă țin atât de bine pe picioare” – defineau o structurare negativă a realității, nedigerată de cenzura care oprea apariția poeziei Cei mai buni, de Ion Marinescu, în nr. 4/1973 al Familiei, apreciind că „propagă descurajarea și pesimismul”. Pentru sâmburele conflictual și scenariul don quijotesc la care făcea apel – „Uite ce este: lăsați în pace morile de vânt / bateți-vă cu cei de seama voastră” -, și poezia Echitate, din lirica aceluiași autor, era exclusă din corpul revistei.

Plonjonul în stridențele realității, într-o lume depozitară a rezidualului uman nu putea capta bunăvoința cenzorilor, care retrăgeau de îndată din fluxul editorial orice poezie cu o asemenea încărcătură ideatică și imagistică. Din numărul pe aprilie 1973, lectorul Andrei Opriș semnala cinci poezii semnate de Călin Drăgoi, toate eliminate ulterior la indicația D.G.P.T. Pomenirea forței divine într-o treime a nesfârșitei iubiri – „Femeie, Copil, Dumnezeu” – scotea din sumar poezia Ceas. Elementele religioase („Nepăcătoșii numără invers îngerii albi”), secvențele adiacente câmpului social, cu rezonanțe critice („Clovnii triști tresar pentru pâine”) blocau publicarea unei alte creații, intitulată Poem. O lume agonizantă și violentată, în care „cui ce-o să-i pese de-o fi să crăp” sau „cine să scuipe pe hoitul mei beat” (Balada vagabondului), o lume „de zdrențăroși și șefi și hoți”, de „caftangii și snobi”, de „sfinți sonați” (Maladivă), o lume a narcomanilor – „Și cine se va găsi să-ți spună / că nebunia ta a fost cea mai frumoasă moarte / a unui rege frenetic călătorind pe stepe de hașiș” (Balada lordului uitat). – se autolivra cenzurii prin deșertăciunea și coșmarescul ei. Un nucleu liric în care dramele colcăiau, contrapunându-se astfel flagrant realității proiectate de propaganda oficială.

Diagnosticul „caracter interpretabil, nedorit” însemna rezecția poeziei Crochiu sentimental de Gabriela Hurezean. Peisajul nebulos, atras din abisalul visului, cu „turnuri de biserică” și „suave cețuri”, cu peregrinări „fără turn de direcție, fără catarge, fără nimic / robiți doar de toate acestea” dezvăluie o realitate a neputinței, stranie și dezorientată, în evident contrast cu „direcția” poetică reclamată de „tezele din iulie 1971”.

Fluxul interior al limbajului poetic neomodernist, propriu etapei experimentaliste, le era întrutotul străin cenzorilor din Unitatea Oradea. Confruntarea cu lirica lui Gheorghe Grigurcu este pe deplin probantă în acest sens. Alambicările lingvistice care forțau figurativul, asocierile lexicale șocante erau numaidecât etichetate ca „încifrate”, deși, în fapt, o asemenea categorisire era efectul ignoranței, al deficitului de percepție. Textura discursului din poezia Bucolică, eliminată de D.G.P.T. din nr. 6/1973, era pentru lectori o barieră în decodificarea tâlcurilor. Recuzita imagistică propusă repudia idilismul vieții câmpenești. Orizontul de lectură era împins spre o organicitate materială de altă factură, etalată pe canavaua unui estetism rafinat, de alură postmodernă. „Va trebui să coborâm în mâlul verde al silabelor / noaptea să ne-o umplem cu pietrele ostatece / să ne-aliem cu funia de ceapă / să fim în timpul zilei uitare răbdătoare. / Va trebui să mergem până la florile avare / s-aducem resturile soarelui într-un furgon / să-ntoarcem un fluviu cu-o cheie de ceasornic / să răsturnăm o solniță în calea unui nor.” Aceste surprinzătoare decomprimări metaforice care pulsează într-o lume de o materialitate agresivă, terifiantă („Halucinați vor vui arborii în stârvuri […] Moartea va fi scrijelată de cerceluși și petunii”) erau – în viziunea cenzorilor locali – antagonice „programului” literar râvnit de puterea politică. Mai luminați, cenzorii de la edituri înlesneau apariția poeziei, chiar în același an, în volumul de autor Înflorirea lucrurilor.

Să descifrezi într-o poezie ca Înotând în sânge propriu, semnată de Nicolae Prelipceanu, doar „o stare de morbiditate” și nicidecum alte coagulări de sens e o probă a neputinței și miopiei cenzorilor. Dincolo de imaginea obsedantă a sângelui, multe alte teme reperabile conspirau împotriva repertoriului tematic agreat: disoluția vitală („Încet-încet ne pierdem sângele cu totul / din cât a fost rămâne prea puțin”), alterarea identității („astfel începe uneori înotul / în fostul sânge-al nostru devenit străin”), inaderența la o lume desfigurată („Să ne privim în geamuri fețele urâte”), vicierea instinctului vital și senzația dedublării ființei („Să ne privească sângele rămas afară / și-n locul nostru el să nu-nțeleagă”) Eliminată din numărul pe iulie 1973 al Familiei, poezia – respinsă de cenzorul orădean Teodor Copil – se va regăsi peste doi ani în volumul Întrebați fumul, scos de Nicolae Prelipceanu la Editura „Dacia”. O carte cenzurată cu atâta zel încât a ajuns la o treime din forma inițială. De fapt, cu fiecare nouă propunere de apariție, acest caustic poet își dădea obolul cenzurii. Din nr. 9/1973 al Familiei n-au apucat să vadă lumina tiparului poeziile sale Cine sunt eu și Ultima duminică. Prima, pentru o motivare absolut stranie, hilară chiar: cică în versurile respective poetul mărturisea „ora clătinărilor”: Din stihurile citate, în referatul lectorului răzbate senzația de inconfort existențial („Și nu pot să dorm pe acest pământ”), scrisul rămânând pentru poet neliniștea de sine, gestul terapeutic prin care se salvează de angoase („dacă nu mi s-ar spune în fiecare zi / scrie și-ți va trece”). O lume convulsionată în care poetul, prins în vârtejul disperării, caută evadarea din acel orizont neprielnic („Cine e corabia? Cine ești tu?”). Cealaltă poezie – Ultima duminică – avea, în aprecierea cenzorului, păcatul de a exprima „singurătate și sărăcie” („Ultima duminică / În care puținele mele lucruri erau așezate / pe singura, puțina mea masă de lucru, / de mâncare, de primire, de plecare”), deopotrivă „o stare de nemulțumire, de durere” („Cu toate geamurile deschise eram închis în casă / de un cer foarte jos plumburiu”). Ultima duminică e un capăt de lume și de timp, recitite prin haloul memoriei ulcerate de izolare: „Ultima duminică / în care eu am vorbit prima dată cu vecinii mei / pe care nu-i mai văzusem niciodată / […] / Am deschis soneria pentru prima dată / în ultimii zece ani / […] / mi-au mai rămas de atunci câțiva pași de copii / câteva țipete de-ale lor suspendate și azi / la mică înălțime deasupra pământului.” Efemera reconectare la ritmul diurn se petrece sub mirajul scrisului, locul privilegiat al păstrării conștiinței de sine: în așteptarea unui prieten, poetul scrie „o parte din aceste rânduri”, străfulgerările de-aduceri aminte ale nemulțumirilor tatălui și ale mustrărilor profesoarei de română care-i taxase scrisul „ermetic de tot” sunt întoarse pe dos, în regretele și elogiile rostite de „aceleași guri așezate / la marginea de jos / a acelorași minți”. Bucuria de a rămâne cu „ultima duminică” ce „nu se mai termina” pare și ea nepotrivită „odată ce știm prea bine ce înseamnă / duminica în lume și pe lume”. Sfidarea acestei existențe necondiționale este recluziunea asumată: „închizând ochii să n-o mai văd / închizând gura să n-o mai vorbesc / închizând ușile geamurile astupându-le / să nu mă mai vadă”. O astfel de existență reprimată era din capul locului refuzată de cenzură, care extrapola acest spațiu – capcană la nivelul societății și al condiției individului.

Limbajul oracular vestitor de dezastre („Semn viu că lumea nu se pierde / pădurea va rămâne verde”), semnalat la vremea aceea de critica literară, imaginile apocaliptice („De-a valma plete, coapse, mâni / vor fi înmormântate-n câni; / pe-un pisc trufaș de-atâta gol / plana-va-n tunete un stol / de păsări străvezii și reci / din care vor cădea berbeci”) conturau conținutul „profetic sumbru, morbid” pe care se grefa refuzul cenzurii de a da bun de tipar poeziei Citat, din lirica lui Gheorghe Pituț, pentru ultimul număr al Familiei din 1973. Din coloanele aceluiași număr avea să fie eliminată, pentru „nota tendențioasă și confuză”, o altă poezie semnată de Gheorghe Pituț, intitulată Dedicație, un imn de o expresivitate particulară, închinat „luptătorilor pentru libertatea Patriei”. Într-o lume în care istoria era rescrisă și eroii deveniseră alții decât cei legitimați de fapte, sâmburele moral dezghiocat de poet avea alte sonorități și rezonanțe. Ostașii „din veac în veac atât de rari”, ei, care prin jertfă erau egalii „tronului regal / și-oricărui tron, și-oricărui domn!”, ei, vitejii, a căror glorie nu poate fi ștearsă („sclipind trăirăți, dar vânați / cum nu sunt fiarele-n Carpați”) au ajuns exilați ai istoriei. O nedreptate la care până și natura era părtașă: „și muntelui, care-i ateu – / când v-a văzut – i s-a părut / că adevărul fu vândut”. O dramă potențată de alte reverberații și implicații, la fel de dureroase și de grave pentru existența și trăirea individului: „și e vânat chiar Dumnezeu”. Săgeata aluziei împotriva miezului ateist al propagandei comuniste nu putea trece nesancționată radical de cenzură.

Gâlceava cenzorilor cu textul liric se isca din felurite pricini. Bunăoară, din sumarul nr. 8/1973, consacrat zilei de 23 August, erau scoase – pe „motiv de oportunitate” – poeziile Steag alb n-am ridicat și Rusia mea, de Alexandr Blok. Tonul pesimist înlătura din același număr poezia Tăcerea ca o floare, de Mihail Pop. În nr. 7/1973 nu-și găsea loc Imn marelui nimeni, de C.V. Tismăneanu, pentru „conținutul absurd” și nici două parodii – Sinteză și Cuvinte -, dedicate de Dimitrie Bălan, jurnalist orădean, lui Mihai Beniuc, respectiv lui Ion Bănuță. Programată să apară în nr. 6/1973, selecția lirică din poeți echinoxiști nu mai ajungea să vadă lumina tiparului în Familia, întrucât Comitetul pentru Cultură și Educație Socialistă al Județului Bihor, editorul revistei, cerea ca autorii „să nu se rezume la anumite stări sufletești”, e de bănuit că din diapazonul celor deprimante, al contextualizărilor atitudinale, ironico-sarcastice, protestatare. Referatul pentru numărul pe iunie mai menționează – fără precizarea unui motiv – respingerea apariției poeziilor După ploaie și Loc de joacă, aparținând unor tineri poeți de limbă germană din România. Aceeași rețetă se aplică și în cazul poeziilor Cireașa putredă, de Dumitru Sinulescu, și Memento, de Cornelia Zăvoianu, selectate pentru numărul pe septembrie al Familiei. Număr din care avea să fie exclusă, pentru „conținut pornografic” poezia Str. Cavalcadei nr.62, scrisă de Vasile Spoială, redactor al revistei: „Casa e de fată mare / nencercată. N-o mai doare / poarta roșie și lată / că-i bătrână, biata fată”. În același pluton al creațiilor refuzate de cenzură regăsim și Alegoria peșterii, de Ștefan Augustin Doinaș, grație unor posibile „interpretări confuze și denigratoare”, reperate de lectorul Teodor Copil. El era cel care anula și publicarea poeziei Înțelepciune, semnată de Gheorghe Ardelean, acuzând conținutul „ocult, morbid”. Iată fragmentul înfățișat drept probă: „De-aceea pomii-s duși mereu pe gânduri / Când seva și-o adapă cu senin / Ce naltă-i slava celor patru scânduri / prefigurată de paharul plin.”

O „semiotică” parabolică, aluzivă, era constant epurată de cenzură. Sub incidența unui atare motiv, a fost eliminată din nr. 2/1974 al Familiei poezia Reptila, de Marin Călin, ale cărei versuri emanau „o stare deprimantă, apăsătoare, confuză”. Lumea poetizată căpăta un sens cu adevărat provocator pentru cenzor abia după lectura ultimului stih dintre cele citate, când corespondențele simbolice se deconspirau în planul relațiilor umane, al experiențelor biografice: „Gest pritocit în eră cavernoasă / Izbești icnit reptila mânioasă / […] / Regret îndepărtat, ca un ecou / Ți se strecoară-ncet în mădulare / Furiș alunecos de târâtoare / Veninu-i strâns în mapa de birou”. Rece și vicleană, jivina te putea duce lesne cu gândul fie la omul Securității, fie la alunecosul turnător ori la alte tipologii expresive și pretabile într-o retorică a spaimei.

Camuflarea corespondențelor simbolice era suspectată de cenzorul Ion Lenghel și în poezia Pildă, semnată de Adrian Beldeanu, eliminată din numărul pe aprilie 1974 al revistei pentru că „poate fi interpretată politic, mai ales în contextul […] înființării funcției de Președinte al R.S.R”. De astă dată, partitura lirică îl plasa în prim-plan pe Alexandru Machedoneanul, care nu era pentru „dreptăți și ocrotirea celor sfielnici”, ci pentru „înspăimântătoarele măceluri și jafuri”, conducător care „nesăturându-se de slavă” a ajuns „să se sature de lut”. Tiranicul vis de mărire, cultul nemăsurat, orgoliul bolnăvicios prindeau chip în evocarea lirică, vocea poetului împrumutând în cele din urmă tonul avertismentului: „O, voi căpetenii de pohte și armuri zăngănitoare / luați aminte!”

În numărul 6/1974 al revistei, Poșta redacției oferea din nou materie primă cenzurii. Serviciul ideologic din D.G.P.T. dispunea înlocuirea poeziei Marele An, de M. Lostun, pentru imaginile materiale grele și tulburi: „Marele An își lasă pleoapa / simți cum se face frig / și întuneric / prin vasele subțiri cum urcă apa / și 'neacă valuri strigătul fecioarei / cu coapse inundate de-așteptare…” Redacția propunea, în schimb, spre publicare poezia Subțiri, de N. Popa. Cenzorul Ion Lenghel îi găsea hibe și acesteia, respingând-o „pentru conținutul ei interpretabil politic, care nu se încadrează în coordonatele indicațiilor de partid privind a XXX-a aniversare a Eliberării și cel de-al XI-lea Congres al P.C.R.” Un decupaj banal dintr-o realitate tot mai indiferentă față de condiția umană, transpus cu ironică amărăciune, inculca atitudini reflexive iritante pentru cenzură: „Suntem subțiri / ca o scrisoare de dragoste / am putea trăi din profil / pe zidul trufaș al primăriei / unii ne lipesc pe stâlpi / cu făină de grâu și apă sălcie / și asta numai pentru că suntem foarte subțiri / și nici pietrele nu știu ce se întâmplă cu noi.”

O meditație despre universul poeziei și seva trăirilor lirice, înțelegerea realului doar ca o „lume” jalonată de tâlcuri, nicidecum secată organic de deșertul lozincard, de intruziunea brutală a politicului trecea, în evaluarea cenzurii, drept un refuz al exercițiului poeziei militante, al vasalității creației față de putere, care vedea în opera literar-artistică în primul rând un mijloc de răspândire a dogmelor ideologice, de manipulare a maselor. O poezie calmă, incantatorie, precum Creionul, de Alexandru Andrițoiu, inclusă în nr. 7/1974 al Familiei, ajungea să fie expurgată de „tov. Văiteanu de la Serviciul ideologic din D.G.P.T.” din pricina unor asemenea percepții înguste: „Întoarce-mă cu orele / pescarilor spre zori, / Ascultă-mi aurorele / Cum cad peste splendori. / Dă voie-bună inimii / care-a venit la vad / în ceasul când vecinii mi-i / adun în șir normat / și-n grijă mare umbletul / ne duce, cărturari, / unde se-alintă sufletul / sub sălciile mari. / Întoarce iarăși strunele / ca-n vis să le ascult / spre dulcile și bunele / romanțe de demult. / La ceasul strâns al patimei / și-al dorului defunct, / dă bucurie lacrimei / când pune-n grabă punct.” În altă parte (nr. 12/1974), referatul cenzorului Teodor Copil reținea „nota mistică” a poeziei Schismă, semnată tot de redactorul șef al Familiei, poetul Alexandru Andrițoiu, accent desprins din versuri de genul: „Cinstește, doamne, ceasul meu de seară / […] / ca-n ceasuri primitive când te rogi.” Drastic și inflexibil în privința purității ideologice, organul de îndrumare indica eliminarea poeziei, invocând sintagmele și atitudinile cu rezonanță religioasă („Cinstește, doamne…”, „Te rogi” etc.).

Roata norocului n-avea să dea peste cele patru poezii selectate din creația lui Ilie Măduța pentru primul număr al Familiei din 1975. Cenzorul Teodor Copil le semnala pentru că exprimau „o stare de neliniște, nemulțumire, de impas, o deprimare sufletească”, implicând „însuși destinul nostru incert, nesigur”. Pe fondul unei asemenea anamneze, Sonet și Invitație își risipiseră șansele de apariție, în vreme ce redacția renunța de bună voie la alte două titluri din același grupaj: Cerul, respectiv Ca șarpele. Iată pasaje care motivau gestul sacrificial, de gâde, al cenzorului: „Iar ne cuprinde viața înfometată-n gheare / și gura ei de aur ne mestecă avid / pe întrebări de grauri eu ochii mi-i închid / Și-aud suind prin mine a plânsului rumoare” (Sonet). O ipostază existențială – voluptatea devastatoare a vieții – era citită de cenzor în alt registru decât cel al obsesiei trecerii timpului, într-unul cu acute rezonanțe sociale. Spasmele unei lumi care ar fi trebuit să fie ideale erau atenuate și de cenzorii Editurii „Facla” la apariția poeziei în volum. Astfel, „viața înfometată” devenea „viața nepotolită”, „a plânsului rumoare” se metamorfoza în „a nopților rumoare”. Dimensiunea conștiinței de sine ca poet – „puternica mea artă nu roagă, nici blestemă / ci șiroind în crucea stihiilor de-acum / încearcă să-nțeleagă încrâncenarea gravă” (Sonet) –, menire așezată, iată, sub instinctul clasic al cunoașterii, atrăgea privirea de osândă a cenzorului prin conotațiile diapazonului lexical și ale celui atitudinal: „roagă”, „blestemă”, „crucea stihiilor”, „încrâncenarea gravă”. În varianta publicată în volum, „Crucea stihiilor de-acum” ajungea „Miezul văpăilor de-acum”, substituind un plan referențial negativ, convulsiv, cu un altul șablonard, pozitiv, propagandistic, alterând autenticitatea mesajului. Peisajul ca stare de suflet e definitoriu pentru lirica lui Ilie Măduța. Amurgul umbrește dispozițiile sufletești înalte: „Noi n-avem în văpăile de-amurg / nici chef de joc, nici de viață lungă”. Descriptivul, spațiul nesfârșit al naturii devenea un simplu alibi pentru drama existențială: „Zvâcnește valea în căpestre seci / se-nverșună și crește-n adâncime / În care cine-și spintecă poteci? / văd gol în fundul inimii, nu-i nime!” (Invitație) O asemenea oscilogramă afectivă, postată sub semnul deprimării și solitudinii, nu era degustată de instanțele cenzurii, care decideau excluderea poeziei din corpul revistei.

Reprogramarea unor poezii respinse de cenzură sau la care redacția a renunțat din varii motive era de cele mai multe ori sortită eșecului. Nesemnalate de către cenzorul Teodor Copil în selecția propusă de redacție pentru numărul pe ianuarie 1975, poeziile Cerul și Ca Șarpele, din lirica lui Ilie Măduța, replanificate în sumarul pe februarie, intrau de astă dată în vizorul cenzorului Ion Lenghel care sugera eliminarea lor, întrucât aveau „un caracter sumbru, demoralizator”. În lectura poeziei Cerul, nu misterul cosmic, ci imagistica violentă, derivată din conflictul dintre „lumi”, strivitor pentru om, intriga cenzorul local. În acest scenariu cosmic, bântuit de impulsuri agresive, constelațiile erau „niște fiare” care pândeau „din singurătăți asurzitoare / cu colți și cu gheare cumplite”. Într-o viziune zoomorfizată, constelațiile împrumutau chip de felină, cu instincte sangvine, feroce, de natură să inculce fiorul spaimei: „Mustrările lor de pisică / ne gâdilă sângele, ne intră în somn”. Aceste făpturi fabuloase, „cu ochii lor însângerați”, […] „mereu dau târcoale prin codri / pământului nostru – fragil vânat / gata să sară, gata să muște / în zgarda unui veșnic lătrat”. În pofida acestui tablou convulsiv, D.G.P.T. nesocotea semnalarea cenzorului, dând undă verde pentru publicarea poeziei. Tratament de care n-a beneficiat și cealaltă creație – Ca șarpele -, din lirica aceluiași autor arădean, care a debutat în Familia, rămânând un constant colaborator al revistei.

„Sumbră și morbidă”, prin urmare neconsonantă cu arpegiile luminoase și optimiste din rețeta ideologică a vremii, poezia Cimitir fluid, semnată de George Vulturescu, era îndepărtată, la propunerea cenzorului Teodor Copil, din rubrica Poșta redacției, găzduită de nr. 3/1975 al Familiei. În respectivele stihuri, pântecul terestru nu mai e doar „o adâncă părere”, ci un cimitir „unde sosesc necontenit din zare / sicrie lungi și păsări țipătoare”. Struna ciupită a harfei, „pe care-o auzi doar din adânc”, întreține aburul de neant al clipei, curmat de străfulgerarea de gheață a unei invitații în lumea unde totul se destramă: „Pășește fără teamă, mormintele-s deschise!” O astfel de partitură, închegată din imagini apocaliptice, era trecută sub tăcere de cenzură.

Evocarea vieții ecleziastice și a divinității protectoare definea în anii totalitarismului comunist un conținut liric inapt pentru publicare. De acest criteriu uza cenzorul Ion Lenghel când semnala „caracterul mistic”, altminteri evident, al poeziilor Dimineața și Rohia, proprii celei de-a treia etape din creația lui Ioan Alexandru. Miezul discursului, expresia directă și mesajul iradiant – „Mă ține-n palme Domnul pe vecie” (Dimineața), Rohia este maică născătoare (Rohia) –, haloul mistic, efluviul credinței – „Dar toate-ajung în luminișul sfânt / Când peste zări luceafărul străluce / Și frate-al meu în turn cu Dumnezeu / Limbile-n clopot sângeră pe cruce” (Rohia) – captau suspiciunile cenzorilor și învârtoșeau afrontul acestora, dispunând excluderea celor două creații lirice din numărul pe august al Familiei.

Miracolul „mirabilei semințe”, care-și împrumută ființei puterea germinatoare, genuină, identitară, al devenirii și împlinirii lăuntrice, energia revelatoare și, în mod decisiv, invocarea forței divine – „Bobul de grâu crește iarăși în mine / chipul celui ce sunt / Fă semnul, Doamne!” – determinau blocarea apariției poeziei Cât de aproape, de Sânziana Batiște, în nr. 9/1975 al revistei.

În opinia cenzorului Ion Lenghel, trei poezii de Fabian Șandor, prezentate în traducerea lui Vasile Spoială, – Iunie, Iulie, August -, acuzate de „prozaism”, nu aveau ce căuta în numărul pe august al Familiei, croit în tonalități festive. Imaginile insolite care traduc inconsistența, derizoriul, mediul captiv, amenințător pentru individ, tonul critic, de ironică amărăciune – „Manole captiv în cisternele Competrolului / Sălaș și-a găsit pentru tihna-i lichidă” – nu ritmau cu repertoriul ceremonios. Din același număr, așezat sub semnul tutelar al zilei de 23 August, erau scoase poeziile Limpezirea lirei și Ceață, de Valer M. Sivan, pentru „conținutul lor neadecvat politic”, împins „până la denigrarea României”: „Ne-am născut să ne irosim / în ceață, / să n-auzim înalt / …” Catalogate ca „încifrate”, poeziile Lumini albastre și Miruna, de Miron Blaga, nesemnalate de cenzor, erau lăsate și ele în afara numărului 8/1975 „la indicația tov. Gașpar”, din D.G.P.T. Tot neadecvarea la conținut era invocată și în cazul eliminării poeziilor Cântecul rozei de Nicolae Brânda și Ori poate din lirica lui Ion Cocora, semnalări agreate și de Serviciul ideologic din D.G.P.T., mai exact de „tovarășa Văiteanu, care a citit în paralel numărul”, după cum consemna riguros referatul întocmit de cenzorul orădean pentru nr. 11/1975 al revistei.

Nu mai puțin de șase poezii au fost eliminate din ultimul număr al Familiei pe 1975. Din lirica Ilenei Zubașcu redacția reținuse pentru publicare trei titluri: Te aștept, luptătorule!, Sacrificiul Anei și Insurecție. Primele două – conchidea lectorul în referatul elaborat – deși exprimau „o stare de sinceritate, de îndemn la statornicia în muncă, hotărârea de a nu șovăi în fața greutăților”, conțineau, totuși, „unele versuri” care contrastau „cu idealul și dăruirea pe care le cântă”. Iată stihurile amendate: „Bărbăția ta ca pe un vreasc / sub genunchii mei pot s-o rup / […] / Vreau să ai sănătoasă putere / în spirit și trup / […] / Sunt femeie deplină / și versurile mele nu s-au născut prin cezariană” (Te aștept, luptătorule!); „Femei molfăite ca bancurile / Sânii voștri au lăsat urme adânci / Copitele bărbaților care v-au galopat / […] / Moarte, vino fără teamă / Și m-așteaptă în satul acesta părăsit de mamă / unde hămesită de iubire…” (Sacrificiul Anei). A treia poezie – Insurecție – a fost singura din grupaj care avea să apară, e drept fără titlu și ciuntită de versurile „Oameni, acolo unde-i oarbă istoria / luați-vă destinul în mână / și luminați cu el”, socotite incitante și inoportune prin apelul lor.

Tonalitățile sumbre, morbide, erau prin ele însele denunțătoare pentru cenzură. Acest verdict anula, de pildă, apariția poeziei Anotimp nenumit, de Valeriu Drumeș, în nr. 12/1975 al revistei. Un imaginar al deșertăciunii, consumat într-o realitate imundă, ratifica divorțul de chenarul paginii tipărite: „Cuvinte fără aripi / între care nu ne putem întoarce / […] / Bocetul frunzei / Fluviul acesta murdar / pe-ndoliata frunză de salcâm”. Reverberațiile conținutului „apăsător, fără perspectivă” îndepărtau din sumarul numărului pe decembrie și poezia Dansul cel fără de crez, de Cătălin Bursaci-Tacoi. Din corpul aceluiași număr de revistă avea să fie radiată tot pentru „mesaj deprimant” și creația lirică Idolii mei, semnată de Monica Boicu: „Eu nu renunț la idoli cu plăcere / Mă înspăimânt, regret și tot îi cânt / Ce pot să fac eu? Să învăț / să tac? Să pun stavilă-n vânt?” (Dacă se sparge porțelanul în mii de bucățele?) Un decupaj ilustrativ pentru o sensibilitate descumpănită, repulsivă pentru cenzor. Precauția Comitetului pentru Presă și Tipărituri mergea până-ntr-acolo încât la lectura poeziei Decembrie, de Fabian Șandor, sancționa notațiile aluzive la raritatea produselor Întreprinderii de Blănuri din Oradea pe piața internă, accent nesesizat de cenzorul local.

Notații stânjenitoare de genul celor consemnate de cenzorul Teodor Copil în referatul asupra nr. 2/1976 al Familiei, referitoare la poezia Noduri a debutantei Maria Buhaș, punctează lipsa de aderență a lectorilor la substanțialitatea discursului critic. Versurile „Unii înnoadă / alții deznoadă / […] / Facem, desfacem noduri / Nod în vorbă / Nod în minte / Nod în papură” erau semnalate de cenzor întrucât în ele „se încearcă o scurtă meditație asupra nodurilor ca punct de plecare a poeziei”. Debitarea unor atari platitudini în care mecanica echivalențelor era păgubos de simplistă dezvăluie statura intelectuală dindărătul lor.

Până și cumințenia unei poezii de factură patriotică atrăgea „intervenții obligatorii” din partea cenzurii. Același lector, nimeni altul decât șeful Unității Oradea a Comitetului pentru Presă și Tipărituri, se încrâncena împotriva unor versuri precum: „E-n țara asta punte către soare / atâta luptă ca să fie-ntreagă” sau „Iubirea țării noastre-nseamnă / Moldova, și Muntenia, și Ardeal”, extrase din poezia Din țara asta, de Ionel Pantea, programată pentru publicare în nr. 6/1976 al revistei. Absența motivației cenzorului lasă loc speculațiilor. Să-l fi fost iritat „atâta luptă” pentru unitatea țării sau faptul că iubirea de patrie se revărsa asupra tustrelelor „țări” și nicidecum asupra genialului cârmaci? Se prea poate.

În august, revista urma să publice laureații concursului de poezie patriotică „Hercules '76” și, firește, câteva creații premiate. Lectorul Ion Lenghel propunea eliminarea din acest grupaj a poeziei Manifest, de Nicolae Irimia, opțiune asumată și de Comitetul pentru Presă și Tipărituri, apreciindu-se că versurile ei – altminteri modeste, marcate de deșertul lozincard, deși răsplătite cu mențiune – erau interpretabile „în sensul că lipsurile combătute par a fi caracteristice regimului nostru politic, orânduirii noastre”. „Sunt împotrivă când mâinile tuturor se ridică / S-aleagă drept sămânță un fruct viermănos / Sau atunci când cineva pe timp de furtună / Caută să-mi demonstreze că-i timpul frumos. / Sunt împotrivă dacă astăzi lângă o rază / Un comunist n-a învățat ce face încă / Și pune degetul pe ea să o măsoare / Și să constate cât este de adâncă. / Sunt împotriva celui care mai susține / Că pe a lumii hartă are două patrii / Că-ntr-una-i mai cinstit să taci mușcând / Iar în cealaltă e destul numai să latri / Aspirăm către o lume mai nouă, mai bună / Vom construi cu siguranță o lume mai dreaptă / Să ridicăm, așadar, în această țară fiecare vis / Fiecare gest, fiecare frază, la rangul de faptă!”

În abordarea cenzurii, pluralitatea de sensuri era piatra de moară pentru o creație poetică. Prin simbolistica și structura lor alegorică, poeziile lui Fabian Șandor exasperau lectorii. În traducerea lui Gheorghe Moldovan, Pasăre port în colivie alerta prin mesajul ei, prin universul pe care poetul îl resimte ingrat, captiv, traumatizant: „Se zice / că arareori se întâmplă ca o pasăre / să intre în colivie / nu mă iubiți / pasăre port în colivie / urâți-mă / sunt veche colivie / pe gratii mi-e întinsă pielea / închisă forma umerilor mei / în colivie ochii, răsuflarea, geana / de mult îmi pare trupul c-ascunde / răul, inima inimă mi-o știu / și zbaterea-i / frângându-i-se-n gratii”. Decodificarea acuităților sumbre, a dezamăgirilor poetului față de constrângerile sistemului social-politic scotea din grila sumarului aceste stihuri. Ieșirea din întunericul dogmei „într-o dimineață sortită luminii”, deslușirea unui timp al speranței – „semn că ziua era pe-aproape” – se trezeau brusc confruntate cu amărăciunea poetului tulburat de neputință și deziluzii, care și-a văzut instinctul creator schilodit de adversitatea șabloanelor ce-ncătușau libertatea de creație: „dar ce s-a întâmplat cu pasărea mea / cu pasărea mea izgonită din înalt / spuneți-mi, unde-i cântecul ei?” Sentimentul recuperator al alchimiei lirice devenea revitalizant pentru această sensibilitate descumpănită, ultragiată: „vino, pasăre, și cântă-mi iar / cântecul de dor și dor / mai aproape de pridvor”. Apetența pentru prestația lirică în această „cheie”, mai ales după năpăstuitoarele „teze din iulie 1971”, nu era pe potriva preferințelor „tov. Drăghici din C.P.T. și nici a sistemului pe care cenzura îl apăra de reflexul critic, de vreme ce dispunea excluderea poeziei Cântec, de Vasile Velneciuc, din nr. 10/1976 al Familiei.

Obsedat de puritatea ideologică, cenzorul Teodor Copil nu admitea apariția poeziei Vis de Crăciun, din creația lui Alfred Kittner, în nr. 12/1976 al revistei, considerând inoportune pentru rezonanța lor religioasă atât titlul, cât și unele versuri: „mireasmă de pom de Crăciun” etc. În poezia Întrucât se mai poate, din sumarul aceluiași număr, lectorul sesiza „o stare de neliniște și îngrijorare” esențială pentru „copilul din mine născut prea devreme”, mesaj neadecvat registrului liric agreat.

În primul semestru din 1977, anul ieșirii din scenă a Comitetului pentru Presă și Tipărituri, inclusiv a structurilor sale teritoriale, cenzorii orădeni înregistrează – în privința creației lirice – o singură „abatere”. Referatul pentru nr. 3 al Familiei menționează, sub semnătura lectorului Teodor Copil, că „organul de îndrumare și C.P.T. au indicat să fie semnalată Comitetului pentru Cultură și redacției poezia Nostalgică trece, de Nicolae Brânda. „Confuză și lipsită de mesaj” în viziunea cenzorilor, poezia avea să fie înlocuită.

Proza n-a reprezentat secțiunea forte a revistei Familia, de la debutul seriei a V-a, în 1965, până la „dispariția” cenzurii instituționalizate, prin încetarea activității Comitetului pentru Presă și Tipărituri, în 1977. Și-aceasta în pofida faptului că, în acei ani, în coloanele publicației au apărut creații semnificative semnate de Zaharia Stancu, Nicolae Breban, Ștefan Bănulescu, Eugen Barbu, Ion Lăncrănjan, Nicolae Velea, D.R. Popescu, Matei Călinescu, Titus Popovici, Petru Popescu, Mircea Horia Simionescu, Augustin Buzura, Ileana Vulpescu, Mihai Sin, Aurel Dragoș Munteanu, Radu Tudoran, Dana Dumitriu, Francisc Păcurariu, Corneliu Leu, Nicolae Ștefănescu, Mihai Avramescu, Nicolae Țic, Gheorghe Schwartz, Vasile Spoială, Ion Covaci și mulți alții. Pânze epice de mai mici sau mai mari dimensiuni în care cenzura detecta derapaje de la canonul ideologic al epocii. Provocarea nenumăratelor filtre ale cenzurii era hărțuitoare, iar intervențiile în text de-a dreptul mutilante adesea, mai ales la nivelul editurilor. O filieră procustiană și de inoculare a fricii de care Securitatea nu era străină. Rememorarea unor astfel de experiențe traumatizante reprezintă o disecție în diabolicul mecanism de control al creației.

Augustin Buzura reconstituie, pentru publicul larg, secvențe din asemenea „lungi și chinuitoare confruntări” din zona cenzurii de carte. Aflăm astfel că, în tipografie, în cazul celor ce erau numiți „autori cu probleme” se trăgea un șpalt în plus, destinat pentru „studiu” aceluiași „omniprezent superminister a tot ce mișca” (n.n. Securitatea). Pentru unele cărți, șpalturile ajungeau la secretarul cu propaganda al C.C. al P.C.R., cazul majorității romanelor autorului, sau chiar la Cabinetul Unu, unde a fost trimis Fețele tăcerii.

Pentru a câștiga acel „război al nervilor”, prozatorul recurgea la subterfugii îndelung verificate. Pentru romanul Refugii, de pildă, a scris mai multe „pagini de sacrificiu”, printre care și fișa unui paranoic, „aluzie mai mult decât transparentă la geniul care ne conducea”. Scriitorul mărturisește că apela la un principiu învățat la neurologie, dominanta Uhtomski: un proces mai puternic de excitație inhibă pe un altul, mai puternic, din vecinătate. În virtutea acestui mecanism, romancierul scria „pagini de o duritate extremă”, pe care le negocia cu încăpățânare pentru a le salva pe cele care trebuiau cu adevărat să rămână. De multe ori, ele – nuanța prozatorul – nu se potriveau cu atmosfera cărții, dar erau materia primă pentru dialogul cu cenzura.

O dispută asimetrică, de uzură psihologică. Zbaterile pentru apariția romanului Refugii, a cărui poveste începe în 1977, îndată după greva din Valea Jiului, pot constitui ele însele subiect de creație epică. După cum relatează, romancierul era vădit interesat de „atmosferă, de acea mișcare surdă, subterană, de viața sub steaua vastei amenințări din mină și de afară și, înainte de orice, de adevărul și legenda despre liderii grevei, hăituirea oamenilor, amenințarea și frica, mai ales frica răspândită și cultivată cu îndărătnicie de către putere cu ajutorul neprecupețit al Securității”. Documentarea în „niște galerii față de care iadul biblic riscă să pară o stațiune de odihnă” l-au motivat o dată în plus. Prin Direcția Presei i s-a reproșat că a scris despre greva din Valea Jiului și dacă ține ca volumul să apară va trebui să elimine cam 180 de pagini. Indiciu care-i spunea de la sine cine erau cititorii adevărați. „Aveam vreo patru interlocutori care, pe rând, îmi spuneau cam același lucru, dar pe tonuri diferite. Cel mai degajat părea ofițerul de securitate, deși el era singurul care știa ce s-a întâmplat cu adevărat în Valea Jiului. «Greva a avut loc într-o mină de cărbune, dar dumneavoastră ați transferat acțiunea într-o mină de neferoase, mi-a spus ofițerul de securitate. N-are rost să ne mai jucăm!»” Romancierul a replicat cu seninătate că nici în Scânteia, nici în vreo altă publicație nu s-a scris de vreo grevă, iar tovarășul Ceaușescu, deși a fost în Valea Jiului, n-a pomenit de așa ceva, dimpotrivă, a văzut numai realizări deosebite și entuziasm unanim. „Cu ofițerul respectiv discuțiile, cu lungi și neliniștitoare pauze, s-au întins pe durata a trei luni. (…) Nu de puține ori îmi era greu să realizez diferența dintre avertisment și amenințare.” De reținut că aceste confruntări se petreceau după ce romanul în cauză a fost acceptat de editură și trimis la tipar. Filtrele cenzurii și, în plus, cu deosebire ofițerul de securitate, invoca mereu oportunitatea apariției, răul pe care l-ar putea produce de vreme ce Amnesty International se interesa de soarta minerilor, iar Congresul american se pregătea să acorde Clauza națiunii celei mai favorizate. În replică, romancierul amenința cu scrisori la Amnesty International și Ambasada SUA pentru a clarifica dacă o lucrare de ficțiune poate reprezenta un argument pentru investigațiile Amnesty International, respectiv pentru blocarea acordării clauzei. În plus, evocarea posibilității de a transmite manuscrisul în forma inițială în străinătate în ideea tipăririi lui acolo amplifica tensiunea. Renunțând la demersul epistolar, atenuând unele fraze mai violente, romanul Refugii a apărut în cele din urmă aproape cum și-a dorit autorul.

Soarta cărților rămânea însă incertă și după tipărire. Distribuirea putea fi făcută „prin cele mai ciudate locuri”, după cum în temeiul unor noi referate era lesne de justificat retragerea titlului respectiv din librării sau biblioteci. Întreg acest recurs la memorie probează practicarea atât a cenzurii preventive, cât și a celei à posteriori, ambele subsumate comandamentelor ideologice, conjuncturale sau de fond. Nu încape îndoială, mecanismul cenzurii de carte era mult mai complicat și mai abraziv decât cel practicat la nivelul revistelor literare. Grila de control și evaluare a creației literare, în raport cu restricțiile din caietele de dispoziții, setate periodic în funcție de imperativele politice, era – din perspectiva conținutului – cu foarte mici deosebiri aceeași. Profesionalismul, spiritul de echipă, nivelul de receptare a creației, complicitățile cu autorul, cu deosebire la nivelul editurilor, făceau diferența între structurile centrale și cele teritoriale ale DGPT/CPT.

Iată, însă, în cele ce urmează de ce tratament s-a bucurat proza din revista Familia, în răstimpul 1965-1977. Doar trei „piese” au reținut atenția cenzorilor în urma lecturării prozei propuse pentru publicare în Familia pe întreg anul 1967. Astfel, din referatul întocmit de cenzorul Teodor Copil asupra nr. 2 al revistei, luăm act de faptul că DGPT a semnalat organului regional de partid schița Garda, autor – Horia Ardelean, solicitând în termeni fermi să indice redacției eliminarea ei. Absența justificării unei atari dispoziții radicale îl intriga și pe supervizorul referatului – de bună seamă unul dintre inspectorii DGPT veniți în control – de vreme ce acesta a găsit de cuviință să noteze interogativ, pe marginea referatului, observația lacunară: „motivația??”.

Chiar dacă scriitorii respirau o altă libertate a creației după epoca Dej, iar motivele tactice ale cenzurii suferiseră nuanțări și o evidentă mutare de accent sub aspect tematic, concesiile vremelnice nu abandonau setul de dispoziții în privința derapajelor morale, a tentațiilor cosmopolite, a defăimării ostașului sovietic etc. Un asemenea imobilism sesizăm și în notațiile cenzorului Emilia Bölöny la povestirea Dorul dintr-o altă vară, de Dumitru Chirilă, inclusă în sumarul nr. 5/1967 al Familiei. Matricea narativă coagula întâmplări rememorate de doi ostași care se întorceau acasă de pe front, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Sâmburele conflictului desprins din frânturile dilatate de memoria afectivă a unuia dintre protagoniști răzbate caustic din replica unui al treilea ostaș, martor la discuție. „Cine te-a pus să te însori înainte de război, mă? Atâția ani… Ce vrei și tu? Ca să nu mai vorbim de câți nemți și ruși or fi trecut și pe la voi. Nu-i fi vrând să se uite ei la ea și ea la ei, ca mâța la slănină… Dacă n-o afli cu burta la gură nu-i nici un necaz.” În opinia cenzorului, decupajul incriminat – și sesizat ca atare redacției – nu țintea accentele etice, infidelitatea suspectată, ci ecuația că „între nemți și ruși s-ar putea pune semn de egalitate din acest punct de vedere.” În schimb, la DGPT registrul lecturii reține și o altă dimensiune, un fragment fiind „prea naturalist prezentat”: „ – Auziți, mă, aici e unul care nu și-a văzut nevasta de trei ani”. „Trei ani cu pofta-n cui!…” „Și din când în când cu cuiul în poftă.”

„Accente naturaliste, chiar vulgare” reclamă cenzorul Emilia Bölönyi și referitor la schița Netty (nr. 6/1967), de Stelian Vasilescu, susținându-și afirmația cu extrase de genul: „Știam că o cheamă Ana, că femeile o socotesc târfă, iar bărbații afirmă că nu e greu să te culci cu ea”; „…și ca să nu scap nici o secundă de impresia că mă aflu alături de o curvă a stropit așternutul cu parfum”. Consultarea cenzorului cu organul de partid s-a soldat cu extirparea primului paragraf și atenuarea „cuvintelor urâte” din cel de-al doilea fragment citat.

În privința prozei incluse în sumarul Familiei pe 1968, tot genurile epice de mică întindere au reținut atenția cenzorilor. Lecturând schița Statuia, de Dumitru Chirilă, din Familia, nr. 2/1968, cenzorul sesizează lesne că satira și ironia acidă ținteau „persoane care s-au îngâmfat atât de mult încât par pietrificate, devenind statui”. Story-ul, premisele comice clasice glisează de la zona ludicului spre caricatural și grotesc. Cu privirea ațintită asupra statuii, un țânc o întreabă pe mama sa: „ – Ce e asta, mamă? / – Statuia unui erou / – Și de ce e erou? / – Pentru că a murit eroic.” Chestionați, câțiva specialiști în artă susțin că e vorba de „un monument al așteptării”. După devoalarea acestor „frame-uri”, notația cenzorului Andrei Opriș pare desprinsă din enciclopedia umorului. Ei, criticii de artă, „n-au de unde ști că totul se datorește (?!) unui plutonier care, îmbătându-se, a uitat să-l schimbe pe omul nostru din post.” Dar tot cenzura remarca faptul că autorul viza „probabil, oameni cu funcții de răspundere”. Prototipul, „omul nostru”, nu s-a gândit niciodată „că ar putea ajunge statuie”. Mai ales că se îndeletnicea cu pingelitul pantofilor. „Dacă a izbutit, totuși, aceasta se datorește (?!) faptului că avea un cap pietros, element pe nedrept neglijat chiar și în studiul de specialitate.” Metamorfoza se petrece, însă. „A trecut și duminica, a trecut și anul. El a rămas acolo statuie de piatră. Mereu se oprește la picioarele lui câte un cățel. Pentru aceste vietăți, omul, stâlpii de telegraf și statuile prezintă același interes.” Din cele citate rezultă fără echivoc tendința autorului de „a discredita unele cadre provenite din rândul elementului muncitoresc”. Cenzorul decide eliminarea textului în integralitatea sa din corpul revistei pentru că „poate aduce invective unor personalități” și „poate leza politica de cadre a partidului”. Un diagnostic care stârnește ilaritate, dând măsura semidoctismului lectorului DGPT, setarea sa pe aspecte formale, principial rudimentare. Supervizând referatul, șeful colectivului de împuterniciți din Unitatea Oradea rezuma sec pe marginea documentului, „Nu avem temei!” Eliminată din nr. 2/1968, schița Statuia avea să apară în sumarul propus pentru ultimul număr din același an, având însă aceeași soartă. În aceste circumstanțe, autorul face o nouă tentativă, oferind textul redacției cotidianului Faklya, din Oradea. Programată să apară în ediția din 12 ianuarie 1969, schița este blocată din nou, insistențele autorului isterizând cenzorii locali. În analiza de bilanț asupra activității desfășurate în 1968, ei solicită DGPT – pornind de la acest caz – alcătuirea și transmiterea regulată a unor documentare cu „titluri de materiale eliminate din revistele din Capitală sau alte localități”.

Blocată de cenzură la lectura nr. 1/1968 a revistei Tomis din Constanța, schița Felinele de George Mihăescu avea să fie expediată în celălalt capăt de țară, pentru a apărea în coloanele Familiei orădene (nr. 10/1968). „Materialul” tipologic: secretarele șefilor de întreprinderi și instituții asemuite de autor cu pisicile, „care pot îndeplini un dublu rol – să lingă și să zgârâie”, reține cenzorul Teodor Copil. Scrutând cu ochi pânditor relațiile dintre directori și secretare, faptul că „vara stau dimpreună cu lunile la mare” iar mai apoi, la serviciu, constată „cât de greu trece timpul”, autorul își plasează deliberat materia epică pe contrasens cu principiile și normele etice promovate de partidul unic. Apreciind că schița „generalizează aceste carențe la întreaga categorie de salariate”, cenzorul sesizează organul de îndrumare, care indică redacției îndepărtarea textului respectiv din sumar.

Portanța caracterologică, pe post de hârtie de turnesol pentru existențe individuale libertine și pasionale, în dezacord cu sistemul de referință – omul nou – promovat de propaganda comunistă, amplifica de fiecare dată vulnerabilitatea prozei în fața cenzurii.

Nota de intervenții efectuate în revista Familia, nr. 5/1969, dezvăluie că redacția intenționa să publice trei schițe semnate de Corneliu Vișan, a căror apariție a fost blocată de cenzură. În prima schiță intitulată Viața la coadă, după ce acreditează ideea imposibilității evitării interminabilelor cozi, cimitirul fiind singurul loc unde omul nu verifică pe propria lui piele acest fenomen ce-i macină nervii, autorul se lansează într-o serie de ironii, invitând toate organele și organizațiile, ziarele, radioteleviziunea, SRSC-ul, cinematografia, pe sociologi, economiști, statisticieni, planificatori, să-și orienteze întreaga activitate spre „perfecționarea” cozilor, spre „organizarea științifică” a acestora. Schița se încheie cu următoarea întrebare: „S-a gândit cineva să numere orele pierdute de un om timp de un an de zile la coadă? Dar de zece sau de douăzeci de milioane?” Cum misiunea cenzurii era estomparea criticii neajunsurilor regimului politic, eliminarea acestei schițe din sumarul revistei arăta limpede că detabuizarea unui asemenea subiect – „viața la coadă” – nu era scadentă.

Cea de-a doua schiță din grupaj – A râde – lua în răspăr faimoasa lozincă de luptă „Proletari din toate țările, uniți-vă!” din Manifestul Comunist redactat de Marx și Engels. Deși „povestea” era transferată într-un alt spațiu politic, atotputernicia spiritului de partid nu îngăduia comentarii depreciative privind celebrul îndemn, mai ales că el era și deviza de stat a Uniunii Sovietice, apărând inscripționat pe panglicile roșii ale stemei URSS. În esența sa însă textul era o pledoarie pentru luciditate și forța râsului, pentru rolul său terapeutic, purificator, în societate. Dimensiunile nesemnificative ale textului ne permit să-l reproducem, pentru a-i percepe în integralitate mesajul: „O revistă de umor din Iugoslavia are pe frontispiciul său următoarea lozincă: «Proletari din toate țările, fiți serioși!» Îndrăzneață parafrază! Inteligentă adaptare! Fiți serioși, proletari! Citiți umor, proletari! Zâmbiți, proletari! Râdeți, măi, oameni buni! Râdeți, nu stați încruntați tot timpul! N-ați aflat ce pumn formidabil este râsul? Râdeți, proletari! Râdeți de demagogi, de tirani, de filistini! Arătați-le figurile mincinoase și râdeți! Nimic nu-i va pune într-o mai mare încurcătură decât râsul vostru! Râdeți de goliciunea ipocriziei și a forței brutale! Râdeți!”

Gramatica simplității, cea de-a treia schiță din grupajul propus de Constantin Vișan revistei Familia, țintește condiția umană, privită prin prisma simplității și demnității țăranului. „Țăranii (ați observat?) nu fac greșeli de vorbire. Nu sunt penibili. Asta pentru că ei nu se vor altceva decât ceea ce sunt. Ce poate să fie mai sus decât noblețea lor milenară? Spre ce treaptă mai înaltă decât demnitatea lor ar putea jindui. În ce nou strat social ar putea să pătrundă? Și dacă totuși se întâmplă trecerea, degradarea lor e mai puțin penibilă decât în alte cazuri. Și știți de ce? Evoluția țăranilor se petrece întotdeauna în defavoarea lor. Sărăcesc. Și sărăcia e tristă, nu ridicolă. E tragică”. Supralicitarea condiției țărănimii apărea cenzorilor ca o discriminare în raport cu statusul clasei muncitoare, după cum neavenită era și evocarea sărăciei, indiferent de dimensiunea ei (morală, materială etc.), în corelație cu accederea țăranilor într-un alt „strat social”.

Abordarea într-un registru minimalizator a realităților social-economice, rostirea unor adevăruri incomode în raport cu conveniențele doctrinare, evidențierea – fie și prin ricoșeu – a superiorității și validității capitalismului reprezentau un pariu pierdut al unui scriitor în înfruntarea sa cu cenzura. În proza Sfârșit de toamnă, propusă pentru nr. 5/1970 al Familiei frondeurul Petru Popescu, care deja publicase romanul Prins (1969), incita cenzura prin finețea observației malițioase și savuroase asupra unei realități deconcertante. Fragmentele semnalate de cenzorul Teodor Copil surprind tocmai vârtejul tulbure de frustrări și dezamăgiri. Bunăoară, cazul unui inginer care nu profesa „fiindcă se săturase de viața de șantier”. Un epic împins spre reflexivitate era supapa prin care respirau adevăruri incomode, conturate din revelații succesive și pe diverse planuri. Ajuns în cele din urmă „la meai, la o secție specială”, inginerul, care „știuse să se orienteze”, clamează că „egalitatea femeii, sigur, e un adevăr, dar să le pui la muncă pe toate e un anacronism”. Recursul biografic îi prilejuiește constatări amare: „viața de organizație i-a mâncat cei mai frumoși ani”, […] „tinerețea e o avere și o irosesc degeaba, firește, cum fac toți tinerii de azi”. Într-o discuție cu mama sa, inginerul își revarsă năduful asupra unui „timp deformat și deformator” în care se simte captiv: „Eu de ce n-am făcut engleza? E o limbă fără de care nu se mai poate. Americanii ăștia, dușmani – dușmani, dar, nu vezi, s-au băgat peste tot, ai nevoie de ei oriunde, ei cu creditele, ei cu utilajul, cu Luna tot ei, trebuie să fim realiști, ideile sunt un lucru, viața altul, azi, dacă nu ești șmecher, cazi la examenul vieții. Nu-i așa, mamă?” Dincolo de aceste „intervenții obligatorii”, adică pasaje care trebuiau eliminate din text, cenzorului i se pare că obstinația cu care se repetă cuvântul „tovarăș” duce la bagatelizarea apelativului. Semnalare pe deplin întemeiată, fără ca frecvența exprimării deranjante să suporte însă vreo corijare. Lectura prozei lui Petru Popescu de către cenzori din centrala DGPT avea să se soldeze cu anularea încă a câtorva rânduri: „Am trecut pe lângă cimitirul rușilor căzuți pentru independența patriei lor”. Semn că unda revizuirilor de după Declarația din aprilie 1964 și invazia sovietică din Cehoslovacia (1968) nu se stinsese. În urma intervențiilor dispuse în text, redacția a renunțat la publicare.

În numărul 9/1970, Familia intenționa să ofere cititorilor, fie și amputat de cenzură, un fragment din romanul Ianus de Eugen Barbu, carte care avea să iasă de sub teascurile tipografiei abia în 1993. Singurul roman publicat de controversatul prozator după 1989 era unul „cu cheie”, personajele politice fiind – în opinia criticilor – lesne de dibuit sub masca apelativelor folosite ori a unor sugestive caracterizări: Mustăciosul (Stalin), Bătrânul (Gheorghiu-Dej), Reformatorul (Ceaușescu), femeia „cu părul retezat à la Mary Pickford” (Ana Pauker), „țucălarul” (Ștefan Voitec), „pederastul cu ciorapi de mătase” Iuliu Maniu) etc. Naratorul din „Ianus”, dealtminteri și protagonist, este un arhitect reabilitat după ce a cunoscut experiența Canalului.

Cu toate că cenzura îngăduia acum dezvăluirea unor crunte nelegiuiri din epoca lui Dej, în ideea de a legitima, prin contrast, spiritul reformator al lui Ceaușescu, cenzorul Teodor Copil semnala „organului de îndrumare și DGPT” anumite fragmente „cu implicații politice.” „Știu că ai fost la Canal… Nu trebuie să eviți să vorbești despre asta sau să crezi că nenorocirea ce ți s-a întâmplat te face să însemni mai puțin decât ceilalți […] Mulți au murit fără să știe de ce, eu am avut noroc pentru că am avut o existență mai sportivă înainte.” Nu dezvăluirea ororilor de la Canal, a mecanismului terorii, declanșat și întreținut de puterea politică discreționară, reprezenta filonul de prim-plan. Fără a ocoli tratamentul la care erau supuși cei trimiși la Canal, naratorul constată că lucrurile se schimbaseră. „Murise gloriosul conducător de oști, murise titanul acela care făcea piramide de morți și nu dădea înapoi. Se putea presupune că murise nedreptatea, dar nu era așa.” Istoria contrazice. Cursul ei nu e ferit de accidente de parcurs, de fluxuri și refluxuri, restituind rezonanța lor adesea devastatoare. „Undeva, în Ungaria, niște tineri nebuni ieșiseră pe străzi și înfruntaseră tancurile cu sticle de benzină, simple cocteil Molotov, ce ironie, și fuseseră împușcați, și crima se născuse iar cu tributul ei de sânge. Contrarevoluționarii uciseseră semeni de partid și era ca în timpuri mai vechi, când la zid fusese îngropată Comuna.” Nu doar asemenea decupaje distonau în viziunea contestatară a cenzorilor. Nevoia de victime, implicit de vinovății, face parte din logica unor regimuri politice. Lectura cenzorului era ostilă unor enunțuri de felul: „După aceea trebuiau și aici victime, se redeschideau dosare prăfuite și se închideau și iar fură închiși alții și alții. […] Mișcările sociale au nevoie ca de aer de victime, de procese, nu se poate altfel. Ceva înlocuiește altceva, și cum ar face-o fără împotrivire, nu este firesc. […] Le trebuiau numai niște vinovați ipotetici. Este nevoie întotdeauna de un vinovat.” Deși temperat sub aspectul agresivității, interogatoriul protagonistului era extras de către cenzori din corpul textului, inclusiv din pricina unor detalii cosmopolite și a motivațiilor oculte ale puterii. „Pe mine mă interoga a doua oară un băiat cu carte, nu se mai purta plimbarea în picioare în celula golită de orice obiect de vineri seara până marți, când mă prăbușeam pe podele, nu, acuma era vorba de altceva. Țigări americane, cu filtru, din import. […] Marele inchizitor care nu avea nimic didactic în el, dimpotrivă, era simpatic, glumea, vorbea și două limbi străine, citând din autorii favoriți în germană și engleză.” Când voiau să facă din el un informator, răspunse cu tâlc: „Să lăsăm fleacurile! Cine mai are mândrie într-o lume aservită, plină de robi, în care numai puterea are justificarea existenței.” Plonjarea în datele mediului, în lumea hăituită, adusă la Canal, îi prilejuiește naratorului scrutarea altor tipologii verosimile, cu tot atâtea „eșantioane de mentalitate”. Țăranii, bunăoară, îl bulversează prin faptul că „văd în ispășire ceva ce-i trebuie lui Dumnezeu și poate națiunii. Sunt o clasă care crede despre ea că e sortită să plătească” […] Pe așa numiții chiaburi deținuți îi apreciază astfel: „Știau să care pământul economic, a urni o roabă plină de piatră nu e lucru ușor. Mușchii lor deveneau adevărate pârghii de rezistență. […] Știau să și mănânce mai prost. […] Era uluitoare rezistența lor și mai ales știința atavică de a munci, a ști să sapi, să cari pietre de moară, să le urci inutil pe creste, pe coline cretine, să le aduci înapoi și să nu întrebi de ce se întâmplă așa ceva. Ceilalți, catolicii, primesc suferința așa cum este ea, dar o îndură cu demnitate. Se rugau, îngenuncheau și plângeau precum corurile de israeliți din Racine… Se rugau împotriva regulamentelor, erau bătuți și o luau de la capăt. Munceau și pentru alții, cei slabi, cei bolnavi.” O atmosferă de „gulag” tragică, apăsătoare și dureroasă care a semnat sentința de eliminare a textului din revistă.

Ori de câte ori era încredințată tiparului, proza lui Ion Lăncrănjan irita cenzura. O situație întrucâtva paradoxală. Romancierul se număra între cei pe deplin convinși că socialismul era soluția optimă pentru destinul societății românești. Literatura sa nu denunța principiile fundamentale și mecanismele structurale ale noii orânduiri. Chiar dacă nu contesta esența și cauza fenomenelor, adevărurile fiind rostite astfel numai pe jumătate, scrisul lui Lăncrănjan devenea incomod prin dezvăluirea unor practici abuzive, obtuze. Potențialul generalizator al cazurilor particulare nu putea fi ignorat de cenzori. Excizarea unor părți din proza O vară neobișnuită, semnată de Ion Lăncrănjan, prevăzută în sumarul nr. 5/1970 al Familiei, atestă precauția șefului cenzorilor orădeni, Teodor Copil, ca nu cumva din acel fragment de roman să răzbată acut ideea că politicul este factorul agravant al conflictului individ – societate, individ – putere. Protagonistul narațiunii, Alexandru Ghețea, scriitor „din vechea generație”, înlăturat din posturile de conducere pe care le deținea datorită cutezanței arborate în scrierile sale, fapt care a dus chiar la topirea unuia dintre romanele lui, artistul pervertit de regim, se simte lehămetit („De douăzeci și cinci de ani mă hrănesc numai cu esențe!… M-am săturat, să știi, până în gât m-am săturat.”) și resemnat („Asta ne e meseria, ce să-i faci, să racordăm cuvintele la conjunctură, să le punem de acord cu mărimea sau micimea diverșilor corifei!”). Neagreate ideologic erau și fantasmele luptei pentru putere – vezi bine, cine știe ce resorturi puteau declanșa?! –, fie ele plasate și-n confesiunea unui personaj: „Fapt e că există această înfruntare tacită sau violentă, și că lupta pentru putere și pentru supremația socială și politică nu numai că n-a dispărut din lumea de azi, dar s-a accentuat și mai mult, s-a agravat, pune în mișcare angrenaje mai numeroase și mai puternic ideologice și militare, sau de amândouă felurile!… Și-i vai și-amar de omul sau de poporul care nimerește între roțile acestor angrenaje!…”. Dacă de astă dată intervenția cenzorului s-a limitat la „croșetarea” textului, îndepărtând doar pasajele „problemă”, din nr. 3/1973 al Familiei este eliminat întreg fragmentul selectat din romanul Caloianul al aceluiași autor, cenzorul Ioan Lenghel invocând „probleme cu implicații politice”. Aspecte pe care nu ezită să le rezume în referatul întocmit: „…Autorul redă pe larg destinul personajului principal, scriitorul Alexandru Ghețea, din care rezultă o profundă nemulțumire față de condiția scriitorului de la noi, care scrie la comandă, trăiește din minciună și pe cadavrele confraților săi și care în momentul când devine conștient de situația sa mizerabilă își dă seama că este un condamnat a cărui singură scăpare este sinuciderea, așa cum s-a întâmplat cu scriitorul sovietic Fadeev și cu Hemingwai, «dincolo»”.

Oglinzile mincinoase ale unui regim al dogmelor recompun caleidoscopic o conștiință mutilată moral: „Se întoarse, cu toate gândurile, la asprimea vremurilor pe care le străbătuse, la condiția actuală a scriitorului, căruia îi vine greu să fie și să rămână om, până la capăt. […] Și dacă te-ncrezi, astăzi, într-un anumit lucru, mâine vezi că nu-i chiar așa cum ți s-a părut… Și că o parte din credințele tale au fost false.” Magma convulsivului fundal politic justifică opțiunea: „De-o parte era fascismul, împotriva căruia trebuia luptat cu orice preț, iar de cealaltă parte exista o țară nouă, ale cărei drepturi merită să le aperi, indiferent cum era ea! […] Așa a fost, într-adevăr, nu prea aveai ce alege.” Tribulațiile eroului principal punctează că libertatea de exprimare a scriitorului într-un regim totalitar este o falsă iluzie, opera fiind forțată să rezoneze corect ideologic. „Tu ești împăcat cu ce-ai făcut?!” „Ei, eu sunt eu!… M-am integrat în epocă și am scris ce mi s-a cerut. Da, și-am făcut-o cinstit.” „Cinstit?!… Ce înseamnă asta, după părerea ta?” „Să spui adevărul!… Să scrii numai ceea ce crezi…” „Și tu ai crezut cu adevărat în Prometeul veacului când ai scris despre el?!” „Da, am crezut!” „Ai vrut să crezi, ți-ai închipuit asta! Fiindcă așa se nasc marile minciuni.” Scos din pagina de revistă, fragmentul avea să treacă de filtrul cenzurii la Editura „Albatros” (redactori – Petre Ghelmez și Mircea Sântimbreanu), unde romanul Caloianul apărea în 1975, după un stagiu de „patru ani pe la edituri”

Cenzura era alergică la orice creație care exprima o atmosferă captivă, disolutivă și morbidă. Fragmentul de proză Hesperara de Cristina Tacoi (Familia, nr. 6/1971) nu era în nici un chip calibrat pe conveniențele ideologice. Autoarea, remarcă lectorul DGPT, nu vede în jurul său decât „ceață, miros de cărbune și zgură”, fiind copleșită de angoase. „Peste marginea țarcului se poate privi în aer, pătrunde ușor un suflu printre gratii, uneori vine lumina și poți număra diminețile, chiar dacă nu există mântuire… Mă strânge zidul, mi-a trecut de glezne, de brâu, îmi apasă pieptul, crește!, iată-mă sufocată de lucruri.” În acest amestec de stări și senzații, aluzivul politic la un anume sistem/regim, proiecția unei experiențe social-politice pot fi lesne decupate, fie ele și desprinse dintr-un cadru de factură onirică. „M-am dus singură spre acea oază înșelătoare și tandră. Sunt creangă înstrăinată de copac și nu pot să trăiesc aici. E nesomnul benchetuind cu îngeri negri. O clipă adaug secundei. Curând se va sfârși poate chinul acesta. Mă pierd în ceața de dincolo de nisipuri. Visul, abjecția, sublimul, ta-ra-ra-ram.” Drama unei existențe fără perspectivă, sentimentul de zădărnicie descalificau – în viziunea cenzorilor – textul în cursa sa pentru întâlnirea cu publicul cititor.

O cazuistică atât de delicată cum este cea a legionarismului românesc nu putea trece nesemnalată și nesancționată de cenzură. În Destăinuiri, fragment din romanul Midrigan de Constantin Florea, propus pentru publicare în Familia, nr. 10/1971, sunt redate momente dramatice din viața unui sublocotenent din corpul de pază al unei închisori unde se aflau deținuți legionari, din ordinul lui Carol al II-lea . Într-una din zile, sublocotenentul primește ordin să execute 61 de legionari, dar nu are puterea morală, mai cu seamă că printre aceștia se găsea și unul catalogat „legionarul meu” pentru insistența cu care căuta să intre în dialog cu el. În clipa în care trebuia să ordone execuția, sublocotenentul aproape că leșină. După acest frustrant episod, un camarad, căpitanul Dumitra, îi relatează o întâmplare aproape similară de care a avut parte în timp ce se pregătea să comande execuția unor comuniști, „capitulare” pentru care a primit arest, întrucât ar fi făcut armata de râs în rândul soldaților. Din comparația acestor două nuclee dramatice, cenzorul Teodor Copil reține acuzator, la adresa prozatorului, că „deopotrivă, au fost compătimiți atât legionarii, cât și comuniștii”, fără a exprima poziția de clasă față de pericolul social pe care îl prezenta mișcarea legionară și idealurile umanitare pentru care luptau comuniștii”. Un asemenea rechizitoriu echivala cu eliminarea acestui fragment de roman din revista orădeană. Nici tentativa de a-l reprograma în nr. 12/1971 nu este încununată de reușită. În nr. 1/1972 al Familiei, cenzorul depista același text, dar cu alt titlu Cinghiță, și cu un șapou care preciza că acțiunea se petrece în timpul asasinării de către legionari a unor personalități politice, contextualizare care dă undă verde publicării. Chiar și în aceste circumstanțe, cenzorul dispune rezecția unui paragraf despre traiectoria mișcării legionare: „La început au fost niște copii ca toți copiii. Puteau fi buni sau răi. Li s-a speculat ce aveau mai bun și mai generos. Simțămintele religioase, sentimentele patriotice au fost transformate în șovinism. Setea de dreptate a fost substituită cu setea de sânge.”

O seamă de citate și de comentarii din Caietele Princepelui, semnate de Eugen Barbu, selectate pentru nr. 9/1971 al Familiei, erau în viziunea cenzorului Teodor Copil – „pasibile de interpretări dăunătoare, unele cu aluzii neprincipiale la adresa unor oameni de artă sau [de] literatură”. Iată un nevinovat lanț trofic, condensat într-un pasaj socotit incompatibil, grație reflecțiilor agresive ale prozatorului la adresa unor confrați de breaslă. „Echilibrul naturii: ibișii mănâncă broaștele, broaștele greierii, pelicanii […] peștii tuberculoși. Nu știu cine a distrus acest echilibru din Deltă, cu rezultate dezastruoase. Eu aplic aceasta la scriitorul prost, care hrănește cititorul tuberculos la gust și așa mai departe.” Un fragment propus pentru romanul Ianus, în fapt simple tușe de portret, de astă dată din zona social-politicului, strică „ordinea” prestabilită de factorul ideologic: „Omul meu are ochi albaștri. Albinosul care vindea oameni acolo unde erau cu toții egali și nenorociți ar fi trebuit să aibă mormânt în campusul lui Pitagora. Acum scoate cărți și predă rece studenților, crezând că nimeni nu-l știa sau că l-au uitat.” Ecoul unor lecturi biblice („Iisus a spus mai întâi să nu dai porcilor mărgăritare”) sau notații taxate ca vulgare pe marginea unor pagini din Romanul unui roman, de Thomas Mann („Adenda la Goethe: Goethe însemna cel ce ejaculează, cel care fecundează, armăsarul, masculul”) își anulau de la sine orice șansă de apariție.

Câteva schițe semnate de Vasile Spoială n-aveau să întrunească – parțial sau integral – avizul cenzurii din te miri ce pricini. Din schița Lampa (nr. 3/1974), de pildă, era radiată o paranteză explicitară, ușor ironică, și, implicit, ideea că lămpii de petrol îi va supraviețui străbunica ei, candela. Cenzorul refuza să sesizeze valoarea muzeistică a candelei, descifrând chiar un posibil mesaj de regres în planul civilizației, paradoxul utilizării acesteia într-o vreme în care iluminatul electric e la îndemâna oricui. Supraviețuirea candelei era percepută ca un anacronism la politica partidului unic de ridicare a gradului de civilizație a fiecărei așezări.

În schița Pomelnicul profesorului Frățilă, semnată de Vasile Spoială, în nr. 12/1975 al revistei, cenzorul semnala „câteva probleme cu implicații politice”. Bunăoară, fostul profesor al unui tânăr dramaturg îl îndeamnă să scrie, „să se țină serios de treabă […], fiindcă ne trebuie un teatru mare contemporan, conștiință, conflicte, probleme complexe, chiar absurde”, imbold care contravenea în parte registrului tematic agreat de putere. Regretul că dascălul său nu s-a bucurat de faima cărților scrise de el induce ideea că „n-a reușit să spună adevărul, dar cine reușește”? Ceea ce echivala în abordarea cenzorilor cu o sfidare la adresa grilei ideologice admise în creația artistică. Nici contextualizarea istorică nu era întocmai pe plac, amintind de anii când profesorul său de științe naturale conducea un cerc „Miciurin”, de vremuri când liceele „s-au dezbotezat și au început să poarte numere, iar oamenii haine pe puncte”. Asemenea extrase trebuiau să fie „eliminate sau reformulate”, redacția hotărând – strategic, desigur – să amâne publicarea „din lipsă de spațiu”. Reprogramată în nr. 1/1976 al Familiei, din nou aceeași tactică a reprogramării!, schița Pomelnicul profesorului Frățilă avea să treacă și prin filtrul Comitetului pentru Presă și Tipărituri, care indică eliminarea faptului că profesorul „avea acces la pivnițele oficiale de vin”, detaliu care confirma o seamă de privilegii de care se bucurau cei din cercurile puterii și acoliții lor. Curios este că aparatul cenzurii trece cu vederea o remarcă de genul: „În casa lui (n.n. a profesorului Frățilă) se critica tot ce se lăuda și se lăuda tot ce se critica în «Gazeta literară»”.

Referatul întocmit de cenzorul Ion Lenghel consemnează că din nr. 7/1976 al Familiei, editorul a retras schița Scurtă meditație despre Sisoe, de Vasile Spoială, „pentru lipsă de mesaj”. Luarea în răspăr a unei campanii propagandistice de tundere a bărbilor, semn al apartenenței la o lume decadentă, accentele sarcastice ce pigmentau răfuiala unui personaj poreclit „Cartof” cu Miliția, care l-a forțat să se bărbierească, nota ironic acidă din „demersurile pentru salvarea bărbii, inclusiv în redacții”, developau rezoluția realistă a unor „fotograme” impregnate de satiră virulentă, filmic ordonate în schița Meditație despre «Cartof», propusă de redactorul revistei, Vasile Spoială, pentru nr. 12/1976 al Familiei. Notații de proză comportamentistă tranzacționate, în cele din urmă cu cenzorii locali.

Contrapunctul tipologic al unor personaje care se vântură prin cadru în schița Antecamera, de Gheorghe Schwartz, era nedigerabil pentru cenzorul Teodor Copil. Eșantioanele incriminate din acest text, scris „într-o manieră de prost gust, dubioasă”, aveau să decidă eliminarea lui din nr. 12/1975 al revistei. Ce pericol, fie el și difuz, puteau prezenta pasajele: „N-are timp să se gândească la scârțâitura ușii, […] trebuia să se întoarcă să înfrunte privirile care s-au ridicat de pe un ziar, și de pe o poșetă, și dintr-un punct fix de pe perete, și de pe piciorul unei fete. […] Săritura din cameră de pe un picior pe celălalt, în timp ce un domn citește ziarul, doamna își privește poșeta. Cineva se uită în gol, iar altul la un ciorap de femeie.” Simple notații de atmosferă, intermezo-uri în țesătura epică, și-atât!

Lecturând nr. 5/1977 al Familiei, cenzorii orădeni se deziceau de expresiile obscene – „curva dracului, Mariana curdefier” – presărate în fragmentul Dimineață la varniță, din romanul Bate și ți se va deschide, de Mihai Sin, neconsonante cu pudorile sistemului, cu valorile etice ale revolutei orânduiri. În pagina de revistă putem însă citi în textul cu pricina decupaje de felul: „Venea beat, mă bătea, mă făcea curvă și când acolo el umbla cu toate haimanalele, cu scursorile și cățelele, uite, ăsta a fost el”. Dificil de judecat: să fi fost la mijloc superficialitatea cenzorului sau practica de a radia doar lucrurile mult prea deranjante?

Când bunăstarea poporului dobândise în spațiul propagandistic valoare referențială, cenzura se dovedea scrupuloasă din cale afară, blocând orice detaliu contrastant, DGPT indica, de pildă, ca schița Balta neagră de Marius Tupan, programată în Familia, nr. 6/1973, să fie semnalată organului de îndrumare, optându-se pentru eliminarea ei, idee la care Comitetul județean de Cultură și Educație Socialistă Bihor subscrie, întrucât surprinde „starea mizeră a populației țigănești”.

Plasat de critică între „cele mai puternice romane ale lui Nicolae Breban”, Îngerul de gips (1973) a suscitat interesul cenzorilor încă de la apariția unor fragmente în revistele literare. Nu filonul eseistic, remarcat de critică, îl provoca pe cenzorul Teodor Copil în lectura paginilor de roman inserate în nr.7/1973 al Familiei, nici chiar sentimentul ratării, descifrat lesne în metamorfoza protagonistului, respectabilului doctor Minda, ci faptul că „descrie în mod extrem de pornografic momente ale actului sexual, precedat de o noapte de beție”. Dezlănțuirea orgiastică, sancționată cu eliminarea din text de către cenzor, reunea astfel de scene: „El, deja obosit de dragoste, îi săruta genunchiul, pulpa lungă a piciorului. Sânii ei începură să vorbească, distinct, coerent, și atunci când el îi prinse și îi sărută cu brutalitate, ei se sufocară… se iubiră din nou, cu exact atâta puritate și nerușinare cât încape într-un om, într-o iubire, într-o dragoste de-o noapte, de-o noapte repetată la nesfârșit… El se ridică și umplu din nou paharul, ea aruncă într-o parte perna și sta întinsă acum, dreaptă ca o scândură… cu sudoarea care îi îngheța pe coapse, pe sâni și pe gât… ea fu din nou a lui până la ultimul fir de păr din coama ei întunecată… rotindu-se în patul acela al lor…” Exacerbarea viciilor, alterarea umană în „vremuri noi” nu rezona cu siluitorul cadru al traumatizantelor „teze din iulie 1971”. După semnalare, Comitetul județean de Cultură și Educație Socialistă Bihor interzicea tipărirea acestui fragment din Îngerul de gips.

Analiza modului în care revistele literare și social-culturale își asumau îndrumarea și stimularea creației literar-artistice devenise o practică a D.G.P.T. O asemenea evaluare a fost prezentată la un an de la Plenara C.C. al P.C.R. din noiembrie 1971, care a adoptat programul ideologic al partidului. Un document care punea în fața presei literare și social-culturale sarcina de a promova „cu mai multă fermitate principiile estetice marxiste”, de a milita pentru „o cultură realistă, care să slujească cauza construcției socialiste, formarea conștiinței omului nou”. După două paragrafe care evidențiau sintetic racordarea conținutului publicațiilor de acest profil la programul ideologic (editoriale, anchete, interviuri pe tema răspunderii scriitorilor față de destinul culturii naționale, pagini de proză valoroasă „izvorâtă din cunoașterea vieții”, poezii „de un vibrant patriotism”, dezbateri asupra unor probleme teoretice de actualitate – realismul, sensul angajării în artă, accesibilitate și cultură, analize și comentarii asupra fenomenului literar artistic curent) urmau aproape cincizeci de pagini de observații și exemplificări, rezultate din intervențiile Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor și ale Consiliului Culturii și Educației Socialiste.

În privința metamorfozelor prozei, concluzia generală, în raport cu „cerințele de a oglindi frumusețea muncii, elanul constructiv, de a restitui în adevărata ei lumină realitatea concretă a zilelor noastre”, era aceea că „rămâne încă deficitară”. Tematic, acuza esențială adusă prozei rezuma abordarea „cu totul nesemnificativă” a aspectelor referitoare la „viața de astăzi a muncitorilor”, la „efortul oamenilor angrenați nemijlocit în procesul muncii creatoare”. Problematica socotită „majoră”, acoperită în cea mai mare parte de reportajul literar, care singur însă „nu poate îndeplini rolul ce revine literaturii în reflectarea transformărilor socialiste petrecute în viața și conștiința oamenilor”.

Analiza stigmatiza „tendința de a privi dintr-un unghi negativist relațiile și condițiile existente în societate. Acumularea lipsurilor și a greșelilor, generalizarea lor pe multiple planuri, neînțelegerea dialectică a procesului complex de edificare a socialismului – se arată în document – au dus în mai multe cazuri la deformarea realității, la prezentarea unui univers închis, sufocant, ostil individului, afirmării valorilor etice, incapabil de transformare și dezvoltare pe un plan calitativ superior. În acest context, apărea ca un fenomen obiectiv însingurarea omului, lipsa de satisfacții și de orizont pentru individ. În alt plan, prin intermediul unor formule alegorice au fost abordate probleme mai generale, cum sunt cele ale libertății, adevărului, puterii etc., generând semnificații de ordin politic cu implicații negative. Totodată, în paginile revistelor literare, aflăm din referatul în cauză, au fost publicate adeseori proze cu o tematică minoră, nesemnificativă pentru frământările „din viața omului zilelor noastre”. Este vorba de subiecte periferice, de un insolit căutat, de personaje bizare care afișează dezinteresul față de tot ceea ce se petrece în jurul lor, cazuri de degradare umană chiar dacă uneori au fost motivate prin condiții obiective, cum este războiul, obsesii caracteristice unor zone instinctuale.

Câteva concluzii se impun de la sine din examinarea critică a secvențelor radiografiate. Finalitatea intervențiilor discreționare ale cenzurii, aproape în exclusivitate ideologice, era și în cazul prozei transformarea creațiilor de gen (schiță, povestire, nuvelă, volum) într-un instrument de propagandă în favoarea puterii. În acest scop, filtrele cenzurii căutau nu doar să anihileze registrul critic, ci și să impună norme de creație exterioare, extraliterare, în detrimentul celor intrinseci, validate de metabolismul lăuntric al operei, de autonomia esteticului. Metamorfozele creației epice de după 1965 (epicul împins spre reflexivitate, proza de introspecție psihologică, ludico-livrescă, fantastică, subversivă, cu sensuri parabolice etc.) provocau reale dificultăți cenzorilor în lecturarea și analiza nivelelor de receptare a textelor propuse spre publicare. Aducerea în prim-plan a unor personaje atipice, problematice, inconvenabile regimului obsedat de uniformizarea tipologiei umane, era – în abordarea cenzurii – o eroare de opțiune din partea prozatorilor. Arii tematice dezavuate până în 1965 câștigau teren, implicațiile politice amplificându-se pe măsură, spre disperarea cenzurii (abordarea într-un registru minimalizator a realității sociale, inadaptabilitatea, evadarea din realitate, practicile abuzive din anii de început ai regimului comunist – detenții, deportări, Canal, mine de plumb, crime, traumele psihice și morale pricinuite în regimul comunist unor oameni nevinovați, explorarea abisurilor vieții sufletești, existențe aventuroase, relația individ-societate și individ-putere, raportul dintre tiranie și libertate, brutalitatea istoriei, dogmatismul și oportunismul unor activiști de partid, conflictul individual cu societatea căreia-i aparține ș.a.). În pofida orchestrațiilor descurajante ale cenzurii, îndeaproape sprijinită de Securitate, proza românească a evoluat organic, etalând creații de autentică valoare. Prețul plătit pentru confruntările cu cenzura a marcat multe destine scriitoricești, condeie reprezentative găsindu-și refugiul în exil.

În controlul celor două cotidiane, „Crișana” și „Faklya”, membrii colectivului de cenzori au urmărit ca acestea să apară fără greșeli politico-ideologice și să asigure păstrarea secretului de stat și militar. Pentru realizarea unui control eficace, colectivul s-a străduit să se pună la curent cu sarcinile privind propaganda de partid și rolul ei în domeniile politic, economic și cultural. Majoritatea sesizărilor efectuate în cele două ziare erau pe linia dispozițiilor de muncă: cifre de investiții alocate de stat în obiective industriale, social-culturale, referiri la măsurile luate prin HCM nr. 352/1968, în urma reorganizării administrativ-teritoriale a țării. O bună parte din sesizări se refereau la activitatea sportivă, deoarece lăsau să se afle că anumite echipe sportive, în special de fotbal, precum „Minerul Bihor” din Petru Groza (azi Ștei), erau scoase din producție pentru antrenamente. În domeniul secretului militar, s-a intervenit pentru eliminarea referirilor la funcțiile de comandanți militari din unitățile garnizoanei, sau localizarea trupelor de grăniceri în cuprinsul județului.

În domeniul politico-ideologic, în controlul celor două ziare, colectivul de cenzori a sesizat articole care tratau în mod denaturat poziția P.C.R. cu privire la activitatea trecută a unor persoane. Așa de exemplu, în articolul intitulat „Timpul”, din ziarul „Faklya”, semnat de Robotos Emeric, acesta spunea: „Aruncîndu-ne o privire retrospectivă asupra trecutului din atmosfera actuală a libertății noastre, nu putem trage la răspundere pe cineva pentru poziția care a fost generată atunci din necesități sau convingeri, poziții ce exprimau exact și în mod obligatoriu o concepție istorică dată cu toate virtuțile și consecințele sale morale și de, concepția întotdeauna se arată a fi valabilă, dispune sub semnul întrebării superioritatea camuflată sau deschisă din care se degajă faptul neluării în seamă a istoriei, neținînd cont de istorie, conceperea fără timp a timpului”. Într-un material din ziarul „Crișana”, prof. Titus Roșu, vorbind despre istoria orașului Oradea și existența populației autohtone pe teritoriul orașului în sec. VII-IX, arăta că: „La sfîrșitul sec. IX apar maghiarii, în sec. XI pecenegii care vor domina sfîrșitul acestui secol. Urmele lor ne-au rămas tot în pămînt…” ca, la sfârșit, autorul să afirme: „Sînt autohtonii, stăpînii de fapt ai țării”. Era desigur o referire la realitatea epocii, dar scoasă din context și analizată la nivelul precar de cunoștințe al cenzorilor, căpăta un sens cu totul diferit.

Intervențiile cu valențe minoritare sunt acelea, care creionează o imagine oficială a minoritarilor etnici, imagine, care omite sau chiar neagă fenomene importante pentru membrii comunității ma-ghiare. Astfel, dintr-un articol al ziarului Crișana se elimină referirea la apariția maghiarilor în secolul al IX-lea pe teritoriul României (ANR-DJ BH, fond DGPT, dosar 16/1968, p. 17), iar perioada dualismului, o epocă importantă a istoriei maghiare este ștearsă dintr-un articol al cotidianului maghiar despre amintirile lui Gheorghe Barițiu, deoarece aceasta a contribuit la marginalizarea românilor: „1867, anul înfăptuirii dualismului Austro-Ungar a marcat cotitura în viața lui Barițiu. De aici înainte, viața lui s-a concentrat asupra istoriei. Fragmentul a fost eliminat, deoarece prezintă dualismul cu caracter pozitiv, care în realitate a adîncit asuprirea românilor din Transilvania.” (ANR-DJ BH, fond DGPT, dosar 16/1968, p. 51). Din ziarul Crișana s-a corectat fragmentul, care vorbește despre prezența exclusivă a minoritarilor în structurile politice: „În unitățile administrativ-teritoriale locuite de alte naționalități decît cea română, în organele locale ale puterii de stat sunt aleși cetățeni de altă naționalitate decît cea romînă. La sesizarea noastră fragmentul a fost înlocuit cu: și alte naționalitate decît cea romînă.” (ANR-DJ BH, fond DGPT, dosar 16/1968, p. 67).

Următoarea intervenție, mai amplă, este relevantă pentru a ilustra intenția discursului oficial de a nega apartenența minoritarilor din România la națiunea culturală a maghiarilor, care implică cultură și istorie comună, în pofida fragmentării politice:

„Fáklya nr. 249 din 19 octombrie din seria Portrete bihorene, Krúdy Gyula, […] autorul spune […]: a fost cel mai mare artist al stilului, al prozei noastre din secolul XX. În continuare se arată că Krúdy a venit din Debrețin la Oradea (Debrețin este reședința județului Hajdu-Bihar din RPU). În încheiere autorul îl citează pe scriitorul maghiar, Kosztolányi Dezső, care spunea despre Krúdy: dacă Móricz Zsigmond a fost soarele prozei noastre, atunci Krúdy a fost luna. Așadar, în același context se afirmă că Krúdy aparține atît literaturii noastre, cît și literaturii maghiare. La sesizarea noastră, redacția a făcut următoarea modificare: în loc de proza noastră s-a scris proza maghiară. A eliminat Debrețin, de asemenea a eliminat aprecierile lui Kosztolányi.” (ANR-DJ BH, fond DGPT, dosar 16/1968, p. 46)

O ultimă categorie a intervențiilor, strâns legată de cele minoritare, se referă la reprezentarea teritorială a României, mai exact spus la reprezentarea Transilvaniei. Pe lângă exemplul de mai sus (Debrețin), am găsit alte trei evocări ale teritorialității în baza de date a anului 1968: Ziarul Fáklya, 8 mai 1968: „Proclamarea independenței [naționale a României în 1919] a stîrnit mare însuflețire nu numai în țară ci și peste hotare. Fragmentul a fost eliminiat.” (ANR-DJ BH, fond DGPT, dosar 16/1968, p. 27)

Sau

„Ziarul Fáklya nr 286 din 1 decembrie, [într-un] interviul luat de Ion Isaiu de Pavel Malița, pensionar, intitulat ‘Și noi am fost la Alba Iulia’, printre altele se spune: atunci, cu hotărîrea tinerească […] am avut impresia că putem urni nu numai granițele nedrepte ci și munții din loc. La sesizarea noastră cele subliniate au fost eliminate, deoarece acolo nu s-a pus problema mișcării granițelor ci de unire.” (ANR-DJ BH, fond DGPT, dosar 16/1968, p. 78).

Într-un articol din seria Portrete bihorene din cotidianul maghiar, despre figura cea mai cunoscută a perioadei baroce din cultura maghiară, Pázmány Péter, „În introducere autorul scria: A fost soare-le dătător de viață al sistemului planetar, a literaturii patriei autohtone a secolului al XVII-lea. […] La sesizarea noastră redacția a renunțat la întregul pasaj.” (ANR-DJ BH, fond DGPT, dosar 16/1968, p. 39). Intervențiile etnice, precum și cele din categoriile social, politic etc. nu sunt caracteristice doar anului 1968, ele se găsesc și în notele de intervenții referitoare la celelalte ediții ale cotidienelor locale. Astfel, din revista Crișana s-a modificat fragmentul citat din vechea revistă Viața Nouă, referitoare la „cele două popoare … popoare conlocuitoare”, „s-au eliminat aceste părți, înlocuindu-se cu puncte de suspensie.” (ANR-DJ BH, fond DGPT, dosar 30/1970, p. 23)

Sau

„În însemnarea călătoriei [Crișana nr. 31 în articolele ‘190 de ani de la nașterea lui Dinicu Golescu’] autorul era atent mai ales la organizarea socială pe unde trecea (prin Ardeal, Austria, Elveția, Italia etc.). La sesizarea noastră redacția a înlocuit fragmentul prin Ardeal cu Ungaria.” (ANR-DJ BH, fond DGPT, dosar 5/1967, p. 10).

În unele materiale care urmau să apară în ziarul „Faklya” au fost sesizate „greșeli” de genul că nu ar exista nici o delimitare între literatura maghiară de la noi și literatura din fosta R.P.Ungară. Ca exemplu era oferit materialul publicat la rubrica „Portrete bihorene”, unde Pázmány Peter, originar din Oradea, dar om de știință aparținând R.P.U., era prezentat ca fiind ”soarele dătător de viață al sistemului planetar al literaturii patriei (autohtone) din sec. al XVII-lea”; în cadrul aceleiași rubrici, într-un alt număr, Krúdy Gyula era prezentat ca o figură marcantă a literaturii române, autor Moser Láslo. La capitolul greutăți, colectivul de cenzori orădean manționa faptul că materialele trimise de redacții la tipografii nu erau finisate suficient, ceea ce periclita expedierea la timp a presei locale, slaba orientare în tratarea unor probleme de politică economică, faptul că materialele nu erau văzute cu destulă atenție de către redacții (cazul redacției „Crișana” cu articolul „1 Decembrie 1918”, a cărui finisare a durat șase ore, iar la redacția „Faklya” nu exista suficient discernământ în tratarea unor probleme de istorie), și mai ales faptul că unii redactori tratau cu indiferență sesizările semnalate de cenzori, chiar și pe cele de ordin politico-ideologic.

Autoevaluându-și rezultatele de un an, comparându-le cu cele din anul precedent, colectivul de cenzori manționa, la capitolul plusuri, o creștere a volumului de muncă, dar și o mai mare competență în rezolvarea cazurilor întâlnite, rezultat al unei mai bune pregătiri individuale și colective și sprijinului D.G.P.T. În spiritul autocriticii, erau constatate lipsuri tocmai la capitolul pregătire de bază și informare la zi a membrilor colectivului cu principalele probleme ce stăteau în fața presei. Referindu-se la modul în care „tovarășii” și-au îndeplinit atribuțiile, șeful colectivului remarca preocuparea „zilnică” a lui Opriș Andrei de a se informa asupra materialelor mai importante apărute în presa locală, mai „marea răspundere” pentru realizarea sarcinilor individuale și colective ale cenzorului Bölönyi Emilia, disciplina și „inițiativa de a veni cu propuneri pentru îmbunătățirea activității colectivului” a lui Nagyari Vasile, „o mai bună organizare și planificare a muncii”, apreciere trecută în contul său. Andrei Opriș avea însă „goluri” în materie de pregătire pe linie economică și literară (poezie), neputându-și argumenta temeinic sesizările efectuate, apelând la exagerări în aprecierea unor rezultate din teama de a nu greși, Bölönyi Emilia „mai trebuie să insiste” asupra consecvenței și a fixării cunoștințelor pe care le-a acumulat, întrucât dovedea nesiguranță în aplicarea dispozițiilor de muncă, în timp ce Vasile Nagyari „mai trebuie să reflecteze asupra spiritului critic”, pentru a elimina astfel „menajarea unor lipsuri pe care le observă”, iar Copil Teodor „să insiste mai mult pe pregătirea sa individuală”.

În ședința de analiză a muncii anuale, desfășurată pe 29 noiembrie 1968, la care, pe lângă cei patru membri ai colectivului de cenzori, au fost prezenți Kiss Francisc, șeful secției de propagandă din cadrul Comitetului județean P.C.R., și Kovács Eugen, instructor D.G.P.T. București, s-au făcut o serie de propuneri pentru îmbunătățirea activității. Astfel, Opriș Andrei propune frecventarea cursurilor de filosofie din cadrul Cabinetului de partid, Nagyari Vasile eliminarea rigidității în interpretarea diferitelor sesizări, iar Bölönyi Emilia ca D.I.C. să fie mai operativă cu lecturarea revistei „Familia” pentru a trimite sesizările în timp util la Oradea. Referitor la revista „Familia”, Bölönyi Emilia mai propune ca lectorul de la Oradea să vorbească direct cu secția de propagandă P.C.R., pentru ca să cunoască mai bine indicațiile partidului, instructorul D.G.P.T. să se deplaseze la Oradea înainte de convorbirea cu Bucureștiul, și să rămână aici o perioadă mai lungă de timp, iar de fiecare număr al revistei să răspundă numai un redactor. La rândul său, Copil Teodor arată că se cere o formulare mai clară din partea D.I.C. a dispozițiilor de muncă, notele telefonice să fie mai exacte, iar deplasarea instructorului D.G.P.T. la Oradea să coincidă cu lecturarea revistei „Familia”.

Văzând în colectivul de cenzori D.G.P.T. Oradea „buni păzitori ai liniei politice a partidului” și apreciind sprijinul pe care acesta îl dă Comitetului județean P.C.R., Kiss Francisc arată necesitatea colaborării mai strânse dintre secția de propagandă și colectivul D.G.P.T., care trebuie să fie „mai exigent în munca sa”, atrăgând atenția colectivului de a controla cu mai multă exigență cronicile sociologice semnate de Traian Herșeni. Privind problemele în evoluția lor, pentru îmbunătățirea muncii, șeful secției de propagandă propune ca fiecare „tovarăș” să facă un studiu de bază, aprofundat, să-și lărgească cunoștințele de cultură generală, să se informeze cât mai temeinic din presa cotidiană și să-și completeze cât mai urgent studiile. Recomandă să fie studiat temeinic materialismul dialectic și istoric, în cadrul unor seminarii ținute „cu tovarăși bine pregătiți”, lucrările de socialism, de literatură care apar și să poarte discuții pe marginea celor studiate, să se informeze la București în legătură cu problemele noi.

Din fragmentele de mai sus devine clar că în a doua jumătate a anilor 1960, înseși linia ideologică oficială a lăsat o nișă pentru exprimarea (relativ) liberă a anumitelor neajun-suri și supărări. Pe lângă această nișă, ziariștii acestei perioade foloseau câteva tehnici pentru a „îmblânzi” implementarea ideologiei oficiale. Această nișă (asigurată) dintre temele permise, și libertatea relativă, respectiv strategiile de familiarizare a discursului s-a realizat prin următoarele mijloace:

– tratarea (relativ) deschisă a temelor descrise în documentele de partid: repartizarea cadrelor didactice, munca de pedagog, etc. Într-o anchetă cu acei proaspeți absolvenți de facultate, care ur-mau să se angajeze în zone rurale, unul chiar afirmă: „Nu fug de la sat, dar dacă aș avea ocazia, aș fugi.” (Anexa nr. 1, Fáklya, 3 iulie/1968 p. 2). De asemenea, într-un reportaj despre probleme tinerilor din Sântimreu, este prezentată neînțelegerea părinților din localitate, deoarece copiilor lor le este interzisă participarea la balurile locale, la inițierea secretarei locale de UTC. Din replicile revoltate ale părinților – prezentate în ziar – reiese că situația li se pare injustă, deoarece tinerilor din Hodiș li se permite participarea la astfel de evenimente. În articolul sus-menționat (pe lângă prezentarea părerilor și argumentelor diferite) se oferă și o descriere a școlii, unde are loc o întâlnire, se creionează și niște mini-portrete ale participanților etc. (Fáklya, 6. iulie/1968, p. 2). Într-o altă anchetă a cotidianului maghiar, cadrele didactice sunt întrebate dacă – după părerea lor – pedagogii ar servi ca model pentru generațiile tinere; unii intervievați dau chiar un răspuns negativ la această întrebare (Fáklya, 3 iulie/1968, p. 2). În această categorie se înscriu și temele de interes social, care – în pofida tonalității moralizatoare, vorbeau, totuși, despre problemele cotidi-ene ale „oamenilor de rând”. Un astfel de exemplu este cel întâlnit în cotidianul Crișana, care pri-mește o scrisoare deschisă de la o cititoare, care are doi copii, aceștia fiind părăsiți de tatăl lor. În urma acestei scrisori, ziariștii se deplasează în localitatea Tulcea, pentru discuții cu tatăl, care „nu-și recunoaște vina”. În concluzie se specifică: „Fiind și membru de partid, așteptăm ca organizația de partid din Tulcea să analizeze cazul și să ne comunice părerea comuniștilor despre tatăl fugar.” (Crișana, 9 ianuarie 1968, p. 3)

O „valoare de adevăr”, o oarecare credibilitate a cotidienelor locale era oferită de faptul că acestea – prin natura lor – se angajau în furnizarea informațiilor de interes public. Aceste informații erau de mai multe feluri, începând de la programele TV și radio, evenimente culturale, știri sportive, sfaturi juridice, până la prezentarea noilor produse de consum realizate de industria locală.

O temă importantă a cotidienelor în a doua jumătate a anilor 1960, era „dezvăluirea” lipsurilor și neajunsurilor care îngreunau deservirea populației. Această temă, care se afla în concordanță cu linia ideologică oficială (vezi de exemplu, documentele de congresele PCR, 1965), atribuia o oarecare „credibilitate” ziarelor, reprezentând o temă de interes pentru cititori. Repartizarea necorespunzătoare a resurselor în industrie și agricultură este o „variantă” a acestei teme, des întâlnită în cotidiene: „Notăm și o doleanță justificată a cooperatorilor. Secția de drumuri naționale să treacă la destuparea canalelor de scurgere de sub șosea, căci altfel se vor aduna și în șanțurile de pe margine.” (Crișana, 3 aprilie/1970, p. 1 reportaj despre localitatea Urvind). Într-un articol despre o mai bună aprovizionare a unor magazine din zona rurală sunt descrise nu doar problemele și lipsurile de produse, dar și preferințele cumpărătorilor: cine intră în magazin, ce cumpără, cât este de mulțumit, etc. (Fáklya, 6 iulie/1968, p. 3). Critica diferitelor servicii era și ea un subiect des întâlnit pe pagina ziarelor: într-o notă-însemnare se critică angajații întreprinderii de construcții, care, după construirea unui bloc din Marghita, spre marea bucurie a locatarilor, au scos izolația de pe acoperiș. Este de văzut – afirmă autorul acestei însemnări – cine va despăgubi locatarii din bloc? (Fáklya, 3 iulie/1968, p. 3). Calitatea inferioară a produselor și a serviciilor nu este doar tema articolelor propriu-zise, ea se regăsește și în scrisorile semnate de cititori și publicate în rubricile cotidienelor. Astfel, în relatarea intitulată „Satisfacție morală“, cititorul evocă cum a fost servit într-un magazin orădean de carne și mezeluri: „Măcelarul s-a arătat dispus să mă servească, cu o singură condiție, dacă pe lîngă carnea de porc îmi mai poate da și un kilogram de carne de miel. La sfîrșitul certei noastre l-a invocat chiar și pe dumnezeu […] la care poate reclama oricare cumpărător. […]. Bine, nu era cazul să pomenească despre dumnezeu deoarece în Oradea alții se ocupă cu aprovizionările.” (Fáklya, 5 iulie/1968, p. 1). Există cazuri, nu foarte multe, în care, conform ziarului, situația se schimbă datorită „intervenției” presei: în urma sesizării lipsei de legume proaspete în aprozarul din Episcopia Bihor în zilele de luni, conform celor relatate de presă, vânzătorul și-a dat demisia. (Fáklya, 5 iulie/1968, p. 2)

In multe articole se făcea o prezentare, utilizând un ton descriptiv, familiar „realizărilor” locale: Președintele, József Bráta din Ciocaia, „care își caută ocazie în fiecare zi pentru a vizita serele cu răsadurile de roșii”, se angajează în implementarea noilor metode agricole în producție, în urma cărora, la prima vedere, scade numărul răsadurilor. Văzând atitudinea suspicioasă a angajaților săi, cu care aceștia privesc lipsa în producție, președintele afirmă: „Nu vă temeți, nu am pus sub semnul întrebării corectitudinea voastră. […], apoi, împreună cu angajatul său, recalculează răsadurile, din care 90% au fost exportate.” (Fáklya, 6. iulie/1968, p. 1). Cu toate că în cotidiene apar mereu articole despre lucrările plenare ale UTC (vezi de exemplu Crișana, 3 aprilie/1970), din primul număr al anului 1969 al ziarului Crișana putem afla, cum și-au petrecut membrii UTC revelionul: unde s-au adunat, ce au consumat, cum s-au distrat. (Crișana, 1/1969); de asemenea, din numărul din 5 ianuarie al aceluiași ziar, aflăm cum a fost salvat un copil din Beiuș prin operativitatea unității de salvare, care l-a adus în timp scurt în spital, respectiv a medicilor, care au intervenit.

Evenimentele anului1969, Congresul X al P.C.R., a 25-a aniversare a „eliberării” țării, campania electorală, au dat colectivului de cenzori orădean noi imbolduri în munca pe care o desfășura. Pregătirea politică și ideologică a membrilor săi s-a „îmbogățit” cu documentele recentului congres, dezbătute în colectiv, precum și cu diverse alte materiale apărute în publicații ale P.C.R., înainte și după eveniment. Pentru cunoașterea problemelor aflate în atenția propagandei de partid s-a cerut sprijin Cabinetului județean P.C.R., care a sugerat colectivului studierea unor teme privind statul socialist, națiunea și suveranitatea, în activitatea de pregătire a colectivului încadrându-se și participarea la expunerile organizate de cabinet. Însușirea cu „destulă claritate” a dispozițiilor și comunicatelor D.G.P.T., precum și interpretarea și aplicarea acestora în mod corespunzător, a completat preocupările colectivului în direcția îmbunătățirii activității și întărirea vigilenței. Cantitativ, volumul de muncă a crescut prin apariția unor noi publicații, reviste studențești și școlare, lucrări ale Institutului pedagogic Oradea, filialelor de științe istorice și filologice din localitate. Comparativ cu anul anterior, se constată o creștere semnificativă a sesizărilor politico-ideologice (70, față de numai 21 în anul anterior), în timp ce sesizările pe linia dispozițiilor de muncă s-au situat aproximativ la același nivel (50 în 1968, 54 în 1969). Numărul mare de sesizări politico-ideologice s-a datorat apariției, în preajma evenimentelor politice amintite, a numeroase materiale de propagandă. După cum se apreciază în Darea de seamă pe anul 1969, activitatea colectivului de cenzori în controlul celor două ziare, „Crișana” și „Faklya”, a fost „destul de bogată în sesizări bune, unele chiar foarte bune”. Deorece n-au putut fi rezolvate cu eliminări sau modificări parțiale, unele materiale au fost eliminate în întregime. Este cazul schiței „Statuia” de Dumitru Chirilă, pregătită să apară în ziarul „Faklya” nr. 9, din 12 ianuarie 1969, schiță ce mai fusese eliminată în două rânduri din revista „Familia” în cursul anului 1968. Eliminarea era motivată de tendința autorului de „a discredita o seamă de cadre provenite din rîndurile elementului muncitoresc”, cadre cu funcții importante, ușor de recunoscut, unele ocupându-se „…cu pingelitul pantofilor, meserie din care nimeni n-a reușit să ajungă statuie… Dacă a izbutit totuși, aceasta se datorește faptului că avea un cap pietros, element pe nedrept neglijat chiar și în studiul de specialitate… A trecut și duminica, a trecut și anul. El a rămas acolo statuie de piatră. Mereu se oprește la picioarele lui cîte un cățel, pentru aceste vietăți omul, stîlpii de telegraf și statuile prezintă același interes”. În întregine a mai fost eliminată știrea din ziarul „Crișana” nr. 258, din 31 octombrie 1969, în care se vorbea despre întâlnirea veteranilor de război din orașul Beiuș.

Intervențiile cu valențe minoritare au continuat si in anul 1969 chiar cu primul numar al revistei Familia, unde, in articolul de fond „ Anul XXV” s-a sesizat ca pasajul in care autorul, Mircea Radu, se refera la anul 1968, an din care, citez, „…am iesit mai incercati, dar uniti”, „…marea noastra familie a ajuns la momentul in care diferentele de nationalitate, generatii, cultura sint elemente de statistica, nicidecum de viata”, s-a ajuns la concluzia ca trebuie eliminat deoarece „ nu poate fi vorba de nici un moment la care am fi ajuns pentru rezolvarea diferentelor dintre nationalitati, drepturile tuturor fiind consfiintite de Constitutia tarii noastre si garantate in practica”.

Din interventiile obligatorii al ziarului Crisana nr. 19/1969 observam accentuarea problemelor politice interne si externe: „ fiind vorba de anul revolutionar 1848 se mentiona unul din programe spunindu-se : In Tara Romaneasca se prevedea printre altele emanciparea izraeilitilor si acordarea drepturilor politice oricaror compatrioti de alta credinta..”. Considerandu-se „ inoportun” s-a renuntat la acest paragraf care incerca sfios sa readuca in atentie problema minoritatilor.

Pe linia sesizărilor politico-ideologice, ziarul „Faklya” a continuat să fie obiectul celor mai multe intervenții, datorită „lipsei de orientare politică” din partea redacției. Ca exemple, putem menționa intervenția din nr. 34, din 11 februarie, în articolul „Întîlnirea tov. Pompiliu Macovei cu alegătorii”, pentru a se înlătura doleanța, exprimată de alegători, privind „revizuirea pensiilor C.A.P.”, ori cea din grupajul „Al 25-lea 1 Mai liber”, nr. 100, din care a fost eliminată evocarea fostului secretar al Comitetului județean P.C.R. Bihor, Ioan Boroș, în legătură cu „primul 1 mai liber” (1945), în care acesta spunea: „Ce bine ar fi dacă ar fi rămas și azi marele avînt și însuflețirea de atunci”. Pe aceeași linie, din ziarul „Crișana” nr. 40, din 18 februarie, a fost eliminată referirea la „fluctuația mare de cadre” de la Uzina de alumină Oradea, datorată „rețelei de salarizare în care sînt încadrați, nefiind asigurate sporul de toxicitate și concedii suplimentare”, iar din nr. 99, din 27 aprilie, poezia „Țara”, pentru faptul că, în același număr, apărea și Comunicatul sesiunii speciale a C.A.E.R. de la Moscova, iar poezia evoca luptele lui Mircea și Ștefan cel Mare, care „nu și-au îndoit niciodată genunchii”, și exprima ideea că „dacă rămîi la hotar e ca și cum te-ai naște din lumină la fiecare pas de glie”.

Succesiunea titlurilor și materialelor în paginile ziarelor a constituit obiectul altor sesizări, așa cum a fost cazul paginii externe a ziarului „Faklya” nr. 16, unde sub articolul intitulat „Inițiativă românească în Comitetul Economic” apărea titlul „O provocație surprinzătoare”, succesiunea fiind schimbată. Un grup important de sesizări, în cele două ziare, au fost efectuate în materialele oficiale, atât cele publicate în timpul Congresului X P.C.R., cât și în alte materiale de după congres.

Pe linia dispozițiilor de muncă, au fost efectuate 54 de intervenții privind secretul de stat și militar. Pentru apărarea secretului privind economia națională, cenzorii D.G.P.T. Oradea au efectuat mai multe eliminări, îndeosebi din știri, referitoare la producția de țiței de la Schela de extracție Suplacu de Barcău, ori la H.C.M. 352/1968 din răspunsurile date celor cărora li s-a desfăcut contractul de muncă în baza acestuia.

Pe lângă sesizările menționate, confirmate de către București, „fructuoasa” activitate a colectivului în controlul celor două ziare, în cursul anului 1969, a înregistrat și o serie de minusuri. Acestea erau fie sesizări exagerate, fie lipsă de discernământ asupra sesizărilor, făcute din exces de zel, din teama de a nu greși, ori din interpretarea necorespunzătoare a dispozițiilor de muncă, după cum sesizările nejustificate din punct de vedere politic aveau la bază insuficienta cunoaștere a documentelor de partid și a măsurilor luate în diferite domenii de activitate. Nejustificată era apreciată intervenția lui Opriș Andrei în „Faklya” nr. 162, din care a fost eliminată cifra 102,3 % care reprezenta îndeplinirea angajamentelor de producție a intreprinderilor din județ pe prima jumătate a anului, motivată de autor prin faptul că depășirea de 2,3 % era exprimată și în cifre absolute, adică 65,5 milioane lei; asemenea, sesizarea din „Faklya” nr. 17, în care același cenzor a intervenit pentru eliminarea cifrei de 80 de lei, sumă ce reprezenta pensia unui cooperator din Uileac, motivând, pe bună dreptate, că pensia era prea mică și că nu ar fi cazul să fie publicată. Sesizări nejustificate, în ziarul „Crișana”, a avut Bölönyi Emilia, care, din nr. 130, a eliminat referirea la I.M. Bihor, care însă nu era localizată, iar din nr. 58 știrea privind editarea unei reviste școlare de către Societatea literar-artistică a elevilor din Oradea.

Responsabili cu lectura și cenzura revistei „Familia” pe anul 1969 au fost Copil Teodor și Bölönyi Emilia. Cele 70 de sesizări efectuate pe parcursul anului au fost repartizate în următoarele categorii: sesizări politico-ideologice, sesizări prin care se denatura sau denigra istoria patriei și literaturii române, sesizări privind poezia din care se degajă un sentiment pesimist, de singurătate, neîncredere etc., sesizări pe linia dispozițiilor de muncă. Datorită măsurilor luate de D.I.C., redacția revistei a prezentat, la fiecare număr, până la 80% din revistă la control în prima tranșă. Cu toate acestea, „rezolvarea” revistei a fost îngreuiată de problemele tot mai „dificile” de la număr la număr și de faptul că redacția nu executa un control riguros asupra materialelor primite, această sarcină revenind exclusiv colectivului D.G.P.T. și organului de îndrumare. Una din „lipsurile” redacției, de fapt o strategie de a păcăli cenzura, era faptul că „nu are o evidență clară asupra materialelor care vor intra în numărul respectiv al revistei; unele materiale intră în ultimul moment, cînd revista ne este prezentată în parte spre lecturare. Unele materiale ne parvin cînd o parte din revistă se găsește sub tipar”. Credem că, tot pentru distragerea atenției cenzorilor de la problemele de conținut, șpalturile erau trimise cu multe greșeli de corectură. Faptul că redacția nu făcea „din propria convingere” un control riguros al materialelor și „ușurința” cu care privea tratarea unor probleme ce vizau în mod direct sau indirect politica partidului în domeniul creației literare, explică creșterea numărului de sesizări în anul 1969, 70, față de 55 în anul precedent.

Datorită evenimentelor politice și sociale petrecute în cursul anului 1969, producția editorială locală a crescut considerabil. Colectivul D.G.P.T. a primit pentru control lucrări științifice de la Institutul pedagogic, filiala Societății de istorie și filologie, Casa de creație, Comitetul județean de cultură și artă, Muzeul județean, Consiliul sindical, revista studențească „Gaudeamus”. Lucrările au fost repartizate spre lecturare membrilor colectivului, iar sesizări au existat la toate. Majoritatea intervențiilor au fost de ordin politico-ideologic, istoric, literar, reconsiderări de personalități, în special evenimente legate de Unirea Transilvaniei cu România și istoria literaturii române.

Dintre sesizările pentru rezolvarea cărora un ajutor substanțial a venit din partea organului de partid și al D.G.P.T., amintim cele efectuate în lucrarea „Oradea, centrul activității românești”, din care au fost eliminate sau reformulate expresii ca „realizarea unității naționale de la 1918”, referiri la Iuliu Maniu și Alexandru Vaida-Voevod. Din volumul de lucrări științifice al filialei Societății de istorie și filologie, au fost eliminate citate întregi care scoteau în evidență fricțiunile dintre români și maghiari în Transilvania în perioada premergătoare actului Unirii. Din studiul „Emil Isac luptător pentru unitatea națională” s-a eliminat paragraful în care se spunea: „Noi românii din Ungaria vrem unirea tuturor elementelor românești” și că socialismul „este dușmanul oricărui trecut istoric care nu asigură în întregime libertate pooarelor”. Din studiile cu conținut istoric, au fost eliminate pasajele care vorbeau despre teroarea exercitată și atrocitățile săvârșite de autoritățile maghiare împotriva populației românești în anul 1918, precum și acelea în care erau prezentate aspecte și acțiuni de maghiarizare a românilor.

Volumul de muncă al colectivului D.G.P.T. a crescut considerabil în cursul anului 1970, datorită îndeosebi producției editoriale locale. Sarcinile permanente, adică cele două cotidiane și revista „Familia”, au fost cuprinse în planuri de muncă trimestriale, în timp ce materialele primite ocazional, respectiv producția editorială locală, a fost repartizată pe împuterniciți, ținându-se cont, pe cât posibil, de natura lucrării și pregătirea fiecăruia. Timp de patru luni colectivul a fost incomplet, prin plecarea lui Nagyari Vasile, în februarie, locul acestuia fiind luat, abia în iunie, de Lenghel Ioan.

Totalul intervențiilor la cele două ziare, efectuate în cursul anului 1970, se cifrează la 102. Cele efectuate în ziarul „Crișana”, în număr de 65, au fost intervenții politico-ideologice (8) și intervenții având ca scop apărarea secretului de stat (44), restul fiind observații (8), greșeli tehnico-redacționale (4) și sesizări nejustificate (1). La rândul lor, intervențiile politico-ideologice au fost grupate în următoarele categorii:

intervenții pe materiale ce vizau relațiile cu alte state; intervenții în materiale ce conțineau „confuzii” privind tratarea diferitelor aspecte ale politicii de construire a socialismului, adică se abăteau de la linia oficială; intervenții pe materiale cu implicații mistice. Din prima categorie cităm articolul „Am fost om al nimănui” (nr. 205), din care au fost eliminate referirile la situația românilor transfugi din lagărul austriac de concentrare de la Trainschirchen. Oportunitatea eliminărilor era cerută de apropiata vizită a lui Ceaușescu în Austria. Din cea de-a doua categorie menționăm articolul-interviu „Contemporanul nostru”, din nr. 168, unde din răspunsurile redactorului D. Chirilă a fost eliminat pasajul care nega libertatea ziaristului. „Cu confuzii” era socotit articolul „Satană în sutană”, care urma să apară în numărul din 13 septembrie, al cărui subiect era preotul greco-catolic Aloisiu Tauszik, judecat și condamnat pentru „inversiune sexuală cu copiii credincioșilor și propagandă împotriva orînduirii socialiste”. Eliminarea articolului s-a datorat implicațiilor pe care le avea: 1) viza relațiile statului român cu Biserica romano-catolică; 2) prin conținutul său, cocheta cu senzaționalul propriu presei zise „burgheze”; 3) conținea o serie de calomnii la adresa statului român, iar 4) era paginat necorespunzător, printre materialele privind deschiderea noului an școlar.

Din categoria cu implicații mistice, amintim articolul „O atestare inedită a unității culturale românești” (nr. 219), sesizat deoarece autorul, Viorel Faur, „supralicitează rolul ortodoxismului”, pe care-l consideră sinonim cu legea și neamul, un contrafort în lupta împotriva asupririi naționale, precum și anunțul de la mica publicitate, care invita locuitorii orașului să participe, în ziua de 15 XI, la parastasul organizat în Catedrala ortodoxă.

Pe linia apărării secretului de stat, au fost efectuate intervenții privind secretul investițiilor (cifrele) la diferite intreprinderi, construirea de noi obiective, asigurarea secretului Intreprinderii Miniere Bihorul, proveniența utilajelor și asistența tehnică din import, activitatea de cercetare științifică uzinală, exploatarea petrolului în localități noi, cifre privind extracția de țiței, etc. De asemenea, s-a intervenit pentru împiedicarea divulgării unor secrete militare, precum desconspirarea unor garnizoane închise, organizarea gărzilor patriotice și a detașamentelor de pregătire pentru apărarea patriei.

O „scăpare” majoră în cenzura ziarului a fost cea a lectorului Bölönyi Emilia, în nr. din 18 august, la recenzia filmului sovietic „În fiecare seară la ora 11”, unde n-a sesizat, lăsând să apară, o formulare în care se sublinia lipsa lirismului rusesc, „atît de căutat și rar de găsit pe la noi în ultimul timp”. La fel de „regetabilă” a fost și scăparea, în nr. din 26 iulie, de către Opriș Andrei, a textului de publicitate privind posibilitatea cetățenilor români cu rude în străinătate, de a cumpăra autoturisme Dacia 1100 și Dacia 1300 cu dolari sau altă valută liber convertibilă, deoarece prețurile deveneau prea avantajoase (27, respectiv 33,3 mii lei).

În ziarul „Faklya”, în cursul anului 1970, au fost efectuate 37 de sesizări, din care 17 politico-ideologice, 12 pe linia dispozițiilor de muncă, 7 tehnico-redacționale, o observație și o sesizare nejustificată. Printre sesizările mai semnificative din prima categorie, amintim pe aceea din articolul „Renașterea orădeană” de Toth Istvan, în care umanistul român Nicolaus Olahus, cu numele maghiarizat (Olah Miklos), era doar amintit alături de poeți de origine maghiară și italiană, „a căror activitate era tratată pe larg”. Într-un alt articol pe tema literaturii maghiare din România de după primul război mondial, a fost eliminată „critica” autorului, Robotos Imre, la adresa „Lexiconului literaturii maghiare din România”, în curs de apariție, în care „la unii scriitori maghiari este scoasă în evidență activitatea antifascistă, la alții însă este pusă sub tăcere activitatea fascistă”.

Controlul revistei „Familia” a continuat să reprezinte pentru colectivul D.G.P.T. un sector încă dificil, numerele din anul 1970 căzând toate în responsabilitatea șefului de colectiv. Din totalul celor 83 de sesizări, ponderea cea mai mare o au cele cu caracter politico-ideologic (34), urmate de cele privind poezia „nepotrivită”, adică cu conținut mistic, pesimist, sumbru, ermetic, demoralizator, lipsită de perspectivă (19); au mai fost sesizări asupra unor critici și polemici „neprincipiale” (8), restul fiind efectuate în materiale care „nu valorificau cu discernămînt și spirit critic” moștenirea culturală sau preluări din diverse lucrări ale unor oameni de știință și cultură din Occident.

Dintre materialele eliminate, menționăm articolul „România-Franța” de Petre Țuțea, apărut în preajma vizitei lui Ceaușescu în Franța, deoarece „subliniază rolul hotărîtor al unor personalități politice și culturale franceze la crearea României moderne, pirzînd din vedere factorul prim, intern” și lăsa să se înțeleagă că vizita șefului statului român era determinată de anumite interese.

Lecturarea revistei „Familia” s-a făcut cu dificultate din cauză că paginile în șpalturi s-au primit în 3-4 tranșe, fiecare număr a suferit modificări substanțiale, multe materiale fiind eliminate sau amânate, locul acestora fiind luat de materiale și pagini noi, introduse după ce revista a fost lecturată în întregime. La indicația D.G.P.T., s-a interzis a mai primi materiale și pagini noi după lecturarea revistei, recomandându-se redacției să dispună de o rezervă de materiale, cu care să poată înlocui pe cele eliminate sau amânate.

Rezolvarea sesizărilor s-a făcut cu ajutorul D.I.C., unde de asemenea revista a fost lecturată număr de număr, și al secției de propagandă a Comitetului județean P.C.R., personal din partea secretarului cu probleme de propagandă, Fodor Alexandru și Golban Ioan. Sesizările în plus ale D.G.P.T. au fost puține.

În cursul anului 1970, colectivul a primit pentru control alte 32 de publicații, cuprinzând 8 reviste școlare, una studențească, o culegere a Societății literar-artistice a elevilor din Oradea, „Lucrări științifice” ale Institutului pedagogic, o culegere în versuri a Consiliului județean al organizației pionierilor Bihor, un volum de lucrări științifice al flialei Societății de filologie, un volum al filialei Societății de istorie, iar în plus Teatrul de stat, Muzeul județean, Consiliul popular județean, Comitetul de cultură și artă, Intreprinderea de transporturi auto, Direcția P.T.T.R. Bihor. Intervențiile efectuate în aceste lucrări se ridică la aproape 100.

Un capitol aparte al sesizărilor din revistele școlare l-a constituit poezia, în general, iar în special poezia inspirată din teme biblice ori cea care exprima „lipsă de libertate în conceptul de gîndire”.

Obișnuitele aprecieri asupra membrilor colectivului, din Darea de seamă pe 1970, pe care le menționăm pentru a putea urmări „progresul” în pregătire al acestora, evidenția faptul că Opriș Andrei este încă ezitant în aprecieri, că „numai după multe frămîntări își fixează punctul de vedere, și nici atunci suficient de calificat”, iar Bölönyi Emilia, situându-se la polul opus, „rezolvă mai repede problemele, însă fără discernămîntul cuvenit”. Cât privește pe noul venit în colectiv, Lenghel Ioan, „tovarășul s-a încadrat în muncă cu toată seriozitatea, lecturează cu atenție”, deși în unele cazuri „nu analizează suficient obiectul sesizării, iar motivările nu sînt întotdeauna suficient de temeinice”. Având o pregătire mai bună, se aștepta de la el o contribuție mai mare în rezolvarea sarcinilor unității, pe măsură ce va câștiga experiență.

Trasând sarcini noi muncii de propagandă, Congresul X al P.C.R. a cerut frontului ideologic care o deservea „promovarea unei atitudini mai combative, militante, împotriva concepțiilor retrograde, mistice, a influențelor ideologice străine, împotriva mentalităților înapoiate”. Sarcinile cenzurii, în lumina noilor documente de partid și noilor orientări, au fost făcute cunoscute colectivelor din Oradea, Satu Mare și Baia Mare de către directorul adjunct D.G.P.T., Tarnovschi G., în ședința comună de la Satu Mare, din 9 august 1971. Acesta a cerut colectivelor de cenzori D.G.P.T. să acorde o atenție sporită „problemei valorificării tradițiilor istorice”, arătând că „dacă celelalte scăpări se mai trec cu vederea, scăpările de ordinul celor ce se înstrăinează de concepțiile noastre despre națiune aduc prejudicii deosebite, și împotriva acestora se vor lua cele mai severe măsuri”. Pe baza indicațiilor primite, colectivul D.G.P.T. Oradea și-a refăcut planul de măsuri privind pregătirea ideologică și profesională. Împuterniciții vor participa la expunerile, sesiunile și comunicările științifice organizate în vederea aniversării semicentenarului P.C.R., vor dezbate în colectiv, pe bază de referate, teme de istorie și literatură și vor studia individual caietul de dispoziții conținând noile liste cu secrete de stat și militar. Studiul se va face sistematic, pe capitole și eșalonat, după care, la sfârșitul fiecărei luni, va fi organizată o dezbatere colectivă. Pentru valorificarea mai eficientă a seturilor de intervenții, fiecare împuternicit va selecta și prezenta, în fața colectivului, intervențiile mai semnificative.

Urmare a unei ușoare îmbunătățiri a muncii redacționale în ceea ce privește prevenirea greșelilor de ordin politico-ideologic, pe de o parte, iar pe de alta a îmbunătățirii colaborării dintre unitate și redacție, intervențiile efectuate în ziarul „Crișana” au scăzut de la 65, în anul anterior, la 48 în primele zece luni ale anului 1971, din care 40 pe baza dispozițiilor de muncă, 4 cu implicații politico-ideologice, 2 observații și 4 greșeli tehno-redacționale. În paginile ziarului „Faklya”, în același interval de timp, au fost efectuate 59 de intervenții, din care 20 pe baza dispozițiilor de muncă, 15 politico-ideologice, restul fiind erori de traducere, observații, inexactități.

În spiritul noilor dispoziții, a fost nevoie de intervenții mai radicale, respectiv eliminarea unor articole întregi, deoarece, unele, „contraveneau documentelor de partid”, iar altele „aveau o sursă de inspirație străină de realitățile de la noi”. Unele materiale conțineau „propuneri cu caracter revendicativ”, cazul articolului „Fructuoase dezbateri la UGSR” (din „Crișana”), unde s-a semnalat propunerea Veturiei Popic de la intreprinderea „Slodaritatea” Oradea, care a cerut ca muncitoarele cu copii sub doi ani să fie scutite de producție și să primească 50% din salariu, sau cel despre adunarea salariaților de la uzina „Înfrățirea” Oradea (din „Faklya”), în care se propunea ca unui muncitor cu o activitate neîntreruptă în producție de 20 de ani să i se adauge în fiecare an încă trei luni și să fie încadrat în categoria a II-a de pensionare, sporul pentru schimbul de noapte să crească de la 15 la 25%, pentru cei care lucrează în condiții grele săptămâna de lucru să fie de 5 zile, iar femeile cu copii mici să beneficieze de reducerea programului cu 2 ore. În ce privește revista „Familia”, în primele zece luni ale anului 1971, au fost efectuate 79 de sesizări (24 politico-ideologice, 27 privind istoria literaturii, criticii literare, proză, 26 de eliminări de titluri de poezie). Ca număr, sesizările se mențin la nivelul anului anterior, dar ele sunt mai diverse, mai complexe, crescând numărul „cazurilor” care contraveneau politicii de îndrumare de către partid a literaturii, a politicii de valorificare a moștenirii culturale, de preluare necritic a unor concepții din creația universală. În sectorul producției editoriale locale, în perioada ianuarie-octombrie 1971, colectivul a lecturat 7 200 de pagini, aparținând volumelor de lucrări științifice ale Institutului pedagogic, culegerii de referate înmănunchiate în volumul „Semicentenarul P.C.R.”, editat de Comitetul pentru cultură și educație socialistă, la care se adaugă un volum omagial „Emanoil Gojdu” și revistele „Gaudeamus”, a studenților orădeni, și cele școlare („Țara viurilor noastre”, „Ritmuri incandescente”, „Nebănuitele trepte”, „Pași”, „Trepte”, „Zbor Alb”, „Pagini de ucenicie”, „Condeie sălăjene”, „Mugurii Silvaniei”). În urma lecturării (Lenghel I. 2 500 de pagini, Bölönyi E. 2 000, Opriș A. 1 200, Copil T. 500), au rezultat 158 de intervenții (eliminări și reformulări) predominând cele cu implicații politice și ideologice.

Fiind „ultima verigă” a lanțului de filtre parcurs de orice material destinat publicării, colectivele de cenzură s-au aflat în prima linie a activității de propagandă desfășurată de regimul comunist, pe care l-au slujit cu credință în perioada de acaparare a tuturor pârghiilor puterii de către Nicolae Ceaușescu și instituirii cultului personalității.

Intervenții nejustificate sau greșite

Descrierea intervențiilor nejustificate este necesară pentru înțelegerea funcționării sistemului de control. Așa cum am văzut în capitolele de mai sus, sistemul cenzurii – prin implementarea supracontrolului – dorește o maximalizarea a eficienței și a puterii. Totuși, așa cum relevă acest capitol, există totodată și o imperfecțiune în ceea ce privește mecanismul cenzurii: intervențiile greșite și nejustificate. Conform documentelor de arhivă, în perioada investigată (anii 1960) s-au realizat statistici despre intervențiile nejustificate doar în 1966, anul în care s-au efectuat în total 44 de intervenții în cele două cotidiene Crișana si Fáklya, respectiv revista literară Familia. Din acest număr total de intervenții, 6 erau nejustificate, una fiind găsită în Fáklya, celelalte cinci în revista culturală. În decursul supra-controlului a fost găsită o scăpare în cotidianul Crișana,„scăpare”, care constă în apariția faptului „că întreprinderea asigură muncitorilor gaz metan , deși nu poate fi vorba de necunoașterea acestei dispoziții.” (ANR-DJ BH, fond DGPT, dosar 3/1967 p. 20). În controlul ziarului Fáklya „tovarășul Opriș a intervenit să fie eliminată afirmația că distracțiile culturale aparțin numai bărbaților. Evident, autorul s-a referit aici la figurat și nu la propriu, nu la privarea femeilor de acest drept.” (ANR-DJ BH, fond DGPT, dosar 3/1967 p. 20)

Cele cinci intervenții din revista Familia sunt de natură diferită, conținutul acestui periodic fiind mult mai complex. Astfel, s-a eliminat – fără justificarea DIC-ului – fragmentul după care „istoricul romîn contemporan ar porni în stabilerea adevărului de la Goethe” (ANR-DJ BH, fond DGPT, dosar 3/1967 p. 22). Unui alt articol i s-a reproșat că „efectele industrializării ar lichida acum decalajul dintre sat și oraș deși în text nu putea fi vorba despre o astfel de problemă. De asemenea s-a reproșat unui alt articol că trebuia să ne arate ce se face pentru om în țările socialiste, astfel, și la noi, deși autorul nu și-a propus acest lucru. […] Tov. Copil s-a oprit la ultima strofă din poezia Umbră de I. Covaci, care i se părea profetică în sens negativ: ‘că pe veci vom trăi în beznă că sîntem amărîți de o spaimă și că aceasta rostește mai departe’ […]. Tovarășul Copil a sesizat că, (într-o schiță de DOSAR Solomon), discuția dintre autor și prietenul său ar minimaliza, dacă nu ar nesocoti creația literară din țara noastră, autorul considerînd că de 16 ani ne scaldă în simplitate, că astăzi se poate scrie, fiindcă se primește orice, trecutul îl apreciază ca un scrum. Remarc că la această intervenție s-au oprit și alți împuterniciți.” (ANR-DJ BH, fond DGPT, dosar 3/1967 p. 22).

Un alt tip de intervenții greșite, care nu figurează în statisticile întocmite de colectivul din Oradea, rezulta din lipsa cunoașterii dispozițiilor de muncă: „Tovarășa Bölönyi nu știa să soluționeze știrea privind apariția unei reviste școlare la liceul din Sebiș, publicații, despre care avem dispoziție că pot să apară știri dar să nu rezulte că sînt tipărite. Un caz asemănător i s-a întâmplat și tovarășului Opriș Andrei, în legătura cu știrea de la uzina de alumină, în care se relata despre inițiativa conducerii de a produce oțel pentru nevoi proprii […]. Tov. Opriș, neacordînd suficient discernămînt, aplica la această știre recenta dispoziție cu privire la obiective noi.” (ANR-DJ BH, fond DGPT, dosar 3/1967 p. 8)

CENZURA PUBLICATIILOR SI A ALTOR SECTOARE

Cenzura teatrală s-a dovedit mult mai longevivă decât cea îndreptată împotriva altor forme de exprimare artistică, întrucât teatrul e o artă imediată, de contact direct cu publicul, cu un public mai numeros, deci e mai greu de controlat. În arta spectacolului teatral orice pauză, gest, intonație, accent pot căpăta sensuri aluzive la adresa puterii de stat, de aceea teatrul poate fi considerat unul dintre cele mai subversive genuri artistice. Artistul – dramaturg, regizor, actor -, codează prin scris o multiplicitate de aluzii la adresa puterii, pe care spectactorul le receptează, conspirativ, într-o complicitate dificil de supravegheat. În țările occidentale, deși cenzura literară a fost abolită cu secole în urmă, cea teatrală s-a perpetuat până în secolul al XX-lea, chiar în spații naționale în care tradițiile democratice erau solide. Adesea disimulată sub rațiuni de ordin moral ori religios, cenzura teatrală este în fapt un act politic, care urmărește să atenueze sau chiar să elimine în totalitate elemente ale unei piese, ale unui spectacol, considerate periculoase pentru autorități. Istoria cenzurii teatrale începe odată cu aceea a artei teatrale și o însoțește pe aceasta pe parcursul întregii sale evoluții. Primele semne pe care puterea le-a dat în privința faptului că se simțea deranjată de criticile aduse de la rampă datează din Grecia și Roma antică. Fiecare tronson istoric a avut parte, pe parcursul lui, de suspiciunile și ingerințele cenzurii. Dintre formele de cenzură ale istoriei recente, cea comunistă a avut efectele cele mai adânci și mai prelungi. Deși abolită, ea acționează încă, prin intermediul sechelelor pe care le-a produs.

Așezarea teatrului românesc sub vremuri începuse chiar după încheierea celui de-al doilea război mondial, când comuniștii au "câștigat" alegerile din 1945, prin trucarea rezultatelor. ~n luna august a anului 1945, la București a avut loc congresul de constituire a Uniunii Sindicatelor de Artiști, Scriitori, Ziariști. La lucrări, cei prezenți au fost salutați de ministrul Informațiilor, prof. Petre Constantinescu-Iași, care li s-a adresat astfel:

"… breslași ai condeiului, făuritori ai opiniei publice, ingineri ai sufletului, după minunata definiție a lui Stalin" (Petcu, 1999: 158), iar primul-ministru Petru Groza i-a numit "proletariatul muncii cerebrale".

Nici un spectacol de teatru nu se putea prezenta fără avizul prealabil al acestei cenzuri militare, iar pentru cele de revistă libretul trebuia depus spre aprobare la Comisia Aliată de Control, adică tot rușilor, care transferau în România modelul lor propagandistic.

În 1947, era decretată Legea Teatrelor (nr 265), care prevedea, printre altele, crearea unui Consiliu Superior al Literaturii Dramatice și al Creației Muzicale, ce funcționa în cadrul Direcției Generale a Teatrelor din Ministerul Artelor. ~n acest minister, pe lângă direcția deja pomenită mai funcționau altele două: Direcția Generală a Muzicii și Direcția Literelor și Manifestărilor Artistice Populare. Consiliul Superior al Literaturii Dramatice urmărea să-i atragă de partea noii puteri pe creatori și asta indiferent prin ce mijloace. Consiliul avea puterea de a interzice piesele de teatru apreciate ca indezirabile. Legea instituia ca obligatorie crearea "comitetelor de lectură" la nivelul fiecărui teatru, care să facă propuneri de repertoriu. Odată acceptată de Consiliul Literaturii Dramatice, o piesă figura în repertoriu vreme de trei ani; dacă aceste comitete de lectură constatau, în procesul punerii în scenă, abateri de la "litera textului", puteau dispune interzicerea spectacolului.

În vremuri atât de incerte precum acelea, situațiile absurde erau des întâlnite: de la o lună la alta, criteriile de apreciere a unui text se schimbau radical, cenzorii cerând când scoaterea anumitor replici, când acceptarea lor și eliminarea altora. Excesul de zel mergea până la interzicerea unor melodii de muzică populară sau lăutărească, întrucât debutau cu cunoscuta formulă "Foaie verde…", iar verdele era o culoare nepotrivită noilor vremuri!

Instaurarea comunismului în România s-a făcut prin copierea tiparului sovietic. Așa se explică faptul că prima măsură luată în domeniul creației teatrale a fost orientarea forțată a repertoriilor către lucrări dramatice care să propage învățătura sovietică, să lupte împotriva “burghezo-moșierimii” devenită dușman de clasă. Întrucât modelul "fratelui de la Răsărit" era transplantat în toate domeniile, și în cel teatral s-a procedat la introducerea masivă a pieselor sovietice, în prim-planul cărora se afla comunistul, tovarășul devenit exemplu la locul de muncă, în societate și familie. De respectarea acestei direcții avea să se ocupe noua instituție creată în 1949, cenzura, care venea să înlocuiască cenzura militară exercitată până atunci, și pe consilierii sovietici. Astfel, prin Decretul nr.214, din mai 1949, s-a decis înființarea unui nou organ central, Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, sub conducerea Comitetului Central și a Consiliului de Miniștri. In cadrul Ministerului Artelor și Informațiilor exista deja o Direcție a Presei și Tipăriturilor, a cărei activitate nu mulțumea însă noul regim. Prin pomenitul decret, vechea direcție era transformată în Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, pe la care trebuia să treacă orice publicație înainte de tipărire (inclusiv cărțile de telefoane!), pentru a fi verificată și a obține avizul politic. Prima listă a publicațiilor interzise apăruse în martie 1945, număra 156 de pagini și cuprindea 2000 de titluri de cărți interzise. Până în 1949 s-a ajuns la 8000 de titluri de "Publicații scoase din circulație" (apud Caravia Paul, 2000). Aceste liste, mereu actualizate, constituiau adevărata "Biblie" a cenzorilor, printre numele de acolo figurând Ioan Agârbiceanu, Gabriele D'Annunzio, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Emil Cioran, A.J. Cronin, MirceaEliade, André Gide, Ernest Hemingway, Nicolae Iorga, Panait Istrati, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Vasile Voiculescu etc.

Birouri de cenzură fuseseră create și în provincie, constituind o rețea teritorială foarte bine pusă la punct, dirijată de la București. Cu grija de a nu pierde nimic din vedere, seturi speciale de instrucțiuni reglementau activitatea acestor oficii, care își manifestau vigilența la nivel local. {i care, în spiritul vremurilor, declanșau adevărate "întreceri socialiste" de demascare a dușmanilor de clasă și a actelor de sabotaj la adresa noii orânduiri!

Crearea și perfectarea cenzurii a fost un proces de durată, la a cărui desăvârșire se lucra continuu. "Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor exercită controlul de stat pentru apărarea secretului de stat și din punct de vedere al conținutului politic asupra tuturor materialelor cu caracter de propagandă, agitație și a oricăror tipărituri imprimate care urmează a fi difuzate în public”. Tot în această hotărâre se stabileau atribuțiile ce decurgeau din sarcina sa de bază și anume de a exercita controlul asupra conținutului ziarelor, revistelor, prospectelor cu caracter de «uz intern» editate de ministere și instituții centrale, de a exercitra controlul asupra tuturor tipografiilor, asupra conținutului emisiunilor de radio ale centralelor de radioficare și ale stațiilor de radioamplificare" (Ficeac, 1999: 34-35)

Sarcina de bază a Direcției devenea, în consecință, păstrarea secretului de stat "și din punct de vedere al conținutului politic", cum era prevăzut în noua hotărâre. Acest control viza, evident, și activitatea teatrelor, la care se făcea referire în articolul 3, litera j, din atribuțiunile cenzurii: "…controlul asupra producției teatrale destinate publicului larg". Pentru acest gen de activitate era creată o direcție specială, intitulată "Serviciul agitație vizuală, muzee, expoziții, cinematografe, teatru, condus de un șef serviciu ajutat de doi șefi de secție". Cenzura devenise un adevărat aparat care funcționa foarte bine și ale cărei indicații erau obligatorii, "aparat care folosea zeci de cadre angajate și un mare număr de colaboratori retribuiți substanțial” (Caravia, 2000: 31).

Dogmatismul cultural a atins cotele cele mai înalte în perioada anilor '50-'60. După 1965, anul morții lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, internaționalismul a mai pălit, fiind înlocuit cu patriotismul comunist și cu naționalismul. Lumea teatrelor nu a ieșit, însă, din lumina obiectivelor trasate de secția de propagandă a conducerii partidului. Realismul socialist era singurul curent acceptat de putere, arta și creatorii fiind siliți de sistem să portretizeze în creațiile lor "omul nou" și mărețele realizări ale comunismului. Destalinizarea din anii '60 a însemnat și câteva modificări la nivel instituțional. În 1962 a fost înființat Consiliul de Stat pentru Cultură și Arte, organism care funcționa prin crearea a șapte consilii de specialitate, unul dintre ele pe probleme de teatru, condus de actorul Radu Beligan. Deși ideea de cultură dirijată n-a fost nici un moment abandonată, în anii '60, lucrurile păreau supuse unui oarecare dezgheț ideologic. Fondurile secretedin biblioteci au devenit mai ușor accesibile, iar în teatre s-au putut monta chiar și piesele scriitorilor români exilați (precum Eugen Ionescu1). Pentru scurtă vreme, însă, căci cenzura politică își refăcea forțele, inspirându-se din dispozițiile secției de Propagandă, cenzorii continuând să supravegheze creația artistică.

Venirea lui Nicolae Ceaușescu la putere a însemnat trecerea la un adevărat cult al personalității, ale cărui efecte s-au răsfrânt și în lumea artei. Într- un discurs susținut în 1971, Nicolae Ceaușescu amintea sentențios că "arta nu trebuie să servească decât unui singur scop: educației socialiste și comuniste".

Discursul public comunist se suprapunea peste cel artistic, pe care îl acaparase. O vizită a lui Nicolae Ceaușescu în China și Coreea de Nord i-a inspirat ”conducătorului iubit” o nouă suită de decizii pe linia controlului culturii. Reunite sub titulatura Tezele din iulie (6-9 iulie 1971, ale Comitetului Central al PCR), acestea au declanșat un val de interdicții severe, mergând până la interzicerea unor spectacole. Tezele stipulau, printre altele, ”să nu se înceapă punerea în scenă a unei piese până când nu se aprobă de organele de partid și de stat (…). …să se stabilească un program de elaborare a unor piese de teatru și a unor lucrări muzicale și coregrafice inspirate din lupta revoluționară, patriotică a poporului nostru, din construcția socialismului, care să contribuie la formarea conștiinței socialiste a maselor.” (apud Popescu, 2005: 123).

Sensibila liberalizare anterioară și deschiderea către creațiile occidentale avea să fie considerată anarhie și reprimată fără drept de apel de funcționarii de partid. Consiliul de Stat pentru Cultură și Artă a fost înlocuit, după momentul 1971, cu Consiliul pentru Cultură și Educație Socialistă (CCES), plasat sub conducerea directă a Comitetului Central.

Prin același decret erau create în județe, municipii și orașe comitete de cultură și educație socialistă, îndrumate de la centru, dar conduse de comitetele de partid de la nivelurile respective. Teatrele erau subordonate acestor organisme locale, care le controlau din punct de vedere ideologic. Tot atunci s- au creat comisiile de vizionare la nivel de instiuție, a căror sarcină era veghea la justa orientare politică a artei teatrale.

Efectele acestei reorganizări a cenzurii nu au întârziat să apară. În iulie 1971, la Teatrul Național Cluj au fost interzise spectacolele Caligula, Un vis din miezul unei nopți de vară, Pisica din noaptea Anului Nou și repetițiile cu Hamlet. Toate fuseseră realizate sub conducerea regizorală a lui Vlad Mugur, care din 1964 se afla în fruntea instituției ca director.

Viziunea regizorală li se părea periculoasă reprezentanților puterii, întrucât simbolurile scenice puteau fi tălmăcite de public ca aluzii la adresa totalitarismului, a cuplului de dictatori. Interzicerea spectacolelor era un act cu consecințe grave pentru realizatori. Ca urmare, regizorul s-a autoexilat în Italia, apoi s-a stabilit în Germania. Acest precedent extindea acțiunea cenzurii de la controlul textelor, al cuvântului scris, la controlul spectacolului, la replica rostită, la ceea ce se prezenta pe scenă seară de seară. Mesajul comuniștilor era foarte limpede: cine se abate de la litera documentelor de partid va avea de suferit.

Acestea au fost primele și cele mai dure măsuri de cenzură ale acelor ani, care s-au vrut acte cu putere de exemplu. Interdicțiile au determinat mulți artiști să părăsească țara, în căutarea unor spații culturale unde să se poată exprima liber. După anii '70, o medie de 10-15 la sută din totalul absolvenților de Artele spectacolului optau pentru stabilirea în străinătate. Printre ei au fost Andrei Serban, Liviu Ciulei, Anca Ovanez, George Doroșenco, Petre Bokor, Vlad Mugur, Radu Penciulescu, David Esrig, Lucian Pintilie, Lucian Giurghescu, Al. Tocilescu etc. Creațiile lor erau scoase de pe afiș după ce aceștia optau pentru auto-exil. Statisticile (apud Vasiliu, 1995) spun că în această perioadă unul din cinci absolvenți ai învățământului artistic superior a emigrat.

O nouă reorganizare a cenzurii ca instituție s-a petrecut în 1975, când mecanismele ei de funcționare se cereau aduse la zi. Un Decret al Consiliului de Stat din mai 1975 dispunea înființarea Comitetului pentru Presă și Tipărituri, pentru ca doar doi ani mai târziu, în 1977 (Decretul nr 427), cenzura să fie desființată ca instituție, dar nu eliminată. Sarcina de a veghea la siguranța sistemului a fost preluată de Consiliul Culturii și Educației Socialiste. Transformarea era nu numai de formă, ci și de conținut. Dacă până în 1977, cenzorii aveau la îndemână listele cu autorii ori formulările interzise, după acest reper cenzura devenea responsabilitatea celor din conducerea instituțiilor de presă și cultură. Mecanismele deveneau mai subtile, mai parșive, întrucât, de teama de a nu greși, responsabilii cu acuratețea ideologică a mesajului artistic, preferau să exagereze cu precauțiile. Autorii înșiși cunoșteau limitele între care li se permitea să creeze, își asumaseră regulile și evitau să le încalce.

"Această nouă strategie, de a înlocui cenzura strict reglementată prin legi, decrete sau hotărâri de guvern cu un soi de autocenzură, unde teama de a nu face vreo greșeală și, evident, de a nu suferi consecințele, s-a dovedit a fi mult mai «eficientă» decât orice indicații scrise, primite de la centru. Principalele «jaloane» ale activității de control informațional erau extrase din cuvântările lui Nicolae Ceaușescu. În majoritatea cazurilor, frica de a nu interpreta prea realaxat «prețioasele indicații» ale dictatorului devenea cel mai drastic cenzor." (Ficeac: 36)

În Hotărârea în cauză se sublinia: "Corespunzător locului deosebit pe care partidul și societatea noastră îl acordă presei și radioteleviziunii, literaturii și artei, întregii activități cultural-educative, este necesar să sporească contribuția acestora la dezvoltarea conștiinței socialiste a maselor, promovarea principiilor eticii și echității socialiste și transformarea omului nou, transpunerea în viață a politicii partidului, a hotărârilor adoptate de Congresul al XI-lea al PCR". Dincolo de un limbaj tendentios, textul este revelator prin mesajul său. Ceea ce se petrecea era o interiorizare a fricii, o transformare a cenzurii într-o puternică autocenzură. Controlul extern al cenzorilor era înlocuit de teama de a nu greși. Strategiile deveniseră acum mai insidioase: "În instituțiile teatrale, după aprobarea repertoriilor și cenzurarea, încă dela nivelul secretariatelor literare ale teatrelor a replicilor, scenelor ori momentelor «interpretabile» din piese, urma cenzura scenografiei, a decorurilor etc. Anterior premierei avea loc vizionarea, la care participau activiștii din domeniul culturii, de diferite ranguri, ocazie cu care se cereau, de la caz la caz, alte modificări. În acest mod se ajunsese ca dramaturgii să fie divizați în absolut interziși, interziși parțial (anumite piese) sau neinterziși, dar pentru care exista recomandarea de a nu fi jucați. Pentru unele piese de teatru, chiar cenzurate, se făcea recomandarea de a nu fi jucate decât cu o anumită frecvență (o dată pe săptămână, de exemplu), și la anumite ore, la care publicul era limitat datorită programului de lucru." (Petcu: 183)

Libertatea de expresie a scriitorilor era îngrădită și prin impunerea unor teme obligatorii. Printre ele se aflau demascarea burghezo-moșierimii, comunistul integru, industrializarea, cooperativizarea, succesele în îndeplinirea și depășirea planului etc. Aceste teme obligatorii trebuiau tratate de toți aceia care vroiau să evite interdicția de semnătură ori chiar să fie declarați "dușmani ai poporului". Explicațiile psihologice ale acestui tip de colaboraționism al dramaturgilor cu forurile oficiale trebuie căutate în zona fricii, la unii, și în aceea a oportunismului, la alții. Descinderile poliției politice instauraseră teroarea încă din primii ani de după război, iar intelectualii și scriitorii de tradiție, care refuzaseră pactul cu puterea roșie, erau deja încarcerați și înscriși în programele de "reeducare". Pentru a evita obligația militantismului excesiv, care s-a mai estompat vremelnic în perioada 1965-1971, mulți autori s-au orientat către un alt domeniu: istoria națională. Au făcut-o ”cu bilet de voie" de la autoritățile comuniste, care și-au anexat și acest teritoriu, impunând reinterpretarea istoriei naționale în lumina directivelor de partid și de stat. Tendința a devenit mai evidentă după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, când terenul a fost pregătit pentru cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu. Intențiile puterii echivalau cu o "recitire" a trecutului României dintr-o perspectivă care să pună într-o lumină propice noua putere. La Congresul al IX-lea al PCR (1965) s-a "dat liber" tematic către perioade considerate până atunci tabu, precum primele două decenii de comunism, subiectele de inspirație istorică fiind, însă, doar o cale ocolită de manifestare a politicului. și istoricii și dramaturgii aveau de reașezat istoria patriei în șabloanele viziunii comuniste, de idealizat domnitori și de dat o aură de legendă unui trecut ce devenea argument în favoarea prezentului ”de aur”. Istoria era rescrisă din perspectivă triumfalistă. Pe acest calapod s-au născut multe drame istorice de conjunctură, precum Constandineștii de Paul Everac. Drama istorică a reintrat serios în atenția teatrului autohton prin piesa lui Dan Tărchilă, Io, Mircea Voievod (1966). I-au urmat exemplul Horia Lovinescu, cu Petru Rareș (1967), Paul Anghel, Săptămâna patimilor (1968), "ipoteză dramatică de veac eroic moldav", cum o subintitulează ditirambic autorul, continuată de Viteazul (1969).

Anii '70 au marcat o sporire a interesului autorităților față de istoria națională, lucru care se cerea reflectat și pe scenele teatrelor. Eroii patriei erau reipostaziați în spiritul protocronismului, a cultului personalităților istorice în panoplia cărora trebuia să strălucească inconfundabil portretul familiei Ceaușescu. Nu numai istoricii au acceptat misiunea, ci și dramaturgii, a căror sarcină consta în crearea unei imagini perfecte a voievozilor și a actelor lor de bravură, inoculate emoțional publicului prin spectacolul de teatru.

"Drama de idei ori piesa-proces, noul teatru istoric ca și satira vitriolantă a atitudinilor antisociale, parabola etică – toate modalitățile și formulele sub care se prezintă cea mai mare parte a lucrărilor apărute în ultimele trei decenii exprimă, în esență, aceeași nobilă aspirație de afirmare a omului, de perfecționare a cadrelor vieții sociale ca și ale vieții psihice, pe temeiurile responsabilității față de popor, față de viitorul națiunii și al statului.” (Barbu, 1979: 94)

În decada '71-'80, strategiile dramaturgilor de a evita confruntarea cu cenzorii s-au diversificat, unii încercând să ocolească "comanda socială" evadând în comedii sau piese polițiste, deși la un moment dat și acestea au fost repudiate de oficiali. Au existat și alte soluții personale de salvare. Autorii atrași de curentele și genurile avangardiste au avut și ei probleme cu puterea comunistă. Unul dintre ei a fost Gellu Naum, ale cărui volume de versuri suprarealiste apărute în 1937 și 1945, au fost interzise de cenzură. El a reușit, totuși, să-și editeze piesele de teatru într-un moment de relativă liberalizare, dar la rampă ele nu au ajuns decât după '90, neavând avizul politic. Spre deosebire de alți autori care, în noul context, au acceptat compromisul cu puterea, Gellu Naum a decis să n-o facă, retrăgându-se în munca de traducător. Alții au ales limbajul esopic, piesele de teatru de tip parabolă, ale căror subtilități scăpau uneori ochiului cenzurii.

Acest tip de exprimare artistică prezintă riscul caducității, în sensul că aluziile respective devin initeligibile ulterior. Ele sunt dependente de context și de codul care era accesibil unui public care trăia anumite realități și care putea vedea dedesubturile. Din această cauză este clar că bună parte din literatura care s-a scris atunci nu mai poate avea nici pe departe impactul pe care l-a avut. Ea pare marcată de timp, nu fiindcă n-ar fi fost interesantă artistic și, poate uneori „curajoasă” în contextul respectiv, ci pentru că nu mai spune nimic. Ar trebui s-o citești cu note la subsol. Este o mare problemă, un mare risc și trebuie să fii un scriitor de mare fantezie și de o mare forță artistică, în așa fel încât alegoria, parabola, aluzia pe care le folosești să bată foarte departe. Nu e la îndemâna oricui. Aceste practici au devenit endemice în secolul al XX- lea, din cauza profilerării regimurilor totalitare” (Călinescu, 2002 : 6-7).

Efectul controlului de decenii s-a manifestat în sensul că autocenzura le impunea opreliști creatorilor. Modelul dramaturgic comunist fusese interiorizat și automatizat. Cu toții știau ce anume nu trebuie scris, care erau temele și abordările dezavuate și, în consecință, le evitau. Când cenzura avea obiecții, se negocia, dar negocierea nu schimba esența: pentru a căpăta avizul în vederea reprezentării, autorii erau siliți să accepte intruziunea.

"Existența cenzurii în cultură (…) a permis, în teatru, apariția unui anume gen de complicitate cu factorii de decizie privind aprobările solicitate pentru lansarea unui spectacol, film sau cărți. Un autor dramatic a acceptat să facă nu știu câte modificări ale operei sale pentru a obține dreptul ca aceasta să-i fie reprezentată" (Popescu, 1997: 230).

Cenzura, mai ales dupa venirea lui Nicolae Ceaușescu la putere, avea să perpetueze, prin filtrul exercitat, inregimentarea socială. Cuvântul scris trebuia să se supună necondiționat unor canoane impuse de propaganda și, mai ales, urma sa fixeze verbul intr-un clișeu sărac, lipsit de bogația limbii române, ușor de asimilat mai ales prin repetiție obsedantă. Partidul trebuie sa fie neapărat forța politică conducătoare, orice substitute, fie chiar și o metaforă, fiind considerat o abatere de la linie. În domeniile economic, militar, social, instrucțiunile comitetului de Stat pentru presă și tipărituri -cenzură – aveau în linii mari aceleași prevederi punctuale ca și înainte de 1965 – anul considerat începutul unei relative destinderi socio-culturale. Presa, în mod special, este pusa în fața unor situații noi. Cenzura existentă funcționa tot pe baza normelor de Caiete de sarcini. De data aceasta lipseau însă limitele pană la care se putea merge cu aprecierile despre un eveniment istoric, despre o personalitate care înainte fusese trecută la capitolul interziși. Ceea ce avea de făcut cenzura era limitarea elogiului adus interzișilor în raport direct cu aprecierile din cuvântarile și documentele oficiale ale Partidului Communist. Tehnica era simplă, și în acelasi timp ușor de impus. Fondul de aprecieri era direct extras din documentele oficiale. Comparativ cu perioada anilor 1950 este remarcabil faptul că, deși organismul cenzurii nu este abolit întru totul, continuând să existe sub forma unei măsuri preventive, agresivitatea acestuia scade. Așadar "cenzura s-a perpetuat constant printr-un proces de filtru social " 8. 

Atitudinea antisovietică manifestată după 1964 prin declarația din aprilie și apoi politica lui Ceaușescu în același spirit antisovietic vor determina reluarea legăturilor cu Occidentul iar în ceea ce privește cenzura, în perioada 1965-1971 aceasta va cunoaște o relativă liberalizare, de redescoperire și revalorificare a unei părți a culturii, putem spune că cea mai permisivă din 1945 și pană în 1989. 9 Ușoara liberalizare de care a beneficiat cultura în această perioadă a dat naștere unei noi generații artistice din care vor fi făcut parte Ana Blandiana, Nichita Stănescu, Augustin Buzura, Nicolae Breban, Theodor Mazilu, Marin Preda și alții. S-a spus despre cenzura de la mijlocul anilor '60 că a fost mai permisivă, mai blândă, în comparație atât cu cenzura represivă din anii '50, care extirpase cu forcepsul ideologic memoria națională, prin contrafacerea masivă a adevărului, discursul istoric fiind subordonat intereselor sovietice, cât și cu cea din anii '70 -'80, când exacerbarea specificului național a făcut necesară o nouă intervenție brutală asupra istoriei. Înăsprirea cenzurii după 1971 a dus la cultivarea limbii de lemn și distrugerea culturii prin promovarea "pseudo-valorilor și cântăreților de curte." 10. Constituția Republicii Socialiste România din 1965 limitează de la bun început tentativele de asumare a libertăților fundamentale în art. 29 care spune că "libertatea cuvântului, presei, întrunirilor … nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste și intereselor celor ce muncesc". Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor a fost transformată dupa 1965 în Consiliu de Stat al Presei si Tipăriturilor devenind noua instituție a cenzurii, un filtru prin care trebuiau sa treacă presa scrisă, radioul, televiziunea ori cărțile. Erau interzise piese de teatru, publicații, filme, discuri, concerte, se distrugeau cărti sau erau incluse în fondul "S". 11 Nu putem totuși echivala ceea ce se petrece în vremea obsedantului deceniu cu noile structuri ale cenzurii dupa 1965. Instituția a funcționat pană în 1977 când este desființată oficial dar "angajații" ei iși continuă activitatea fiind infiltrați în redacțiile ziarelor la edituri și tipografii în instituțiile de presă și în universități. Instituția a fost desființată de dragul imaginii externe la care Ceaușescu ținea in 1977. Comparativ cu perioada anilor 1950 este remarcabil faptul că, deși organismul cenzurii nu este abolit întru totul, continuând să existe sub forma unei măsuri preventive, agresivitatea acestuia scade. Așadar "cenzura s-a perpetuat constant printr-un proces de filtru social " 12. Anul 1966 este cel care a dat curs unei redifiniri a cenzurii atât pentru sfera mediatică cât si pentru cea politică, literară și artistică. Ca urmare, cenzura si cenzorii împânzesc spațiul public, supraveghind de la edituri, teatre, până la casetele video. În fața acestei măsuri de generalizare a cenzurii au existat două atitudini majore, anume: de opoziție, de disidența culturală, si de supunere, de obediență față de constrângerea propagandistică. Național-comunismul lui Ceaușescu a obligat scriitorii să înțeleagă că literatura și arta trebuie să infățișeze eroul socialist în lupta lui pentru triumful cauzei socialismului. Din 1968, "plapuma ideologicului" începe să acopere tot mai mult din spațiul culturii cu sprijinul scriitorilor, unii din convingere alții atrași de politica national-patriotică. 13 O parte din ei au devenit noii cenzori, unii mai docili regimului alții mai puțin servili. Lupta cu cenzura era o lupta grea și cine greșea plătea. Statutul de angajat al scriitorului sub communism funcționa ca un mijloc de șantaj perfect. Cei care nu proslăveau regimul erau dați afară sau retrogradați din funcții. 
Înființarea Comisiei de Propagandă (ideologică) în anul 1971 și a Comisiei de Presă și Cultură din structura Comitetului Central al P.C.R. au consecința directă înăsprirea controlului asupra publicațiilor prin noi măsuri. In 6 iulie 1971, CC al P.C.R. face publice noile "propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activitații politico- ideologice de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii" 14. Instituția a funcționat până în 1977 când este desființată oficial dar "angajații" ei iși continuă activitatea fiind infiltrați în redacțiile ziarelor la edituri și tipografii în instituțiile de presă și în universități. Instituția a fost desființată de dragul imaginii externe la care Ceaușescu ținea în 1977. La sfârșitul anilor '70 se încearcă prin intermediul cenzurii eliminarea producțiilor culturale depolitizate și înlocuirea acestora cu producțiile culturii oficiale ale partidului. Existau câteva direcții de desfășurare a culturii: "figurile istorice ale românilor, cultul lui Ceaușescu, realizările societății socialiste și folclorul".15 După ce in 1977 se desfiițează Cenzura de Stat, funcțiile acesteia sunt preluate de CCES iar la nivelul redacțiilor funcționează un cenzor semioficial precum și fenomenul autocenzurii 16. Desființarea instituției cenzurii marchează, de fapt, preluarea atribuțiilor acestei instituții de către Securitate și implicit metamorfozarea unor cenzori în Securiști. Astfel scriitorilor li se întocmeau "fișe personale", "planuri de neutralizare a activității ostile" erau urmariți, amenințati, arestați, torturați iar dacă înainte de 1977 aveau de suferit operele acestor scriitori disidenți, de acum se mergea până la eliminarea fizică a celor ce nu se supuneau ideologiei partidului. Din aceste considerente, în partea patra a studiului am anexat câteva documente care au rolul de a dovedi și de a exemplifica modul în care era supravegheată și dirijată viața culturală din România în contextul în care Securitatea ajunge să preia activitatea de cenzură. În articolul intitulat ” O antologie cenzurată” în România anilor '80, Paul Cernat consideră că după ce a fost desființată de facto și transferată la nivelul editurilor și al Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste, cenzura a fost "una paleativa". Despre felul în care funcționa povestește în continuarea articolului. "Erau subliniate, încondeiate cu semne de intrebare și observații alarmate pasajele, versurile, sintagmele și cuvintele apăsat erotico-sexuale, argotice, religioase, expresiile prea cosmopolite sau din lumea "capitalului" (marijuana), aluziile la degradarea morală a societații, la șopârlele politice și la tarele potentatilor, formulările desolemnizante și demitologizante prea transparente, cele care trimiteau, într-un mod contestatar, "negativist", pesimist, defetist sau batjocoritor la comandamentele regimului, la realitați sociale cotidiene care trebuia trecute sub tăcere (de ex. avorturile, criza energetică și alimentară, navetiștii, speculanții, transfugii, deținătorii de valuta, mizeria practicii agricole, corupția s.a.), la viața mizerabilă, promiscuă, fără orizont a populației, la dictatura cu toate implicațiile ei (cenzura, represiune, urmarire, manipulare, dresaj, mobilizare) etc., la liderii politici, la manifestările specifice (lozinci, recitative etc.)." 17 De asemenea nu vedea lumina tiparului "orice ar fi putut constitui fie si vag aluziv "o trimitere" la anumite practici de viață personală a unora dintre conducătorii de partid si de stat" 18 

În condițiile în care viața civică era agresiv afectată de încorsetările libertății de exprimare, teatrul reprezenta în regimul comunist un compensator spațiu de respirație, grație resurselor aluzive ale multor texte dramatice la realitățile acelor vremuri, abilului joc al construcției regizorale și măiestriei actorilor de a valoriza replicile subversive.

Puterea le cerea oamenilor de teatru să schimbe prin creația lor mentalități retrograde, conștiințe refractare idealurilor „lumii noi”. Lecțiile istoriei dovedeau corifeilor regimului că prin artă conștiința poate fi controlată, influențată. Nu întâmplător au ridicat la rang de directivă dirijismul creației dramatice, mereu ajustat pentru a fi în consens cu pulsiunile propagandei oficiale din fiecare etapă, preocupându-se, totodată, de menținerea unor prețuri rezonabile la spectacole pentru a nu fi prohibite publicului larg. Paradoxal, într-o atare situație se ridică întrebarea: de ce s-au temut, totuși, comuniștii de teatru? Dincolo de adversitatea funciară față de intelectuali, puterea avea frisoane când lua seama că sălile de spectacole adunau un public numeros – și orice grup era potențial subversiv! -, existând riscul contagiunii de la mesajele cu încărcătură contestatară, indezirabile politic. Nu încape nicio îndoială că puterea le voia pe amândouă – presă și spectacol – pe linia discursului politic oficial.

Audiența sporită a unui autor, a unei piese sau montări scenice ridica gradul de alertă. Specificul fenomenului teatral particulariza exprimarea cenzurii în acest segment al artei. Exista „o cenzură de text și o alta de spectacol”. Cenzura „palierului textual” se încadra în aceeași matrice a literaturii în general. Cu deosebirea că aceeași piesă avea parte de mai multe nivele de cenzură: în eventualitatea publicării într-o revistă, la încredințarea ei unei edituri pentru a apărea între copertele unei cărți, la includerea în repertoriul unui teatru. Cenzura spectacolului, în schimb, se concretiza în ritualul vizionărilor ideologice, atât la repetiția generală, cât și la avanpremieră. Pe plan local, comisia de vizionare reunea secretarul cu propaganda sau reprezentanți ai Secției de propagandă a Comitetului Județean de partid, ai Comitetului de Cultură și Educație Socialistă, ocazional (premiere pe țară, piese problemă etc.) ai Direcției Teatre din Consiliul Culturii și Educației Socialiste, ai Direcției Generale pentru Presă și Edituri (metamorfozată din 1975 în Comitetul pentru Presă și Tipărituri), ai Consiliului Județean al Sindicatelor, redactori din presa culturală sau de partid, oameni de cultură, mimând democratismul în deciziile luate. În fapt, cerberii propagandei și reprezentanții instituției cenzurii erau personajele cheie. Cu cât problemele erau mai delicate, cu atât comisia era mai numeroasă și cu o reprezentare mai de rang, ajungând în situații extreme chiar la prezența ministrului de resort. Opiniile referitoare la montarea scenică în toate palierele ei erau consemnate într-un proces verbal cel mai adesea secretizat. În cele mai multe situații verdictul era comunicat verbal, de către reprezentantul structurii de propagandă, putând merge de la eliminarea unor cuvinte, replici, scene, elemente scenografice, gesturi și nuanțări actoricești, până la suspendarea ori chiar interzicerea spectacolului. Chiar dacă țineau de „regimul exceptărilor”, astfel de gesturi radicale n-au lipsit. Pentru dramaturg, o piesă care n-a mai ajuns să vadă lumina rampei, chiar tipărită fiind, avea gustul amar al neîmplinirii. Pentru regizor, scenograf și actori întârzierea unui spectacol însemna un deficit de vizibilitate, dificil de surmontat, cu consecințe păguboase pentru „bonitatea” lor profesională. Exemplele selectate din documentele de arhivă vin să confirme ingerințele cenzurii de la textul propus pentru publicare, fie el piesă de teatru, caiet de sală, cronică dramatică, carte de teatru, opinie despre public sau libertatea de creație, la spectacolul propriu-zis.

Într-o piesă ca Iconarii, semnată de Mircea Bradu, pretextul elementului religios nici nu era reținut în nota de sesizări ca element disturbator, în optica lectorului Emilia Bölönyi amendabilă fiind scriitura aluzivă, „interpretabilă, în sensul că vizează (probabil) o persoană cu funcții”. Semnalată „în întregime atât DGPT, cât și organului de îndrumare”, piesa exploata culisele puterii autoritare, caracterul ei unipersonal și unidirecțional, plasând acțiunea într-un câmp cu conotații simbolistice, în care erau lesne sesizabile canoanele artei omagiale, derizoriul politic. Iată câteva repere ale tramei dramaturgice. Într-un sat vine un iconar care susține că s-a născut aici. Fiind zi de târg, el vinde icoane în care și-a pictat chipul. Intuind popularitatea dobândită de iconar, Sluga, un personaj „șmecher, meschin și profitor”, cu instinctul ierarhiei și al clientelismului, îl propune primar. Element minimalizator pentru politica de cadre a partidului unic, contrastând cu rigiditatea ideologică. În pledoaria sa, Sluga „face semn cu mâinile, iar ascultătorii fac pantomimă după mișcările mâinilor lui”. Un mimetism gestual în care puteai lesne descifra, evident, la o altă scară spectacolul propagandistic al „marilor adunări populare” organizate pentru liderul suprem al partidului unic. După care tot Sluga intervenea, zicând: „Biserica mai are pictate pe pereți fețele cele sfinte, de iconarul vechi. Să ștergem peste ele și să-l rugăm smerit să o refacă dânsul cum crede nimerit”. Translând mesajul replicii în plan politic asistăm parcă la o schimbare de frescă, în care o galerie de lideri coboară în „lada istoriei”, în vreme ce o alta îi ia treptat locul. Sluga, asumându-și rolul de maestru de ceremonii (dar și de rezoneur al mesajului subtextual), nu contenește să dirijeze din umbră lucrurile: „Ho, turmă de berbeci! Din clipă-n clipă domnul trebuie să apară. Va fi o clipă mare și voi vă ciondăniți. (Sfătuitor) El s-a gândit la toate. Cei ce vor fi mai darnici vor fi pictați în chipuri de sfinți. (Solemn) Căci nu există în lume nimic mai de preț decât să ai locul sigur pe pereți!” O replică mai mult decât aluzivă la despotismul iconografic, care legitima un nou cerc al puterii. Sarcasmul acelei rostiri citit în cheia competiției pe piața venerației, a mecanismului promovărilor după voința liderului care „le știe pe toate”, a galeriei iconografice a celor din cercul puterii, restrânsă treptat până la efigia singulară a liderului suprem, unicul factor de decizie, era picătura perdantă pentru viza favorabilă din partea cenzurii, cea care a expurgat textul din Familia, nr. 10/1969. Replica din finalul piesei – „Atenție, domni și doamne, nu cumpărați icoane!” – care, în treacăt fie spus, este posibil să fi „adormit” vigilența cenzurii în privința elementelor mistice, își are tâlcul ei subtil, de respingere a discursului vizual encomiastic, de poziționare critică față de asemenea practici, într-o vreme în care, ideologia era „religia” puterii. Amânată „pentru refacere”, piesa n-a mai fost publicată.

Într-o altă creație a dramaturgului Mircea Bradu, piesa într-un act Liniștita mânăstire (Familia, nr. 5/1971) tot substratul mistic era elementul care nu se potrivea câtuși de puțin cu tabla de valori a ideologiei oficiale. Partitura scenică aducea în prim-plan personaje simbolice: un tânăr și zece călugări, întruchipând cele zece porunci biblice. O simbioză între real și imaginar, un continuu joc de oglinzi, ca o răsfrângere, în care se confruntă varii ipostaze: poruncă – supunere, poruncă – asumare etc. O complementaritate plină de înțelesuri. Cenzorul decoda în rânduiala din așezământul monahal și discursul protagoniștilor similitudini cu „practici din instituții politice și administrative actuale”. Din sfatul obștii călugărești și din dialogul tânărului cu cei zece monahi răzbăteau expresii precum: „votarea hotărârilor în colectiv”, „egalitatea voturilor”, „activitatea colectivă” sau „fără hotărâri n-am mai putea trăi”. La semnalarea cenzorului, organul de îndrumare indica eliminarea stereotipurilor lingvistice de acest soi, desprinse parcă din retorica anostă a ședințelor de partid din anii comunismului, fără a dispune însă și alte intervenții în zona simbolisticii religioase, repudiată ideologic.

Nu știm cât de conștienți erau cenzorii orădeni că un naționalism dă naștere altuia. Din notele de sesizări și rapoartele de intervenții poți însă lesne constata că, de pildă, în abordarea problematicii revoluțiilor pașoptiste, în cazul de față resorbită în creații dramaturgice, evitau reflectarea pozițiilor ireconciliabile dintre revoluționarii unguri și cei ai românimii transilvănene, a stărilor conflictuale explicite, a exclusivismului naționalist. Semn că, în noul context, lecțiile istoriei aveau nevoie de un alt mesaj.

Fragmentul reținut pentru publicare din piesa Iancu, domnul moților, de Stelian Vasilescu, în Familia, nr. 9/1972 surprinde descinderea lui Nicolae Bălcescu în Apuseni, într-o ultimă tentativă de a-l convinge pe Avram Iancu de urgența și importanța unei împăcări cu Kossuth Lajos, guvernatorul de facto al Ungariei în timpul revoluției de la 1848. Masa critică fusese atinsă în Dieta de la Cluj, care decisese prin vot la 17/29 mai 1848 încorporarea Transilvaniei la Ungaria, despărțind „în chip tragic” cele două revoluții – maghiară și transilvăneană, plasând paradoxal forțele acesteia din urmă de partea cauzei Curții imperiale de la Viena. Pe acest fond ireductibil, confruntările s-au întețit, singură „cetatea” Munților Apuseni rămânând, pentru o vreme, inexpugnabilă în fața incursiunilor trupelor maiorului Imre Hatvani. Replica dârză a moților n-a rămas fără ecou în rândul maghiarimii. „Noi am fost învinși acasă, dincolo de Carpați, zice Bălcescu în dialogul său cu Avram Iancu, voi n-ați fost înțeleși aici. De câte ori n-am auzit la Pesta, la Seghedin și la Debrețin că sunteți ca niște fiare sălbatice, care ies din vizuinile munților doar să facă pradă și să omoare oamenii libertății”. Cenzura elimina denumirile localităților maghiare menționate de revoluționarul muntean, alterând referențialul textului sub aspectul preciziei factologice, al localizării adversităților. Dintr-un alt pasaj – „Moțu: Îi bine, spusu-v-am, Kossuth a semnat ordinul de încetare a luptelor cu românii.” – a fost scoasă mențiunea „cu românii”, din dorința vădită a cenzorilor de a estompa starea de fapt conflictuală, tensionată. Omisiunile manipulatorii nu se rezumau nici pe departe la cele amintite. Deși probată istoricește, „credința oarbă” a Craiului Munților în autoritatea imperială vieneză, asumată cu seninătate ritualică și exprimată explicit în discuția cu Bălcescu, era în ochii cenzorilor o opțiune amendabilă ideologic, replica în cauză („măcar atât pentru credința mea oarbă în împărat”) fiind lăsată în afara textului tipărit. În fragmentul publicat nu se va regăsi, de asemenea, un consistent și edificator schimb de replici dintre Bălcescu și Avram Iancu, în care, „domnul moților” consideră tardivă concilierea, asigurându-l, totuși, pe Kossuth de neutralitatea românilor transilvăneni în confruntarea dintre armata ungară și forțele de intervenție ruse, chemate în ajutor de împăratul Franz Joseph. „Iancu (scoate dintr-un sertar al mesei o scrisoare, i-o dă lui Bălcescu): Iată răspunsul nostru la proiectul de împăciuire. Du-l, te rog, lui Kossuth. Spune-i că ne pare rău sincer că nu putem dezbate cu ei restabilirea păcii, situația în care ne găsim fiind foarte critică. Armata ungurească se îndepărtează, iar cea a rușilor se apropie, e pe Valea Mureșului. Și-apoi, acum e greu și nu în scurt timp aș putea convinge poporul să lupte alături de ei. Repet, îmi pare rău, dar ai venit prea târziu pentru ceea ce vrea Kossuth. De câte ori ne-am oferit de amici și au refuzat? Dar ceva tot ai izbutit, frate (arată plicul). Scriu aici că, pentru a dovedi sentimentele noastre de prietenie pentru națiunea maghiară, eu și căpitanii mei am hotărât să rămânem neutri pe tot timpul luptelor ce vor mai avea ei cu austriecii și rușii. Bălcescu: Înțeleg foarte bine că tot ce puteți oferi acum este această neutralitate. Iancu: A oferi mai mult ar însemna să mă aventurez. Cât privește propunerea de a face din Apuseni centrul unei rezistențe maghiaro-române, nu! Nu te supăra, asta ar însemna acum o sinucidere gratuită pentru noi. Mai pot să-l asigur pe guvernator de ceva: că nu voi da oameni pentru armata rușilor, nici un lăncier măcar. (Îi pune mâna pe umăr) Mi-au cerut să lupt alături de ei”. Necruțător cu sine, neputând depăși exclusivismul naționalismului lui Kossuth, mai ales refuzul revoluționarilor maghiari de a ține seama de voința românilor transilvăneni de a-și păstra individualitatea politico-administrativă, mai apoi speranțele deșarte dinspre Curtea din Viena, batjocura acesteia de a substitui onorarea promisiunilor cu acordarea unei distincții, neacceptate, firește, fac din Avram Iancu eroul martir, sfâșiat de dileme: „Pe urmă (Kossuth n.n.) o să-mi ceară să depunem armele. Iar noi, neînvinși, n-am avea ce face. Doamne, de ce nu ne-am înțeles!” Un joc secund existențial din care răzbat frustrări, încrâncenări, spirit inconcesiv și, mai presus de toate, tragism.

Pentru cenzură, inoportunitatea putea fi oricând invocată în eliminarea unui text. Tabloul VI din piesa Eminescu la Viena de Stelian Vasilescu, nu avea să se mai regăsească în Familia, nr. 7/1974, tocmai dintr-un asemenea motiv. Evocând zilele de după Serbarea de la Putna (august 1871), fragmentul nu ocolește nici disensiunile ivite între societățile studenților români de la Viena, nici vocile răzlețe care vorbeau de „nereușita” acestei manifestări de rezonanță în sufletul celor ce se țineau de-un neam. Să lași să se cuibărească umbra îndoielii privind anvergura și ecoul unui atare eveniment, cunoscând potrivniciile autorităților austro-ungare de atunci, însemna să-i știrbești deliberat măreția. În această logică își plasa de astă dată cenzura intervenția, urzelile de genul celor pomenite fiind apreciate ca marginale și nesemnificative pentru haloul luminos al Serbării de la Putna.

Dintr-un alt fragment din tabloul II al piesei, inclus în sumarul primului număr al Familiei din 1975, cenzura făcea dispărute unele replici „inoportune” dintre Eminescu și Slavici, organizatorii de prim rang ai Serbării de la Putna. Astfel, Eminescu i se adresa lui Slavici cu formula „frate maghiarofil”, iar după ce romancierul îi mărturisea că citește puțin românește, că nu cunoaște bine limba română, poetul îi răspundea: „Nu-i nimic Slavici, o să înveți și istoria românilor”.

După relativa liberalizare de până la „minirevoluția culturală”, presiunea ideologică, latentă și difuză, a fost brusc reactivată, ingerința politicului resimțindu-se amenințător. În câmpul artei, tentativa de reîndoctrinare ideologică miza și pe teatru, reclamând revizuirea severă a repertoriilor sub aspectul raportului dintre dramaturgia românească și cea universală, respectiv dintre piesa clasică și cea contemporană. Dobândise valoare de directivă promovarea unei oferte nepervertite de cosmopolitism și alte tare ale societății capitaliste, a unor lucrări cu un fond ideatic umanist, progresist, patriotic. În tot acest eșafodaj, mai cu seamă în anii comunismului național ceaușist, piesa cu tematică istorică înregistra un reviriment demn de luat în seamă. Refugiul în trecutul istoric permitea o perspectivă și o decodare a semnificațiilor dincolo de convenționalul actualității. Faptele și tipologiile transfigurate dramaturgic trebuiau să rezoneze într-o anumită măsură cu codul ideologic, propagandistic al etapei. Bunăoară, figura exponențială a lui Vlad Țepeș, domnul care prin aspra lui dreptate s-a încumetat să stârpească hoția și tâlhăria, minciuna și trădarea, neîngăduind ca vreo fărădelege să rămână nepedepsită, era asociată imaginii unui lider puternic, autoritar, drept, pătruns de dragostea de neam și țară. În fața agresiunii ideologicului, reacția scriitorilor a fost de a nu ceda în planul autonomiei esteticului, diversificând formulele de expresie pentru a reduce la minimum efectele condiționărilor politice. În context, modelul teatral cunoaște primeniri de la conceptul textual în sine la viziunea scenică în ansamblul ei. Teatrul sorescian – inclusiv în seria pieselor de factură istorică – este doar un exemplu. În noua paradigmă se înscrie și ciclul de piese istorice scrise de Mircea Bradu Apelând la formula compozițională „teatru în teatru”, piesa Vlad Țepeș în ianuarie se constituie într-un incitant dialog al domnitorului cu posteritatea. O judecată în fața istoriei în care Vlad Țepeș își motivează gesturile radicale la care a recurs, fie că e vorba de uciderea solilor de pace, fie că pomenește de tragerea în țeapă a boierilor turbulenți, a turcilor invadatori sau a ambasadorilor care sfidau rânduielile de la curtea domnească și misiunea pentru care erau trimiși. Din toate aceste „reconstituiri”depănate în dialogul său cu cronicarii răzbat rațiuni de stat, dorința profundă de consolidare a autorității centrale, de afirmare a demnității și tăriei scaunului domnesc, croirea altor rânduieli pentru poporul prea de multe ori și pe nedrept înjosit pe domeniile boierești și de povara deciziilor către Poartă. În „lucrarea” ei, cenzura nu simțea vreun pericol din reverberațiile cruzimii domnitorului. Ceea ce o punea în gardă era desfășurarea în parte a acțiunii în biserică și într-un mediu monahal înrădăcinat în credință și tradiții religioase, deopotrivă faptul că domnitorul îl socotea prim sfetnic în toate cele ale cârmuirii pe starețul așezământului, derapaje pentru care lectorul Teodor Copil semnala piesa DGPT și organului de îndrumare.

Pe când era profesor la Hălmagiu, așezare de la poalele de miazăzi ale Apusenilor, unde se autoexilase după absolvirea facultății în 1948, Ștefan Augustin Doinaș avea să scrie unica sa piesă de teatru – Brutus și fiii săi. Despre circumstanțele zămislirii acestei tragedii ne lămurește însuși autorul într-un interviu acordat lui Emil Șimăndan: „Și cum citeam atunci, la Hălmagiu – printr-o împrejurare avusesem câteva cărți acolo, unele mi le-a împrumutat Paul Everac – niște cărți cu considerente socio-politice, eu, care visasem să scriu teatru în viața mea, am găsit următorul subiect: subiectul lui Brutus cel Bătrân. (…) Știu că am terminat-o în 1953, chiar de ziua mea de naștere”. Evoluțiile politice abrupte, trecerea de la monarhie la republică în condițiile convulsive cunoscute, impunerea unui regim de import, cu consecințe nefaste pe termen lung, răsturnarea valorilor în acest clivaj ruinător au pricinuit viitorului dramaturg o teribilă descumpănire lăuntrică, determinantă pentru impulsul său creator. „Pentru mine – afirma Doinaș – a fost o mare dezbatere interioară între democrație și dictatură, între monarhie și republică”. Brutus și fiii săi este un răspuns fecund la programul euphorionist, promovat emblematic de Cercul Literar de la Sibiu, de „restaurare a demnității literaturii dramatice” și, în context de „resurecție a tragediei, specia cea mai nobilă a genului dramatic.”

Selectat pentru publicare în Familia, nr. 10/1967, prologul piesei atrăgea atenția cenzurii, care intuise corect ținta scriiturii dramatice: „Cu toate că acțiunea se petrece în trecutul îndepărtat, ea poate fi transpusă și în prezent.” Abordările criticii de specialitate sunt în deplină consonanță cu mesajul subtextual semnalat de cenzor. Doinaș – susține Matei Vișniec – se refugiază într-un subiect antic „pentru a putea să înțeleagă mai bine mecanismul ieșirii din tiranie și pentru a-i supune și pe contemporanii săi acestui exercițiu de căutare a soluției ideale”. Axată pe confruntarea dintre apărătorii regelui Tarquinius Superbus, respectiv complotul acestora pentru restaurarea monarhiei, pe de o parte, și răzvrătirea patricienilor republicani, a poporului împotriva despotului odios, țintind instaurarea republicii, pe de altă parte, piesa incorporează sensuri profunde relative la paradoxurile, duplicitățile și malformațiile puterii. Ruptura dintre o lume care se surpă din pricina viciilor ei și o alta care stă să se înfiripe prin comuniunea dintre clarviziunea și curajul unui lider, dublat de poporul conștient de rostul său, este violentă. Vârtejul revoltei absoarbe cortegiul de umilințe și prigoniri la care este supusă plebea, metehne precum înșelăciunea, furtul, violul, crima, privilegiile intangibile, disprețul legii, intrigile dilatate tumoral sub domnia regelui tiran, dar și spiritul justițiar, ambiția de a face din Roma, cu orice sacrificiu, o „cetate a dreptății”. Iunius Marcus Brutus, fiul de patrician ajuns consul în Roma, cel care a îndemnat poporul la nesupunere față de monarh, nu-și dorea nici puterea, nici mărirea. Pentru el îndepărtarea regelui nu însemna altceva decât revenirea la domnia legii, la un stat al dreptății pentru cei mulți. Mistuit de idealul republican până la pierzania afecțiunii cu care îi era dator familiei, neînduplecatul Brutus, orb la toate cele când era vorba de lege și dreptate, nu ezită – în pofida oprobriului pe care și-l atrage – să-i trimită la moarte chiar pe cei doi fii ai săi pentru că deveniseră partizani ai salvării monarhiei.

Alter ego-ul dramaturgului, Petronius, în calitatea sa de „ministru al liniștirii spiritelor”, se adresează spectatorilor pentru a tăia tuturora „pofta de a urzi conspirații”, atenționându-i răspicat: „Autorul s-a temut ca nu cumva faptele de pe scenă să vă dea de gândit. El a fost pe punctul de a-și arde manuscrisul de teamă că ați putea face vreo paralelă între timpurile pe care le contemplați și cele pe care le trăiți. El s-a cutremurat gândindu-se că valorile politice ar putea deveni pentru voi o formă a valorilor morale. (…) El dorește ca acești oameni de altă dată să rămână pentru voi simple ficțiuni.”. O atare convenție scenică îl disculpa, chipurile, pe dramaturg de mesajele subversive ale unor replici. În fapt, însă, îndemnurile rezoneurului trebuiau citite în cheie inversă.

Dinspre partea cenzurii, avertismentul lui Pretorius nu făcea altceva decât să stimuleze zelul lectorilor. Disecția unor crize ale puterii, a relației conducător-supuși, oriunde și oricum s-ar exprima, provoca neliniști cenzorului. Mai ales când analogiile erau palpabile. „De câțiva ani (…), romanii au început să fie loviți în familia, onoarea și proprietatea lor. (…) Părinții poporului ridică din umeri. De ce? Pentru că sunt făcute de rege? (…) O singură scuză există aici: lașitatea noastră egoistă”. În tiparul ideologic, masele erau percepute ca făuritoare de istorie, necuvenindu-se să fie stigmatizate. Cenzura era refractară la orice derapaj, fie el identificat și în realitatea transfigurată artistic. După lecturarea fragmentelor reținute pentru publicare din Brutus și fiii săi, sentința cenzorului, nedesprinsă încă de-a binelea din amprenta reducționistă a luptei de clasă, cădea aidoma ghilotinei: „Poporul, masele, sunt prezentate într-o situație jignitoare, de batjocură”. În evaluarea sa, cenzorul nesocotea cu bună știință că, în mod logic, confruntările dintre personaje aparținând taberelor opuse și unor categorii sociale diferite oferă de la sine judecăți și perspective antagonice, de la cele depreciative, minimalizatoare, la cele mesianice. În opinia unor voci din presă, poporul este „prostimea”, gloata care „încurcă treburile”, „mulțimea aceea duhnitoare care doarme în culcușuri murdare”, care trebuie „să geamă sub biruri și prestații”, „să-și ardă aripile libertății în propria văpaie”. În schimb, Caius Valerius Publicola, prototipul intelectualului vizionar, crede că „poporul are un instinct care nu greșește niciodată. El presimte primejdiile și le întâmpină cu curaj. El își organizează viața sa pașnică în forme potrivite gusturilor și putințelor sale”. Percepția că poporul este „o simplă jucărie în mâna puterii” răzbate cu tărie, servind de minune teza manipulării lesniciose a maselor. „Lucretius: Poporul nici măcar nu știe ce vrea el. Ei, și? E foarte bine așa. Doriți, poate, altceva? Ceea ce-mi trebuie mie e o mișcare care să străbată Roma de la un capăt la celălalt”. Ura celor năpăstuiți nu stă sub semnul morbidității, ci al îndârjirii împotriva ororilor pe care le îndură. Potențată de frustrările acumulate, ura se aprinde cu ușurință. „Pentru o căpiță e de ajuns o scânteie, un cuvânt e prea mult pentru popor”. Replicile rezumă, parcă, un întreg manual de psihologie și manipulare a mulțimilor. „Lucrețius: Masele n-au receptivitate față de idei. Mulțimile culeg numai sunete izolate, exclamații nearticulate. O vocală ascuțită care exprimă frica, o guturală pentru revoltă, toate acestea alcătuiesc în mulțimi cuvântul magic. El n-are sens, dar are rezonanță, (…) Pornește din inimă, e o crispare a întregului organism și provoacă o crispare a întregului popor. Analizat la rece, cuvântul acesta înseamnă, totuși, ceva. I se mai spune și …Valerius: Revoluție! Collatinus: Libertate! Lucretius: Nu… Moarte! Asta e ultima lui accepție”. Incitarea la revoltă, conștientizarea nemulțumirii la nivelul majorității dominate, inducerea ideii că o societate nu poate fi guvernată la nesfârșit pe bază de frică, de teroare și dictatură, erau tot atâtea puncte nevralgice care au dus la anularea apariției textului piesei atât în octombrie 1967, cât și după mai bine de cinci ani, în decembrie 1972, când fusese reprogramat, testând astfel încă odată „senzorii” cenzurii.

Absurdul condiției umane și lupta oarbă pentru putere trebuie să fi fost pricinile pentru care cenzura a lăsat în afara sumarului numărului 3/1969 al Familiei fragmentul propus spre publicare din piesa Lupoaica mea, din dramaturgia lui Marin Sorescu. Argumentația din nota de sesizări întocmită de lectorul Bölönyi Emilia nu este câtuși de puțin explicită în privința motivelor. O „piesă-verigă”, percepută aidoma unui vas comunicant între dramele existențiale (Iona, Paracliserul, Matca, Pluta Meduzei) și seria de piese istorice (Răceala, A treia țeapă ș.a.) din creația dramaturgică soresciană. Lupoaica mea exploatează filonul legendei lui Romulus și Remus, îndeosebi tragismul conflictului dintre cei doi pentru alegerea colinei pe care se va întemeia Roma. Romulus alesese Colina Palatina, locul unde au fost alăptați de o lupoaică, în vreme ce Remus prefera Colina Aventina, mai ușor de fortificat. O dispută tensionată între tabere adverse, cu confruntări, cedări și iarăși dezlănțuirea furiei, Remus nesocotind hotarul viitoarei așezări trasat de Romulus. Uciderea lupoaicei în încăierarea teribilă ridică miza confruntării dincolo de fratricid. Lupoaica a fost semnul luminos al destinului lor când cei doi de-abia veniseră pe lume și tot ea, aprig disputată acum, îi duce la nenorocire. Când împăcarea părea să se întrezărească, Romulus zărește pe cer o stea, Remus identifică în ea lupoaica. Cosmicul copleșește social-istoricul. Replicile din final punctează exacerbarea instinctului posesiunii și concentrează semnificațiile grave: „Romulus (exaltare cu mâinile spre boltă): Lupoaica mea! Remus (se repede și-l mușcă): Ba a mea! (Urlete, din nou poziție de luptă)”. Însuși titlul piesei nuanțează explicit ținta conflictului dramatic ireconciliabil. Soarta stă parcă în mâinile zeilor, precum în adâncimea tragediei antice. Înfruntarea gemenilor este animalică. Remus cade răpus de sabia fratelui său. Relația tragică a individului cu destinul implacabil denunță mesajul funciar pesimist, refractar pentru grila cenzurii.

Care o fi fost reacția lectorului Teodor Copil, șeful colectivului Unității Oradea din cadrul D.G.P.T., la citirea titlului frisonant Maimuța nudă sau Războiul de la 8 la 10 deasupra unui fragment din piesa omonimă a lui D.R. Popescu, inclus într-una din paginile Familiei nr. 2/1969? Uluire sau furie? Înclinăm să credem că un amestec de uimire și nedumerire când a „măturat” cu privirea, de vreo două-trei ori, titlul. După cum ne imaginăm că la isprăvirea lecturii textului dăduse în fierbere, de vreme ce eticheta piesa ca având „caracter dăunător”. Bănuim că nu s-ar fi așteptat oricum la o punere în scenă a terifiantului experiment ordonat de Stalin de a crea o armată de mutanți, jumătate om, jumătate maimuță. Cu certitudine, nici la îndemână nu i-a fost să disece și să pătrundă înțelesurile unei scriituri care exploatează parabola, structurată ca un sistem de oglinzi în care se răsfrâng turbionar spaime, brutalități, polemici, deziluzii, interogații, rostite mai puțin reverențios. O atmosferă apăsătoare, captivă, sensuri care răscolesc adevăruri aspre privind condiția umană, puterea discreționară. Nu întâmplător două treimi din nota de sesizări întocmită revine extraselor problemă.

Cele două personaje simbolice, categoriale – Stângul și Dreptul – denunță în tribulațiile lor barbaria din ființa umană, împinsă până la exterminarea reciprocă, spaima de război, de ocupant și arbitrariul acestuia, teama de pierdere a libertății, hidoșeniile politicii agresioniste. Într-un amestec de tragedie și grotesc, asistăm la aglutinarea elementelor realului și inserția simbolicului în făptura lor, la articulări și fracturări abrupte ale poveștii, la metamorfoza disputelor dintre cele două personaje și extrapolarea conflictuală la nivelul confruntărilor interstatale. Personajele apar pe scenă înarmate cu puști, cuțite, pietre, coborând parcă în istorie până la „facerea lumii”. Starea de conflict este permanentă. Suspiciunea, de asemenea. „Stângul: Nici eu nu o să trag în tine… Dreptul: Mă minți, știu că o să tragi. Minciuna este un caz frecvent în politica externă. Îl asiguri pe vecin de dragoste și a doua zi intri cu tancurile peste el și-l strivești. În politică nu există cuvânt de onoare…” În contextul dat, drama Cehoslovaciei, ocupată în august 1968 de sovietici și aliați ai acestora transpare fără alte indicii. „Garanția suveranității e în primejdie”, rostește un personaj, încât parc-ai pune rămășag că știe toate dedesubturile paradigmei „suveranității limitate” invocată de Moscova pentru a-și justifica invazia. În atari circumstanțe, dilemele bântuie: Stângul: Până unde e pământul tău? Dreptul: De unde începe al tău? Stângul: Nu se mai știe unde începe unul și unde sfârșește altul. Granițele astăzi sunt arbitrare, nereale…” Pe fondul unor considerații directe asupra istoriei, a destinului omenirii în general, contemplarea netulburată și lipsa de solidaritate în fața unor asemenea nedreptăți și brutalități, sunt stigmatizate. „Nu cunoști istoria. Oamenii s-au mâncat întotdeauna unii pe alții cu cruzime… Istoria e ca o scenă, cum te-ai afla la teatru. Și când vezi că unul îl împușcă pe altul, stai liniștit în fotoliu și aștepți urmarea… Așa e cu oamenii… Văd că se trage cu pușca între două țări, că mor oameni, și stau și privesc.” Discuția asupra existenței duce la concluzia unei disperate lipse de perspectivă și de libertate, la persistența cruzimii, a arbitrariului propriei condiții umane și sociale, culminând cu atentatul la modul de a gândi. „Dreptul: Poți învinge un om, poți cuceri un om, un pământ, o țară, îi poți mânca stomacul, pâinea, petrolul, dar când vrei să-i mănânci și creierii, e grav. De la barbariile coborâte parcă din bolgiile dantești, cu anatomicul lor senzorial acut, tușat suprarealist („Să-mi spinteci burta și să-mi bei sângele și să-mi halești măruntaiele”), punctând „cadaverizarea progresivă”, la notații de o psihologie aparte din banalul cotidian („Plâng că mi-e foame”) sau interpelări seci, pline însă de tâlc, mai ales după invazia blitz a armatelor unor „țări surori” într-o Cehoslovacie reformistă („De ce nu stai în țara ta?”), fragmentele semnalate DGPT și organului de îndrumare glisau în aceeași actualitate convulsivă. „Dreptul (furios, pune mâna pe o armă veche și o îndreaptă spre Stângul): Pe mine nu mă duci cu preșul! Cu viitorul! Cu lumea de apoi! Mie mi-e foame în prezent, de prezent! Nu mă mai las dus de nas. Sunt sătul de înălțimi, sunt sătul de cer, sunt sătul de absolut! Vreau pâine!” Malignitatea istoriei transgresează, iată, în simbolistica supraviețuirii. Foamea sfâșietoare e potolită cu pâine, precum în matca biblică. Lumea, însă, e asemenea „unui hârdău cu lături”, „se sinucide zilnic câte un pic, crezând că ucide răul din ea”. În condițiile de disperare, de privare de drepturi elementare, moartea apare drept singura soluție: „Moartea este o binefacere, preferabilă închisorii sau excluderii din motive politice, din toate drepturile omenești posibile.” În finalul piesei, Stângul îl apasă pe creștet cu talpa pe Dreptul, care dispare în pământ, pentru ca de îndată Stângul să-și pună în loc propriul său bust, reprezentând, de fapt, propria sa ideologie. Trimiterile la cultul personalității sunt cât se poate de transparente. Dialogul cu Dreptul ajuns pe un alt tărâm continuă pe tema existenței, a destinului uman. Parabola arborelui vieții, de astă dată unui nesfârșit, pe care cel ce se încumetă să urce n-are îngăduință de oprire pentru a evita, „mortificarea psihică”, aduce vămile altor dileme: „Mergem înainte…înainte, înainte… Cine mai știe încotro e înainte și încotro e în sus și încotro e în jos… Sper să nu urcăm ca proștii toată viața și pe urmă să nu aflăm nimic”. Pentru acest rechizitoriu existențial și conotațiile care țineau de genomul ideologic, Comitetul Județean Bihor al PCR, Secția de Propagandă, dispune eliminarea piesei din corpul revistei.

Poetul și publicistul Teodor Crișan propunea pentru primul număr al Familiei din 1978 sceneta Halta Viitorul sau proprie nouă fiecare culoare, un construct dramaturgic cu incursiuni alegorice, împins spre zona absurdului, semnalat organului de îndrumare și DGPT ca pasibil de interpretări social-politice nefavorabile.” Patru personaje, denumite Alb, Gri, Negru și Roșu, toate purtând același prenume, Ion, se îndreaptă către halta „Viitorul”, într-un vehicul modern. Discuția pe care o poartă cei patru este pigmentată cu jocuri de cuvinte, replici echivoce, persiflante, vizând fenomene sociale și stări de lucruri considerate de autor ca actuale”, expresii lozincarde din arsenalul propagandistic comunist: „am dărâmat trecutul, am construit prezentul”, „viitorul cere sacrificii”, „jocul de-a ședința”, „critica și autocritica” etc. Mediul în care se construiește noua societate este extenuant. Rugozitatea acestui univers din care nu lipsesc smoala, noaptea, funinginea, zgura, devine strivitoare, de prizonierat. „Ptiu, drace! Smoală! Noapte! Funingine! Zgură! Lumea asta de două parale și trei părăluțe am învârtit-o pe degetul mic și tot nu i-am dat de capăt.” Simbolistica numelor personajelor este expresia unor stări de spirit buimăcitoare. „Lumina te orbește, albul te murdărește, griul treacă meargă, ți-e greață de el, da-l suporți. Când n-ai ce bea înghiți salivă.” Echilibristica existențială, transferată în jocul planurilor real-imaginar, este una devoratoare, fără ieșire, cu speranțele spulberate. „Când ții de alb, când de negru. Ții de alb, vezi negru. Ții de negru, vezi alb. Ești în apă, nu ți-e sete. Când ți-e sete, doar fântâni secate”. Juxtapunerea acestor flashuri fracturate, amestec bizar al unor stări contradictorii, dezvăluie o acută senzație de neputință, de silnicie. „Trist, dar suntem prizonierii prezentului. O luăm iar de la început. Ca întotdeauna.” Sosiți la locul destinației, călătorii constată cu stupoare că „viitorul” este un teren viran, arid. În acest moment intervine Roșu, care ia comanda și hotărăște ridicarea unui zid, simbol evident al izolaționismului. Ignorând observațiile celorlalți, el cere eforturi tot mai mari, dar până la urmă totul e zadarnic. „Cred că fundația n-o să reziste. Ar mai trebui… Și-n definitiv, dacă nu rezistă, nu rezistă.” Striațiile parabolice din pliurile acelei realități care nu se coagulează pe măsura vrerii, extensiile lor asociative în plan social-politic surprind o lume care se prăbușește în sine. O lume a disonanțelor, simptomatică pentru degradarea ce se insinua treptat și tot mai agresiv, prevestind deriva ceaușismului târziu, impregnat de umilință, spaime și aspirații frânte. Verdictul cenzorului radia sceneta din sumarul revistei orădene.

După treisprezece ani de închisoare politică (1948-1953, 1956-1964), Petre Țuțea avea să surprindă lumea literară cu proiectul său, „unic în filozofia culturii române”, botezat simplu Teatrul seminar. Un gen nou de teatru, cu o formă dramatică și o scenicitate particulară, în care – după cum însuși autorul nota – actorii „nu se mai consumă evocând oameni”, fac „economie de gesturi”, semănând cu „niște înțelepți atinși sufletește”. Remodelarea fizionomiei formei dramatice și a imaginii tradiționale a personajului se soldează cu o desfășurare scenică mai puțin spectacologică. Actorii, adaugă Țuțea, „stau liniștiți în fotolii sau, cel mult, se mișcă cu eleganță, având obligația să dea expresia corectă unui dialog în care autorul înfățișează concepția lui despre viață și lume”.

Intenția lui Țuțea era să surprindă „toate aspectele existenței umane în zece dialoguri de tip platonic”: Bios, Eros, Logos, Ethos, Phisis, Psyche, Antropos, Thanatos ș,a. Din acest proiect a ajuns să isprăvească primele două. Revista Familia și-a înnobilat paginile publicând în premieră dialogul Bios (februarie-iulie 1968) și piesa Întâmplări obișnuite (septembrie 1968-ianuarie 1969) din creația postcarcerală a acestui uimitor spirit socratic. Cele patru tentative (martie, aprilie 1969, februarie 1970, decembrie 1973) de a încredința tiparului și dialogul Eros s-au izbit de obstrucțiile cenzurii.

Alcătuirea dramatică din Bios și Eros este reductibilă la un dialog între două personaje, în fapt două ipostaze ale autorului însuși. În acest mecanism colocvial se înfruntă opinii, atitudini, mentalități, se controlează și se ajustează reciproc pulsiunile, pledoariile și digresiunile amândurora. Biosul și Erosul sunt „poli de existență”. Actanții caută sensul existenței și al transcendenței, „trăirea absolutului divin”. Spectrul mistic era extirpat irevocabil, fie el și numai sugerat, ceea ce nu era nicidecum cazul aici. Spirit neliniștit, ontologic, Petre Țuțea socotea că „libertatea omului e partea divină din el”, că „natura religioasă a adevărului impune măsură în vorbe și gesturi”. Conspectul cenzorului arată însă că nu doar maniera de abordare a raportului sacru-profan nu convenea ideologic, ci inclusiv aspecte care vizau relația artă-realitate. Dintr-un fragment din dialogul Bios (Familia, nr. 3/1968), cenzorul semnala un paragraf referitor la „incapacitatea artistului de a formula simbolic realitatea”, organul de îndrumare dispunând eliminarea următorului pasaj: „Reflectarea acestuia sub forma unor imagini vulgare, imitația obiectelor concrete, îl țin pe așa-zisul artist la periferia artei. Nu ajunge ochiul. Impresiile sunt anulate din lipsa de reacție și lenea spirituală”. Mecanicismul reflectării veridice, fotografice, a realității, cu diformitățile realismului socialist, versus exaltarea autonomiei esteticului sunt polaritățile lăuntrice ale metamorfozei creației sub comunism. Traiect preferat a fi trecut sub tăcere de cenzură, dar pe deplin operațional în practica acesteia, dispozițiile DGPT și intervențiile brutale, mai ales în privința valorii intrinseci a creației literare, depunând mărturie de necontestat.

Dialogul Eros avea să fie respins de cenzură „pentru caracterul abstract, ermetic, de exprimare”, precum și pentru absența distanțării critice față de teoriile enunțate din diferiți filozofi occidentali.

Copleșit de tâlcurile ascunse ale dialogului, cenzorul expurga din numărul pe martie 1969 al revistei Familia – mai curând din instinct decât pe deplin convins de subtilitățile doctrinare – o replică veninoasă la adresa raționalismului modern. Viața sufletească a omului – rostea un personaj – „a început să se usuce sub soarele torid al raționalismului modern. Odată cu surparea coloanelor afective «omul armonios este înlocuit cu unul schilod, surpat, strâmb»”. În motivarea renunțării la fragmentul citat, lectorul invoca faptul că din formularea replicii „rezultă că raționalismul modern se baza pe schilodirea sufletească a omului”. După o asemenea exprimare stângace, rudimentară, nici măcar o referință elementară în plus cu trimitere la doctrina acestui curent filozofic, care conferă deplinătate forței rațiunii, excluzând credința, dogma religioasă, în determinarea adevărului. Credință care n-ar fi îngăduit omul „schilod, surpat, strâmb” dinspre cele ale sufletului, ci, dimpotrivă, l-ar fi înfrumusețat lăuntric.

Recurența la ideea „supraomului” din lucrarea Așa grăit-a Zarathustra, creație emblematică din filozofia lui Friedrich Nietzsche, susținută printr-un citat exclusiv în germană, fără vreo evaluare critică din partea autorului dialogului, era intolerabilă pentru cenzură. Mai ales că ideea pomenită purta stigmatul revendicării „supraomului” și a „voinței de putere”, percepută drept „esența cea mai intimă a existenței”, de către nazismul german și fascismul italian, ignorând, de fapt, falsa interpretare a filozofiei lui Nietzsche. Cum bine se știe, dincolo de unele „lucidități amare”, ca negarea ideilor de civilizație și de democrație, de supralicitarea artei ca „singurul factor care justifică viața”, filozoful german nu vedea în „supraom” o ființă atotputernică, fizic și intelectual, ci o țintă în evoluția râvnită de om în parcursul său de la maimuța antropoidă, un impuls în depășirea propriilor limite și în aspirația spre putere.

Naționalist din fire, Petre Țuțea era captivat de problemele identitare și în context, de dimensiunea etno-antropologică a neamului românesc. În înțelegerea ei – susținea filozoful în decupajul din dialogul Eros prevăzut în numărul pe aprilie 1969 al Familiei – se împletesc știința, credința, istoria și biologia, toate acestea „stăpânite de concepția noastră asupra firii noastre și a rostului nostru în lume”. În impecabila lui logică deductivă, Țuțea conchide: „Când românii nu s-au iubit (…) au fost stăpâniți, umiliți, jefuiți, nefericiți, obligați să se adapteze”. Pledoaria lui este că doar suportând „modificările neîntrerupte, produse de adaptare (…), putem înțelege elementele antropologice ale substanței noastre”. Altfel spus, doar stările de criză ne fac mai solidari, mai conștienți de rosturile și beneficiile identitare. Cenzorul reține apoi un dialog purtat „în lumea de altădată” între două personaje categoriale – Cosmopolitul și Conservatorul –, rememorat pentru semnificațiile sale, care plasează și nuanțează referințele în zona preeminenței identității și apartenenței la neamul românesc: „Cosmopolitul: Sunt om, pur și simplu. Conservatorul: Sunt român, în primul rând. (…) Cosmopolitul: Ce s-ar întâmpla dacă într-o bună dimineață a istoriei te-ai trezi fără conștiința de român, vorbind o limbă nouă? Conservatorul: Nu știu. Eu am considerat negativă o astfel de mutație, dacă pot să-i spun astfel. Cred însă că această transformare bruscă mi-ar produce senzația unui om beat”. Semn că identitatea este un produs al culturii. Componențele acesteia – limba, tradițiile, istoria proprie, valorile și credințele zămislite în acea vatră – dau sigiliul identității, conștiința de neam. Translând dialogul într-un areal interferat cu psihologia abisală, sunt aduse în discuție în cele din urmă instinctele, natura, mecanismul și rostul acestora, demonstrând nu doar că aparținem regnului animal, ci mai ales că omul este în măsură să stăpânească jocul forțelor subconștientului. Eliminat din sumarul numărului 4/1969 al revistei orădene, fragmentul selectat își mai încerca o dată norocul, fiind reprogramat pentru numărul 2/1970 al Familiei, fără a avea o soartă mai bună, apariția sa fiind blocată din aceleași pricini: absența perspectivei critice „față de concepțiile unor oameni de știință, filozofi universali” citați în text, existența unor paragrafe „fără nicio legătură cu tema tratată”.

Într-un alt fragment din Eros, propus pentru numărul din decembrie 1973 al aceleiași reviste, cenzorul identifică teme incitante, precum: limitele puterii omului de a cunoaște, căutarea nemuririi în ordinea materială sau în cea spirituală, problema unității corp-suflet, materialitatea lumii ș.a. Răspunsurile, dublate de extrase din gândirea unor nume precum Bergson, Lavoisier, Laplace, Claude Bernard, Nietzsche, Kant, exprimau – în viziunea lectorului cenzor – „concepții și ipoteze foarte diferite, de unde pot apărea anumite confuzii și incertitudini”. Semnatarul dialogului rezuma într-o replică a dialogului faptul că „incertitudinea și incompletitudinea” stăpânesc în fiecare moment atitudinea omului față de el însuși și mediul în care viețuiește. „Teologii, filozofii, artiștii, oamenii de știință, tehnicienii se luptă cu ea (n.n. materia), se împacă în mod stoic cu defășurările ei fatale, iar unii dintre ei se resemnează, lăsând mâinile în jos, obosiți”. Or, eșuarea în resemnare și lamentație nu era pe măsura voluntarismului și activismului comunist. „Acest sisifism ne arată mersul chinuitor și aparent glorios al omului în timp și spațiu, care vrea să scape din captivitate”, mai reține cenzorul, convins că nu aceasta este ipostaza angajantă prescrisă de propaganda oficială și ideologia partidului unic. Inventariind scăderile de ordin ideologic, lectorul DGPT aprecia în mod critic că dialogul selectat pentru publicare nu degajă ideea potrivit căreia „lupta omului, a științei, respectiv a materialismului dialectic de a supune natura și a-i cunoaște tainele” este determinantă. Invocând „lipsa de unitate a tratării acestor probleme de pe poziția materialismului dialectic”, cenzura a indicat refacerea materialului. Izbindu-se, pesemne, de refuzul categoric al autorului de a reformula unele părți ale dialogului Eros, redacția a renunțat în cele din urmă la publicarea textului.

În experimentul său de a realiza „teatrul seminar”, un teatru de idei, analitic, în care accentul cade pe situație și personaj, în detrimentul acțiunii, Petre Țuțea a făcut o buclă, scriind piesa Întâmplări obișnuite. O „formulă de compromis”, apreciază Mircea Coloșenco, pentru a evita trecerea abruptă la un nou tip de scriitură dramaturgică. Doar miezul replicilor anunță proiectul „teatrului seminar”. Încă un fapt oarecum special: primul act al piesei Întâmplări obișnuite a fost scris în colaborare cu Gheorghe Lăpușneanu. Publicarea actului trei al piesei, programată în Familia, nr. 2/1969, „ar putea aduce anumite prejudicii în relațiile noastre cu alte state”, semnala cenzorul Teodor Copil în nota de sesizări adresată DGPT și organului de îndrumare, instanțe care aveau să suprime din sumarul revistei acest fragment.

În construcția dramaturgică, dialogul dobândește o altă rezonanță, conferită de retorica pledoariei și elocinței, o funcționalitate particulară, de analiză a unor atitudini umane, a unor idei morale, politice, sociale. Două dintre personaje – Cezar Neamțu, mare proprietar funciar, și prietenul său, jurnalistul Petre Zamfirescu –, înstrăinați la Paris după al doilea război mondial, reprezintă, dincolo de experiențele bulversante, asumate din ipostaze diferite, voci ilustrative în încercarea de a da sens lumii fragmentare de după război. Când aduce vorba despre țara adoptivă, Cezar Neamțu, doctor în medicină și farmacie la Paris, nu-și poate reprima exaltarea, pentru el Franța constituind „un factor hotărâtor pentru a înțelege mecanismul vieții sociale și al vieții de stat moderne”. Cu toate că socoate Franța, „ca oricare român” o a doua patrie, sufletul îi este cuprins de amărăciune, moșierul din el socotindu-se un dezrădăcinat, sentiment straniu zgândărit și întreținut de evoluțiile politice din țara de obârșie. Salonul luxos al conacului situat pe malul Oltului este o amintire dureroasă. Jurnalistul Petre Zamfirescu, grație și profesiei, are o altă aderență la realitățile pariziene, la întâlnirile cu compatrioți „amărâți și dezorientați”, care au ales calea exilului, indignați de cursul evenimentelor din țară. Chestionat la rându-i despre posibile soluții la climatul de haos de după război și evoluțiile politice deloc încurajatoare, jurnalistul răspunde în răspăr, cu tâlc: „Să înaintăm lui Dumnezeu un memoriu”. Replică la care Cezar Nemțu nu-și poate reprima frustrările și nici vindeca indiferența față de dramele transfugilor români: „Pentru mine, orice informație care cuprinde fapte particulare, oricât de dramatice ar fi, nu semnifică nimic. Știu că țara trece prin frământări grave, că este copleșită de forțe care au ieșit biruitoare cu ajutorul altora”. Drama națională este cea care îl copleșește pe Cezar Neamțu. Reacția sa este cea a inadaptatului care nu-și găsește nici sieși echilibrul râvnit. Scepticismul sufocă orice licăr de speranță. Relațiile sale cu țara se reduc la raționamentul următor: așa-zisa ordine nouă o va înlocui pe cea veche dacă Europa va fi atât de obosită încât nu va mai putea fi pusă în mișcare nici de interes, nici de ideal.

Războiul este precum un revelator, devoalează ambiții, victorii, înfrângeri, lașități, onoare, polemici, decantări ș.a. Și nu doar în conversațiile dintre soții Cezar și Cristina Neamțu cu jurnalistul Petre Zamfirescu. În casa unor prieteni din „orașul luminilor”, profesorul Charles Carlier, se reunesc la un taifas trei profesori – unul american, un altul japonez, un al treilea german – și un conte rus, emigrant după primul război mondial, întrecându-se în a-și apăra cauza semințiilor din care provin. Scot, un american arogant, glosează cu acuitate pe tema culpabilizărilor: „Foarte mulți europeni le pun americanilor în cârcă haosul creat în lume, ca și cum celelalte popoare n-ar avea nicio vină. Noi nu suportăm tirania, dezordinea și cotropirea. La noi acasă este ordine!” Schneider, neamțul transfug, are o retorică justificativă, recuperatoare. „Excesele și dezastrele noastre sunt rodul discrepanței dintre puținătatea mijloacelor și măreția idealurilor”. Grandoarea germană este reînviată din armura învinsului: „În curând va înțelege întregul continent ce însemnează absența puterii militare a Germaniei. Germania este inima Europei.” Războiul se retrage în amintire și în istorie, politicile se metamorfozează. „Intenția noastră de a cuceri popoare va fi înlocuită cu geniul științific și tehnica germană.” Politica sa de forță, militarismul, spiritul conchistador, hegemonic, nu dispar, se schimbă doar actorii: „Erorile noastre au fost preluate de ruși”. Incursiunile lui Charles Carlier se cantonau în zona doctrinară, cu referire expresă la bolșevism, văzut de „unii europeni” drept „expresia sufletului rus”, după cum sunt rușii care cred că, „bolșevismul este un rău organic al poporului rus.” Simpla asociere a bolșevismului (subiacent comunismului) cu puterea discreționară, despotismul birocratic, exterminismul social, operantă în mentalul colectiv, devenea inacceptabilă pentru cenzură. La rândul său, Petre Zamfirescu susține că „grija permanentă a Rusiei actuale este să arate întregului continent că a învățat bine lecția și că este în stare să-și depășească profesorii”. Radicalismele totalitarismului roșu, legitimate ca un praxis ideologic în toată zona de influență a Uniunii Sovietice, confirmau în timp prezumția ziaristului român „naufragiat” pe malurile Senei, teama că asemenea idei precum cele exprimate în pasajele semnalate ar putea contamina anumite forțe și deranja unele cancelarii explică pe de-a-ntregul circumspecția și intervențiile cenzurii.

Piesa a apărut aproape toată, rememora Dumitru Chirilă, până pe la începutul actului al treilea, când cenzura (aflată de-acum în relansare) a oprit-o brusc. Ultimul fragment, în numărul 3/martie 1969, se încheie cu familiarul „continuare în numărul viitor”, dar n-a mai continuat niciodată.

Apetitul Secției maghiare a Teatrului de Stat din Oradea pentru spectacolul de revistă înfierbânta spiritele dindărătul ușilor de la cenzura locală. Textul Revistei de primăvară (Tavaszi kabaré) nu făcea excepție. În două scenete din morfologia spectacolului – Și îngerul este om, respectiv Piața Comună – lectorul Nagyari Vasile detectase expresii interpretabile, accente de satiră și pamflet corozive. Mențiunile din nota de sesizări lasă impresia neputinței cenzorului de a motiva decupajele neconforme identificate. Iată o mostră din referințele formulate de acesta. „În sceneta «Și îngerul este om», în partea introductivă, în cadrul unui dialog între înger – trimis de către Dumnezeu după țigări pe pământ – și o fată, îngerul arată către cer, spunând că l-a trimis „șeful”. Fata întreabă dacă și acolo, sus, se zice așa. Îngerul o lămurește: „îi zicem «șef de bandă» sau «drac bătrân», așa cum i-a zis mai deunăzi un nepot al bătrânului Petru”. Ce să fi cântărit mai mult în decizia cenzorului: plasarea în derizoriu a imageriei biblice sau însăși prezența ei? Burlescul situației ori poanta vlăguită? Continuarea e în aceeași notă explozivă, neevaluativă. O parte a dialogului conținea o serie de ironii deplasate la adresa situației din Orientul Apropiat, vizând în același timp poziția exprimată de unii conducători de stat în legătură cu conflictul arabo-israelian din iunie 1967 și foloasele ce le-ar fi tras aceștia în urma victoriei Israelului asupra țărilor arabe. Astfel, la întrebarea dacă în rai se găsesc lămâi, îngerul răspunde că de când s-a mutat la ei fostul prim-ministru al Israelului, Eskohl, nu se mai găsesc deloc. Chestionat dacă până atunci se găseau, îngerul zice: «Domnul și Eskohl sunt prieteni buni. Înainte ca Dayan (n.n. generalul Moshe Dayan) să fi ocupat Ierusalimul, Bătrânul l-a invitat pe Eskohl la o partidă de poker. Până au isprăvit-o, Dayan a și ocupat Ierusalimul» Moment în care interlocutoarea intervine: „Desigur, Domnul s-a supărat foc!” Îngerul replică: „Nu. A câștigat de la Eskohl un vagon de lămâi!” Prin urmare, doar o simplă rezumare. Dar care e rațiunea semnalării? Deranja în relațiile cu Israelul sau Organizația pentru Eliberarea Palestinei, pentru a ne menține în logica și aria unor interdicții? S-ar fi simțit lezată în vreun anume fel comunitatea evreilor din țara noastră? Mai degrabă înclinăm să credem că manevra de transpunere artistică, satirizarea unui conflict atât de grav, era socotită ca inadecvată și inoportună.

Din sceneta Piața Comună, cenzorul elimina din capul locului următorul dialog purtat între doi cârcotași conspiranți: „Hacsek: De ce ești atât de bine dispus, Sajo? Sajo: Mai întrebi? În sfârșit, o măsură bună. I.L.L.-ul (n.n. instituția care gestiona fondul locativ închiriat) vine acasă. Nu mai trebuie să stau la coadă… pentru plata chiriei”. Intervenția ținea seamă de intoleranța puterii față de criticarea în spațiul public a administrației și a serviciilor pe care le presta în relația cu cetățeanul. Or, enunțul „În sfârșit, o măsură bună” inducea ideea unui birocratism cronicizat. Portanța încărcăturii comice e dată dominant în această scenetă de polisemantismul termenilor. Speculând „războiul economic” anglo-francez, o afirmație nevinovată de genul „Francezii nu admit intrarea vitelor engleze” dobândea lesne un sens peiorativ, încercănat de dispreț, expresia „angol marhák” însemnând, după caz, „vite” sau „proști”. Efectul acestei alăturări terminologice este instrumentat și în privința declanșării celui de-al doilea război mondial în 1939, când tot din cauza câtorva „vite”/„proști” a început „iadul pe pământ”. Apoi, la modul pieziș o imagine caricaturală: „o ceapă sau o piersică” încasată în cap de de Gaulle de la Nixon. Comicul de limbaj și cel de situație încadrează strict formula dramatică. Polisemia este exploatată pentru efectul său comic și în secvența în care „cestiunea arzătoare” se rezumă la ce ar exporta România în cazul intrării în Piața Comună. Răspunsul, în deriziunea lui, e precum un joc la două capete: „fajmarhakat” (adică vită de rasă sau proști de rasă), primind în schimb cartofi. Un pretext revuistic îl reprezenta până și succesul obținut de Lia Manoliu la Olimpiada din Mexic. În limba maghiară, pentru aruncarea discului se folosește expresia „diszkos vetés”, care înseamnă și „a însămânța”. Din acest joc de cuvinte a rezultat dialogul: „A venit acasă sau a rămas să culeagă roadele însămânțării?” Dacă își culege roadele, să i le vândă lui de Gaulle și nu lui Nixon, deoarece este mai simpatic”, conchide o altă voce. Nuanța depreciativă rezultată din polisemia termenilor a dus la înlăturarea de către Comitetul Județean Bihor al PCR, Secția Propagandă, a acestor pasaje, la schimbarea titlului scenetei Piața Comună și a oricăror altor referiri la această entitate.

Adversitățile cenzurii ținteau nu numai repertoriul, ci și apetitul unor colective artistice pentru un gen sau altul. În știrea Festivalul de teatru I.L. Caragiale (Familia, nr. 6/1970), lectorul Teodor Copil nu empatiza cu mențiunea că „satira antimistică este tot mai jucată, mai ales de formațiile care prezintă spectacole în limba maghiară”, dispunând eliminarea acestei aprecieri. De la sine înțeles, năduful cenzorului răbufnea asupra formațiilor de teatru de amatori de limbă română care nu binevoiau să acorde aceeași atenție genului și, implicit, tematicii respective.

Nu doar creația dramaturgică era supusă barbariei cenzurii, schilodind la foc automat replici, pasaje, adesea textul pe de-a-ntregul, ci, în egală măsură, și cronicile dramatice, caietele de sală, cartea de teatru, finalmente spectacolul suportau amputări care alterau mesajul.

Cunoscut pentru acuitatea opiniilor sale, criticul de teatru Dumitru Chirilă surprindea cenzura cu franchețea, impulsivitatea și polemismul abordărilor. Bunăoară, în cronica la piesa Vlad Țepeș în ianuarie, a orădeanului Mircea Bradu, ataca frontal teme delicate: decompensarea calitativă a teatrelor din provincie în raport cu cele din Capitală, condiția autorului dramatic fără „buletin de București” și dramaturgia de inspirație istorică între modă și valoare. Variabilele care făceau diferența calitativă între teatre țineau de domeniul evidenței în majoritatea situațiilor: valoarea intrinsecă a colectivelor, notorietatea regizorilor, anvergura montărilor, fondurile alocate, promovarea spectacolelor ș.a. Provincia trebuie să-și învingă complexul, să deprindă aceeași rețetă a succesului (regizori de primă mână, repertoriu pe măsură etc.), să stimuleze interesul autorităților pentru susținerea financiară, să prezinte spectacole de referință în București pentru a fi vizibili, accentua autorul cronicii. Scenele bucureștene – continua criticul Dumitru Chirilă – nu au încredere într-un dramaturg venit dinspre periferia geografică. Talentul nu e suficient pentru a trece bariera. Pentru ca bursa autorului să urce, e obligatoriu să fie jucat cu succes de un teatru bucureștean. Ironia cronicarului că autorul piesei „este român și trăiește la Oradea”, nicidecum în altă parte a lumii, prin urmare, aici, la îndemână și, totuși, prea puțin luat în seamă, în pofida valorii unor creații ale sale, n-a fost creditată favorabil de cenzură, care s-a dispensat de pasajul respectiv ca și de un altul în care, referindu-se la dramaturgia istorică, criticul orădean diagnostica aplicat: „Câteva titluri se rețin, multe s-au stins cu ultima lăsare de cortină, pentru că a fost vorba de o modă, adică de ceva perisabil”. Un asemenea registru critic disociativ, care sancționa piesele cu „ardere scurtă”, nevalidate valoric, nu putea trece neamendat, paragraful citat fiind radiat.

Situat în același registru critic, articolul Capitală și provincie, semnat de cronicarul dramatic și plastic Nicolae Carandino, nărăvit în contestări, nu era tolerat de cenzură întrucât „exagerează în privința neglijării teatrelor din provincie de către critică, radio și televiziune”. Să admiți critica de acest gen însemna să recunoști o atare practică, să validezi o realitate care intra în coliziune cu abordarea decidenților politici.

În noiembrie 1972 trupa secției române a Teatrului de Stat din Oradea susținea, în regia lui Alexandru Colpacci, premiera spectacolului Regele e gol, a dramaturgului Evgheni Șvarț. Scrisă în 1934, când extrema dreaptă fascistă era în plină ascensiune, piesa este o necruțătoare satiră la adresa dictaturii, a îndoctrinării în masă, a violenței și militarismului. Într-o lume în care până și „păsările zboară în batalioane”, să dezvălui – fie și într-un basm parabolă – tirania și goliciunea unui regim autoritar, al cărui mecanism diabolic nesocotea drepturile și libertățile omului, însemna să te expui deliberat interdicțiilor. Un mesaj grav pe care doar autoritățile regizorale și măiestria actorilor îl puteau salva de ingerințele brutale ale cenzurii. Criticul de teatru Dumitru Chirilă, în cronica sa pentru Familia, nr. 12/1972, lăsa să se înțeleagă că în spatele „fabulei”, a replicilor rostite pe scenă, trebuie să vedem „situația unui popor căruia îi este permis să deschidă gura doar pentru a cânta imnuri și a striga ura”. Analogie cum nu se poate mai directă și acuzatoare pe care cenzura nu avea cum să o admită.

Rămânând în același câmp tematic, dintr-o altă cronică a aceluiași critic orădean, radiografie scrupuloasă a spectacolului Diavolul la Boston, după piesa cu același titlu din creația lui Lion Feuchtwanger, lectorul Ioan Leghel semnala o referință la „structurile totalitare”, subiect tabu câtă vreme nu era particularizat la nazism. Astfel, din fraza „Secolul xx, cu mișcările sale extremiste și structurile totalitare care au încălcat grosolan imunitatea și libertățile individului”, sintagma care irita era substituită de cenzură cu expresia „de dreapta”.

Cronicarii dramatici trebuiau să cântărească îndelung încărcătura de sensuri – îndeosebi ideologice – pe care o putea dobândi un cuvânt într-un asemenea context. De pildă, în cronica la piesa Passacaglia (Familia, nr. 6/1974), din dramaturgia de început a lui Titus Popovici, criticul de teatru Dumitru Chirilă nota cu aplicație și legitimitate că „perioada în care a fost scrisă piesa își face simțită influența în ultimul act, când apar «lămuririle» superflue și neconvingătoare”. Din lectura „raportului de intervenții”, aflăm că „tov. Văiteanu”, de la Serviciul științe sociale din cadrul DGPT, indica reformularea acestui pasaj, concret înlocuirea cuvântului „perioada”. Nota bene: drama – a cărei acțiune se petrece în 1944 – a fost scrisă în 1960. Dispoziția punctuală a DGPT era un semn că cenzura nu avea dezlegare pentru un recurs critic la adresa regimului, chiar dacă țintea răstimpul dogmatismului pustiitor și al reducționismului realismului socialist, pe cale de a fi resuscitat după „tezele din iulie 1971”. Titus Popovici propunea o partitură dramaturgică al cărei discurs denunță ororile războiului, spulberând până și speranțele iluzorii că arta îi poate înfrăți pe oameni chiar și în vremuri atât de tulburi. Passacaglia lui Bach i-a făcut pentru o clipă pe doi militari nemți, oaspeți nedoriți în casa unui profesor de muzică evreu, să uite de război și nenorocirile sale. Când fiul adoptiv al profesorului, pianistul care mai adineauri îi impresionase cu interpretarea sa de excepție se declară evreu, fără a fi în fapt, întorsătura este dramatică. Antisemitismul visceral al celor doi militari nemți, îndoctrinați până-n rărunchi, răbufnește incontrolabil, zdrobind mâinile tânărului muzician, lăsându-l infirm. Nicidecum tensiunea unui asemenea nucleu dramatic îi incita pe cenzori, în pofida conotațiilor etnice, ci subtilitățile terminologice. Și cum indicația „tovarășului Văiteanu” de la DGPT era executorie, referirile la „perioadă” au fost înlăturate, redacția reformulând astfel fraza aflată în discuție: „În ultimul act, când apar «lămuririle» superflue și neconvingătoare, valoarea piesei scade”.

De o intervenție similară a avut parte și cronica semnată de Radu Enescu la piesa Puterea și adevărul (Familia, nr. 3/1973), de Titus Popovici, pusă în scenă la Teatrul de Stat Maghiar din Cluj Napoca, în 1973. Socotită o „dramă politică cu cheie”, piesa panoramează, în nota ideologiei canonice și a propagandei oficiale, o convulsivă perioadă (1944-1965) de nedreptăți, agresiuni și oportunism. Dezbaterea politico-filozofică surprinde conflictul între generațiile de nomenclaturiști pe axa Dej – Pătrășcanu – Ceaușescu, rostește adevăruri incomode „nu de dragul Adevărului, ci al Puterii”, justificând deschiderea spre „comunismul național” ceaușist. Aprecierea cronicarului că spectacolul trupei clujene a constituit o reușită, îmbogățindu-și repertoriul cu „o piesă angajată, politică, militantă, care prin comunismul ei autentic nu poate decât servi revoluția noastră culturală” era consonantă, în cadrul ei general, cu vrerea puterii. Sintagma „revoluția noastră culturală” nu beneficia însă de clemența cenzurii, care prefera formula „cultura noastră nouă”, expresie mai puțin provocatoare pentru obștea scriitoricească, a cărei înverșunare față de resurecția dogmatismului obligase puterea la anumite cedări tacite față de radicalismul impus de faimoasele „teze” din vara lui 1971.

Pentru cenzură, lauda cu asupra de măsură în privința unui autor sau a creației sale era tot atât de neavenită ca și critica în exces. În ultimul număr al Familiei din 1969, în radiografia pe care o făcea festivalului de teatru din orașul de sub poalele Tâmpei, sub titlul La Brașov a fost descoperit un dramaturg, Stelian Vasilescu scria „extrem de elogios la adresa lui D.R. Popescu”, cu referire directă la piesa Acești îngeri triști, descoperită abia în această confruntare artistică. Motiv pentru care autorul revărsa un potop de critici asupra celor ignoranți și indiferenți față de originalitatea și valoarea creației dramaturgice a binecunoscutului scriitor. După consultarea cu DGPT, considerațiile acide au fost semnalate organului de îndrumare, care a solicitat refacerea finalului textului, pasaj în care Stelian Vasilescu căuta vinovați pentru „această stare de lucruri ciudată”. În cele din urmă, critica a rămas fără obiect, de vreme ce nu s-au mai menționat concret nici piesa în cauză, după cum nici Consiliul Teatrelor sau teatrele ca entități, răspunzătoare nemijlocit de politica repertorială.

Dacă raportarea permanentă la pulsul și anvergura mișcării teatrale mondiale reprezenta pe cât era posibil un reper în evaluările criticilor de teatru, cenzura avea în schimb o altă diagramă de lucru, cu ținte și criterii în continuă mișcare. Cronica Un Shakespeare solar, semnată de D. Frâncu, nu-și găsea locul în numărul pe noiembrie 1972 al Familiei dintr-un motiv bizar: „conținea în exclusivitate aprecieri elogioase la adresa spectacolelor și actorilor de la Royal Shakespeare Company”, aflați în turneu la București. Pe cale de consecință, absența accentelor critice echivala, în reprezentarea cenzurii, cu ploconirea în fața valorilor occidentale.

Exemplele de natură să legitimeze dialogul valorilor dramaturgiei proprii cu cele ale altor literaturi de gen, cu montări scenice de referință din străinătate erau nu o dată selectiv obturate. Iată, de exemplu, dintr-un dialog cu teatrologul Valentin Silvestru, publicat în Familia, nr. 10/1973, erau eliminate următoarele considerații: Piesa de teatru Iona de Marin Sorescu a fost jucată la Belgrad , Zürich, Tampere, Paris; Camil Petrescu are încă piese nejucate și, probabil, ar fi benefic ca străinii să-i exploreze opera dramatică; Din experiența lui Andrei Șerban cu studenții s-au născut unele spectacole premiate peste hotare (Șeful sectorului suflete, comedie lirică de Alexandru Mirodan; Nu sunt Turnul Eiffel „pseudocomedie în două părți”, de Ecaterina Oproiu).

Când aveai de conturat cartea de vizită a unei instituții teatrale, aprecierile venite din afara fruntariilor țării erau văzute mai degrabă ca un dar otrăvit decât ca o recunoaștere a performanței. Contactele cu lumea de dincolo de „cortina de fier”, dar și din spații mai apropiate, însă mult mai liberale, mai reformiste, puteau răscoli și „trezi” conștiințe. Teama de mediile intelectuale, deși difuză, era permanent întreținută. Contau mai mult reușitele interne, modul în care repertoriul era modelator de conștiințe, decât laurii confruntărilor din străinătate – și acelea alese cu grijă – pentru a nu deveni contagioase prin liberalismul și deschiderile lor. Sub titlul Sărbătoarea păpușarilor orădeni, Stelian Vasilescu creiona, în Familia, nr. 12/1975, bilanțul unui sfert de veac de existență a Teatrului de păpuși din Oradea, folosindu-se cu precădere, pentru a prezenta momente de vârf din montările scenice, de „diferite aprecieri reproduse din unele ziare străine”, ca urmare a turneelor efectuate peste hotare sau a prezenței la festivaluri de gen. Un asemenea unghi de abordare nu convenea organului de îndrumare, care impunea „refacerea” acelui pasaj, „evidențiindu-se mai mult activitatea și prestigiul instituției pe plan intern”.

Radiografia Săptămânii teatrelor din Moldova, realizată de Stelian Vasilescu, pentru Familia, nr. 4/1977, încorpora o serie de critici la adresa unora dintre spectacolele vizionate. Evidențiind schematismul păgubitor și tenta ostentativ moralizatoare a finalului piesei Felina, de Ion Luca, creație care rememorează momente ale răscoalei țărănești din 1907, precum și neîmpliniri ale montării scenice, cronicarul rezuma astfel: „De vină se pare că sunt în primul rând intervențiile în text și apoi spectacolul în sine”. Pomenindu-se de intervenții în text, cenzura se simțea lezată în propriile practici, deși autorul – potrivit consemnărilor din raportul de intervenții – declara că s-a referit la modificările survenite în urma decupajului regizoral. Soluția? Excluderea paragrafului contestat.

Din notațiile cenzorului Ion Lenghel referitoare la cronica spectacolului cu piesa Șoimii, de Vladimir Brânduș (alias Tom Bransdœrfer), aflăm că cenzura respingea o apreciere „cu caracter general” privind unele piese de teatru nereușite. Stelian Vasilescu aprecia că spectacolul susținut de trupa teatrului din Bârlad poate fi „de referință” în contextul în care „găsim unele producții artistice ce se doresc mobilizatoare întru patriotism și nu fac altceva decât să devină lozincarde, schematice, neconvingătoare sau stridente, neaducând niciun serviciu cauzei care le animă”. Admiterea unor asemenea lucrări neizbutite în producția editorială, respectiv în repertorii, însemna recunoașterea ineficienței cenzurii. De unde și decizia de a extirpa acest fragment.

O elementară cerință a unei cronici de teatru vorbește despre necesitatea de a oferi cititorului câteva repere biografice ale dramaturgului, mai ales dacă acesta este mai puțin cunoscut publicului. Exigență la care V. Roman consimte în redactarea cronicii la piesa Ruptura, de Darvas József, pentru nr. 12/1975 al Familiei. În succintul excurs biografic, cronicarul menționează între altele că vechiul nume al dramaturgului era Dumitraș (având părinți de etnii diferite – unul român, celălalt maghiar), precum și faptul că din tinerețe a fost comunist convins, membru al Partidului Comunist Ungar. Cenzura sancționa aceste nuanțări biografice, considerându-le de prisos, pentru un text jurnalistic de o asemenea factură, altminteri aplicat, „la obiect” în privința prezentării piesei și a spectacolului.

Referatul de sesizări întocmit de lectorul din unitatea teritorială a DGPT nu era întotdeauna sita potrivită pentru controlul ideologic al textelor programate pentru apariție. Astfel, în urma lecturii cronicii Beția de cuvinte (Familia, nr. 6/1970), de Costel Ionescu, la piesa Comedie cu olteni, din creația dramaturgului Gheorghe Vlad, lectorul Teodor Copil, șeful Colectivului Oradea al DGPT, nu semnalase referința la „măsurile luate pe linie de stat pentru realizarea planului financiar la toate spectacolele”. O fațetă a politicii culturale de care nu trebuie făcut caz, ci mai degrabă ținută sub obroc. Cei care s-au sesizat au fost cenzorii din structura centrală a DGPT. Darea de seamă asupra activității Unității Oradea a DGPT pe anul 1970 include o mențiune autocritică „soft” – „era necesar să intervenim mai insistent” – referitoare la această scăpare.

Unele mențiuni din referatele de sesizări sunt cât se poate de laconice. De pildă, în cel întocmit pentru presa și producția editorială din Bihor, apărute în mai 1974, se consemna în stil funcționăresc, administrativ, faptul că „redacția a amânat cronica de teatru a lui V. Roman la piesa Noile suferințe ale tânărului Werther”. Nicio altă motivare suplimentară. Este îndeobște cunoscut că de la Goethe încoace tânărul Werther este „marota unei generații”. La Goethe, cu suferințele lui amoroase. Acum, un „W” în blugi, lipsit de orice sentimentalism. Blugii care nu sunt niște simpli pantaloni, ci „o atitudine, o stare de spirit”. Fără alte argumente dinspre cenzură ori redacție, putem doar bănui că nonconformismul protagonistului ar fi fost pretextul amânării publicării cronicii. Dacă nu cumva la mijloc s-ar fi aflat motive de ordin tehnic redacțional (priorități editoriale de ultimă oră, criza de spațiu tipografic etc.).

Să scrii despre nonconformism și să nu sancționezi critic o asemenea atitudine, mai ales după dogmaticele „teze din iulie 1971”, trezeai brusc interesul cenzurii. În ideologia partidului unic, nonconformismul și revolta erau „spirite perechi”. Cenzura deslușea în nonconformism nesupunere, dezmăț, derapaje de la ordinea statuată. În celălalt plan, genomul tinerilor refuza rigiditatea, mentalitatea închistată, remanența moravurilor revolute. O atare percepție motiva eliminarea din caietul de sală al unui spectacol, a unui fragment din interviul acordat de Theo Cojocaru, proaspăt absolvent repartizat la Teatrul de Stat din Oradea: „ – Sunt nonconformiști? Fie! Dar, oare, nu toate generațiile tinere au simțit nevoia unei ieșiri din locul comun, din banal, din obișnuit? Totul este să fim înțeleși și să nu fim descurajați”. Nota bene: dialogul problemă a fost depistat în urma controlului producției editoriale în tipografie, care „scana” conținutul fiecărei comenzi în parte, caietul de sală, de pildă, regăsindu-se în comanda nr. 455/27 septembrie 1972.

Cenzura se pronunța până și în probleme care țineau în parte de specificul secretariatului de redacție (plasarea articolelor în corpul revistei, mărimea corpului de literă ales pentru titlurile unor texte, ilustrație ș.a.). Abordarea țintea însă nemijlocit politica editorială în ansamblul ei. Observațiile de genul celor menționate vizau în exclusivitate texte care conțineau referiri la prezența lui Nicolae Ceaușescu, ulterior și a Elenei Ceaușescu, la diverse manifestări cultural-științifice și de învățământ, forumuri politice, darea în folosință a unor obiective etc. Bunăoară, o notă care consemna inaugurarea Teatrului Național din București, în prezența liderului partidului unic, se regăsea tocmai în subsolul paginii 13 a primului număr al Familiei din 1974. O poziționare „nepotrivită” în percepția cenzurii, semnalare la care redacția se conforma, transferând textul în partea superioară a paginii 6, valorizându-l astfel ceva mai bine din perspectivă editorială.

Concretețea și precizia observației critice deranja vizibil cenzura. De pildă, într-un post scriptum la articolul Săptămâna păpușarilor (Familia, nr. 7/1971), Stelian Vasilescu surprindea ridicolul unei întâmplări de la Festivalul Teatrelor de păpuși, găzduit de Constanța. Mânuitoarea Kilin Ildiko, de la Teatrul de păpuși din Oradea, s-a înscris în competiție cu un recital Micul prinț, după capodopera lui Antoine de Saint-Exupery, despre prietenie, dragoste și frumos. Timp de 5-6 zile nici măcar nu i s-a comunicat dacă îl va prezenta sau nu. În cele din urmă, în mare grabă, a fost programată într-o altă sală de spectacole. Numai că un afiș buclucaș, menționa în loc de nr. 29… 92! O anecdotică desprinsă parcă din lumea lui Caragiale, cu notele ei de comic și de absurd, devoalând urzeli de culise, carențe de organizare care, în evaluarea cenzurii, trebuiau trecute sub tăcere. Ceea ce s-a și întâmplat, extirpând „apendicele” problemă al cronicii.

„Recuperarea” unor figuri marcante ale exilului românesc pentru a le folosi în interes propriu reprezenta un obiectiv pe cât de „subteran”, pe atât de acut pentru puterea comunistă, îndeobște sub Ceaușescu. Cazul Eugen Ionescu este mai mult decât ilustrativ. Stabilit definitiv la Paris în 1945, refuzând să se întoarcă în țară după ce în 1941 fusese trimis de cabinetul Antonescu ca atașat de presă la Legația Regală a României de pe lângă guvernul fascist din Vichy, Eugen Ionescu se va consacra definitiv teatrului, care-i va aduce faimă și onoruri, în 1970 fiind ales membru al Academiei Franceze. În 1961, piesele lui erau jucate în 35 de țări. Popularitate incontestabilă care sporea interesul cerberilor de la București de a-l determina pe dramaturg să viziteze țara de obârșie, pentru a se convinge pe viu de noile realități și bunele intenții ale regimului. În fapt, resortul acestor gesturi de bunăvoință și curtoazie era menținerea lui Eugen Ionescu neimplicat în acțiunile emigrației românești ostile. Nici casarea în 1963 a sentinței prin care în 1946 a fost condamnat pentru ofensă adusă într-un articol armatei, națiunii și familiei regale, nici montarea unor piese – Rinocerii, Cântăreața cheală, Scaunele, Regele moare – , nici diligențele unor mesageri de talia lui Radu Beligan, Tudor Vianu, Zaharia Stancu, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, instrumentați de Securitate, nu l-au ademenit pe Ionescu, în pofida pornirilor lăuntrice, să dea curs nenumăratelor invitații de a descinde în „țara tatălui” (Marta Petreu). E drept însă că, multă vreme, scriitorul nici n-a recurs la gesturi de discreditare a României și a regimului de la București. Cazul Goma, expulzat din România în 1977, avea să-l determine să iasă din expectativă. În ianuarie 1978, Ionescu era ales președinte de onoare al Comitetului Intelectualilor pentru o Europă a Libertăților, al cărui scop declarat era, „să lupte pentru asigurarea libertății de creație și de exprimare a ideilor, împotriva doctrinelor și practicilor totalitare.”! Solidarizarea sa cu mișcarea pentru drepturile omului, opoziția fățișă față de restrângerea libertății de exprimare în țara sa natală, apelul către intelectualitatea din Europa de a zădărnici orice contact cu instituțiile oficiale din România au dus la orchestrarea de către Securitate a unor acțiuni pentru compromiterea scriitorului, ceea ce l-a determinat să facă în parte pasul înapoi, renunțând, datorită și sănătății precare, să mai participe nemijlocit, din aprilie 1979, la manifestările dizidenței românești din Franța. Ceea ce nu însemna că în sinea lui ostilitatea față de regimul dictatorial al lui Ceaușescu se împuținase, mai ales că legăturile pe care le avea cu Monica Lovinescu, Dumitru Țepeneag, Paul Goma, Virgil Tănase îi ofereau suficiente argumente.

Publicarea de articole elogioase despre creația lui Ionescu în presa culturală din România în anii '70, în bună parte și în anii '80, trebuie privită în această strategie de recuperare a valorilor exilului românesc, care prin autoritatea lor puteau servi imaginii externe a țării și, mai ales, a regimului aflat la putere. Orientare căreia cenzura subscria întocmai. Bunăoară, în urma lecturii articolului Eugen Ionescu și Familia, de Ion Isaiu (Familia, nr. 6/1967), cenzorul Emilia Bölönyi semnala structurii centrale a DGPT textul în ansamblul lui și, în special, paragraful care conținea aprecieri la adresa volumului de eseuri critice Nu, apărut în 1934, considerat de unii critici ca „un act de obrăznicie a unui om talentat care își permite să spurce totul”.

Ecou al polemicilor social-politice și culturale interbelice, cu deosebire al confruntării dintre direcțiile divergente din cultura românească, rezumate în opțiunea pentru modernism și europeism în detrimentul exceselor autohtonismului, cartea a stârnit controverse aprige. Relatarea lor nu era oportună în viziunea cenzurii. Articolul din Familia dezvăluia, între altele, că „sentimentul demnității critice l-a determinat pe Tudor Vianu să demisioneze din Comitetul de premiere în momentul când acesta a hotărât premierea volumului (n.n. Nu), despre care alți membri ai juriului (Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu) susțineau că este o carte extrem de serioasă, o carte autentic tragică”. Semnalat organului de partid, paragraful citat era eliminat din textul care primea „bun de tipar”.

Limitele cenzorilor răzbăteau ori de câte ori miezul și retorica unui discurs textual ieșeau din tipar. Scrisoare către Eugen Ionescu, asumată de Constantin Noica, are un astfel de text, cu conotații și o arhitectură deloc la îndemână pentru un lector neavizat asupra relației dintre filozof și dramaturg, precum și a viziunilor despre artă, politică și societate. Păstrând multă vreme – de fapt, cum rezultă din epistolă, până la lectura piesei Rinocerii – impresia că Eugen Ionescu nu are „nimic de spus”, în această misivă atipică, „amicală, dar nu complezentă”, Noica își reevaluează congenerul: „Au trecut ani și mi s-a părut că nu spui nimic deosebit, oricâte reușite aveai pe planul criticii și pamfletului. Deodată, ai ieșit pe scena uriașă a unui minuscul teatru parizian și ai părut că spui totul. M-am bucurat sincer, dar am surâs. Știu ce este, mi-am zis. Franța e țara în care uneori oamenii pot fi mari fără să aibă nimic de spus. Montaigne a fost așa: n-avea nimic de spus, și-i rămânea să vorbească despre sine și despre tot; Voltaire a fost așa; la fel Anatole France, la scara lui. De ce să nu reușească și Eugen al nostru, chiar dacă nu are mesaj? Lectorul Teodor Copil percepe aceste dojeneli drept „jigniri” Ba chiar după ce transcrie pasajul de mai sus adaugă: „Autorul mai aduce o serie de jigniri la adresa lui Eugen Ionescu”, fără a concretiza. E drept, această epistolă „împăciuitoristă” abundă în cuvinte și expresii tari, cu încărcătură polemică, pozitivate însă de îndată prin context. Noica identifică, de pildă, între atu-urile dramaturgului „impertinența”. Citit stricto sensu termenul ar putea trece drept jignire. Numai că pentru Noica „impertinența formează o mare familie spirituală”, după cum remarca Eugen Simion. În Franța, citim în epistolă, „un întreg veac al XVIII-lea a putut fi dominat de marile impertinențe. Voltaire, impertinența în numele inteligenței goale; Diderot, impertinența în numele naturii”. Galerie ilustră la care Noica îl adaugă pe Eugen Ionescu, atribuindu-i impertinența în numele „non-sensului consensurilor”. Neîncrezător în comedie, pe care o socoate un gen inferior, recunoscându-i „mijloacele uluitoare” de care dispune, îl îndeamnă pe dramaturg să exploreze filonul „sentimentului adânc al ridicolului”, care ar echivala cu esența tragicului. Catalogându-l drept „un Don Quijote răsturnat” îl invită să surprindă profunzimea „nebuniei din om”. În nota sa de sesizări, cenzorul mai reține declarația reconciliatoare din finalul epistolei scrisă de filozof: „Te iubesc pentru că ai știut să devii cel mai mare caraghios, probabil, al lumii de azi. Nu mai ai de cătat în afară, îți rămâne doar să te povestești și să ne povestești”. Depășit de miza textului, cenzorul preferă să-l semnaleze organului de partid, care în obtuzitatea și teama sa elimina textul din revistă, văduvind-o de un text de referință, de primatul apariției în presa culturală de la noi. Dintr-un cuprinzător și pertinent comentariu asupra epistolei, semnat de Eugen Simion în revista Cultura (nr. 38/7 septembrie 2006 și nr. 39/14 septembrie 2006), aflăm că acest text a fost refuzat publicării și în revista Argeș. Este un argument concludent în sprijinul practicii scriitorilor de a trimite un text respins unei alte redacții, în altă parte a țării, cu speranța că poate-poate acolo cenzorii vor fi mai permisivi. Ceea ce în acest caz nu s-a adeverit.

Un articol precum Condiția estetică a dramei românești contemporane (Familia, nr. 8/1974), semnat de Valentin Silvestru, om de teatru recunoscut pentru acuitatea opiniilor sale, era aidoma unei ambuscade pentru cenzură. Printre pasaje „pe linie”, protectoare, piruete ideologice, teatrologul avansa o diagnoză descinsă din zona opțiunilor estetice definitorii, fără a se cantona în teritorialitatea restrictivă a esteticii unice marxist-leniniste. După lecturarea textului, cenzorul Ion Lenghel avea să comenteze în referatul întocmit nu mai puțin de zece intervenții.

Apreciind că se poate vorbi cu deplin temei de o literatură română modernă ce se integrează patrimoniului mondial, Valentin Silvestru era în schimb de părere că nu se pot identifica în aceeași măsură o doctrină literară sau doctrine estetice românești, care să sintetizeze valorile și conceptele acumulate. În percepția cenzurii, disfuncția constatată de autor era minimalizatoare, iar referințele la doctrine aveau alte reverberații în practica temutei instituții, care prefera drept substitut formularea: „un aport teoretic îndeajuns de substanțial”. Binecunoscutul critic evoca apoi rolul dezbaterilor din adunarea generală a scriitorilor pentru cristalizarea unor direcții de acțiune, decantări de ordin tematic sau referitoare la morfologia creației și paradigma estetică, remarcând însă că de o vreme aceste forumuri „nu au mai fost continuate”. Observație amendată de cenzură, fiind socotită inoportună într-un context marcat de tergiversările conducerii de partid de a soluționa revendicările scriitorimii, de la cele materiale la cele de natură organizatorică, precum și de cultivarea de către putere a grupărilor loiale, avide de recuperarea unor poziții pierdute și mai puțin preocupate de pericolul fracturării lumii literare autohtone.

În intervențiile cenzurii întâlnim nu doar reformulări și eliminări de text, ci și „completarea” unor pasaje cu sintagme sau enunțuri de natură să potențeze și mai mult rolul factorului politic în îndrumarea, sprijinirea și controlul vieții literare. În paragraful următor impregnat de spiritul nefastelor „teze din iulie 1971”, era introdusă sintagma „concepții străine marxismului, estetismul”. „Este de o însemnătate decisivă pentru soarta literaturii noastre faptul că partidul a exprimat cu limpezime poziția sa creatoare în acest domeniu, respingând concepțiile străine marxismului, estetismul, dar și opiniile simpliste și vulgarizatoare, pozițiile voluntariste, dogmatismul, tot ceea ce putea închista și desfigura actul literar.” În fraza „Lucrul va fi grăbit pe măsură ce dramaturgia se va afirma în continuare cu opere de reală valoare, se vor depăși toate impedimentele în calea afirmării plenare a pieselor noi și a autorilor lor”, cenzura prin adăugire se regăsea în inserarea formulării „dramaturgia se va afirma în continuare cu opere de reală valoare”. Ne este imposibil să stabilim cui să atribuim aceste completări: autorului în urma înștiințării de către redacție referitor la semnalările cenzurii? redactorului? cenzorului local? Referatul nu include nici un indiciu în acest caz. Înclinăm să credem că atât reformulările, cât și adăugirile au fost operate în redacție în urma consultării autorului. Autoritatea și orgoliul lui Valentin Silvestru nu erau de ici, de colea.

Menționarea dramaturgului Eugen Ionescu într-o apreciere asupra antiteatrului determina reformularea ei și eliminarea numelui scriitorului, asocierea acestuia cu o formulă de creație neagreată de regimul autoritar comunist de la București era inadecvată. Interdicția poate fi citită însă și în cheia unei replici la refuzul său de a onora nenumăratele invitații, transmise pe diverse canale, de a vizita România, făcând astfel propagandă deschiderii noului regim. Suntem, totuși, în 1974, numele lui Eugen Ionescu apăruse de zeci de ori în noua serie a revistei orădene, ca dealtminteri în toată presa culturală, iar până la radicalizarea spiritului său critic la adresa puterii de la București, determinată cu precădere de expulzarea lui Paul Goma, mai erau câțiva ani. Revenind la intervenția cenzurii, formularea inițială – „Și după cum era de așteptat, chiar antiteatrul, ce se declara programatic antiraționalist, anticontingent, dovedindu-se, până la urmă, prin cel mai strălucit reprezentant al său, Eugen Ionescu…”- devenea „Și după cum era de așteptat, chiar antiteatrul ce se declara programatic, antiraționalist, anticontingent, dovedindu-se în anumite cazuri o modalitate puternic angajată”.

O construcție de tipul „În această chinuitoare căutare (n.n., de formule creatoare), coeficientul de eroare este inevitabil” era socotită prea directă și aspră, renunțându-se la ea în favoarea unei formule mai puțin abrupte: „Evoluția nu se produce totdeauna lin, în afara oricăror posibile nereușite”. În privința receptării dramaturgiei autohtone, a valorii intrinseci a acesteia, în abordarea exegetului unele impedimente sunt „pretextual teoretice”, infuzate de prejudecăți de genul „cutare lucrare nu e accesibilă sau nu va fi accesibilă”, sentințe care ignorau textul în sine, fiind simple și superficiale „presupuneri anticipate”. Formulele de artă opuse realismului erau discreditate de regimul Ceaușescu. Dovadă și fraza de mai jos, din care cenzura avea să reteze finalul. „În opoziție sau prin simplă disjuncție de realismul transparent și strict documentar al epocii anterioare, realismul modern s-a extins enorm, categorial vorbind, spre zone alegorice, simbolice, parabolice, mitice, [iar dintr-un alt punct de vedere spre abordarea nu numai directă și explicită a raționalului].

Neîndoielnic, la cenzura prin eliminare se apela cel mai frecvent. Din articolul lui Valentin Silvestru era îndepărtat, de pildă, fragmentul alăturat. „În același timp, la începutul deceniului opt, s-a putut consemna și un recul al scenei teatrale față de dramaturgia originală, cu atât mai paradoxal cu cât această dramaturgie câștigase în profunzime problematică și spirit politic, cetățenesc, și căuta cu îndrăzneală, noi posibilități de atractivitate în consens cu poezia și proza de actualitate, conspectând, în mod original, zone încă neexplorate de realitate românească și internațională, studiind noi căi de a universaliza, valorificând tradiții vechi și creație folclorică, formulând idei generale de amplitudine conceptuală”. Excluderea acestui paragraf rezidă în critica adusă instituțiilor teatrale pentru apetența scăzută față de dramaturgia originală. Oriunde repertoriul nu este doar un mănunchi de titluri de piese, ci însumează o întreagă politică, întemeiată pe criterii judicios corelate cu așteptările publicului, potențialul instituției teatrale, ingerințele decidenților politici etc. Și cum în România acelor ani puterea politică, printr-un mecanism diabolic, îndruma, supraveghea și controla orice sector, rezultă de la sine că răspunzătoare de validarea politicii repertoriale, sub aspect ideologic și al raportului dintre piesa contemporană și piesa clasică, dintre creația dramaturgică românească și cea străină, era tocmai ea, puterea discreționară. În alt plan, cenzura nu digera nici luarea în răspăr de către criticul polemist a celor ce se pronunțau „pe necititelea” asupra unor piese românești contemporane, după cum nu împărtășea nici registrul analogiilor la care recurgea autorul pentru a da greutate demersului său analitic. Dovadă și acest paragraf lăsat în afara textului aprobat pentru publicare: „E lesne ca în considerații facile, de proză jurnalistică, unele din aceste producții să fie acuzate de modă ori de epigonism, dar cercetătorii serioși nu l-au acuzat niciodată pe Eminescu de moda pesimismului schopenhaurian, care bântuia cultura europeană în tipul său, nici pe Minulescu că ar fi fost un umil pastișeur al simbolismului francez”.

Scăderea numărului de spectatori în sălile de teatru reprezenta un serios avertisment nu doar pentru diriguitorii și colectivele artistice din aceste instituții, ci și pentru frontul propagandei regimului comunist, care vedea în spectacolul de teatru o sursă de repere și modele, un mijloc de formare și dezvoltare a conștiinței omului nou. Sociologul Pavel Câmpeanu nota într-un studiu al său că numărul spectatorilor de teatru a descrescut de la 5 milioane în 1962 la 3,9 milioane în 1972. Reacția oamenilor de teatru în mass-media față de o asemenea stare de fapt era în detaliu monitorizată de cenzură.

Articolul Anti-public, non-public, neo-public în teatru, scris de I.D. Sârbu pentru rubrica „Puncte de vedere” a Familiei, nr. 11/1970, radiografia – potrivit evaluării cenzorului Teodor Copil – „starea critică în care se găsesc teatrele din țara noastră”, stăruind asupra cauzelor ce determină refluxul publicului. Împărțirea acestuia pe cele trei categorii menționate chiar din titlu avea drept criteriu atitudinea față de fenomenul teatral. Prima categorie, anti-publicul, s-a înstrăinat de teatru din pricina concurenței (televizor, cinematograf, sport, muzică ușoară), devenind indiferentă față de spectacolul de teatru de care s-a lăsat fascinată multă vreme. A doua categorie, non-publicul, reprezintă circa 50% din populație, care din varii motive (sociale, culturale, economice etc.), nu vrea, nu poate, nu îndrăznește să vină la teatru”. A treia categorie – neo-publicul – însumează o parte din non-public, care ar mai putea „reîmprospăta atmosfera uneori foarte stătută și convențională a sălilor de teatru”. Statistic, reține I.D. Sârbu (ajuns după detenție secretar literar la Teatrul din Craiova), sălile se umpleau cu elevi și studenți, compensând criza de spectatori. Apelând la astfel de mijloace, nu e de mirare că „planul de spectatori și încasări” era scriptic îndeplinit. Cum, cu ce rezultate, prin ce mijloace e „o problemă mai delicată”, conchide autorul. Printre cauzele care au dus la opoziția publicului față de teatru, I.D. Sârbu menționa: „lipsa de preocupare a organelor competente în combaterea indiferenței celui mai mare procent al populației din țara noastră față de sala de spectacol, lipsa de timp a muncitorilor ce sunt nevoiți să facă naveta între locurile de muncă și domiciliu, greutăți de ordin material, teama determinată de lipsa de cultură etc.” Cenzura era funciarmente inconcesivă evidențierii unor astfel de adevăruri incomode, care devoalau slăbiciunile regimului cârmuitor. Semnalând articolul Comitetului Județean Bihor al P.C.R., Secția de Propagandă din instituție a decis blocarea apariției textului.

Curios este faptul că într-un dialog cu actorul Ion Lucian, directorul teatrului pentru copii și tineret „Ion Creangă” din București, realizat de cronicarul dramatic Dumitru Chirilă, pentru Familia, nr. 8/1970 pe tema relației teatru-școală și deschiderea acesteia față de oferta scenelor Thaliei, cenzura admitea, într-un răspuns al interlocutorului, afirmația că „școala este – prin natura sa – dogmatică și într-o anumită măsură represivă”. Nu există o deplină înțelegere a funcției formative a teatrului asupra elevului, lăsa să se înțeleagă textul. Or, în atari circumstanțe, teatrul, grație rolului său complementar și spațiului de libertate pe care și-l asumă, probează că, „asupra aceluiași fenomen pot coexista puncte de vedere diferite”, ceea ce „ar spori libertatea și independența de gândire”, contribuind la formarea personalității spectatorului tânăr. Într-o altă convorbire (Familia, nr. 11/1973), același interlocutor avizat, analizând scăderea numărului de spectatori, în urma faptului că „noi am scăpat din mână ani de-a rândul mulți tineri”, pledând pentru un cadru mai organizat în colaborarea teatru-școală și adecvarea mai aplicată a ofertei stagiunilor la așteptările acestor categorii speciale de public: copiii și tineretul. Recunoașterea acestor realități dădea în vileag inclusiv carențele muncii de îndrumare și control pe linie de partid, raționament pentru care opinia interlocutorului nu avea să treacă examenul cenzurii, solicitându-se reformularea ei. Sindromul fricii era resimțit atât de mult de unii lectori încât bruma de spirit critic nu putea veșteji nici măcar „apatia și mentalitatea de funcționarism” din climatul teatral. Întrucât redacția a refuzat să opereze modificări în acest paragraf, cenzura a decis extirparea lui din textul aprobat pentru tipărire. Declarând că misiunea teatrului în acea „epocă de frământări acute cu care umanitatea se confruntă” este de a instaura echilibrul, încrederea și optimismul însemna să admiți tacit că asemenea stări nu caracterizau societatea românească a acelor ani. Apoi, să vorbești despre „teatrul elitar” ori despre ideea și practica potrivit cărora „opțiunea rentabilității ar dăuna teatrului” echivala cu a te plasa deliberat în afara convențiilor ideologiei partidului unic. Mai mult, să afirmi – în 1973 – că spectacolul lui Lucian Pintilie cu Revizorul lui Gogol, de la Teatrul „Bulandra”, interzis oficial în 1972, a fost „o sărbătoare a teatrului bucureștean” reprezenta o sfidare a autorităților, implicit a cenzurii, care au recurs la această decizie extremă.

Revenind la relația teatru-școală, orice tentativă de a înfățișa experiența încununată de succes din țările vestice se izbea de opacitatea cenzurii. Comparațiile nu avantajau, ca atare izolaționismul și nu deschiderea către asemenea spații era cuvântul de ordine al puterii. Într-un articol din Scânteia tineretului (nr. 6871/1971), de pildă, Margareta Bărbuță demonstra că în Anglia există o deplină înțelegere a rolului educativ al teatrului la nivelul tuturor factorilor de răspundere, dublată de „un sistem ingenios și perfect realizabil în practică”. Fiecare școală are un cadru didactic-actor, care predă arta scenică și realizează spectacole cu copiii, începând din grădiniță. În altă ordine, fiecare teatru are o secție de turnee, cu un repertoriu adecvat, ce lucrează într-o perfectă colaborare cu consiliile locale de învățământ. Amânat de la publicare, articolul a apărut în cele din urmă cu substanțiale modificări, de la registrul critic în care a fost abordată starea de fapt de la noi la tonul „extrem de laudativ” în care era descrisă experiența britanică.

Cenzura reacționa la orice puseu critic al puterii. De pildă, la doar patru zile după revenirea din turneul asiatic întreprins în iunie 1971 în China, Coreea de Nord, Mongolia, Vietnamul de Nord, Nicolae Ceaușescu convoca o teleconferință cu primii-secretari ai comitetelor județene de partid, predominant pe teme economice, rezervând însă finalul pentru a accentua cerința intensificării activității politico-ideologice. În context, Ceaușescu își exprima nemulțumirea „față de (…) influențe ale ideologiei burgheze (…) mai cu seamă în domeniul artei, literaturii”. Liderul partidului adăuga în aceeași teleconferință de „un fel deosebit”, după cum el însuși o caracteriza, că teatrul, cinematografia, radioul, televiziunea nu erau pătrunse de combativitate și principialitate revoluționară. Două săptămâni mai târziu, DGPT emitea o dispoziție care prevedea obligativitatea lectorilor de a semnala orice material în care se aduceau critici conținutului politico-ideologic al unor lucrări apărute, difuzate sau prezentate în public (cărți, articole, piese de teatru, filme etc.). Răspunderile se particularizau ierarhic. Șefii de direcții și servicii din DGPT comunicau cele semnalate lectorului delegat cu activitatea de dispoziții. Pasul următor: șefii direcțiilor și serviciilor de specialitate care au acordat „bun de tipar” lucrărilor vizate dispuneau analiza acestora în raport cu criticile formulate la adresa lor, prezentând concluziile șefului de sector. Referințele privind modul de tratare în presă a lucrărilor criticate pentru conținutul lor politico-ideologic erau incluse în Buletinul săptămânal, spre informare și mai ales ca îndreptar pentru activitatea celor din rețeaua DGPT. Reține atenția o mențiune specială: orice material care încerca să contracareze critica adusă unor lucrări, creații artistice, spectacole etc. în Scânteia sau revista Lupta de clasă, elogiindu-le sau eludând aspectele stigmatizate în publicațiile menționate, era oprit de la publicare, fiind înaintat șefului de sector pentru rezolvare. Bunăoară, rămânând în aria teatrului, să cauți să reconsideri, în replică, acuzele exprimate de Nicolae Dragoș în Scânteia referitor la spectacolul cu piesa Gluga pe ochi de Iosif Naghiu, pus în scenă de Valeriu Moisescu la Teatrul „Bulandra” din București, interzis în iunie 1971, critici care vizau faptul că „prezintă intelectualul din România ca fiind sub presiunea unor forțe brute”, însemna să scrii „pentru sertar”.

Complicitățile teatrelor cu unii dramaturgi în „ajustarea” – uneori până la formule substanțial diferite – a textului propriilor piese selectate în programul stagiunii, text deja avizat de cenzură, erau simptomatice pentru reacția de autoapărare în fața agresiunilor de ordin ideologic. Depistarea unor atari „metamorfoze” se solda cu emiterea de către DGPT a unor noi dispoziții care înăspreau controlul. În iunie 1970, de exemplu, DGPT a aprobat, fără observații, piesa Examen de bacalaureat, de Dumitru Solomon, pentru a fi inclusă în repertoriile teatrelor. În stagiunea 1970-1971, Teatrul de Comedie din București a pus în scenă Fata Morgana, din creația aceluiași dramaturg, piesă care a avut ca „bază de plecare” textul comediei Examen de bacalaureat. Sesizându-se că această versiune nu a primit girul pentru montarea scenică, DGPT avea să constate că „teatrul, împreună cu autorul au modificat structural piesa, textul pus în scenă fiind total diferit de cel aprobat”. În consecință, prin Circulara nr. 112/1 iulie 1971, Direcția „Instructaj – Control” din DGPT, sub semnătura directorului Victor Chircoiaș, dispunea Serviciului „Artă” din instituție să atenționeze Direcția Teatrelor din Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă să ia măsuri pentru a nu mai fi puse în scenă spectacole fără aprobarea DGPT. Totodată, se solicita imperios să nu se facă modificări de niciun fel în textele aprobate fără înștiințarea DGPT. Circulara reînvia obligativitatea cenzorilor de a fi prezenți la repetițiile generale, independent de măsurile luate de Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă. O atenție specială era acordată pieselor originale românești și celor de actualitate din țări socialiste și capitaliste, care, de-acum, trebuiau citite obligatoriu și de șeful Serviciului „Artă” sau, atunci când nu era posibil, de către un lector principal. Indiferent dacă aveau sau nu de semnalat probleme în urma lecturii textului, cei însărcinați cu această operațiune trebuiau să întocmească un referat pe care să-l prezinte șefului de sector. În teritoriu, împuterniciții DGPT urmau să asigure vizionarea din timp (repetiții generale, previzionări etc.) a tuturor spectacole de teatru premiere pe țară.

Cenzura spectacolului închide un ciclu în parcursul de la textul piesei la montarea scenică și confruntarea cu publicul. În fapt, este vorba de exercitarea unei duble cenzuri: întâi la selectarea piesei pentru includerea în repertoriu, apoi la vizionarea ideologică, în urma căreia autorul era obligat să opereze modificările dispuse de comisie. Ambele momente reprezentau tot atâtea pretexte de agresiune a politicului asupra teatrului. Lăsăm deoparte șicanele și traumele pe care le îndurau dramaturgii în încercarea de a-și publica piesele în reviste, antologii, respectiv volume de autor. Nemaivorbind că publicarea unor piese nu însemna automat și certificatul de reprezentare. O dramă de idei cu subiect interpretabil politic, precum Diogene, câinele, din creația lui Dumitru Solomon, deși publicată în 1970 a primit girul de a fi pusă în scenă abia zece ani mai târziu (premiera – 9 octombrie 1980, Teatrul de Stat din Oradea, în regia lui Alexandru Colpacci). Instituirea sistemului de supraveghere, control și aprobare în cultura și arta din România după dogmaticele „teze din iulie 1971” evidenția „un asalt dezlănțuit al politicului” pentru subordonarea totală a acestor domenii, în care respira un anume liberalism, discursul partidului unic țintind „creșterea combativității împotriva influențelor ideologiei burgheze, a mentalităților retrograde străine principiilor eticii comuniste și spiritului de partid”. Miza majoră era configurarea programului repertorial în acord cu ideologia puterii și imperativele etapei. Tezele formulau cerințele ferme în direcția promovării creației originale cu caracter militant, revoluționar, a lucrărilor valoroase din dramaturgia contemporană a țărilor socialiste, a selecției mai riguroase a pieselor din repertoriul clasic și contemporan internațional. Comitetele județene și municipale de partid răspundeau nemijlocit de „orientarea justă” a repertoriilor instituțiilor artistice profesioniste de spectacole, precum și ale caselor de cultură.

Misiunea cenzurii în teatru rezulta fără echivoc din carta „minirevoluției culturale”: „Trebuie să revizuim repertoriul pieselor străine (…). Să scoatem toate piesele care nu corespund educației pe care noi vrem s-o dăm poporului nostru (…). Să nu se înceapă punerea în scenă a unei piese până când nu se aprobă de organele de partid și de stat”. Nu doar purificarea repertoriilor se situa în prim-plan, ci și stabilirea unui „program de elaborare” a unor piese de teatru „inspirate din lupta revoluționară, patriotică, a poporului nostru, din construcția socialismului, care să contribuie la formarea conștiinței socialiste a maselor”.

După unda de șoc pricinuită de adoptarea „tezelor” au răbufnit presiunile politicului, mergându-se până la interzicerea unor spectacole (Revizorul de Gogol, în regia lui Lucian Pintilie, la Teatrul „Bulandra” din București; Conu Leonida față cu reacțiunea din creația lui Caragiale, în regia lui Dominic Dembinski la Teatrul Dramatic din Constanța; Există nervi, de Marin Sorescu, la Teatrul Național din Craiova etc.) în vreme ce, la celălalt pol, asistăm la replierea creatorilor, care căutau în limbajul aluziv, în mit, alegorie, parabolă etc., o modalitate de „a supraviețui estetic”. În pofida înăspririi cenzurii, progresiv restrictive, dramaturgia autohtonă a oferit în acest răstimp piese de autentică valoare, în vreme ce scena teatrelor a ieșit la rampă cu spectacole de referință.

Fondul arhivistic DGPT – Unitatea Oradea pe care l-am cercetat nu conține referințe relative la cenzura spectacolului de teatru, decât programe repertoriale aprobate. Cu certitudine ele trebuie să existe în fondurile arhivistice ale Teatrului de Stat Oradea (procese verbale ale comisiilor de vizionare ideologică ș.a.), ale Comitetului pentru Cultură și Artă/Comitetul de Cultură și Educație Socialistă al Județului Bihor, ale Comitetului Județean Bihor al P.C.R. (Secția de Propagandă, Secretariat, Birou).

Spectacolul cu piesa Jolly Joker, de Tudor Popescu, în regia lui Alexandru Darie, realizat la secția română a Teatrului din Oradea, în 1984, ne permite un asemenea acroșaj. „Nu era un spectacol de unde să poți tăia câteva replici sau nu știu ce momente”, rememorează regizorul într-un interviu acordat cotidianului Adevărul. Cu acordul dramaturgului, Alexandru Darie a imaginat montarea scenică aidoma unei „satire gogoliene despre regimul în care trăiam”. Nucleul narativ și atmosfera în care se petrece acțiunea sunt astfel rezumate de directorul din acea vreme al teatrului orădean, scriitorul Mircea Bradu: „La o fabrică de brânzeturi domnește jaful și o mizerie morală de toată groaza. Vine inspecția de la minister, care printr-o pațachină odioasă și frivolă ridică pe un grad superior toată nebunia, adăugându-i și partea politico-erotico-sexuală a întâlnirii. Decorul Mariei Miu arăta o fabrică prăbușită, cu cutii de brânzeturi rupte, slinoase, aruncate alandala. În acest deșert administrativ decăzut, singurul birou, al directorului, mai avea doar două picioare… Directorul nu mai avea nimic. Nici cuvinte, nici prestanță, nici idei. Îi căzuseră în praf și decorațiile obținute în întrecerea socialistă. Toți mimează preocupări socio-profesionale, dar trăiesc, de fapt, pentru punctul trei al ordinei de zi: cheful! Vocabularul lor era unul de lemn la început – „Tovarăși, să nu uităm de ce ne-am adunat” – și se termina cu trivialități și ofuri de-a dreptul de neexprimat.”

În pofida acestei caricaturi grotești a unui sistem în care realitatea se ocultează, în care relațiile nărăvite, marcate de ipocrizie, lașități și compromisuri, dintre pseudospecialiștii veniți în control și un abil reprezentant al gazdelor, care asemenea unui Jolly-Joker le speculează slăbiciunile, comisia de vizionare ideologică s-a dovedit a fi „mult mai permisivă decât ne așteptam”, remarca Mircea Bradu. S-au scos doar două-trei replici și s-au exprimat regrete că finalul nu este prea clar, în sensul pedepsirii celor vinovați de dezordinea din fabrica de brânzeturi”, menționa el. O constatare cu totul aparte are regizorul Alexandru Darie. „Eu cred însă, și rămâne convingerea mea – că oamenii aceia (n.n. membrii comisiei) se cam săturaseră și ei de regim și s-au făcut că plouă.” Dând curs observației comisiei, Mircea Bradu punctează și cum „a reparat” regizorul finalul criticat. „În plin chef și dezmăț al funcționarilor de la minister cu cei din fabrică, se aude zgomotul unui elicopter, care numai prezidențial putea fi la acea oră. Badigarzi îmbrăcați în civil răsar din pământ și servitori grăbiți și umili aștern covorul roșu. Din elicopter, urcat pe picioroange (!), un evident soclu circăresc, coboară personajul care trimitea fără nicio ezitare la stăpânul țării și al elicopterului. Toată șleahta nemernică din scenă nu știe dacă e surprinsă sau conștient vizitată. Unită ca un cuib de viespi se retrage în extremis spre public unde uriașa cortină de fier coboară zgomotos, cu încetinitorul, strivind, în final, sub ea tot haosul și suflarea din fabrică (…) Îl strivește în cele din urmă și pe pedepsitor, trimisul unui adevăr închipuit.” După premieră, stare de panică în rândul organelor prezente și o dispoziție fermă – „Să nu se iasă din județ cu spectacolul!” –, dublată de o alta la fel de imperativă: „Terminați-vă cât mai repede abonamentele și gata, uitați-l!” Chiar dacă încolțise, ideea de a interzice spectacolul ar fi făcut mai multe valuri, preferând să se treacă sub tăcere totul.

Propulsat de cronicile favorabile la Festivalul de comedie de la Galați din octombrie același an, 1984, în temeiul unei invitații oficiale a Ministerului Culturii și pe spezele acestuia, spectacolul orădean, prezentat în versiunea sa originală creată de regizor, avea să declanșeze o adevărată furtună. Iată ce notează un critic de autoritatea lui Marian Popescu despre acest moment: „Autoritățile și conducerea de partid, prezente în sală, au plecat din timpul spectacolului și au informat autoritățile de la București despre natura ofensatoare din punct de vedere politic a montării”

Considerațiile expuse în acest subcapitol conduc de la sine la câteva concluzii. Impactul teatrului asupra spațiului public explică interesul puterii autoritare comuniste de a-l înregimenta, văzând în el un „actor”special în frontul propagandistic pentru formarea și dezvoltarea conștiinței socialiste a omului nou. Dirijismul tematic asupra creației dramaturgice, orientarea, supravegherea și controlul repertoriilor și a spectacolelor de teatru erau pârghiile de acțiune ale partidului unic în acest domeniu. Criteriul dominant era aderența sau respingerea ideologiei regimului totalitar comunist în planul creației artistice. Particularitățile fenomenului teatral au impus inițierea, explicarea și perfecționarea unui mecanism specific de control, care se concretiza atât în cenzura textului, cât și în cea a spectacolului. În viziunea puterii politice discreționare, intensificarea controlului ideologic asupra literaturii și artelor, după cei câțiva ani de relativă liberalizare, era determinată de apariția unor tendințe evazioniste, de eludare a problematicii sociale, a realităților construcției socialismului, de cultivare, în numele diversității stilistice și al libertății de creație, a unor formule de artă opuse realismului, de publicarea de lucrări lipsite de mesaj, cu caracter ermetic, irațional, abundând în lamentări pesimiste. În câmpul de analiză propriu teatrului, mecanismul de control țintea cu precădere purificarea ideologică a creațiilor dramatice destinate publicării în reviste sau volume, a programelor stagiunilor teatrale și a montărilor scenice, respingând producțiile impregnate de spiritul concepțiilor moralei burgheze, latența sau acuitatea subversivă la adresa regimului și a practicilor sale. Nefastele „teze din iulie 1971” aveau să instituie comisiile de vizionare ideologică a spectacolelor care mai cenzurau odată textul trecut prin aceste furci caudine la selecția pentru includerea în repertoriu. Practic era o dublă cenzură, adesea cu mai multe amputări dacă, de pildă, se recurgea la vizionări repetate înaintea premierei sau chiar post-premieră, pentru a constata conformarea la cele dispuse (eliminarea unor replici care prin accentele interpretării actoricești dezvăluiau noi sensuri, interpretabile politic; modificarea unor elemente de decor sau soluții regizorale etc.). Cenzura era exercitată și post-vizionare dacă autoritățile politice, îndeobște sesizate, mai identificau te miri ce derapaje de la paradigma impusă. Plaja sancțiunilor mergea de la eliminarea unor fragmente de text/replici ori refacerea unor scene, până la suspendarea temporară ori chiar interdicția definitivă a unui spectacol. Înăsprirea cenzurii a afectat evoluția cât de cât normală a literaturii dramatice, afectându-i organicitatea, fizionomia și integritatea mesajului. În planul spectacologiei, în egală măsură însă și în cel al literaturii de gen, teatrologii remarcau, ca o consecință a agresivității cenzurii, „izolarea expresiei teatrale față de contextul european” (Marian Popescu). Constrângerile progresive instituite de regimul Ceaușescu au determinat într-o anumită măsură rearticularea rezistenței creatorilor din acest sector, a conducerilor instituțiilor teatrale, exprimată în recurgerea la formule mai puțin explicite, dar acute prin simbolistica și analogiile lor (parabola, alegoria, mitologia, plonjarea într-un trecut „actual” prin similitudini: tirania regimului dictatorial, deriziunea autorității etc.), fără a omite complicitățile dintre dramaturgi-teatre și unii cenzori mai luminați și curajoși. Oricât de drastic s-a dovedit a fi după 1971, sistemul cenzurii n-a putut curma apariția unor creații dramatice de autentică valoare și a unor spectacole de referință, grație unor dramaturgi, regizori, scenografi și actori cu har, dăruiți profesiei până la mistuire.

Consecința: a fost sesizat primul secretar al Comitetului Județean Bihor al PCR, spectacolul a fost interzis, pe regizor au vrut să-l dea afară, dar cum era stagiar nu putea fi „concediat”, trecându-l „în carantină” vreme de un an, perioadă în care numele lui avea interdicție de a apărea în presă. Tâlcul nefericitei întâmplări: nici după aprobarea comisiei de vizionare ideologică de a prezenta spectacolul în fața publicului nu aveai deplina garanție că, ulterior, în urma unor binevoitoare sesizări, aceeași montare scenică nu putea fi din nou cenzurată, într-o formă sau alta (suspendare/interzicere temporară, refacere, interdicție definitivă). O cenzură post-vizionare, mult mai drastică și mai traumatizantă.

CENZURĂ, CENZORI ȘI CENZURAȚI. DIN ACTIVITATEA COLECTIVULUI D.G.P.T. ORADEA (1966-1977)

Alegerea temei de față (intervențiile DGPT Oradea asupra cotidienelor locale, de exemplu, în cazul Oradiei Crișana și Fáklya) se explică prin mai multe motive. Dările de seamă și rapoartele DGPT din anii 1960-1970 reprezintă un corpus bogat și complet din fondurile Arhivei Județene Bihor, ele reflectând perioada cea mai bine documentată a istoriei cenzurii locale orădene. Dincolo de acest motiv pragmatic, alegerea perioadei și a conținutului au avut motive aparte: deceniile sus-menționate reprezintă anii de „glorie” ai Direcției: față de anii 1950, caracterizați prin conturarea cadrului instituțional al DGPT, deceniile 1960-1970 – conform documentelor – reprezintă perioada în care instituția a dispus de o structură amplă (centrul din București și filialele locale) și relativ stabilă, respectiv o activitate din ce în ce mai laborioasă. Pe de altă parte, față de anii dintre 1977-1989, această perioadă pare a fi cea mai bine documentată; după desființarea DGPT, instanțele cenzurii au fost încorporate instituțiilor culturale, iar documentele formale despre mecanismul controlului sunt greu de găsit și accesat. Presa locală ca subiect al analizei are și ea motivele sale: dincolo de cenzura exercitată asupra revistei literare Familia, cele două cotidiene reprezentau activitatea cea mai importantă a filialei locale DGPT.

Atenuarea cenzurii la începutul anilor '60, moment de care publicistica și presa română profitase pentru a se debarasa de slugărniciile prosovietice în care se aflase până atunci, s-a dovedit un fenomen de scurtă durată. Libertatea de expresie și procesul de creație literară și științifică a fost readus sub controlul strict al partidului, la scurt timp după ce funcția de secretar general a fost ocupată de Nicolae Ceaușescu, o modificare sensibilă a atitudinii statului comunist față de libertatea de expresie constatându-se încă din noua Constituție a R.S.R. (1965), în al cărui articol 29 se stipula că „libertatea cuvântului, presei, întrunirilor…nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste și intereselor celor ce muncesc”.

Pentru controlul presei și publicațiilor, a luat ființă, pe lângă Consiliul de Miniștri, Direcția Generală pentru Presă și Tipărituri (D.G.P.T), care, în scurt timp, a înființat unități în toate județele țării, numite „servicii/colective de împuterniciți”. Sarcinile acestor colective, care-și desfășurau activitatea în cel mai strict secret, era acela de a exercita „controlul de stat asupra conținutului materialelor ce intră în competența D.G.P.T. în provincie (presa și tipăriturile locale-n.n I.Z.), în scopul de a preîntîmpina difuzarea în public a acelor materiale care contravin politicii guvernului R.S.R., care constituie secrete de stat sau care nu pot fi difuzate în mod public din alte considerente”.

Colectivul D.G.P.T. din Oradea era alcătuit din patru persoane: Copil Teodor, șeful colectivului, Bölönyi Emilia, Opriș Andrei și Nagyari Vasile, plecat în 1970 și înlocuit cu Lenghel Ioan. Pentru probleme de organizare a fost trimisă „tovarășa” Nedelcu Constanța, instructor D.G.P.T. București, care a devenit pentru un timp îndrumătorul colectivului din Oradea, iar inițierea în munca ce urmau să o depună s-a făcut pe baza „Instrucțiunilor” Direcției Instructaj-Control (D.I.C.) din cadrul D.G.P.T., intrate în vigoare la 1 mai 1966, prelucrate în colectivul orădean în ședința din 23 ianuarie 1967 (Anexa 1). Tot pentru probleme organizatorice, colectivul orădean i-a avut în mijlocul său, la începutul anului 1967, pe „tovarășii” Tarnovschi G., director adjunct și Ghircoiaș, director general al D.I.C. Colectivul s-a bucurat, de asemenea, de sprijinul secției de propagandă din cadrul Comitetului regional P.C.R., îndeosebi a „tovarășilor” din conducerea secțiilor de știință, învățământ și cultură, care i-au ajutat pe cenzorii D.G.P.T. din Oradea în rezolvarea celor dintâi probleme din materialele controlate.

Atribuțiile colectivului orădean erau adaptate realităților locale, unde apăreau, exceptând producția editorială locală, revista culturală „Familia” și cotidianele „Crișana” și „Faklya”, ale Comitetului regional P.C.R. și Sfatului popular regional. Pentru eficientizarea muncii, s-a procedat la distribuția sarcinilor. Materialele mai importante din revista „Familia” și producția editorială locală (broșuri editate de Casa creației populare, Consiliul agricol regional, muzee), erau controlate de șeful serviciului, Copil Teodor. Bölönyi Emilia răspundea de restul materialelor din „Familia”, Andrei Opriș de ziarul „Crișana”, iar Nagyari Vasile de „Faklya”. Prin plecarea lui Nagyari Vasile, „Faklya” a fost preluată de Bölönyi Emilia și Opriș Andrei, noului venit, Lenghel Ioan, i-a revenit „Crișana”, Copil Teodor rămânând cu „Familia”. Devenind tot mai consistentă, producția editorială a fost împărțită cenzorilor după capacități și specializare.

Activitatea de cenzură, pe care urma să o desfășoare colectivul, presupunea o bună orientare politico-ideologică, însușirea dispozițiilor de muncă, respectiv a listelor (primite de la Centru) cuprinzând secrete de stat și militare, cunoașterea problemelor de procedură. Pregătirea și orientarea politico-ideologică s-a făcut prin studierea și dezbaterea unor materiale din „Scânteia”, „Lupta de clasă” și „Analele Institutului de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă C.C. al P.C.R.”. Pentru însușirea dispozițiilor de muncă s-a procedat la studierea acestora, cel puțin de două ori pe lună, de către fiecare membru și analiza lor în colectiv. Problemele tehnice privind munca de cenzor erau cuprinse în „Instrucțiunile” D.I.C., pe baza cărora au fost stabilite sarcinile colectivului orădean (Anexa 2).

Dacă cele două cotidiane nu ridicau probleme deosebite, din punct de vedere al cenzurii, revista culturală „Familia” presupunea un minim de cunoștințe din domeniile pe care aceasta le aborda, și pe care membrii colectivului erau departe de a le avea. Nagyari Vasile avea studii liceale, dar pregătirea sa culturală nu depășea, potrivit aprecierii unui coleg, nivelul mediu; stătea rău și la capitolul pregătire politico-ideologică, motiv pentru care se gândea înscrierea lui într-o școală de partid. Bölönyi Emilia avea și ea o pregătire precară (încă nu-și terminase liceul) și mari dificultăți în sesizarea sensului frazelor, motiv pentru care se făcea vinovată de cele mai multe „scăpări”. Din cauza aceleiași slabe pregătiri, Opriș Andrei făcea multe sesizări pripite și exagerări. Până și șeful colectivului, Copil Teodor, recunoștea că trebuie să-și sporească efortul pentru ridicarea nivelului de cunoștințe, care să-i servească atât lui personal, cât și pentru îndrumarea și sprijinul celorlalți. Conform hotărîrii organului central de îndrumare, pregătirea membrilor colectivului pentru activitatea de cenzură urma să se facă pe plan local, acest lucru căzând în sarcina șefului de colectiv.

Colectivul avea, prin urmare, nevoie de sprijin, cu atât mai mult cu cât, Ordinul 113/1967 al Directorului general al D.G.P.T. prevedea ca publicațiile social-politice și cultural-literare ce apar în provincie să fie controlate de către împuterniciții D.G.P.T., pe răspundere proprie. Ajutorul Centrului s-a concretizat în trimiterea aceluiași instructor, Constanța Nedelcu, o perioadă mai lungă de timp, precum și prin organizarea unor cursuri de perfecționare la București, la care au participat, în semestrul doi al anului 1967, Copil Teodor și Nagyari Vasile. În general, în anii 1966-1967, accentul a fost pus pe ridicarea nivelului de pregătire a membrilor colectivului, o pregătire în funcție de nevoile fiecăruia. În mod deosebit, colectivul de cenzori a căutat să se pună la curent cu domeniul sociologiei, știință care căpătase amploare în urma sarcinilor trasate la Congresul IX P.C.R., cu atât mai mult cu cât revista „Familia” publica materiale diverse din acest sector.

Strădaniile privind pregătirea, precum și ajutorul și îndrumările primite de la D.I.C. și „prețioasele soluții” venite de la Comitetul regional de partid, au dat treptat rezultate. Comparativ cu perioada de început, la sfârșitul anului 1966 colectivul înregistra o creștere a sesizărilor corecte și o scădere proporțională a celor nejustificate. Din cele 44 de sesizări rezultate din controlul publicațiilor locale, în perioada 20 iulie-20 decembrie 1966, 37 erau corecte, iar restul nejustificate (6) și scăpări (1). Din cele 37 de sesizări bune, 23 erau de natură politico-ideologică (11 în „Familia”, 6 în „Crișana” și tot atătea în „Faklya”), iar 14 reprezentau secrete de stat pe linia dispozițiilor de muncă (6 în „Crișana” și 8 în „Faklya”).

Dintre sesizările „mai semnificative” de natură politico-ideologică, menționăm pe cea făcută de cenzorii Copil și Opriș referitoare la anunțul din „Faklya” (nr. 146/23 VII 1966) privind recrutarea de elevi, de către T.A.P.L., pentru Liceul tehnic și hoteluri din Franța. Convinși că asemenea anunț „nu poate face obiectul unei publicități”, cei doi au consultat serviciul de permanență al D.G.P.T., care a dispus ca anunțul să fie scos, nefiind indicat să apară în presă. Pe linia păstrării secretului de stat, Nagyari V. a sesizat, în articolul „Să nu călătorim fără bilet” („Faklya”, nr. 276/23 IX 1966), Decretul 329/1966 restrictiv publicării, care a fost scos după consultarea D.G.P.T. Aceluiași cenzor îi aparține sesizarea făcută, tot în cotidianul „Faklya”, nr. 234/5 X 1966, la articolul „Program festiv cu ocazia zilei de 12 Octombrie”, unde se menționa că generalul Gh. Crăciun este comandantul Garnizoanei din Oradea, mențiune care a fost eliminată. La sesizarea lui Opriș A., din articolul „Cum funcționează laboratorul de uzină”, de C. Ștefăncioiu, apărut în „Faklya” nr. 159/8 VII 1966, după consultarea D.G.P.T. a fost eliminată referirea la faptul că Uzina de alumină produce vanadiu și pentaoxid de vanadiu din nămolul de bauxită. La intervenția aceluiași, din articolul „Trebuie urgentate realizările investițiilor în sectorul de stat din agricultură”, de Gh. Borz, s-a eliminat referirea la lucrările de extinere a silozului de cereale din cartierul orădean Ioșia. Bölönyi Emilia a intervenit pentru eliminarea unei știri din emisiunea stației de radioficare, din 5 VII 1966, în care se amintea că la Centrala electrică de termoficare Oradea a intrat în funcțiune cel de-al doilea grup energetic. În ziarul „Crișana”, nr. 255, din 29 X 1966, Bölönyi Emilia a intervenit pentru a fi eliminată vechea denumire a intreprinderii I.E.H.B. (Bernath Andrei), din oferta de servicii a instituției, o intervenție asemănătoare având și șeful colectivului, Copil Teodor, în ziarul ”Crișana”, nr. 264, din 9 XI 1966, din anunțul cu noile stații de autobuze fiind eliminată vechea denumire a străzii Ilie Pintilie.

Existau însă multe sesizări nejustificate, exagerări și scăpări, făcute din neatenție, slabă pregătire sau exces de zel. Cele mai multe și mai grave aparțineau Emiliei Bölönyi, care, din neștiință, n-a sesizat, lăsând să apară în ”Crișana” nr. 265/10 XI 1966, în oferta Exploatării Miniere Deva, anunțul că „intreprinderea asigură muncitorilor încălzire cu gaz metan”, deși e greu de crezut că asemenea dispoziții ridicau probleme privind cunoașterea lor. „Scăparea” a fost sesizată a doua zi de Copil Teodor și a constitut obiectul unei furtunoase ședințe de colectiv, unde Emilia Bölönyi s-a motivat cu o „interpretare eronată”. Din exces de zel, Opriș Andrei a intervenit în articolul „Așa-zisul schimb doi”, din „Faklya” nr. 158/7 VII 1966, pentru eliminarea afirmației că „distracțiile culturale aparțin numai bărbaților”, nesesizând că autorul se referea la figurat și nu la propriu, deci nu la privarea femeilor de acest drept.

Pentru a reduce numărul scăpărilor, revista „Familia” era lecturată alternativ de doi cenzori, Copil Teodor și Bölönyi Emilia, apoi Copil Teodor și Opriș Andrei, care erau și lectori ai Comitetului regional de partid și membri în Comisia de presă ai secției de propagandă și agitație, deci mai la curent cu diferitele probleme și sarcini. În paralel, revista era cenzurată la D.G.P.T. București și la secția știință, învățământ, cultură din cadrul Comitetului regional P.C.R. Pentru același motiv, împuternicitul care lectura revista era scutit de alte sarcini, șeful de colectiv indicând și celorlalți lecturarea materialelor mai importante, asupra cărora să-și spună părerea cu ocazia prezentării referatului de către cel care răspundea de numărul respectiv.

Conform indicațiilor, materialele lecturate trebuiau epurate de idei care „ar putea dăuna politicii partidului și statului, tendințe negativiste, confuzii, exagerări, expresii cu conținut dușmănos, de răzbunare” etc. Pe această linie, din reportajul „Popas la Putna” (nr. 7/1966) a fost eliminată afirmația, considerată exagerată, că România ar fi „una din cele mai avansate țări ale lumii” (lector Bölönyi Emilia). În articolul consacrat scriitorului rus Ivan Bunin, din nr. 11 al revistei, Bölönyi Emilia a sesizat că ar fi greșit să fie prezentată starea lui depresivă și „dorul mistuitor de patrie”, din moment ce numitul a emigrat odată cu instaurarea puterii sovietice și nu s-a mai întors. Sesizări de natură să minimalizeze politica partidului au fost făcute în nr. 8 al revistei, în materialul „Masa rotundă”, având ca temă „Omul în centrul preocupărilor”, unde Gal Ernö afirma că se semnalează o îmbucurătoare înviorare a vieții ideologice, generată de „politica partidului nostru din ultimul timp”. Tot în nr. 8 al revistei, organul de partid a sesizat că poezia „Jertfa”, de I. Covaci, are „o puternică notă de răzbunare”, iar din nr. 10, lectorul Copil a amânat apariția articolului „Contribuții la istoria teatrului românesc din Oradea”, autor Lucian Drimba, pe motiv că nu poate fi vorba de un istoric al teatrului românesc atâta timp cât sunt trecute în revistă numai turnee în limba latină, germană și maghiară, cât contribuția teatrului român la acest istoric este neglijabilă. Ultima strofă a poeziei „Umbră”, de I. Covaci, din nr. 9 al revistei, i s-a părut cenzorului Copil Teodor „profetică în sens negativ”, iar în schița „O voce care și-a pierdut cântărețul”, de D. Solomon, a sesizat că autorul minimaliza, dacă nu chiar nesocotea, creația literară românească, când afirma că aceasta de 16 ani se scaldă în simplitate.

Așa cum se arată în Darea de seamă pe semestru II 1966, au existat și situații în care lecturarea unor materiale s-a făcut fără o analiză suficient de documentată, fiind nominalizată Bölönyi Emilia care, din articolul „Actualitatea istoriei” de Radu Enescu, (nr. 7 a revistei) înțelegea că „istoricul român contemporan ar porni, în stabilirea adevărului, de la aprecierea lui Goethe”, iar în materialul „Sociologia industrială”, de Traian Herșeni, sesiza mai multe probleme, printre care că „efectele industrializării ar lichida imediat decalajul dintre sat și oraș”, deși în text nu era vorba de o asemenea problemă.

Analizând activitatea cenzorilor D.G.P.T., șeful colectivului aprecia că Nagyari Vasile muncește cu conștiinciozitate, studiază permanent, este activ, Bölönyi Emilia dă dovadă de preocupare pentru îndeplinirea sarcinilor și munca în echipă, iar Opriș Andrei are inițiativă, venind cu propuneri pentru îmbunătățirea muncii. Recomanda lui Nagyari Vasile să lucreze mai calm, să sistematizeze mai bine ceea ce lecturează și să definească mai clar punctul său de vedere, lui Bölönyi Emilia, pe care o considera pripită, superficială și încrezută, să-și ridice spiritul autocritic, să acorde mai multă atenție studiului individual și să fie mai receptivă la critică, iar lui Opriș Andrei să analizeze mai temeinic anumite sesizări și să evite exagerările. În ceea ce-l privea, Copil Teodor se considera principial, exigent față de colegi, pe care îi ajuta și îndruma, considerând necesar să-și sporească efortul pentru ridicarea nivelului de cunoștințe.

În ședința de analiză a muncii colectivului pe semestrul II/1966, ținută la 15 XII 1966, instructorul D.G.P.T., Constanța Nedelcu, aprecia că activitatea depusă de cenzori s-a îmbunătățit, reliefând ca aspecte pozitive însușirea și aplicarea corectă a dispozițiilor, mai buna organizare a muncii, discutarea paginilor revistei „Familia”. Menționa, totodată, o serie de minusuri, de la materialele propuse spre a fi discutate în colectiv, care nu au fost întotdeauna cele mai potrivite, la notele de sesizări, care conțineau formulări neclare sau incomplete, ori referatele făcute la revista „Familia”, care nu erau adnotate de către șeful de colectiv, căruia i se recomanda nu doar să traseze sarcini, ci să fie preocupat și de controlul îndeplinirii lor.

La rândul său, Bendovski Gh., reprezentantul Regionalei P.C.R., observa în colectiv o atmosferă mai bună și o mai mare preocupare pentru îmbunătățirea muncii. Recomanda cenzorilor D.G.P.T. să studieze cu mai multă atenție și să aplice corect dispozițiile de muncă, mai mult discernământ, mai multe eforturi în pregătirea profesională, mai multă grijă la întocmirea notelor de sesizări, îndeosebi la formularea intervențiilor, pentru a se putea înțelege despre ce este vorba.

Deoarece în ședință s-a prelucrat Ordinul 113, privind controlul pe plan local al publicațiilor ce apăreau în provincie, împuterniciții D.G.P.T. Oradea au abordat problema îmbunătățirii muncii. Arătând că reușește să se orienteze mai bine urmărind cu regularitate presa centrală, Opriș Andrei propune schimbul de experiență cu alte colective și participarea la cursurile pentru perfecționarea calificării profesionale, organizate de București. Se declara convins că, în câteva luni, colectivul va putea face față singur lecturării revistei „Familia”, cu atât mai mult cu cât membrii colectivului au hotărât deja ca fiecare să citească în întregime revista, pentru a-l ajuta pe cel care răspunde direct. Solicitând colegilor mai multă inițiativă, Nagyari Vasile consideră oportun să fie menținută împărțirea existentă a sarcinilor, dar informarea să fie mai operativă, iar pentru întocmirea documentarului să nu se folosească metoda decupărilor din ziarele centrale, propunând ca cel care observă obiective noi în țară să-i informeze și pe ceilalți. La rândul său, Bölönyi Emilia propune ca în perioada de lecturare a revistei „Familia” să nu se țină ședințe, iar pentru o mai bună pregătire să se studieze în colectiv literatura română interbelică, în care scop să fie procurat cursul de la Institutul pedagogic Oradea. Având în vedere secretul muncii lor, Copil Teodor considera că folosirea unor cadre exterioare pentru pregătirea colectivului nu este potrivită, recomandând participarea individuală la manifestări, expuneri, conferințe.

Începând cu anul 1967, activitatea colectivului a fost cuprinsă în planuri de perspectivă, de regulă pe 6 luni, obiectivele propuse fiind urmărite operativ prin planul de muncă lunar, în care sarcinile erau nominalizate pe împuterniciți și cu termene fixe, săptămânal făcându-se o analiză a îndeplinirii lor. Efortul sporit atribuit pregătirii și disciplinei de muncă, a condus la rezultate mai bune, cum aflăm din Darea de seamă pe semestrul I al anului 1967. Orientarea politică a fost asigurată de sarcinile trasate presei și propagandei de partid de către Congresul IX al P.C.R., informarea zilnică pe tărâm politic și ideologic făcându-se prin intermediul presei centrale. Alte preocupări ale colectivului, sub controlul și îndrumarea instructorului Constanța Nedelcu, au vizat pregătirea culturală și profesională. Acumularea de cât mai multe cunoștințe din domenii diferite era impusă de multitudinea și varietatea problemelor care își găseau dezbatere în revista „Familia”, iar însușirea dispozițiilor de muncă, a listelor cu date considerate secrete de stat și militar, care nu trebuiau să apară în presă, putea feri pe cenzori de scăpări, dându-le posibilitatea de a interveni cu promptitudine și competență în materialele cenzurate.

Experiența câștigată de colectiv în anul precedent, a contribuit la o mai corectă orientare a activității. Luând ca exemplu un singur sector, controlul ziarelor „Crișana” și „Faklya” și al revistei „Familia”, nu au existat sesizări nejustificate în primul semestru al anului 1967. În intervalul de timp menționat, au fost efectuate 21 de sesizări politico-ideologice, 15 pe linia dispozițiilor de muncă și păstrării secretului de stat și 21 de observații adresate redacțiilor celor trei publicații. Dintre sesizările considerate generatoare de confuzii în legătură cu politica partidului și statului, putând duce la interpretări nefavorabile, chiar greșite, menționăm pe cele din articolul „Transilvania, factor activ al unității naționale” de I. Bratu, („Familia”, nr. 1/1967), unde lectorul numărului, Bölönyi Emilia sesiza, ca fiind neconforme cu indicațiile, concluziile autorului, care vorbea de „…biruința prin care s-a deschis României calea să-și întindă granițele până unde răsună graiul strămoșesc și unde trebuie să rămână așezate pe veci”, iar „arcul Carpaților a servit în viața poporului ca leagăn la nașterea lui, ferindu-l de amestecul de sânge străin”. În nr. 2 al revistei, cenzorul Copil Teodor sesiza ca dăunător relațiilor cu statele vecine articolul profesorului universitar Gh. Giuglea, intitulat „Bihorul în lumina toponimiei”, deoarece autorul demonstra originea românească a localităților din Bihor pe baza unei hărți tipărită la Budapesta în 1902, și atrăgea atenția că „aceasta nu emană de la români, nici de pe teritoriul statului românesc, ci vine de-a dreptul de la Budapesta”. Din aceeași categorie face parte și sesizarea din „Scrisoare către Eugen Ionescu” de C. Noica, acuzat că nesocotește personalitatea și creația lui Eugen Ionescu, și la fel pe Voltaire, Anatole France, Montaigne, deoarece afirma că „nici ei nici Eugen Ionescu n-au spus nimic în operele lor”.

Nu s-au înregistrat greșeli de natura scăpării unor materiale sau date, ori intervenții nejustificate nici în cele două ziare, „Crișana” și „Faklya”. Cum reiese din Informare asupra constatărilor și sesizărilor din perioada 1 aprilie-1 octombrie 1967, sesizările obligatorii, politico-ideologice și pe linia dispozițiilor de muncă, precum și observațiile la adresa redacțiilor, concretizate în notele de sesizări lunare, au fost confirmate în întregime de către D.G.P.T. Din cele 29 de sesizări și observații efectuate în perioada menționată, cele mai multe (25) au fost făcute în materiale din ziarul „Faklya”: 5 de ordin politico-ideologic, 5 conținând secrete de stat și militar, 9 pe linia dispozițiilor de muncă și 6 observații la adresa redacției. Concluzia colectivului de cenzori era că redacția „Faklya” nu acordă întotdeauna atenția cuvenită materialelor ce urmau a fi publicate, acestea nefiind supuse unui discernământ riguros. Abordând unele aspecte negative din viața cotidiană, redacția se mulțumea cu simple constatări, fără a lua atitudine fermă împotriva acestora. Ca exemplu era oferită observația din articolul „Bacșișul”, în care autorul se mulțumea să constate că „nu putem trăi fără bacșiș” în loc să adopte o atitudine combativă față de această „practică retrogradă” ce contravenea moralei socialiste, ori cea din materialul „Ecouri-opinii”, considerată de natură a avea implicații privind educația ateistă a tineretului, întrucât, la un moment dat, autorul venea cu ideea ca U.T.C.-ul să prelucreze, în cadrul întâlnirilor, dacă e bine ca la nuntă, la cererea părinților, să fie invitat și preotul.

Intervențiile obligatorii, sesizările și observațiile la cele două redacții lasă să se întrevadă ochiul din ce mai format al cenzorilor, acribia cu care aceștia forfecau materialele care urmau să apară în cele două cotidiane. Au fost eliminate, pe linia dispozițiilor de muncă, referirile la: încălzirea cu gaz metan, mașina de tip I.M.S., unități sau garnizoane militare și comandanții acestora, munca de noapte a femeilor, cercetările geologice pentru argilă refractară din Munții Pădurea Craiului sau localizarea echipei de fotbal „Minerul” din orașul Dr. Petru Groza. Dintre observațiile adresate redacțiilor reținem pe cea din nr. 78/2 IV 1967 al ziarului „Crișana”, în legătură cu articolul „Tradiții teatrale la Beiuș”, de prof. V. Faur, referitor la tradițiile culturale și viața teatrală intensă a Beiușului în anii 1824-1924. Nota redacției, în care se arăta că în raionul Beiuș se constată un regres al mișcării teatrale, sesizabil și în cifre, încheiată cu întrebarea dacă „astfel se cultivă tradițiile culturale ale Beiușului”, a fost eliminată la sesizarea cenzorilor D.G.P.T.. Din nr. 138/8 VI 1967 al cotidianului „Faklya”, a fost eliminată, ca neoportună, frizând de fapt ridicolul, precizarea referitoare la „bunăstarea” unei familii oarecare, compusă din patru persoane, atât de înstărită încât toți patru aveau biciclete și puteau să-și permită să se odihnească în fiecare duminică la ștrand.

Pe lângă satisfacția că sesizările și observațiile se dovediseră întemeiate, în Informația trimisă Centrului, șeful colectivului de cenzori ținea să precizeze că acestea au fost rezolvate în mod principial cu cele două redacții, prin intermediul Comitetului regional P.C.R., care, așa cum aflăm, era informat periodic asupra problemelor dezbătute de cele două ziare, în mod special când erau întâlnite materiale care denaturau anumite fapte sau exagerau diverse aspecte negative din viața cotidiană. Informările erau făcute atât prin intermediul celor doi membri ai comisiei de presă de pe lângă secția de propagandă și agitație, Copil Teodor și Opriș Andrei, cât și în ședințe de analiză a activității celor două redacții de către organul de partid.

Ca organe ale presei de partid, cele două cotidiane dezbăteau în paginile lor probleme pe care le ridica condstrucția socialistă, un loc aparte ocupându-l dezbaterea sarcinilor izvorâte din documentele C.C. al P.C.R, în primul rând din hotărârile Congresului XI al P.C.R.. Domeniul de care se ocupau cu precădere cele două ziare era cel economic, cu atât mai mult cu cât în zonă exista un număr însemnat de intreprinderi de interes republican: „Sinteza”, „Înfrățirea”, fabricile de încălțăminte „Crișul” și „Solidaritatea” din Oradea, „Refractara” din Aleșd, U.M.M. Petru Groza. În paginile celor două ziare apăreau articole ale unor „tovarăși” cu munci de răspundere și materiale aparținând redacțiilor, ce abordau aspecte legate de „progresul” economic și social, organizarea „științifică” a producției, ridicarea productivității muncii, creșterea nivelului de trai. Sectorul agricol ocupa un loc important în coloanele ziarelor, cu o pondere mai mare în campaniile agricole, când redacțiile publicau articole mobilizatoare, dezbăteau realizările dar și neajunsurile în producția de cereale, carne, lapte, construcții zootehnice, etc. Cele din urmă, nu doar din sectorul agricol, ci și din cel comercial sau socio-cultural, nu trebuiau să depășească însă stadiul de „critică constructivă”, iar cei care vegheau la aceasta erau atât redacțiile, cât și cenzorii.

În ce privește revista „Familia”, sesizările consemnate în semestrul II/1967 au fost de factură diversă. Unele erau „interpretări greșite” ale unor fenomene sociale, altele minimalizări ale unor realizări din diverse domenii; o parte din ele conțineau, în opinia cenzorilor, avertismente la adreasa statului, în timp ce altele încercau în mod subtil să ia atitudine față de îndrumarea principială dată de partid în legătură cu activitatea de creație literară. Așa de exemplu, în nr. 8 al revistei, N. Balotă afirma: „Există foarte explicabile rezerve față de o critică directoare. Uzul normelor poate să treacă ușor în abuzul normelor. Și, apoi, există un legitim scepticism cu privire la eficacitatea îndrumărilor venite din afară”. Pasajul, evident, n-a apărut, dar datorită muncii cenzorilor putem acum să-l cunoaștem, pentru a vedea că existau încă oameni care nu se temeau să spună ce gândesc.

Încercând să răspundă unor lipsuri din diferite domenii de activitate, Gh. Grigurcu trage un semnal de alarmă, care pentru cenzori era un avertisment la adresa statului, prin versurile sale din poezia „Ulciorul”, din care cităm: „Se satură ulciorul cu ce-i promitem/Și nu mai cere apă de la o vreme/Ne poartă așa/Cum și noi l-am purtat”.

Unele materiale, potrivit aprecierii cenzorilor, tratau în mod greșit trecutul istoric național, așa cum era era cazul articolului „1 Decembrie 1918”, de I. Bratu, întrucât scotea în evidență contribuția lui Iuliu Maniu la realizarea Unirii, ori prezentau în mod eronat „realizările” partidului și statului în domeniul formării cadrelor de specialitate, așa cum făcea Traian Herșeni, care, în „Cronica sociologică” din nr. 12 al revistei, opina că suntem departe de a avea cadre cu pregătire care să servească cerințelor economiei, deoarece absolvenții învățământului superior „au o pregătire generală frumoasă, dar sunt incapabili să exercite o muncă precisă, cu aplicații directe și imediate în producție sau în orice alt sector de activitate. „Posibil de aplicat la prezent”, deci cu aluzii la ordinea comunistă, era considerată piesa în trei acte „Brutus și fiii săi”, de Șt. Augustin Doinaș, în care autorul îndemna prin personajele sale: „Nu te teme, poporul e cu noi…poporul nu știe ce vrem noi…poporul nu știe ce vrea el însuși”.

Așa cum se relevă în Darea de seamă pe semestrul II/1967, depistarea acestor sesizări a fost posibilă datorită lecturării atente, număr de număr, a revistei de către lectorul responsabil și întregul colectiv. Practica lecturării materialelor de către întregul colectiv și confruntarea sesizărilor înainte de a fi comunicate D.G.P.T. București, se dovedea a fi eficientă. În marea lor majoritate, sesizările au coincis cu cele ale Centrului, care, respectându-și statutul de organ de îndrumare, avea de fiecare dată sesizări în plus. Așa de pildă, în nr. 1/1967 al revistei „Familia”, în articolul „Transilvania, factor activ al unității naționale” de I. Bratu, D.G.P.T. semnala pentru a fi scos și paragraful: „Tot în transilvăneni își punea încrederea Ion Câmpineanu, conducătorul opoziției din Obșteasca adunare, cînd se gîndea să alcătuiască o confederație împreună cu sârbii pentru a creia o barieră între Rusia și Turcia”. Cerea, de asemenea, să se modifice următorul paragraf din Cronica teatrală „Vara imposibilei iubiri”: „…Vara în cauză nu este un anotimp oarecare, ci desemnează un moment istoric bine determinat, total impropriu desfășurării unor sentimente curate. Este vorba de agitata vară a anului 1944”. Din cuprinsul nr. 2/1967 al revistei, D.G.P.T. a cerut să fie semnalată organului de partid schița „Sanda” de Horia Ardelean, care a indicat redacției eliminatrea ei, și să fie atenuat spiritul critic din nota „Lumea sau valorile”. La sesizarea organului de îndrumare central, în nr. 3 al revistei s-au făcut următoarele modificări: articolul „Bihorul în lumina toponimiei” a fost înlocuit de un interviu cu prof. univ. Nicolae Cristescu, au fost scoase versurile lui Kiril Karaldyi, iar în spațiul creat a intrat un material pe tema echipelor de brigăzi artistice, semnat de E. Enghel și un interviu al lui Stelian Vasilescu pe tema creației poetice a lui Adrian Păunescu. În nr. 4 al revistei, D.G.P.T. recomandă ca finalul materialului „Trecerea marelui prag” de Coriolan Gheție și nota „Estetice și critice” să fie semnalate Regionalei de partid. În materialul „Cultura de masă și sentimentul estetic” de Radu Enescu, a fost sesizat paragraful în care autorul, vorbind despre „unele indicații” date criticilor, aprecia că „la factorii din instituțiile de cultură și artă uneori competența administrativă nu e dublată și de una artistică”, iar „intervenția manu militari” nu acordă automat și o autoritate în materie de cultură, cerându-se redacției să renunțe la el. Din nr. 6/1967 al revistei, D.G.P.T. a cerut în plus să se renunțe la prezentarea făcută de către E. Isac lui A. Cotruș, articolele „Lumini și umbre în turismul romînesc” și „Eugen Ionescu și „Familia” să fie semnalate organului de partid, iar redacției poezia „Paiul”, de Violeta Zamfirescu, ca fiind confuză. Cea din urmă a fost eliminată, fiind înlocuită cu poezia „Eseu despre disciplină” de S. Ponta.

În legătură cu articolele „Mărăști și Mărășești” de C-tin Giurescu și „Zile de glorie” de I. Bratu, din nr. 7/1967, D.G.P.T. propune ca, la primul material, să se reformuleze începutul, deoarece vorbea de „jumătatea poporului român din vechea Românie și cealaltă jumătate de sub stăpînire străină”, iar din cel de-al doilea să se scoată pasajul în care se comentează „primatul conducerii luptei dintre cele două armate române și rusești”. Deoarece la acest număr nu s-au putut rezolva sesizările cu Regionala de partid, „negăsind pe tovarășul competent pentru asemenea probleme”, după o nouă convorbire cu Bucureștiul, în ziua de 24 VII 1967, D.G.P.T. a cerut colectivului de cenzori să rezolve sesizările cu redacția, recomandând acesteia să amâne materialul „Despre educația maselor” de E. Enghel, deoarece făcea o asemănare, în unele privințe, între SUA și România, și să renunțe la „expresiile necuviincioase” din nota „La o fișă de dicționar” de Alex. Andrițoiu ori la întregul material, pentru tonul critic, subiectiv, deci neprincipial, la adresa lui N.N. Rusu, autorul alunecând pe tonul unei răfuieli.

Din nr. 8/1967, la sesizarea D.G.P.T., din rubrica „Notă de drum”, de Stelian Vasilescu, au fost eliminate referirile autorului la faptul că la chioșcurile de ziare din Polonia se găseau ziare și reviste din alte țări, „doar din cînd în cînd Pravda”, iar ghizii polonezi „nu vorbesc numai limba poloneză”. După convorbirea cu Bucureștiul, s-a semnalat poezia „Pe malul apei” de T. Balaj, care a fost eliminată pentru „afirmații generale (egoism, minciună) la adresa societății”, iar după discuțiile purtate la Regionala de partid s-au mai eliminat poeziile „Cîrtița de gradul al II-lea” și „Naufragiul” de Augustin Doinaș, „Lupi” și „Elegie” de Gh. Grigurcu. În nr. 9, din articolul „Sufletul nu ne era galben” de Coriolan Gheție, s-a cerut eliminarea expresiilor „România întregită” și „țara întregită”, a expresiei „triunghiul conducător” din cronica sociologică „Conducerea industrială” de Traian Herșeni, deoarece punea „organul de partid pe același plan cu direcțiunea și sindicatul”, iar din articolul „Autenticitate și personalitate la Enescu și Bartók” s-a cerut eliminarea paragrafului următor: „Nu întîmplător, muzica lui Bartók cunoaște, mai cu seamă în occident, o mare răspîndire în anii din urmă, găsind o cale mai directă spre sensibilitatea și înțelegerea publicului familiarizat cu tradiția clasică europeană, decît muzica enesciană”.

Din pagina cu poezii a nr. 10/1967, s-a eliminat, la semnalarea organului de îndrumare, poezia lui Mihu Dragomir intitulată „Metafizica mistică”, întrucât autorul evoca „pustietatea și răceala mediului înconjurător în care trăim”, prologul piesei lui Șt. Augustin Doinaș „Brutus și fiii săi”, datorită faptului că textul cuprindea numeroase „fraze care ar putea afecta societatea actuală din țara noastră” și articolul „Dialog”, semnat de Miron Neacșu și Dumitru Țepeneag, deaorece prezenta „în mod ireal viața literară”. Din nr. 11 s-a scos, în plus față de sesizările cenzorilor orădeni, finalul din articolul „Gh. Șincai” considerat confuz, iar din nr. 12/1967 articolul „20 de ani” de Coriolan Gheție, în care autorul, evocând perioada dinainte de 30 decembrie 1947, afirma că „era o vreme de frumoase cutezanțe, poate uneori în clarobscur de himere…”, din care cenzorii au înțeles că atât partidului cât și poporului îi era „un clarobscur de himere” ce se va făuri pe viitor (adică abolirea monarhiei, etc. etc.).

Alte modificări și eliminări au fost făcute la indicația organului de partid. Astfel, din nr. 1 a fost eliminată poezia „Oricum încerci” de C. Blaga, din numărul următor două poezii ale lui Gh. Grigurcu, iar din nr. 4 nu mai puțin de cinci poezii, toate aparținând lui Sorin Mărculescu: „Om”, „Grotesc”, „Azimut spart”, „Clipa de geneză” și „Metamorfoză”. De asemenea, s-au făcut unele modificări de cuvinte, care să amelioreze tonul polemic al articolului „Etică și critică literară” de Ov. Cotruș (nr. 5), din nr. 9 s-a eliminat poezia „Corbii” de I. Iuga, iar din nr. 10 poezia „Acum” de N. Stănescu, pentru „conținutul confuz” (Cităm din versuri: „Acum în prezent sîntem puri/ Ieri, alaltăieri, răsalaltăieri aveam ochii profitori/ Aveam guri și burți de ieniceri”).

Netemeinicia unor motivări asupra sesizărilor, ca și faptul că nu peste mult timp revista avea să fie lecturată numai pe plan local, a ridicat din nou problema unei mai temeinice pregătiri, pe baza unei informări asupra sumarului revistei, înainte de lecturarea fiecărui număr. Asemenea măsuri erau necesare, cu atât mai mult cu cât ultimul număr pe 1967 a creat mari greutăți colectivului, cauzate în principal de Bölönyi Emilia, care nu și-a putut asuma pe deplin răspunderea pentru „rezolvarea” acestuia. Superficialitatea și graba „tovarășei” a dus la rebutarea a 6 000 de exemplare, deoarece a dat viza „T” pe cele 4 pagini în care era cuprinsă „Cronica sociologică” a lui Traian Herșeni, fără să fi operat toate sesizările asupra cărora se căzuse de acord, inclusiv cu organul de partid.

Revista „Familia” continua, așadar, să pună colectivul de cenzori D.G.P.T. în fața unor probleme dificile, prin materialele publicate, a căror rezolvare necesita pregătire și responsabilitate, iar cenzorii nu dovedeau încă nici una nici alta. Recunoașterea și asumarea acestor lipsuri, promisiunile pentru remedierea lor, îmbrăcate în formulele stereotipe ale limbajului de lemn, critica și autocritica activității, continuau să fie principalele câștiguri ale colectivului de cenzori orădean, dacă e să ne ghidăm după dările de seamă periodice către Centru. Dorea mai mult și, mai ales dorea să-și satisfacă șefii din Capitală, pentru că, aflăm din Darea de seamă pe semestrul II/1967, „tovarășii citesc, se informează zilnic cu cele mai actuale probleme”. Se pare fără efect, întrucât, consemna mai departe șeful colectivului, „ceea ce se impune mai mult este fixarea mai atentă a cunoștințelor pe care le însușesc din studiul individual și colectiv”. De, unde nu e, spune vorba, nici D-zeu nu cere, poate cu excepția cenzorilor.

În perspectiva perfecționării muncii de viitor, colectivul își propune lecturarea cu mai multă atenție a șpalturilor aduse de instructorul Nedelcu Constanța, și întocmirea de referate și note la acestea. În ședințele săptămânale, în mod periodic, să se analizeze activitatea unui membru al colectivului, lucru care se făcea dar nu în măsura cerută, și a unui sector controlat, pe baza unui referat întocmit de către un împuternicit. Sesizând slaba eficiență a ședințelor semestriale de analiză a acivității, colectivul D.G.P.T. Oradea ia hotărârea ca asemenea ședințe să se organizeze o dată pe an, la sfârșitul acestuia, și să se constituie într-un bilanț al realizărilor și minusurilor colectivului. La intervale mai scurte, în prezența instructorului, se va face o analiză pe sectoare de muncă.

În cursul anului 1968, colectivul de cenzori orădeni s-a preocupat de remedierea unora din lipsurile constatate. Conștient că ridicarea nivelului de pregătire ideologică, profesională și culturală a întregului colectiv și a fiecărui membru în parte erau singurele în măsură să conducă la intervenția cu promptitudine și competență pentru asigurarea în materialele publicate a purității ideologice și politice a partidului, păstrării secretului de stat, responsabilul colectivului a recomandat și urmărit studierea documentelor de bază apărute (Conferința Națională a P.C.R., plenarele C.C. al P.C.R., hotărârile aduse cu aceste ocazii, normativele emanate de organele de stat, în primul rând ale M.A.N.). Pe lângă studiul individual, a fost folosită și metoda dezbaterii în colectiv a unor materiale precum reportul prezentat de N. Ceaușescu și documentele elaborate de Conferința Națională a P.C.R., din 6-7 decembrie 1967, Lucrețiu Pătrășcanu „Adevăratul 1848”, „Lupta națională și socială a românilor din Transilvania”, „Adevărul istoric și valorificarea moștenirii culturale”, „Sărbătorirea centenarului Asociației Generale a Muncitorilor din Timișoara”, „Trei sferturi de veac de la constituirea P.S.M.D.R.”, cuvântările lui N. Ceaușescu cu privire la importanța constituirii Frontului Unității Socialiste și la Adunarea generală a scriitorilor.

Bibliografia de bază pentru orientarea ideologică a colectivului a constituit-o cuvântările conducătorilor de partid și de stat, „Analele Institutului de Studii Istorice și Social-Politice”, „Lupta de clasă”, „Scânteia”. Pe plan cultural, efortul colectivului a fost îndreptat spre buna cunoaștere a îndrumărilor date de partid în domeniul creației și criticii literare. Pregătirea ideologică și culturală a fost în același timp legată de studierea, interpretarea și aplicarea în mod corespunzător a dispozițiilor de muncă, domeniu în care, de asemenea, pregătirea împuterniciților a fost urmărită îndeaproape de responsabilul colectivului. Caietul de dispoziții și dispozițiile curente au fost studiate individual și dezbătute în ședințele colectivului. Ajutorul primit de la D.G.P.T – D.I.C. s-a concretizat în materialele recomandate pentru studiu, îndrumările date de instructorii Direcției, convocarea șefilor de colective la București, unde au primit îndrumări în probleme privind controlul unor materiale legate de semicentanarul Unirii Transilvaniei cu România, trimiterea unor seturi cu sesizări mai semnificative în diverse publicații din țară. Foarte important continua să fie sprijinul primit de colectiv din partea organului județean de partid, pentru rezolvarea unor sesizări de ordin politico-ideologic din ziarele „Crișana” și „Faklya”, ori a celor mai dificile din revista „Familia”.

Volumul de muncă a crescut din punct de vedere cantitativ, prin apariția unor publicații ale Institutului pedagogic din localitate, reviste studențești și școlare. Ca urmare, în cursul anului 1968, au fost efectuate 145 de sesizări în presa și producția editorială locală. În cotidianele „Crișana” și „Faklya” au fost efectuate 71 de sesizări, 21 de natură politico-ideologică și 50 pe linia dispozițiilor de muncă. În revista „Familia” au fost efectuate 46 de sesizări, repartizate în următoarele categorii: sesizări politico-ideologice (31), sesizări prin care se denatura sau denigra trecutul și prezentul istoriei patriei și literaturii (4), sesizări privind poezia din care se degajă un sentiment perimat, de singurătate, neîncredere (8) și sesizări pe linia dispozițiilor de muncă (3). Restul de sesizări au fost efectuate la producția editorială locală, 27, din care 11 de natură politico-ideologică, iar 16 pe linia dispozițiilor de muncă.

Domeniul cel mai vast și mai dificil, prin problematica pe care o aborda și greutățile pe care le ridica colectivului de redacție, rămâne revista „Familia”. Dificultăți surveneau îndeosebi în cazul sesizărilor făcute la materialele aparținând colaboratorilor revistei, în care redacția opera cu mare greutate, datorită, în primul rând, redactorului șef, plecat, strategic, aproape tot timpul din localitate. Revista apărea cu întârziere, șpalturile fiind trimise pentru control în 3-4 serii, deși conform graficului (existent între redacție și tipografie) acestea trebuiau date în două serii.

Controlul revistei scoate la iveală „ușurința”, din punct de vedere al colectivului de cenzori, cu care redacția privea tratarea unor probleme care vizau în mod direct sau indirect politica P.C.R. față de creația literară, existând mereu cazuri de „exagerări”, „denaturări”, denigrări” etc., care puneau la grea încercare competența și vigilența cenzorilor. Asemenea „greșeli”, depistate de cenzori, puteau fi întâlnite în articolul intitulat „August, problemă de conștiință” (nr. 8) semnat de Alexandru Andrițoiu, care, după ce în prima parte consemna în mod elogios realizările obținute în cursul celor 24 de ani de comunism, trece în mod brusc la lipsurile care se manifestau în toate domeniile de activitate, atacând scara valorică și nomenclatura comunistă. Cităm: „Știm că în acest aproape un sfert de veac de lupte și vise, de victorii și carențe – ne trezim într-un prezent dar undeva și îndatorați – cu perspective în care avem atît de mult de făcut…”; „Odată de pildă cu noua așezare administrativă s-a văzut limpede că, unele zone ale patriei au o reală abundență de bastimente industriale, pe cînd altele sînt lipsite de orice aport industrial”; „Agricultura nostră evoluată oferă un procentaj de cooperative agricole încă anemice, încă văduvite de tehnica modernă. Șeptelul de vite este încă insuficient, viticultura nu triumfă încă pretutindeni”; „Și în știință sînt unele semne de rutină sau de egocentrism. Pe la unele institute, pseudovalori încurcă lucrurile…Așa și în arte. În toate artele… O scară a valorilor veche și depășită, artificială la care contribuiau și titluri date cu anasîna, au umflat pînă la dimensiunile unui zepelin personalități fragile de staniol și foițe de țigare, prezente în fruntea sau coada redacțiilor, la direcțiunea teatrelor, filarmonicelor, cinematografiei – la catedrele universitare și te miri unde – omniprezenți ca divinitățile, stăpîni pe două, trei, patru posturi. Editurile au dat drumul unor cărți moarte încă în fașă”.

Sesizări asemănătoare și în materialul „Acest februarie” semnat de același Alexandru Andrițoiu, care făcea „aprecieri personale” cu privire la noua organizare administrativ-teritorială a țării, afirmând că aceasta „este un rod al cercetării științifice fundamentale și minuțioase la care au participat ași în materie și activiști experimentați” , exprimându-și speranța că „se va simplifica în acest fel un supraaglomerat aparat administrativ care avea destul balast” și „se vor înlătura paralelismele care, conform proverbului cu cele două moașe la un nou născut, mai mult încurcau lucrurile în loc să le limpezească”.

Interviul cu M. R. Paraschivescu, din nr. 4 al revistei, tratând probleme ale creației artistice, a fost eliminat de cenzori deoarece „cuprindea unele critici denigratoare” și „degaja sentimentul lipsei de perspectivă, a imposibilității de afirmare a valorilor, insinuînd cauze de ordin social”. La întrebarea „Cum vedeți critica de azi?” intervievatul răspundea: „Ce am lăudat ieri, denigrăm azi, ce am denigrat ieri, hiperlăudăm azi sau mîine”; la întrebarea „Care vi se pare a fi aportul criticii noastre de specialitate chemată să prezinte și să consemneze fenomenul plastic de astăzi?”, M. R. Paraschivescu răspundea: „Aportul nu-l văd nicăieri”; întrebat care ar fi condițiile necesare care ar da direcție sănătoasă atât artei de creație cât și celei de interpretare, răspunsul a fost: „Libertate, libertate, libertate”. În dialogul „Istoria literaturii române” I. Negoițescu – Gr. Grigurcu, din nr. 3/1968, cenzorii au intervenit pentru a elimina partea care denigra perioada în care a creat Nicolae Labiș, cei doi autori ai dialogului considerând că Labiș „a scris versuri oneste într-o epocă de secetă cumplită, dar care nu-l salvează”.

Darea de seamă asupra activității colectivului pe anul 1968 menționa, la capitolul „realizări”, o serie de materiale și pagini considerate inoportune a fi publicate, întrucât afectau bunele raporturi cu alte state și principiul internaționalismului proletar. Între acestea era menționată pagina „1 Decembrie 1918” din nr. 9, care cuprindea 35 de citate ale unor guverne și conducători politici și de stat străini (din perioada 1938-1958) în care aceștia își manifestau sprijinul și simpatia lor pentru unirea Transilvaniei cu România. La fel, cronica sociologică „Specific și universal”, semnată de Traian Herșeni, deoarece autorul spunea: „Cînd protestăm împotriva agresiunii americane în Vietnam, nu o facem nici ca vietnamezi pentru că, nu sîntem vietnamezi, nici ca români, maghiari, bulgari, sîrbi etc. pentru că, nici una din aceste naționalități ca stare nu are nimic comun cu poporul vietnamez, fiecare avînd specificul lui național”. O altă cronică, intitulată „Fenomenul francez”, care urma să apară în nr. 6 al revistei, având ca temă mișcarea grevistă din Franța, în care autorul insera unele păreri personale cu privire la evoluția socială și politică din Franța, după semnalare, organul de îndrumare a indicat redacției eliminarea ei.

Din materialele propuse pentru nr. 1/1968 al revistei, a fost eliminat și articolul lui Nicolae Balotă, deoarece „prezenta personalitatea lui G. Călinescu în mod eronat”, autorul avansând ideea că G. Călinescu nu și-ar fi adus contribuția la formarea cadrelor tinere care încercau, după război, să se afirme în literatură, incriminând tăcerea acestuia în legătură cu adevăratele valori din artă, de care comuniștii se debarasau: „Așteptam – spunea autorul – în acel timp de la Călinescu un cuvînt adevărat despre Maiorescu…așteptam un cuvînt adevărat despre Brîncuși, Blaga, despre tînăra poezie care apăruse în țară, despre Eugen Ionescu ale cărui evoluții ne surprindea”.

Materiale de altă natură au fost identificate în nr. 2 al revistei. Un caz cunoscut, „Nu i-au surîs zeii”, semnat de Romulus Zaharia, în care autorul relata unele „nedreptăți revoltătoare” din partea unor acoliți ai puterii cu munci de răspundere în medicină, față de C. S. Dongorozi, cercetător chimist, care ar fi fost împiedicat să realizeze un medicament valoros pentru tratarea cancerului. În domeniul poeziei, au fost semnalate organului de îndrumare poeziile „Păsări nebune” de Ion Iuga, dedicată lui Mircea Eliade, deoarece din ea „se desprindea regretul, durerea și în același timp o atmosferă sumbră de disperare”(„Nimeni nu vine, teama de lucruri vii mă mîhnește/ Sîngele cuib de grijă are în obraji/…Decorațiile zornăie și alungă…”), „Dansul săbiilor”, autor D. Bălăieț, care degaja „frică, nesiguranța”, și „Moară și teasc” de Adrian Păunescu, din ciclul „Cina cea de taină”, în care autorul lăsa să se înțeleagă că ființa sa este într-un chin continuu, zbătându-se ca într-o undiță („Sînt ca o moară și ca un teasc/ Prin arderile joase de îngeri din prelate/ Ființa mea pe lume în undiță se zbate”). Articolul „Aurel Lazăr – 50 de ani de la Unire” de Sever Dumitrașcu (nr. 3), a fost semnalat în întregime organului de partid deoarece menționa, în bibliografia utilizată, cartea lui R. Ciorogariu „Zile trăite” (1926) cu „un pronunțat caracter anticomunist și șovin”, și „cerea grabnic și fără șovăire” repunerea plăcii comemorative pe casa lui A. Lazăr și îngrijirea atentă a biroului său.

În controlul revistei „Familia”, colectivul de cenzori orădean continua să înregistreze „lipsuri”. Este vorba, în primul rând, de sesizările care au fost efectuate în plus de către D.G.P.T., față de lectorul responsabil de număr. Așa de exemplu, în nr. 8 al revistei, Opriș Andrei a trecut cu ușurință peste articolul „Abstracția timpului” de Henri Wald, în care autorul făcea un istoric al populației evreiești, răspândită pe tot globul din cauza condițiilor istorice specifice și că, datorită acestor condiții s-ar fi dezvoltat la ei mai mult spiritul speculativ-mercantil. Cenzorii au socotit că materialul se ocupă prea mult de populația evreiască, în timp ce alte popoare erau doar amintite și că din articol se desprinde sentimentul de speranță într-un viitor mai bun al evreilor. Același Opriș Andrei nu a sesizat, în același număr al revistei, însemnările lui Stelian Vasilescu, „cu caracter polemic”, referitoare la „unii scriitori de frunte” precum Zaharia Stancu, Eugen Barbu și alții, nici articolul intitulat „Vasile Goldiș, luptătorul”. În nr. 3 al revistei, Bölönyi Emilia nu a semnalat paragraful „Poezia română contemporană”, în care se vorbea despre o „tăcere germinatorie” înainte de 1945, în care o serie de poeți, precum Ion Barbu, Lucian Blaga, T. Arghezi, Bacovia etc., nu au publicat. Incapacitatea de pătrundere în materie de poezie a lectorului Bölönyi era dovedită și de poeziile „Sisif” de Gh. Daragiu și „Decădere” de A. Păunescu, din nr. 3 al revistei, poezii pe care le-a semnalat fără o motivare temeinică, deci fără să conțină nimic compromițător.

O „lectură mai pătrunzătoare” i se recomanda și cenzorului Copil Teodor, deoarece n-a sesizat și semnalat, în nr. 6 al revistei, nota polemică a lui G. Pruteanu pe marginea creației literare, poezia „Unde sînt bombardați copii” de Ilie Măduță, ca și unele pasaje din rubrica „Însemnări de ieri și de azi” din pagina cu note referitoare la uvertura sinfonică „1812” de Ceaikovski.

Concluzia era cât se poate de clară: colectivul de cenzori avea nevoie de o pregătire mai temeinică, multilaterală pentru a putea lectura corespunzător revista „Familia”.

În controlul celor două cotidiane, „Crișana” și „Faklya”, membrii colectivului de cenzori au urmărit ca acestea să apară fără greșeli politico-ideologice și să asigure păstrarea secretului de stat și militar. Pentru realizarea unui control eficace, colectivul s-a străduit să se pună la curent cu sarcinile privind propaganda de partid și rolul ei în domeniile politic, economic și cultural. Majoritatea sesizărilor efectuate în cele două ziare erau pe linia dispozițiilor de muncă: cifre de investiții alocate de stat în obiective industriale, social-culturale, referiri la măsurile luate prin HCM nr. 352/1968, în urma reorganizării administrativ-teritoriale a țării. O bună parte din sesizări se refereau la activitatea sportivă, deoarece lăsau să se afle că anumite echipe sportive, în special de fotbal, precum „Minerul Bihor” din Petru Groza (azi Ștei), erau scoase din producție pentru antrenamente. În domeniul secretului militar, s-a intervenit pentru eliminarea referirilor la funcțiile de comandanți militari din unitățile garnizoanei, sau localizarea trupelor de grăniceri în cuprinsul județului.

În domeniul politico-ideologic, în controlul celor două ziare, colectivul de cenzori a sesizat articole care tratau în mod denaturat poziția P.C.R. cu privire la activitatea trecută a unor persoane. Așa de exemplu, în articolul intitulat „Timpul”, din ziarul „Faklya”, semnat de Robotos Emeric, acesta spunea: „Aruncîndu-ne o privire retrospectivă asupra trecutului din atmosfera actuală a libertății noastre, nu putem trage la răspundere pe cineva pentru poziția care a fost generată atunci din necesități sau convingeri, poziții ce exprimau exact și în mod obligatoriu o concepție istorică dată cu toate virtuțile și consecințele sale morale și de, concepția întotdeauna se arată a fi valabilă, dispune sub semnul întrebării superioritatea camuflată sau deschisă din care se degajă faptul neluării în seamă a istoriei, neținînd cont de istorie, conceperea fără timp a timpului”. Într-un material din ziarul „Crișana”, prof. Titus Roșu, vorbind despre istoria orașului Oradea și existența populației autohtone pe teritoriul orașului în sec. VII-IX, arăta că: „La sfîrșitul sec. IX apar maghiarii, în sec. XI pecenegii care vor domina sfîrșitul acestui secol. Urmele lor ne-au rămas tot în pămînt…” ca, la sfârșit, autorul să afirme: „Sînt autohtonii, stăpînii de fapt ai țării”. Era desigur o referire la realitatea epocii, dar scoasă din context și analizată la nivelul precar de cunoștințe al cenzorilor, căpăta un sens cu totul diferit.

În unele materiale care urmau să apară în ziarul „Faklya” au fost sesizate „greșeli” de genul că nu ar exista nici o delimitare între literatura maghiară de la noi și literatura din fosta R.P.Ungară. Ca exemplu era oferit materialul publicat la rubrica „Portrete bihorene”, unde Pázmány Peter, originar din Oradea, dar om de știință aparținând R.P.U., era prezentat ca fiind ”soarele dătător de viață al sistemului planetar al literaturii patriei (autohtone) din sec. al XVII-lea”; în cadrul aceleiași rubrici, într-un alt număr, Krúdy Gyula era prezentat ca o figură marcantă a literaturii române, autor Moser Láslo.

La capitolul greutăți, colectivul de cenzori orădean manționa faptul că materialele trimise de redacții la tipografii nu erau finisate suficient, ceea ce periclita expedierea la timp a presei locale, slaba orientare în tratarea unor probleme de politică economică, faptul că materialele nu erau văzute cu destulă atenție de către redacții (cazul redacției „Crișana” cu articolul „1 Decembrie 1918”, a cărui finisare a durat șase ore, iar la redacția „Faklya” nu exista suficient discernământ în tratarea unor probleme de istorie), și mai ales faptul că unii redactori tratau cu indiferență sesizările semnalate de cenzori, chiar și pe cele de ordin politico-ideologic.

În domeniul producției editoriale locale, „rezolvarea” nr. 2 al „Comunicărilor Științifice”, revistă editată de Institutul pedagogic Oradea, a ridicat cele mai multe probleme colectivului. Considerând că autorul a folosit un ton jignitor la adresa populației maghiare, a eliminat articolul intitulat „Rolul ortodoxiei în cristalizarea programului revoluției lui Horea”. Au fost efectuate sesizări privind referirile la acele teritorii care nu mai aparțineau României, cazul lucrării „Starea de spirit a maselor populare din județul Bihor în preajma Dictatului de la Viena” din care s-a eliminat pasajul: „În această stare de nervozitate a maselor se observă o tensiune mai ales după pierderea Basarabiei și a celor două județe din Bucovina”. Pe aceeași temă, au fost efectuate sesizări și în paginile revistei Liceului nr. 1 din Oradea, unde, din articolul intitulat „Vasile Alecsandri – om politic și diplomat” s-a eliminat referirea la „eliberarea teritoriilor românești aflate sub administrație străină și integrarea lor în statul românesc”, printre teritoriile citate aflându-se și nordul Bucovinei.

Controlul la tipografii, stația de radioficare, vamă, teatru, muzee, expoziții s-a desfăsurat fără sesizări deosebite.

Autoevaluându-și rezultatele de un an, comparându-le cu cele din anul precedent, colectivul de cenzori manționa, la capitolul plusuri, o creștere a volumului de muncă, dar și o mai mare competență în rezolvarea cazurilor întâlnite, rezultat al unei mai bune pregătiri individuale și colective și sprijinului D.G.P.T. În spiritul autocriticii, erau constatate lipsuri tocmai la capitolul pregătire de bază și informare la zi a membrilor colectivului cu principalele probleme ce stăteau în fața presei. Referindu-se la modul în care „tovarășii” și-au îndeplinit atribuțiile, șeful colectivului remarca preocuparea „zilnică” a lui Opriș Andrei de a se informa asupra materialelor mai importante apărute în presa locală, mai „marea răspundere” pentru realizarea sarcinilor individuale și colective ale cenzorului Bölönyi Emilia, disciplina și „inițiativa de a veni cu propuneri pentru îmbunătățirea activității colectivului” a lui Nagyari Vasile, „o mai bună organizare și planificare a muncii”, apreciere trecută în contul său. Andrei Opriș avea însă „goluri” în materie de pregătire pe linie economică și literară (poezie), neputându-și argumenta temeinic sesizările efectuate, apelând la exagerări în aprecierea unor rezultate din teama de a nu greși, Bölönyi Emilia „mai trebuie să insiste” asupra consecvenței și a fixării cunoștințelor pe care le-a acumulat, întrucât dovedea nesiguranță în aplicarea dispozițiilor de muncă, în timp ce Vasile Nagyari „mai trebuie să reflecteze asupra spiritului critic”, pentru a elimina astfel „menajarea unor lipsuri pe care le observă”, iar Copil Teodor „să insiste mai mult pe pregătirea sa individuală”.

În ședința de analiză a muncii anuale, desfășurată pe 29 noiembrie 1968, la care, pe lângă cei patru membri ai colectivului de cenzori, au fost prezenți Kiss Francisc, șeful secției de propagandă din cadrul Comitetului județean P.C.R., și Kovács Eugen, instructor D.G.P.T. București, s-au făcut o serie de propuneri pentru îmbunătățirea activității. Astfel, Opriș Andrei propune frecventarea cursurilor de filosofie din cadrul Cabinetului de partid, Nagyari Vasile eliminarea rigidității în interpretarea diferitelor sesizări, iar Bölönyi Emilia ca D.I.C. să fie mai operativă cu lecturarea revistei „Familia” pentru a trimite sesizările în timp util la Oradea. Referitor la revista „Familia”, Bölönyi Emilia mai propune ca lectorul de la Oradea să vorbească direct cu secția de propagandă P.C.R., pentru ca să cunoască mai bine indicațiile partidului, instructorul D.G.P.T. să se deplaseze la Oradea înainte de convorbirea cu Bucureștiul, și să rămână aici o perioadă mai lungă de timp, iar de fiecare număr al revistei să răspundă numai un redactor. La rândul său, Copil Teodor arată că se cere o formulare mai clară din partea D.I.C. a dispozițiilor de muncă, notele telefonice să fie mai exacte, iar deplasarea instructorului D.G.P.T. la Oradea să coincidă cu lecturarea revistei „Familia”.

Văzând în colectivul de cenzori D.G.P.T. Oradea „buni păzitori ai liniei politice a partidului” și apreciind sprijinul pe care acesta îl dă Comitetului județean P.C.R., Kiss Francisc arată necesitatea colaborării mai strânse dintre secția de propagandă și colectivul D.G.P.T., care trebuie să fie „mai exigent în munca sa”, atrăgând atenția colectivului de a controla cu mai multă exigență cronicile sociologice semnate de Traian Herșeni. Privind problemele în evoluția lor, pentru îmbunătățirea muncii, șeful secției de propagandă propune ca fiecare „tovarăș” să facă un studiu de bază, aprofundat, să-și lărgească cunoștințele de cultură generală, să se informeze cât mai temeinic din presa cotidiană și să-și completeze cât mai urgent studiile. Recomandă să fie studiat temeinic materialismul dialectic și istoric, în cadrul unor seminarii ținute „cu tovarăși bine pregătiți”, lucrările de socialism, de literatură care apar și să poarte discuții pe marginea celor studiate, să se informeze la București în legătură cu problemele noi.

Instructorul D.G.P.T. București, Kovács Eugen, care a vorbit în încheiere, a arătat că pe viitor sarcinile vor fi mai multe iar împuterniciții trebuie să corespundă întru totul cerințelor. Pretinde o mai mare exigență din partea colectivului, care să-și desfășoare activitatea după un plan concret de măsuri, iar fiecare „tovarăș” să se informeze cu ceea ce simte că este necesar pentru el. Recomandă un studiu cât mai aprofundat al documentelor de partid, cunoașterea temeinică a dispozițiilor de muncă pe baza unui studiu organizat, folosirea integrală a timpului de muncă, întărirea disciplinei. În legătură cu metodologia muncii, atrage atenția colectivului asupra faptului că orice material scos sau amânat să fie anunțat serviciului de permanență și responsabilului de colectiv și numai după primirea avizului să se opereze în pagină.

Evenimentele anului 1969, Congresul X al P.C.R., a 25-a aniversare a „eliberării” țării, campania electorală, au dat colectivului de cenzori orădean noi imbolduri în munca pe care o desfășura. Pregătirea politică și ideologică a membrilor săi s-a „îmbogățit” cu documentele recentului congres, dezbătute în colectiv, precum și cu diverse alte materiale apărute în publicații ale P.C.R., înainte și după eveniment. Pentru cunoașterea problemelor aflate în atenția propagandei de partid s-a cerut sprijin Cabinetului județean P.C.R., care a sugerat colectivului studierea unor teme privind statul socialist, națiunea și suveranitatea, în activitatea de pregătire a colectivului încadrându-se și participarea la expunerile organizate de cabinet. Însușirea cu „destulă claritate” a dispozițiilor și comunicatelor D.G.P.T., precum și interpretarea și aplicarea acestora în mod corespunzător, a completat preocupările colectivului în direcția îmbunătățirii activității și întărirea vigilenței.

Cantitativ, volumul de muncă a crescut prin apariția unor noi publicații, reviste studențești și școlare, lucrări ale Institutului pedagogic Oradea, filialelor de științe istorice și filologice din localitate. Comparativ cu anul anterior, se constată o creștere semnificativă a sesizărilor politico-ideologice (70, față de numai 21 în anul anterior), în timp ce sesizările pe linia dispozițiilor de muncă s-au situat aproximativ la același nivel (50 în 1968, 54 în 1969). Numărul mare de sesizări politico-ideologice s-a datorat apariției, în preajma evenimentelor politice amintite, a numeroase materiale de propagandă.

După cum se apreciază în Darea de seamă pe anul 1969, activitatea colectivului de cenzori în controlul celor două ziare, „Crișana” și „Faklya”, a fost „destul de bogată în sesizări bune, unele chiar foarte bune”. Deorece n-au putut fi rezolvate cu eliminări sau modificări parțiale, unele materiale au fost eliminate în întregime. Este cazul schiței „Statuia” de Dumitru Chirilă, pregătită să apară în ziarul „Faklya” nr. 9, din 12 ianuarie 1969, schiță ce mai fusese eliminată în două rânduri din revista „Familia” în cursul anului 1968. Eliminarea era motivată de tendința autorului de „a discredita o seamă de cadre provenite din rîndurile elementului muncitoresc”, cadre cu funcții importante, ușor de recunoscut, unele ocupându-se „…cu pingelitul pantofilor, meserie din care nimeni n-a reușit să ajungă statuie… Dacă a izbutit totuși, aceasta se datorește faptului că avea un cap pietros, element pe nedrept neglijat chiar și în studiul de specialitate… A trecut și duminica, a trecut și anul. El a rămas acolo statuie de piatră. Mereu se oprește la picioarele lui cîte un cățel, pentru aceste vietăți omul, stîlpii de telegraf și statuile prezintă același interes”. În întregine a mai fost eliminată știrea din ziarul „Crișana” nr. 258, din 31 octombrie 1969, în care se vorbea despre întâlnirea veteranilor de război din orașul Beiuș.

Pe linia sesizărilor politico-ideologice, ziarul „Faklya” a continuat să fie obiectul celor mai multe intervenții, datorită „lipsei de orientare politică” din partea redacției. Ca exemple, putem menționa intervenția din nr. 34, din 11 februarie, în articolul „Întîlnirea tov. Pompiliu Macovei cu alegătorii”, pentru a se înlătura doleanța, exprimată de alegători, privind „revizuirea pensiilor C.A.P.”, ori cea din grupajul „Al 25-lea 1 Mai liber”, nr. 100, din care a fost eliminată evocarea fostului secretar al Comitetului județean P.C.R. Bihor, Ioan Boroș, în legătură cu „primul 1 mai liber” (1945), în care acesta spunea: „Ce bine ar fi dacă ar fi rămas și azi marele avînt și însuflețirea de atunci”. Pe aceeași linie, din ziarul „Crișana” nr. 40, din 18 februarie, a fost eliminată referirea la „fluctuația mare de cadre” de la Uzina de alumină Oradea, datorată „rețelei de salarizare în care sînt încadrați, nefiind asigurate sporul de toxicitate și concedii suplimentare”, iar din nr. 99, din 27 aprilie, poezia „Țara”, pentru faptul că, în același număr, apărea și Comunicatul sesiunii speciale a C.A.E.R. de la Moscova, iar poezia evoca luptele lui Mircea și Ștefan cel Mare, care „nu și-au îndoit niciodată genunchii”, și exprima ideea că „dacă rămîi la hotar e ca și cum te-ai naște din lumină la fiecare pas de glie”.

Succesiunea titlurilor și materialelor în paginile ziarelor a constituit obiectul altor sesizări, așa cum a fost cazul paginii externe a ziarului „Faklya” nr. 16, unde sub articolul intitulat „Inițiativă românească în Comitetul Economic” apărea titlul „O provocație surprinzătoare”, succesiunea fiind schimbată. Un grup important de sesizări, în cele două ziare, au fost efectuate în materialele oficiale, atât cele publicate în timpul Congresului X P.C.R., cât și în alte materiale de după congres.

Pe linia dispozițiilor de muncă, au fost efectuate 54 de intervenții privind secretul de stat și militar. Pentru apărarea secretului privind economia națională, cenzorii D.G.P.T. Oradea au efectuat mai multe eiminări, îndeosebi din știri, referitoare la producția de țiței de la Schela de extracție Suplacu de Barcău, ori la H.C.M. 352/1968 din răspunsurile date celor cărora li s-a desfăcut contractul de muncă în baza acestuia.

Pe lângă sesizările menționate, confirmate de către București, „fructuoasa” activitate a colectivului în controlul celor două ziare, în cursul anului 1969, a înregistrat și o serie de munusuri. Acestea erau fie sesizări exagerate, fie lipsă de discernământ asupra sesizărilor, făcute din exces de zel, din teama de a nu greși, ori din interpretarea necorespunzătoare a dispozițiilor de muncă, după cum sesizările nejustificate din punct de vedere politic aveau la bază insuficienta cunoaștere a documentelor de partid și a măsurilor luate în diferite domenii de activitate. Nejustificată era apreciată intervenția lui Opriș Andrei în „Faklya” nr. 162, din care a fost eliminată cifra 102,3 % care reprezenta îndeplinirea angajamentelor de producție a intreprinderilor din județ pe prima jumătate a anului, motivată de autor prin faptul că depășirea de 2,3 % era exprimată și în cifre absolute, adică 65,5 milioane lei; asemenea, sesizarea din „Faklya” nr. 17, în care același cenzor a intervenit pentru eliminarea cifrei de 80 de lei, sumă ce reprezenta pensia unui cooperator din Uileac, motivând, pe bună dreptate, că pensia era prea mică și că nu ar fi cazul să fie publicată. Sesizări nejustificate, în ziarul „Crișana”, a avut Bölönyi Emilia, care, din nr. 130, a eliminat referirea la I.M. Bihor, care însă nu era localizată, iar din nr. 58 știrea privind editarea unei reviste școlare de către Societatea literar-artistică a elevilor din Oardea.

Responsabili cu lectura și cenzura revistei „Familia” pe anul 1969 au fost Copil Teodor și Bölönyi Emilia. Cele 70 de sesizări efectuate pe parcursul anului au fost repartizate în următoarele categorii: sesizări politico-ideologice, sesizări prin care se denatura sau denigra istoria patriei și literaturii române, sesizări privind poezia din care se degajă un sentiment pesimist, de singurătate, neîncredere etc., sesizări pe linia dispozițiilor de muncă. Datorită măsurilor luate de D.I.C., redacția revistei a prezentat, la fiecare număr, până la 80% din revistă la control în prima tranșă. Cu toate acestea, „rezolvarea” revistei a fost îngreuiată de problemele tot mai „dificile” de la număr la număr și de faptul că redacția nu executa un control riguros asupra materialelor primite, această sarcină revenind exclusiv colectivului D.G.P.T. și organului de îndrumare. Una din „lipsurile” redacției, de fapt o strategie de a păcăli cenzura, era faptul că „nu are o evidență clară asupra materialelor care vor intra în numărul respectiv al revistei; unele materiale intră în ultimul moment, cînd revista ne este prezentată în parte spre lecturare. Unele materiale ne parvin cînd o parte din revistă se găsește sub tipar”. Credem că, tot pentru distragerea atenției cenzorilor de la problemele de conținut, șpalturile erau trimise cu multe greșeli de corectură.

Faptul că redacția nu făcea „din propria convingere” un control riguros al materialelor și „ușurința” cu care privea tratarea unor probleme ce vizau în mod direct sau indirect politica partidului în domeniul creației literare, explică creșterea numărului de sesizări în anul 1969, 70, față de 55 în anul precedent. Din categoria sesizărilor politico-ideologice, am reținut ca mai semnificative următoarele: în articolul „Un sfert de veac de la eliberarea Oradiei” de gen. Ion Hortopan (nr. 9), pe lângă participarea armatelor române și sovietice la alungarea trupelor hitleristo-horthyste, autorul amintea și de prezența și sprijinul unei formațiuni patriotice condusă de P.C.R. „compusă doar din 30 de oameni”; în nr. 6 al revistei a fost semnalată în întregime pagina de literatură iugoslavă „Literatura sîrbo-croată de după război” semnată de Predag Matveyevici, în traducerea lui O. Cotruș, deoarece autorul menționa că diferitele controverse între curente și tendințe din literatura iugoslavă de după război „s-au angajat în afara imixtiunii organelor de stat”.

O bună parte din sesizări se refereau la denaturarea sau denigrarea trecutului istoric sau literaturii naționale. Au fost oprite să apară materiale care elogiau „fără discernămînt” anumite personalități, precum frații Brătianu, Alexandru Vaida-Voevod sau Iuliu Maniu, în legătură cu rolul acestora la realizarea independenței și unității naționale (nr. 5), ori puneau sub semnul îndoielii politica de îndrumare a creației literare de către partid. Așa de exemplu, în articolul „Reflecții retrospective” (nr. 10), Radu Enescu, ocupându-se de cuvântarea lui N. Ceaușescu la împlinirea a 25 de ani de la apariția ziarului „Scînteia”, după ce se declară de acord cu cele spuse și-și ia chiar angajamente, nu scapă ocazia de a-și spune și punctul de vedere în legătură cu îndrumarea redacției de către organul de stat, respectiv Comitetul de cultură și artă. Revendicând dreptul de a conduce exclusiv revista, presupunându-se faptul că are suficient discernământ, fără „intervenții și presiuni laterale ale unor tov. de la raion sau luftinspectori de la sfatul popular”, arată că „Nicolae Breban sau alt membru al Uniunii Scriitorilor, reprezintă mai mult decît un metodist de la Comitetul de cultură”, avansând ideea că „atît scriitorii, cît și artiștii sînt capabili să făurească istoria”.

O atenție deosebită a fost acordată poeziei, cu atât mai mult cu cât anul anterior se dovedise bogat în sesizări din acest domeniu. Pe aceeași linie, în nr. 4/1969 a fost semnalată poezia „Buda” de Arcadie Donos, pentru ermetismul ei, în nr. 5 poezia „Scrisoarea unui necunoscut” de G. Georgescu, unde poetul își exprima profunda nemulțumire pentru faptul că, deși există orașe foarte mari, „el nu deține în patrie decît o cameră cu chirie”, iar „de la fereastra unui prieten nu vede decît întunericul”, iar din nr. 10 poezia „Baudelaire” de Petre Cot, în care poetul este nemulțumit de faptul că în „această societate” lucrurile sunt așezate invers decum ar trebui să fie, găsind adevărul doar în moarte.

În cursul anului 1969, redacția revistei „Familia” a publicat și piese de teatru, majoritatea fiind semnalate D.G.P.T. pentru „conținutul lor dăunător”. Seria acestora este deschisă de piesa într-un act „Maimuța nudă sau războiul” de D.R. Popescu, abordând problema războiului și a traumelor pe care acesta le provoacă, dar care, potrivit cenzorilor, „pare să se axeze și pe realitățile socialiste, în care există intrigi, fricțiuni, o stare de apăsare”, autorul exprimându-se plastic prin cele două personaje, dreptul și stângul. În nr. 3 al revistei, a fost semnalată D.G.P.T. și organului îndrumător de partid piesa „Lupoaica mea” de Marin Sorescu, întrucât „acțiunea piesei se deschide prin războiul dintre cei doi frați, Romulus și Remus, război care se extinde și asupra maselor, care sînt constituite în tabere adverse”, iar în nr. 10 piesa „Iconarii” de Mircea Bradu, deoarece „viza probabil o persoană cu funcții”.

Pe lângă sesizările „bune”, care aproape în totalitate au coincis cu cele făcute la D.G.P.T., au existat și sesizări în plus semnalate de București, scăpate de cenzorii orădeni. Astfel, în nr. 5, organul central a semnalat piesa „Această stea” de Angela Croitoru, iar în nr. 6 al revistei, într-o cronică literară la volumul de versuri al lui Vintilă Ivăncescu, pasajul în care Radu Enescu aprecia că „o soartă ingrată și nedreaptă le este hărăzită celor care contestă șabloanele învechite”. Tot într-o cronică literară, din nr. 9, Bucureștiul a sesizat afirmația că Leonid Dimov s-ar situa „în vîrful creației noastre literare”. De aceste „scăpări’ se făcea vinovat Copil Teodor, care lecturase respectivele numere ale revistei. Nici numerele lecturate de Bölönyi Emilia n-au scăpat de sesizări în plus ale D.G.P.T., cum au fost cele efectuate în nr. 11, deși materialele lecturate și sesizările acesteia au fost discutate cu responsabilul de colectiv.

Crescând numărul intervențiilor, pentru a nu impieta apariția revistei, s-a recomandat redacției să dispună de materiale de rezervă, în cazul unor eliminări sau amânări.

Datorită evenimentelor politice și sociale petrecute în cursul anului 1969, producția editorială locală a crescut considerabil. Colectivul D.G.P.T. a primit pentru control lucrări științifice de la Institutul pedagogic, filiala Societății de istorie și filologie, Casa de creație, Comitetul județean de cultură și artă, Muzeul județean, Consiliul sindical, revista studențească „Gaudeamus”. Lucrările au fost repartizate spre lecturare membrilor colectivului, iar sesizări au existat la toate. Majoritatea intervențiilor au fost de ordin politico-ideologic, istoric, literar, reconsiderări de personalități, în special evenimente legate de Unirea Transilvaniei cu România și istoria literaturii române.

Dintre sesizările pentru rezolvarea cărora un ajutor substanțial a venit din partea organului de partid și al D.G.P.T., amintim cele efectuate în lucrarea „Oradea, centrul activității românești”, din care au fost eliminate sau reformulate expresii ca „realizarea unității naționale de la 1918”, referiri la Iuliu Maniu și Alexandru Vaida-Voevod. Din volumul de lucrări științifice al filialei Societății de istorie și filologie, au fost eliminate citate întregi care scoteau în evidență fricțiunile dintre români și maghiari în Transilvania în perioada premergătoare actului Unirii. Din studiul „Emil Isac luptător pentru unitatea națională” s-a eliminat paragraful în care se spunea: „Noi românii din Ungaria vrem unirea tuturor elementelor românești” și că socialismul „este dușmanul oricărui trecut istoric care nu asigură în întregime libertate pooarelor”. Din studiile cu conținut istoric, au fost eliminate pasajele care vorbeau despre teroarea exercitată și atrocitățile săvârșite de autoritățile maghiare împotriva populației românești în anul 1918, precum și acelea în care erau prezentate aspecte și acțiuni de maghiarizare a românilor. Din revista studențească „Gaudeamus” a fost eliminat materialul intitulat „Tineretul studios din țările capitaliste în optica actualelor lupte sociale”, pe motiv că nu făcea „o tratare paralelă cu tineretul studios din țara noastră, căruia i s-au creat condiții optime pentru studiu”. Din „Revista primăverii”, editată de secția maghiară a Teatrului de stat din Oradea, au fost eliminate câteva „bancuri de prost gust cu implicații politice”, precum sceneta „Piața comună cu Hacsek și Sajo”, iar din volumul editat de Cenaclul literar „Ady Endre” piesa de teatru „Ikaros”, cu implicații politice și sociale, din piesă rezultând în mod clar neconformismul, autoarea mărturisind că nu acceptă să fie îndrumată de nimeni în creația sa, contestând chiar îndrumarea literaturii de către partid, acceptând mai degrabă indisciplina și dezordinea.

Controlul programelor stației de radioficare, a coletelor cu cărți primite din străinătate, expoziții, teatru, Intreprinderea Poligrafică nu a ridicat nici un fel de probleme. O singură excepție, depistată de Opriș Andrei cu ocazia unui control inopinant la Intreprinderea Poligrafică, unde se executau fără aviz din partea unității D.G.P.T. Oradea 100 000 ilustrate de Paști, cu imagini de ouă roșii și pui și cu urarea „Hristos a înviat” în limbile română, germană și maghiară. Ancheta făcută a scos la iveală faptul că ilustratele erau execuate pe baza unei comenzi mai vechi ale aceluiași client și a unei alte ilustrații cu inscripția „Sincere felicitări”, conducerea Poligrafiei fiind sancționată de Trustul Poligrafic pentru „neglijență și control insuficient asupra comenzilor”.

Analizând activitatea colectivului la sfârșitul anului, evidențiind creșterea volumului de muncă și complexitatea problemelor ivite, șeful împuterniciților aprecia că acestea l-au făcut „mai activ și mai omogen”, că relațiile din colectiv „sînt bune, principiale și se manifestă un spirit de sprijin reciproc”. Erau semnale bune pentru D.G.P.T.-D.I.C., care delegaseră la Oradea pe instructorii Popescu Marin și Kovacs Eugen, din partea D.G.P.T., și Stahl Ștefan, din partea D.I.C., pentru a sprijini și îndruma activitatea colectivului, care se bucura în continuare de „ajutorul prețios” al Comitetului regional de partid, personal ale tov. Golban Ioan și Vînturache. Cu toate acestea, în ședința de analiză a muncii colectivului pe anul 1969, ținută la 24 noiembrie, Stahl Ștefan cerea din partea împuterniciților mai multă atenție în formularea și motivarea notelor de sesizări și o disciplină a muncii în sens mai larg decât cel de a fi prezent la serviciu. Considera o încălcare a disciplinei de muncă lecturarea în paralel cu redacția, lectorul D.G.P.T. trebuind să fie ultimul care citește pagina.

La rândul său, Popescu Marin, arătând că Oradea tinde să devină un centru cultural puternic, că revista „Familia” a ridicat și continuă să ridice probleme, fiind „un adevărat barometru” cu care se măsoară munca colectivului, iar revista studențească „Gaudeamus” tinde să devină o publicație cu caracter mai larg, atenționa colectivul asupra principalelor aspecte ale muncii: cunoașterea documentelor Congresului X P.C.R., ca instrumente de lucru, grijă deosebită la materialele publicate de autori ca Traian Herșeni, H. Wald ș.a., problemele de istorie să corespundă liniei politice a partidului iar în problemele literare „se pot reconsidera orice scriitori, chiar dacă au avut o activitate politică diferită”, tinând seama, desigur, de anumite personalități, nefiind însă bine „să spunem că în literatura noastră sînt grupuri și grupulețe”, respectiv să fie împărțiți scriitorii în curente și grupuri.

Amintind că unii, precum Ion Iuga, au pus la îndoială competența colectivului, Ioan Golban aprecia că atât activitatea, cât și competența acestuia au crescut, recomandând o poziție mai sigură la poezii, atenție cuvenită problemelor de istorie și un studiu mai profund în problemele de literatură. Și instructorul Kovacs Eugen era de părere că activitatea colectivului a fost „foarte utilă”, că acesta a depus un efort considerabil în vederea perfecționării muncii, recomandând permanentizarea consultărilor reciproce ca metodă de muncă și mai multă atenție în lecturarea materialelor, fără a se lăsa impresionați de autorii acestora, aducând ca exemplu „Momente din istoria patriei” tratate de Mihai Drecin, în care autorul „n-a ținut cont de anumite idei ale materialismului istoric”.

Volumul de muncă al colectivului D.G.P.T. a crescut considerabil în cursul anului 1970, datorită îndeosebi producției editoriale locale. Sarcinile permanente, adică cele două cotidiane și revista „Familia”, au fost cuprinse în planuri de muncă trimestriale, în timp ce materialele primite ocazional, respectiv producția editorială locală, a fost repartizată pe împuterniciți, ținându-se cont, pe cât posibil, de natura lucrării și pregătirea fiecăruia. Timp de patru luni colectivul a fost incomplet, prin plecarea lui Nagyari Vasile, în februarie, locul acestuia fiind luat, abia în iunie, de Lenghel Ioan.

Totalul intervențiilor la cele două ziare, efectuate în cursul anului 1970, se cifrează la 102. Cele efectuate în ziarul „Crișana”, în număr de 65, au fost intervenții politico-ideologice (8) și intervenții având ca scop apărarea secretului de stat (44), restul fiind observații (8), greșeli tehnico-redacționale (4) și sesizări nejustificate (1). La rândul lor, intervențiile politico-ideologice au fost grupate în următoarele categorii:

intervenții pe materiale ce vizau relațiile cu alte state;

intervenții în materiale ce conțineau „confuzii” privind tratarea diferitelor aspecte ale politicii de construire a socialismului, adică se abăteau de la linia oficială;

intervenții pe materiale cu implicații mistice.

Din prima categorie cităm articolul „Am fost om al nimănui” (nr. 205), din care au fost eliminate referirile la situația românilor transfugi din lagărul austriac de concentrare de la Trainschirchen. Oportunitatea eliminărilor era cerută de apropiata vizită a lui Ceaușescu în Austria. Din cea de-a doua categorie menționăm articolul-interviu „Contemporanul nostru”, din nr. 168, unde din răspunsurile redactorului D. Chirilă a fost eliminat pasajul care nega libertatea ziaristului. „Cu confuzii” era socotit articolul „Satană în sutană”, care urma să apară în numărul din 13 septembrie, al cărui subiect era preotul greco-catolic Aloisiu Tauszik, judecat și condamnat pentru „inversiune sexuală cu copiii credincioșilor și propagandă împotriva orînduirii socialiste”. Eliminarea articolului s-a datorat implicațiilor pe care le avea: 1) viza relațiile statului român cu Biserica romano-catolică; 2) prin conținutul său, cocheta cu senzaționalul propriu presei zise „burgheze”; 3) conținea o serie de calomnii la adresa statului român, iar 4) era paginat necorespunzător, printre materialele privind deschiderea noului an școlar.

Din categoria cu implicații mistice, amintim articolul „O atestare inedită a unității culturale românești” (nr. 219), sesizat deoarece autorul, Viorel Faur, „supralicitează rolul ortodoxismului”, pe care-l consideră sinonim cu legea și neamul, un contrafort în lupta împotriva asupririi naționale, precum și anunțul de la mica publicitate, care invita locuitorii orașului să participe, în ziua de 15 XI, la parastasul organizat în Catedrala ortodoxă.

Pe linia apărării secretului de stat, au fost efectuate intervenții privind secretul investițiilor (cifrele) la diferite intreprinderi, construirea de noi obiective, asigurarea secretului Intreprinderii Miniere Bihorul, proveniența utilajelor și asistența tehnică din import, activitatea de cercetare științifică uzinală, exploatarea petrolului în localități noi, cifre privind extracția de țiței, etc. De asemenea, s-a intervenit pentru împiedicarea divulgării unor secrete militare, precum desconspirarea unor garnizoane închise, organizarea gărzilor patriotice și a detașamentelor de pregătire pentru apărarea patriei.

O „scăpare” majoră în cenzura ziarului a fost cea a lectorului Bölönyi Emilia, în nr. din 18 august, la recenzia filmului sovietic „În fiecare seară la ora 11”, unde n-a sesizat, lăsând să apară, o formulare în care se sublinia lipsa lirismului rusesc, „atît de căutat și rar de găsit pe la noi în ultimul timp”. La fel de „regetabilă” a fost și scăparea, în nr. din 26 iulie, de către Opriș Andrei, a textului de publicitate privind posibilitatea cetățenilor români cu rude în străinătate, de a cumpăra autoturisme Dacia 1100 și Dacia 1300 cu dolari sau altă valută liber convertibilă, deoarece prețurile deveneau prea avantajoase (27, respectiv 33,3 mii lei).

În ziarul „Faklya”, în cursul anului 1970, au fost efectuate 37 de sesizări, din care 17 politico-ideologice, 12 pe linia dispozițiilor de muncă, 7 tehnico-redacționale, o observație și o sesizare nejustificată. Printre sesizările mai semnificative din prima categorie, amintim pe aceea din articolul „Renașterea orădeană” de Toth Istvan, în care umanistul român Nicolaus Olahus, cu numele maghiarizat (Olah Miklos), era doar amintit alături de poeți de origine maghiară și italiană, „a căror activitate era tratată pe larg”. Într-un alt articol pe tema literaturii maghiare din România de după primul război mondial, a fost eliminată „critica” autorului, Robotos Imre, la adresa „Lexiconului literaturii maghiare din România”, în curs de apariție, în care „la unii scriitori maghiari este scoasă în evidență activitatea antifascistă, la alții însă este pusă sub tăcere activitatea fascistă”.

Controlul revistei „Familia” a continuat să reprezinte pentru colectivul D.G.P.T. un sector încă dificil, numerele din anul 1970 căzânt toate în responsabilitatea șefului de colectiv. Din totalul celor 83 de sesizări, ponderea cea mai mare o au cele cu caracter politico-ideologic (34), urmate de cele privind poezia „nepotrivită”, adică cu conținut mistic, pesimist, sumbru, ermetic, demoralizator, lipsită de perspectivă (19); au mai fost sesizări asupra unor critici și polemici „neprincipiale” (8), restul fiind efectuate în materiale care „nu valorificau cu discernămînt și spirit critic” moștenirea culturală sau preluări din diverse lucrări ale unor oameni de știință și cultură din Occident.

Dintre materialele eliminate, menționăm articolul „România-Franța” de Petre Țuțea, apărut în preajma vizitei lui Ceaușescu în Franța, deoarece „subliniază rolul hotărîtor al unor personalități politice și culturale franceze la crearea României moderne, pirzînd din vedere factorul prim, intern” și lăsa să se înțeleagă că vizita șefului statului român era determinată de anumite interese.

O serie de materiale în care s-a intervenit fie valorificau necritic moștenirea cultural-națională, fie elogiau, ori, dimpotrivă, nesocoteau opera și trecutul unor personalități din țară și de peste hotare. Așa de exemplu, dacă materialul „Cu Mircea Eliade la Paris”, semnat de Ovidiu Cotruș, elogia „fără nici un fel de discernămînt” personalitatea și opera lui Mircea Eliade, în special preocupările sale privind studiul religiilor, „atît de necesar și astăzi”, articolul „Posteritatea criticii lui C. Dobrogeanu-Gherea”, semnat de M. Unghianu, (nr. 5), aborda numai limitele lui Gherea, situându-se flagrant „în afara aprecierilor făcute” până atunci în critica noastră cu privire la „omul politic, ideologul și criticul Gherea”, afirmând că acesta „este uneori important postum mai ales prin erorile sale” și că ceea ce ne-a lăsat prezintă astăzi un interes exclusiv didactic. Aprecieri nepotrivite cu privire la Academia Română, face dr. Petre Vancea în articolul „Despre spiritul unei academii moderne” (nr. 3), pornind de la primirea lui Eugen Ionescu ca membru al Academiei Române. Făcând o comparație între Academia Franceză și cea Română, autorul arată unele neajunsuri existente în cadrul celei din urmă, semnalând starea de instabilitate din cadrul acesteia („organizăm și reorganizăm prea des, fără să găsim o formulă adevărată a acestei instituții”), ceea ce de fapt explică și starea de spirit de aici. Acuzând Academia de dogmatism, pledează pentru instaurarea unui spirit nou, spirit din care „trebuie eliminate imitația servilă a unor modele străine și teama care umple de amărăciune sufletele tari și paralizează sufletele slabe și înclinate la conformism”.

Fragmentul din romanul „Ianus” de Eugen Barbu, care se ocupa de „anumite perioade de după 23 august”, între care perioada deținuților de la Canal, a fost oprit de la apariție deoarece conținea referiri la perioada stalinistă și revoluția din Ungaria (1956). Cităm: „Murise gloriosul conducător de oști, murise titanul acela care făcea piramide de morți și nu dădea înapoi, se putea presupune că murise nedreptatea, dar nu era așa. Undeva în Ungaria, niște tineri nebuni ieșiseră pe stradă și înfruntaseră tancurile cu sticle de benzină simple, cocteil Molotov, ce ironie, și fuseseră împușcați și crima se născuse, iar cu momentul ei de sînge, contrarevoluționarii uciseseră semeni de partid și era ca în timpul mai vechi cînd la zid fusese îngropată Comuna…”.”Ce știm noi, atît am apucat să aflu că după aceea trebuie și aici victime, se deschideau dosare prăfuite și se închideau și iară fură închiși alții și alții…”; „…Mișcările sociale au nevoie ca de aer de victime, de procese, nu se poate altfel. Ceva înlocuiește altceva, și cum ar face-o fără împotrivire, nu este firesc…”. Despre deținuții de la Canal, „chiaburii”, spune că „văd în ispășire ceva ce îi trebuie lui D-zeu și poate națiunii”, fiind „o clasă care crede despre ea că e sortită să plătească”. Cităm: „Țăranii și ei îndurau. Erau așa numiții chiaburi… Știu să care pămîntul economicos, a duce o roabă nu e lucru ușor. Mușchii lor erau adevărate pîrghii de rezistență… știu să și mănînce mai prost…”.

În pagina „De vorbă cu Eugen Barbu”, semnată de Neagu Basarab, cenzorii au intervenit deoarece intervievatul arată unele neajusuri existente în cadrul Uniunii scriitorilor, între acestea problema tinerilor scriitori, care „sînt clienți ai Fondului literar din motive electorale”. („Ai scris o poezie? Vino încoace, îți dau cinci sute și la viitoarele alegeri ai grijă cu cine votezi”). În acest spirit, Eugen Barbu critică „viciile actualei structuri organizatorice a Uniunii scriitorilor”, care ar trebui „să devină o instituție de administrare a bunurilor produse de scriitori, atît”; „de ideologie ar cam fi obligatoriu să ne ocupăm cu toții, nu însă la ocazii festive. Pe urmă, prea multe banchete nu fac bine”. La una din întrebări, în care sunt implicate puterea, arbitrariul, desfrâul, dezgustul, nebunia etc. și dacă artistul este liber să dea soluții care-i convin, Eugen Barbu afirmă: „O, în artist nu mai crede nimeni. Nu ascultă nimeni de el. Politicianul și financiarul sînt cei doi zei. Anticii visau ca filozofii să conducă cetățile. Și numai ei, dar iată că au trecut mii de ani și nimeni nu a avut curajul să le încredințeze cetatea. Și ei sînt poate de vină, au idei ciudate…”.

Articolul „Fațada și culisele criticii de salon” de Traian Filip, se situa pe linia „nesocotirii în bloc a criticii literare actuale”, susținând că aceasta se naște din culise și în saloane, necunoscând decât aspectul birourilor, nevăzând viața decât prin vitralii, singurul lor act de energie fiind cinismul, negația, replica drastică și intriga de culise. Fără a avea „buna intenție” de a contribui la eliminarea unor neajunsuri, autorul se lansează în critici, arătând că „în loc de redactori spirituali avem un zid al plîngerii, în loc de schimb de opinii avem un monopol bine păzit, în loc de literatură care să frămînte lumea și de eroi autentici, se apelează la casa lui Belizariu”.

Punând la încercare vigilența cenzurii, în articolul „Alienare și dezalienare”, Henri Wald prezintă teoriile și ipotezele cunoscutului economist francez Français Perroux, care, prin concepțiile și convingerile sale nu contestă că „cea mai perfectabilă societate de până acum este orînduirea socialistă”, dar nu mai crede că „misiunea istorică a realizării ei aparține proletariatului”. Colocviul „Despre viabilitatea științei” de Radu Iftimovici, prezenta punctele de vedere ale unor personalități de prestigiu cu privire la menirea cercetării științifice. Numai că, opinia celor mai mulți participanți era că cercetarea științifică trebuie lăsată pe seama oamenilor de știință, să nu i se ceară rezultate imediate care să servească nevoilor producției, ci să fie lăsată să evolueze de la sine.

Exasperat de îndrumarea literaturii, în cronica „Critice”, Gh. Grigurcu introducea o frază, sesizată de cenzori, în care arăta că „literatura interbelică nu s-a supus unei operații de îndrumare, de organizare și valorificare unică”. În articolul publicat cu prilejul împlinirii a cinci de la reapariția revistei, redactorul șef, Alexandru Andrițoiu, nu scapă prilejul de a „înțepa” acele „organe care pun anumite piedici în publicarea unor materiale mai cu rezonanță”, arătând că: „Nu văd de ce rezerve față de un articol care, cinstit punînd degetul pe rană și trăgînd nici un semnal de alarmă, este înlăturat sau amînat din timorarea cutărui funcționar, care confundă politica curajoasă și fermă a partidului, cu comoditatea scaunului său funcționăresc”.

Lecturarea revistei „Familia” s-a făcut cu dificultate din cauză că paginile în șpalturi s-au primit în 3-4 tranșe, fiecare număr a suferit modificări substanțiale, multe materiale fiind eliminate sau amânate, locul acestora fiind luat de materiale și pagini noi, introduse după ce revista a fost lecturată în întregime. La indicația D.G.P.T., s-a interzis a mai primi materiale și pagini noi după lecturarea revistei, recomandându-se redacției să dispună de o rezervă de materiale, cu care să poată înlocui pe cele eliminate sau amânate.

Rezolvarea sesizărilor s-a făcut cu ajutorul D.I.C., unde de asemenea revista a fost lecturată număr de număr, și al secției de propagandă a Comitetului județean P.C.R., personal din partea secretarului cu probleme de propagandă, Fodor Alexandru și Golban Ioan. Sesizările în plus ale D.G.P.T. au fost puține.

În cursul anului 1970, colectivul a primit pentru control alte 32 de publicații, cuprinzând 8 reviste școlare, una studențească, o culegere a Societății literar-artistice a elevilor din Oradea, „Lucrări științifice” ale Institutului pedagogic, o culegere în versuri a Consiliului județean al organizației pionierilor Bihor, un volum de lucrări științifice al flialei Societății de filologie, un volum al filialei Societății de istorie, iar în plus Teatrul de stat, Muzeul județean, Consiliul popular județean, Comitetul de cultură și artă, Intreprinderea de transporturi auto, Direcția P.T.T.R. Bihor. Intervențiile efectuate în aceste lucrări se ridică la aproape 100.

Un capitol aparte al sesizărilor din revistele școlare l-a constituit poezia, în general, iar în special poezia inspirată din teme biblice ori cea care exprima „lipsă de libertate în conceptul de gîndire”. Din prima categorie fac parte poeziile: „Tăcere”, „Prohod”, (din revista „Ritmuri incandescente” nr. 7), „Adagio”, „Vis” (revista „Țara visurilor noastre” nr. 15), „Rugă pentru iertarea șarpelui”, (revista „Pași” nr. 1-2), iar în a doua categorie intră poeziile: „Lasă-mă zidule”, „Asta sîntem noi” („Ritmuri incandescente” nr. 7), „Neputința” („Pași” nr. 1-2), „Iar asta nu vă mai poate răbda”, „Zidul” („Țara visurilor noastre” nr. 13).

Un conținut „nebulos și abstract” au descoperit cenzorii în schița „Templul”, de Daniela Bondor (Culegerea „Nebănuitele trepte”), autoarea arătând că se simte în societate ca într-un templu părăsit în care strigă după ajutor, dar nimeni nu o aude, și piesa într-un act „Soldații” (din revista „Pagini de ucenicie” nr. 1).

Au existat intervenții și în capitolele de folclor, ca de exemplu în revista „Trepte”, din care a fost eliminat capitolul în care elevii erau îndrumați să culeagă versuri ce se recită cu ocazia Paștelui, când flăcăi merg să stropească fetele, ori grupajul „Din comorile folclorului bihorean”, din revista „Pagini de ucenicie” nr. 2, în care se redau versuri legate de cătănie și război. În culegerea de folclor a Consiliului județean al organizației pionierilor Bihor, intitulată „De la noi de la Bihor”, organul de control a descoperit versuri de natură mistică și un bocet pentru soțul mort pe frontul din Rusia.

În revista studențească „Gaudeamus”, au fost sesizate redacției articolele dedicate unor evenimente sau aniversări, ce conțineau „confuzii, exagerări sau inexactități”, redacția fiind nevoită să renunțe la unele iar la altele să facă modificări, cazul articolelor „Unirea, Cuza Vodă și Transilvania” de Indrieș Maria (nr. 1), „Grivița 1933” de V. Cosma (nr. 2), „Constantin Brîncuși” de I. Apostol (nr. 4).

Din volumul „Cugetări de limbă și literatură”, editat de Societatea de științe filologice filiala Oradea (16 lucrări – 374 pagini), au fost semnalate studiul monografic „Albina Carpaților”, de V.V. Grecu, deoarece cita din lucrările „Emigrațiunea românilor din Basarabia” și „Cucerirea lumii de către evrei”, și lucrarea „Contribuții la cunoașterea folcloriștilor bihoreni” de Ion Bradu, întrucât cuprindea „un mănunchi de colinde (mistice), o culegere de descîntece din domeniul magiei populare, datini de naștere și botez, având la bază diferite superstiții lagate de aceste evenimente”.

Din seria A, a volumului „Lucrări științifice” al Institutului pedagogic Oradea (962 pagini) s-a eliminat în întregime o comunicare privind practicarea sportului la sate, calificată ca „negativistă și depășită”, în lucrările de geografie au fost intervenții pe linia dispozițiilor de muncă, iar în lucrările de istorie s-au semnalat unele „formulări greșite” ca: frontiere etnice, unirea tuturor teritoriilor românești de la Dunăre pînă la Prut. În seria B (714 pagini, 56 de lucrări), în lucrarea „Conținutul geografiei ca obiect de învățămînt în școala poporală în a doua jumătate a sec. al XIX-lea” a fost semnalat faptul că noțiunile de „Austro-Ungaria” și „Patrie” se confundau, iar din lucrarea „Educația în școala poporală din Bihor” s-a eliminat paragraful în care se spunea că „învățămintele își au și ele rolul lor în școala poporală. Ele nu fac decît să întărească anumite tradiții sănătoase de viață, anumite calități morale care se transmit din generație în generație la țăranul român”. Din această serie, 10 lucrări, cu observațiile cenzorilor D.G.P.T. Oradea, au fost trimise D.I.C. București pentru rezolvare.

Din programul stației de radioficare din 12 martie 1970, a fost eliminată schița „Preafericirea”, de Elisabeta Pop, pentru faptul că autoarea caracteriza timpul pe care-l trăim ca fiind marcat de violență, dezordine, nemaifiind loc pentru fericire.

Un sector până atunci lejer, cel al coletelor primite din străinătate, a devenit aglomerat în 1970 datorită ajutoarelor sosite pentru victimele inundațiilor. Controlul coletelor sosite pentru sinistrați, conținând cărți, broșuri, ziare, reviste, discuri, diapozitive, benzi de magnetofon, caiete de însemnări, cărți poștale, ilustrate, a ridicat colectivului o seamă de probleme, pe care acesta le-a distribuit în următoarele categorii:

a) (materiale) care afectau problema frontierelor de stat, precum revista „Tastzveréseg” (nr. 4,5,6/1970), organ al Asociației maghiarilor reformați din America, prin care se făcea propagandă pentru revizuirea frontierelor, și un planiglob venit din Australia, unde granița de est a României era pe Nistru, iar la sud Dobrogea includea și Cadrilaterul.

b) (materiale) care propagau „influența decadentă din Occident asupra tineretului”, fiind reținute reviste cu caracter obscen, pornografic, sosite din S.U.A., reviste cu caracter hipi, mai multe numere din revista „Life” și două reviste române editate în Israel, „Revista familiei” și „Revista mea”.

c) (materiale) cu caracter religios, fiind identificate și reținute biblii trimise din S.U.A. și Canada pentru a înzestra diferite secte religioase din județ, broșuri și cărți de propagandă în limba română editate în S.U.A. de către Asociația baptiștilor, broșuri editate în S.U.A. de secta „Milenium”, conținând „calomnii la adresa socialismului și comunismului”. Conținutul acestor materiale a fost adus la cunoștință Comitetului județean de partid și D.G.P.T.

Obișnuitele aprecieri asupra membrilor colectivului, din Darea de seamă pe 1970, pe care le menționăm pentru a putea urmări „progresul” în pregătire al acestora, evidenția faptul că Opriș Andrei este încă ezitant în aprecieri, că „numai după multe frămîntări își fixează punctul de vedere, și nici atunci suficient de calificat”, iar Bölönyi Emilia, situându-se la polul opus, „rezolvă mai repede problemele, însă fără discernămîntul cuvenit”. Cât privește pe noul venit în colectiv, Lenghel Ioan, „tovarășul s-a încadrat în muncă cu toată seriozitatea, lecturează cu atenție”, deși în unele cazuri „nu analizează suficient obiectul sesizării, iar motivările nu sînt întotdeauna suficient de temeinice”. Având o pregătire mai bună, se aștepta de la el o contribuție mai mare în rezolvarea sarcinilor unității, pe măsură ce va câștiga experiență.

Trasând sarcini noi muncii de propagandă, Congresul X al P.C.R. a cerut frontului ideologic care o deservea „promovarea unei atitudini mai combative, militante, împotriva concepțiilor retrograde, mistice, a influențelor ideologice străine, împotriva mentalităților înapoiate”. Sarcinile cenzurii, în lumina noilor documente de partid și noilor orientări, au fost făcute cunoscute colectivelor din Oradea, Satu Mare și Baia Mare de către directorul adjunct D.G.P.T., Tarnovschi G., în ședința comună de la Satu Mare, din 9 august 1971. Acesta a cerut colectivelor de cenzori D.G.P.T. să acorde o atenție sporită „problemei valorificării tradițiilor istorice”, arătând că „dacă celelalte scăpări se mai trec cu vederea, scăpările de ordinul celor ce se înstrăinează de concepțiile noastre despre națiune aduc prejudicii deosebite, și împotriva acestora se vor lua cele mai severe măsuri”.

Pe baza indicațiilor primite, colectivul D.G.P.T. Oradea și-a refăcut planul de măsuri privind pregătirea ideologică și profesională. Împuterniciții vor participa la expunerile, sesiunile și comunicările științifice organizate în vederea aniversării semicentenarului P.C.R., vor dezbate în colectiv, pe bază de referate, teme de istorie și literatură și vor studia individual caietul de dispoziții conținând noile liste cu secrete de stat și militar. Studiul se va face sistematic, pe capitole și eșalonat, după care, la sfârșitul fiecărei luni, va fi organizată o dezbatere colectivă. Pentru valorificarea mai eficientă a seturilor de intervenții, fiecare împuternicit va selecta și prezenta, în fața colectivului, intervențiile mai semnificative.

Urmare a unei ușoare îmbunătățiri a muncii redacționale în ceea ce privește prevenirea greșelilor de ordin politico-ideologic, pe de o parte, iar pe de alta a îmbunătățirii colaborării dintre unitate și redacție, intervențiile efectuate în ziarul „Crișana” au scăzut de la 65, în anul anterior, la 48 în primele zece luni ale anului 1971, din care 40 pe baza dispozițiilor de muncă, 4 cu implicații politico-ideologice, 2 observații și 4 greșeli tehno-redacționale. În paginile ziarului „Faklya”, în același interval de timp, au fost efectuate 59 de intervenții, din care 20 pe baza dispozițiilor de muncă, 15 politico-ideologice, restul fiind erori de traducere, observații, inexactități.

În spiritul noilor dispoziții, a fost nevoie de intervenții mai radicale, respectiv eliminarea unor articole întregi, deoarece, unele, „contraveneau documentelor de partid”, iar altele „aveau o sursă de inspirație străină de realitățile de la noi”. Unele materiale conțineau „propuneri cu caracter revendicativ”, cazul articolului „Fructuoase dezbateri la UGSR” (din „Crișana”), unde s-a semnalat propunerea Veturiei Popic de la intreprinderea „Slodaritatea” Oradea, care a cerut ca muncitoarele cu copii sub doi ani să fie scutite de producție și să primească 50% din salariu, sau cel despre adunarea salariaților de la uzina „Înfrățirea” Oradea (din „Faklya”), în care se propunea ca unui muncitor cu o activitate neîntreruptă în producție de 20 de ani să i se adauge în fiecare an încă trei luni și să fie încadrat în categoria a II-a de pensionare, sporul pentru schimbul de noapte să crească de la 15 la 25%, pentru cei care lucrează în condiții grele săptămâna de lucru să fie de 5 zile, iar femeile cu copii mici să beneficieze de reducerea programului cu 2 ore.

Pentru alte materiale s-a cerut refacerea radicală, cazul articolului „Departe de patrie” de A. Mîneață (ziarul „Crișana”), care a căpătat versiunea „Memoriile unui bihorean participant a mișcarea antifascistă din Franța”, ori au fost curățate de părțile cu referiri, directe sau voalate, la realitățile vremii. Din cronica filmului „Mihai Viteazul”, autor Ion Irimia („Crișana” nr. 6/1971), s-a eliminat afirmația cum că „epoca lui Mihai Viteazul seamănă cu a noastră în privința destinului țărilor mici” (care, atunci când sunt angrenate în jocul de interese al marilor puteri, își pot impune dreptul la existență doar rezistând). Din nr. din 13 septembrie al ziarului „Faklya” s-a eliminat textul, preluat din revista „A hét”, referitor la predarea științelor sociale în învățământul superior, din care reieșea că, dacă un inginer nu putea exista fără cunoștințe de economie politică marxistă, pentru un student la medicină această disciplină nu ar fi necesară. Epurat de părțile „critice” a fost și articolul „Sozott Aru” („Mărfuri băgate pe gît”) semnat de M. Implon Irén, care se ocupa de difuzarea cărții la sate. Lăsând să se întrevadă intenția de a reclama faptul că la sate nu se aduc cărți, autoarea demonstrează, pe de o parte că, dacă ele sunt, nu interesează pe săteni, iar pe de alta că anumite „broșuri” sunt băgate pe gât cumpărătorilor, incluzând și o statistică pe jud. Bihor, dn care reieșea că, într-un an și jumătate, s-au vândut băuturi alcoolice în valoare de 419 milioane lei, iar cărți de numai 10 milioane.

În ce privește revista „Familia”, în primele zece luni ale anului 1971, au fost efectuate 79 de sesizări (24 politico-ideologice, 27 privind istoria literaturii, criticii literare, proză, 26 de eliminări de titluri de poezie). Ca număr, sesizările se mențin la nivelul anului anterior, dar ele sunt mai diverse, mai complexe, crescând numărul „cazurilor” care contraveneau politicii de îndrumare de către partid a literaturii, a politicii de valorificare a moștenirii culturale, de preluare necritic a unor concepții din creația universală. Intervențiile colectivului au impus fie eliminări de materiale, modificări sau amânări pentru refacere, ca fiind „greșite structural”. Într-una din cronicile sociologice susținute de Traian Herșeni (nr. 2), intitulată „Umanismul industrial”, s-a intervenit pentru a elimina părerea autorului în legătură cu preocupările de organizare științifică a producției și a muncii, în care se menționa că, dacă despre instalații și finanțe se cunosc destul de multe, despre oameni nu se știe aproape nimic, afară de faptul „că unii comandă, iar alții execută”. Ocupându-se de bilanțul anual în domeniul creației literare, C-tin Cubleșan ajunge la concluzia, eliminată de cenzori, că „prea obișnuiți cu bilanțurile anuale în toate domeniile activității noastre, iată-ne oricum rutinați și prizonierii formalismului de cea mai joasă speță. Avem ochiul format, nervii tociți și poate, treaz numai simțul umorului, care nu l-a părăsit în nici o împrejurare pe român”.

Creația în proză, respectiv unele fragmente de roman, au constituit obiectul mai multor sesizări, unele pentru că exprimau „o stare sufletească sufocantă a autorului’, altele „greșit concepute din punct de vedere ideologic”. Astfel, au fost eliminate două creații de acest fel, prima intitulată „Hesperara”, de Cristina Tacoi, deoarece afirma: „mă strînge zidul, mi-a trecut de glezne, de brîu, îmi apasă pieptul, crește, iată-mă sufocată de lucruri”, iar cealaltă „Destăinuiri”, fragment din romanul „Midrigan” de C-tin Florea, care „nu făcea o delimitare clară între pericolul pe care-l reprezenta mișcarea legionară și idealurile umanitare pentru care luptau comuniștii”.

O serie de materiale cu conținut istoric au fost semnalate pentru „confuzii”, „erori”, iar în cele cu privire la actul de la 23 august, activitatea și rolul P.C.R. „erau tratate numai superficial”. Era cazul, de exemplu, articolului „23 August” semnat de Valeriu Rădină, care mai conținea și remarca, susceptibilă că „ar fi putut aduce prejudicii statului nostru în relațiile cu alte state”, cum că trecerea trupelor sovietice prin țara noastră a fost „un simplu marș strategic”, scoțând în evidență ponderea considerabilă pe care a avut-o debarcarea aliată pe plajele din Normandia.

În studiul „Emil Botta poet lunar”, de Ion Maxim, au fost semnalate nedumeririle, unele evidente altele mai subtile, pe care le exprima autorul în legătură cu „modificările operate în numeroase poezii creație a lui Emil Botta”, caracterizate drept „lipituri ce se observă de la distanță”.

În contextul unor materiale au fost sesizate „poziții și afirmații care contraveneau politicii partidului și statului”, vizând amestecul în treburile altor state. Așa de exemplu, Ștefan Augustin Doinaș, prezentându-l pe poetul iugoslav Petrovic Nyegos, lua atitudine față de înlocuirea (de către statul iugoslav) monumentului ridicat în cinstea acestui poet cu „un altul de proporții gigantice de factură expresionistă” și arăta că „fiecare popor își are locurile lui privilegiate, depozitare ale tradițiilor sale naționale, în care s-a materializat parcă însăși ființa sa națională”.

Unele materiale au fost semnalate D.G.P.T. sau organului de partid ca fiind „dăunătoare educației maselor, și în special a tineretului”. S-a amânat astfel un material, semnat de Radu Iftimovici, care se ocupa de „flagelul toxicomaniei cu stupefiante”, a cărui prezentare era făcută „în mod obiectivist, ca un fenomen inevitabil”.

Au continuat să existe situații când D.I.C. a avut sesizări în plus, cum a fost cazul cu poezia „Patrie” de Stanca Ponta, unele denumiri din articolul „Dacii din Vest și Nord-Vest” de Sever Dumitrașcu, comparațiile dintre România, R.D.G. și U.R.S.S. cu privire la obligativitatea cadrelor didactice de a însoți copiii la teatru, din articolul „Teatru, fenomen social” de I. Lucian.

În sectorul producției editoriale locale, în perioada ianuarie-octombrie 1971, colectivul a lecturat 7 200 de pagini, aparținând volumelor de lucrări științifice ale Institutului pedagogic, culegerii de referate înmănunchiate în volumul „Semicentenarul P.C.R.”, editat de Comitetul pentru cultură și educație socialistă, la care se adaugă un volum omagial „Emanoil Gojdu” și revistele „Gaudeamus”, a studenților orădeni, și cele școlare („Țara viurilor noastre”, „Ritmuri incandescente”, „Nebănuitele trepte”, „Pași”, „Trepte”, „Zbor Alb”, „Pagini de ucenicie”, „Condeie sălăjene”, „Mugurii Silvaniei”). În urma lecturării (Lenghel I. 2 500 de pagini, Bölönyi E. 2 000, Opriș A. 1 200, Copil T. 500), au rezultat 158 de intervenții (eliminări și reformulări) predominând cele cu implicații politice și ideologice.

Din volumul consacrat comemorării marelui mecenat orădean Emanoil Gojdu, a fost eliminat, la indicația organului de partid, studiul „Em. Gojdu” de Teodor Neș, pentru că, prezentând ilustra figură, autorul făcea repetate referiri la românii macedoneni, despre care afirma că „se află în continuă luptă cu popoarele vecine, care au atentat necontenit la libertatea lor”. Pentru conținutul lor mistic, religios, contravenind educației ateist-științifice din școli, din revistele școlare au fost eliminate: articolul omagial „William Blake” („Ritmuri incandescente”), poeziile „Rugă”, „Psalm pentru plecare” („Țara visurilor noastre”), povestirea „Undeva o mare” („Gaudeamus”).

Un volum de muncă suplimentar în activitatea colectivului l-a constituit controlul coletelor sosite pentru sinistrați. În perioada 1 ianuarie-10 mai 1971, au fost controlate 59 de colete, din care au fost reținute 28 de cărți, 49 broșuri, 11 reviste, 91 fluturași. Grupate după conținut de către cenzori, materialele serveau fie pentru propagandă revizionistă, precum romanul „Fekete Völegenek” (2 vol), autor P. Gulaesy Irén, fie pentru propagandă contrară politicii și legislației statului român, precum revista „Bravo” nr. 12/1971, conținând art. „Cum se poate iubi fără frică”, unde se indicau cinci metode privind prevenirea sarcinii. Alte materiale făceau „propagandă dușmănoasă la adreasa altor țări socialiste”. Erau incluse aici, revista „Reforme”, Paris, nr. din decembrie 1971, în care se vorbea de instaurarea „puterii personale absolute a lui Mao-Ze Dong”, revista „Playboy” (dec. 1970), care „profera calomnii la adresa U.R.S.S.” și revista „Herzu” nr. 9/1971, care conținea două imagini, una reprezentând „eliberarea Pragăi” la 5 mai 1945, iar cealaltă un aspect din august 1968 privind revenirea soldaților ruși pentru a lichida „primăvara de la Praga”. Pentru propagandă potrivnică filozofiei marxist-leniniste, au fost reținute lucrările lui Mircea Eliade „Aspectele mitului” și „Sfînt și profan”, apărute la Paris, în 1969, Ed. Gallimard, în care se afirma că Marx „a îmbogățit lumea asiatico-mediteraneeană cu o ideologie mesianică iudeo-creștină”, comparând rolul proletariatului cu cel al lui Hristos, și cea a „transfugului legionar” Emil Cioran, cu titlul „Precis de decomposition”, Paris, 1966, Ed. Gallimard, culegere de eseuri cu conținut religios. Deoarece conținea câteva poze porno, revista „Stern Magazin” nr. 11/1971, făcea „propagandă pentru modul de viață burghez”, în timp ce numeroase biblii, cărți de rugăciuni, cu cântece religioase, broșuri, fluturași, icoane, etc., reprezentând peste 2/3 din materialul reținut, făcea „propagandă cu caracter religios”, în principal baptistă.

Controlul tipografiei, concretizat în acordarea vizei zilnice pe manuscrise, în incinta intreprinderii, a oprit de la tipărire 15 manuscrise, pe motiv că „desconspirau diferite secrete de stat sau militar”. Din vol. „Maramureș” s-a eliminat localizarea amplasamentelor releelor de televiziune din Mogoșa, Sighet, Vușeu, Boroasa; din „Repertoriul legilor, decretelor și HCM-urilor pe lunile mai și iunie” (nr. 4/1971), s-a eliminat HCM nr. 582/1971; de pe cărțile de vizită s-a eliminat mențiunea „Centrul de cercetări pentru metale radioactive Oraș Dr. Petru Groza”. Nu au primit viză, afișul ONT prin care se anunța posibilitatea cumpărării de autoturisme Dacia pe dolari, nici prospectul Universității populare Oradea, prin care „se populariza cercul”. La rândul lor, controalele inopinante, în număr de 10, au scos la iveală „nereguli” privind comenzi, afișe sau programe ale Teatrului care nu purtau viza „T”, sau în care, după acordarea vizei, fuseseră operate modificări.

În ședința de analiză a activității colectivelor din Baia Mare, Satu Mare și Oradea, desfășurată la 8 noiembrie 1971, în prezența lui Gh. Bendovschi, șef de serviciu, Gh. Osman și Ștefan Stahl, instructori D.G.P.T., s-au dezbătut și aspecte privind metodologia muncii. G. Chifor, șeful colectivului din Baia Mare, susținut de I. Langhel (Oradea), au evidențiat lipsa de unitate în munca de îndrumare a instructorilor (în timp ce E. Kovacs, fostul instructor, a indicat ca revistele școlare să fie citite în șpalt, noul instructor, Gh. Osman, a criticat această procedură și a dat indicația ca acestea să fie citite în manuscris; Ștefan Stahl a indicat ca la producțiile editoriale să nu se mai facă referat, intervențiile să fie trecute în registru, la fel ca cele de la ziar, în timp ce Gh. Osman cerea referat), iar Chivăr I. (Satu Mare) a ridicat problema metodologiei materialelor privitoare la intrarea în funcțiune a unor obiective noi. Dacă prima problemă a rămas să fie rezolvată la Centru, cea de-a doua a fost lămurită de Gh. Bendovschi: în cazul când un material cu asemenea conținut a fost scris, văzut de către primul secretar al Comitetului județean de partid, se dă drumul la material, dar se informează de îndată D.G.P.T.; la fel se procedează și în cazul când la inaugurarea noului obiectiv participă primul secretar al Comitetului județean de partid.

Instructorul Stahl Ștefan arată că metodologia a fost mai puțin respectată la Oradea, unde întreg colectivul a făcut greșeli (intervenții nejustificate), cea mai gravă fiind săvârșită de Lenghel I., care a cerut aprobare să modifice conturul țării în scopul corectării unor greșeli privind frontierele de stat, atribuție care nu este de competența D.G.P.T., ea aparținând Comandamentului grănicerilor. În replică, cenzorul orădean ridică problema lipsei de competență a „unor tovarăși din serviciul de permanență” al D.G.P.T., inconvenientele metodei de a-l consulta pe șeful de colectiv în timpul cât acesta este liber, fiind pus în situația de a da rezolvări fără să cunoască materialul, și propune ca seturile trimise de către D.G.P.T. să fie însoțite de un indice pe probleme.

Recunoscând că la Centru „sînt unele tovarășe care fac de serviciu și nu cunosc problemele”, Gh. Bendovschi răspunde problemelor ridicate. Recomandă ca: atunci cînd sînt siguri de un lucru, lectorii să nu mai cheme D.G.P.T., ci să aplice întocmai dispozițiile; când se modifică o dispoziție se operează și în Caietul de sarcini; dacă hărțile nu ridică probleme, atunci se rezolvă pe plan local, dacă da, se trimit la Comandamentul grănicerilor; instructorul să nu schimbe metoda de muncă decât după o consultare prealabilă; la lucrările care ridică probleme serioase se întocmește referat, la celelalte se fac numai note. Reprezentantul Centrului recomanda să nu se facă intervenții inutile, dar „să fie eliminate acele materiale care otrăvesc conștiința”, iar toate materialele lecturate „să fie trecute prin filtrul de cenzor activist de partid bine pregătit politic, și nu prin filtrul falsului critic literar, al cenzorului diletant”. „Munca noastră de cenzori – adăuga acesta – este deosebit de importantă. Sîntem activiști care facem parte din ultima verigă a lanțului care permite ca diferitele publicații să apară sub formă tipărită”.

Cenzura presei și tipăriturilor a cunoscut semnificative schimbări în anul 1972, odată cu aplicarea dispozițiilor legii 23/1971 în activitatea de control și prevederilor HCM nr. 19/1972, pe baza cărora ministerele și celelalte organe centrale au întocmit noi liste cu informațiile, datele și documentele secrete de stat și de serviciu.

În ceea ce privește D.G.P.T., intrau în categoria secretelor de stat: planul de mobilizare pe amsamblul instituției, notele întocmite și înaintate, evidențele și corespondența cu privire la mobilizarea la locul de muncă pe timp de război a angajaților, efectivele, starea de pregătire și de luptă, înzestrarea cu armament, tehnică de luptă și planurile de acțiune, organizarea pazei și apărării instituției, dosarele personale ale directorilor, șefilor de servicii și ale adjuncților acestora; dispoziții, diferite lucrări (note, referate, informări) și manuscrise (șpalturile, etc.) în care erau prezentate explicit informații, date și documente secrete de stat oprite din lucrările lecturate.

Erau declarate secrete de serviciu la D.G.P.T, informațiile, datele și documentele din care rezulta organizarea Direcției, metodele și procedeele folosite în activitatea de control și atribuțiile lucrătorilor de specialitate; ordinele, regulamentele, planurile de măsuri emise de conducerea D.G.P.T.; instrucțiuni, dispoziții, comunicări prin care se indicau informațiile, datele și documentele oprite de la publicare, aflate sub embargou, sau se publică în anumite condiții; acțiunile de instruire ale lucrătorilor, planurile și măsurile de control la unități și subunități; informațiile sau lucrările din care rezulta că materialele destinate publicării au fost supuse în prealabil controlului D.G.P.T., precum referatele, notele, rapoartele, sintezele, caietele de ciornă, fișele publicațiilor, șpalturile sau manuscrisele cu adnotări, etc. care prezentau problemele ce s-au pus în legătură cu aceste materiale, inclusiv rezolvarea; planurile, rapoartele și sintezele cu privire la controlul tipografiilor, analizele întocmite în legătură cu conținutut diferitelor publicații sau sintezele privind modul de tratare a unor probleme, în care se indica punctul de vedere al D.G.P.T.; ștampilele și sigiliile, bilanțul săptămânal, numărul și structura personalului de la ziare și publicații, planul de cheltuieli bugetare și cel de investiții, schema de organizare a D.G.P.T., planul de muncă și salarii, dosarele personale ale lucrătorilor, activitatea de protocol, planul clădirii și altor sedii ale D.G.P.T.

Noile liste, care luau locul celor întocmite pe baza HCM nr. 10009/1969, împreună cu instrucțiunile de aplicare, au fost comunicate colectivelor din țară, cu mențiunea de a fi studiate individual în perioada 9-12 octombrie, iar apoi dezbătute în colectiv.

Potrivit noilor instrucțiuni, informațiile, datele sau documentele secrete de stat și de serviciu, inclusiv acelea care necesitau aprobare pentru publicare, erau nominalizate în Caietul de dispoziții D.G.P.T., reînoit, de regulă, anual și ori de câte ori intervine o modificare mai importantă a listelor; embargourile temporare privind anumite informații se comunică prin Buletinul săptămânal sau, pentru operativitate, telefonic. Informațiile, datele și documentele publicate în documente oficiale sau cu aprobare, sunt consemnate în Documentarul organizat de direcțiile, serviciile și colectivele de împuterniciți și comunicate unităților în termen de 24 de ore de la acordarea „BT”, în scris, iar lectorul delegat cu activitatea de dispoziții le include în Buletinul săptămânal. Informațiile, datele și documentele secrete de stat oprite de la publicare sunt consemnate cu exactitate în Registrul de intervenții special, iar șpalturile sau manuscrisele, pe care s-a menționat și modul de rezolvare, sunt înaintate imediat Biroului Special, unde, după evidențiere sunt predate lectorului delegat cu activitatea de dispoziții, care întocmește lucrările de sinteză și informare. Rapoartele colectivelor de împuterniciți vor conține intervențiile făcute până la 25 ale lunii și vor sosi la D.I.C. până la data de 1 a lunii următoare. Raportul de sinteză va fi însoțit de o notă de prezentare, în care vor fi menționate problemele deosebite și propunerile corespunzătoare.

Documentele de arhivă dezvăluie că munca împuterniciților era riguros normată, pe activități. De pildă, pentru cele 48 de numere ale cotidianelor Crișana și Faklya apărute într-o lună (24 Crișana + 24 Faklya), timpul efectiv alocat doar pentru lectura celor 8 pagini (4 Crișana + 4 Faklya), conform normei stabilite (45 de minute), era de 144 de ore/lună. Pentru acordarea vizei și rezolvarea observațiilor erau planificate alte 2 ore/zi (8 pagini a 15 minute fiecare). O durată similară era normată și pentru documentarea zilnică. Timpul de așteptare între pagini, plus eventualele convorbiri cu direcții și servicii din D.G.P.T. ori pe plan local însuma încă 4 ore. Din calculele normatorilor rezulta că săptămânal timpul necesar pentru controlul celor două ziare era de 84 de ore.

Pentru revista Familia, cu apariție lunară, bugetul de timp afectat era de 41 de ore, distribuit astfel: citirea celor 26 de pagini (24 + 2 publicitate) – 1170 minute; timp necesar pentru documentare – 390 minute; discutarea observațiilor în colectiv și cu persoanele de contact din București – 1 oră și 30 de minute; discutarea revistei la Comitetul Județean de partid – 360 minute, respectiv cu redacția – 240 minute; verificarea introducerii observațiilor în revistă – 45 minute; lecturarea unor materiale nou introduse – 45 de minute.

Timpul prevăzut pentru controlul Buletinului Consiliului Județean Bihor, cu periodicitate lunară, era de 1 oră și 30 de minute.

Producția editorială locală îngloba: lucrări elaborate în mediul universitar, broșuri editate de diverse instituții județene, reviste școlare. Bunăoară, comunicările cu caracter științific de la Institutul Pedagogic Oradea erau apreciate trimestrial la 500 de pagini, volum care pretindea pentru control 39 de ore, repartizate astfel: citit – 25 ore, documentare – 4 ore, discutarea observațiilor în colectiv și la „organul de îndrumare” – 4 ore, iar cu redacția – 3 ore, întocmirea referatului – 3 ore. Apoi, trimestrial erau programate să fie tipărite 5 broșuri editate de Comitetul Județean Bihor al PCR, Consiliul Județean al sindicatelor, Direcția agricolă județeană, Muzeul județean, Casa de creație, lucrări pentru care erau estimate 1350 de minute, adică 7 ore și 30 de minute pe lună. În același segment al producției editoriale erau incluse și 4 reviste școlare pe trimestru, pentru care erau normate 12 ore.

În plan editorial erau cuprinse și foi volante pe teme industriale și agricole, una pe trimestru, editată în limba română, respectiv maghiară. Timpul necesar pentru „filtrul” cenzorilor: 4 ore (1 oră și 20 de minute/lună).

Stația de radioficare își adjudeca 18 ore/lună, din care 16 pentru rezolvarea textelor, iar 2 intrau în contul controlului pe teren. Controlului tipografiei îi reveneau 27 de ore pe lună: 24 pentru controlul zilnic al textelor, respectiv 3 pentru descinderi inopinate. Săptămânal, un control de 3 ore era programat la ghișeul special P.T.T.R. (import – export). La vămile Oradea și Episcopia Bihor, în fiecare lună erau planificate câte trei controale, timpul total alocat însumând 20 de ore. Planul de muncă includea lunar câte un control la cele 3 muzee (6 ore), precum și „scanarea” unei expoziții (3 ore). La teatru, agenda norma lunar câte o vizionare de 4 ore.

Normarea nu ocolea nici alte activități: 16 ore/lună pentru analiza muncii (în fiecare luni, 2 împuterniciți a 2 ore); 16 ore pentru participarea membrilor colectivului la instruirea lunară a activului județean de partid; 6 ore pentru întocmirea notelor lunare de sesizări referitoare la cele 2 cotidiane și revista Familia.

Sub incidența normării au intrat și activitățile administrative (34 de ore): întocmirea planului de muncă lunar; urmărirea borderourilor cu tipărituri pentru export (numerotare, îndosariere, redactarea și dactilografierea adresei de expediere, împachetarea, sigilarea și depunerea la poștă); redactarea și dactilografierea constatărilor privind întârzierile apariției unor publicații (cotidienele Crișana și Faklya, revista Familia); ținerea la zi a documentarului; rezolvarea răspunsurilor la diferite adrese primite; îndosarierea în mape și investigarea corespondenței în registrele de intrare și ieșire; statul de plată al femeii de serviciu și expedierea lui; ridicarea de două ori pe lună a salariilor de la bancă.

Instrucțiunile prevedeau reguli stricte în legătură cu evidența, întocmirea, manipularea și păstrarea documentelor, distrugerea unora, accesul în instituție, relațiile cu străinii și sancțiuni în cazul nerespectării acestora.

Pentru optimizarea activității, în ședința lărgită a Colegiului D.G.P.T. din 17 august 1972, la care, pe lângă membrii Colegiului, au participat șefii compartimentelor de lectură, secretarul Comitetului de partid și secretarii organizațiilor de bază, președintele sindicatului și secretarul organizației de bază U.T.C., s-au stabilit noi măsuri în vederea îmbunătățirii sistemului informațional al D.G.P.T., pe cele două fluxuri: de la conducerea Direcției la unități și de la unități la conducerera D.G.P.T.

Informațiile cu caracter de directivă, de îndrumare, orientare și documentare de la conducerea D.G.P.T. vor fi comunicate împuterniciților din provincie telefonic, prin Buletinul săptămânal sau cu ocazia deplasărilor. Informațiile semnalate și reținute în procesul de lectură, se transmit de la lector la conducerea D.G.P.T. de către șeful de colectiv sau lectorul de serviciu, telefonic sau în scris, prin D.I.C. În centrală, ca și în colectivele de împuterniciți, materialele, publicațiile pe domenii de activitate (istorie, folosofie, etc.) vor fi repartizate, pe cât posibil, pentru lectură instructorilor, respectiv împuterniciților cu studii și experiență de specialitate. Pentru informarea politico-profesională organizată, conducerea unității va asigura în centrală și în colectivele de împterniciți, direct, telefonic sau prin deplasări, transmiterea, prelucrarea și controlul însușirii dispozițiilor, precum și organizarea ședințelor de îndrumare pentru transmiterea indicațiilor și îndrumărilor primite de la C.C. al P.C.R. și de la conducerea instituției. În provincie, acest lucru se va face prin deplasări în fiecare colectiv sau pe centre teritoriale.

Fiecare membru al colectivului D.I.C. – centrală și provincie – era obligat să ia cunoștință, pe bază de semnătură și în timp util, de conținutul Buletinului săptămânal al D.G.P.T., Buletinul Agerpres, a celorlalte mijloace de informare și documentare puse la dispoziție. Șeful unității, iar în provincie șefii de colective, vor prelucra aceste mijloace de informare și documentare și vor controla gradul de însușire și modul de aplicare a acestor dispoziții în activitatea de lectură. După lectură, discutarea și rezolvarea publicațiilor, a materialelor, instructorii/șefii de colective întocmesc note cu intervențiile, semnalările și observațiile avute. Șeful unității/colectivului consemnează toate soluțiile date sau primite. Notele cu probleme deosebite și soluțiile adoptate, vor fi definitivate de șeful unității/colectivului și transmise D.G.P.T.-D.I.C. în cel mult 48 de ore de la rezolvarea definitivă, împreună cu șpaltul materialului. Problemele de mai mică importanță semnalate și rezolvate în procesul de lectură pe plan local, vor fi înaintate prin note lunare definitive, întocmite de șefii de colective. S-a stabilit, în principiu, ca întocmirea lucrărilor de analiză și sinteză asupra informațiilor și sesizărilor rezultate din procesul de lectură să aibă următoarea periodicitate: bilunar pentru cotidiane, emisiuni zilnice de radio, televiziune și Agerpres; trimestrial pentru publicații săptămânale, bilunare și lunare; semestrial pentru teatru radiofonic și de televiziune, stagiune teatrală, activitate editorială, producție cinematografică, expoziții și târguri; anual pentru publicațiile cu apariție la două luni, trimestrială și semestrială, alte activități precum anticariat, filatelie, muzică, plastică, activitate de import. Termenele erau obligatorii numai în situația în care, în perioada respectivă, din intervenții, semnalări și observații se puteau contura unele concluzii, în caz contrar, cu acordul șefului de setor, lucrările nu se mai întocmeau.

Pe baza noilor măsuri și instrucțiuni, comunicate la 28 august 1972, unitățile și-au întocmit planuri detaliate privind îmbunătățirea sistemului informațional intern și cu Centrala din București. Planul unității din Oradea, finalizat la 27 septembrie și înaintat Centrului la 3 octombrie, conținea măsuri privind informarea operativă, pregătirea individuală și colectivă, precum și transmiterea intervențiilor, semnalărilor și rezolvărilor date materialelor controlate. Întocmirea periodică a lucrărilor de analiză și sinteză asupra informațiilor și sesizărilor rezultate din procesul de lectură urma să fie făcută de Copil T. și Lenghel I., pentru ziarul „Crișana”, Bölönyi E. și Opriș A., pentru „Faklya”, pentru revista „Familia” de Copil T., pentru activitatea editorială locală de Lenghel I., pentru revistele școlare și studențești de Bölönyi E., iar pentru vamă, expoziții, teatru situațiile vor fi întocmite de Opriș A.

Măsuri speciale de pregătire și control au fost luate în perioada premergătoare și în timpul Conferinței Naționale a P.C.R., din iulie 1971. S-a stabilit ca lucrările primite pentru lectură în această perioadă să fie rezolvate mai operativ, iar ziarele să oglindească în mod corespunzător, conform directivelor, evenimentul; programul de muncă, în prajma și în timpul conferinței va fi întocmit în așa fel încât lectorii să fie odihniți, să se prezinte pentru lectură în timp util, iar de la caz la caz, în funcție de transmiterea documentelor conferinței, se vor lua măsuri operative pentru dublarea sau alternarea lecturii; în zilele de 19, 20 și 21 iulie se va lucra și noaptea, luându-se măsuri pentru acoperirea sarcinilor din timpul zilei, iar responsabilul de colectiv nu va pleca din localitate.

Activitatea de control a colectivului orădean, în cursul anului 1972, s-a desfășurat fără probleme deosebite. S-au efectuat 32 de intervenții în ziarul „Crișana” și 34 în „Faklya”. Datorită intensificării activității de „pregătire” a redactorilor și calității „mai bune” a materialelor venite pentru lecturare, s-au înregistrat mai puține intervenții cu caracter politico-ideologic (doar una în „Crișana” și 8 în „Faklya”), nu s-au făcut greșeli grave, relațiile cu redacțiile s-au îmbunătățit, acestea fiind „mai receptive la observațiile ce se fac în procesul lecturării”. Și relațiile din cadrul colectivului deveniseră mai bune, poate și datorită faptului că Opriș A. se afla în pragul absolvirii studiilor la Academia „Ștefan Gheorghiu”, Copil T. își continua și el studiile, iar Bölönyi E. începuse reciclarea, frecventa Universitatea serală de partid și cursurile serale ale Facultății de filosofie.

În revista „Familia” au fost efectuate 44 de intervenții, 33 de natură politico-ideologică, 3 pe linia dispozițiilor de muncă, 7 în creația poetică și una în sceneta „Halta viitorului” de Teodor Crișan, care „viza tendențios anumite fenomene sociale și stări de lucruri din țară”. Unele materiale, ca de pildă „Propunere pentru o grupare literară-Echinox”, semnat de Valentin Tașcu, au fost semnalate pentru că îndemnau la divizarea creației literar-artistice, în timp ce altele, cu teme din istoria literară din Balcani, făceau „ample caracterizări, mai mult sau mai puțin favorabile unor popoare” din zonă. Au fost efectuate sesizări în materiale care „aveau conținut cosmopolit, subiectivist”, popularizând unele principii de conducere din Occident (ex. „Prezentarea domeniilor, planificarea, organizarea, îndrumarea și controlul economic” de G. Turry), precum și în altele care „aveau tendința unor polemici neprincipiale” (nota „Polemică și principialitate” de Gh. Grigurcu).

Obiectul sesizărilor colectivului l-a constituit și unele poezii „cu caracter denigrator, tendențios, cu implicații politice” (ex. poezia „Scurți de ochi” de Adrian Păuneascu, care „versifica ideea miopiei pe plan social-politic”) sau „puteau afecta principiile politicii externe ale partidului și statului” (ex. poezia „Civilizație” de Arany Ianos, din care cităm:”…Azi de conferințe lumea/E condusă, iar răsplata-i/ Cînd războaie fac cei tari/ Se-ntrunesc și aprobă fapta”). Alte poezii au fost semnalate pentru „conținutul lor morbid, sumbru, evazionist”. Suficient să cităm poezia „Finiș” de Horia Bădescu, în care autorul mărturisește cu disperare starea obscură, singurătatea din care nu găsește ieșire, pentru care și D-zeu îl compătimește, sau poezia „Nici un veșmînt”, ambele din nr. 10.

Controlul producției editoriale locale a însemnat lectura unui număr de 8 233 pagini, fiind făcute 31 de intervenții, 21 cu caracter politico-ideologic, 10 privind apărarea secretului de stat și de serviciu. Au fost eliminate, pe baza legii 23/1971, date restrictive din domeniul economiei, aprecieri privind calitatea necorespunzătoare a mașinilor fabricate la uzina „Înfrățirea”, date care se refereau la volumul de mărfuri destinate exportului din jud. Bihor, pe sectoare Est-Vest, fondul de stat pe județ la principalele produse agricole, planul încasărilor valutare al Oficiului județean pentru turism, etc., iar din graficul „Expuneri privind organizarea și progresul tehnic în slujba producției” al Consiliului județean al sindicatelor Bihor, s-au eliminat referirile la mineralizații cuprifere, minereuri metalifere, pirite cuprifere la minele de la Băița și Petru Groza.

Din vol. „Lucrări științifice” (seria Geografie) a Institutului pedagogic, a fost eliminat studiul „Considerațiuni asupra lucrărilor de amenajare existente și de perspectivă din bazinul Crișurilor” de V. Vancea, deoarece critica planul de realizare a canalului magistral Someș-Crișul Alb pentru irigații, arătând ineficiența unei asemenea investiții și faptul că n-ar rezolva problema inundațiilor. Din același volum, a fost eliminată lucrarea „Autonomia creației și angajarea artistului” de Mihai Novicov, deoarece, reluând unele concepții ale lui Maiakovski și Boris Pasternak, „demonstra necesitatea afirmării neîngrădite a libertății de creație în socialism”.

Intervenții substanțiale s-au făcut și în lucrarea „Folclor din Bihor”, editată de Comitetul de îndrumare a creației populare și mișcării artistice de masă din Bihor, precum și în catalogul expoziției de grafică a lui Leon Alex, din care au fost eliminate „unele aspecte cu conținut mistic, religios”, versuri și titluri „cu caracter obscen, pornografic”.

Lectura revistelor școlare, în număr de 16, și a revistei studențești „Gaudeamus” s-a soldat cu 20 de intervenții, din care 14 cu implicații politico-ideologice, iar în sectorul import-export de tipărituri au fost controlate un număr de 607 colete, făcându-se intervenții de reținere a unor cărți doar în două cazuri.

În ședința de analiză, din 13 noiembrie 1972, activitatea colectivului din Oradea a fost apreciată pozitiv de către instructorul Stahl Ștefan, care remarca prestația deosebită a lui Lenghel I., ale cărui intervenții foarte bune au fost incluse în seturile D.G.P.T. La rândul său, Gh. Bendovschi atenționa asupra faptului că în publicațiile din provincie mai apar „creații literare confuze, fără mesaj” sau din care reise „totala dezangajare a sriitorului față de problemele societății”, manifestată în forme destul de subtile. „Dacă nu îndrăznesc să-și exprime împotrivirea pe față, în schimb recurg la alte procedee ca de pildă contestarea valorii artistice a unor poeți angajați, așa cum este de pildă Dan Deșliu, despre care unii au afirmat că este un poet lozincard”, ori criticau și contestau valoarea artistică a unor producții literare din anii 50 și 60, considerată de unii ca „o perioadă de scleroză în gîndire”, datorată îndrumării literaturii.

Îngrădirea libertății de expresie până la limita învățăturii marxist-leniniste și înăsprirea activității de control, la care se adaugă experiența acumulată de cenzori și continua lor pregătire, au dat „roade”. În cursul anului 1973, în ambele ziare, „Crișana” și „Faklya”, au existat doar 16 intervenții, majoritatea în domeniul apărării secretului de stat și militar. În revista „Familia”, până la 30 noiembrie 1972, au fost efectuate 30 de sesizări, din care 20 au fost situații de eliminări în întregime (3 fragmente de roman, 4 materiale și 13 poezii). Cele trei fragmente de roman au fost: „Caloian” de Ion Lăncrănjan, eliminat din nr. 2 pentru „profunda nemulțumire [a autorului] față de condiția scriitorului de la noi”, „Îngerul de gips” de Nicolae Breban, deoarece „descria cu lux de amănunte momentele actului sexual” și „Amintiri despre oamenii pe care i-am cunoscut” de Onisifor Ghibu, din nr. 7, care „descria greutățile întîmpinate de Lucian Blaga pentru obținerea titlului de profesor universitar la Cluj”. Tot din nr. 7 al revistei, a fost eliminată nota „Oferiți-ne un aparat de filmat” semnată de Benone Neagoe, în care autorul contesta „valoarea” unor emisiuni ale televiziunii române, care „nu pot întotdeauna să convingă și să țină tineretul în fața micului ecran”. De aceea, solicita: „Dați-ne un aparat de filmat, stimați tovarăși de la televiziune, cîțiva metri de film și 15 min. de emisie…veți cunoaște în imagini palpabile chipul tinereții noastre, fapte și gînduri care ne caracterizează, ne frămîntă și ne tulbură prin intensitatea și farmecul lor, le vom spune deschis în emisiunile realizate de noi, pentru voi…15 min. de emisie, inedite, la dispoziția voastră”.

În nr. 3 al revistei, a fost sesizat și eliminat grupajul de poezii semnat de Alecu Ivan Ghilia, pentru că „avea implicații politice”, iar din nr. 11 poezia „Alegoria peșterii” de Șt. Augustin Doinaș, fiind „pasibilă de interpretări confuze și denigratoare”. Au mai fost eliminate în întregime: cronicile sociologice „Problema femeii” (nr. 8) și „Sex și civilizație” (nr. 9), ambele semnate de Traian Herșeni, prima deoarece „omite întru totul înfăptuirile regimului nostru în acest domeniu”, iar cea de-a doua pentru că „citează o serie de sociologi din țările capitaliste”, articolele „În America Latină” de Alexandru Andrițoiu, pentru „comparații nepotrivite” la adresa „Conducătorului”, și „Valoarea dialogului” de Henri Wald (nr. 9).

Anul 1974 a marcat victoria unui regim prezidențial bazat pe cultul personalității „Conducătorului”, reactualizarea metodelor, scopurilor și a sistemului de valori dominant în anii '50. Victoria cultului personalității a avut influențe asupra dezvoltării culturii. Fenomenul cultural cel mai izbitor, datorat revenirii în forță a ideologiei ca principal instrument al dezvoltării sociale, a fost readucerea procesului de creație literară și științifică sub controlul strict al partidului. Noile prefaceri aduc schimbări în titulatura organului de control al presei și tipăriturilor: D.G.P.T. de pe lângă Consiliul de Miniștri devine C.P.A. (Comitetul pentru Presă și Tipărituri) din subordinea Consiliului Culturii și Educației Socialiste, fără ca acest lucru să însemne vre-o modificare notabilă în privința atribuțiilor sale. La rândul său, D.I.C. devine acum Direcția pentru activitatea comitetului în provincie.

Sub noua denumire, colectivul C.P.A. Oradea nu a înregistrat, pe parcursul anului, în presa locală, cazuri de eliminare a unor materiale. Au existat doar intervenții pentru îndreptarea unor „greșeli” sau eliminarea unor pasaje ce conțineau „afirmații care contraveneau realităților și realizărilor din diverse domenii de activitate”.

Din revista „Familia” au fost eliminate, amânate sau refăcute 9 materiale, „concepute greșit ca structură din punct de vedere politic” sau care „contraveneau programului ideologic la partidului”. Eliminate în întregime au fost: articolul „23 August – ziua care a schimbat destinul istoric al României” (nr. din aprilie) pe motivul că „supralicita rolul regelui Mihai în actul insurecțional”, „Cluj-Napoca”, deoarece vorbea în repetate rânduri de „absența Clujului din istoria poporului nostru” (la 1848, spre exemplu), „Trei decenii de poezie” (nr. din septembrie) care „minimaliza creația lirică din cei 30 de ani de la eliberare” și „O meta filozofie” întrucât „prezintă în termeni elogioși conceptul de conștiință filozofică la Lucian Blaga”, fără a enunța măcar cât de cât „limitele și rezervele pe care le avem față de concepția filozofică a lui L.B.”.

Au fost, de asemenea, oprite de la apariție, poeziile „Subțiri” (nr. din iunie), „lipsită de mesaj și susceptibilă de interpretări”, „Pildă” (nr. din aprilie), „cu nuanțe diverse de interpretare din punct de vedere politic”, „Reptila” și „Șarpele” (nr. din februarie), cu versuri din care „emană o stare depresivă”, „Sonet”, expresia „unei nemulțumiri”, ca și poezia „Invitație”.

Întrucât revista continua să ridice probleme, șeful colectivului C.P.T. Oradea propunea ca tematica revistei să fie revăzută, în sensul „de a se asigura un echilibru din care să nu lipsească evenimentele dosebite petrecute în viața poporului român și în același timp să-și găsească loc în revistă o tratare mai amplă a vieții social-cultural-educative de pe cuprinsul județului, pentru a cărei dezbatere să fie antrenate forțele locale”. Cu alte cuvinte, să devină o publicație angajată și să renunțe la colaboratorii externi (ne-orădeni), ale căror materiale dădeau cel mai mult de furcă cenzorilor.

Un asemenea lucru nu s-a întâmplat, de vreme ce Sinteza activității colectivului pe anul 1975 menționează, în chiar primele rânduri, că „lectura revistei Familia ridică încă multe probleme, mai cu seamă din punct de vedere al orientării politico-ideologice și de ancorare a revistei în realitățile județului”. Mai mult, în intervalul ianuarie-octombrie 1975, au fost efectuate 66 de intervenții în paginile revistei. Șapte numere au fost lecturate de Copil T., care a efectuat 42 de intervenții, din care 30 politico-ideologice, iar trei numere de Lenghel I., care a operat 24 de intervenții, din care 20 politico-ideologice, iar 4 pe linia dispozițiilor de muncă.

Din creația lirică, au fost eliminate 6 poezii avînd „caracter sumbru, demoralizator, mistic”, printre care amintim „Ca șarpele” de I. Măduță, „Dimineața” și „Rohia” de I. Alexandru (nr. 2, respectiv 8). Acestora li se adaugă recenzia la romanul „Drumul cîinelui” de I. Lăncrănjan (nr. 8), eliminată pentru că „relata în mod elogios” cartea, despre care se afirma că „dă noi atribute universului spiritual al satului, mărindu-i orizontul de cunoaștere din eșec în eșec, din reproș în reproș”.

Alte materiale, articole, studii propuse pentru apariție au fost rezolvate prin amânări, reformulări sau eliminări parțiale. În ziarul „Faklya”, din art. „Familia Cseke”, care aborda problema menirii teatrului, s-a eliminat partea în care se menționa că „spectatorii sînt făcuți să uite gîndurile, nu ușoare și nu vesele, ale zilelor cotidiene”. Art. „Colonelul Maltopol” semnat de Valter Roman (nr. 10/1975), a primit mai multe rezolvări: două pentru amânare și una pentru publicare, dar în cele din urmă C.C.E.S. a indicat amânarea lui. Din motive de inoportunitate, pe de o parte, iar pe de alta pentru „unele comentarii polemice cu privire la definirea conceptului de „cultură de masă”, a fost amânat art. „Cultura de masă – realitate contemporană” de prof. Ioan Chira (nr. 9).

În sectorul editurii locale, a fost controlat un număr de 6 300 de pagini, însumând culegeri de materiale cu conținut istoric, politic, sociologic, etnografic, editate de Comitetul județean de partid, Muzeul Țării Crișurilor, Institutul pedagogic, Comitetul pentru cultură și educație socialistă județean. Printre acestea amintim volumele: „Trei decenii de afirmare a județului Bihor pe coordonatele socialismului”, „Crisia” a Muzeului Țării Crișurilor, „Lucrări științifice”, seria A și seria B, ale Institutului pedagogic, cursurile pentru studenți „Istoria modernă a României” și „Limba română modernă”, de la același institut, monografia Reuniunii de cântări „Hilaria” din Oradea. Se adaugă revistele școlare, buletinele de informare ale Casei corpului didactic și Direcției sanitare județene.

Lucrarea „Din activitatea financiar-bancară a bihoreanului Partenie Cosma în cadrul băncii „Albina” din Sibiu” de Mihai Drecin („Crisia”) a fost amânată pentru refacere deoarece „era redată de pe pozițiile de clasă ale burgheziei”, din vol. „Trei decenii de afirmare a județului Bihor pe coordonatele socialismului” s-a eliminat paragraful în care se vorbea de „influența puternică a maniștilor” în unele comune bihorene, în campania electorală din 1946 și un citat dintr-o cuvântare a lui Iuliu Maniu, iar din culegerea de studii etnografice și de artă „Biharea” a Muzeului Țării Crișurilor a fost eliminată lucrarea „Bihorul în arhiva etnografico-folclorică a Muzeului de etnografie al Transilvaniei” de I. Toșa și Delia Bratu, pentru că se referea la obiceiuri și datini practicate cu ocazia Crăciunului și altor sărbători religioase.

Exportul de carte și alte efecte, controlate sistematic, săptămânal, la un ghișeu special, a însumat 1 330 colete, în cursul anului 1975, fără să existe probleme deosebite. În schimb, la cele două puncte de vamă s-a intervenit în cazul unui colet trimis din R.F.G. pentru un cetățean din Oradea, cu 25 de reviste „Stern”, 14 „Quek” și 6 „Bunte”, care a fost respins pe motivul că „majoritatea conțineau articole cu relatări despre crime, cu ilustrații alăturate, altele ponegreau lumea socialistă, unele comentau viața intimă a lui Karl Marx, ca fiind afemeiat, iar altul îl califica pe Fidel castro dictator”. Coletul unui transfug în R.F.G., conținând un casetofon și 7 casete „cu muzică de circulație”, dar și un mesaj prin care își anunța familia că se află în acea țară, a fost reținut, ca și romanul „Arhipelagul Gulag” de Alex. Soljenițin, adus de un orădean care se întorcea din Franța. Un semn nou, după semnalarea volumului, C.P.A. a dispus să fie redată cetățeanului, cu condiția să nu fie împrumutată, deci să nu circule.

Începând cu anul 1975, toți cei patru membri ai colectivului C.P.T. Oradea au fost cuprinși în învățământul pentru activiștii de partid de pe lângă organizația de bază. În acest an, I. Lenghel și A. Opriș au terminat cursurile de reciclare, treapta a III-a, de la Timișoara, ultimul susținând și examenul de absolvire a cursurilor Academiei „Ștefan Gheorghiu”, iar Copil T. s-a înscris pentru perfecționare în cadrul Cercului de literatură organizat de C.P.T. Bölönyi Emilia s-a aflat într-o situație mai aparte, fiind în proces de divorț, motiv pentru care a absentat mult de la serviciu, starea de disconfort intelectual fiindu-i agravată de cercetarea efectuată de C.P.T., ca urmare a unei reclamații a fostului soț. Și-a revenit repede, reluându-și locul în colectiv sub noul nume de Petcu.

În anul care a urmat, presa locală a apărut „în condițiuni mai bune decît în anii precedenți”, iar ca urmare, în activitatea colectivului n-au existat scăpări politico-ideologice, n-au fost fost divulgate secrete de stat și de serviciu și nici n-au fost făcute intervenții nejustificate. Au existat, prin urmare, numai intervenții justificate, rezolvate corespunzător ideologiei și politicii P.C.R. și indicațiilor primite: 17 în „Crișana” (15 pe baza dispozițiilor de muncă, una politico-ideologică și una secret militar) și 23 în „Faklya” (14 pe linia dispozițiilor și 9 politico-ideologice).

Nici în controlul revistei „Familia” n-au existat greutăți. Rezolvarea sesizărilor s-a făcut împreună cu Comitetul pentru cultură și educație socialistă județean, editorul revistei, iar cazuri deosebite, care să fie semnalate Comitetului județean P.C.R., n-au existat. Apariția într-o formă mulțumitoare se datora lecturării în paralel a revistei la serviciul de specialitate C.P.T., dar se ajunsese la situația ca sesizările să fie identice.

În primele trei trimestre ale anului 1976, din conținutul revistei au fost eliminate 6 materiale pregătite pentru apariție, s-au efectuat 19 modificări pe texte, 5 materiale au fost amânate, iar 2 poezii eliminate. O parte din materialele amânate „tratau necorespunzător” istoria P.C.R. în anii ilegalității, altele conțineau „aprecieri inexacte sau nefavorabile” la adresa poporului român sau altor popoare vecine (cazul serialelor semnate de Valter Roman, care evocau amintiri din timpul cât acesta a fost în Franța-1936 și la Moscova-1944). În alte cazuri, erau preluate „fără discernămînt” idei ale unor personalități din Occident, sau „puneau într-o lumină nefavorabilă lupta și sacrificiile poporului nostru”.

Din producția editorială locală, colectivul a lecturat, în trim. I-III/1976, 57 de lucrări (volumele Institutului pedagogic și ale Muzeului Țării Crișurilor, „Biharia”, „Crisia” și „Nymphea”), însumând un număr de 7 256 pagini dactilografiate. Au fost efectuate 53 de intervenții, din care 34 politico-ideologice și 19 pe baza indicațiilor de serviciu. Din grupul sesizărilor politico-ideologice, din vol. „Biharia” (studii de etnologie, artă, muzeologie) au fost eliminate și amânate 9 lucrări, fie pe motivul că „reproduceau diverse obiceiuri cu caracter mistic”, fie că „tratau probleme din istoria județului omițînd elementul autohton” (cazul art. „Tîrgurile din Oradea” care vorbea numai de meșteșugari și negustori greci, turci, polonezi, austrieci, etc.).

Din lucrarea „Reuniunea de cîntări „Hilaria” (documente de arhivă) s-au decupat pasajele care vorbeau de îndrumarea acestei reuniuni de către Episcopia greco-catolică, de primirea ei, în mai multe rânduri, de regele Carol și regina Elisabeta la castelul Peleș, iar din program eliminate referirile la Imnul regal și participarea la festivitățile dezvelirii statuii regelui Ferdinand, din Oradea. În cursul pentru studenți „Geomorfologia” s-a intervenit în partea care trata aspectele luptei omului cu natura, deoarece (sic!) „erau omise grandioasele acțiuni intreprinse de partid și guvern prin Programul național pentru conservarea și dezvoltarea fondului forestier în țara noastră în perioda 1976-2010”.

Importul și exportul de tipărituri și obiecte fonice a impus controlul unui număr de 881 colete, plus alte 78 pentru sinistrați, din care au fost reținute: 1 310 iconițe, 4 reviste „Bravo” pentru „conținut pornografic” și o carte Zodiac. La cele două puncte de vamă, Ep. Bihor și Oradea, au fost controlate 9 colete cu documentații tehnice sosite sau ieșite din țară, 8 biblioteci personale ale unor „indivizi” care se stabileau în alte țări, 2 colete cu cărți pentru „Ilexim” și unul cu reviste de modă pentru Fabrica de confecții din București.

Activitatea de control a colectivului a mai cuprins revistele școlare (4 ale liceului „Em. Gojdu” și una a liceului „Alex. Moghioroș”), vizionarea pieselor de teatru (9), controlul expozițiilor (în număr de 17), al tipografiei (4 000 de comenzi, din care 161 nu au primit viză, deoarece nu aveau aprobările subcomisiilor guvernamentale), precum și al aparatelor de multiplicat din municipiu și județ (91), controlul celor din urmă neavând alt rezultat decât acela de a constata starea proastă, gradul înaintat de uzură al acestor aparate, cele mai multe aflate în stare de nefuncționare.

Prima jumătate a anului 1977 a însemnat, pentru colectivul C.P.T. Oradea, ultima sa perioadă de activitate. Rapoartele de intervenții insistă, în continuare, pe revista „Familia” și producția editorială locală.

Articolul „Conferința” de Paul Everac a fost oprit de la publicare („Familia” nr. 2) deoarece reda „practici negative” în organizarea unor conferințe, respectiv aducerea de elevi, soldați, babe și copii, activitatea culturală fiind caracterizată „goanga asta culturală”. Redacția nu și-a asumat răspunderea pentru a renunța la părțile semnalate, amânând articolul pentru consultare cu autorul. În același număr, au fost semnalate în întregime și eliminate două articole: „Țărănimea – temelie a ființei și dezvoltării noastre naționale” de T. Herșeni și „Semnificația laică a religiei” (lui Mircea Eliade la 70 de ani), de Henri Wald. Cel dintâi făcea „un elogiu exagerat țărănimii”, neglijând alte forțe sociale, în primul rând clasa muncitoare, cel de-al doilea nu evidenția „limitele lui Mircea Eliade privind conceptele sale filozofice în materie de religie”. Din nr. 6 al revistei a fost eliminată convorbirea lui Ion Isaiu cu istoricul literar Domokos Samuel din Budapesta, „inoportun” pentru că venea înaintea întâlnirii Ceaușescu – Kadar, dar conținând și „propuneri cu caracter revendicativ” (I. Isaiu cerea Editurii Kriterion să icludă în planul său editorial lucrarea bilingvă în 10 volume a lui Domokos Samuel), precum și unele aprecieri „care depășesc cadrul documentelor de partid” (vorbindu-se despre posibilitatea depășirii acordurilor culturale existente, se afirma că „acestea ar putea îmbrăca semnificații mai bogate abandonînd caracterul uneori festivist sau de circumstanță al manifestărilor noastre”; într-una din întrebări, I. Isaiu afirmă că, în desfășurarea programului de colaborare preconizat de profesorul budapestan „nu-și pot avea locul decît valorile autentice, fără emfază patriotardă sau tentă agitatorică propagandistică”; răspunzând, D. S. afirma: „Desigur înțeleg prudența dvs. – s-o numesc așa – în contextul atît de contradictoriu și complex al vremurilor noastre”).

În rubrica „Note teatrale” a fost semnalată următoarea notă, „incomodă” deoarece făcea referiri directe la activitatea de cenzură: „Lipsește în ultimii ani în paginile ziarelor și revistelor noastre artistice polemica. În dorința de a o revigora, am predat, nu de mult, unor publicații, două articole „incomode”: într-unul analizam defectele unei piese semnate de X (soția unei persoane „influente”), iar în celălalt îl acuzam pe Y de incompetență. Ambele mi-au fost respinse. Am cerut desigur explicații. Despre primul mi s-a spus: „Ni-l suim pe Z în cap”; despre al doilea: „Nu prea ne-am hotărît să-i dăm drumul! Cine știe cine o fi și ăsta! Da, de ce nu scrii despre predecesori? Ai cîteva milenii la dispoziție, doar!?”.

Din „Culegere de poezii” (1977) a cenaclurilor „Iosif Vulcan” și „Ady Endre”, de pe lângă Casa de cultură a sindicatelor Oradea, au fost eliminate poeziile: „E un loc”,de Virginia Gheorghiu, „Demna libertate” de Alex. Sfîrlea, „Poem pentru Ardeal” (1946), „Poem” (1941), primele fiind „interpretabile, confuze”, ultimele „presărate cu expresii mistice”.

Intervențiile din „Crisia” au vizat trei articole: „Satele din Bihor ale lui Constantin Șerban și Gavrilaș Movilă”, pentru „notele bibliografice (436) în mare parte de proveniență străină”, „Presa românească din Transilvania în timpul și în preajma independenței de stat a României”, deoarece „insista asupra publicației intitulată „Biserica și școala”, despre care se afirma că este „un nesecat izvor de apă vie pentru cei setoși de adevăr” și „Aspecte din activitatea lui Vasile Goldiș la consolidarea și dezvoltarea României”, întrucât autorul compara concepțiile lui Goldiș privind raporturile dintre state și națiuni cu cele ale lui Ceaușescu.

Din vol. „Războiul de independență și revista „Familia” (1876-1878), autor V. Faur, au fost eliminate pasajele referitoare la intervenția rusă în România (după San Stefano) și ocuparea împrejurimilor Bucureștiului, obligația României de a ceda Rusiei județele Cahul, Bolgrad și Ismail din sudul Basarabiei, secta nihiliștilor din Rusia anului 1877, tratamentul dur aplicat românilor din armata sîrbă, precum și mai multe titluri de materiale din Indicele cronologic, care menționau luarea Basarabiei de către Rusia.

Puterii totalitare, intelectualismul, elitele i-au provocat întotdeauna frisoane. De aici provenea cel mai des dizidența, aici se coagula potențiala opoziție. Această contrapartidă scotea cel mai adesea la suprafață vulnerabilitățile puterii, ale sistemului. Într-un asemenea climat tipic, obștea oamenilor de cultură și artă, cu precădere cea a scriitorilor, deținea un statut special prin reticență și dificultatea înregimentării, prin rezistența interioară. Nicolae Ceaușescu a înțeles întocmai regula jocului și mutările de pe această tablă de șah.

Din ce pricină relațiile dintre scriitori și putere suscitau un interes mai acut decât raporturile partidului unic cu pictorii, sculptorii, muzicienii, cineaștii și alți hărăziți ai artelor? Dintr-un raționament elementar: literatura, în mult mai mare măsură independentă material comparativ cu alte arte, lucrează cu cuvântul, cu ideile, care, odată vehiculate, pot lesne deveni periculoase, mai ales dacă sunt potrivnice celor ce guvernează. De aici și tentația puterii totalitare comuniste de a subordona – până la formalismul autonomiei – uniunile de creație, de a le manipula, de a folosi talentul scriitorilor pentru a-și transmite în mase propriile idei. „Ca să scrii o capodoperă îți trebuie un creion și o hârtie, poți s-o scrii și apoi poți s-o pui în sertar. În orice caz, nimeni nu poate să te împiedice să o realizezi. Ea poate fi cenzurată numai după realizare – post-factum, deci ea poate să existe și să depindă numai de talentul și de voința celui care o creează, în timp ce, în cazul arhitectului sau al cineastului, dacă acesta nu are la dispoziție mari sume de bani, aprobări, comenzi, el nu poate să-și realizeze opera”, spunea Ana Blandiana, cu un ușor iz didacticist, la o întâlnire cu tinerii, la Sighet, la a VIII-a ediție a Școlii de Vară, iulie 2005. Interesul major al factorului politic decident era ca lumea scriitorilor să nu polarizeze conștiințele neîncrezătoare în sistem, să nu devină ferment în formarea și structurarea societății civile, în radicalizarea acesteia. Mai ales într-o vreme a silniciei, în care fiecare cuvânt liber era simțit ca o sămânță de rezistență. „Poliția gândirii”, sugestiv prezentată de George Orwell în romanul 1984, era ostracizantă pentru orice spirit liber. Tentaculara instituție totalitară a cenzurii asfixia zvâcnetul oricăror idei care tulburau „liniștea” puterii.

Prima întâlnire a tânărului lider comunist cu scriitorii este consemnată la 19 mai 1965. După ce predecesorul său Gheorghe Gheorghiu-Dej, se pronunțase, în urma Declarației din aprilie 1964, pentru deschiderea graduală spre cultura occidentală, pentru dreptul scriitorilor de a se exprima „în limbajul epocii noastre”, Nicolae Ceaușescu, la nici două luni de la preluarea puterii, își asuma și el aceste direcții de liberalizare a vieții culturale.

Acest suflu înnoitor a avut, neîndoielnic, limitele lui, dintre care „cele mai pregnante rămâneau cenzura și supravegherea informativă”. Dovada clară că puterea simțea nevoia de a cunoaște din fașă orice potențială deviere și că nu admitea dispersia niciunui mesaj potrivnic idealurilor ei. Cât despre cenzură și rolul ei, Nicolae Ceaușescu despărțea apele de uscat, susținând că dacă scriitorii ar manifesta mai multă responsabilitate în ceea ce scriu „nu s-ar mai da de lucru Direcției Presei, pentru că eu sunt convins că tovarășii ar fi mulțumiți să nu aibă nimic de spus și după câte îi cunosc eu pe unii dintre ei, acolo nu sunt oameni care ar dori să stea toată ziua să taie câte un rând sau două, dar se pare că va fi necesară această instituție până când și noi vom ajunge la un anumit punct de vedere cum să scriem și cum să discutăm”.

Congresele al IX-lea și al X-lea ale P.C.R. recidivau cu obstinație în aceleași obsesive tabuuri privind creația literară, făcând carieră recomandarea pentru scriitori: „Adăpați-vă la izvorul vieții populare și nu la ulciorul diferitelor experimente lipsite de viață”.

Vreme de șase ani, (1965-1971), secretarul general al partidului, vădit preocupat de consolidarea propriei poziții, nu se va mai întâlni cu breslașii scrisului decât doar în cadrul protocolar al Conferinței Naționale a Uniunii Scriitorilor din 1968. Acest răstimp, care semăna mai curând cu un „pact de neagresiune” între putere și scriitori, coincide cu metamorfoze de substanță în peisajul literar românesc, cu un liberalism care avea să-l irite peste măsură pe Ceaușescu în 1971, când avea să constate clivajul dintre imperativele politice și realitățile lumii literare. Acest „teritoriu pierdut” trebuia neîntârziat „recucerit și subordonat”. Nu întâmplător în celebrul an de „crispare ideologică” (1971), Nicolae Ceaușescu are nu mai puțin de trei întâlniri cu scriitorii.

Citită cu detașarea timpului scurs, întâlnirea cu oamenii de cultură și artă din 10 februarie 1971 apare ca o confruntare riguros tacticizată. Pe de o parte reprezentanții uniunilor de creație, cu precădere cei ai Uniunii Scriitorilor, și-au expus doleanțele – urgentarea aplicării unei reforme a drepturilor de autor, mărirea onorariilor pentru colaboratorii revistelor, asigurarea unei mai mari cantități de hârtie pentru edituri, locuințe mai multe pentru scriitori, obținând promisiunea lui Ceaușescu de a soluționa aceste probleme; pe de altă parte, șeful partidului, mulțumit că solicitările erau mai mult „de ordin organizatoric și material”, își proba viclenia, clamând disponibilitatea „pentru o largă libertate de creație […], o literatură și o artă diversificată din punct de vedere a formei și a stilului” și adversitatea față de uniformizare și șablonism, rigiditate și dogmatism, amăgind cu un astfel de retorism oamenii de cultură și artă prezenți. În schimb, le cerea orientarea creației „împotriva teoriilor și ideilor retrograde, mistice, a oricăror încercări de a promova sub diferite forme, concepții perimate, reacționare”. Scriitorilor li se oferea ocazia să exprime în mod liber gândurile, dar, nota bene, acest privilegiu le era la îndemână doar celor care înțelegeau „să contribuie activ la făurirea omului nou, la formarea conștiinței socialiste, la dezvoltarea umanismului socialist”, celor care își asumau „viața și munca eroică a poporului nostru” drept sursă principală de inspirație. Agrearea conceptului de „diversitate stilistică” era mai mult o capcană întinsă de șeful partidului, câtă vreme el declara ferm că puterea politică este partizana unei „arte naționale”, cu „un adânc conținut socialist, comunist”, sintagme care contraveneau unei autentice libertăți de creație și în raport de care opera și cenzura. Chiar dacă se referea la cinematografie, unele deficiențe semnalate de scriitorul Titus Popovici în cadrul acestei întâlniri puteau fi lesne identificate și în alte sfere ale creației artistice. „Metodele de ingerință măruntă” practicate de Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă, care vin „din spaima de greșeală”, fac trimitere directă la cenzură și mecanismele ei asfixiante.

Cenzura nu acționa, vorba unui scriitor, doar după principiul „ce se taie nu se fluieră”, ci adesea își exersa „creator” condeiul pe unele cuvinte, sintagme sau versuri din textele propuse spre publicare. O mărturie a Anei Blandiana este sugestivă în acest sens. „Uneori, mai ales în perioada debutului, cenzura ne mutila sensurile, ne schimba titlurile cu altele, «actuale», sau ne punea în coada unor poezii normale un distih sau o strofă în care apărea celebra rimă «zid/partid». […] Nu veți găsi un singur volum de debut din anii '60 – '65 care să nu conțină câteva poezii penibile, «de actualitate», chiar dacă actualitatea se datora cenzorilor care, în loc să taie, adăugau!” Poeta rememora faptul că în poezia cu care a debutat a fost schimbat cuvântul „optimist” cu „comunist”, ceea ce nu altera rima, dar „schimba accentele”. Blandiana aprecia că primul ei volum reprezintă „nu numai condeiul adolescentului buimăcit și uimit de lume, pradă tuturor influențelor, care eram, ci și condeiul redactorilor, îndrumătorilor, cenzorilor, amestecat printre rânduri care să le facă publicabile.” Adică să le aducă ideologic „pe linie”.

Agresarea condiției scriitorului de către cenzură prin obturarea libertății de creație și de exprimare, prin stoparea apariției și difuzării unor scrieri reprezintă o temă recurentă în dialogul scriitorilor cu Nicolae Ceaușescu.

La întâlnirea colocvială din 4 august 1971, găzduită de clubul Casei Scriitorului din Neptun, efectul „tezelor din iulie” nu era încă resimțit în amploarea lui. De cealaltă parte a baricadei, secretarul general al partidului, pledând pentru o literatură militantă, accentua faptul că „libertatea de creație nu înseamnă în niciun fel libertate pentru ideologii străine orânduirii noastre socialiste”. Pervertirea atingea și chestiunea reflectării specificului românesc, care, viciat și privat de fondul său autentic, era cantonat, grație grilei ideologice, doar în „construcția socialismului, în afirmarea unor principii de etică și echitate”. Ca atare, rostul cadrului instituțional se impunea a fi reconsiderat. Uniunea Scriitorilor devenise „o baricadă opoziționistă, unde până și organizația de partid critica deschis puterea. Revistele din Capitală și din provincie – mai ales România literară, în jurul căreia s-au grupat o serie de scriitori valoroși, cu rubrici săptămânale – practicau un nonconformism afișat.” În noua viziune, Uniunea Scriitorilor nu se putea rezuma doar la menirea „împărțirii Fondului Literar”, ci trebuia să devină, în concepția lui Nicolae Ceaușescu, „o Uniune de activitate ideologică […], o Uniune de luptă pentru marxism-leninism”. La rândul ei, România literară trebuia să joace rolul de „îndrumător pentru scriitori” și să oglindească în paginile ei „numai orientarea care trebuie să contribuie la dezvoltarea omului nou, constructor al socialismului”.

Pentru a proba abuzurile cenzurii, scriitorii prezenți la acea „vizită de lucru” au supus atenției cazuri punctuale de ingerință a politicului, extinzându-le mai apoi, în chip conclusiv, la aspectele de principiu. Romancierul Alexandru Ivasiuc, bunăoară, aducea în discuție un articol al său despre marxism, cenzurat pentru afirmația „Marxismul nu este o doctrină despre dialectică, ci o doctrină dialectică”, exprimare socotită „mai neobișnuită”. Pentru ca articolul în cauză să apară integral a fost nevoie de intervenția la șeful Secției Presă a CC al PCR. Ivasiuc ține să reamintească și rețeta succesului lesnicios: existau „un fel de texte canonice, dacă [le] spuneai exact, dacă [le] repetai, mergea”. Dacă erai un spirit creator, interpretativ, original și ieșeai din șablon intrai numaidecât în vizorul cenzurii. Abordând contradicția dintre liberalizare și democratizare, incisivul romancier tranșează abrupt problema: „Liberalizarea înseamnă că sunteți toleranți cu noi. Noi nu vrem toleranță. Noi vrem să avem, în cadrul societății, cuvântul nostru de spus, drepturile noastre și așa mai departe, nu toleranță”. Poetul Adrian Păunescu făcea recurs nu doar la propriile experiențe cu cenzura, ci nuanța și paradoxul dintre primirea bună a filmului Reconstituirea în Occident (lucru dezavuat de Ceaușescu) și faptul că, în urma realizării acestei pelicule, regizorul Lucian Pintilie „nu mai poate face film acuma”. În alt plan, Adrian Păunescu evoca situația ingrată a lui Eugen Jebeleanu, care „de câteva săptămâni […] nu mai scrie”. Precizarea lapidară a venerabilului poet elucida motivul: „Sunt împiedicat să public. Și vă pot trimite articole ca să vă convingeți de ce au fost oprite”. O replică provocatoare rămasă însă fără răspuns din partea lui Ceaușescu. Acuzând opacitatea cenzorilor, Eugen Jebeleanu apela la virtuțile metaforei: „Să nu se acopere geamul de mâini neîndemânatice, că mai sunt și din acestea.”

Ideea unei noi întâlniri a secretarului general al partidului cu scriitorii, premergător Plenarei C.C. al P.C.R. din 3-5 noiembrie 1971, a fost enunțată de Zaharia Stancu la Neptun, în cadrul discuțiilor purtate la început de august, la Casa Scriitorului, cu Nicolae Ceaușescu, în replică la o afirmație a acestuia care provocase asistența susținând că „încă cu scriitorii n-am făcut o ședință ca să critic cum știu eu.” Liderul partidului a consimțit la propunerea președintelui Uniunii Scriitorilor, precizând că dorește „o întâlnire de lucru, în spirit de partid, unde să discutăm lucrurile lăsând hainele jos.” Drept urmare, aproximativ 30 de scriitori, care reprezentau activul Uniunii Scriitorilor, adică membri ai conducerii acesteia, ai comitetului de partid din instituție, reprezentanți ai asociațiilor scriitorilor, redactori șefi ai publicațiilor literare și cultural-sociale din București și din țară, directori de edituri s-au reunit la 21 septembrie 1971, la sediul C.C. al P.C.R., pentru conclavul plănuit. De cealaltă parte a baricadei se afla Nicolae Ceaușescu, însoțit de demnitari marcanți, cu responsabilități în domeniul ideologic, al culturii și artei, al educației socialiste.

Axată pe „analizarea modului în care Uniunea Scriitorilor acționează pentru traducerea în viață a Programului privind îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii” din iulie 1971, precum și pe „examinarea unor probleme legate de pregătirea viitoarei conferințe pe țară a scriitorilor”, întâlnirea din 21 septembrie 1971 se dorea a fi în egală măsură un pretext pentru a testa reacțiile scriitorilor la aplicarea „tezelor din iulie”, un moment prielnic pentru a mai drena tensiunile și frustrările acumulate în breaslă de la adoptarea măsurilor care reaminteau cu neliniște și îngrijorare de comandamentele staliniste și jdanoviste. Peste vară radicalismul scriitorilor se accentuase. Scriitori al căror nume literar conta acuzau public morbul ideologic, înfeudarea gândului liber, decuplarea de la circuitul spiritual al Occidentului, efectul dezastruos al „tezelor” asupra vieții literare. Unii dintre cei aflați în străinătate – Nicolae Breban, Dumitru Țepeneag, Leonid Dimov, Monica Lovinescu ș.a. – protestaseră public în cotidiane, la posturi de televiziune și radio importante din Franța și Germania Federală, iar presa străină găzduia critici virulente la adresa intervenționismului politic brutal în matricea creației literar – artistice, amendând reîntoarcerea la procedee proletcultiste.

Temerile scriitorilor erau pe deplin întemeiate. După o perioadă de relativă relaxare cenzura se înăsprise, din librării erau retrase titlurile unor cărți suspectate de „liberalism”, de asemenea fondurile bibliotecilor începeau să fie epurate de scrierile indezirabile, planurile editoriale se revizuiau în conformitate cu grila impusă de „tezele din iulie”, conținutul revistelor literare se altera văzând cu ochii sub presiunea ideologicului ș.a.

În debutul întâlnirii din septembrie 1971, cu prestanța de care se bucura și abilitatea-i recunoscută, după ce prezentase – din rațiuni tactice – drept „îmbunătățiri” ale muncii de la Uniunea Scriitorilor măsurile de îngheț ordonate de puterea politică, Zaharia Stancu denunța „greșelile” și „temerile unor oameni din aparat puși să lucreze cu scriitorii”, solicitând, pe acest fond, includerea în proaspăt înființatul organism care gira de-acum supravegherea și controlul politic al culturii, Consiliul Culturii și Educației Socialiste, a unor „oameni bine aleși, care să cunoască problemele de viață și de literatură” și care să aibă „multă înțelegere” față de scriitor și creația literară. Întrucât scriitorii se declarau „temători” în privința aplicării măsurilor ideologice adoptate de Plenara C.C. al P.C.R. din 7-9 iulie 1971, asimilându-se cu „instituirea unei situații care a fost în trecut”, președintele Uniunii Scriitorilor, cu o reverență rece, neobișnuită, cerea liderului partidului precizări pentru „a pricepe mai bine care este miezul adevărat al acestor hotărâri ale partidului.”

Abordările scriitorilor referitoare la întețirea cenzurii cunoșteau toate modulațiile unei partituri complexe. Scriitorul ieșean Mircea Radu Iacoban afirma răspicat că „în provincie, nu putem spune multe lucruri care se pot spune în presa din Capitală”. Era un indiciu al amplificării exigențelor și agresiunii cenzorilor pe măsură ce coboram spre structurile de bază, teritoriale, unde cel mai adesea ignoranța și teama erau mai acute, supralicitând dispozițiile din Caietele de sarcini. „Dacă eu aș încerca să public o piesă de Iacoban în care să critic lucrurile pe care le critică tovarășul Baranga ar fi imposibil”, argumenta dramaturgul. Mircea Radu Iacoban invoca, în sprijinul afirmațiilor sale, faptul că dintr-un fragment al unei piese proprii, inclusă în sumarul revistei Cronica, i-au fost eliminate două pagini pe motiv că în acele paragrafe critica niște birocrați. În viziunea cenzorilor, însă, cei stigmatizați erau niște funcționari ai unei instituții de stat și, pe cale de consecință, autorul ataca bazele statului român.

Adrian Păunescu era de părere că „se încurajează o libertate excesivă a cenzurii”. Până și „cei mai importanți scriitori ai noștri și am să dau numai câteva nume: Eugen Jebeleanu, Geo Bogza, Marin Preda, Eugen Barbu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Fănuș Neagu, Geo Dumitrescu, Dumitru Radu Popescu au dificultăți mari cu cenzura”, afirma poetul. Traumatizantă era și propria-i experiență, de vreme ce îi fuseseră excluse din sumare toate poeziile care trebuiau să-i apară în Tribuna, Steaua, Viața Românească, Luceafărul, Familia, Contemporanul, Ramuri, Cronica, Astra. În calitate de redactor șef adjunct al revistei Luceafărul, pe care o socotea „deschisă” și nicidecum una „de grup”, Adrian Păunescu se adresa țintit spre cenzură: „Avem probleme cu spunerea adevărului despre lucrurile pe care le vedem”, pretinzând „să ni se spună că este inoportun și nu că nu este adevărat”.

Asociat cu oportunismul politic, Titus Popovici nu ezita, totuși, să califice intervențiile cenzorilor drept „tâmpenii”, care țin de „prostia omenească”, de „frică și lașitate”. Istoricul literar Alexandru Oprea, binecunoscut aparatcic, se declara la rându-i împotriva „spiritului” care guverna Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, instituție catalogată ca fiind „stat în stat”. Criticând „complexele” și „încăpățânarea” cenzorilor „care întreceau limitele”, sugerând nevoia de schimbări „la unii funcționari”, Al. Oprea aducea în discuție avatarurile pe care le cunoștea elaborarea și tipărirea revistei Manuscriptum, care-și făcuse un titlu de glorie din publicarea unor documente inedite. Invocând teza că marxismul n-a susținut niciodată să nu respecți adevărul istoric, istoricul literar sancționa vehement practica intervențiilor cenzurii, sub diferite pretexte, în documente. În opinia sa „un document care este ciuntit nu mai este document”.

Semnalând pericolul confuziei dintre tema și valoarea unei scrieri, mai mulți scriitori dintre cei prezenți la întâlnire au stăruit asupra consecințelor nefaste care decurg de aici, manifestându-și dezacordul față de promovarea unei false literaturi, „călduțe, care nu pune probleme”, „schematică”, „declarativă”, cu „tematică periferică” sau în care lucrurile sunt prezentate „numai sub aspectul optimist, roz, grigorescian”. Or, „viața este și cu violențe” puncta Eugen Jebeleanu, vitriolând tendințele păguboase de puritanism ideologic. Referindu-se apoi la rolul pedagogic al artei și, în context, la cerința implicării scriitorilor în educarea estetică a poporului, vocea distinctă a poetului diagnostica fără echivoc că aceasta „nu se poate face prin decrete” și, mai mult, ea nu poate nesocoti diversitatea pregătirii receptorilor, de unde și soluția acceptării unor trepte în formarea și educația artistică.

O intervenție de substanță, memorabilă, circumscrisă relației scriitor-putere, independenței actului creator, a avut redactorul șef al revistei Steaua, poetul A.E. Baconsky. El postula că arta își creează propriile legi și, ca atare, nu se cade să se supună altora „impuse de domeniu străin”, exprimându-și astfel protestul față de imixtiunea ideologicului în artă. În crezul său, „un scriitor nu este expresia politicii statului respectiv”, el are nevoie de „independența lui interioară”, este un om care are „propriile sale opinii […] nu întotdeauna perfect sincronizate cu ceea ce se spune într-un articol de fond din ziarul Scânteia.” Cerând necondiționat „libertatea de a scrie ce trebuie”, A.E. Baconsky condamna deschis procedeele care „handicapează apariția unei cărți”, care „mutilează un text”, care „mistifică totalmente ideile sau, în sfârșit, formula de artă a unui scriitor”.

Nevoia instituirii unor criterii ferme în relațiile cu Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, care să fie aplicate cu seriozitate și cu spirit de răspundere, reprezenta miza intervenției poetului Alexandru Andrițoiu. Altminteri, „lucrurile sunt aruncate pe spatele secției de la Comitetul Central”, susținea redactorul șef al Familiei. Drept argument, evoca lupta surdă cu oculta filieră a cenzurii la suspendarea – de către Secția de Propagandă a Comitetului Județean Bihor al P.C.R. – a rubricii Poșta redacției, cu tot cu numele celui care o gira, poetul Ștefan Augustin Doinaș. Sugerându-i-se că „această opreliște vine de la Comitetul Central”, a căutat să deslușească motivul bizarei decizii la Secția Presă a C.C. al P.C.R. de unde i s-a comunicat că nici pomeneală ca rubrica în cauză să fi fost semnalată de cenzorii orădeni în notele transmise. Revenind pentru lămuriri la unitatea din Oradea a D.G.P.T., redactorul șef a fost întâmpinat cu același răspuns ambiguu: decizia vine de la centru. „Centrul acesta devine cețos, obscur, și nu știm cu cine să purtăm discuții. Revenirea acestor metode ne îngrijorează pe noi.”, clama Andrițoiu. Frica mic burgheză în fața răspunderii față de manuscris era „o altă anomalie” de neacceptat. „Dacă se strecoară în material […] o «șopârlă», atunci bineînțeles că redactorul șef respectiv și tovarășul de la Direcția Presei să poarte toată răspunderea pentru «șopârla» respectivă, de șovinism, de linie antipartinică, deși nu-mi prea trece mie prin cap cine s-ar apuca, în 1971, să facă asemenea lucru. Dar, mă rog, o interpretare ambiguă. Dar dacă tovarășii de la Direcția Presei taie dintr-un articol sau scot un articol necesar, bine ancorat în realitate, cu spirit de răspundere, atunci și tovarășii de la Direcția Presei să poarte răspunderea, să știm cine este Popescu, Ionescu sau Constantinescu, să știm cu cine discuta”, detalia Alexandru Andrițoiu. După probleme de principiu, din nou cazuistică. Redactorul șef al Familiei reclama faptul că s-a ajuns la paradoxul de a fi scoase din revistă „opt poezii de Mihai Beniuc, pe motiv că sunt aluzii la anumite persoane, deși erau cu dușmanul de clasă și cu dușmanii socialismului”. O asemenea abordare amenință „scoaterea stilului în sine”. Mai mult, numărul din august 1971 al Familiei apăruse fără cronica literară, textul semnat de Gheorghe Grigurcu fiind eliminat „de către un vechi dușman particular de-al lui de acolo, care lucrează la județ, pe motivul că este inaccesibilă și el nu pricepe ce spune acolo Grigurcu.” Gestul cenzurii apărea cu atât mai nemotivat cu cât cronica era la un volum de poezie patriotică al lui Radu Cârneci. „Dacă ajungem să scoatem și cronici la volume de versuri de poezie patriotică, înseamnă că criza aceasta este așa de mare și mâinile tovarășilor respectivi sunt așa de strânse pe scaun, încât nu știu dacă mai pot sta acolo sau nu”, concluziona vindicativ împotriva pletorei de cenzori, Alexandru Andrițoiu.

Astfel de semnale indigeste pentru putere, tonul dur al majorității discursurilor, chiar dacă ele pendulau între adulație și revendicări tranșant exprimate, l-au iritat pe Nicolae Ceaușescu, care a apreciat discuțiile „destul de limitate, înguste”, dezavuând „orice fel de libertate de a scrie” și critica literară care „a adus daune orientării ideologice”, acreditând în schimb opțiunea pentru „o literatură cu o concepție unică”, cea materialist-dialectică.

Intervențiile unor scriitori care nu erau „slugi plecate”, în fapt „atacuri aproape directe la persoanele «auguste»”, l-au întărâtat pe Ceaușescu, care-și declinase prezența la Conferința Națională a Scriitorilor, evitând astfel confruntarea nemijlocită cu potențialele revendicări ale acestora. Avid de revanșisme prin chiar structura sa, liderul însetat de preamărire a cenzurat drastic o seamă de drepturi câștigate anevoie și adesea cu umilințe de scriitori, instituind, în schimb, alte obligații tipice statului polițienesc: amputarea unor poziții din fondurile alocate afectând astfel împrumuturile solicitate de breslașii scrisului, reducerea cotelor de hârtie, restrângerea severă a plecărilor în străinătate, interzicerea desfășurării statutarelor ședințe de Consiliu sau de Birou la nivelul Uniunii Scriitorilor, a altor reuniuni (ședințele secțiilor Uniunii, ale filialelor din țară, întâlnirile cu cititorii ș.a.) care puteau solidariza și radicaliza atitudinile, interdicția de a discuta cu scriitorii străini invitați, întocmirea unor rapoarte scrise, de tipul informației de poliție, după asemenea întrevederi dacă totuși ele au avut loc, diminuarea tirajelor, aprobarea suplimentării lor și a reeditărilor doar cu aviz de la cabinetele 1 și 2 – secretarul general și consoarta sa – și numai pentru „spiritele înțelegătoare”, înghețarea fondurilor de premiere, scoaterea din programele de radio și de televiziune a unor emisiuni literare sau culturale, renunțarea la fotografia și datele biografice ale autorilor inserate pe coperta aparițiilor editoriale pentru a nu concura în imaginarul colectiv atotprezentul chip al liderului.

Aceste restricții tipice cenzurii, definitorii pentru „deceniul satanic” (Mircea Zaciu), n-au supralicitat în măsura așteptată gesturile de frondă ale scriitorilor, poate și pentru faptul că se știau ostentativ supravegheați și hărțuiți de Securitate. „Solidaritatea [scriitorilor] se manifesta doar în actul indignării și nu în cel al luptei”, remarca Nicolae Breban. Scriitorii români nu aveau nici coeziunea, nici experiența necesară unei astfel de lupte radicale, nu-și identificaseră nici aliați în alte medii pentru constituirea unui veritabil front opoziționist, după cum se resimțea și absența unui lider exponențial angajant, de tipul lui Václav Havel în Cehoslovacia.

Momentul „tezelor din iulie” reprezintă „prima răbufnire agresivă, pe față, a ceaușismului.” Supuse unei analize riguroase, evolutive, ele nu reprezintă altceva decât convertirea și structurarea într-un set de măsuri radicalizate, imperative, a unor opțiuni și fixații derivate din anchiloza mentalității și rudimentele „gândirii” lui Ceaușescu despre literatură și artă, convingeri și idei lesne detectabile în discursul repetitiv al acestuia încă de la prima sa întâlnire cu scriitorii, în mai 1965. Cu toate traumele pricinuite, această „lovitură de partid ideologică” n-a fost o bătălie pe de-a-ntregul pierdută, dovadă și producția literară ulterioară. Este proba incontestabilă că în underground-ul ei criza a obligat conștiințele literare autentice să reacționeze, să nu abdice de la specificul creației. Cultura cărții s-a dovedit a fi „forma noastră de rezistență”, cum fericit se exprima un scriitor.

Nu puțini scriitori dezvăluie „complicități pozitive” în relația cenzor-cenzurat. Chiar dacă au fost excepții în acel mecanism de control, ele nu pot fi ocolite într-o corectă și nuanțată reflectare a realităților. Sub directoratul lui Marin Preda, la Cartea Românească, principala editură a Uniunii Scriitorilor, asemenea practici și conspirații erau de notorietate. Pe lângă faptul că nu interveneau deloc în texte, unii lectori, expunându-se unor riscuri administrative majore, care-i puteau costa chiar locul de muncă, elaborau la cărți indezirabile referate „idilice”. Ana Blandiana evocă faptul că în cazul uneia dintre cărțile sale – Proiecte de trecut – „care vorbea despre deportările din Bărăgan și despre multe alte lucruri subversive”, referatul întocmit rezuma, în mod paradoxal, că autoarea propune o carte despre „minunatele realizări ale orânduirii socialiste.” „Totul părea o bătaie de joc dacă știai conținutul cărții, dar acest referat aiuritor era semnat de toți, de toată ierarhia de la Cartea Românească, și el a funcționat până în momentul în care cartea a primit viza să intre la tipar.” Un denunț a zădărnicit însă întreg efortul. Se spune că însuși Marin Preda, profitând de faptul că deținea prin natura funcției ștampila B.C. (Bun de cules), și-ar fi trimis manuscrisul trilogiei Cel mai iubit dintre pământeni direct în tipografie, omițând cu bună știință să-l mai transmită Consiliului Culturii și Educației Socialiste, care era instanța finală pentru viza cărților înainte de a intra la tipar.

O radiografie a unor gesturi similare de toleranță din partea unor lucrători din filiera cenzurii comuniste întreprinde și scriitorul ieșean Liviu Antonesei, făcând recursul anilor `75-`76, când era redactor șef adjunct la Opinia studențească. „Conta la cine te «nimerești», pentru că, oameni fiind, cenzorii erau și ei destul de diferiți. Unii erau mai îngăduitori, alții mai absurzi. Unii mai curajoși, alții fricoși precum iepurii. Iar aceste caracteristici le influențau vizibil comportamentul.” Dacă „foarfecele” cenzorului mușca prea adânc din text și „dezastrul” era prea mare, puteai apela la „arbitrajul” șefului instituției. „În ce mă privește, rememorează Antonesei, am avut noroc, am «recuperat» multe pasaje după discuții de ore cu dl. Iordăchescu, ce conducea instituția cenzurii (n.n. la Iași) pe vremea aceea.” În sfârșit, dacă nu erai încă destul de mulțumit cu ceea ce salvaseși, puteai merge mai sus, la secretarul cu propaganda de la Comitetul Județean al P.C.R. „Cât a fost acolo (n.n. la Iași) dl. Cristea Chelaru, iar ne-am descurcat. Mergeam cu șpalturile luate de la cenzură, îi arătam tăieturile, ne mai servea cu câte o cafea și cu țigări Kent, după care punea mâna pe telefon, îi comunica șefului cenzurii ce «tăieturi ale cenzurii» a «tăiat» el însuși și astfel mai salvam câte ceva. Ca într-un ritual.” Dincolo de asemenea accidente de bunăvoință, de cedare în fața celui ce-și apăra integralitatea creației, cenzura rămâne până la căderea regimului aceeași instituție sinistră și eficace în mutilarea producțiilor literare și nu numai care nu se conformau rigorilor ideologice.

Complicitățile operau însă cel mai frecvent în sensul lor păgubos. Romulus Rusan descrie lapidar o asemenea ipostază: „În treptele nenumărate de cenzură ocultă […] exista ultima, care era postcenzura. Asta însemna turnătoria. Astfel, după ce o carte «era publicată», având toate vizele acelor trepte succesive, ea putea să fie denunțată de către un bibliotecar, de către un «cititor conștient», de către un coleg de breaslă chiar. Și-atunci, cartea era interzisă, și la fel și autorul ei, iar editorii erau sancționați.”

Se vorbește chiar și de o „cenzură internă, de breaslă”, oferindu-se drept argument ședința Biroului Uniunii Scriitorilor din 9 aprilie 1968, cadru în care Eugen Barbu îi stigmatiza pe onirici pentru solicitarea lor de desființare a cenzurii, reclamând „punerea acestora în imposibilitatea de a publica”. În același „dosar” poate fi inclusă și audiența pe care au solicitat-o 22 de scriitori în 26 august 1980 lui Nicolae Ceaușescu pentru a-i denunța pe „agenții Europei Libere de la Uniunea Scriitorilor”, care, chipurile, raportau ce se discuta în ședințele de breaslă sau de partid din instituție, astfel încât a doua zi totul să fie difuzat și incriminat la celebrul post de radio.

Întâlnirile ulterioare cu scriitorii n-au ieșit din aceeași matcă, din aceleași încorsetări, condiția scriitorului apărând tot mai vulnerabilă și mai degradată. Nu e de mirare că în contractul cu puterea, impregnat de arbitrariul sistemului și de viclenia liderului de a transforma drepturile în privilegii, scriitorii își „reportau speranțele”, amăgindu-se cu succese mărunte, conjuncturale, de ordin administrativ, sindical, dealtminteri deloc neglijabile pe fondul accentuării lipsurilor materiale: reașezarea drepturilor de autor în 1972, dobândirea unor case de creație, asigurarea de pensii acceptabile, repartiția unui fond sporit de locuințe, de autoturisme, renunțarea la plafonarea veniturilor lunare până la maximum 6 ori cel mai mic salariu plătit în stat, dreptul de a călători în străinătate, acordarea unor burse în afara granițelor ș.a. Favorurile de acest gen temperau nemulțumirile, deturnând atenția multor scriitori de la problemele esențiale: ideologizarea culturii, strangularea libertății de creație, abuzurile aparatului politic în cultură, rețeaua birocratică din acest domeniu, regresia la metode și procedee proprii stalinismului în cultură. La 14 februarie 1972, cei 17 scriitori membri și membri supleanți ai C.C. al P.C.R. s-au reîntâlnit cu secretarul general al partidului la sediul Comitetului Central pentru a evalua problemele legate de pregătirea Conferinței Naționale a Scriitorilor (22-24 mai 1972) și a dezbate necesitatea unor criterii mult mai selective în privința admiterii de noi membri în Uniunea Scriitorilor. Astfel, după Consfătuirea de la Mangalia din 2-3 august 1983 printre condițiile intrării în Uniunea Scriitorilor figura și aprobarea din partea unei organizații locale de partid, cerință impusă de Nicolae Ceaușescu. În plus, în presă, inclusiv în cea literară, după apariția Legii presei (1974) nu mai puteai lucra dacă nu erai membru de partid, caz tipic de cenzură privind accesul în profesie. Focalizată îndeosebi pe problema tinerilor scriitori, „ședința de lucru” din 7 august 1974 de la Neptun, i-a prilejuit liderului partidului reiterarea acelorași cunoscute probleme și sfaturi privind formarea și educarea lor politică și morală. După 1974 se constată „nomenclaturizarea” culturii prin pătrunderea masivă a activiștilor în acest sensibil domeniu. Incredințarea sarcinilor culturii Elenei Ceaușescu a echivalat cu închiderea orizonturilor, stimulând, paradoxal, scriitorii să găsească noi formule de rezistență, dezvoltând o artă a camuflării mesajului subversiv. Întâlnirea din aprilie 1975 cu Biroul Uniunii Scriitorilor a fost fără istoric, memorabilă doar prin lejeritatea prin care cei prezenți au cedat puterii, Nicolae Ceaușescu impunându-l președinte al Uniunii Scriitorilor pe poetul Virgil Teodorescu, debarcat însă de scriitori la proxima Conferință Națională din mai 1977.

În 1978, reuniunea cu liderul partidului, mânuitorii condeiului acuzau erodarea situației financiare a literaturii, la nivelul editurilor și revistelor, datorită diminuării subvențiilor, precum și „sistemul fix de tarifare propriu comunismului alocativ”, care permitea „practicarea unei forme de cenzură economică mai eficientă decât cea ideologică.”

Accidental, compromisurile veneau și dinspre putere, mai ales când se dorea neutralizarea unor voci incomode. Nicolae Breban relatează două secvențe ilustrative în acest sens. În februarie 1977, noul secretar al C.C. cu propaganda și cultura, Cornel Burtică, a primit în câteva zile în audiență, numeroși scriitori din toate generațiile și din toate grupările literare. L-a primit și pe el, protestatarul din 1971 de-acum marginalizat, promițându-i că-i va publica integral romanul Bunavestire, respins de două mari edituri bucureștene. Cartea avea să vadă rapid lumina tiparului, poate și ca un „act de revanșă” al lui Burtică față de „rivalul său, Dumitru Popescu”. Vehementului critic al sistemului comunist, Paul Goma, îi apăruse în toamna lui 1971, la Paris, romanul Ostinato, refuzat de cenzura din România, Cornel Burtică îi propune publicarea uneia dintre cărțile neagreate de cenzură, cu condiția ca acesta să înceteze atacurile la adresa președintelui Nicolae Ceaușescu. „Nu i-a cerut însă nicio clipă să nu critice «instituțiile comuniste» și ale puterii”, scrie Nicolae Breban. Contestatarul n-a consimțit la acest pact, Cornel Burtică l-a convocat la el pe Breban, care facilitase întâlnirea cu Paul Goma, i-a remis manuscrisele acestuia, declinându-și orice răspundere. Demis în 1973 din redacția României literare, Paul Goma avea să fie exclus ulterior și din partid, și din Uniunea Scriitorilor, iar în aprilie 1977, afiliat de-acum la Charta '77 și denunțându-l în continuare pe Ceaușescu și Securitatea, ajunge să fie încarcerat pentru cinci luni, pentru ca la 29 noiembrie 1977 să i se permită să emigreze împreună cu familia.

Iritat peste măsură de adeziunile la Scrisoarea deschisă adresată Conferinței post – Helsinki de la Belgrad, Nicolae Ceaușescu convoca intempestiv în 30 martie 1977 o ședință a Comitetului Politic Executiv al CC al PCR „în legătură cu unele probleme privind activitatea măgarului acesta de Goma, care continuă să ia legătura prin telefon, și acum, cu Europa Liberă”. Enervat pe lipsa de eficacitate a acțiunilor Securității și ale celor din Ministerul de Interne, Ceaușescu dispunea: „Întrerupt telefonul, orice legături. Cum încearcă să ia legătura cu ambasadorul, arestat public (n.n. Goma), pentru spionaj, și trimis în judecată. Fără nici un fel de discuții”.

Teama de noi confruntări cu scriitorii, percepuți drept imprevizibili „actori ai liberalizării”, îl va determina pe Ceaușescu să renunțe treptat la întâlnirile directe cu reprezentanții breslei. Ultima întâlnire consemnată de presă s-a consumat pe 18 septembrie 1981, după ce în iulie același an, la ultimul Congres liber al Uniunii Scriitorilor, secretarul cu probleme organizatorice al C.C. al P.C.R., Constantin Dăscălescu, îl impunea, nesocotind rezultatul votului secret, pe Dumitru Radu Popescu drept președinte al obștii scriitorilor. Animozitățile și polarizarea din breasla scriitorilor (a se vedea, de pildă, rolul grupării Eugen Barbu), abil cultivate de putere pentru a-i manipula mai lesne, anihilarea autonomiei Uniunii Scriitorilor, au împiedicat coagularea unor nuclee solide de dizidență, implicit a unei opoziții articulate față de neodogmatismul ostentativ afișat după iulie 1971.

În concluzie, în cei 11 ani de activitate, colectivul D.G.P.T. Oradea a avut o misiune clară: de a veghea să nu apară în presă și tipărituri informații, indiferent de natură, care ar fi putut arunca o umbră de îndoială, pune în lumină nefavorabilă sau ridica un semn de întrebare asupra politicii pertidului comunist și statului socialist, ar fi putut afecta relațiile cu „marele prieten” de la Răsărit, cu celelalte state socialiste, ori reprezentau secret de stat sau militar. O muncă pe cât de ingrată, pe atât de pretențioasă, pe care membrii colectivului orădean au învățat-o „din mers”, unii mai bine, alții mai puțin bine, parcurgând drumul de la diletantismul anilor 66-67, când aproape predominau „scăpările” și intervențiile nejustificate, la atributele caracteristice profesionalismului, din anii 75-77, când „intervențiile” unora au ajuns să fie incluse în seturile-model ale Direcției/Comitetului, probabil recunoașterea supremă a calității muncii de cenzor activist de partid, cu diplome, titluri și pretenții, care tratează cultura ca pe un domeniu oarecare, coordonat și dirijat conform necesităților clasei conducătoare.

Fiind „ultima verigă” a lanțului de filtre parcurs de orice material destinat publicării, colectivele de cenzură s-au aflat în prima linie a activității de propagandă desfășurată de regimul comunist, pe care l-au slujit cu credință în perioada de acaparare a tuturor pârghiilor puterii de către Nicolae Ceaușescu și instituirii cultului personalității.

CONCLUZII

Proiectul identitar comunist este cel care justifică prin însăși esența sa cenzura. Reformarea societății în alte tipare – egalitariste, uniformizatoare, colectiviste – implica o resemantizare a câmpurilor de valori, pe fondul anihilării celor neconforme ideologic.

Reflexul noii puteri, impusă brutal de ocupantul sovietic, cu largul concurs al Puterilor Aliate, era controlul total al spațiului public. Puține lucruri înspăimântau mai mult puterea comunistă decât libera circulație a informațiilor. Ceea ce nu era convenabil puterii și propagandei comuniste nu trebuia să ajungă în nici un chip și prin nici un mijloc de comunicare în masă sub ochii și la urechile supușilor, pentru a nu sparge baricadele izolării în care era ținut în mod premeditat poporul.

Mecanismele cenzoriale instituite, reproducând fidel cadrul instituțional și procedural sovietic, țineau de patologia sistemului politic impus. Miza instanțelor controlului informațional era asigurarea purității ideologice a mesajului destinat spațiului public, inocularea ideii că noul sistem este „cea mai bună dintre lumi”. Controlându-l, puterii îi era la îndemână să reprime din fașă orice inițiativă potrivnică, coagularea oricărui nucleu de dizidență. Ceea ce și explică, într-o anumită măsură, inconsistența societății civile după căderea regimului comunist.

Cenzura comunistă nu este aceeași pe toată durata practicării ei. Prigoana elitelor, stigmatizarea acestora în procese politice în care jurnaliștii „naționaliști” erau înfățișați „dușmani ai poporului” și „criminali de război”, barbaria la care a fost supus fondul autohton de publicații (aproape 8800 de titluri retrase din circulație) nu semănau câtuși de puțin cu interdicțiile care au urmat acestor grozăvii. Nici Tribunalul de la Nürenberg nu implicase ziariștii în asemenea culpabilități. „Desinfectarea sectorului cuvântului tipărit” a fost aplicată arbitrar și resentimentar, în segmentul publicațiilor opoziției „sprijinul” celeilalte părți a presei fiind semnificativ. Rugul cărților socotite primejdioase amintea de practicile totalitarismului brun. Esența acestor măsuri extreme valida faptul că impunerea noului sistem / regim politic nu admitea să mai aibă nimic în comun cu cel vechi. Masele nu trebuiau să aibă termen de comparație. Rostul cenzurii era să zădărnicească accesul la informațiile care puteau contamina conștiințele cu idei proprii concepțiilor repudiate, cu opțiuni politice alternative sistemului socialist. Monopolul puterii asupra temelor abordate în presă devenea prin forța împrejurărilor o realitate, cu toate consecințele care derivă de aici în planul manipulării, al modelării gândirii „omului nou”, actorul esențial în zămislirea „lumii noi”, lipsită de clase sociale, de exploatarea omului de către om, potrivit marotelor propagandei epocii. Pluralitatea vocilor n-ar fi însemnat altceva decât o sfidare a legităților doctrinei partidului unic.

Metamorfoza instituțională, avalanșa de reglementări în materie de control informațional echivalau cu o progresivă acumulare de atribuții, DGPT devenind „o supraputere” care monitoriza informațiile vehiculate de către toate ministerele și instituțiile statului, inclusiv mare parte din cele militare. Mereu alte și alte aspecte erau transferate în zona interdicțiilor de publicare. Mania secretizării, a ținerii sub obroc a cât mai multor informații, particularizează sistemul totalitar comunist în intimitatea lui. Mecanismele prohibitive deveneau tot mai cuprinzătoare. Pentru putere, obsedată de vulnerabilitățile diseminării informațiilor, nici măcar regimul mașinilor de scris și al aparatelor de multiplicat nu era o problemă periferică. Teama de dușmanul dinăuntru pe mâna căruia se putea încăpea o stare logistică era paralizantă. Controlul informațional era perceput ca un ingredient al menținerii la putere, urmărind atrofierea vigilenței politice a maselor.

Sub dictatul cenzurii, presa era un mijloc de reconstruire propagandistică a realității, un instrument de prezentare mitologizată a superiorității regimului comunist, de legitimare a puterii. Pentru Nicolae Ceaușescu, funcția de informare a presei trecea drept una secundară, misiunea principală fiind ideologizarea de masă. Nu întâmplător ziariștii ajunseseră să fie socotiți „activiști pe tărâmul muncii ideologice a partidului”.

Puterea râvnea însă în egală măsură anexarea câmpului literar – artistic, țintind să-i confere un rol utilitarist, propagandistic, nesocotind legile interne ale creației, valențele autonomiei esteticului. Cenzura viza nu doar conformarea textelor în raport cu grila oficială, ci și disciplinarea creatorilor, înregimentarea lor. Prin interdicțiile operate, mecanismul cenzurii desincroniza cultura și pervertea gustul publicului. Cenzura comunistă a fost axiofobă, ostilă – visceral și programatic – valorilor reale.

Percepută ca o veritabilă „armă a Puterii”, presa comunistă se afla sub controlul total al acesteia. Monopolul partidului unic asupra infrastructurii economice specifice (fabricile de hârtie, unitățile producătoare de energie, tipografiile, rețeaua de difuzare etc.), a resurselor necesare producției în industria mass-media, distribuite centralizat și discreționar, fără nicio legătură cu cerințele reale ale pieței, exercitare a controlului deplin asupra tirajelor, a apariției de noi publicații, a accesului la profesie atestă omnipotența decidentului politic. Controlul decisiv, de maxim interes, era însă cel asupra informației. Mecanismele cenzurale instituite expurgau informația neconformă dogmei, protejau secretul de stat aflat sub incidența Legii nr. 23/1971, reglementare care a atras după sine o înăsprire a cenzurii preventive. În același timp, frontul propagandistic înfățișa o realitate falsă, reconstruită, care abunda în informația oficială, menită să demonstreze o anumită teză, directivă etc. Cu funcția informativă sever alterată de imixtiunile politicului, presa abdica de la agenda proprie unui serviciu public.

Miza controlului era asigurarea corectitudinii politice a conținutului, a mesajului vehiculat. Redacțiile lucrau pe bază de plan tematic, croit în corelație cu anumite intervale calendaristice (săptămânal, lunar, trimestrial etc.), rigiditate care afecta actualitatea agendei publicistice. Evenimentele politic majore se regăseau atât anticipativ, cât și post-factum, în planuri tematice speciale ale colectivelor redacționale. Secția de Presă a CC al PCR elabora periodic seturi de sarcini desprinse din documentele de partid, din cuvântările ultimului lider al acestuia, care trebuiau adaptate specificului publicației și încorporate obligatoriu în politica editorială. În consecință, planurile tematice trebuiau să precizeze adecvat fiecărei secțiuni (politică, economie, social, cultură, educație, export etc.) subiecte relevante, campanii de presă, distribuirea forțelor redacționale în echipe, precizarea responsabilităților pe nivele ierarhice ș.a. Tabuurile tematice, exciziile la care recurgea cenzura, impunerea unor subiecte în genere triumfaliste în dezacord flagrant cu realitatea, restricțiile privind plaja abordărilor critice aveau drept efect comprimarea și standardizarea tematicii.

Conținutul presei în regimul comunist era condamnat la o monitorizare agresivă și manipulatorie. Practica redacțională evidențiază un control strict, pe filieră: autorul textului – șeful de secție – redactorul șef adjunct (pentru situații speciale, redactorul șef) – responsabilul de număr. Secția de propagandă, cu concursul nemijlocit al Sectorului de presă, la nivel județean, aviza sumarul fiecărei ediții, lectura textele, discuta cu conducerea ziarului observațiile și intervențiile pe care le formula. Partidul nu doar că postula „unicitatea adevărului politic”, ci supraveghea funcționarea controlului informațional menit să asigure „puritatea ideologică” a textelor. Cenzura ținea de însăși esența puterii politice. Sistemul de control pe bază de „dispoziții” bloca apariția și difuzarea în spațiul public a informațiilor clasificate ca secrete de stat sau nepublicabile din alte rațiuni, îndeobște ideologice. Din perspectivă jurnalistică, asupra modalităților discursive a grevat, după desființarea Comitetului pentru Presă și Tipărituri, mecanismul inhibitor al autocenzurii, jurnaliștii renunțând să mai abordeze teme și subiecte pe care le apreciau ca nepublicabile. Prin amprenta politică a discursului mediatic și controlul total exercitat asupra câmpului jurnalistic se confirma prezența capilară a partidului tentacular, monopolul său în plan ideologic.

Controlul informațional era în esența lui o barieră a izolării, menită să anihileze contaminarea populației cu idei și opțiuni politice alternative sistemului socialist. Teama de influențele „imperialiste” din afară, de potențiali adversari din interior, schimbările de curs politic, ostilitatea față de mentalitățile burgheze, cosmopolite, secretizarea unor zone tot mai întinse ale vieții social-economice și politice, obsesia remodelării conștiințelor în spiritul ideologiei comuniste țintind formarea „omului nou”, inocularea ideii că noul sistem este „cea mai bună dintre lumi” au determinat o perpetuă reconsiderare în plan politic a cenzurii, ceea ce se regăsea în atribuții mereu revizuite și extinse. Spațiul public și comunicarea publică au ajuns să fie sever alterate de „adevărurile oficiale”. Manipularea maselor prin controlul informațional devenise politică de partid și de stat.

Structura piramidală a DGPT/CPT, cu unitățile centrale și teritoriale, era tipică organizării partidului unic. O structură în continuă metamorfozare, neocolită de disfuncționalități. Raporturile dintre structurile centrale ale DGPT/CPT și unitățile teritoriale n-au fost atât de calme, de lipsite de turbulențe, pe cât ar fi pretind „disciplina de partid”. Frontul nemulțumirilor cenzorilor din Unitatea Oradea cumula abordarea neunitară a muncii de îndrumare desfășurată de instructorii DGPT/CPT, inconsistența prezenței acestora în teritoriu, desconsiderarea unor note de sesizări, lipsa de operativitate în soluționarea neconformităților semnalate. Persistența situațiilor tensionate în relațiile nemijlocite cu redacțiile locale (Familia, Crișana, Faklya) trăda pusee de opoziție față de ingerințele brutale ale cenzurii, o adversitate manifestă în raport cu deficitul de înțelegere și cunoaștere al cenzorilor. Aflate în evidentă contradicție cu complexitatea sarcinilor, carențele în pregătirea, informarea și documentarea cenzorilor dețineau prim-planul în evaluările semestriale și anuale întocmite de către instructori. Examinarea conținutului revistelor de cultură – în cazul nostru, Familia – era un adevărat coșmar pentru lectorii din structurile teritoriale ale instituției cenzurii. Instituirea autocenzurii ca reflex inhibitor dominant, transferul răspunderii pentru conținutul politic, ideologic și calitatea materialelor de presă „organelor de conducere” din redacții, edituri etc., multiplicarea instanțelor de control dezvăluie faptul că încetarea activității Comitetului pentru Presă și Tipărituri în decembrie 1977 n-a însemnat și desființarea efectivă a cenzurii, Consiliul Culturii și Educației Socialiste preluând ponderea atribuțiilor fostei instituții de control informațional.

În alt plan, controlul organizațional prin aplicarea unor norme unitare de structură pentru redacțiile ziarelor și revistelor, monitorizarea alocării cotelor de hârtie destinate presei, planificarea rigidă a tirajelor indiferent de interesele sau așteptările publicului, reglementarea și controlul accesului în profesie, componența consiliilor de conducere în care jurnaliștilor li se rezervase o poziție marginală, includerea unor activități de partid în colegiile de redacție, ca organe operative, conturau câmpul practicilor asociate cenzurii.

Documentele de arhivă referitoare la controlul ideologic al celei de-a cincea serii a revistei Familia dezvăluie faptul că lectorii din cadrul Unității Oradea a DGPT/CPT erau depășiți de schimbarea radicală a paradigmei poetice după 1965, de noile ipostaze ale poeticității, situate în opoziție fățișă cu criteriile dogmatice ale realismului socialist și cu sterilitatea producțiilor proletcultiste. Reorientarea către modernitatea discursului, corporalizarea poeziei în forme noi, recursul la o altă amorsare a realului, demersul recuperator de expresie și sensibilitate din lirica interbelică provocau dificultăți cenzorilor în decodarea mesajului, dovadă frecventele motivări sumare și nerelevante din referatele întocmite asupra fiecărui număr de revistă. Registrul tematic primenit, neconsonant cu orizontul de așteptare al grilei ideologice, cultivarea unei poezii încărcate de tensiuni grave, existențiale, disolutive, simbolistica percutantă, aluziv negativă, zonele tabuizate (imagistica mistică, morala decadentă, aspectele gri din viața socială ș.a.), semiotica onirismului contrastau evident cu canonul oficial.

Metamorfozele epicului – orientarea spre reflexivitate, introspecție psihologică, exploatarea formelor și sensurilor parabolice, subversive – necalibrate pe conveniențele ideologice, portanța caracterologică a unor existențe individuale libertine și pasionale, în adversitate cu profilul omului nou, promovat de propaganda comunistă, amplificau vulnerabilitatea prozei în fața cenzurii. Deficitul tematic, îndeosebi cel care să abordeze reflectarea transformărilor socialiste petrecute în viața și conștiința oamenilor, personajele atipice, problematice, inconvenabile regimului obsedat de uniformizarea tipologiei umane, potențialul conflictelor individ-societate, individ-putere și, în conjuncție cu acestea, dezvăluirea unor practici abuzive în care politicul constituia factorul agravant, falsa iluzie a libertății de exprimare a scriitorului într-un regim totalitar erau prompt dezavuate și sancționate.

Pentru puterea discreționară comunistă, critica literar-artistică însemna în primul rând intoleranță ideologică și-abia apoi, în plan secund, reflecție valorizatoare. O anumită rezistență a frontului literar față de „misiunea social-politică” clamată de partid, asumarea unor formule de creație „eretice”, a unor teme care sfidau canonul politic, au stârnit adversitatea puterii, care identifica între cauzele favorizante slăbirea pozițiilor principale ale actului critic, apariția unui anumit eclectism al criteriilor teoretice, diminuarea atenției acordate problemelor de conținut, semnificațiilor social-istorice ale operei, vibrației etice, mesajului umanist pe care-l încorporează. În celălalt plan, critica literară, care-și redobândise după 1965 conștiința de sine și demnitatea ca profesie, nu consimțea la valoarea instrumentală conferită de partid în promovarea politicii cultural oficiale, ci apăra din răsputeri preeminența criteriului estetic ca pivot al actului valorizator. Din aceste poziționări, se desprind lesne țintele cenzurii în aria criticii literar-artistice.

Teatrul suscita un interes aparte și prin faptul că spectacolele adunau un public numeros, potențial subversiv, existând riscul contagiunii de la mesajele cu încărcătură contestatară, indezirabile politic. Specificul fenomenului teatral particulariza exprimarea cenzurii în cenzura de text (presa de teatru programată să apară în revistă sau carte, cenzura presei la includerea în repertoriu) și cenzura de spectacol (cenzurarea la repetiția generală, avanpremieră sau după premieră, în urma vizionărilor ideologice). Cenzura post-vizionare (suspendare/interzicere temporară, refacere, interzicere definitivă) era mult mai traumatizantă. Faptele și tipologiile transfigurate dramaturgic trebuiau să rezoneze cu soclul ideologic al perioadei. Reacția dramaturgilor a fost aceea de a nu ceda în planul autonomiei esteticului, diversificând formulele de expresie, căutând refugiu în alte epoci și spații pentru a înfățișa mecanismul condiționărilor politice, absurdul condiției umane, deriziunea autorității etc. în cronicile dramatice, câmpul de interes al cenzurii rezuma modul în care repertoriul era modelator de conștiințe pentru „vremurile noi”, estomparea accentelor polemice, temperarea laudelor în privința unor prestații actoricești, regizorale sau referitor la evoluția unor trupe din străinătate.

Cenzura publicisticii cu tematică istorică din Familia era placentar legată de interpretarea oferită de partid în funcție de diferitele conjuncturi politice. Sub presiunea ideologicului, scrisul istoric oculta adevăruri care lezau interesele puterii. Manipularea prin omisiune era în mod frecvent efectul amputărilor dictate de cenzură în textele examinate. Simptomatice pentru rigiditatea controlului ideologic, extrasele semnalate de cenzori evidențiază adaptarea perspectivei de abordare la exigențele politice ale prezentului. Incidența cea mai ridicată a problemelor incompatibile ideologic devoala: prezentarea necritică a burgheziei, a unor partide și oameni politici din trecut, a monarhiei; înfățișarea necorespunzătoare a istoriei mișcării muncitorești în general și mai ales a unor laturi din activitatea PCR; derapaje de la canonul oficial în reconsiderarea operei științifice a unor istorici stigmatizați; abordarea neadecvată a unor momente importante din istoria națională; inoportunitatea politică a publicării unor articole; neajunsuri în încadrarea trecutului naționalităților în istoria comună. Marja de manevră a frontului istoric era operațională până unde intra în coliziune cu dictatul ideologic.

Indiferent de domeniu, reacțiile cenzurii din prima jumătate a regimului Ceaușescu (1966-1977), perioada de referință a analizei noastre, au fluctuat în raport cu seismele social-politice, interne și din blocul socialist. Puterea a validat diseminarea în spațiul public doar a adevărurilor care-i slujeau cauza.

A trece de cenzură era o adevărată aventură din care n-au lipsit complicitățile. Polimorfismul acestora (cenzor – autor, cenzor – editor, editor – cenzor – autor, tipografi – autor) explică o anumită solidarizare – e drept, selectivă – în interiorul sistemului, fără a putea vorbi de o toleranță general admisă de către putere. Era un risc asumat al cenzorului. Starea de fapt validează constatarea că au fost cenzori și … cenzori. Cei mai mulți mediocri, dogmatici și obedienți peste măsură, alții – „în chestie”, cum ar zice Marin Preda, provenind chiar din mediul literar, unii inflexibili, alții complici decisivi în apariția unor cărți indezirabile.

Complicitățile acopereau o plajă largă de practici editoriale: elaborarea din start a unor pagini de sacrificiu, excitabile prin duritatea lor pentru cenzură, pentru a salva în schimb altele esențiale pentru construcția epică și mesajul operei; mutarea manuscrisului de la o editură la alta, mai puțin vizibilă sau mai îndepărtată de centru; dirijarea textelor neacceptate în volume spre anumite reviste; includerea în volume a unor creații refuzate de unele publicații culturale; schimbarea titlului unor creații și reintroducerea lor în circuitul avizării; utilizarea unui motto (adesea născocit) pentru a deturna atenția de la sensul mesajului încorporat în text; acompanierea volumelor cu prefețe menite să abată interesul cenzorilor de la conținutul real; utilizarea în același scop a unor referate abil concepute, de natură să propulseze textul spre filtre superioare; salvarea de către tipografi a tirajelor tipărite ale unor volume față de care Consiliul Culturii și Educației Socialiste dispusese distrugerea „prin tăiere în fâșii”. Cazul tipografilor orădeni este notoriu, în 1986 ei, împreună cu inginerul șef, Vladimir Kagan, ascunzând întreg tirajul cărții lui Cseke Peter, Erdelyi Fiatalok (Tineri ardeleni), despre mișcarea de dreapta din anii `30 – `40 ai veacului trecut, întocmind proces verbal de predare a cantității de hârtie echivalente consumului aferent volumului ieșit de sub tipar.

Spațiul publicistic tot mai ostil, în care creațiile literare trebuiau să se supună necondiționat unor canoane ideologice stricte, a determinat scriitorii să caute formule compoziționale cât mai subtile. Cenzura a dat naștere unei literaturi cu note particulare. O literatură stăpână pe codurile aluzive, care exploata parabola, mitul, dimensiunea alegorică, inserția planului fantastic, plasarea deliberată a acțiunii într-un alt timp istoric ori spațiu geografic ș.a. Toate aceste registre ofereau câmpuri de semnificație bune conducătoare de mesaj subversiv, denunțând realități refractare pentru grila cenzurii.

Compromisurile care au escortat relația scriitorilor cu puterea, în care ponderea covârșitoare a cedărilor aparține mânuitorilor condeiului, dezvăluie clivajul dintre câmpul literar și cel politic, presiunile instituite în circuitul editorial și al difuzării, mediul discreționar de alocare a resurselor, imixtiunea prin „metode și mijloace specifice” a Securității în structurile profesionale și monitorizarea individuală a cât mai multor creatori, fără a nesocoti în nu puține și pe alocuri surprinzătoare cazuri recesivitatea „genei morale” a unor literați. Registrul în care opera tranzacționalismul era cât se poate de variabil. Unele erau circumstanțele în care „eroismul tăcerii” era învins de precaritatea existenței și dorința de supraviețuire literară, situație tipică pentru scriitori care au cunoscut experiența carcerală pentru „trecutul” lor, altele erau cedările celor interziși și umiliți social și profesional, nereabilitați încă editorial, și cu totul deosebit se înfățișa obediența celor care căutau dinadins accederea în poziții dominante la nivelul Uniunii Scriitorilor, editurilor, redacțiilor presei culturale, reprezentarea în organisme politice centrale ori conservarea privilegiilor dobândite. Dacă în primele două ipostaze controlul puterii în planul culpabilizării conștiințelor era evident, context în care presiunea asupra individului devenea insuportabilă, în situația „carieriștilor” conformismul era deliberat asumat.

Tipul de compromis devoalează gradul de instrumentalizare politică a câmpului literar. Un inventar, fie el și sumar, al concesiilor scriitorilor nu poate ocoli: acceptarea amputărilor textelor / volumelor predate spre publicare; asumarea unor contribuții la volumele omagiale, la edițiile encomiastice ale ziarelor și revistelor; abordarea unor tematici și formule de creație agreate; servirea unor articole favorabile regimului Ceaușescu în publicațiile de propagandă externă; temperarea zelului critic; „cota obligatorie” de poezie patriotică; neimplicarea în activitățile exilului românesc ostile liderului partidului unic etc. Atașamentul politic își putea găsi, după caz, răsplata în: reinserarea în viața literară a celor excluși din varii motive, în esență ideologice: facilități în privința includerii în planul editorial; aprobarea unor suplimentări de tiraj; propulsarea în unele funcții; avantaje de ordin social (apartament, angajare etc.); includerea în plutonul celor ce beneficiau de sistemul premial ori alte forme de stimulare materială; plasarea pe o traiectorie publicistică mult mai favorabilă; prezența în delegații de schimburi culturale internaționale ș.a. Cei care într-o formă sau alta refuzau tranzacționalismul practicat în aceste „jocuri ale puterii” intrau de îndată în vizorul Securității.

Întâlnirile scriitorilor cu Nicolae Ceaușescu, audiențele solicitate în grup sau individual, memoriile adresate acestuia decodează dependența ombilicală a scriitorilor de puterea politică, starea de vasalitate la care consimțeau, iluzionarea că sunt luați în seamă, scindarea frontului literar care-i făcea și mai manevrabili. Indiferent de cadrul oficial în care se exprimau, ei nu atacau sistemul, rezumându-se la chestiuni punctuale: libertatea de exprimare, mecanismul cenzurat, drepturile de autor, alocarea resurselor (hârtie etc.), subvenționarea publicațiilor culturale, funcționarea organismelor Uniunii Scriitorilor, organizarea și desfășurarea forumurilor scriitorilor ș.a.

Coagularea unui front dezident în rândul scriitorilor nu s-a dovedit a fi posibilă datorită lipsei de unitate a breslei, sistemului închis și absenței unei alternative (edituri private, suport financiar extern ș.a.), disponibilității reduse pentru risc, „lașității colective”, perceperii unei opoziții deschise ca o lipsă de tact, regimului de frică generalizată, paralizantă, indus de Securitate, mecanismelor diabolice de control informațional, mentalității conservative care preferă paternalismul statal și politic, în pofida dezavantajelor cronice.

Astfel de reflexe nu înseamnă câtuși de puțin subordonarea din convingere a scriitorilor. „S-au supus formal și s-au sustras cât au putut mai mult”, conchide Marin Nițescu. În disprețul mecanismelor represive totalitare, peisajul beletristic din anii regimului Ceaușescu infirmă teoria vidului literar. Magma creațiilor poetice, dar și a celor din proză, dramaturgie, a lucrărilor de critică și istorie literară reflectă profunzimea saltului recuperator de la tiparul realismului socialist la modalități și formule stilistice novatoare, moderniste, într-un permanent efort de sincronizare cu acumulările și tendințele din alte spații culturale.

BIBLIOGRAFIE

I. Enciclopedii, dicționare, bibliografii

*** Bibliografia istorică a României, Editura Academiei, vol. I (1944-1963), București, 1970

*** Bibliografia istorică a României, Editura Academiei, vol. IV (1969-1974), București, 1974

*** Bibliografia istorică a României, Editura Academiei, vol. V (1974-1979), București, 1980

*** Bibliografia istorică a României, Editura Academiei, vol. VI (1979-1984), București, 1985

*** Bibliografia istorică a României, Editura Academiei, vol. VII (1984-1989), București, 1990

Cătănuș Dan (coord.), România 1945-1989. Enciclopedia rcomunist. Instituții de partid, de stat, obștești și cooperatiste, Editura Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2012

*** Enciclopedia de istorie a României, Editura Meronia, București, 2001

Hangiu Ion, Presa românească de la începuturi până în present. Dicționar chronologic, 1790-2007, 4 volume, Editura comunicare.ro, București, 2008

Petcu Marian (coord.), Istoria jurnalismului din România în date. Enciclopedie cronologică, Editura Polirom, Iași, 2012

Zaciu Mircea, Papahagi Marian, Sasu Aurel (coordonatori), Dicționarul esențial al scriitorilor români, Editura Albatros, București, 2000

Ion Zainea, conf. univ. dr., Facultatea de Istorie-Geografie, Universitatea din Oradea, specialist în Istoria contemporanã a României.

– n: 1952, februarie 19, loc. Ciobanu, jud. Constanța

– absolvent al Facultãții de Istorie-Filosofie, din cadrul Universitãții „Alex. I. Cuza” Iași, promoția 1975

– cãrți publicate: „Aurel Lazãr (1872-1930)-viața și activitatea”, Editura Presa Universitarã Clujeanã, Cluj-Napoca, 1999; „Aurel Lazãr în documente”, Editura Universitãții din Oradea, 2000; „Predarea și învãțarea istoriei”, Editura Adsumus, Oradea, 2001; „Acțiunea masonicã orãdeanã „Focarul” sau urmãrirea istoriografiei române (1987-1991)”, Editura Universitãții din Oradea, 2004 (în colaborare cu Sever Dumitrașcu); „Politicã și administrație în România (6 martie 1945-1 martie 1946). Epurarea”, Editura Universitãții din Oradea, 2004; „Democrație occidentalã și democrație popularã. Evoluția spectrului politic în nord-vestul României (1944-1950)”, Editura Universitãții din Oradea, 2004 (coordonator).

– peste 50 de studii și articole, publicate în volume colective, reviste de specialitate și culturã, din țarã și strãinãtate;

– funcții administrative: prodecan al Fac. de Istorie-Geografie