Cenzura Comunista In Romania
TEZĂ DE DOCTORAT
Cenzura comunistă în România
Studiu de caz: Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor 1949 – 1977
Cuprins
Cuprins
Introducere
1. Cenzura te protejează de realitate
1.a. Subiectul cercetării
1.b. Perspectiva teoretică
2. Cenzura
2. a. Considerații evolutive asupra cenzurii
2.b. Corpusul teoretic al lucrării
2.c. Ce este cenzura
2.d. Caracteristici și forme ale cenzurii
2.d.1. Proprietăți comune și necesare ale cenzurii
2.d.2. Generalizări empirice ale cenzurii
2.d.3. Explicații ale cenzurii
2.d.4. Forme ale cenzurii 1
2.d.5. Cenzura în societățile democratice
2.d.6. Cenzura în societățile totalitare 16
2.d.7. Scurtă introducere în cenzura românească
3. Metodologia cercetării
4. Structura lucrării
5. Repere bibliografice asupra subiectului
Capitolul I – Cenzura comunistă neinstituționalizată în România
I. 1. Cenzura în România între august 1944 și mai 1949
I. 1. a. Comisia Aliată de Control și Înaltul Comandament Sovietic (august 1944 – august 1946)
I. 1. b. Serviciul Aplicării Armistițiului și Serviciul de Defascizare (august 1946 – iunie 1948)
I. 1. c. Ministerul Artelor și Informațiilor – Direcția Presei, Direcția Literară, Direcția Regională (iunie 1948 – mai 1949)
Capitolul II – Instituția Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor
II.1. XXX
II. 2. Legislație
II. 3. Regulamente și instrucțiuni pentru cenzură
II. 4. Rapoarte de activitate
II. 5. Note, procese-verbale, dări de seamă
II. 6. Activitatea de control a D.G.P.T.
II. 7. Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor și secretul de stat în România comunistă
II. 7. a. Conținutul listelor de secrete de stat
II. 8. Comitetul pentru Presă și Tipărituri 1975 – 1977
II. 8. a. Organizarea și funcționarea Comitetului pentru Presă și Tipărituri
II. 9. Desființarea Comitetului pentru Presă și Tipărituri
Capitolul III – Departamentele Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor
III. 1. Colegiul Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor
III. 2. Serviciul Secretariat și Buletin Oficial
III. 3. Serviciul Autorizării și Evidenței Presei și Tipăriturilor
III. 4. Serviciul Presei și Tipăriturilor din Țară
III. 5. Serviciul Evidenței Presei și Tipăriturilor Străine
III. 6. Serviciul Autorizării Cărții
III. 7. Serviciul Controlul Cărții
III. 8. Serviciul Artă
III. 9. Serviciul Ideologie
III. 10. Serviciul Știință și Tehnică
III. 11. Serviciul Radioteleviziune
Capitolul IV – Activitatea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor
IV. 1. Mecanismele cenzurii
IV. 2. Epurarea cărților
IV. 3. Cenzura în literatură
IV. 4. Cenzura presei
IV. 5. Cenzura corespondenței
Capitolul V – Asemănări și diferențe între DGPT și alte instituții de profil din statele satelit ale URSS
V. 1. Cenzura comunistă în Polonia
V. 2. Cenzura comunistă în Cehoslovacia
V. 2. a. Carta 77 și dizidența culturală
Capitolul VI – Consecințele cenzurii în România
VI. 1. Consecințe de natură psihosocială
VI. 2. Secretul și societatea în România comunistă
VI. 3. Cenzura și cultul personalității
VI. 4. Autocenzura în România
VI. 4. a. Consecințele cenzurii asupra stilului literar și publicistic
VI. 3. Samizdatul românesc
Concluzii
Bibliografie selectivă
Bibliografii, cronologii, dicționare, enciclopedii
I. Surse arhivistice și documentare
a) Legislație, acte normative
b) Fond Arhivele Naționale Istorice Centrale 154
c) Monitoare oficiale:
II. Surse secundare:
a) Reviste de specialitate:
b) Volume de studii
Anexe
Introducere
Între crimele cele mai mari ale comunismului care încă au un efect indirect foarte puternic asupra societății românești actuale se numără în mod sigur întregul proces al cenzurii asupra modului de gândire luat ca tot unitar.
Distrugerea elitelor intelectuale care după perioada „formelor fără fond” din secolul al XIX-lea care în perioada interbelică începuseră să emită idei originale, apărute într-un mod organic este cel mai pare păcat care se poate imputa regimului comunist. Faptul de a avea personalități de acest fel este remarcabil pentru o țară mică din Estul Europei ca România, care ajunge să aibă în anii ’30 artiști de avangardă, unii reprezentând vârfuri de lance ale unor curente artistice moderne în Europa. Apariția noului val al elitelor intelectuale reprezenta ultima fază a îndelungatului proces de sincronizare cu Occidentul început prin copierea modelelor vestice. Astfel putem vorbi de un succes cel puțin în cea ce privește vârfurile intelectuale și artistice prin cristalizarea unor personalități valoroase autohtone de calibrul celor din Occident pentru prima oară în istoria României.
Pentru a se ajunge la creații inedite precum scrierile lui Lucian Blaga, Tudor Arghezi sau Tristan Tzara, la sculptura lui Brâncuși, la critica literară a lui Eugen Lovinescu sau George Călinescu, la o diplomație ca cea dusă de Nicolae Titulescu etc. a trebuit să se treacă printr-un proces îndelungat de aproximativ un secol.
Secolul de imitație început odată cu fii nobilimii românești plecați la studii la universitățile prestigioase din Vest după revenirea domniilor pământene a fost încheiat brusc de turnura tragică a sfârșitului celui de al Doilea Război Mondial pentru România adică instaurarea comunismului.
Societatea românească așa cum se prezenta înainte de intrarea în cea de-a doua conflagrație mondială, ca valori, tradiții și cultură contrasta flagrant cu ideile care trebuiau impuse cu forța de tancurile sovietice. Impunerea unor noi moduri de gândire artificiale nu putea să țină încă un secol, pentru a reeduca noile generații ale vechilor elitele cel puțin. Soluția totalitară implica rezultate imediate. Norocul sovieticilor au fost cei peste 25 de ani de experiență instituțională în a face schimbări radicale în modul de gândire ale maselor. Consilierii sovietici în acest sens au venit cu lecția învățată. Închiderea vechii elite, cei mai educați oameni din țară și înlocuirea lor peste noapte de către o altă „elită” compusă din țărani semianalfabeți și muncitori din fabrici conduși de o mână de oameni formați nu a reprezentat o piedică majoră pentru Uniunea Sovietică în niciun stat devenit satelit. Perioada cuprinsă între august 1944 și noiembrie 1946 reprezintă ultimii doi ani în care în România a mai existat, în mod activ o opoziție politică și o voce pentru elitele vechi, sincronizate în opinia mea la spiritul european al timpului.
După formarea Legislativului din 1946, deși teoretic mai existau un P.N.Ț. și un P.N.L. subreprezentate sau alte formațiuni politice care deși nu făceau parte din marea de oameni ajunsă acolo ca urmare a satelizării țării, aceștia au fost mai puțin notabili în cea ce privește urmările prezenței lor în Parlament. Această perioadă cuprinsă între noiembrie 1946 și formarea noului Legislativ din martie 1948, când, pe lângă eliminarea totală a partidelor politice istorice în frunte cu Iuliu Maniu și Dinu Brătianu și abdicarea forțată a Regelui, se lichidează și ultimele puncte de rezistență intelectuală fie că este vorba despre științe, arte sau jurnalism. În 1948 numele țării este schimbat în Republica Populară România și în aprilie același an se adoptă noua Constituție după modelul celei Uniunii Sovietice din 1936. După asigurarea monopolului puterii de către comuniști, tot ceea ce vor face de-acum înainte este o negare totală a ce fusese înainte de ei. Ce a făcut cenzura secondată de propaganda comunistă într-o perioadă de mai puțin de o jumătate de secol din mentalitățile românilor va fi foarte de greu de reparat, urmările pierderii elitelor amintite mai sus oglindindu-se dureros în elitele de astăzi, la peste 20 de ani de la căderea comunismului.
1. Cenzura te protejează de realitate
1.a. Subiectul cercetării
1.b. Perspectiva teoretică
2. Cenzura
Cenzura este unul dintre cele mai importante mecanisme de apărare a ideologiei și a sistemelor politice dintr-un stat. Prin controlul surselor de informare cenzorii trebuie să asigure funcționarea optimă a sistemului pe care îl apără. Cenzura a apărut odată cu cărțile, deși cenzura instituționalizată a apărut după inventarea tipografiei, lucru ce a dat naștere necesității unui astfel de control. În funcție de tipul de societate care i-a dat naștere, cenzura poate să ia diverse forme, de la un rol minim în cazul unor societăți la un rol primordial în alte societăți.
Unele forme de cenzură au existat și încă există indiferent de natura ideologică a statului despre care vorbim. Pe lângă activitatea mai mult sau mai puțin intensă a Statului de a reduce accesul la informație al societății, măsuri similare vin și din partea altor instituții, sociale, religioase, economice etc.
Deși libertatea cuvântului și a presei sunt protejate ca drepturi fundamentale¸ acestea pot fi restricționate în anumite condiții. De exemplu nu poți semnala o amenințare inexistentă într-un loc public. Mai mult, dreptul la libertatea cuvântului poate încălca alte drepturi umane fundamentale ca dreptul la viață privată, fiind interzis să publici minciuni la adresa cuiva.
În unele țări, critica adusă puterii aflate la guvernare sau exprimarea apartenenței la un anumit set de valori este ilegală. Pe 10 decembrie 1948, ONU adoptă Declarația Universală a Drepturilor Omului în care între drepturile umane fundamentale găsim și libertatea de exprimare. Articolul 19 al documentului stipulează: Orice om are dreptul la libertatea opiniilor și exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloace și independent de frontierele de stat.
Cenzura apare atunci când puterea politică, diverse grupuri de presiune sau indivizi își impun propriile valori politice sau morale asupra publicului prin suprimarea cuvintelor, imaginilor sau ideilor pe care le găsesc neconforme cu tiparul acceptat.
Cenzura reprezintă restricția asupra a cea ce oamenii pot spune, scrie, auzi, citi sau vedea. Aceasta poate afecta deopotrivă cărți, ziare, reviste, filme, radio, TV, discursuri, muzică, sculptură, picturi, fotografii și alte arte.
Cenzura poate avea loc în diverse moduri; astfel, aceasta se poate efectua înainte ca lucrarea să fie făcută disponibilă publicului larg. De exemplu, când o editură refuză publicarea unei cărți, o companie de film respinge un scenariu sau un muzeu nu acceptă o expoziție pe baza unor reguli interne în acest sens. De asemenea cenzura poate fi efectuată după ce lucrarea a fost deja publicată: o carte poate fi retrasă din librării, un album de muzică din magazine etc.
În alte cazuri, un cenzor poate distruge sau modifica o lucrare; acesta poate fi interzisă prin lege. Interdicția legală poate face referire la producție sau comercializare.
O altă metodă de cenzură implică tratarea lucrării diferențiat, accesul la ea fiind diferențiat în funcție de vârstă, profesie sau nivelul de securitate împuternicit.
Chiar și persoanele care cred în libertatea de exprimare sunt ofensați de diverse idei, idei ce pot varia de la nuditate, la unele cuvinte sau idei
. Considerații evolutive asupra cenzurii
Cenzura înțeleasă drept controlul informațiilor și ideilor difuzate în cadrul unei societăți a fost și este un semn distinctiv al dictaturilor de-a lungul istoriei. În secolul 20, cenzura a fost realizată prin distrugerea și alterarea cărților, pieselor de teatru, filmelor, programelor de televiziune și de radio, rapoartelor de știri, și alte forme de comunicare în scopul de a suprima idei ce se dovedeau a fi critice sau ofensatoare la adresa regimului.
Raționalitatea din spatele cenzurii a variat, unii cenzori vizând materiale considerate a fi indecente sau obscene; eretice sau blasfematoare, sau sedițioase sau trădătoare. Astfel, ideile au fost suprimate sub pretextul de a proteja trei instituții sociale de bază: familia, biserica, și Statul.
Nu toată cenzura este egală, nici nu apare în totalitate de ui de a reduce accesul la informație al societății, măsuri similare vin și din partea altor instituții, sociale, religioase, economice etc.
Deși libertatea cuvântului și a presei sunt protejate ca drepturi fundamentale¸ acestea pot fi restricționate în anumite condiții. De exemplu nu poți semnala o amenințare inexistentă într-un loc public. Mai mult, dreptul la libertatea cuvântului poate încălca alte drepturi umane fundamentale ca dreptul la viață privată, fiind interzis să publici minciuni la adresa cuiva.
În unele țări, critica adusă puterii aflate la guvernare sau exprimarea apartenenței la un anumit set de valori este ilegală. Pe 10 decembrie 1948, ONU adoptă Declarația Universală a Drepturilor Omului în care între drepturile umane fundamentale găsim și libertatea de exprimare. Articolul 19 al documentului stipulează: Orice om are dreptul la libertatea opiniilor și exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloace și independent de frontierele de stat.
Cenzura apare atunci când puterea politică, diverse grupuri de presiune sau indivizi își impun propriile valori politice sau morale asupra publicului prin suprimarea cuvintelor, imaginilor sau ideilor pe care le găsesc neconforme cu tiparul acceptat.
Cenzura reprezintă restricția asupra a cea ce oamenii pot spune, scrie, auzi, citi sau vedea. Aceasta poate afecta deopotrivă cărți, ziare, reviste, filme, radio, TV, discursuri, muzică, sculptură, picturi, fotografii și alte arte.
Cenzura poate avea loc în diverse moduri; astfel, aceasta se poate efectua înainte ca lucrarea să fie făcută disponibilă publicului larg. De exemplu, când o editură refuză publicarea unei cărți, o companie de film respinge un scenariu sau un muzeu nu acceptă o expoziție pe baza unor reguli interne în acest sens. De asemenea cenzura poate fi efectuată după ce lucrarea a fost deja publicată: o carte poate fi retrasă din librării, un album de muzică din magazine etc.
În alte cazuri, un cenzor poate distruge sau modifica o lucrare; acesta poate fi interzisă prin lege. Interdicția legală poate face referire la producție sau comercializare.
O altă metodă de cenzură implică tratarea lucrării diferențiat, accesul la ea fiind diferențiat în funcție de vârstă, profesie sau nivelul de securitate împuternicit.
Chiar și persoanele care cred în libertatea de exprimare sunt ofensați de diverse idei, idei ce pot varia de la nuditate, la unele cuvinte sau idei
. Considerații evolutive asupra cenzurii
Cenzura înțeleasă drept controlul informațiilor și ideilor difuzate în cadrul unei societăți a fost și este un semn distinctiv al dictaturilor de-a lungul istoriei. În secolul 20, cenzura a fost realizată prin distrugerea și alterarea cărților, pieselor de teatru, filmelor, programelor de televiziune și de radio, rapoartelor de știri, și alte forme de comunicare în scopul de a suprima idei ce se dovedeau a fi critice sau ofensatoare la adresa regimului.
Raționalitatea din spatele cenzurii a variat, unii cenzori vizând materiale considerate a fi indecente sau obscene; eretice sau blasfematoare, sau sedițioase sau trădătoare. Astfel, ideile au fost suprimate sub pretextul de a proteja trei instituții sociale de bază: familia, biserica, și Statul.
Nu toată cenzura este egală, nici nu apare în totalitate de la guvern sau de o forță externă. Majoritatea oamenilor tind să auto-cenzureze tot timpul, această „reținere” de a nu face public în scris sau în viu grai tot cea ce gândești, este o parte a prețului dialogului rațional. Notăm celebrul citat al lui John Viscount Morley din volumul Despre Compromis din 1874: „Nu înseamnă că ai convertit un om dacă că l-ai redus la tăcere.” Tăcerea poate indica o conformare forțată, iar dacă presiunea conformării este mare la fel va fi și dorința celor mai vocali dintre noi de a-și face auzite ideile, uneori în planuri elaborate minuțios, ce se vor exemple sau avertismente pentru restul celor care păstrează tăcerea.
Pentru a înțelege cenzura, și impulsul de a cenzura, este necesar să privim deoparte de valoarea epitetul de șoc, ce este anexată cuvântului, acea conotație negativă pe care verbul „a cenzura” o are. În primul rând trebuie recunoscut faptul că cenzura și ideologia ce o sprijină se trag de la cele mai vechi timpuri, și că fiecare societate a avut și are obiceiuri, tabuuri, sau legi prin care discursul, îmbrăcămintea, respectarea religioasă, și manifestarea sexuală au fost reglementate. Spre exemplu în Atena, unde democrația a apărut pentru prima oară, cenzura era cunoscută ca un mijloc de impunere a dogmei predominante. Într-adevăr, Platon a fost primul gânditor care a formulat o justificare pentru cenzura intelectuală, religioasă, și artistice. În starea sa ideală descrisă în Republica, cenzorii oficiali interziceau mamelor și asistentelor medicale să povestească istorisiri considerate rele sau malefice. Platon, de asemenea, a propus ca noțiuni neconforme despre Zei să fie în continuare tratate ca infracțiuni și că ar trebui stabilite proceduri formale fi pentru a suprima ereziile. Libertatea de exprimare în Roma antică a fost rezervată pentru cei aflați în poziții de autoritate. Poeții Ovidiu și Juvenal au fost exilați, și autorii scrierilor ce instigau la revoltă erau pedepsiți sever. Împăratul Nero se știe că după preluarea puterii și-a deportat criticii și le-a ars cărțile.
După apariția religiilor monoteiste și instituționalizarea lor, Biserica s-a alăturat imediat Statului ca cenzor activ. În Decalog, prima poruncă biblică este: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alți dumnezei afară de Mine” este în mod clar o încercare de a stabili limite asupra a ceea ce ar fi acceptabil în discursul teologic și ce nu. De asemenea, cea de-a doua poruncă „Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinților în copii până la al treilea și la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, și Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele.” este o încercare de a stabili limite cu privire la modul divin poate sau nu poate fi reprezentat. În lumea creștină de astăzi, aceste porunci nu au căzut în desuetudine. Peste tot în lumea de azi, apelul la divinitate este un motiv des întâlnit pentru interzicerea difuzării unor game largi de materiale. Același lucru este valabil pentru toate marile religii.
Marin Radu Mocanu definește cenzura ca fiind un atribut al puterii, fie ea religioasă, politică sau militară și că aceasta a apărut înainte de a fi primit un nume, începând cu primele forme de exprimare scrisă, dând în acest caz un exemplu din textele biblice, unde în Noul Testament (Faptele Apostolilor 19:19) apostolul Pavel, aflat în orașul Efes, vestit pentru practicarea magiei, a determinat prin predicile lui distrugerea publică a inscripțiilor exorciștilor: „Și mulți dintre cei care făcuseră lucruri de niciun folos aducând cărțile le ardeau înaintea tuturor, și socotiră prețurile lor împreună, și găsiră în argint cincizeci de mii de drahme.”
Cenzura nu mai este acceptabilă pentru a fi practicat în numele religiei decât pentru securitatea națională (care este cu siguranță un substitut secular acceptabil pentru raționamentele religioase în secolul XIX). Confruntarea cu cenzura implică întotdeauna confruntarea cu o parte din noi înșine dar și cu aspecte dureroase și profunde ale istoriei comune.
Considerații istorice specifice pot da naștere, de asemenea, cenzurii. Poate că cel mai bun exemplu este "Haßsprache" (discursul de ură) ca lege în Germania. Este ilegal, în temeiul legislației germane, de a adresa orice fel de glorificare la adresa naziștilor, și de a afișa semnul zvasticii. Legea este aplicată până la punctul în care simulări ale unor lupte istorice nu pot utiliza emblemele reale care au fost utilizate în timpul al doilea război mondial (de Waffen SS, de exemplu). Legea Haßsprache merge de la a interzice reprezentarea grafică a aceluiași simbol folosit de vikingii din era Vendel pentru a-și orna săbiile până la evitarea publicării simbolurilor antice sanscrite, hinduse și budiste ale semnului folosit de naziști.
Într-un context global, guvernele au folosit o gamă largă de tehnici și argumente pentru a mobiliza sprijinul populației pentru eforturile lor în cenzură. Una dintre cele mai vechi, așa cum am menționat, este argumentul religios. Anumite lucruri sunt considerate a fi ofensatoare în ochii Divinității. Aceste lucruri variază de la țară la țară, de la religie la religie, chiar și de la secte la secte. Acestea sunt în majoritate, deși nu întotdeauna, de natură sexuală. Studiile cu privire la natura impulsului uman de a-și cenzura expresia sexuală de sunt prea numeroase pentru această teză. Cititorul poate căuta să citească textele clasice pentru a vedea că problema guvernelor și a cetățenilor reacționând în acest fel nu este una nouă.
Securitatea și apărarea națională se găsesc pe al doilea loc, foarte aproape de impulsul religios, ca justificare pentru cenzura practicată de instituțiile umane. Deși nu este la fel de veche ca impulsul religios de a cenzura, în forma sa modernă, cenzura de tip militar poate atinge cote mult mai înalte. De exemplu, în timp ce influența religiei asupra chestiunilor seculare s-a redus în anumite părți ale lumii, influența guvernelor, din contră, a crescut. Ne este greu să ne imaginăm un guvern care ar renunța la această putere, de a hotărî ce este permis și ce nu este permis în exprimare. Un astfel de guvern nu ar avea șanse mai de supraviețuire fiind un asemănător unui om care își pierde sistemul imunitar și este expus bacteriilor împotriva cărora nu mai poate lupta.
Există, astfel, forme de cenzură, care nu pot fi catalogate ca negative, servind la stabilitatea societății și respectării legii și care trebuie să fie examinate foarte atent pentru a le defini. În întreaga sa istorie, omul nu a reușit să creeze o formă funcțională de guvernare mai bună decât democrația, supraviețuirea ei în timp a dovedit acest lucru. Democrația nu este perfectă și cetățenii săi sunt conștienți de acest lucru dar conform spiritului de conservare și pe principiul alegerii răului cel mai puțin rău aceștia știu că alte regimuri au potențial negativ mai mare.
"Cenzura prin intimidare", poate fi varia de la amenințări la adresa persoanelor până la propuneri ale Guvernului de a monitoriza toate activitățile online (de exemplu propunerea recentă în Rusia). În cazul în care cetățenii știu ca activitățile lor online sunt verificate de către agenții guvernamentale din țara lor, înclinația lor de a se angaja în activitate de liberă expresie va fi mult mai mică decât în cazul în care guvernul lor nu se implică.
"Cenzura prin consens" este, de asemenea, un alt tip de cenzură despre care se vorbește puțin. Există țări în care aderarea la un cod comun social, deși nu religios, este un mod de viață. Înțelegerea acestui cod presupune discernământ în cazul limitelor de expresie. Acest tip de cenzură se transmite de la părinți la copii și prin presiunea standardelor sociale de a adera la grupuri considerate a fi „de preferat”.
Cenzura economică este mult mai dificil de definit. Într-o societate în care există cenzură economică, aceasta este izolată sau întreprinsă în legătură cu un anumit tip de cenzură politică? Există un monopol în acea țară ce este amenințat de concurență, sau o clasă de oligarhi, care este amenințată de apariția unor oportunități economice reale pentru întreprinderile mici?
Acțiunile și reacțiile corporațiilor mari cu privire la Internet trebuie să fie luate în considerare în orice discuție de cenzură economică. Putem vorbi și de o cenzură corporaționistă. Unele firme importante au plătit companiile motoarelor de căutare ca Google sau Yahoo! pentru plasarea lor preferențială în topul rezultatelor afișate, atunci când un utilizator depune o cerere de căutare on-line. Aceasta reprezintă viciere de informații, deoarece cineva a plătit pentru a fi "găsit" și indirect a făcut un deserviciu competiției care va pierde în influența online și în timp va coborî și în vânzări.
Cenzura Internetului a devenit în ultimul deceniu unul dintre cele mai importante domenii de cenzurat ale Statului. Datorită popularității lui și posibilității de contracarare a cenzurii de către utilizatorii cu cunoștințe de programare acesta reprezintă o provocare pentru Puterea de astăzi și de mâine. În prezent multe state ia în considerare sistemul de filtrare, cunoscut sub numele PICS (Platforma pentru Selecția Conținutului Internet), ca răspuns la problema controalelor parentale, advocate de grupări de lobby puternice din Statele Unite și Uniunea Europeană în special. În multe țări, statul justifică cenzura, cu justificând că acesta acționează în locul părinților. Acest lucru poate fi interpretat ca "Statul ca mamă" sau "statul de tip Big Brother", și a dat naștere la multe din restricțiile privind distribuirea informațiilor în ziua de azi în întreaga lume.
2.b. Corpusul teoretic al lucrării
În redactarea lucrării m-am folosit în principal de decrete, regulamente și hotărâri ale Consiliului de Miniștri relevante pentru subiectul ales din perioada studiată. Am avut acces liber la documentele respective prin intermediul site-urilor internet, unde în arhive am găsit textele actelor care mă interesau.
Menționez de asemenea că o mare parte disertației se bazează pe cercetările în fondurile Arhivelor Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri și fond Ministerul Artelor și Informațiilor unde am găsit numeroase procesele verbale ale buletinelor AGERPRES secrete privind „valorificarea prin topire” a volumelor interzise, rapoarte semestriale ale cenzorilor și dări de seamă asupra activității lor, regulamente și notițe privind întregul proces al cenzurii.
Decretul-lege din 28 martie 1945 prin care este înființat Ministerului Informațiilor, Decretul-lege nr. 364 din 2 mai 1945, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1542 din 1951, Decretul Marii Adunări Naționale din 28 aprilie 1948 prin care se înființa premiul literar „Ordinul Muncii”, Decretul nr. 447 Marii Adunări Naționale din 23 decembrie 1949 prin care se introdus Premiul de Stat.
Printre documentele la care am avut acces și le-am studiat se numără: Hotărârea plenarei Comitetului Central al P.M.R. din 29 ianuarie 1949 privind stimularea activității științifice, literare și artistice, Raportul de activitate al Comitetului Central al P.M.R. al II-lea al partidului privind activitatea literară, Congresul al II-lea al Uniunii Sindicatelor de Artiști, Scriitori și Ziariști din 18-19 octombrie 1947, Dactilograma ședinței din 27 iunie Uniunilor de Creație din România reunită într-un volum semnat de Mihaela Cristea, arhivele Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor, AGERPRES, Uniunea Ziariștilor din R.P.R., o parte din actele juridice ale Școlii de literatură și critică Mihai Eminescu etc.
2.c. Ce este cenzura
2.d. Caracteristici și forme ale cenzurii
Cenzura reprezintă suprimarea libertății de exprimare și a formelor de comunicare ce pot fi considerate periculoase, inacceptabile sau de nedorite de către marea parte a populației și exercitată de către un Guvern, mass-media sau alt mecanism de control.
Rațiunea din spatele cenzurii este diferită în funcție de tipul de informație cenzurată:
Cenzura morală este eliminarea materialelor obscene sau considerate contestabile din punct de vedere moral. Pornografia de exemplu este cenzurată pe baza acestui raționament în majoritatea sistemelor juridice din lume
Cenzura militară este întregul proces de a ține informațiile militare și tactice ca secrete cu scopul de a le ține departe de inamic, cenzura militară apărând secretele de stat ale statului
Cenzura politică apare atunci când guvernul unei țări ascunde unele informații cetățenilor săi. Acest lucru este folosit în principal pentru a ține sub control populația și de a preveni acea libertate de exprimare care ar putea alimenta sentimente de rebeliune.
Cenzura religioasă este eliminarea materialelor considerate contrare unei anumite credințe religioase. Acest lucru implică o religie cu caracter dominant cu puterea de a impune limitări asupra altor puncte de vedere ce intră în conflict cu credința principală
Cenzura corporațională este procesul prin care editorii mass-mediei ce ține corporații intervine pentru a perturba publicarea informațiilor care portretizează afacerea lor sau partenerii lor de afaceri într-o lumină negativă.
În tot blocul socialist a existat o cenzură a Statului, unde diverse ministere au avut în subordine o instituție mai mult sau mai puțin oficială a cenzurii. În statele comuniste produsele culturale trebuiau să reflecte nevoile propagandistice ale Statului.
După impunerea modelului politic sovietic în statele din Estul Europei, cenzura de Stat a exercitat un control strict mai ales în primul deceniu de la cimentarea puterii comuniste. În Uniunea Sovietică, în perioada stalinistă, cenzura a căpătat cele mai înfricoșătoare proporții și metode operaționale abuzive și inumane. Ca exemplu, buletinele meteorologice erau modificate în cazul în care temperatura trecea sau scădea peste pragul înscris în condițiile derulării muncii. Mai mult, în Pravda, ziarul oficial al Partidului Comunist Sovietic în toată perioada stalinistă anunța anual vreme frumoasă și însorită de 1 Mai.
Atât în Uniunea Sovietică cât și în statele satelit ale acestuia nu exista jurnalism independent, toate articolele și reportajele fiind alcătuite de Partidul Comunist sau de organizațiile asociate acestuia. Presa străină era compusă în principal de ziare editate de partidele comuniste sau organizații socialiste din afara acestui spațiu.
Niciun sistem totalitar nu poate afirma despre sine că îi controlează pe deplin pe cei aflați sub autoritatea sa dacă nu le controlează acestora și modul de a vorbi, de a scrie, într-un cuvânt, de a gândi. Dacă lucrurile nu ar sta astfel, un atare regim n-ar avea prea multe șanse să supraviețuiască. Este și părerea lui Mihai Coman: „Supravegherea tuturor și, prin ea, controlarea actelor de comunicare, reprezintă un ingredient al menținerii la putere”. Dar cenzura nu este caracteristică doar unui sistem opresiv. Se întâlnește adesea și în țări cu regimuri democratice: „Apărută pe scena evoluției sociale odată cu organismul statal ce exercită ceea ce se cheamă, într-un cuvânt, Puterea, cenzura a cunoscut, în timp, intensități și forme multiple, dovedindu-se indispensabilă până și funcționării societăților democratice și chiar celor contemporane”.
Cenzura, la modul general, îndeplinește mai multe funcții, între care Bogdan Ficeac o identifică pe cea mai importantă ca fiind „crearea unei noi elite potrivit unui canon ideologic stabilit de suveran”. Subsumată acestei funcții, o alta este „netezirea traseului mesajului propagandistic, pe lângă limitarea dreptului la informare și a libertății de exprimare”.
Practicile asociate cenzurii se manifestă îndeosebi în momentele de criză economică, momente în care Puterea se simte legitimată să raționalizeze consumurile, ceea ce duce, de fiecare dată la distribuții preferențiale, inechitabile de materii prime și tehnologie; sub aparența echilibrului, cei obedienți sunt favorizați întotdeauna.
Controlul accesului la profesie. Puterea instituie criterii pe baza cărora un individ poate practica o anumită profesie, cum ar fi studiile (fără ca breasla să adere la o astfel de condiție), apartenența la o rasă (epurări în presă, îndreptate împotriva evreilor), la o clasă socială ori la o grupare politică.
De asemenea putem întâlni cenzura populară, când Puterea nu are pârghii de acțiune, din cauza împrejurărilor, nu apelează la ele, preferând o acțiune indirectă asupra presei îndeosebi, fie prin incitarea unui grup politic, religios ori profesional la acțiuni de reprimare, fie prin tolerarea unor astfel de acțiuni. În cele din urmă, protestele, presiunile grupului „legitimează” actul interdicției ori pe cel al avertismentului dat celui incriminat.
Formele moderne de cenzură păstrează, în proporții variabile, mecanisme specifice vechilor forme, dar sunt, de regulă, mai discrete. Îngrădirea accesului la informații constituie o practică frecventă și se manifestă fie prin clasarea excesivă a informațiilor drept secrete, fie prin împiedicarea accesului la surse/locul evenimentului (refuzul acreditării jurnaliștilor, instituirea de embargouri in formaționale etc.)
Comunicațiile jurnaliștilor reclamă ca fiind practici asociate cenzurii situațiile de tipul celor de mai jos:
Existența unei legislații ambigue privind informațiile cu caracter secret, ceea ce dă loc unor interpretări abuzive din partea deținătorilor lor ori a magistraților;
Legislațiile care nu recunosc jurnaliștilor dreptul de a-și proteja sursele de informații;
Legislațiile care nu garantează independența administrativă și editorială a organelor de conducere ale canalelor publice față de guverne;
Invocarea, cu rea credință, a reglementărilor de ordin tehnic la alocarea de frecvențe radio-TV, pentru a influența conținutul programelor;
Absența legislației anti-concentrare în mass-media;
Alte reglementări și practici de intimidare, de descurajare a jurnaliștilor.
În ultimele decenii, în țările cu regimuri democratice s-au cristalizat o serie de restrângeri ale libertății de exprimare la care presa a aderat: protejarea securității naționale, a integrității teritoriale și a siguranței publice, restricții pentru prevenirea crimei, pentru protejarea sănătății și moralității, a reputației și drepturilor omului, restricții pentru prevenirea dezvăluirii de informații secrete și pentru menținerea imparțialității judecătorilor. Totuși, nu de puține ori, în numele normelor amintite, agenții de control exercită presiuni în sensul limitării exercițiului profesional al jurnaliștilor, altele decât cele firești, specifice „conducerii de la distanță” a mass-media și care presupun negocieri și acorduri cu profesioniștii media.
2.d.1. Proprietăți comune și necesare ale cenzurii
2.d.2. Generalizări empirice ale cenzurii
2.d.3. Explicații ale cenzurii
2.d.4. Forme ale cenzurii
Cenzura în mediul virtual
În prezent s-ar putea crede că omul modern a atins apogeul în ceea ce privește accesul la informațiile de care are nevoie. Cu atât de multe surse diferite de informații disponibile, omul modern ar trebui să fie, de asemenea, cel puțin teoretic, la apogeu și în cea ce privește cunoașterea. Analfabetismul este la cel mai scăzut nivel din istorie, cărțile și ziarele sunt ușor și ieftin de fabricat iar tehnologia este tot mai prezentă în viața de zi cu zi. O persoană informată este, prin definiție, mai capabil în luarea deciziilor cele mai bune pentru ea în detrimentul celor impuse. Omul de astăzi ar trebui să fie mai rezistent la manipulare decât omologul său de acum un secol.
În ultimii ani, internetul a fost văzut ca principalul inamic pentru guverne, mai ales pentru cele totalitare. Așa-numitele "Twitter Revolutions", "Facebook Revolutions", "Wikileaks" sau blog-uri militante dând impresia că toată lumea care este nemulțumită de ceva poate demara propria "revoluție" on-line.
Cele mai multe dintre țările care se confruntă cu tulburări civile ca urmare a mișcărilor de mai sus au trebuit să facă concesii. Acest fapt este îngrijorător pentru autoritate în general, indiferent dacă aceasta este una democratică sau totalitară. Internetul, ca orice mass-media trebuie să arate doar ceea ce decide guvernul, filtrând idei și opinii nedorite.
Odată cu mitizarea potențialului eliberator al Internetului pentru cei oprimați, este umbrită partea sa întunecată, cum ar fi capacitatea de manipulare și de control al informațiilor.
Controlul Internetului îmbracă diferite aspecte în funcție de specificul fiecărei țări. Este oarecum evident că strângerea de informații este practicată mai mult sau mai puțin de aproape toate serviciile de informații. Nu se cunoaște exact dacă furnizorii de internet și serviciile de informații sunt mulțumite doar cu așa-numitele "metadate" (date referitoare la site-urile accesate de fiecare IP sau la apelurile efectuate de un număr de telefon). Felul în care guvernele folosesc aceste volume mari de date este de asemenea un subiect de dezbatere.
Pe lângă colectarea de informații, unele țări restricționează, accesul la ele. Acest lucru este valabil mai ales pentru ISP-urile de stat. Un studiu mai amplu centrat pe relația dintre cenzura Internetului și spațiul ex-sovietic a fost realizat de cercetători precum Evgheni Morozov, sau Olesya Thackeva. O mulțime de proiecte au fost ineficiente în țările est-europene care s-au desprins de Uniunea Sovietică la începutul anilor ’90. Ipotezele inițiale despre modalitățile în care Internetul va transforma mediul politic din fostele țări sovietice nu au avut rezultatul scontat. Guvernele totalitare în sine sunt utilizatori foarte activi ai Internetului și mass-mediei moderne, iar presupunerea că guvernele totalitare văd Internetul doar ca o amenințare este în mare parte greșită. Ideea că țări ca Rusia, China, Iran sau Turcia fac tot ce pot pentru a preveni orice fel de activism online sau să interzică diverse site-uri nu este adevărată în totalitate, multe dintre guvernele respective au început să se folosească activ de Internet, prin formarea și plătirea de bloggeri pentru a-și promova propriile poziții on-line. De exemplu, s-au creat cursuri de formare în cazul în care proprii bloggeri sunt instrui cum să identifice discuțiile despre subiecte sensibile și să le deturneze prin schimbarea cursului discuției pe o direcție mai favorabilă autorității. China este, probabil, cel mai notoriu exemplu cu așa-numitul „Partid de 50 de Cenți”.
Partidul de 50 de Cenți este format din comentatori angajați de guvernul Chinei pentru a posta comentarii favorabile față de politicile de partid pe Internet, pentru a reduce dizidența și pentru a influența opinia publică on-line. Într-un discurs din 2008 cu privire la rolul știrilor și al rețelelor sociale din China, fostul lider Hu Jintao a descris activitatea „Partidului de 50 de Cenți” drept contribuitoare la formarea „unui nou model de ghidare a opiniei publice. În societatea contemporană, împreună cu dezvoltarea economică, socială și a progresului științific și tehnologic, transmiterea și obținerea de informații a devenit din ce în ce mai rapidă, iar rolul știrilor și al opiniei publice au devenit mai proeminente. Jurnalismul și propaganda reprezintă o preocupare importantă a activității de ansamblu a partidului și a națiunii, se referă la starea generală a reformelor, precum și dezvoltarea economiei și a societății, contribuind la stabilitatea pe termen lung a țării. Îndrumarea corectă a opiniei publice aduce beneficii partidului, națiunii și oamenilor. Călăuzirea greșită a opiniei publice greșește partidului, națiunii, și oamenilor.”
Eforturile de a instituționaliza blogging-ul au început deja în mai multe state autoritare. Oficialii din unele state din zona Golf-ului au cerut crearea de asociații ale bloggerilor, în timp ce unul dintre cei mai importanță birocrați din Rusia a propus recent înființarea unei „Camere a Bloggerilor”, care să stabilească standardele de comportament acceptabil în blogosferă, astfel încât Kremlinul să nu trebuiască să recurgă la cenzură formală.
Deși este clar că puține regimuri autoritare sunt interesate de închiderea completă a tuturor formelor de comunicare moderne, pentru a rămâne la curent cu amenințările emergente, este inevitabilă cenzurarea a cel puțin o parte din conținutul on-line. În ultimele trei decenii, necesitatea de a cenzura a pus regimurile autoritare în fața unei decizii grele: Poți cenzura și astfel poți suferi consecințe economice, deoarece cenzura este incompatibilă cu globalizarea, sau nu cenzura și poți risca o revoluție. Hillary Clinton în discursul privind libertatea cuvântului pe Internet a declarat: „Țările care cenzurează știrile și informațiile trebuie să realizeze faptul că din punct de vedere economic, nu există nicio diferență între cenzura discursului politic și a discursului comercial. În cazul în care afacerilor din țările voastre li se refuză accesul la diverse informații, acest lucru va avea un impact inevitabil asupra creșterii economice.”
Ideea că internetul este prea mare pentru a fi cenzurat este naivă și periculoasă. Pe măsură ce Internetul capătă din ce în ce mai mult o trăsătură socială, nimic nu împiedică guvernele sau orice alți jucători interesați de a construi motoare de cenzură bazate pe tehnologii de recomandare similare cu cele folosite de Amazon sau Netflix. Tehnologia permite blocarea de site-uri sau de conținut în funcție de anumite cuvinte sau construcții de cuvinte.
Țările democratice par din ce în ce mai dispuse să cedeze și să aprobe o legislație ce impune ca o necesitate supravegherea și securitatea cibernetică cu orice preț. Acest lucru este evident în legislația cu potențial represiv, care este în curs de adoptare sau propusă, legislație care ar putea deschide calea supravegherii generalizate. FISAA și CISPA în Statele Unite ale Americii, Proiectul Legislativ pentru Comunicații Online în Marea Britanie, Wetgeving Bestrijding privind lupta contra criminalității informatice din Olanda pot sacrifica libertatea de exprimare on-line pentru lupta împotriva criminalității cibernetice. În Raportul Inamicii Internetului din 2014 întocmit de Reporteri fără Frontiere se specifică dacă guvernele care în mod tradițional respectă drepturile omului adoptă acest tip de legislație represivă, ea va oferi liderilor țărilor autoritare argumentele necesare folosirii împotriva propriilor criticilor ai arsenalelor legislative.
Internetul a devenit o parte importantă din viața persoanelor care se bazează exclusiv pe informațiile de pe internet, dar și pentru cei care își postează propriile opinii în mediul virtual. Cu alte cuvinte, internetul a devenit martor activ la evenimente reale.
Rapoartele din ultimii ani au consemnat o creștere îngrijorătoare în scară, domeniu de aplicare și complexitate a practicilor de cenzura a Internetului la nivel mondial. Mai mult, nu toate mijloacele prin care statele încearcă să controleze Internetul sunt tehnologice. În unele cazuri, reglementările sunt folosite pentru a suplimenta controalele tehnice, care pot crea un climat de auto-cenzură în rândul utilizatorilor.
În ceea ce privește relația dintre cenzură și binele comun al societății au existat multe discuții ample, cea mai mare problemă fiind că Statul, atunci când dispune de puterea de a cenzura internetul se poate ajunge la cenzură politică. În cazul în care Statul poate reglementa blocarea site-urilor pornografice, tehnic vorbind, se pot bloca alte site-uri considerate ilegale: de exemplu, cele care aduc calomnii unor persoane sau instituții.
Deși companii mari precum Microsoft, Cisco, Yahoo, Skype, și Google au fost adesea puse într-o lumină proastă prin colaborarea cu politicile de cenzura informatică din China, poate cel serios aspect, adesea trecut cu vederea este contribuția la cenzurarea internetului de către corporațiile occidentale ce provine de la producătorii de software-uri de filtrare utilizate pentru a bloca conținut.
De-a lungul ultimilor ani, internetul a permis formarea de noi grupuri de contestatari la adresa propriilor state sau instituții, care s-au manifestat uneori în mod puternic, mobilizând mișcările de opoziție, născând proteste, iar în unele cazuri, chiar și schimbări revoluționare la autoritatea politică. Deși aceste mișcări de contestare au pus cele mai grave probleme regimurilor nedemocratice sau autoritare, chiar și în rândul statelor democratice, internetul a prezentat o provocare serioasă în măsura în care rețele criminale, teroriste sau militante se organizează în mediul virtual. Statele în prezent caută modalități de a limita și controla internetul ca o modalitate de a verifica efectele nedorite sau percepute în mod negativ.
Printre cele mai cunoscute practici prin care un stat poate cenzura site-uri sunt atacurile cibernetice pe diverse adrese, supravegherea on-line a traficului către un IP, găsirea și identificarea disidenților prin verificarea istoricului fluxului de date accesate de pe Internet.
Extinderea spațiului social on-line, împreună cu creșterea clasei de mijloc, de obicei facilitează mobilizarea socială în situații care este necesară îmbunătățirea calității serviciilor furnizate, decât contestarea autorității regimului.
Programe software precum GreenDam s-au remarcat pentru eficiența lor inovatoare în cazul cenzurii predictive, precursor al unui tip de cenzură personalizată, care s-ar putea încetățenii în viitorul apropiat. În prezent se poate merge dincolo de blocarea accesului la o anumită listă de resurse interzise, programul putând analiza natura site-urilor accesate și stabili un numitor comun privind căutările utilizatorul, stabilind dacă un astfel de comportament este permis sau nu. Cu toate acestea, guvernele nu trebuie să aștepte progresele în inteligența artificială pentru a lua decizii cu privire la ceea ce trebuie cenzurat.
În timp ce Internetul face viața mai dificil pentru guverne, care caută să sancționeze boxe sau ascultători direct, care le-a furnizat, de asemenea, cenzori, cu o gamă tentantă de proxy-uri. Confruntându-se cu provocarea de a controla transferul de informații pe Internet, guvernele adopta tot mai mult strategia de a pune presiune asupra intermediarilor de Internet pentru a acționa pentru ei.
Cenzura și supravegherea Internetului au un impact direct asupra drepturilor fundamentale. Exprimarea liberă în mediul on-line facilitează o dezbatere liberă pe teme de interes general. Dezbaterea liberă, teoretic, facilitează dezvoltarea, buna guvernare și punerea în aplicare a garanțiilor democratice.
Viitorul controlului Internetului reprezintă suma intereselor provenite din mediul de afaceri și cel politic, până la interesele sociale și culturale. Trebuie luat în seamă faptul că majoritatea resurselor tehnice necesare controlării medului virtual provin din societățile libere și democratice. Guvernele occidentale sau diversele fundații internaționale care militează pentru libertatea în mediul virtual nu pot rezolva problema cenzurii doar prin construirea mai multor instrumente de ocolire a ei, atâta timp cât nu asigură un cadru legislativ care să împiedice practicile de intruziune în propriile state. Occidentul excelează la crearea de instrumente eficiente necesare pătrunderii prin sistemele de protecție ale guvernelor autoritare, dar în același timp, nu ia măsuri împotriva propriilor corporații, ce adesea încalcă viața privată a utilizatorilor lor, de multe ori cu implicații dezastruoase pentru cei care trăiesc în societăți opresive.
2.d.5. Cenzura în societățile democratice
2.d.6. Cenzura în societățile totalitare
În cazul statului, ne interesează cenzura administrativă, preliminară și punitivă, care înlătură textele periculoase înainte de publicare, în cazul primei, și după publicare în cazul celei de a doua.
În celelalte cazuri, ne interesează școlile de gândire, diverse atitudini critice, și presa, care poate să acorde unui text un statut special și o aură, făcându-l să fie ușor acceptabil de către opinia publică sau, dimpotrivă, să fie condamnat dacă nu de totalitatea publicului cititor măcar de marea parte a acestuia.
A fost de mult timp observat că însăși noțiunea de „cenzură”, văzută, pe de o parte, ca o instituție a Statului, sau, pe de altă parte, ca un sistem de reglementări cvasi-legale a căror funcție este de a controla cuvântul tipărit și mijloacele de a exercita influență prin aceasta, nu acoperă decât într-o mică măsură forma pe care cenzura o dobândește în regimurile totalitare, regimul sovietic, în special. În astfel de regimuri, cenzura este un fenomen cu totul diferit, cum nu a mai existat niciodată în istorie.
Din acest motiv însuși cuvântul "cenzura", nu este folosit în sensul său strict, ci se aplică, prin extensie, la orice mijloace de constrângere asupra libertății de exprimare. Cu toate acestea, acest concept, cu multele sale aspecte și sensuri, este dificil de definit, într-un sens precis, și este bine de luat în considerare, în sensul său de bază, deoarece subiectul va deveni prea complex pentru a permite o definiție clară. Vom încerca definiții diferențiate în funcție de clivajul democratic/autoritar, instituțional/non-instituțional.
Mai mult, ar trebui amintit că, în contextul cenzurii comuniste în sine, ca o instituție puternică a statului, precum și mijloacele și metodele utilizate pentru a influența cuvântul tipărit, nu au fost epuizate toate mijloacele disponibile de presiune și reglementare, și, în anumite cazuri și în anumite etape ale istoriei statelor comuniste, a jucat un rol mai puțin important decât acțiunile în sine ale Partidului unic.
În sensul strict al cuvântului cenzura de stat, instituționalizată, ar trebui să fie definită minimal ca totalitatea acțiunilor luate de către Stat în vederea controlului conținutului publicațiilor, precum și a distribuției textelor tipărite. În statele totalitare caracteristica sa principală și baza pentru care ea există se găsește nu în legile publicate, ci în instrucțiunile secrete emise de ierarhia ideologică și în crearea unei instituții speciale ce nu este răspunzătoare opiniei publice. În cercetarea de față vom lua în considerare în special cenzura din acest punct de vedere, concentrându-ne pe trei aspecte ale acestui fenomen extrem de grav cu multe fațete:
În primul rând vom analiza instituția cenzurii prin caracterul ei ierarhic, gradat și strict, care a venit în fiind de la sfârșitul anilor patruzeci, în al doilea rând, vom dezvălui funcțiile de bază pe care le-a îndeplinit, și, în al treilea rând, vom evalua rezultatele și eficiența în funcționare.
La începutul anilor cincizeci avem de-a face cu un mecanism eficient cu multe niveluri de control, Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor modelată după chipul și asemănarea Glavlit-ului sovietic. Acest adevărat "Minister al Adevărului" (după influentul roman 1984 de George Orwell unde acesta reprezenta instituția de stat responsabilă pentru control gândirii de – o instituție extrem de asemănătoare, chiar până la mici detalii, cu omologul său sovietic).
În timp, un control omniprezent al cuvântului tipărit și rostit în public a fost creat. Această structură complexă avea cel puțin cinci filtre, iar un text, pe măsură ce aceasta trecea prin respectivele filtre, putea suferi deformări grave sau pur și simplu nu mai apărea deloc.
Voi menționa doar în treacăt că procesul tainic al subconștientului, care a fost recunoscut în psihanaliza clasică este numit, de asemenea, "cenzură". Sigmundt Freud folosește în mod regulat acest termen pentru a descrie "agenția de testare", ce controlează trecerea de idei de la inconștient către conștient: "Există o forță în mintea umană care exercită funcțiile de cenzură, care exclude din conștiință și din orice influență a acțiunii toate tendințele pe care nu îi sunt pe plac."
Freud, de altfel, în folosirea cuvântului "cenzură" pentru acest proces psihologic, a subliniat caracterul special al Rusiei ca societate prielnică pentru cenzură, ilustrând acest lucru prin descrierea modului în care publicațiile străine erau tratate de către cenzori ruși de frontieră, într-o scrisoare din 1897 el notează: "Ați văzut vreodată un ziar străin care a trecut de cenzura rusă la frontiera? Cuvinte, fraze și uneori paragrafe întregi sunt înnegrite, textul devenind deseori de neînțeles. O cenzură de acest fel vine dintr-o psihoză gravă a societății rusești și produce delirul aparent fără niciun sens!”
2.d.7. Scurtă introducere în cenzura românească
Cenzura în principatele românești
Cenzura în Evul Mediu european a ținut în principal de Biserică, lucru întâlnit și în teritoriile locuite de români. Atât în Transilvania sub administrație habsburgică, cât și în Muntenia și Moldova, majoritatea culturii scrise a fost afectată de măsurile bisericești de protejare a credinței.
Până în secolul 18, după cum arată cu claritate Adrian Marino însuși, a funcționat, sporadic și ineficient, o cenzură religioasă. Era vorba de fapt de alcătuirea unor liste de cărți interzise (de pe poziție catolică împotriva Reformei, de pe poziție ortodoxă împotriva catolicismului etc.). Titlul unei asemenea liste, traduse din slavonă de Staico Grămăticul în perioada 1667-1669, merită reținut pentru pitorescul ei și pentru că ne edifică asupra naivității propagandei religioase din epocă: „Cărțile ceale mincinoase, pre care nu se cade a le ținea și a le citi drept credincioșii Hristiani.”
"În perioada absolutismului luminat, în secolul 18, cenzura în țările românești intră într-o nouă etapă. Ea are o formă centralizată, laicizată și, mai ales, foarte birocratizată." Dovezile aduse în sprijinul acestei teze sunt convingătoare; nu se precizează însă că, practic, în acea perioadă, cenzura aducea atingere unei părți nesemnificative din cultura scrisă (în condițiile în care cultura scrisă însăși reprezenta o parte nesemnificativă din cultura națională).
În provinciile românești, inclusiv circulația gazetelor străine era de multe ori întreruptă din cauza cenzurii, în ciuda faptului că abonații erau boieri importanți. La 1798, Barbu Știrbei constata într-o corespondență: „Mulți de aici dintre boieri și negustori au scris la gazeturi, au și dat bani și nu au mai venit. S-au auzit o vorba că pe gazetari i-au închis, dar nu putem ști cu adevărat este sau nu.”
Trecând la secolul XIX, merită notat că la București nu exista decât o singură tipografie importantă, instalată cu aprobarea domnitorului Mihai Racoviță la Mitropolie. În anul 1817 „cu bună râvnă spre folosul obștesc” dr. Constantin Caracaș, stolnicul Răducanu Clinceanu și slugerul Dumitrache Topliceanu au cerut domnitorului Ioan Caragea permisiunea de a pune în funcțiune o tipografie pentru cărți în limba română și greacă. „Dăm Domnia Mea voe și slobodenie mai sus numiților tovarăși a întocmi tipografia ce cer, cu orânduiala lor.
Adrian Marino notează că în anii ocupației ruse, consecință a războiului ruso-turc din 1828-1829, se înregistrează "prima oficializare și organizare eficace, drastică, a cenzurii, în spirit despotic-țarist". Judecând retrospectiv, putem considera că este vorba de o primă tentativă de familiarizare a românilor cu ceea ce va însemna peste o sută douăzeci de ani cenzura adusă cu tancurile de la Moscova.
Cenzura în România între 1859 și 1944
Din fericire, revoluția de la 1848 și Unirea din 1959 consacră libertatea de exprimare. Adrian Marino citează, printre altele, o prevedere din Legea asupra presei, promulgată de Alexandru Ioan Cuza la 1 aprilie 1862: "Cenzura este și rămâne pentru totdeauna desființată." (Acest pentru totdeauna este pentru noi, cei de azi, care am trecut prin ce-am trecut, înduioșător.)
În mod judicios, autorul face o distincție între cenzura din Muntenia și Moldova și cenzura din Transilvania, unde autoritățile se străduiau înainte de toate să reprime afirmarea cauzei naționale a românilor (situație prelungită până în 1918).
în secolul douăzeci, prima manifestare brutală a dorinței de a controla presa se manifestă în contextul instaurării dictaturii lui Carol al II-lea și, în continuare, în acela al ascensiunii extremei drepte. Adrian Marino menționează, pe bună dreptate, această formă de autoritarism ca pe o lovitură gravă dată libertății de exprimare, dar face greșeala de-a o situa într-un raport de continuitate cu teroarea ideologică din anii comunismului.
3. Metodologia cercetării
4. Structura lucrării
5. Repere bibliografice asupra subiectului
Literatura de specialitate în acest domeniu este din păcate momentan destul de săracă. Marin Radu Mocanu în cercetarea întreprinsă în Puterea si Cultura. O istorie a cenzurii a extras fragmente privind cenzura editorială, printre referatele produse de redactorii de editură și contra-referatele cenzorilor, și alte documente provenite din arhivele fostei cenzuri câteva sute de pagini din aceste fonduri, contribuție la înțelegerea instituirii unor tabuuri în literatura română modernă și la modul în care scriitori au încercat sau reușit să le ocolească sau depășească, între 1948 și 1985.
În Gândirea interzisă, Scrieri cenzurate în România 1945-1989, fostul deținut politic Paul Caravia împreună cu o echipa coordonata de dânsul, a întocmit o lista a scrierilor cenzurate. De asemenea, Adrian Marino a publicat Cenzura în România: schița istorica introductivă, un studiu general sintetic asupra cenzurii în spațiul românesc, care acordă totuși un spațiu destul de generos perioadei comuniste.
Bogdan Ficeac în Cenzura comunistă și formarea omului nou face o analiza pertinentă asupra fenomenului cenzurii comuniste în România, volumul reunind și câteva documente interesante privind modul de funcționare al acesteia. Bogdan Ficeac include și o componentă eseistică studiului său, foarte bine realizată, fiind posibil cel mai valoros studiu al cenzurii comuniste apărut în România.
O lucrare apărută recent este volumul Epurarea cărților în România. Documente (1944-1964) semnată de Liliana Corobca ce reunește peste 130 de documente exemplificatoare pentru întregul proces de epurare.
Pe lângă volumele concentrate special pe fenomenul cenzurii totalitare, am găsit numeroase alte volume de analiză a regimului comunist din România care acordau un capitol sau câteva pagini cenzurii. Printre acestea pot să amintesc pe Doina Bărcan cu Regimul comunist în România: (decembrie 1947-decembrie 1989), Tiberiu Trancotă cu volumul România comunistă. Cenzură și propagandă sau Marin Nițescu cu Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Victor Frunză cu volumul Istoria Stalinismului în România sau Instaurarea totalitarismului în România, volum semnat de Ștefan Rădulescu-Zoner, Daniela Bușe și Beatrice Marinescu.
De asemenea, autori precum Eugen Negrici sau Ana Selejan au publicat studii care tratează cenzura comunistă din perspectiva literaturii, punând accentul mai degrabă pe aspectele stilistice și curentele artistice interzise decât pe felul propriu-zis în care cenzura era efectuată.
Studiind timp de patru ani fenomenul cenzurii am avut ocazia să remarc diferențe între studiile consacrate acestui subiect atât între lucrările din România și cele din alte state fost comuniste, precum și diferențe între studiul procesului de cenzură existente între istoriografia Occidentală și cea Orientală (spațiul comunist cu precădere).
România, în afara lucrării d-ei Lidia Vianu – Censorship in Romania, apărută la editura Central European University Press, nu are o cercetare notabilă pe subiectul cenzurii într-o limbă de circulație internațională. Acest lucru contrastează cu alte state fost comuniste ca Rusia, Polonia, Cehia sau Ungaria.
Cenzura și analiza ei, atât instituțională cât mai ales prin prisma efectelor de natură psiho-socială și relația cu ideologia pe care trebuie să o apere, beneficiază în Occident de un interes deosebit, din partea unor state ce nu au experimentat totalitarismul în mod direct. O lucrare influentă precum cea a lui Robert Lifton – Reforma gândirii și psihologia totalitarismului, lipsește atât ca abordare a cercetării dar și din aproape toate bibliografiile lucrărilor de specialitate apărute în România.
Capitolul I – Cenzura comunistă neinstituționalizată în România
I. 1. Cenzura în România între august 1944 și mai 1949
Puterea nou instalată în anii 1944 – 1945 cu ajutorul indispensabil al Armatei Uniunii Sovietice, avea neapărată nevoie de o portavoce, prin intermediul căreia să-și atragă de partea sa masele. În același timp, pentru ca mesajul său să nu fie „bruiat”, partidul comunist a făcut tot ce i-a stat în putere ca, încă de la început, să suprime celelalte instituții care nu serveau intereselor sale prin ce scriau, difuzau, publicau. Cu alte cuvinte, încă din primii ani de după obținerea puterii – mai mult oferită pe tavă de sovietici, decât cucerită prin forțe proprii – comuniștii de au instituit cenzura.
Ceea ce și-a dorit cenzura comunistă din România a fost nivelarea conștiințelor, uniformizarea lor, într-un final. „Cenzura a reprezentat una din procedurile fundamentale puse în lucru de regimul comunist românesc în vederea constituirii unui spațiu public și a unei culturi comune”. Țelul suprem al comuniștilor – pe plan socio-uman, să spunem – era crearea „omului nou”. Or, unul din instrumentele folosite la crearea acestui „om nou” este controlul informațiilor. „Controlul informațiilor este instrumentul folosit în restructurarea concepțiilor, în modificarea concluziilor experienței de viață, în deformarea relațiilor interpersonale, în distorsionarea proceselor imaginative, în recrearea sistemelor de norme morale și etice, în rescrierea istoriei, în dezvoltarea unor noi criterii de evaluare.
Unii cenzori au fost ani în șir repetenți sau Filosofie, alții nu aveau bacalaureatul, dar pretindeau ca scriitorii să joace după cum le cântă ei. Imperiul cenzurii este, în unele privințe, o copie metonimică a sistemului comunist, în altele, creierul perfid al acestui sistem.
Este un lucru știut că cenzura în comunism a mers mână în mână cu propaganda. Una fără cealaltă nu se putea, cele două fiind complementare. Remarcabil este faptul că, în primii ani de după momentul de la 23 august 1944, propagandiștii comuniști cereau în ziarele care le susțineau cauza respectarea libertății presei. Prin respectarea libertății presei aceștia se refereau de fapt la libertatea presei socialiste, și nu a presei în întregul său. Așa suna și un articol din „Scânteia” acelor ani: „Libertate pentru presa democratica, da! Libertate pentru fasciștii din presa română, nu!”. Așa-numiții fasciști din presa română erau, evident, toți cei care nu susțineau cauza comunistă. Se aplica și aici dictonul care rezumă paranoia sistemelor totalitariste „Cine nu e cu noi, e împotriva noastră”.
Este și părerea Lilianei Corobca că modelul comunist de cenzură nu se diferențiază radical de alte modele, cel nazist, de exemplu (cele două tipuri de regimuri totalitare, comunismul și nazismul, au și fost văzute ca fiind în esență de aceeași natură, dar cu „semn ideologic” inversat). Diferența este că, în timp ce în Germania ariană, propaganda s-a situat mereu pe primul loc (grăitoare fiind aici numărul enorm de materiale cu caracter propagandistic reprezentate de cântece, literatură și filme naziste), în comunism în schimb, accentul a fost pus pe cenzură, exemplul Glavitului Sovietic fiind cel mai grăitor aici. Acceptând ideea că cenzura și propaganda, luate împreună, constituie un model de comunicare în masă, putem identifica unele din componentele acestui model: „decuparea ipocrită a evenimentelor, ocultarea acestora – procese supravegheate de ”funcționarii Adevărului” – , dependența de o unică agenție de presă (națională, oficială și de stat, sub controlul partidului), a întregului sistem mediatic, controlul accesului la profesie și al practicilor profesionale, al resurselor materiale și al discriminării produselor culturale, privarea de surse alternative de informare”. Același autor numește câteva rezultatele aplicării acestor componente (metode): „generalizarea „limbii de lemn”, a discursului publicistic steril și sterilizant, construit din „adevăruri convenabile” și din „interpretări conforme”, vicierea educației și culturii prin politizarea lor excesivă (cenzura comunistă taxa drastic apolitismul – n.m.), paralizarea fluxurilor informaționale atât la nivelul sferei private, cât și al celei publice – publicului i se cere să adere la „ adevărurile oficiale”, iar dacă nu o face, să nu-și manifeste îndoiala, să nu exprime comparații și, mai ales, să nu critice”.
În teoria jurnalismului se spune că acesta nu înfățișează de fapt realitatea, ci o recompune, instituind criterii, valori, norme ce diferă, poate, de cele existente în viața de zi cu zi. Cenzura comunistă și-a pus atât de mult amprenta asupra presei, încât aceasta nu doar a recompus realitatea, dar a reușit să o transforme într-un veritabil basm, inversând ierarhii, transformând albul în negru și negrul în alb. Marian Petcu vorbea de o „non-actualitate vehiculată de presă” și de faptul că „unica valoare a unei știri este dată de măsura în care servește partidului unic”.
Că oamenii obișnuiți nu trebuia nici măcar să știe de existența publicațiilor catalogate „interzise”, nicidecum să le și citească, e de la sine înțeles. Dar liderii regimului de aveau totuși nevoie de percepția reală a Occidentului asupra sistemului comunist în general. De aceea, o Hotărâre a Consiliului de Miniștri specifică în ce condiții pot fi importate materialele cu ștampila „i” pe copertă și mai ales, ce instituții pot face acest lucru. Acestea sunt Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Forțelor Armate, „Scânteia”, Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, Agerpress, Comitetul de Radio, Institutul Român pentru Relații Cuturale cu Străinătatea, Academia RPR, Ministerul Finanțelor, Ministerul Comerțului Exterior, Ministerul Cultelor, Comisia de Stat a Planificării, Direcțiunea Centrală de Statistică de pe lângă Consiliul Miniștri, pentru publicațiile din domeniul lor.
Într-un stat democratic, cu un sistem pluripartidist și în care libertatea de exprimare nu cunoaște limitări (prea mari; ele totuși există pretutindeni), un asemenea mod de a vedea lucrurile ar fi catalogate drept aberații de majoritatea populației, iar publicațiile având astfel de înclinații ar ajunge la gunoi (așa cum se întâmpla de altfel cu publicațiile comuniștilor înainte de venirea acestora la putere, de asemenea, ideile exprimate în „Scânteia” nu aveau cum să prindă la români, întrucât cereau, de pildă, separarea Transilvaniei de România. Ce să mai spunem de Basarabia, despre care aceeași „Scânteia” scria că fusese răpită de România Uniunii Sovietice. Pe cale de consecință, „Scânteia” cu tot cu minusculul partid care o edita intraseră în ilegalitate). Trist este însă faptul că în România comunistă doar la acest mod se făcea presă, iar populația era obligată să înghită minciunile și omisiunile vânturate prin ziare. „Întreg sistemul ideologic comunist totalitar era astfel conceput, structurat, de sus în jos, făcut să funcționeze prin numeroasele lui verigi, mecanisme, organe de resort și organizații cu diferite posibilități și potențe de constrângere și corupere, care cuprindeau societatea în ansamblul ei, dar în special exercitau un strict, permanent control asupra părții ei gânditoare…”. Același autor declară că nu a auzit de cenzură în totalitarism, nu a văzut cenzori în totalitarism, dar a „trăit dureros, până la coșmar, presiunea exercitată asupra sufletului” său și asupra „actului creator de forțele secrete ale sistemului totalitar”. De aici, el trage concluzia că, cel puțin în spațiul basarabean, „cenzura în totalitarism nu a fost decât o absență omniprezentă…”. Totuși, după cum se va vedea, cenzura comunistă în România nu era deloc o „absență”, ci dimpotrivă, o „prezență”. Atributul „omniprezentă” se păstrează.
Scriitorilor le era strict interzis să înfățișeze într-o lumină oarecum mai favorabilă societatea de dinainte de momentul august 1944. Despre aceste lucruri nu se putea scrie decât cu ură și „furie proletară”, orice încercare de a umaniza vreun reprezentant al burgheziei vreun fascist era sortită eșecului. Așa se face că o proză a lui Petru Vintilă („Linia vieții”) este oprită de la tipărire pentru că are ca temă „integrarea unei familii burgheze în viața noastră nouă”. O altă proză, a lui Paul Schuster, are aceeași soartă fiindcă în ea „un fost ofițer hitlerist își expune concepțiile sale filozofice reacționare într-o discuție cu un învățător”. La fel, o schiță ce „nu reușea să redea atmosfera de teroare legionară” este eliminată din „Gazeta Literară”.
Într-o manieră tipic comunistă, în funcție de necesitățile momentului, sau în funcție de cei care se succedau în posturile de conducere, cădeau în dizgrație și trași pe linie moartă sau mai rău, fugeau din țară, istoria era rescrisă. Astfel, pentru întregul proces de remodelare a trecutului au fost puse în mișcare colective întregi de cercetători, istorici și scriitori. De exemplu instalarea comuniștilor la putere prin forță, impusă de sovietici, a fost prezentată ca un rezultat al voinței întregului popor român, toate evenimentele trecutului fiind reinterpretate pentru a folosi doctrinei comuniste. Trecutul era adaptat atât pentru a motiva acțiunile din realitatea imediată, cât și pe cele din viitor. Pentru a justifica o acțiune sau alta erau inventate permanent inamici interni și externi, conflicte și dezastre.
Întreg procesul de modelare a trecutului este unul complex chiar și într-un sistem totalitar care nu trebuie să se poarte cu mănuși. Acest lucru implică articolele de ziare, documentele și cărțile trebuiau rescrise, noile forme înlocuindu-le în arhive pe cele vechi, care erau distruse, pentru a nu rămâne nicio urmă despre cea ce se întâmplase cu adevărat cândva, sau măcar despre care fusese ultima variantă agreată de conducători.
Cenzura a fost complementară creației din cele mai vechi timpuri. Încă de când o autoritate, de orice natură ar fi fost, a simțit că poziția sau măcar prestigiul i-ar putea fi afectate de un produs al gândirii omenești. „Supravegherea tuturor și, prin ea, controlarea actelor de comunicare, reprezintă un ingredient al menținerii la putere”.
Construirea socialismului nu trebuia să se facă prin abordarea tehnicilor și metodelor vechi, de violență , care au dus la demolarea instituțiilor învechite și anihilarea partidelor democratice.
Marin Radu Mocanu consideră că cenzura comunistă se instalează în România odată cu aplicarea prevederilor Convenției de Armistițiu dintre guvernul României și cele ale Națiunilor Unite (în fapt, guvernul URSS), semnată la 12 septembrie 1944. Presa română era supusă Comisiei Aliate de Control prin faptul că „tipărirea, importul și răspândirea, în România, a publicațiilor periodice și neperiodice, prezentarea spectacolelor de teatru și a filmelor, funcționarea stațiilor de TFF, Poștă, Telegraf și Telefon vor fi executate în acord cu Înaltul Comandament Aliat” (sovietic).
Tot un fel de mecanism precenzural a însemnat Uniunea Sindicatelor de Artiști, Scriitori, Ziariști constituită în zilele de 29-30 august 1945), avându-l ca președinte pe Mihail Sadoveanu. La al doilea congres al acestui for, în octombrie, s-au condamnat într-un mod foarte violent toate formele de cultură occidentală, considerată a fi „decadentă, intrată în putrefacție”. Tot cu această ocazie se marchează debutul „realismului socialist” ca dogmă în creația artistică și în jurnalism.
I. . Comisia Aliată de Control și Înaltul Comandament Sovietic (august 1944 – august 1946)
Cenzura presei (august 1944 – august 1946)
Presa a reprezentat pentru regimul comunist un obiectiv de interes major, propaganda făcându-se prin intermediul ziarelor și revistelor proprii sau prin interpușii care intraseră în slujba noilor stăpâni. Liberalizarea presei de după 23 august avut o scurtă durată, acuzele și injuriile la adresa celor care au colaborat cu regimul anterior apărând imediat după semnarea Convenției de Armistițiu cu Uniunea Sovietică. Conflictele politice se prelungesc și se desfășoară intens prin intermediul presei, astfel are loc gruparea publicațiilor la doi poli: procomunist și prodemocratic.
La 8 ianuarie 1946, primul ministru Petru Groza a transmis guvernului să aplice integral hotărârile luate între 16 și 26 decembrie 1945, , de către miniștrii de externe ai Uniunii Sovietice, Regatului Unit al Marii Britanii și Statelor Unite între care „asigurarea libertății presei, a cuvântului, a religiei și a dreptului de asociere”. Peste numai câteva zile însă, noi ziare, printre ele Ardealul, au fost suspendate pentru o lună, datorită unor articole „nedemocratice”. În luna februarie au reapărut, într-o nouă serie, ziarele Dreptatea al Partidului Național Țărănesc și Liberalul, noul nume al mai vechiului ziar liberal Viitorul.
În numărul inaugural al publicației „Liberalul” din 9 februarie 1946, se protestează față de noua „libertate” a presei, controlată strâns de către guvernul comunist: „ Apariția ziarului Liberalul, fiindcă nu ni s-a permis încă să ne înfățișăm opiniei publice prin Viitorul, organul de presă tradițional al Partidului Național Liberal este edificatoare pentru așa-zisul regim de libertate a presei ce dăinuiește din nefericire și după Conferința de . Liberalul, va avea o apariție scurtă, din februarie 1947 până în decembrie același an. Este condus de Mihail Fărcășanu și are drept colaboratori pe Dan Amedeo Lăzărescu, Paul Dumitru, Șerban Cioculescu, Sorana Gurian, Gheorghe Bărbulescu. Este împotriva comuniștilor autohtoni dar promovează imaginea Uniunii Sovietice ca putere învingătoare în război. Deși încetează opoziția față de comuniști în vara anului 1947, anemia partidului liberal provoacă dispariția și a organului său de presă la sfârșitul anului 1947.
Azi, ca și ieri, continuă sistemul bunului plac în acordarea și refuzarea autorizației pentru publicațiuni de orice altă natură; azi ca și ieri, ziariștii primesc faimoasele normative cunoscute din timpul regimului de violență, pe care le credeau desființate pentru totdeauna, sub formă de sugestii și recomandări; azi ca și ieri, țara întreagă, în afară de Capitală, nu primește și nu poate citi în mod regulat decât ziarele de extremă stânga.
În luna martie apare un nou decret-lege „pentru reglementarea condițiilor de expunere a portretelor oficiale, a reproducerii și folosirii fotografiei, a reportajelor în imagini și editării și tipăririi hărților turistice”. Legea instituia monopolul statului asupra portretelor regelui, membrilor familiei regale și al guvernului și îi obliga pe toți deținătorii de fotografi de acest tip să le pună la dispoziția Ministerului Propagandei pentru reglementarea și utilizarea lor în scop de propagandă. De asemenea se instituia obligația ca fotoreporterii să nu publice fotografii decât în ziarele la care lucrau. La 9 martie, un alt decret-lege instituia monopolul statului asupra comerțului cu hârtie și stabilea cele 12 întreprinderi autorizate să desfacă acest produs.
Gravele încălcări ale libertății presei, dirijate de ofițerii și funcționarii sovietici aflați în diferite instituții, au generat un mare număr de proteste din partea oamenilor politici și a ziariștilor. Dacă am dori să despărțim în categorii presa românească, n-am putea face decât o singură împărțire: de o parte presa impusă, cea oficială, iar pe de altă parte, o presă tolerată sau, mai precis, abia tolerată.
Cotidianul Liberalul a publicat și nota adresată de reprezentantul Statelor Unite în România, Burton Berry, ministrul de Externe Gheorghe Tătărăscu prin care aducea reproșuri cabinetului Groza: „Deși o oarecare libertate de exprimare a fost acordată prin autorizarea Partidului Național Liberal și Partidului Național Țărănesc să publice ziare, cenzura a împiedicat, în unele cazuri izbitoare, libera răspândire a unor anunțuri publice și suspendarea de jurnale a restrâns libera exprimare a punctelor de vedere politice. Accesul la posturile de radio ale Statului, după informațiile mele, a rămas un monopol al anumitor partide în guvern, contrar angajamentelor guvernului sub hotărârile de concluzii asemănătoare ajunsese și reprezentantul guvernului britanic , Adrian Holman, după cum rezultă din nota sa către șeful diplomației române.
La rândul său, ziarul național țărăniștilor, Dreptatea, dezvăluia mecanismul normativelor de care presa trebuia să țină seama: „Guvernul Groza în toate acțiunile utilizează sistemele dictatoriale. Nici în presă, cabinetul de largă concentrare nu se servește de alte metode decât cele instaurate în țara noastră de regimurile antidemocratice care s-au perindat contra voinței populare la cârma țării de la 1935 și până azi. Cele aproape 20 de ziare, oficioase, semioficioase și altele puse numai în serviciul camuflat, sunt dirijate de biroul normativelor din Direcția Presei a Ministerului Informațiilor. Nu este de mirare cp mai există biroul normativelor și că presa nu este liberă, atâta timp cât domnul George Macovescu, fost șef al normativelor de presă sub regimul fascist al lui Ion Antonescu, este, astăzi, secretarul general al Ministerului Informațiilor nu mai constituie o surpriză faptul că articolele de fond, de atitudine și nota polemică a gazetelor fedeniste este pe același ton, deoarece știm că în redacțiile acestor ziare funcționează, în posturi de răspundere, ziariști care au condus sub dictatura antonesciană.”
Dreptatea, este principalul ziar de opoziție la politica micului partid comunist autohton. Cotidianul țărănist reapare în două serii succesive, de la 27 august 1944 până în martie 1945 și apoi din 5 februarie 1946 până la 18 iunie 1947. Oficios al Partidului Național Țărănesc are ca primă țintă de combatere „colaboraționiștii” vechilor regimuri. Acesta susține împreună cu presa comunistă și „progresistă” epurarea acestora din toate mediile culturale. Sub pretextul respectării Convenției de Armistițiu nu a luat atitudine directă împotriva ocupantului sovietic, deși a combătut o perioadă politica instrumentului acestuia – partidul comunist român. Datorită articolelor potrivnice guvernului Petru Groza și partidului comunist, este interzis aproape un an de zile (martie 1945 – februarie 1946). Director al ziarului a fost Nicolae Carandino, alături de el semnând articole nume ca Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Lazăr Iliescu, Constant Tonegaru, Ilie Păunescu. Arestarea liderilor partidului și dizolvarea acestuia, în vara anului 1947, are ca urmare și dispariția ziarului național-țărănist.
Din vara anului 1946 să mai reținem două articole apărute în Dreptatea privind „Metodele peceriste și cultura” și „Comunizarea culturii”. Erau analizate procedee de atragere la „noua cultură” a amatorilor de proză și poezie, practicate de guvernanții comuniști. În primul articol se arăta printre altele: „Comuniștii au mistificat fără nerușinare istoria și adevărul luptelor eroilor noștri naționali, au înregimentat în patrimoniul spiritual fedenist momentele culminante ale vieții noastre naționale, au interpretat și interpretează în favoarea doctrinei marxiste opera și gândirea marilor noștri cugetători. Astfel au început să lanseze, cu mult zgomot, anumite concursuri cu premii grase. Condiții tipice peceriste: să lucrezi un eseu, o proză, o nuvelă sau o poezie, în care să ridici la rangul de sfânt un muncitor, nu munca lui! Aceste concursuri nu urmăresc decât nivelarea de jos în sus a gradului de cultură a diferiților indivizi care formează comunitatea. Pentru că nu vedem de ce creațiile literare ce au ca fond ale preocupări decât cele socialiste sunt respinse cu brio.”
În al doilea articol este semnată practica Ministerului Educației Naționale și ministrului Ștefan Voitec de politizare a învățământului, de obligare a candidaților la examenul de capacitate de a cunoaște doctrina marxistă. „Domnul Ministru al educației naționale pune în vedere tuturor candidaților înscriși la examenul de capacitate că, deasupra oricărui calificativ obținut pe tărâm științific, înainte de orice notă pentru cunoștințe în materie de examen, va hotărî calificarea dată pentru cunoștințele în domeniul politic.”
Libertatea apare la 25 august 1944 ca organ al Partidului Social Democrat. Fondator a fost Constantin Titel Petrescu iar ca director l-a avut pe Ion Pas. Din august avut și un supliment – Libertatea literară, artistică și socială. Cotidianul susține promovarea noului și a schimbărilor masive interne, dar de pe pozițiile social-democrației. Angajarea marii majorități a membrilor la politica partidului comunist a însemnat și izolarea fondatorului ziarului Constantin Titel Petrescu. În 1948 publicația social-democrată devine o anexă a Scânteii, ziarul principal al partidului comunist.
Ardealul este scos încă din 1940 de Anton I. Mureșanu și reapare după 23 august 1944. Cu un conținut anticomunist dar și naționalist, în decembrie 1944 autointitulându-se „cotidian independent de luptă românească”. Pentru un articol împotriva unui comunist evreu este suspendat în ianuarie 1946, pentru a dispare definitiv la puțină vreme după aceea.
În lipsa libertății reale de a scrie, ideologii marxiști apelează la argumente economice pentru a afirma caracterul liber al activității scriitorilor și ziariștilor. Înregimentarea la comandamentele regimului este făcută, potrivit schimbului la troc, cu acordarea dreptului de semnătură în publicațiile permise. Libertatea de a-ți scrie opiniile în mod liber este socotită de noii stăpâni ca fiind aceeași cu a scrie opiniile ideologizante, marxist-leniniste.
Primul număr al ziarului Scânteia apărut legal este emis la 21 septembrie 1944 și are conducător pe Miron Constantinescu. Din 1946 redactor șef adjunct este Sorin Toma, devenit apoi redactor șef în perioada 1947-1960. Până în fost organ al Partidului Muncitoresc Român pentru ca de la acea dată să devină organ al Comitetului Central al P.R.M.
Ambele ziare au avut de la început o poziție combativă bazată pe principiul luptei de clasă și pe neutralizarea și apoi lichidarea adversarului. Demascarea „colaboraționiștilor” cu regimurile trecute, a ziariștilor naționaliști, fasciști, hitleriști a fost una din activitățile principale ale celor două ziare în anii 1944-1947. Susținând aplicarea prevederilor Convenției de Armistițiu, care le era total favorabilă în combaterea presei de opoziție, cele două cotidiene au desfășurat o amplă campanie de epurare a presei și de condamnare a celor socotiți vinovați de „dezastrul țării”.
„Scânteia”, titlu preluat de la ziarul omonim sovietic „Iskra” a devenit purtătorul doctrinei oficiale a partidului comunist, articolele sale de fond constituind îndreptarul ideologic pentru celelalte publicații comuniste. Toate materialele din aceste publicații aveau la bază fondul doctrinar, propagandistic, al „Scânteii”, cuvântul său devenind cuvânt de ordine pentru întreaga presă comunistă. Organul partidului comunist devine deținătorul adevărului absolut și cel care controlează acuratețea ideologică a tuturor celorlalte publicații. În coloanele cale au semnat slujbași de condei precum Nestor Ignat, Mihai Beniuc, Paul Georgescu, Sergiu Fărcășan, Nicolae Moraru, Traian Șelmaru, Sorin Mladoveanu, Sorin Toma, Nicolae Corbu. Scriitori cunoscuți scriu și ei în spiritul noii puteri: Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu, Dan Deșliu, Alexandru Jar, Petru Dumitru, Veronica Porumbacu, Victor Turbure, George Ivașcu, Miron Radu Paraschivescu etc. Acestora li se adaugă liderii de partid Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Chivu Stoica, Ghoerghe Apostol, Iosif Chișinevschi, Vasile Luca, Miron Constantinescu, Leonte Răutu.
Cenzura în literatură (august 1944 – august 1946)
Încă din 1945 începuse campania de presă privind scoaterea din circuitul autorilor care au avut atitudini fasciste, antidemocratice, legionare, antisovietice și a cărților care conțineau asemenea idei. Prin Decrete ale Consiliului de Miniștri sunt publicate liste interzise marelui public, acțiune ce presupunea retragerea acestora din toate spațiile unde puteau fi găsite (biblioteci publice sau particulare, anticariate).
Lista întocmită în baza legii din 2 mai 1945 cuprindea 616 titluri de cărți scoase din circulație și erau socotite de regim cele mai periculoase: lucrările lui Ion și Mihai Antonescu, ale autorilor legionari și fasciști, lucrări anticomuniste, antibolșevice sau antisovietice, lucrări despre Basarabia, Bucovina sau Transnistria, scrieri naționaliste, cărți împotriva aliaților, lucrări laudative la adresa Germaniei, Italiei, Spaniei sau Japoniei.
Prin legea nr. 364 din mai 1945 este înființată comisia ce avea ca activitate scoaterea din librării, biblioteci, anticariate, chioșcuri și debite a tuturor publicațiilor care răspândeau idei fasciste, legionare, naziste, rasiste, șovine, antisovietice sau antimarxiste. Comisia era formată din delegați ai Comisiei Române pentru Aplicarea Artelor și Ministerului de Interne. Legea dădea amănunte asupra publicațiilor ce erau vizate și se stabilea principiile pe baza cărora urma a se acționa:
Erau scoase din circulație numai edițiile precizate, în lipsa acestei indicații identificarea și indexarea făcându-se după titlu și autor
La unii autori se interziceau numai unele lucrări care conțineau idei fasciste
Toate manualele anterioare legii erau interzise
Hărțile României Mari erau interzise
Calendarele și almanahurile din perioada 1938-1944 erau interzise
Controlul editurilor de către regim a fost instituit mai târziu, perioada 1944-1948 fiind cea în care au coexistat editurile noi înființate de comuniști și editurile vechi. Astfel, în primii ani de după război își desfășurau activitatea edituri precum Fundația regală pentru Literatură și Artă, Cultura Națională, Socec, Cugetarea, Cartea Românească, Forum, Europolis, Editura de Stat, Ramuri sau Scrisul Românesc.
În anul 1946, au continuat acțiunile de epurare începute în anul 1945, „opera de dezinfectare a sectorului cuvântului tipărit în țara noastră, de defascizare a întregului sector al publicațiilor de orice fel” prin interzicerea a încă 2538 titluri. Defascizarea culturii românești echivala, într-o măsură considerabilă, cu mutilarea istoriei naționale, așa cum rezultă din numeroasele indicații:
Nicolae Iorga , Sfaturi pe întuneric, București 1936, vol. 1 – mențiune: epurare parțială: eliminarea conferințelor „Despre Basarabia”, „Elemente necreștine în viața poporului român”, „Solidaritatea națională!”, „Propagandele ce ne lipsesc”
Petre Ispirescu, Basmele Românilor – mențiune: se va scoate coperta și foaia de titlu
Victor Papilan, Manechinul lui Igor și alte povestiri de iubire – mențiune: epurare parțială – nuvelele „Manechinul lui Igor” și „Sânge străin”
Radu R. Rosetti, Vechituri – mențiune: se elimină pagina 10 (toată în afară de ultimele rânduri), articolul „Cine a prevăzut realipirea Basarabiei” paginile 27-31 inclusiv și pagina 55, rândurile 9-14 inclusiv
Ioan Rovența, Povestiri, lecturi, recitări, dialoguri – mențiune: se elimină clișeul/fotografia de la pagina 86 și sceneta România Mare
Gheorghe I. Tăzlăuanu, Strigături satirice didactice – mențiune: se va înlocui tabla de materii și paginile 169, 170, 175 schimbându-se titulatura în „Folklor din afara granițelor românești”
I Simionescu, Bucovina – mențiune: se epurează toate edițiile, rămânând să se scoată a nouă ediție ținând seama de schimbările teritoriale intervenite
Gheorghe I. Tăzlăuanu, Comoara Neamului – mențiune: se scoate prefața, dedicația și cuvânt înainte etc.
Este greu de crezut că membrii comisiei însărcinate cu epurările au avut timpul necesar pentru a citi și a decide asupra oportunității rămânerii în circuitul public a mii de cărți, broșuri, hărți, ilustrate etc. Această acțiune pare să fi luat asemenea proporții și datorită numeroaselor denunțuri, răzbunări și mai puțin onorante interese conjuncturale la care unii scriitori și oameni de cultură s-au pretat în acele momente. La aceștia s-au adăugat funcționari, mulți din aceștia evrei, inițiați în lupta politică
În 1946 este publicată Legea nr. 569 privind contractele dintre editori și autori, în care propagandistic se acordau avantaje mai mari autorilor. Perioada se caracterizează prin așteptare, mai ales pentru acei editori care urmăresc atent mai ales evoluția poziției noii Puteri față de carte.
Epurarea cărților (august 1944 – august 1946)
Controlul asupra presei fiind asigurat, a urmat procesul de distrugere a cărților. Primul Decret-lege emis la 2 mai 1945 privind epurarea cărților anunța înființarea unei Comisii în cadrul Ministerului Propagandei pentru „întocmirea listei tuturor publicațiilor periodice și neperiodice apărute în România de la 1 ianuarie 1917 până la 23 august 1944 cu caracter legionar, fascist, hitlerist, șovinist, nazist sau pasagii dăunătoare bunelor relații ale României cu Națiunile Unite”. Formată din delegați de pentru Aplicarea Armistițiului, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Artelor, Societatea Scriitorilor Români și Academia Română, Comisia de cenzură era coordonată de ministrul propagandei Petre Constantinescu-Iași.
Comisia de Armistițiu debutează la 22 august 1945 când Monitorul Oficial nr. 190 dă publicității primele liste întocmite cu publicațiile interzise. Prin decizia Ministerului Propagandei nr. 1368/1945, comisia este alcătuită din:
președinte George Ivașcu – director al Propagandei în Ministerul Propagandei
P.P. Stănescu – secretar general al Ministerului Educației Naționale
Panaitescu Perpessicius – profesor secundar
Mihail Cruceanu – profesor secundar
Pompiliu Constantinescu – din partea S.S.R.
Mihai Benciuc – din partea S.S.R.
Sebastian Popescu – referent titular din partea Ministerului Afacerilor Interne
Alexandru Paleologu – consilier Comisia Română pentru Aplicarea Armistițiului
Traian Popovici – prim-bibliotecar, director din partea Academiei Române
George C. Nicolescu – asistent universitar din partea Ministerului Artelor
N.N. Vasiliu – consilier juridic în Ministerul Propagandei
Ulterior prin Decizia nr. 2320 a Ministerului Propagandei, în locul lui Alexandru Paleologu este numit Mihai Rădulescu. Conform articolului 3 al Deciziei din 14 august 1945, pentru activitatea specială și permanentă depusă, membrii Comisiei primesc o indemnizație lunară de 35.000 lei, începând de la 1 aprilie 1945.
Comisia stabilește drept dăunătoare pentru educație manualele școlare semnate de Ion Petrovici, Constantin Răculescu-Motru, Constantin Chirițescu, Simion Mehedinți, Traian Brăileanu, Dumitru Caracostea sau Constantin Giurescu. „Se aduce la cunoștința editorilor, librarilor și anticarilor că nu pot fi puse în vânzare decât manualele verificate și aprobate de către Comisie. Supravegherea manualelor intră în preocuparea organelor competente.” Ministerul Educației Naționale aduce la cunoștința domnilor directori din învățământul de toate gradele că au obligația să controleze toate manualele de care se folosesc elevii, pentru a vedea dacă ele au fost modificate după indicațiile lui. În manualele din ediții mai vechi vor lua măsuri ca, fără întârziere, toate pasagiile propuse pentru modificare de către comisia specială de revizuire să fie șterse cu TUȘ, astfel ca citirea lor să devină absolut imposibilă și pentru ca pasagiile ce cuprind hărți contrare stărilor de astăzi sau texte în întregime eliminate, să fie RUPTE și ARSE.
Trebuie remarcat că într-o perioadă scurtă de timp au fost epurate zeci de mii de cărți care nu aveau caracter fascist, șovin, legionar, nerespectându-se nici criteriul cronologic (anul 1917) fiind distruse de exemplu manuscrise mănăstirești, unele datând din secolele XV-XVIII.
Numărul membrilor Comisiei de cenzură era prea mic (variind în jurul cifrei de 15 persoane), față de cantitatea de cărți cenzurate timp de doi-trei ani în prima etapă de epurare a cărților. Comisia aproba listele deja făcute consilierii din județe, de funcționarii ministerului și de comisii improvizate pe lângă marile biblioteci, unde eliminarea cărților era supravegheată și de profesori universitari.
I. 1. b. Serviciul Aplicării Armistițiului și Serviciul de Defascizare (august 1946 – iunie 1948)
Cenzura presei (august 1946 – iunie 1948)
În anul 1947, s-au intensificat acțiunile de reprimare a presei, îndeosebi a celei necomuniste, ceea ce l-a determinat pe Ion I.C. Brătianu să adreseze un memoriu către reprezentanții american, britanic și sovietic de , în care se arăta, între altele, că „Libertatea presei, care nu a fost niciodată aplicată de la instaurarea Regimului actual, este actualmente cu totul suprimată. O cenzura arbitrară și excesivă împiedică orice critică la adresa administrației și interzice orice remarcă cu privire la politica generală, internă și externă. Cota de hârtie atribuită ziarelor opoziției a devenit derizorie. Acolo unde aceste mijloace s-au arătat insuficiente, s-a instituit ori o cenzură clandestină a muncitorilor tipografi, controlați de Partidul Comunist, sau deturnarea ziarelor expediate în provincie, pe care agenți comuniști le iau de la poștă, sau din vagoanele care le transportă.”
În aprilie 1947 Guvernul anunță scumpirea cu 600% a serviciilor de tipărire și a hârtiei, fapt care pune în dificultăți financiare mari gazetele de opoziție sau cele independente. Cele ale Puterii sunt susținute de la buget și își continuă activitatea nestingherite. La jumătatea anului 1947 putem înregistra triumful ziarelor procomuniste și instituirea controlului total al Puterii asupra presei.
Acțiunea de epurare, de scoatere din activitatea jurnalistică a celor care susținuseră politica guvernelor anterioare datei de 23 august fost mult mai violentă decât în cazul literaturii. Erau vizați mai ales cei care „au servit prin scris idei reacționare, fasciste, antisemite, într-un cuvânt antidemocratice” în perioada interbelică și în timpul celui de al doilea război mondial. Astfel a început o activitate intensă de demonizare a ziariștilor ce intrau în această categorie, susținută nu numai de ziarele partidelor istorice dar mai ales de cele procomuniste.
Exemplul construirii socialismului în Uniunea Sovietică, ca și ajutorul pe care îl acordă țării noastre, care merge pe aceeași drum vor fi larg popularizate. Știința, cultura și arta sovietică vor fi difuzate maselor largi populare. Ele sunt arme în lupta pentru pace, progres, bunăstare și socialism. Se va colabora cu ARLUS și Institutul de Cultură Universală pentru atingerea acestui scop.
Ministerul Artelor și Informațiilor proaspăt înființat după adoptarea Constituției din 13 Aprilie 1948, emite presei și diverselor instituții culturale următoarele ordine pentru popularizarea URSS-ului în România postbelică:
Cinematografele vor prezenta 75% din programele lor filme sovietice
Se vor trimite în cartierele muncitorești filme sovietice în premieră înaintea Capitalei și care vor fi popularizate în presa locală și prin gazetele de perete ale întreprinderilor
Se vor pregăti pentru repertoriul stagiunii viitoare 15 piese de teatru sovietice, 5 piese din clasicii progresiști ruși și piese sovietice pentru copii și tineret
Muzica sovietică trebuie popularizată, soliștii vor fi mobilizați pentru a-și îmbogăți repertoriul cu muzică sovietică
Se vor controla și încuraja traducerile din literatura și știința sovietică. Se va acorda o atenție deosebită calității traducerilor
Se va judeca concursul pentru Monumentul Eroilor Români și Sovietici din Timișoara până la data de 15 mai 1949
Prin conferințe, programe artistice și biblioteci se va continua în cadrul Căminelor Culturale și Ateneelor Populare, popularizarea literaturii și muzicii sovietice, de asemenea și a realizărilor în toate domeniile (economic, politic, cultural, tehnic etc.).
Ziarele Îndrumătorul Cultural și Albina vor publica în fiecare număr traduceri din material sovietic precum și conferințe asupra muncii și luptei popoarelor sovietice. Teatrele cuprinzând în programele lor piese sovietice vor contribui la popularizarea imaginii URSS
Radioul va populariza marile înfăptuiri din URSS, se va difuza muzică sovietică, se vor transmite 12 editoriale, 4 reportaje, 10 conferințe, 11 cronici, 2 scenete, 2 documentare și o ilustrare geografică
Presa va acorda o deosebită atenție popularizării URSS prin articole, reportaje și fotografii
Prin toate mijloacele de care dispune, Ministerul va contribui la reușita sărbătoririi a 150 de ani de la nașterea lui Pușkin
Se vor întrebuința toate mijloacele de informare pentru a se arăta unde duce politica imperialistă de jaf, cotropire și război, cu tot cortegiul de suferințe și dureri, și ce înseamnă ofensiva păcii pentru împiedicarea agresiunii imperialiste.
Cenzura în literatură (august 1946 – iunie 1948
În anul 1946 este publicată o nouă listă de lucrări interzise, lărgind sfera și cuprinzând lucrări apărute în limbile maghiară, germană, italiană și franceză. Numărul total al lucrărilor interzise crescând astfel, adăugându-se 762 de titluri în limba română, 607 de titluri în limba maghiară, 243 de titluri în limba italiană, 120 de titluri în limba germană și 111 titluri în limba franceză.
În cursul anului 1947, începând cu presiunile asupra editorilor „neangajați” în politica guvernului, sub acuzația de editare de carte fascistă, naționalistă, reacționară, idealistă, subversivă fiind interzisă activitatea unor edituri precum Vremea, Bucovina, Scrisul Românesc, Centrala Presei, Danubiu, Cioflec, Publicom, Lumina Românească, Contemporana etc.
În fapt, nu cărțile erau interzise ci ideile, informațiile pe care acestea le conțineau și le răspândeau în acest fel. Un alt motiv era numele autorului și al semnificației pe care acesta o avea pentru învingătorii în război. Indexarea unei cărți pentru conținutul acesteia atrăgea automat indexarea alteia în care prima apărea ca bibliografie, alte cărți dispăreau pentru că autorul nu era pe placul autorităților, a fugit din țară ori deja a intrat în lotul celor judecați pentru crime de război, în mod special erau interzise lucrările cu caracter naționalist, fascist, antisemit, lucrările care au criticat politica Moscovei și pe Stalin ori au elogiat războiul împotriva bolșevismului.
De asemenea erau scoase din circuit almanahurile, calendarele, atlasele, ghidurile și pliantele turistice care prezentau ori făceau reclamă la provincii precum Bucovina sau Basarabia.
Multe evenimente istorice devin deodată interzise pentru că au o înclinație antirusească, mai ales în perioada modernă când contactele româno-ruse au fost mai tensionate. Personalități istorice sau literare precum Kogălniceanu, Ionel Teodoreanu, Gib Mihăiescu din panoplia istoriei sau literaturii, personaje ca Avram Iancu sau Ecaterina Teodoroiu sunt puse la index, ba chiar ciobanul din Miorița (pentru atitudinea sa defetistă) sau meșterul Manole sunt puși la conservare o perioadă.
Sub acțiunea epurării și indexării au avut loc mari abuzuri și distrugerea unor valori naționale inestimabile care n-au fost, și nu vor putea fi niciodată recuperate. Biblioteci particulare valoroase, încropite în o sută sau două sute de ani, au fost jefuite și au dispărut în câteva luni intrând pe mâini străine. Astfel, biblioteca familiei Sturdza conținea peste 40.000 de volume și documente, cele mai multe în limbi de circulație internațională și cu un conținut din cel mai divers.
Dintre literații mai cunoscuți nu toți cei care au scris în perioada interbelică sunt și interziși. Chiar dacă lucrările lor nu au un conținut așezat „pe pozițiile clasei muncitoare” regimul agreează pe Mihail Sadoveanu, care devine un fel de emblemă a sa, Mihail Rareș, Alexandru Sahia, Geo Bogza sau Zaharia Stancu.
Indexul cărților „refuzate” de regimul comunist s-a menținut pe întreaga perioadă a existenței sale și nu a fost desființat niciodată în mod oficial. Motivul a fost interdicția legăturilor cu perioada decadentă, imperialistă, putredă și idealistă a Occidentului. În fapt era vizat contactul cu realitatea normală, nu numai culturală dar și politică și socială, care punea sub semnul întrebării însăși existența regimului comunist.
În luna mai 1948 apare o altă listă intitulată „Publicațiile interzise până la 1 mai . Lista avea peste 500 de pagini cu peste 8700 de titluri, a fost publicată și difuzată public. Au fost trecute în listă lucrările cosmopolite prin formă și conținut, de exemplu lucrările Academiei Române publicate în limbi occidentale de circulație, precum și cele de conținut, de exemplu cele care tratau istoria unor state occidentale, cele ale unor activiști comuniști intrați în dizgrație, lucrări naționaliste și autorii lor (Gh. Bratianu, Vasile Pârvan, Lucian Blaga), lucrări „lipsite de moralitate”, lucrări editate de social-democrați (deveniți acum integrați partidului comunist) sau lucrări cu conținut sionist.
Se poate observa că subiectele considerate „nepotrivite” dogmei bolșevice au devenit mult mai numeroase, depășind cu mult tematica prevăzută de Constituția de Armistițiu din 1944.
De asemenea, în anii următori această tematică a fost completată cu noi subiecte, în funcție de evenimentele politice care aveau loc. Relațiile dintre foștii aliați devenind tensionate, ajungându-se chiar la ruptura definitivă, tematica epurată este lărgită și la imperialismul anglo-american și la tot ce reprezenta Anglia și Statele Unite în lume, nu numai în politică ci și în cultură, economie, știință. Civilizația occidentală decadentă venea în totală contradicție cu ideologia comunistă și ca urmare trebuia combătută cu toate mijloacele, inclusiv prin ignorarea completă.
Epurarea cărților (august 1946 – iunie 1948)
Între anii 1946 și 1948, epurarea s-a făcut mai ales în cadrul Ministerului Propagandei, Serviciul Aplicării Armistițiului, mai târziu Serviciul Defascizării. În momentul efectuării primelor razii, la doar câteva zile de la publicarea decretului (între 11 și 22 mai 1945), cenzorii, împuterniciți ai Ministerului Propagandei aveau două scopuri: de a epura o serie de cărți deja interzise și de a confisca un exemplar din fiecare volum disponibil în librării, anticariate, biblioteci, spre a fi oferit Comisiei de Cenzură a Ministerului propagandei. În procesele verbale din această perioadă se menționează retragerea din circulație conform Decretului din 2 mai tuturor publicațiilor pro-fasciste.
Haosul care a domnit în primii ani postbelici, frica de ofițerii străini, precum și excesul de zel al multor funcționari a dus la cele mai mari distrugeri ale fondului de carte din istoria României. Deși primeau indicații să distrugă cărți cu conținut dușmănos sau fascist publicate între 1917 și 1944, consilierii ardeau uneori întreaga bibliotecă. Constituirea fondurilor speciale s-a făcut tardiv și cu grave consecințe. Pretențiile ofițerilor sovietici erau mari și categorice. Ei controlau regulat modul în care se aplică epurarea cărților cu conținut fascist și conveneau să fie arse imediat cărțile, pe care unii funcționari nu se încumetau să le distrugă. La 17 august 1946, într-o notă ultimativă a Comisiei Aliate de Control , deși se menționează că autoritățile române locale din județe au desfășurat o intensă activitate pentru scoaterea din circulație și pentru distrugerea literaturii fasciste și profasciste, am găsit numeroase exemple de nerespectare a dispozițiilor și ca urmare cerem accelerarea scoaterii din circulație și distrugerea restului de literatură fascistă și profascistă.
Pretențiile sovietice sunt de multe ori atât de mari încât până și consilierul regional de propagandă din Iași i se par exagerate și încearcă să se opună: „Luându-se în discuție problema epurării cărților cu conținut fascist s-a format sub președinția subsemnatului, o comisie care să cerceteze pe teren modul cum s-au aplicat dispozițiile legii. Membrii comisiei aliate de control au cerut ca această comisie, din care fac parte și doi ofițeri ai Armatei Ruse, să controleze, în afară de librării și anticării, bibliotecile particularilor și ale instituțiilor publice. Subsemnatul am obiectat că legea a cărei aplicare o controlăm, nu pomenește nimic de bibliotecile particulare din locuințele cetățenilor și că ea nu dă nimănui dreptul de a intra în locuința particulară a cuiva și a-i controla și epura cărțile. Afară de faptul că acțiunea aceasta ar fi ilegală, dar ea ar produce în mod evident, și consecințe politice neplăcute. Față de aceste obiecții ale mele, conferința a decis să se amâne, deocamdată, controlul locuințelor particulare.”
În încercarea de a salva măcar o parte din cărți, unele biblioteci au solicitat drept de depozit legal. Foarte rar, ca în cazul bibliotecii Brukenthal, care nu a epurat cărțile în 1945 și în 1946 le-a putut depozita, această acțiune a avut succes, dar numai pentru că cele mai prețioase ediții să fi oricum confiscate și interzise mai târziu (dar nu arse). Multe biblioteci văzând că vor fi epurate și pentru a evita acest lucru, au depozitat cărțile, urmând ca, după părerea lor, după ce restricția va trece să le pună din nou în valoare. Cea ce nu a fost de așteptat a constituit înăsprirea valurilor de epurare deși perioada extraordinară de la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial trecuse. Erau epurate cărțile cu conținut „fascist” ori „antisovietic”, cărți de „ocultism și alte tipărituri de duzină cu conținut dăunător”. Criteriile, vagi și generale, nu se deosebesc, decât în mică măsură de cele adoptate de cenzura sovietică. Și scopul era identic, formarea „omului nou”, dar, în afară de asta „eliminarea lucrărilor de sorginte fascistă, legionară și antisemită era o oportunitate și o fațadă extrem de favorabilă, o mască pentru adevărata ofensivă de cea mai mare anvergură, cea dusă împotriva întregii culturi naționale.”
Controlul s-a făcut cu regularitate, de fiecare dată epurându-se impresionante cantități de cărți. A arde vagoane de cărți în urma valurilor de epurări era un lucru curent. Din biblioteca Muzeului Secuiesc și a Liceului Miko în anul 1945 s-a efectuat o epurare generală sub controlul poliției și delegatului C.A.C. în urma căruia s-a ars peste un vagon de cărți. La 31 iulie 1946, consilierul Regionalei din Cluj i se pare că după controlul făcut de el nu mai sunt cărți de epurat. Acest control făcut tipografiilor, librăriilor, bibliotecilor și anticăriilor din Cluj și Regională este ultimul și deci cel mai complet. El a fost precedat de un altul făcut tot de noi în decursul lunilor Ianuarie, Februarie și Martie, care s-a soldat cu blocarea și confiscarea unui număr de circa 4.000 de volume. După ce va fi terminat controlul acum în curs, vom proceda la arderea materialului adunat, la asistența unei comisii care va semna procesul verbal încheiat cu această ocazie.
În iulie 1947, este adoptată legea nr. 265 pentru organizarea teatrelor, operelor și filarmonicilor de stat, precum și pentru regimul spectacolelor publice, potrivit căreia „îndrumarea și controlul” instituțiilor culturale amintite revenea Ministerului Artelor, prin Direcția Generală a Teatrelor, Direcția Generală a Muzicii și Direcția Literelor și Manifestărilor Artistice Populare. Pentru îndrumarea repertoriilor se înființa, pe lângă direcțiile enumerate, Consiliul Superior al Literaturii Dramatice și Creației Muzicale în fapt, o altă treaptă a cenzurii, împuternicit și cu interzicerea reprezentațiilor operelor artistice cu caracter rasist, șovin, fascist și reacționar. Legea stabilea obligativitatea constituirii „comitetelor de lectură” la nivelul fiecărei instituții, care studiau, alegeau și propuneau spre aprobare piesele ce urmau să intre în repertoriul Consiliului Superior al Literaturii Dramatice și Creației Muzicale. O piesă aprobată era inclusă în repertoriu, în mod obligatoriu, timp de trei ani, dar putea fi scoasă chiar din faza de repetiții dacă se constatau „devieri”, adică abateri de la indicațiile politice, din inițiativa comitetului de lectură. În același document erau cuprinse obligațiile teatrelor particulare, între care cea de a depune o cauțiune, și ale circurilor, supuse la rândul lor aprobării Ministerului Artelor.
Lucrările celui de-al doilea congres al Uniunii Sindicatelor de Artiști, Scriitori și Ziariști (U.S.A.S.Z.), organizate în luna octombrie , au constituit prilejul condamnării violente a tuturor formelor de cultură occidentală decadentă, intrată în putrefacție și al debutului „realismului socialist” ca dogmă oficială în creația artistică și în jurnalism.
Cât privește treptele pe care trebuia să le parcurgă o piesă de teatru pentru a putea fi reprezentată, semnificativ este referatul Comitetului de Lectură al direcției Teatrelor despre piesa Eu, moștenitorul (Pomanagiii) de Eduardo de Filippo (București, 1949). La solicitarea lui Ion Ianculescu de a monta piesa amintită, membrii Comitetului, între care Mircea Florentin, Nina Casian, Svetlana Marosin, Simion Altetescu și alții au cerut modificări ale scenariului pe care organizatorul spectacolului le-a acceptat în cele din urmă. Numai că între data la care s-a dat aprobarea condiționată și cea a reprezentanței trecuse o lună și jumătate, „în care interval lupta de clasă s-a ascuțit și mai mult, precum se petrecuse și revoluționarul act al naționalizării”, motiv pentru care cenzorii au considerat oportune noi „mici corecturi și modificări de cuvinte”. Vizionările la care au participat (26 iulie și 4 august) le-a întărit celor din Comitet convingerea de a nu permite reprezentațiile, având pentru aceasta și explicații: „Că inițial, în aprilie (1948) a fost vorba de modificări mai mici, iar în urmă am cerut o modificare mai mare (introducându-se o pagină și eliminându-se două-trei), aceasta se explică prin mărirea vigilenței și prin faptul că în aprilie lupta de clasă nu se ascuțise în aceeași măsură ca în august. De altfel, orice aprobare pentru o piesă se perimă în decurs de trei luni, dacă piesa nu este jucată. Așa este uzul și el este fondat pe faptul că teatrul trebuie să se țină în pas cu prefacerile societății noastre.”
În perioada 21-23 februarie 1948, , au avut loc lucrările Congresului Partidului Muncitoresc Român, un nou prilej de închidere a accesului culturii occidentale în țara noastră. Raportul politic general prezentat de liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej cu această ocazie cuprinde directive clare și ferme pentru perioada ce a urmat: „Influențele străine se refugiază cu deosebită ușurință în domeniul ideologiei, în literatură, în artă, în știință. De aceea continuarea activă a luptei pe frontul ideologic împotriva influențelor imperialiste, împotriva atitudinii admirative în fața culturii în putrefacție din țările capitaliste, împotriva influențelor reformiste și revizioniste în teorie și politică reprezintă o sarcină extrem de însemnată a partidului nostru.”
Între interziși se aflau Ion și Gheorghe Brătianu, Nicolae Carandino, Carmen Sylva, Petru Comarnescu, Nichifor Crainic, Ion Heliade Rădulescu, Ion Ghica, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Nicolae Iorga, Panait Istrati, Mihail Kogălniceanu, Ioan Lupaș, Simion Mehedinți, Costache Negruzzi, P.P. Negulescu, Liviu Rebreanu, Radu Rosetti, Alexandru Vlahuță și mulți alții.
Astfel în cadrul „măsurilor de perfecționare a conducerii activității politice, sociale și economice cerute de procesul făuririi societății socialiste pentru crearea de noi condiții care să contribuie la creșterea aportului mijloacelor de informare publică la înfăptuirea politicii partidului și statului” s-a decis înființarea unui organ central sub conducerea Consiliului de Miniștri cu sarcini și atribuții specifice care era menit să asigure „respectarea prevederilor Constituției și a celorlalte acte normative în domeniul său de activitate”.
În cadrul Ministerului Artelor și Informațiilor funcționa o direcție a Presei și Tipăriturilor, dar reglementările care stăteau la baza ființării ei au fost considerate învechite pe motiv că această instituție nu asigura o activitate corespunzătoare în domeniul mijloacelor de exprimare și informare publică.
Epurarea cărților a avut consecințe dintre cele mai grave, contribuind la implementarea rapidă a sistemului comunist în România. Departamentul Politic al Comisiei Aliate de Control cenzura anumite publicații periodice, în special pe cele social-politice, încă din 1944, dar controla, de fapt, toată presa, acordând vize „pozitive” sau „negative”. Există numeroase tabele cu reviste și ziare propuse spre avizare cenzorilor sovietici, răspunsul fiind „Comisiunea Aliată de Control în România nu are nimic de obiectat împotriva apariției publicației…”
I. 1. c. Ministerul Artelor și Informațiilor – Direcția Presei, Direcția Literară, Direcția Regională (iunie 1948 – mai 1949)
Cenzura în presă (iunie 1948 – mai 1949)
La momentul apariției Ministerului Artelor și Informațiilor, în primăvara anului 1948, comuniștii din România rezolvaseră problema presei de opoziție conform maximei „În comunism este permisă doar presa liberă, orice altă presă este interzisă”.
După adoptarea Constituției din aprilie 1948, Ministerul Propagandei își schimbă denumirea în Ministerul Informațiilor și fuzionează în acea primăvară cu Ministerul Artelor (fostul Minister al Culturii Naționale și al Cultelor), devenind Ministerul Artelor și Informațiilor. În mai 1949, din acest minister se desprinde Direcția Presei, care va forma Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor.
Cenzura presei în perioada în care aceasta a fost în mâinile Direcției Presei s-a rezumat la corectarea greșelilor dintr-un text înainte de predarea variantei finale date pentru tipărire. De asemenea, cenzorii aveau sarcina de a întocmi rapoarte cu tăieturile făcute, fiind deosebit de atenți la erorile gramaticale sau greșelilor de scriere ce dădeau naștere la erori politice.
Astfel, în Referate asupra buletinelor Agerpres găsim o redactare defectuoasă în Buletinul din 12 noiembrie 1948 unde, vorbind despre vizita delegațiilor sovietice, redactorul scrie că acestea „au prilejuit adevărate manifestări de dragoste din partea maselor”. Cenzorul a modificat formula cu „au prilejuit entuziaste manifestări de dragoste din partea maselor”, și a adăugat pe margine: „De ce adevărate cum scrie redactorul? Numai acestea au fost adevărate manifestări de dragoste?”
Același cenzor notează și o eroare politică în într-o știre referitoare la procesul intentat lui Renaud de Jouvenal de câțiva refugiați politici din Paris, se dau numele lui Costel Constantinescu și Romulus Dianu, cea ce, evident, a atras după sine suprimarea pasajului respectiv, dar după ce știrea fusese difuzată în oraș (Știrea fusese emisă la ora 6:50 iar corectura a venit la ora 12:15).
S-au întâlnit multe cazuri în care cenzura a descoperit greșeli de redactare considerându-le ca fiind greșeli politice, cazuri care au devenit din ce în ce mai rare în presă după apariția Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor.
Mai ales în această perioadă, în care cenzura este semi-instituționalizată, crește necesitatea responsabilității cenzorilor. După eliminarea oricărei opoziții și elaborarea primei Constituții comuniste, se pune accentul pe operarea în cadrul legal măcar de formă. Astfel, și activitatea cenzorială devine mai riscantă, nemaifiind permise abuzurile din ultimii patru ani. Cenzorul putea fi pedepsit sau premiat pentru aceeași muncă datorită criteriilor ambigue privind intervențiilor lor. Totuși, o lege concretă privind responsabilitatea personală a cenzorului nu a apărut până la dezghețul provocat de moartea lui Stalin și Congresul XX al PCUS.
Cenzura literaturii (iunie 1948 – mai 1949)
Reprezentanții culturali ai noii puteri fiind monitorizați de către Moscova nu erau interesați de consemnarea și evocarea unor fapte literare ale trecutului literaturii române, pe care nu aveau de ce să le prețuiască. Ținta lor era suprimarea argumentelor identității naționale. Și dacă Mihai Roller și-a permis să ardă documente medievale din piele de vițel numai pentru că nu erau utile tezelor istoriei partinice promoscovite, atunci nu vedem de ce ar fi fost respectat un trecut literar prea puțin revoluționar și cu o contribuție neglijabilă a scriitorilor proletari.
S-a început nu cu operele, ci cu persoanele fizice, cu scriitorii, criticii și istoricii literari încă în viață, cărora nu a fost greu să li se găsească în biografie atitudini reacționare, cosmopolite și idealiste de dreapta. Constituiți într-o ecipă redutabilă prin consecința verdictelor ei, criticilor de partid li s-a încredințat misiunea criminală a distrugerii probelor creativității românești. Oricum, literatura, veche istoriografie literară și critica în întregul ei, din punctul de vedere al partidului, erau nule, din moment ce nu fuseseră fecundate de materialismul dialectic și istoric.
Epurările, sancțiunile, interdicțiile de tot felul, defăimarea prin articole și ridicarea dreptului de profesare au început imediat după momentul 23 august, dar perioada cuprinsă între 1948 și fost hotărâtoare, scriitorii intrând și ei în programul de stârpire a dăunătorilor politici.
Critica și istoria literară, ca și proza și poezia, aveau drept să existe numai cu condiția adoptării materialismului dialectic și istoric ca doctrină unică. Artistului nu i se permitea să existe și să funcționeze în afara cauzei generale a proletariatului.
Demn de a fi aruncat la lada de gunoi a istoriei este tot ce ține de estetism, experimentalism, avangardism sau purism. Însuși locul în literatură al lui Eminescu este pus sub semnul întrebării, căci poetul nu numai că a împărtășit și propagat o filozofie idealistă și un pesimism contagios, dar a și compus versuri ce poartă semnele periculoase ale formalismului decadent.
Cine nu scrie într-un limbaj popular accesibil, nu are o concepție înaltă materialist-dialectică asupra vieții, cine arată o cât de mică simpatie pentru intimități poetice, pentru naturalism, pentru erotism și divertisment, pentru proza analitică psihologizantă și pentru aceea polițistă sau de aventuri este automat descalificat ca scriitor de către partid.
Tot cea ce venea din occident și amenința să influențeze literatura, artele plastice, filmul, muzica, modul de viață, limba sau stilul vestimentar era taxat drept decadent și demascat ca o diversiune organizată de dușmanii lagărului socialist. Mai mult, tot cea ce venea dinspre propriul trecut literar și amenința să pună în pericol nașterea literaturii socialiste prin simplul fapt că ar fi putut constitui un termen de comparație era privit cu ostilitate și supus indexării. Pentru instituția cenzurii era extrem de important să întrerupă orice legătură a cititorilor cu cărțile periculoase care îngreunează, prin simpla lor prezență, procesul spălării creierelor.
Imediat după 23 august 1944 au fost eliminate rapid și haotic din circuit cărțile și publicațiile care conțineau propagandă fascistă sau, mai bine spus, antisovietică, întrucât după o regulă binecunoscută și în Occident, tot ce era antisovietic era automat și fascist.
Nu doar de justificările oficiale și nici de motivațiile ascunse ale unei epurări de proporții monstruoase ne vom ocupa ci și de consecințele impactului acesteia asupra stării de spirit a intelectualității române. Pornit ca o măsură oarecum acceptabilă de eliminare a literaturii șovine și de promovare a fascismului, legionarismului și antonescianismului, procesul de epurare inițiat de autoritățile comuniste ia amploare și devine un tăvălug de neoprit care pustiește literatura română și, prin aceasta șubrezește ceilalți stâlpi ai culturii naționale. Se triază și se elimină tot ce nu convine ocupantului sovietic.
Datele de pe buletinul de identitate al poporului român sunt spălate cu grijă de câteva ori, ca să nu se mai vadă nimic din ce i-ar mai da acestuia sentimentul siguranței și statorniciei. Vânătoarea de cărți este asociată celei de oameni, întrucât populația este determinată să îi depisteze pe proprietarii bibliotecilor reacționare. În școli și universități, puțini mai consultă volumele tipărite înainte de 1948 de teamă să nu fie denunțat.
Prin Decretul din 14 ianuarie 1949 privind editarea și difuzarea cărții, aceste activități devin monopol de Stat. Editarea și tipărirea de carte se face numai cu aprobarea Ministerului Artelor și Informaților. Circulația cărții se făcea numai prin librării și anticariate, controlate de Stat.
Pe linia controlului total în iulie 1949 este adoptat decretul de naționalizare a tipografiilor particulare iar în noiembrie același an este promulgată Legea pentru editarea și difuzarea cărții.
Epurarea cărților (iunie 1948 – mai 1949)
În anul 1948, Ministerul Propagandei își schimbă denumirea în Ministerul Informațiilor. Ulterior în același an, acesta fuzionează cu Ministerul Artelor (fost Minister al Culturii Naționale și al Cultelor), devenind Ministerul artelor și Informațiilor. În această perioadă epurarea a fost coordonată de Direcția Presei, Direcția Literară și Direcția Regionalelor conduse de George Ivașcu, Mihai Novicov și Alexandru Ștefănescu. În țară, controlul cărților era făcut pe baza listelor publicate în Monitorul Oficial, a broșurilor „Publicațiile scoase din circulație până la 1 august și „Publicațiile interzise până la 1 mai .
Într-un raport asupra inspecției făcută tot , la sfârșitul anului 1948, găsim: „Tovarășul Mihăilescu împreună cu tovarășul Roșca, directorul de studii, m-au informat că bibliotecile de Facultăți au circa 200.000 de titluri. Aici epurarea s-a făcut mai amănunțit sub supravegherea profesorilor universitari, scoțându-se 6.000 de titluri”
între 22 și 27 decembrie 1948 notăm „în urma unei dispoziții a C.C.M., s-au distrus toate cărțile editate înainte de 23 august 1944, fără nici un fel de criteriu”
Craiova (1-6 august 1949) Epurarea conform broșurilor s-a efectuat în toate bibliotecile din Craiova de foarte multe ori depășindu-se prevederile acestora. Toate cărțile epurate au fost topite din dispoziția tovarășului Riza. Din informațiile culese, se pare că au fost topite cărți vechi didactice românești și opera lui Timotei Cipariu. Intervenția noastră în legătură cu această dispoziție privind operele clasicilor a fost tardivă.
Reacția la abuzurile rezultate din epurări a fost variată, în funcție de împrejurările concrete, de cele mai multe ori epurările s-au produs fără dificultăți, dar sunt și cazuri când unii bibliotecari au refuzat fățiș să ia parte la această operație și chiar ofereau cititorilor cărțile solicitate care deveniseră peste noapte „periculoase” sau „otrăvitoare”. Cenzorii cereau pedepsirea „rebelilor”: Deoarece din raporturile Dvs. de activitate pe lunile August, Septembrie, Octombrie 1948, reiese indolența manifestată de învățători în munca de epurare a bibliotecii, vă rugăm a se da toate datele precise (numele învățătorului, școala, comuna) pentru a putea lua măsuri în consecință.
Consilierii culturali aveau dreptul de a dispune ca toate publicațiile interzise să fie arse (doar anumite biblioteci mai mari aveau depozite legale, unde se păstrau câteva exemplare din cărțile scoase din circulație). Deseori, funcționarii zeloși înțelegeau să ardă întreaga bibliotecă, iar cenzorii de la centru, veniți să vadă cum a decurs epurarea, descopereau că nu mai au ce controla: „În urma unei dispoziții a C.C.M. s-au distrus toate cărțile editate înainte de 23 august 1944, fără niciun fel de criteriu.” , în anul 1948, se constată că nu există pentru moment o bibliotecă publică în funcțiune. În urma unui control desfășurat între 1 și 6 august 1949 se constată distrugerea arbitrară a unor cărți prețioase: „Epurarea conform broșurilor s-a efectuat la toate bibliotecile din Craiova de foarte multe ori depășind prevederile acestora. Toate cărțile epurate au fost topite din dispoziția tovarășului Riza. Din informațiile culese se pare că au fost topite cărți vechi didactice românești și opera lui Timotei Cipariu. Intervenția noastră în legătură cu noua dispoziție privind operele clasicilor a fost tardivă.” Cu o lipsă totală de profesionalism și chiar de patriotism, funcționarii culturali improvizați hotărau soarta patrimoniului cultural.
Există și cazuri când valoarea inestimabilă a unor biblioteci îi va sensibiliza pe unii funcționari care, în rapoartele lor, pledează pentru o epurare mai atentă și pentru păstrarea cărților importante: „Biblioteca Teleki, instalată de la înființarea ei în anul 1811 într-o clădire veche, dar bine conservată, pare să fie unică în felul ei în Europa, poate în lumea întreagă, fiind o bibliotecă muzeu. Aceasta este părerea multor specialiști care au cercetat-o. Ea este pietrificată din anul 1823, dată de la care numărul volumelor (40.000) nu a mai sporit cu un singur exemplar, ca urmare a condițiilor puse de fondator, contele Teleki, prin testament. Posedă multe exemplare incunabule (care datează de la începuturile tiparului) și care sunt unice. Valoarea bibliotecii trebuie să fie foarte mare. În inventar, toate exemplarele au fost trecute cu 100 lei bucata, ceea ce este o mare greșeală pe care am semnalat-o Consilieratului. Dar este și foarte grea o justă evaluare.”
Valoroasele biblioteci particulare, aparținând elitelor care se aflau în închisori, au fost jefuite și distruse sau, în cazuri mai fericite, cum s-a întâmplat cu biblioteca lui Constantin Argetoianu, cărțile au fost preluate de organele de partid. În județ există mai multe biblioteci particulare destul de bogate și interesante. Una dintre ele, cea a lui Argetoianu, a fost luată de Sfatul Popular. Majoritatea cărților acestei biblioteci sunt în limba germană și de specialitate: economie politică, medicină etc. În concluzie: depozitul de cărți epurate a fost topit deși nu s-a trimis nici o dispoziție în acest sens din partea Direcției noastre, bibliotecile, în special cele școlare, sunt lipsite de operele clasicilor, iar împotriva cărților străine nedifuzabile existente în anticarii nu s-a luat nici o măsură.
Valoroasele biblioteci particulare, aparținând elitelor care se aflau în închisori, au fost jefuite și distruse sau, în cazuri mai fericite, cum s-a întâmplat cu biblioteca lui Constantin Argetoianu, cărțile au fost preluate de organele de partid. Haosul care domnea și frica de a nu fi pedepsiți în caz de nerespectare a dispozițiilor făceau ca situația să fie greu de controlat de organele centrale. Un cenzor local va raporta serviciului de : „Vă facem cunoscut să vă deplasați imediat în comuna Grozăvești-Romanați, pentru a lămuri situația bibliotecii doamnei N.M. Condiescu. Veți lua legătura cu șeful postului de jandarmi care, interpretând greșit dispozițiile, hotărâse arderea întregii biblioteci, acțiune oprită de noi până la sosirea Dumneavoastră în localitate și veți proceda legal, conform instrucțiunile primite, comunicându-ne rezultatul.”
După desființarea bibliotecilor particulare, anticariatele au devenit ținta atacurilor cenzurii. Într-un raport de activitate al serviciului „Controlul cărții” se precizează că „munca serviciului nostru a fost ușurată în ceea ce privește circulația cărților în librării prin centralizarea în centrul de difuzare a cărții, în schimb comerțul de anticariat aflat în mâna particularilor, a căror preocupare era în cel mai bun caz pur comercială, dacă nu chiar de-a dreptul dușmănoasă clasei muncitoare, dădea prilejul difuzării largi a otrăvii acumulată de burghezie în decursul lungilor ani de exploatare sângeroasă. În București existau circa 30 de magazine de anticariat a căror control revenea în întregime Direcției Presei. Controalele repetate ne-au arătat necesitatea de a desființa comerțul particular de anticariat de cărți în mod treptat în întreaga țară începând cu Capitala. Pentru aceasta s-au efectuat următoarele controale în septembrie-octombrie 1949, controale care au dus la concluziile de mai sus.
S-au controlat: 35 magazine de anticariat de cărți din care s-au scos 587 lucrări nedifuzabile și epurate; 5 librării cu secție de bibliotecă de împrumut la care s-au blocat 77 de volume; o anticărie cu secție de bibliotecă de împrumut la care s-au blocat 56 cărți; opt anticării cu standuri în locuri fixe, care nu aveau autorizația de funcționare a Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor; 5 biblioteci de împrumut în care s-au găsit 180 de cărți epurate și nedifuzabile; 4 librării cu secție de anticariat de un au fost scoase 110 lucrări.
Stocurile tuturor acestora au fost predate Anticariatului General de Stat. Aprecierea totală a cărților cercetate n-o putem face întrucât însuși anticarii nu cunoșteau câte volume au în magazin. În orice caz în cele 23 de anticării inventariate până astăzi de Anticariatul General s-au găsit 200.000 de volume. Odată anticăriile particulare desființate și înființat Anticariatul General preocuparea de căpetenie a serviciului a fost controlul bibliotecilor de tot felul în special a celor mari (universitare și publice).
A urmat persecutarea anticarilor, considerați „reacționari și fasciști”, deși unica lor culpă consta în faptul că erau proprietarii unor anticariate. Cât de întemeiate erau calificativele, se poate vedea din listele făcute de cenzori, unde, în dreptul unor anticari, e scris „fost avocat exclus din barou” sau „fost frizer”. Dovezi de vinovăție nu există nici pentru cei considerați „legionari”.
Până vor ajunge să dețină controlul tuturor tipăriturilor, cenzorii vor întâmpina unele dificultăți. Flavius Schaffer, unul dintre cenzorii responsabili de epurarea cărților în București, care coordona procesul de epurare devine un de sperietoare a tuturor librarilor, anticarilor și mai ales a vânzătorilor ambulanți de cărți. Aceștia din urmă când îl văd o iau la fugă, abandonând cărțile. Dintr-un raport întocmit la data de 4 februarie 1948 aflăm: „Am circulat în jurul Pieței Bălcescu unde am găsit pe anticarul H. Pascalovici la care am blocat conform procesului verbal. Am ridicat un număr de romane detective de la un colportor clandestin care a fugit, precum și o cantitate de broșuri Sherlock Holmes găsite fără stăpân.”
În cursul dimineții am cercetat regiunea Bulevardul 6 martie, Bulevardul Republicii, Bulevardul Bălcescu, pentru a vedea dacă mai există colportorii de romane polițiste. Am constatat că nu se mai difuzează astfel de cărți.
Urmau a fi pedepsiți nu doar cei care dețineau librării, anticariate sau biblioteci particulare, ci și persoanele care refuzau să participe la epurarea propriu-zisă. Deoarece din rapoartele Dvs. de activitate pe lunile august, septembrie, octombrie 1948 reiese indolența manifestată de învățători în munca de epurare a bibliotecii, vă rugăm a ne da toate datele precise (numele învățătorului, școala, comuna) pentru a putea lua măsuri în consecință.
Procesul „defascizării”, înțeles de la bun început în mod arbitrar, va atinge în anii ’50 absurdul și grotescul. Dacă în primele liste de cărți interzise, din 1945, alături de Corneliu Zelea Codreanu sau Horia Sima, figurau Alexandru Marcu, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Pamfil Șeicaru și alții care trebuiau să dispară din conștiința unui neam, pentru că erau valoroși, și nu legionari, peste patru ani, „Normele de lucru pentru serviciul defascizare” vor include următoarele categorii de cărți care trebuie epurate: romane criminale, aventuri cavalerești, cărți sentimentale sau cu simpatii pentru Occident, ocultiste, spiritiste, mistice, povești (cu mențiunea: „Recomandabile numai cele din sursă sovietică. Cele cu morală individualistă burgheză sunt nedifuzabile și se vor retrage cât mai repede din circulație”), romanele erotice (precizându-se că „dacă este dragoste sănătoasă, optimistă, legată de viață, sunt recomandabile. Cele care urmăresc ațâțarea simțurilor, maladive sunt nedifuzabile și se vor scoate din biblioteci)”
Începând din anul 1948, desființarea întreprinderilor particulare asigură monopolul statului asupra librăriilor și anticariatelor. Situația librăriilor este mai bună, deoarece aproape toate sunt de Stat, afară de 3 librării particulare care sunt în curs de lichidare.
Caracterizând evenimentele acestui an, Marian Petcu susține că: „Anul însemnat instituirea controlului deplin al statului asupra întregii activități editoriale prin naționalizarea tuturor editurilor, tipografiilor și fabricilor de hârtie, inclusiv prin apariția unei noi legi „pentru editarea și difuzarea cărții” care o înlocuia pe cea din
Tot în această perioadă se desfășoară cea mai importantă și mai minuțioasă campanie de epurare, după care urmează aceea din 1954-1956, ultima de acest gen și de asemenea anvergură, făcută de funcționarii Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor.
Odată cu înființarea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor, în anul 1949, epurarea a fost făcută de angajații Serviciului „Controlul Cărții”, din cadrul acestei instituții. Renunțându-se la termenul „defascizare”, listele cu cărți scoase din circulație vor oglindi evoluția vieții politice. De-a lungul anilor vor fi epurate „Lucrări, broșuri, scrise de elemente antipartinice demascate de Plenara C.C. a P.M.R.”, „Lucrările grupului antipartinic demascat în U.R.S.S.” După destalinizare și evenimentele din 1956 din Ungaria pe lista scrierilor interzise vor fi adăugate: „Lucrări, broșuri ale grupului trădătorilor din Ungaria și scriitorilor contrarevoluționari”, „Cuvântări ale conducătorilor P.C.U.S., P.M.R. și ale partidelor frățești, ținute cu ocazia unor zile festive, îmbibate de cultul personalității”, „Lucrări care cuprind citate sau referiri antititoiste”, „Cărți și broșuri dedicate în întregime proslăvirii unui conducător și în special lui Stalin.”
Capitolul II – Instituția Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor
II.1. XXX
II. 2. Legislație
Decretul nr. 214 publicat în Buletinul Oficial al Republicii Populare Române în nr. 32 din luna mai 1949.
Art.2 – Direcția Presei și Tipăriturilor din fostul Minister al Artelor și informațiilor se transformă în Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor care va funcționa pe lângă Consiliul de Miniștri al Republicii Populare Române.
Atribuții:
Redacta Buletinul Oficial al Republicii Populare Române
Autoriza apariția oricăror tipărituri, ziare, reviste, programe, afișe, tipărirea cărților de tot felul atât în Capitală cât și în provincie
Autoriza difuzarea cărților, filmelor, precum și importul și exportul de ziare, cărți sau obiecte de artă
Reglementa condițiile de funcționare a librăriilor, anticariatelor, bibliotecilor publice, depozitelor de ziare
Redacta pentru presă comunicatele oficiale ale Consiliului de Miniștri
Coordona activitatea serviciilor de presă ale ministerelor, departamentelor și instituțiilor politice.
Pentru realizarea unui control informațional strict și eficient erau necesare, pe lângă instituții specifice și sancțiuni explicite pentru cei care nu respectau legile din domeniul cenzurii. Astfel apare Decretul 219 din 2 iulie 1949 care prevedea sancțiunile pentru cei care încălcau Decretul 218 și Hotărârea Consiliului de Miniștri 612.
Într-un fel, cenzura era specificată chiar în Constituție, cu o formulare mai pretențioasă care avea rolul de a înșela un cititor mai puțin atent, astfel, în Titlul al III-lea, Articolul 31 al Constituției din 1948 stă scris: „Libertatea presei, a cuvântului, a întrunirilor, cortegiilor și manifestațiilor este garantată. Exercitarea acestor drepturi este asigurată prin faptul că mijloacele de tipărire, hârtia și locurile de întrunire sunt puse la dispoziția celor ce muncesc”. Așadar, numai oamenilor muncii li se garantau aceste libertăți și drepturi. Suntem însă într-o perioadă în care „mai trece-o zi, mai trece-o noapte/ se-ascute lupta dintre clase/ și burghezii se arată-a fi/ elemente tot mai dușmănoase”, după cum suna un celebru poem în epocă. Oamenii puteau fi ușor trecuți din categoria „oamenilor muncii” în cea a „dușmanilor de clasă”, pierzând că sursa de inspirație pentru articolele din presa locală trebuie să fie presa centrală (cu vârfurile de lance „Scânteia”, „România Liberă”, „Democrația populară”, „Pentru pace trainică” ș.a.). Aceasta mai ales în cazul producerii unor evenimente importante pe plan mondial (de exemplu, Conferința de ). Se atrage atenția în această adresă că eventualele caricaturi trebuie să fie în tonul articolelor și în concordanță cu cele publicate în „Scânteia”, care este modelul reprezentativ pentru publicațiile din provincie.
Cenzorii bugetari sau cenzorii delegați reprezintă Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor în provincie. Birourile de cenzură din provincie funcționau în locul pus la dispoziție de comitetele provizorii, de obicei acestea se găseau pe lângă secretariatele acestor comitete, ca organe ale Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor, fiind subordonate direct și exclusiv acesteia.
Conform Decretelor Marii Adunări Naționale nr. 214, 218, 291/1949 și Hotărârii Consiliului Miniștrilor nr. 612/1949 atribuțiile cenzorilor locali sunt:
Cenzura presei și a tipăriturilor care apar în localitatea respectivă precum și controlul tipografiilor sau al oricăror alte imprimări
Controlul difuzării presei și cărții
Controlul bibliotecilor publice, școlare, universitare, cămine culturale etc.
Cenzura presei și tipăriturilor ieșite din străinătate în oficiile vamale locale pentru particulari sau instituții, organizații de masă precum și autorizarea expedierii în străinătate a tipăriturilor sau a obiectelor de artă (tablouri, gravuri, manuscrise, cărți)
În atribuțiile cenzorilor locali nu intrau următoarele:
Eliberarea autorizațiilor de apariție pentru ziare, reviste, buletine oficiale, publicații religioase sau orice alte publicații religioase sau orice alte publicații periodice destinate comercializării sau de uz intern.
Autorizarea de apariție și cenzura cărților de orice natură a broșurilor, plachetelor de versuri, almanahurilor, calendarelor sau cărților care ar putea să se tipărească în localitatea respectivă autorizațiile de apariții pentru ziare, publicații periodice și cărți eliberează numai de direcții. Cenzorii vor veghea pentru a nu permite folosirea tiparul în scopuri contrare regimului nostru de democrație populară și pentru a preveni apariția tipăriturilor necorespunzătore sau neautorizate. În acest scop ei vor aduce la cunoștința responsabililor tuturor tipăriturilor locale prevederile Decretului nr. 291/1949, atrăgându-le atenția că sunt răspunzători de orice tipăritură executată fără a fi fost în prealabil prezentată spre cenzură.
Decretul prevedea faptul că tipăriturile vor fi cenzurate fie direct în tipografie, fie în sediul biroului local de cenzură, de asemenea cenzorii aveau în sarcină că caute să stabilească relații de colaborare juste cu reprezentanții redacțiilor tipografiilor precum și cu celelalte organe locale. Ei sunt obligați să fixeze orarul de cenzură astfel încât să nu cauzeze întârzieri ziarelor. De asemenea, să respecte orele de serviciu stabilite pentru cenzura celorlalte tipărituri. La cenzurarea presei și a oricăror alte tipărituri, precum și la controlarea emisiunilor de știri ale posturilor locale de radio, cenzorii vor proceda conform instrucțiunilor din anexa A. În cazuri deosebite, care nu pot fi rezolvate nici cu sprijinul altor organe locale competente, se va cere telefonic avizul Direcției, „Bunul de imprimat” se poate acorda fie pe manuscris, fie pe șpalt preferabil pe șpalt după ultima corectură a tipografiei. Ziarele, revistele și publicațiile periodice cenzurate în manuscrise sau șpalt vor fi cenzurate și în pagină, după ultima revizie tipografică, la tipărirea primului exemplar. Cenzorii vor cere tipografiilor să trimită spre cenzurare șpalturile în trei exemplare. Unul dintre exemplare se va înapoia tipografiei cu mențiunea „bun de imprimat" sau „cenzurat", iar celelalte două exemplare se vor păstra în arhiva biroului. Lunar, cenzorii vor trimite împreună cu raportul de activitate câte un exemplar din toate șpalturile cenzurate. Șpalturile rămase în arhivă se vor păstra două luni, după care timp se vor distruge prin ardere. Cenzorii sunt direct răspunzători pentru nerespectarea dispozițiunilor legale privind apariția tipăriturilor. Hotărârile lor sunt obligatorii și trebuie respectate. In cazurile când s-ar ivi divergențe între cenzorul local și alte organe locale, cenzorii sunt obligați a cere Direcției instrucțiuni telefonice. Orice nerespectare a „bunului de imprimat" sau tipăritură fără cenzuri va fi considerat tipărire ilegală iar tipografia respectivă va fi sancționată conform Decretului 291 din 1949.
Infracțiunile la sus-zisul decret erau constatate de cenzorii locali care aveau obligația de a adresa un proces-verbal pe care să îl înainteze Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor împreună cu propuneri de sancționare pentru aviz. În cazurile urgente, avizul era cerut telefonic. De asemenea, cenzorii trebuiau să verifice periodic, cel puțin o dată pe săptămână, tipografiile, observând dacă nu s-au tipărit lucruri care n-au fost prezentate spre cenzură. În cazurile când unele tipografii tipăreau cărți sau alte imprimate aparținând editurilor din Capitală, cenzorii verificau dacă manuscrisele respective au obținut „bun de imprimat” din partea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor. În caz contrar, aceștia opreau tipărirea și sesizau Direcția.
II. 3. Regulamente și instrucțiuni pentru cenzură
În 1952 apare un nou Regulament referitor la clasficarea tipăriturilor și gradul de secretizare și cenzură al lor. Astfel, tipăriturile de ziare, broșuri, cărți etc. sosite din străinătate prin orice cale erau împărțite în patru categorii:
Interzise – care în mod permanent erau considerate ca prezintând un caracter fățiș sau camuflat, dușmănos, antidemocratic, fascist, anticomunist, instigator la război;
Secrete – publicațiile cu caracter tehnic, științific, economic sau cultural importate din țările capitaliste și la a căror verificare era constatat ocazional faptul că acestea conțineau și materiale arătate la punctul a.
Documentare – publicațiile importate din țările capitaliste conținând materiale cu caracter tehnic, științific, economic sau cu caracter social-cultural care nu se încadrau la prevederile de la punctele a). și b).
Materialele de liberă circulație – publicațiile de orice fel sosite din U.R.S.S. și din țările de democrație populară și destinate difuzării libere în țările respective precum și publicațiile cu caracter progresist sosite din țările capitaliste și admise pentru difuzarea liberă în România.
Clasificarea materialelor în cele patru categorii enumerate la art. 1 era făcută de către organele Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor la sosirea lor în țară. După clasificare, fiecare tipăritură avea ogligația de a difuza pe copertă în mod vizibil una din inscripțiile: i – interzis; s – secret; d – documentare; l – liber după caracterul acesteia.
Importul publicațiilor menționate la punctul a) era interzis. Autorizarea de a importa astfel de publicații era dată numai printr-o hotărâre specială a Consiliului de Miniștri.
Publicațiile, cărțile, tipăriturile menționate la punctele b) și c) puteau fi importate pe cale comercială sau prin schimb numai în baza aprobării Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor. Documentarele puteau fi comandate și folosite de ministerele centrale sau de unitățile lor sau de anumite persoane a căror activitate profesională în domeniul activității științific-cultural-economic necesita consultarea acestor materiale. Cererile de import de publicații străine prevăzute la punctul c) erau centralizate pe ministere și instituții centrale trebuiau să fie semnate de conducătorul ministerului, instituției centrale sau de adjunctul său.
Materialele secrete și documentare erau supuse următoarelor reguli stabilite pentru păstrarea și folosirea lor:
tipăriturile comandate documentar și clasificate secrete la sosirea lor nu puteau fi folosite decât de către ministere și instituții centrale;
tipăriturile cu caracter secret erau păstrate și manipulate în încăperi speciale în condițiile prevăzute de Hotărârea Consiliului de Miniștri
tipăriturile cu caracter documentar erau păstrate în biblioteca documentară a ministerului, instituției centrale sau a unităților desemnate de conducerea ministerului sau a instituției centrale. Consultarea materialului era făcută în camere speciale, afectate bibliotecii documentare. Lista persoanelor care aveau dreptul de a consulta materialul documentar era alcătuită de către ministrul sau instituția centrală. Lista trebuia aprobată de ministerul, conducătorul instituției sau adjunctul său.
Toate ministerele și instituțiile centrale aveau ca sarcină în termen de o lună să colecteze din cadrul unităților tot materialul considerat „secret”. Aceste materiale erau transportate, manipulate și păstrate în condițiile descrise mai sus.
Ministerul afacerilor Interne controla pe teren modul prin care erau îndeplinite prevederile regulamentului și manipularea materialului cuprins secret.
În anul 1954 Consiliul de Miniștri dă o dispoziție pentru reglementarea condițiilor de dare în publicitate a unor materiale tratând probleme ce pot avea caracter de secrete de Stat. Această dispoziție va completa legislația deja existentă privind rolul D.G.P.T. în protejarea secretului de stat. Astfel, nu vor puteau fi date publicității sub nicio formă, decât în baza avizului prealabil al Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor:
– planurile de Stat și comunicatele Direcției Centrale de Statistică;
– materialele privind explorarea sau darea in exploatare a unor noi mine, schele petrolifere;
– proiectarea de construcții, construcția sau intrarea in funcțiune – integral sau parțial – a unor întreprinderi, fabrici, uzine, combinate (anumite subunități ale acestora; furnale, cuptoare Siemens-Martin etc.) de interes național. Erau exceptate de la prevederile dispoziției întreprinderile, fabricile, combinatele destinate producției bunurilor de larg consum. Enumerarea de mai sus nu era limitativă, aceasta putând fi precizată și completată prin instrucțiunile Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor.
Materialele arătate mai sus destinate publicității erau depuse de către departamentul interesat, in vederea obținerii vizei, la Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, cu cel puțin 48 de ore înainte de data stabilită pentru publicarea lor. Odată cu propunerile pentru darea in publicitate a acestor materiale, erau menționate mijloacele și limitele in care era facută publicitatea.
După cum am arătat, în timpul regimului comunist din România, presa era considerată de către partidul unic un puternic instrument în opera de construire a socialismului.
Bucurându-ne de sprijinul și încrederea milioanelor de oameni ai muncii din R.P.R. presa noastră atrage asupra ei ura dușmanului de clasă și a agenților săi. În ura sa dușmanul de clasă încearcă să provoace diferite acte de sabotaj, folosind lipsa de vigilență a unor redacții, tipografii și organe ale Direcției Presei.
Pentru a preveni orice acțiune de sabotaj, lipsă de vigilență, neglijență și superficialitate în controlul materialelor a celor ce redactau, tipăreau, corecau și verificau conținutul ziarelor, revistelor și oricăror alte publicații s-au dat următoarele hotărâri:
În conformitate cu decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale nr. 218/1949 și decretul nr. 291/1949 nici o publicație nu putea să apară fără a avea viza „bun de imprimat” din partea organelor Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor
Organele Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor nu puteau da bun de imprimat decât acelor publicații care aveau autorizație de apariție din partea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor. Era strict interzis tipărirea de publicații și orice fel de alte materiale ce nu aveau autorizație de apariție emisă de Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor.
Organele Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor primeau de la tipografii șpalturile în 3 exemplare a tuturor materialelor culese, spre a fi controlate. Ele cenzurau total sau parțial aceste șpalturi conform dispozițiilor legale, neavând dreptul de a adăuga nimic în textul acestora.
În afara acestui control în șpalt, organele Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor trebuiau să primească spre control periile paginilor publicațiilor respective, înainte de a se începe imprimarea lor. În acest control se urmărea: respectarea cenzurilor făcute în șpalturi și totodată controlarea materialelor din punct de vedere al paginației, verificându-se titlurile, clișeele și textele lor explicative, dând viza definitivă „bun de imprimat” pentru fiecare pagină în parte.
În cadrul redacțiilor ziarelor sau a oricăror alte publicații periodice erau luate următoarele măsuri:
Orice material dat tipografiei spre a fi cules trebuia să poarte semnăturile secretarului de redacție și a unui membru al comitetului de redacție, care răspundea de conținutul articolului respectiv
Materialele purtând aceste semnături erau predate tipografiei spre a fi culese. Predarea era făcută pe baza unei condici în care responsabilul de serviciu al tipografiei semna de primire. După aceea era organizat un serviciu de corectură propriu folosind pentru aceasta corectorul sau corectorii necesari care făceau parte din personalul redacțional permanent. Corectorii se asigurau ca materialul cules să fie identic cu manuscrisul și erau obligați să sesizeze redacția de orice erori constatate în manuscrise, ei semnând toate șpalturile, revistele și paginile pe care le-au corectat.
În vederea apariției fiecărui număr al publicației se însărcina însărcina un membru al comitetului de redacție care răspundea de conținutul și apariția în bune condiții a numărului respectiv. Redactorul de serviciu era răspunzător de executarea dispozițiilor cenzurii. El trebuia să revadă întreg materialul care urma să apară în gazetă și semna în perie paginile gazetei, verificând din nou paginația, titlurile, clișeele și prezentarea tehnică a primului exemplar.
După ce erau respectați pașii de mai sus, redactorul de serviciu semna și preda exemplarul „capului limpede”.
Fiecare redacție trebuia să asigure ca un redactor deplin odihnit să vină la tipografie la ora apariției primului exemplar al publicației. Acest redactor numit „cap limpede” trebuia să citească primul exemplar al publicației în întregime, nelăsând să îi scape necontrolat absolut nimic din conținutul publicației (inclusiv titluri, reclame etc.). După acest control minuțios el semna exemplarul citit și dădea „bun de difuzat”. Fără această viză a „capului limpede” publicația nu putea ieși din tipografie spre a fi difuzată.
Manuscrisele, șpalturile, revistele, periile și primul exemplar al numărului respectiv care purtau vizele și semnăturile prevăzute mai sus, erau adunate într-un pachet lipit și semnat de redactorul de serviciu ce răspundea de lipsa oricărui material din cele ce trebuiau să fie în acest pachet. Toate aceste materiale erau păstrate într-o arhivă specială la redacție timp de 3 luni după care se ardeau.
Tipografiile sau imprimeriile care tipăreau ziare, reviste și orice alte publicații periodice trebuiau să procedeze conform instrucțiunilor de mai jos:
Niciun material ce urma a fi predat la cules, zincografiat etc. nu putea fi trimis spre executare decât dacă respecta dispozițiile prevăzute mai sus.
Culegătorii care au cules un text, au scos corectura, reviziile și contrarevizia semnau fiecare lucrare executată
Paginatorul și stereotipistul paginau și calandrau ziarul sau publicația respectivă numai dacă șpalturile sau revista în pagină era prevăzută cu mențiunea ”bun de imprimat” dată de organul de control al Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor, precum și viza „bun de tipar” cu semnătura redactorului de serviciu al publicației respective.
Dacă șpalturile sau pagina nu aveau „bun de imprimat” sau dacă vreunul dintre materialele cuprinse în pagină purtau mențiunea „cenzurat” din partea organului de control al Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor, tipografia nu putea continua lucrarea decât în cazul în care dispozițile organelor de control Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor au fost executate de redacție.
Primul exemplar tipărit al publicației aflată sub tipar era predat redactorului „cap limpede”, de asemenea un exemplar era trimis organului local al Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor.
În cazul în care redactorul „cap limpede” constata vreo eroare după ce s-a început imprimarea numărului respectiv, tipografia era obligată să oprească tipărirea și să execute modificările necesare. Exemplarele care conțineau eroarea erau blocate și apoi distruse în prezența unui reprezentant al Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor. Pagubele survenite în urma unui astfel de caz, în care a fost necesară distrugerea totală sau parțială a tirajului publicației respective erau suportate de cei care s-au făcut vinovați de strecurarea respective erori.
Pentru asigurarea respectarea prevederilor de mai sus, administrațiile tipografiilor erau obligate să pună la dispozițiile organului de control al Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor și corectorilor o încăpere specială, iar tipografiile care tipăreau ziare cotidiene aveau ogligația de a doata aceste încăperi cu telefon.
Orice nerespectare a prevederilor de mai sus era sancționată conform decretului nr.291/1949 și anume cu amendă de la 25.000 la 1.000.000 de lei și închisoare corecțională de la 6 luni la 2 ani. În caz de recidivă, pedeapsa era dublată.
Regulamentul privind stabilirea atribuțiilor angajaților de specialitate din D.G.P.T. intrat în vigoare în anul 1966 înscria seferele de autoritate și competențele necesare ale lectorilor, instructorilor, șefilor de serviciu, directorilor și adjuncților acestora.
Angajații de specialitate exercitau controlul de stat asupra tuturor materialelor ce cădeau în competența D.G.P.T. în scopul apărării secretului de stat, din punct de vedere al conținutului politic și al dispozițiilor D.G.P.T.
Atribuțiile directorilor și șefilor serviciilor independente erau de a conduce, controla și îndruma întreaga activitate a direcției sau serviciului în scopul îndeplinirii în mod corespunzător a tuturor sarcinilor ce reveneau direcției sau serviciului respectiv.
Problemele mai importante privind conținutul și organizarea muncii erau puse în discuția colectivului de conducere și după caz al întregului colectiv.
În scopul îndeplinirii acestor sarcini au următoarele obligații:
a. – să întocmească planul de muncă și să urmărească realizarea lui.
b. – să asigure repartizarea operativă a materialelor sau a altor sarcini lectorilor și instructorilor, in funcție de încadrarea și pregătirea acestora.
c. – să controleze rezolvarea in termen de către lectori și instructori a materialelor repartizate și îndeplinirea de către aceștia a sarcinilor încredințate.
d. – primește, discută și rezolvă observațiile prezentate de lectori la materialele controlate, stabilește valabilitatea acestora și dispune transmiterea lor.
– in funcție de natura problemelor sesizate de lectori, poate dispune după caz supra-controlul de către adjunctul său sau efectuează personal acest supra-control.
– controlează materialele care intra in atribuțiile sale potrivit nomenclatorului stabilit.
– dacă unele sesizări nu pot fi rezolvate la nivelul direcției sau serviciului, acesta le va prezenta șefului de sector, iar in cazul că nu este de acord cu rezolvarea șefului de sector se poate adresa conducătorului instituției.
e. – indică modul de rezolvare a tuturor problemelor ce sunt prezentate de adjunct, lector și instructor și stabilește conform dispozițiilor in vigoare, acele probleme care trebuie înaintate pentru informare sau rezolvare șefului de sector.
f. – asigură aplicarea și respectarea instrucțiunilor, dispozițiilor și normelor de muncă.
g. – organizează ședințe de analiza muncii cu întregul colectiv în mod periodic și, după necesități, ședințe de lucru. În cadrul ședințelor de lucru la conducătorul instituției, informează asupra principalelor aspecte ale activității direcției sau serviciului și prezintă spre rezolvare acele probleme care după discutarea lor la șeful de sector necesită aviz superior.
h. – asigură calificarea noilor angajați conform regulamentului de calificare.
i. – desfășoară o activitate permanentă pentru ridicarea nivelului politic și profesional al lectorilor și urmărește modul în care această pregătire se reflectă in munca profesională.
–se preocupă de educarea colectivului in scopul dezvoltării simțului de răspundere, a vigilenței, a fermității ideologice și a disciplinei in muncă.
j. – in scopul documentării complete a lectorilor, informează operativ colectivul asupra tuturor indicațiilor de muncă primite din partea conducerii.
k. – înaintează conducerii instituției propuneri privind îmbunătățirea conținutului activității de control a metodelor și stilului de muncă, precum și orice măsuri ce urmează a fi luate în vederea îmbunătățirii condițiilor materiale a activității direcției sau serviciului.
l. – avizează asupra încadrării cu personal, făcând propuneri cu privire la schema de organizare, modificări de salariu, premieri sau sancțiuni, cu respectarea formelor prevăzute în instrucțiunile economico-financiare din decembrie 1965 și a regulamentului de ordine interioară.
II. Atribuțiile adjunctului directorului sau șefului de serviciu
1) Adjunctul directorului sau șefului de serviciu era locțiitorul de drept al acestuia în lipsa căruia exercită toate obligațiile prevăzute la capitolul I.
– în această calitate ia parte la activitatea de conducere a direcției sau serviciului in conformitate cu sarcinile trasate de șefii acestora.
– adjunctul directorului sau șefului de serviciu conduce, controlează și îndrumă sectorul său de muncă (tură, grup de probleme sau publicații) care i-a fost încredințat prin instrucțiunile interne.
În acest scop are următoarele obligații:
a. – repartizează operativ materialele sau alte sarcini lectorilor și instructorilor in funcție de încadrarea și pregătirea acestora.
b. – controlează rezolvarea in termen de către lectori și instructori a materialelor repartizate și îndeplinirea de către aceștia a tuturor sarcinilor încredințate.
– rezolvă observațiile prezentate de lectori și stabilește valabilitatea acestor observații, dispunând transmiterea lor, în afara acelora date in competența directorului sau șefului de serviciu.
c. – efectuează supra-controlul din proprie inițiativă sau în cazurile hotărâte de către directorul sau șeful de serviciu.
– dacă unele sesizări nu pot fi rezolvate la nivelul său, le va prezenta directorului sau șefului de serviciu cu arătarea motivelor.
d. – asigură aplicarea și respectarea instrucțiunilor, dispozițiilor sau altor acte normative in vigoare.
e. – se preocupă permanent de calificarea noilor angajați și ridicarea nivelului politic și profesional al lectorilor și instructorilor, urmărind modul in care această pregătire se reflectă în munca profesională.
f. – înaintează propuneri directorului sau șefului de serviciu cu privire la îmbunătățirea și perfecționarea metodelor și stilului de muncă.
III. Atribuțiile lectorilor și instructorilor.
Pentru realizarea sarcinilor cuprinse in preambul, lectorul are următoarele obligații:
a. – controlează materialele repartizate și, dacă aceste materiale sunt corespunzătoare, aprobă difuzarea lor,
b. – în cazul când în materialul controlat sunt probleme care contravin celor prevăzute in preambul, lectorul formulează observațiile sale in scris.
– observațiile trebuie să fie bazate pe o prealabilă documentare, cu argumentări precise care să justifice necesitatea lor; acestea vor fi prezentate conducerii direcției sau serviciului spre rezolvare, in conformitate cu prevederile instrucțiunilor interne ale acestora;
– dacă lectorul nu este de acord cu rezolvarea dată de conducerea direcției sau serviciului, poate să-și susțină observațiile pană la conducătorul instituției inclusiv;
– lectorul răspunde de întregul material controlat, indiferent dacă a formulat sau nu observații.
c. – acesta poate transmite observațiile către redacții, edituri sau alte instituții potrivit instrucțiunilor interne ale fiecărei direcții sau serviciu.
d. – sesizează conducerii direcției sau serviciului (indiferent dacă are sau nu observații) acele probleme sau materiale care intră in nomenclatorul acesteia sau pentru care sunt indicații speciale.
e. – să se preocupe permanent de pregătirea sa politico-ideologică, de cunoașterea temeinică a documentelor partidului și statului nostru.
f. – să cunoască instrucțiunile și dispozițiile de muncă în vederea aplicării lor.
g. – să respecte metodele și indicațiile de muncă in vigoare.
h. – lectorul este obligat să se preocupe permanent de continua îmbunătățirea stilului și metodelor de muncă și să aducă la cunoștința conducerii orice propuneri de natură a contribui la aceasta.
i. – instructorul, in afara obligațiilor prevăzute la lit. a-h inclusiv, are sarcina de a controla și îndruma împuterniciții
D.G.P.T. din provincie și de a ține legătura cu organele locale de partid și de stat – potrivit instrucțiunilor interne ale Direcției Instructaj – Control.
j. – lectorul și instructorul rezolvă competent și operativ sarcinile ce le sunt încredințate.
IV. Dispoziții finale
1) Directorii, șefii de servicii, adjuncții acestora, lectorii și instructorii răspund disciplinar sau material de neîndeplinirea obligațiilor prevăzute in prezentul regulament sau de îndeplinirea lor necorespunzătoare.
2) Obligațiile mai sus prevăzute nu sunt limitative.
3) In termen de 30 de zile de la emiterea acestui regulament, directorii și șefii de serviciu sunt obligați ca in conformitate cu dispozițiile mai sus arătate să întocmească instrucțiuni interne, pentru stabilirea atribuțiilor specifice angajaților din direcțiile și serviciile de specialitate.
După schimbarea instituțională din 1975 în care Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor devine Comitetul pentru Presă și Tipărituri, Direcția pentru Presă și Carte din străinătate își schimbă atribuțiile.
Sarcina principală a Direcției pentru Presă și Carte din Străinătate era de a asigura respectarea prevederilor legale privind introducerea în scop de difuzare, punere în vânzare sau răspândire sub orice formă a publicațiilor și a oricăror imprimate poligrafice, fonice sau pe peliculă, sosite din străinătate.
Acestea soseau în România în cadrul comenzilor făcute de organizațiile socialiste de resort, autorizate să importe presa și carte străină sau ca trimiteri poștale necomandate, expediate de instituții și particulari, în cadrul schimbului internațional de tipărituri.
Volumul mediu de lectură pe zi reprezenta pe ansamblul compartimentului 450 cotidiene, 215 săptămânale, 240 lunare-bilunare, 60 alte periodicități de publicații social-politice, cultural-artistice și tehnico-științifice și 5 cărți (titluri noi).
Repartizat pe cei 39 de lectori existenți în instituție, aceasta înseamna o medie zilnică de 11–12 cotidiene, 5–8 săptămânale, 6 lunare, 1,5 alte periodicități și 1/8 carte. Aceste tipărituri erau lecturate în funcție de profil și conținut, prin sondaj sau integral.
Controlul tipăriturilor din străinătate includea și expozițiile de cărți și publicații organizate în țara noastră. În afara lecturii, o parte a timpului de muncă era rezervat controlului coletelor sosite necomandat, care înseamna o medie zilnică de 12.000 – conținând cca. 18.000 exemplare presă și 750 carte, precum și discutării problemelor ridicate de materiale, întocmirii notelor, informărilor și sintezelor. Specificul muncii din acest sector implica o serie de activități tehnice – preluarea, predarea, trierea, desfacerea, recondiționarea și înregistrarea tipăriturilor, lucrări de secretariat și arhivă — asigurate de 24 lucrători – personal tehnic de specialitate. În anul 1976, la Direcția pentru presa și cartea din străinătate activau 66 angajați: 1 director, 2 șefi serviciu, 39 lectori, 24 tehnic, la care se mai adaugau 3 îngrijitoare și 3 portari din serviciul administrativ.
Conform normelor de muncă actuale, tipăriturile sosite din străinătate se rezolvau astfel:
A. Tipărituri comandate
1. Cele care nu conțineau probleme politice ce contraveneau politicii și intereselor partidului și statului primeau aprobare de import și difuzare în țară;
2. Cele care contraveneau prevederilor art. 67 din Legea Presei nu primeau aprobare de import sau difuzare:
a) cele considerate ca având conținut extrem de dușmănos la adresa țării erau oprite;
b) cele care, datorită conținutului lor nu puteau fi difuzate integral, dar care pentru anumite instituții centrale, redacții și biblioteci prezentau interes documentar, erau clasificate la „fond special“;
c) cele care ridicau probleme politice de o gravitate mai mică, puteau fi de asemenea difuzate limitat (numai exemplare sosite pentru abonați sau străini etc.).
B. Tipărituri necomandate
În cadrul acestor tipărituri se disting două mari categorii:
– trimiteri uzuale, în cadrul schimbului între instituții sau de la particular la particular;
– trimiteri expediate în scop propagandistic (comercial, turistic, cultural, politic), într-un număr mare de exemplare sub formă de gratuități. Ele erau expediate de redacții, edituri, diferite întreprinderi specializate în difuzarea tipăriturilor sau chiar persoane particulare, pe adresa instituțiilor, redacțiilor și mai ales a persoanelor particulare.
I. Tipăriturile care nu ridicau probleme politice
1. Tipărituri tehnico-științifice: erau predate destinatarilor, indiferent de cantitatea în care soseseau și de expeditor (particulari, redacții sau întreprinderi de expediere a presei);
2. Tipărituri literar-artistice: erau predate destinatarilor, indiferent de cantitatea în care soseau și sursa de expediere;
3. Tipărituri social-politice:
a) cele expediate izolat, de la particular la particular sau în cazul schimbului uzual între instituții, erau predate destinatarului;
b) cele expediate în cantități mari, din sursă unică (edituri, întreprinderi specializate, particulari) erau predate numai instituțiilor centrale, redacțiilor și personalităților;
c) cele sosite pentru școli, biblioteci sătești, cămine culturale și persoane particulare se opreau.
4. Tipărituri de popularizare a cărților și publicațiilor social-politice și literar-artistice (bibliografii, cataloage, pliante etc.), ca și ofertele de cărți și publicații erau predate numai instituțiilor și redacțiilor centrale interesate, precum și unor personalități.
5. Oferte de schimburi de diferite obiecte, cărți poștale ilustrate, corespondență, fotografii etc., sau pentru a deveni membri ai diferitelor cluburi și asociații din Occident, erau de asemenea oprite.
II. Tipăriturile care prin conținutul lor contraveneau art. 67 din Legea Presei
1. Tipăriturile sosite pentru persoane particulare:
a) prin poștă simplă erau oprite;
b) prin poștă recomandată sau vamă, din țări capitaliste, se opreau sau se returnau, din țările socialiste se opreau.
2. Tipăriturile sosite pentru instituții și redacții centrale care prezentau valoare documentară, erau predate la „fond special“.
3. Tipăriturile sosite pentru personalități și specialiști, se rezolvau de la caz la caz.
III. Romane de aventuri, polițiste, bulevardiere
Cărțile care erau considerate că propagau, crima, violența sau imoralitatea, expediate prin poștă simplă erau oprite, iar cele recomandate erau returnate sau reținute la arhivă.
IV. Tipăriturile care prin text sau ilustrații erau clasificate ca având un caracter obscen, pornografic Toate tipăriturile de acest gen, precum și cele care conțin asemenea materiale, sosite prin poștă simplă erau oprite, iar trimiterile recomandate se returnau.
Principiile generale de rezolvare nu erau aplicate în următoarele cazuri:
1. Erau eliberate fără control publicațiile sosite pentru personalități politice, instituții, redacții, cuprinse în lista beneficiarilor pentru „cursă specială“, listă ce era aprobată în fiecare an.
2. Tipăriturile din U.R.S.S. nu erau supuse controlului C.P.T. La Direcția pentru presa și cartea din străinătate erau lecturate exemplarele semnal ale principalelor publicații din Uniunea Sovietică numai în vederea informării.
3. Tipăriturile religioase erau de asemenea oprite – cu excepția celor sosite pentru instituții și personalități de cult incluse pe o listă comunicată periodic de Departamentul Cultelor.
4. Tipăriturile sosite din străinătate în limbile: albaneză, mongolă, vietnameză, coreeana, idiș, ebraică, japoneză, arabă, hindusă și altele mai puțin cunoscute, erau eliberate fără a fi lecturate.
5. Tipăriturile în limba română și maghiară sosite din Israel, indiferent de destinatarul cărora le sunt adresate, instituții sau persoane particulare, erau oprite, singura excepție fiind cele atribuite șef-rabinul Moses Rosen.
Publicațiile comandate prin organe poștale erau rezolvate pe baza lecturii exemplarului semnal, stocurile fiind depozitate la organele poștale până la primirea avizului CPT. În Direcția pentru presa și cartea din străinătate intra și întreaga cantitate de tipărituri sosite ca trimiteri necomandate .
În îndeplinirea atribuțiilor sale, Direcția pentru presa și carte din străinătate colabora cu următoarele instituții:
1. Ministerul Transporturilor și Telecomunicațiilor:
– Direcția Expedierii Presei, pentru difuzarea presei comandate din țări socialiste și capitaliste și abonamente comandate din țări socialiste.
– Serviciul difuzării presei – Vest, pentru abonamente comandate din țări capitaliste.
– Rompresfilatelia, pentru difuzarea timbrelor.
– Centrul poștal de tranzit București, pentru tipăriturile sosite ca trimiteri poștale necomandate.
2. Consiliul Culturii și Educației Socialiste:
– Întreprinderea de Difuzarea Cărții, pentru cărțile comandate pentru vânzare liberă din țări socialiste și capitaliste și comenzi speciale pentru instituții și particulari, din țări socialiste.
3. Ministerul Comerțului Exterior și al Cooperării Economice:
– Ilexim, pentru cărți comandate de instituții din țări capitaliste.
– Direcția Generală a Vămilor, pentru tipăriturile sosite în colete vamale.
4. Ministerul Comerțului Interior: pentru importul de discuri.
5. Departamentul Cultelor, în problema tipăriturilor religioase.
6. Ministerul de Interne.
II. 4. Rapoarte de activitate
II. 5. Note, procese-verbale, dări de seamă
La începutul anului 1950 este emisă notă cu privire la anunțurile inserate în ziare de către autorități și organizațiile economice de stat. La instituirea noului regim de publicitate, au fost interzise și anunțurile (vânzări și cumpărări) inserate de către autorități și organizațiile economice de stat.
Forurile superioare erau adesea neplăcut surprinse de unele anunțuri, redactate într-un mod considerat a fi necorespunzător, care puneau într-o lumină defavorabilă unele servicii publice sau organizații economice. Spre exemplu un anunț prin care o instituție de State căuta… scuipători.
Se preciza că:
cenzura nu trebuia să împiedice autoritățile sau organizațiile economice de a-și rezolva, prin publicitatea în ziare, chestiuni ce le interesează;
trebuia să se țină seama că există diferite obiecte (în deosebi mașini, unelte, piese etc.) de care unii particulari nu se mai folosesc și nu știu ce întrebuințare să le dea, în vreme ce autorități sau organizații economice au stringentă nevoie de ele. (Uneori prin lipsa unor piese, unele mașini nu pot funcționa)
S-a subliniat însă că anunțurile trebuie să fie redactate în mod sobru și să se țină seama de prestigiul autorității ori instituției respective (adică, să nu existe o disproporție între importanța întreprinderii și obiectul căutat, anunțul să nu fie conceput în termeni mercantiliști)
În anul 1950 Serviciul Controlul Cărții din cadrul Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor emite o dare de seamă privind activitatea de control pe teren întreprinsă în acel an. La început fiind unul din serviciile cu cei mai puțini oameni din cadrul DGPT, Serviciul Controlul Cărții și-a lărgit treptat pe lângă personal și sfera de activitate devenind unul dintre cele mai infame unități ale cenzurii, trecând de la opera de defascizare propriu-zisă la aceea de înlăturare a materialului răspândit de putreda cultură burgheză, barieră ideologică pe care clasa muncitoare trebuia să o înlăture în drumul său spre socialism.
În cadrul Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor Serviciului Controlului Cărții îi revenea sarcina de a depista lucrările necorespunzătoare, de a da indicații cu privire la dirijarea cărții și de a controla felul în care dispozițiile cu privire la dirijarea cărții erau executate. Pentru îndeplinirea sarcinilor sale, Serviciul a lucrat – fie în interior (făcând lectura diferitelor cărți apărute atât înainte cât și după 23 August) completând fișierul cărților cercetate (circa 14.300) și îmbogățind biblioteca documentară a serviciului cu un număr de circa 6.600 cărți, și organizând de asemenea o bibliotecă a cărților tipărite după 23 August – fie în exterior controlând bibliotecile de tot felul în București și provincie, librăriile și anticăriile.
Dacă munca serviciului nostru a fost ușurată în ceea ce privește circulația cărților în librării prin centralizarea în Centrul de Difuzare a Cărții pentru care au fost rezolvate de noi 850 de cărți și mai târziu în Centrul de Librării, în schimb în ceea ce privește comerțul de anticariat aflat în mâna particularilor, a căror preocupare era în cel mai bun caz pur comercială, dacă nu chiar de-a dreptul dușmănoasă clasei muncitoare, dădea prilejul difuzării largi a otrăvii acumulate de burghezie în decursul lungilor ani de exploatare sângeroasă.
În București existau circa 30 de magazine de anticariat de cărți și circa 25 dulapuri cărți al căror control revenea în întregime Direcției Presei. Cenzorii notau: controalele repetate ne-au arătat necesitatea de a desființa comerțul particular de anticariat de cărți în mod treptat în întreaga țară începând cu Capitala. Pentru aceasta s-au efectuat următoarele controale în Septembrie – Octombrie 1949, controale care au dus la concluziile de mai sus.
S-au controlat: 35 magazine de anticariat de cărți din care s-au scos 587 de lucrări nedifuzabile și epurate; 5 librării cu secție de bibliotecă de împrumut la care s-au blocat 77 de volume; o anticărie cu secție de bibliotecă de împrumut la care s-au blocat 56 de cărți; 8 anticării cu standuri în locuri fixe, care nu aveau autorizația de funcționare a Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor; 5 biblioteci de împrumut în care s-au găsit 180 de cărți epurate și nedifuzabile; 4 librării cu secție de anticariat de unde au fost scoase 110 lucrări.
Stocurile tuturor acestora au fost predate Anticariatului General de Stat. Aprecierea totală a cărților cercetate nu o putem face întrucât însăși anticarii nu cunoșteau câte volume au în magazin. În orice caz în cele 73 de anticării inventariate până astăzi de Anticariatul General s-au găsit 200.000 de volume.
Odată anticăriile particulare desființate și înființat Anticariatul General, preocuparea de organizarea serviciului a fost controlul bibliotecilor de tot felul în special acelor mari (Universitare și publice).
S-au controlat următoarele biblioteci universitare, de institute, facultăți, publice.
Centrul Universitar București:
– Biblioteca Centrală Universitară 120.000 de titluri din care s-au scos ca nedifuzabile 11.000 de volume
– Biblioteca Centrală a Facultății de Filozofie și Litere cu 50.000 de volume din care s-au scos ca nedifuzabile 1.800 volume (trecute ) și s-au epurat 500 de titluri.
– Biblioteca Seminarului de limbă italiană cu 3.124 de volume din care 300 trecute la documentare și 50 epurate. Din cărțile epurate cităm:
• Maretti Vincenzo – La mia fede fascista
• Carradini Enrico – L’Unita e la potenza delle Nazioni
• Bachelli Riccardo – Oggi, domani e mai
• Araldi Vinicio – La guerra delle parole
• Bazin Rene – Les Italiens d’aujourd’hui
– Biblioteca Seminarului de Română Modernă – 4.000 de exemplare
– Biblioteca Seminarului de Dialectologie și Folclor – 3.000 de exemplare
– Biblioteca de Istorie – 19.800 de exemplare
– Biblioteca de Geografie – 9.500 de exemplare
– Biblioteca Seminarului de Limbă Franceză – 3.606 volume, din care au fost trecute 250 de volume și au fost epurate 15. Din cărțile epurate cităm:
• Claude Anet – Quand la terre trembla…
• Andre Gide – Retour de l’URSS
• Paul Morand – Bucarest
• Jerome et Jean Tharraud – Quand Israel est Roi
• Charles Plisnier – Faux-passeports
– Biblioteca Seminarului de Germană – 4.500 de volume
– Biblioteca Seminarului de Limbă Latină – 3.500 de volume
Centrul Universitar Cluj
– Biblioteca Centrală Universitară cu 1.100.000 volume, din care 25.000 de volume au fost trecute și 5.000 de volume au fost epurate.
– Biblioteca Universității Maghiare Boyliai cu 250.000 de volume din care 70.000 de volume au fost trecute și 5.000 de volume au fost epurate. Din cărțile epurate cităm:
• Imre Sandor – Nemzetnetneveles
• Imre Sandor – Amagyar neveles koronlai
• Karacsony Sandor – Magyar vilagnezet
• Karacsony Sandor – Veresoposgazotok Kaioteszag Kozsegekien
• Gunda Bela – Magyar latas az erdelyi roman nepi muveitregie
• Ferencs Lajos – A romensag ozhozoja enio Kontimutas
• Szekfu Gyula – Mi a magyar
– Biblioteca Institutului Maghiar de Artă cu 650 de volume din care 47 volume au fost trecute în Documentare și 10 volume epurate. Din cele epurate cităm:
• Rakosi Janos – A szerelem iskolaja
– Biblioteca Institutului Român de Artă cu 2.500 de volume, din care 70 de volume trecute și 24 de volume epurate.
– Bibliotecile pe Facultăți ale Universității „Victor Babeș” însumând 94.660 volume, din care 7.130 volume au fost trecute și 1.328 au fost epurate. Din cărțile epurate cităm:
• Georges Sorel – Descompunerea marxismului
• Crăciun Andrei – Al cui e Ardealul
• Șoimescu I. – România, Rusia și Întreita alianță
• Brehm Bruno – Das war des Ende
• Nistor I. – Ucraina în oglinda cronicelor moldovenești
• Trotski Leon – Zwischen Imprerialismus und Revoluzion
• 93 de volume romane polițiste în limba engleză
Centrul Universitar Iași
– Biblioteca Centrală Universitară cu 700.000 volume, din care 6.000 volume au fost trecute în Secția Documentară și 1.500 au fost epurate. Printre cele epurate sunt multe cărți fasciste și legionare.
– Bibliotecile pe facultăți cu circa 120.000 de volume.
– Biblioteci școlare (7 biblioteci de școli medii) cu 35.500 de volume, din care 5.000 volume documentare și 1.000 epurate.
Centrul Universitar Timișoara
– Biblioteca Institutului Politehnic, cu 12.560 de titluri, din care 103 au fost trecute cărțile trecute cităm:
• Bușilă C. – Învățământul tehnic superior
• Popescu Gh. – Politica necesară pentru ridicarea importanței României în Navigațiunea Europeană
– Biblioteca Institutului Medico-Farmaceutic cu 2.555 de titluri, din care s-au trecut 34.
– Biblioteca Municipală cu 50.000 de titluri. S-au scos pentru Secția de Documentare 750 de titluri, din care cităm:
• Stelian Popescu – Considerațiuni asupra dificultăților actuale economice
• Anton Dimitriu – Orient și Occident
• Zaslați Corneliu – Francmasoneria
• Georgescu Delafras – Omul de mâine
• Petrovici Ion – Studii istorico-filosofice
• Dragoș Protopopescu – Fenomenul englez
• Petre Ghiață – Istoria doctrinelor politice
• Giovanni Pappini – Un om sfârșit
Centrul Universitar Craiova
– Biblioteca Institutului Agronomic cu 11.867 de titluri, din care 525 au fost trecute și 150 au fost epurate (Romane polițiste).
În afară de Centrele Universitare s-au mai controlat în București următoarele biblioteci mari:
1. Biblioteca Academiei R.P.R. – 450.000 de volume
2. Biblioteca O.P.E.D. – 45.000 de volume
3. Biblioteca Comitetului Provizoriu – 65.000 de volume
4. Biblioteca Documentară pe Direcții a fostului Minister al Artei – 9.000 de volume
5. Biblioteca Sindicală a Ministerului – 6.000 de volume
6. Biblioteca Centrală a Ministerului Comunicărilor – 4.000 de volume
Paralel cu munca aceasta s-a căutat să se verifice și cărțile tipărite după 23 August 1944, scoțându-se din circulație un număr de 472 de titluri dintre care cităm:
1. Pătrășcanu Lucrețiu – Un veac de frământări sociale
2. Pătrășcanu Lucrețiu – Sub trei dictaturi
3. Pătrășcanu Lucrețiu – Problemele de bază ale României
4. Pătrășcanu Lucrețiu – Curente și tendințe în filosofia românească
5. Lucian Blaga – Trilogia valorilor
6. Alexandru Claudian – Antisemitismul și cauzele lui sociale
7. Croitoru H. – Socialismul și problema meseriașilor
8. Cambrea N. – Democratizarea armatei
9. Armand Cuviller – Introducere în sociologie
10. Anton Dumitru – Paradoxuri logice
11. Petre Groza – Reconstrucția României
12. Hoiben și Lerea – Doborâtori de norme
13. Nicolae Moraru – Vremuri noi, țară nouă
14. Gheorghe Micle – Puterea maselor
15. Meliusz – Cântec despre anul 1437
16. Tudor Olaru – De ce nu vrem să ne întoarcem în trecut
17. Victor Preda – Probleme moderne de biologie
18. Petre Vintilă – Asia – Asia lui Botgros
19. Petre Pandrea – Portrete și controverse
20. Mihail Ralea – Explicația omului
21. Uptom Sinclair – O lume de câștigat și Balaurul
22. Tudor Savin – Întâlniri cu tovarășul Stalin
23. Tudor Savin – Așa s-a născut și s-a dezvoltat întrecerea socialistă
24. Antal Daniel – Învățăm, muncim, reconstruim
25. Antal Daniel – Mareșalul Tito în România
26. Antal Daniel – Metalurgiștii în întrecere
Noile condiții obiective au făcut necesară întocmirea de către Serviciul Controlul Cărții a unei noi broșuri de cărți nedifuzabile care să sintetizeze și să completeze broșurile apărute anterior, pentru a constitui un ajutor în munca bibliotecarilor.
O altă sarcină a Serviciului era autorizarea exportului de cărți. S-au rezolvat 2.673 cereri particulare și 42 de cereri ale instituțiilor.
Sarcinile serviciului erau următoarele:
– Organizarea controlului pe țară al bibliotecilor
– Controlul pe teren al unităților de librărie și anticariat
– Controlul stocurilor de cărți blocate, în vederea topirii sau recuperării lor prin D.C.A.
– Instructajul și controlul pe teren al inspectorilor din provincie
– Controlul tipăriturilor noi
Sarcinile Serviciului Controlul Cărții erau îndeplinite de un colectiv format din următoarele persoane:
1. Dumitrache Ion – P.M.R. – țăran sărac – Șef Serviciu
2. Schaffer Flaviu – P.M.R. – mic burghez – Inspector șef
3. Codarcea Corneliu – Sindicat – mic burghez – Inspector Șef
4. Cohn Mosea – Sindicat – mic burghez – lector
5. Gilescu Gheorghe – P.M.R. – muncitor – lector
6. Ionescu Magdalena – Sindicat – mic burghez- lector
7. Popescu Cornelia – Sindicat – mic burghez – lector
8. Sterian Adela – Sindicat – mic burghez – lector
9. Sadoveanu Lucia – Sindicat – mic burghez – lector
10. Palaghiță Elena – Sindicat – mic burghez – lector
11. Katz Antoinette – Sindicat – mic burghez – lector
12. Caratașu Atanasie – Sindicat – țăran mijlociu – lector
13. Constantinescu Calidașa – Sindicat – mic burghez – lector
14. Toma Victoria – Sindicat – muncitor – lector
O parte din lipsuri provin din faptul că Serviciul având insuficienți oameni nu și-a putut cuprinde munca, sau datorită faptului că sarcinile prevăzute în planul de lucru erau încă legate de sarcini noi ce se iveau fără ca Serviciul să le fi putut prevedea. Angajații din Serviciu aveau în principal doar o pregătire culturală generală și foarte puțin o pregătire ideologico-politică. Raportul nota că a lipsit inițiativa din partea Serviciului și au fost foarte dese perioade de delăsare în muncă.
Serviciul nu a avut decât foarte puțin contact cu provincia unde s-au făcut greșeli serioase în legătură cu scoaterea cărților. Erau propuse pentru aceasta controale și îndrumări pe teren (în provincie).
În anumite perioade s-au abandonat unele sarcini în favoarea altora astfel încât planurile de muncă ale Serviciului nu au putut fi realizate în forma lor inițială, impunându-se pentru bunul mers al Serviciului, buna organizare a muncii, repartiția sarcinilor pe oameni, creșterea oamenilor din punct de vedere politico-ideologic și trasarea de sarcini precise întregului serviciu.
La începutului anului 1953 s-a emis o notă informativă referitoare la verificarea bibliotecilor și la retragerea din circulație a lucrărilor cu referiri în deviatori. Astfel, cărțile cu referiri la deviatori erau împărțite în 3 categorii:
Categoria I – lucrări retrase definitiv
Categoria II – lucrări la care urmau a se retipări paginile respective
Categoria III – lucrări care urmau a se retrage pe măsura reeditării
Retragerea din circulație trebuia făcută în comerț (librării, anticării, cooperative) și biblioteci. Situația în anul 1953 era următoarea:
în comerț:
cărțile de categoria I: s-au retras din librării și anticării, dar nu din cooperative, întrucât B.P.D. – care avea ca sarcină să ia legătura în această privință cu Centrul, a amânat operația pentru cooperative până a dispus de posibilități de topire
cărțile de categoria II: se trimitea circulară la regionalele C.L.B.C. pentru a se aduce la București, operația de retipărire și înlocuire, făcându-se imediat după colectarea stocului.
cărțile de categoria III: unele erau deja reeditate la mometul emiterii notei informative: „Articole și cuvântări” și „50 de ani de luptă” de tov. Gheorghe Gheorghiu Dej, „Drum fără pulbere” de Pentru Dumitru. Pentru celelalte, Direcția Producției Editoriale din B.P.D. nu avea încă nicio sarcină
pentru biblioteci nu se luase încă nicio măsură de retragere în afară de cele care s-au scos, în unele locuri, în bloc, ca urmare a dispozițiilor organelor de partid.
În vederea retragerii complete a lucrărilor ce aveau referiri la deviatori se propunea ca:
Operația de a se scoate cărțile trecute la categoria I să se facă odată cu o verificare generală a fondurilor bibliotecilor (pentru a nu avea caracter de campanie), verificare ce avea potențialul de a scoate și lucrările învechite considerate necorespunzătoare, precum și cele cu secrete de Stat sau cu referiri la medici asasini.
Instructajul să se dea pe linia Comitetului pentru Așezămintele Culturale și a fost făcut adunând în 6 centre din țară pe bibliotecarii șefi ai bibliotecilor regionale și raionale, îndrumătorii regionali ai bibliotecilor, șefii secțiilor culturale regionale și raionale, șefii secțiilor învățământ regionale și raionale și responsabilii culturali și consiliilor sindicale locale.
La București vor veni în plus delegații organizațiilor de masă (U.A.S.C.R., U.T.M., A.R.L.U.S., U.F.D.R.) și ai instituțiilor centrale (pentru bibliotecile documentare și speciale).
Instructajul făcut între 15 Februarie – 28 Februarie pe baza unui regulament de circulație a cărții prevedea:
criteriile după care s-au împărțit tipăriturile în libere, documentare, secrete și interzise
bibliotecile care puteau avea fonduri D., S. și I.
condițiile de păstrare a materialelor D., S. și I.
dreptul de a topi materialul neutilizabil
Pentru lucrările cu referiri la deviatori, la medicii asasini și la secrete de Stat se emiteau liste numerotate și sub semnătură proprie participanților la conferință, cu obligația de a le înapoia după încheierea lucrărilor de verificare. După această dată Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor începea să facă controlul aplicării dispozițiilor H.C.M.
Pentru lucrările de la categoria III, în colaborare cu un angajat de la Așezăminte se urmărea apariția edițiilor refăcute și aprovizionarea bibliotecilor prin colector, ediția nouă urmând să înlocuiască pe cea veche la aceeași cotă.
Categoria a II-a urma să fie desființată pentru biblioteci: o parte urmând să treacă la categoria I și alta la categoria a III-a. Pentru aceasta se lua legătura cu Direcția Generală B.P.D. care trebuia să reediteze titlurile respective. Toate materialele retrase erau date Fondului de Stat al Cărții care aproviziona bibliotecile cu fond S, restul materialelor fiind date la topit.
II. 6. Activitatea de control a D.G.P.T.
Controlul difuzării presei și cărții. Conform decretului 291/1949 cenzorii aveau în sarcină să verifice periodic stocurile de publicații și cărți aflate sub vânzare la librării, depozitări sau chioșcuri. Librăriile, depozitarii de ziare sau chioșcurile nu puteau pune în vânzare decât cărți, ziare sau reviste etc. primite spre difuzare de la editurile autorizate prin Centrul de Difuzare al Cărții sau societatea „Slova”. Cărțile sau publicațiile aflate spre vânzare care nu provin de la instituțiile de mai sus vor fi confiscate si se va înștiința Direcția pentru a dispune asupra lor. Cenzorii vor aduce la cunoștința Direcției observațiunile ivite în legătură cu metodele folosite de achizitorii sau de reprezentanții administrativi ai publicațiilor care sosesc în localitate cu scopul de a face sau încasa abonamente pentru ziare sau publicații periodice.
Controlul bibliotecilor. Controlul bibliotecilor are drept scop retragerea din folosința a cărților epuizate sau necorespunzătoare. Pentru aceasta, cenzorii colaborau cu responsabilii bibliotecilor și aveau obligația întocmirii unei evidențe precise a tuturor bibliotecilor în funcțiune din localitate sau județul respectiv. La controlarea bibliotecilor cenzorii vor folosi volumele de publicații interzise, precum și instrucțiunile ce se vor trimite ulterior. Cărțile necorespunzătoare se confiscă si se păstrează la dispoziția Direcției. Bibliotecile universitare, municipale sau orășenești (precum și alte biblioteci publice) se vor controla de către echipele de control ale Direcției. În rapoartele lunare de activitate cenzorii vor anexa listele de cărți confiscate, arătând motivul confiscării locale dacă nu figurează pe lista publicațiilor interzise.
Controlul știrilor și conferințelor transmise prin posturile de radioamplificare (se va efectua conform instrucțiunilor privind cenzura presei din anexa A).
Cenzura presei și a tipăriturilor sosite din străinătate. Cenzorii din localitățile Arad, Bacău, Botoșani, Brăila, Brașov, Cluj, Constanța, Craiova, Galați, Iași, Mediaș, Orșova, Oradea, Ploiești, Rădăuți, Satu Mare, Sighet, Sighișoara și Sibiu vor lua contact cu șefii serviciilor vamale și le vor aduce la cunoștință că nu pot elibera destinatarilor niciun fel de imprimate, ziare, cărți, reviste etc. sosite din străinătate în colete ocazionale sau orice alt mod, fără avizul reprezentantului Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor. De asemenea, ei vor înștiința oficiile vamale că la expedierea în străinătate a diverselor tipărituri sau obiecte de artă (tablouri, gravuri, manuscrise) trebuie să ceară avizul cenzorilor. Cenzorii din localitățile de mai sus vor verifica publicațiile sosite și vor permite înmânarea către destinatari numai a acelor publicații sau tipărituri dovedite corespunzătoare. Pentru obiecte de artă sau manuscrise ce ar urma să fie scoase din țară (și care au o valoare artistică sau istorică), se va cere avizul Direcției. Tipăriturile vor fi înaintate Direcției o dată cu raportul lunar. Coletele sosite „recomandat” care conțin exclusiv publicații sau tipărituri necorespunzătoare se vor trimite „retur” pentru a nu obliga statul la plata despăgubirilor. Coletele conținând cărți științifice sau de strictă specialitate care nu pot fi rezolvate local se vor expedia spre cenzurare Serviciului controlului presei străine din Direcții. În cazurile speciale se vor cere instrucțiuni Direcției. Cenzorii vor cunoaște că toate tipăriturile străine care se difuzează în țară prin întreprinderile autorizate cu importul de cărți, ziare etc. („Slova”, „Librăria noastră”, „Librăria Academiei R.P.R.”, Centrul de difuzare a publicațiilor maghiare) sunt controlate de către Direcția din București.
Diverse:
orele de serviciu ale biroului de cenzură din provincie se vor stabili la propunerea cenzorilor în raport cu necesitățile locale;
rapoartele lunare vor cuprinde activitatea desfășurată la toate domeniile sus arătate;
pentru orice lămuriri, cenzorii se vor adresa în scris sau telefonic directorului presei sau șefului serviciului presei și tipăriturilor din țară, telefon 24109; în cazurile urgente se va cere legătura telefonică indiferent de oră; Direcția Generală a Presei și
Tipăriturilor va pune la dispoziția birourilor de cenzură rechizitele de birou necesare;
convorbirile telefonice cu Direcția se vor cere cu taxă inversă la telefon 24109; întreținerea biroului, iluminatul, încălzitul, curățenia, instalarea telefonului sau accesul la telefon cad în sarcina comitetului provizoriu;
corespondența poștală sau expedițiile prin poștă se fac în contul Direcției întocmindu-se bonuri lunare.
În cursul anului 1948, Serviciul presei de provincie se ocupa cu citirea ziarelor, după apariție, și cu întocmirea de referate asupra ziarelor, referate care erau mai mult rezumate asupra problemelor ce se publicau în ziare.
Serviciul era lipsit de operativitate. Urmărirea de către lectori a ziarelor era pur și simplu o lectură particulară. În toamna anului 1948, printr-un prețios ajutor dat de către Comisia de Presă a Comitetului Central, Serviciul a făcut rapide și reale progrese, constituind un factor activ de sprijin al presei din provincie. În toamna anului 1948 și în cursul anului 1949. Serviciul funcționa cu un efectiv de cadre relativ pregătite. În cursul anului 1950, din cauza unor necesități obiective, nevoia de cenzori internă, colectivul a fost descompletat aproape tot anul. Munca Serviciului s-a limitat la scriptologie, adrese, tabele. Cenzura în provincie era la liberul arbitru al fiecărui cenzor. În limita timpului disponibil, responsabilul Serviciului a făcut mai multe controale în provincie. Pe baza constatărilor s-au făcut propuneri concrete pentru remedierea serioaselor lipsuri ale inspectoratelor din provincie, multe dintre ele formale, fictive.
În anul 1951, în primul trimestru, conform noilor sarcini Serviciul Presei regionale și raionale urma să aibă un efectiv de 93 de oameni, din care 13 în centrală și 80 de cenzori în provincie.
Anexele atașate de obicei la sfârșitul decretelor de acest gen cuprindeau instrucțiuni pentru cenzura presei și a tipăriturilor. Astfel, cenzorii aveau datoria de a citi cu cea mai mare atenție manuscrisele sau tipăriturile ce le sunt prezentat spre cenzură și de a lua măsuri pentru a nu permite apariția în presă sau alte tipărituri a știrilor, articolelor sau imaginilor care pot fi dăunătoare sistemului.
Erau cenzurate:
Știrile, articolele sau imaginile tendențioase, manifestări ale dușmanului de clasă îndreptate împotriva regimului, Constituției sau altor legi ale Republicii Populare Române
Știrile, articolele sau imaginile menite să incite împotriva partidului, a guvernului, armatei, sau organelor puterii de stat
Știrile, articolele sau imaginile menite să incite împotriva U.R.S.S., a conducătorilor sovietici și a țărilor de democrație populară, sau să defăimeze aceste state
Știrile, articolele sau imaginile care prin natura lor ar contribui la subminarea alianței dintre clasa muncitoare și țărănimea muncitoare, la înăbușirea luptei de clasă sau la propagarea urii de rasă, împotriva națiunilor conlocuitoare
Știrile, articolele sau imaginile menite să aducă la cunoștința opiniei publice activitatea sau manifestările dușmanului de clasă din țară sau străinătate, activitate sau manifestări ce ar fi de natură să provoace activitatea dușmanilor de clasă din țară, să alimenteze zvonurile tendențioase
Știrile, articolele sau imaginile care ar susține sau ar populariza manifestările științifice, culturale, artistice imperialiste sau puse în slujba imperialiștilor, dușmani ai internaționalismului proletar, antimarxist-leniniste, care urmăresc negarea luptei de clasă sau slăbirea sentimentului de dragoste de patrie la oamenii muncii manuale și intelectuale.
Știrile, articolele sau imaginile precum și orice alte tipărituri care ar fi de natură să primejduiască securitatea țării, să furnizeze dușmanului de clasă sau imperialiștilor informații militare despre apărarea națională, deplasări de trupe, concentrări sau orice alte informații de acest fel
Știrile, articolele sau imaginile care propagă principiile religioase dăunătoare legilor țării, puse în slujba dușmanilor de clasă și a imperialiștilor
Știrile, articolele sau imaginile de natură să furnizeze dușmanilor de clasă sau imperialiștilor informații despre lucrările de interes național sau hărți turistice sau orice altă natură
Știrile, articolele sau imaginile sau alte tipărituri care ar fi de natură să furnizeze agenților imperialiști informații statistice din domeniul economic, al organizării administrative, al securității sau al amplasării obiectivelor tehnice ale întreprinderilor, instalațiilor industriale electrice, de forță motrică, spitalelor etc.
Știrile, articolele sau imaginile de natură să promoveze panică despre epidemii, incendii, inundații, secetă, nenorociri de mari proporții, accidente de cale ferată, crime, jafuri, tâlhării. Asemenea știri nu pot apărea decât după consultarea organelor locale cu avizul Securității și cu avizul Direcției
Cenzorii vor lua măsuri să nu apară în presă sau să se reproducă în orice alt mod știri, informații reproduse din presă ori radiouri imperialiste sau din orice alte surse neautorizate.
Se vor cenzura din presa locală telegramele sau știrile radiotelegrafice care nu provin de sau posturile de radio din țară
Cenzorii vor acorda o deosebită atenție fotografiilor și clișeelor conducătorilor politici din țară sau străinătate: de asemenea vor verifica lucrările apărute în editura P.M.R., citatele din clasicii marxismului, leninismului sau ale conducătorilor partidului care ar urma să apară în presă, afișe sau orice alte tipărituri
Cenzorii vor acorda toată atenția lucrărilor tipografice semnalând orice eroare de tipar care ar putea denatura înțelesul frazei și vor lua măsuri ca să se facă corecturile respective.
Cenzurile parțiale sau rectificările făcute de cenzori vor trebui să fie arătate precis în șpalt sau manuscris pentru a nu se da posibilitatea la confuzie.
Tăvălugul Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor se extinde și asupra altor domenii. Nu scapă de controlul Direcției nici „emisiunile de știri radiofonice și radiotelegrafice destinate informării presei și opiniei publice”. Cu câteva zile înainte de publicarea acestei hotărâri, în 16 mai 1951, Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor emite un comunicat secret Marelui Stat Major al Ministerului Forțelor Armate, prin care cenzura ia în vizor și publicațiile armatei.
Hotărârile Consiliului de Miniștri nr. 461 și 462 din 28 mai 1951 sunt completate prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 340/15.III.1952. În acest fel, sporesc sarcinile Generale a Presei și Tipăriturilor, după cum urmează:
Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor deține controlul asupra emisiunilor posturilor de radioamplificare și radioficare din țară;
Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor deține controlul asupra filmelor românești și asupra reclamelor cinematografice;
Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor deține controlul asupra materialelor cu caracter editorial și a tuturor tipăriturilor ce aparțin ministerelor, instituțiilor centrale, cu excepția Ministerului Forțelor Armate, Ministerului Afacerilor Interne și ale Ministerului Afacerilor Externe.
Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor exercită controlul asupra producției teatrale, în biblioteci și în instituții și întreprinderile de difuzare a materialelor publicate;
Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor autorizează importul și exportul tuturor materialelor publicate;
Nu intră în atribuțiile Generale a Presei și Tipăriturilor materialele de „uz intern” din Ministerul Forțelor Armate, Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Afacerilor Externe.
Prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 345 din 1952 se aprobă, totuși, comandarea unor reviste, cărți și tipărituri menționate în Regulamentul privind importul materialelor de presă și editură la articolul 1, alineatul a), adică interzise. Importurile vor putea fi efectuate numai de către Ministerul Afacerilor Interne, Scânteia, Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, AGERPRES, Comitetul de radio, Institutul român pentru relațiile culturale cu străinătatea și Academia Republicii Populare Române.
Articolul 2 al acestei Hotărâri arată că tipăriturile de mai sus intră în categoria documentelor strict secrete. De aceea, circulația, folosirea și manipularea lor se va face conform prevederilor Regulamentului privitor la modul de funcționare a birourilor speciale pentru păstrarea secretului de stat din ministere, comisii și comitete de stat, aprobat prin Hotărârea Consiliului de Miniștri 343 din 1952.
Concomitent cu hotărârile guvernamentale care stabileau sarcinile instituției cenzurii, Buletinul Oficial publica decizii ale aceluiași Consiliu de Miniștri care reglementau activitatea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor. Astfel, unele Hotărâri ale Consiliului de Miniștri stabileau ce poate și ce nu poate apărea în presă, în filme, spectacole, în general, în domeniile în care Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor avea atribuții.
Oricum, și cu indicațiile venite de la centru, cenzura locală mergea anevoios, la început. Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor nu avea în teritoriu suficiente cadre, iar acelea care erau, nu corespundeau pe de-a-ntregul cerințelor instituției centrale. În 1951, Serviciul Presei Regionale ar fi trebuit să aibă 93 de oameni (13 în centrală și 80 de cenzori în provincie). Dar pe 1 ianuarie 1951, acest serviciu număra de-abia cinci oameni în centrală, iar în provincie 19 cenzori bugetari și 27 de cenzori prin delegație (așadar, 51 de oameni în total). În luna mai a aceluiași an, numărul angajaților Serviciului crescuse târâș-grăpiș la 67. Iar atribuțiile unui cenzor raional erau foarte multe, depășind posibilitățile unui singur om. Printre aceste atribuții intrau:
Documentarea necesară autorizării unui ziar;
Supravegherea ziarului;
Trimiterea la bibliotecile liceelor de adrese prin care le informa despre redarea în circulație a unor cărți interzise;
Completarea rapoartelor lunare;
Solicitări adresate Miliției în scopul înființării unui post pentru paza stației de amplificare;
Raporta situația depozitelor de cărți epurate;
Se ocupa de modificările privind trimiterile de tipărituri în străinătate (unele publicații puteau trimite exemplare direct în URSS sau țările „frățești”);
Acorda „bun de tipar”;
Acorda „bun de difuzare” etc.
Hotărârea nr. 267 din 23 februarie 1954 privind stabilirea sarcinilor și organizarea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor decidea:
„Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor exercită controlul de stat pentru apărarea secretului de stat și din punct de vedere al conținutului politic asupra tuturor materialelor cu caracter de propagandă, agitație și a oricăror tipărituri care urmează a fi difuzate în public.”
O redactare defectuoasă în Buletinul de la 12 noiembrie 1949, unde, vorbind despre vizita delegațiilor sovietice, redactorul scrie că acestea „au prilejuit adevărate manifestări ale dragostei maselor” când corect ar fi fost: „au prilejuit entuziaste manifestări de dragoste din partea maselor”. De ce „adevărate”, cum scrie redactorul? Numai acestea au fost „adevărate manifestări de dragoste”?
S-au comis și greșeli politice. În ziua de 4 noiembrie în fila patru în știrea relativă la procesul intentat lui Renaud de Jouvenal de câțiva refugiați politici la Paris, se dau numele lui Costel Constantinescu și Romulus Dianu, cea ce, evident, a atras după sine suprimarea pasajului respectiv, dar după ce știrea fusese difuzată în oraș (Știrea fusese emisă la ora 6:50, iar corectura a venit la ora 12:15)
În ziua de 5 noiembrie, într-o telegramă TASS de la New York fiind vorba despre o manifestație a negrilor, la care a intervenit poliția, știrea se încheia astfel: „Manifestanții nu s-au lăsat intimidați de poliție, fapt în urma căruia au fost arestate șase persoane.” După părerea noastră această frază finală a telegramei ar fi trebuit suprimată.
Pe 12 noiembrie cotidianul Viața Sindicală nu a amintit R. P. Bulgară în rândul democrațiilor populare.
În luna februarie 1977 Direcția pentru activitatea Comitetului pentru Presă și Tipărituri în județe emite o sinteză privind semnalările mai deosebite făcute în legătură cu conținutul unor publicații locale
I. REVISTE SOCIAL-POLITICE ȘI CULTURALE „STEAUA“ – , nr. 2, februarie. În acest număr al revistei se publica materialul „Antroposofia[,] o încercare dea preveni efectele dăunătoare ale civilizației moderne“, de George Bălan. Autorul prezenta pe larg, deosebit de elogios și fără niciun amendament critic, modalitatea de aplicare în practică a doctrinei savantului austriac Rudolf Steiner cu privire la problemele omului, ale înlăturării efectelor înstrăinării individului în societatea modernă.
George Bălan considera că antroposofia este singura știință care poate oferi remedii în vederea înlăturării efectelor nocive ale civilizației moderne, în toate compartimentele societății: industrie, agricultură, medicina, artă. În sprijinul susținerilor sale, autorul folosea rezultatele obținute în aplicarea ideilor antroposofice în unele țări ca Elveția și Republica Federală Germania.
Materialul a fost eliminat.
În același număr al revistei se publica studiul „O sinteză de istorie a spiritualitații arhaice“ de Dumitru Micu, în care se analiza lucrarea lui Mircea Eliade „Istoria credințelor și ideilor religioase“, apărută la editura Payot din .
În material se susținea ideea potrivit căreia teza lui Mircea Eliade despre creativitate, ca produs al gândirii mistice, poate fi acceptată astăzi de noi fără niciun fel de dificultate.
De asemenea, după părerea lui Dumitru Micu, lucrarea analizată pune în evidență rolul religiei „ca factor de impulsionare a omului spre acte îndrăznețe, creatoare, menite să modeleze mediul înconjurător, să instituie regența umană asupra naturii“.
Aprecierile menționate au fost eliminate.
„CRONICA“ – , din 11 februarie. În articolul „Violența lumii sau lumea violenței“, de Arcadie Percek, se afirma că modul violenței, al crimei, al asasinatului, al imoralității și perversiunii s-ar afla în însăși esența intimă, sufletească a omului în general, indiferent în ce colț al lumii trăiește. Totul depinde de condițiile de mediu în care acesta se află. Când mediul este favorabil, aceste potențe se declanșează și acționează ca atare.
Articolul a fost amânat pentru refacere.
„FAMILIA“ – , nr. 2, februarie. În materialul „O lucrare orădeană despre războiul din 1877–1878 și unele considerațiuni istorice (II)“, Alexandru Porțeanu făcea unele aprecieri potrivit cărora „Principatul Român a fost cheia care a decis sorții de biruință, a fost factorul care asociindu-se armatei rusești, defectuoase și greoaie, a întărit-o pe aceasta și a dus-o la învingere… Cât de însemnat și prețios factor a fost România pentru izbânda armatelor rusești, va fi destul să ne punem următoarea întrebare: oare cu ce ar fi început Rusia acțiunea sa contra turcilor? Cum și-ar fi realizat mișcările sale strategice? Ce greutăți ar fi trebuit să învingă până să forțeze trecerea pesteDunăre.“
Aprecierile menționate au fost eliminate.
„TRIBUNA“ – , din 17 februarie. În piesa „Năluca“ de Teohar Mihadaș, dedicată eroismului ostașilor români în războiul de independență, se făceau unele aprecieri din care rezulta că poporul român a luptat și luptă și în prezent împotriva unor fiare care încearcă să ne știrbească integritatea teritorială.
În partea finală a piesei, dramaturgul făcea apel, prin intermediul unui erou de la Plevna, „de a răsuci gâtul fiarei, pentru a-i rupe picioarele, pentru a-i sfărâma mâinile, pentru a-i scoate ochii și a o abate spre bârlogul el“.
S-au făcut eliminări și reformulări de text.
„ORIZONT“ – , din 24 februarie. În articolul „Eminescu despre independența națională“, profesorul Anton Ilinca, în intenția sa de a sublinia patriotismul poetului, redă unele fragmente din articolele scrise de acesta la ziarul „Timpul“. Fragmentele selectate erau, în majoritatea lor, critici vehemente la adresa guvernului de atunci. Dăm câteva exemple:
Guvernul „avea un foarte incolor sentiment de patrie“, poporul fiind obligat „să susțină cu bani peșin și prin munca lui netrebnicia statului român“.
Membrii guvernului erau considerați drept „plebe franțuzită, lepădături ale pământului, această lepră a lumii și culmea a tot ce e mai rău, mai mincinos și mai laș în fața întregului univers, face politică și fanfaronadă prin gazetă“.
Materialul a fost amânat pentru refacere.
„CONVORBIRI LITERARE“ – , nr. 2, februarie. În cronica dramatică, semnată de N. Carandino la piesa lui Dan Tărchilă „Moartea lui Vlad Țepeș“ se insista asupra cruzimii domnitorului care ar fi făcut omoruri în masă, fără nicio justificare. „Și am ucis oameni și femei, mari și mici, un număr de 23,884 de turci și de bulgari, în afară de cei ce au ars prin case sau ale căror capete n-au fost înfățișate trăgătorilor noștri“.
Citatul menționat a fost eliminat.
„TRIBUNA“ – , din 3 februarie. În micro-proza „ de picador“, Radu Cosașu își exprima, prin intermediul parabolei, indignarea față de o presupusă situație ce ar caracteriza viața noastră socială, în care cei tari îi domină pe cei
slabi și fricoși.
„Visul meu cel mai mare/ ar fi să pot cumpăra crescătoria taurilor care/ m-au rănit cel mai adânc și mai mult/ și după ce-aș ucide toți taurii, toți iepurașii/ și toate muștele/ să răstorn pământurile acelea/ ale crescătoriei, să le ar și să pun în ele/ răsaduri de flori“.
Materialul a fost amânat pentru refacere.
„TRIBUNA“ – , din 17 februarie. În articolul „Să iubim literatura română“, Al. Căprariu își exprima indignarea pentru faptul că în noastră scriitorii nu sunt apreciați. „Viața literară de la noi se desfășoară între ridicol și sublim… Multă vreme unii și alții au vrut sa ne învețe cum că scriitorii sunt la fel ca toți oamenii, că poți face cu ei ce vrei, dar toate acestea s-au dovedit deșertăciuni“.
Autorul arată că și astăzi „exista un Nuștiucine plin [de] ifose“ care încearcă să-l convingă despre „o asemenea erezie“, că scriitorii sunt la fel ca toți oamenii.
„Trebuie să iubim scriitorii – insistă Al. Căprariu – așa cum sunt ei. Cu luminile și umorele lor, pentru că fără scriitori o națiune devine mută. Nu se mai poate rosti pe ea însăși. Fără scriitori în corul celorlalte națiuni, ea devine o dureroasă absență“. Și conchidea: „Așadar, să iubim pe scriitorii români, așa cum sunt pentru că nu sunt oameni de rând… Dacă-i privim pe scriitori ca pe simpli oameni de rând, aruncăm umbre nedrepte peste ceea ce este mai de preț în însăși ființa noastră colectivă, ne știrbim pe noi înșine la dreptul de cetate, într-un mâine pe care toți îl visăm și-l speram mai fericit, mai luminos“.
Citatele menționate au fost eliminate.
„IGAZ SZO“ – Tg. Mureș, nr. 2, februarie. Materialul „Zguduirile lumii“ de Szemler Ferenc, scris sub forma unei scrisori, era în realitate confesiunea unui fost coleg de liceu al autorului, pe nume Villó Imre, care s-a stabilit, la începutul anului 1920, împreuna cu părinții, în Ungaria.
Autorul confesiunii își amintea cu nostalgie despre perioada anilor 1940, când a avut o funcție în Nordul Transilvaniei, alipit Ungariei, și încearcă să explice cauzele nerealizării lui după eliberarea Ungariei.
În acest sens el încerca să justifice neparticiparea sa la activitatea politică a Ungariei eliberate atât prin temperamentul său, cât și printr-o anumită neînțelegere din partea factorilor de răspundere: „Știu că aceasta nu este o cale revoluționară. Constituția mea încă nu are un fundament revoluționar, ceea ce trebuie să recunosc cinstit. Astăzi, această atitudine nu prea este recunoscută, iar dacă m-ar analiza cineva, probabil m-ar învinui că aceasta derivă din originea mea burgheză. Nu am vrut niciodată să arăt altfel decât ceea ce sunt, nu vreau să-i urmez pe cei care în trecut se fereau și acum își împodobesc trecutul lor cu merite ale mișcării muncitorești revoluționare. M-am considerat și mă consider și acum intelectual cu vederi progresiste. Aruncând o privire asupra trecutului vieții mele, văd clar că această atitudine a mea nu a fost înțeleasă și recunoscută cu consecvență, am fost judecat de cei cărora le-a lipsit capacitatea de a înțelege atitudinea mea“.
În legătură cu evenimentele anului 1956 din Ungaria, Villó Imre face următoarele aprecieri: „Consider că adus la suprafață mulți contrarevoluționari nebănuiți până atunci. Totodată au fost mulți cei care nu au fost conduși de ura și patima incandescentă din creierul contrarevoluționarilor, ci au ajuns în primele rânduri aproape contrar voinței lor. Alții au acceptat anumite roluri de îndrumare – nu odată elemente de stânga la solicitarea prietenilor și aliaților noștri comuniști – pentru ca atribuțiile lor destul de nepopulare să împiedice degenerarea patimilor… În 1957–1958 am căzut în dizgrație – de la o zi la alta am rămas fără slujbă. Salariul meu a fost atât de mic, încât venitul familiei mele, raportat la un membru al familiei, l-am considerat aproape ridicol. Am început să vindem pianul, obiectele de artă, mașina de scris și tot ce era tot ce era vandabil, inclusiv colecția mea de poezii de neînlocuit… Nicio clipă nu am învinuit regimul. Sunt convins și acum că numai vederile înguste locale și pornirile personale au cauzat toate neplăcerile mele. Nu contest: M-a durut faptul că carieriștii bețivani, lipsiți de scrupule, au rămas la suprafață, ei care n-au fost nici elemente de stânga și nici de orientare progresistă“.
Materialul a fost eliminat.
„UTUNK“ – , din 18 februarie. În materialul „Albumul cenaclulul literar și artistic Gábor Aron“, Köntös Szabó Zoltan aprecia că monumentul lui Gábor Aron din Tg. Secuiesc ar fi exagerat de mic și că lipsesc de lângă el statui ale unor personalități participante la revoluția de la 1848 cum sunt: Turóczi Mózes, Dummel Ferdinánd, Vegh Antal, Baka Mihály, Gabrany Jozsef, Szecsvai János1, Sükösd Mozes.
Materialul a fost refăcut.
„FAMILIA“ – , nr. 2, februarie. În cronica literară, semnată de Al. Cistelecan, la volumul de versuri „Pământul deocamdată“ de Adrian Păunescu, se făceau unele aprecieri exagerate la adresa autorului acestui volum. „Poezia română de după Labiș a căutat să se facă ce acesta părea a promite. Până la Păunescu, însă, niciunul dintre ei n-au reușit să impună, în poezia noastră contemporană, tipologia poetului militant în adevărata sa dimensiune și implicit, necesară poeziei a revoluției… Adrian Păunescu ia cititorul de guler și-1 scutură pentru a pătrunde în presupusa liniște și indiferență a conștiinței sale mic-burgheze“. Apreciind rolul și locul lui Adrian Păunescu în creația noastră poetică, semnatarul cronicii conchidea: „mai curând decât ar fi nevoie vom vorbi de Goga și Labiș ca despre niște păunescieni avant la lettre“.
Citatele menționate au fost eliminate.
II. REVISTE ȘCOLARE
„VLĂSTARUL“, revista liceului „I. Văcărescu“ din Târgoviște. În articolul „Vlad Țepeș – erou de epopee“, Mircea Georgescu, invocând diferite documente ale vremii, făcea unele aprecieri cu privire la cruzimea domnitorului român. „Mărturiile contemporane îl prezintă pe Vlad Țepeș ca pe un bolnav, un sadic; de fapt schingiuirile pe care le-a ordonat, precum și execuțiile (cu predilecție tragerea în țeapă) nu erau pornite dintr-un capriciu maladiv, ci aveau adesea o rațiune de stat“. De asemenea, se sublinia că Vlad Țepeș avea o acută conștiință a maiestății domnești, izvorâtă din „teribilul său orgoliu finalizat, nu odată, prin măsuri de mare cruzime. Astfel, ori de câte ori venea la el un sol, de la împărat sau de la rege, și nu era îmbrăcat în chip ales și nu știa să răspundă la întrebările lui, îl punea în țeapă zicându-i: nu sunt eu vinovat de moartea ta, ci stăpânul tău sau tu însuți.“
Aprecierile citate au fost eliminate.
„LICĂRIRI“ – nr. 2, revista liceului „Dr. G. Meșotă“ din . În poezia „Niciodată război“, eleva Slonț Ileana evoca obsesia și frica față de război. „Războiul există în noi/ ca o rană/ – ce nu doare acum, decât în vis –/ dar care e înfiptă adânc/ în inima noastră./ Aseară am visat un război/ Groaznic – cum numai războaiele pot fi/ Și mă zvârcoleam cu neputință/ visând că alerg printre oameni/ care omorau sau erau uciși/ Eu nu eram ucisă de nimeni/ căci oamenii aceea nu mă vedeau. Aseară am visat un război/ groaznic cum numai războaiele pot fi/ Și m-am trezit murmurând/ oameni buni, oameni sunteți…“
Poezia a fost eliminată.
„IUVENTUS“ – revista liceului nr. 2 din (limba maghiară).
Din ciclul de poezii ce se publicau în această revistă, două din ele aveau un pronunțat accent pesimist. Redăm câteva versuri mai semnificative:
„Poezia nopții“
„Doar noaptea mă simt om/ atunci nu sunt nici hoț, nici ștrengar/ Lumina zilei o cedez altora/ mulțumindu-mă să tremur cu razele lunii palide,/ și stând așa, meditez asupra sorții mele,/ în acest ambiaj doar furia pentru uscatul rufelor/ îmi sugerează o nouă idee…/ îmi umplu plămânii cu fumul unui 'cui de sicriu',/ sătul de cofeină,/ mă întreb și eu: pentru ce trăim?/ cu droguri…/ și totuși mai sper în ziua de mâine,/ cu toate că am asimilat toate durerile lumii,/ care s-au statornicit în ființa mea,/ și care au eliminat orice simțământ din mine“.
„Semne“
„Trecutul mi-e paranteză,/ prezentul mi-e semnul exclamării,/ viitorul mi-e semnul întrebării,/ viața mi-e concentrată într-o propoziție simplă,/ Stăm la rând după puncte, virgule și altele…/ și nu observăm ceea ce e semnificativ/ totul se rezumă la semne și cifre“.
Poeziile menționate au fost eliminate.
III. PRODUCȚIA EDITORIALĂ LOCALĂ
„Biblioteca Valachica“ – publicație editată de Muzeul Județean Dâmbovița. În materialul „Târgoviștea între Mihai Viteazul și Sinan Pașa“ de A. Decei, se lua atitudine față de unele lucrări apărute în Turcia, în care Mihai Viteazul și poporul român sunt considerați drept „antropofagi și barbari care și-au masacrat prizonierii de război, turci, pe care apoi i-au mâncat“. Materialul era dominat de masive extrase din diferite lucrări ale autorilor turci care făceau asemenea aprecieri inventariate riguros cu scopul evident de a fi combătute.
Dăm câteva exemple: „Mihai și armata lui i-au fript (pe prizonieri n.n.) învârtindu-i întruna la foc scăzut și în seara aceea au fost mâncați cu mare poftă de Mihai și sa, restul prizonierilor fiind trași în țeapă.“ (Yolmaz Oztuna, „Istoria Turciei de la început până în vremea noastră“, Istambul 1965). În felul acesta, conchid autorii turci, „există doi voievozi sălbatici care au pătat istoria României cu aceste sălbăticii ale țepei (Vlad Țepeș și Mihai Viteazul n.n.)… După o trecere de aproape un secol și jumătate de la Vlad Țepeș s-a văzut că românii nu s-au întors din barbarie nici cât o iotă. În fond cârmuirea turcească a fost aceea care le-a dezvățat de aceste obiceiuri pe toate micile popoare din Balcani care erau sălbatice. Nu e o întâmplare că poveștile cu strigoi și cu vampiri s-au răspândit în lumea întreagă pornind din Românească“.
Materialul a fost amânat pentru refacere.
În aceeași publicație era inserat și articolul „Influențe orientale în limba română“ de V. Poghirc, în care un capitol special se ocupa de problema influenței țiganilor și a limbii lor în limba română. Autorul susținea că o serie de cuvinte țigănești au pătruns în vorbirea noastră familială și chiar în limba literară.
Capitolul menționat a fost eliminat.
„Răscoale țărănești din 1907 în județul Dâmbovița“ – lucrare editată de Comitetul județean Dâmbovița al P.C.R. Din unele documente folosite în această lucrare rezultă că o bună parte din țăranii arestați, în 1907, declară la proces că participarea lor la răscoală a fost determinată de presiunile exercitate de „un grup de țărani bețivi și scandalagii dintr-un sat învecinat (Răzvad), care amenințându-i că le dau foc la gospodării și îi taie în cuțite“ dacă nu li se alătură, i-au constrâns să ia parte la evenimentele din martie, nedorite și chiar regretate de țărani.
Documentele menționate au fost eliminate.
II. 7. Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor și secretul de stat în România comunistă
În România, secretul de stat este definit de Codul Penal drept "documente și date care apar în mod evident de a avea acest statut sau au fost declarate sau calificate ca atare prin hotărâre a Guvernului". Există trei niveluri de clasificare – Secret, Top Secret, și Top Secret de o importanță deosebită. Nivelurile sunt stabilite de către Serviciul Român de Informații și sunt aliniate reglementărilor NATO, iar caz de reglementări contradictorii, se aplică cu prioritate reglementările NATO. Diseminarea de informații secrete către agenți sau puteri străine se pedepsește ce pot ajunge până la închisoare pe viață, în cazul în care o astfel de difuzare amenință securitatea națională.
Legi care să apere statul și să oprească scurgerea de informații au apărut încă din timpul Romei antică, unde a existat și o pedeapsă sub formă de amendă bănească pentru forțarea sclavilor străini să divulge secretele stăpânilor lor. De asemenea și secretul comercial are rădăcini vechi, bazate pe principiul liberei concurențe etc.
În Statele Unite se estimează că documentele secrete din Biblioteca Congresului ar totaliza peste trei trilioane de pagini, iar rata de declasificare a documentelor vechi este mai mică decât cea de secretizare mai ales după atacurile teroriste din septembrie 2001.
În anul 1913, în România a fost adoptată „Legea contra spionajului în timp de pace“, după modelul legislației Franceze din 1886 (Legea privind apărarea teritoriului), care prevedea pedepse pentru „divulgarea secretului în toată complexitatea și diversitatea acțiunilor care o pot provoca“
În prezent în România instituția însărcinată cu apărarea secretului de stat este Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat (ORNISS) care a fost înființat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 153 din 7 noiembrie 2002. ORNISS exercită atribuții de reglementare, autorizare, evidență și control în conformitate cu prevederile Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, ale Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România, și ale Normelor privind protecția informațiilor clasificate ale Organizației Tratatului Atlanticului de Nord în România.
Secretul de stat în România comunistă
Deși eforturi pentru protejarea secretului de stat inclusiv prin cenzură există în fiecare stat indiferent natura regimului aflat la guvernare, cazul regimurilor totalitare este unul deosebit de interesant din această perspectivă prin combinația originală între cele două concepte.
Instituția principală care deținea controlul apărării secretului de stat era Securitatea, printre atribuțiile căreia figura, încă de la înființare, din 1948, „apărarea cuceririlor democratice și asigurarea securității Republicii Populare Române, contra uneltirilor dușmanilor din interior și exterior“.
În anul 1949, când se înființează Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, ce a fost principala instituție a cenzurii până în 1977, apărarea secretului de stat nu intra în atribuțiile acesteia. Conform Decretului nr. 218, pentru organizarea D.G.P.T. de pe lângă Consiliul de Miniștri al Republicii Populare Române, principalele obligații ale instituției erau: să redacteze Buletinul Oficial al R.P.R. și comunicările oficiale ale Consiliului de Miniștri, să autorizeze tipărirea și difuzarea publicațiilor, „precum și importul sau exportul de ziare, cărți sau obiecte de artă“.
Situația s-a schimbat repede după ce DGPT și-a dovedit eficiența în primele valuri de epurare în fondul de carte din țară și în publicarea ziarelor și cărților conforme cu tiparul promovat de comuniști. La delegarea de atribuții în sensul apărării secretului de stat a contribuit și personalul insuficient din Securitate raportat la volumul de muncă cerut. Într-un referat „cu privire la îndeplinirea sarcinilor cenzurii și presei în vederea apărării secretelor de Stat“ din 1 martie 1952 se precizează că: „Începând din noiembrie 1951, când problema aceasta a căpătat o deosebită importanță, rezolvarea ei a întâmpinat greutăți atât din partea cenzurii, cât și a ziarelor. Dacă la cotidiene 36% din cenzuri sunt în legătură cu secretele de Stat, apoi la periodice situația este mai serioasă, deoarece procentul acesta se ridică la 51%.“
Pentru evidențierea numărului vast de cenzuri ce se impuneau pe baza informațiilor înscrise în lista „secretelor de stat” menționăm o serie de documente din arhiva Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor. În „Statistica cenzurilor efectuate în cursul lunii februarie 1952“, numărul total al cenzurilor efectuate e de 642, dintre care 328 sunt „cenzuri privind secrete de stat“. Procentajul mare se va menține relativ constant în rapoartele și constatările DGPT, eficiența crescândă a cenzurii confruntându-se cu numărul din ce în ce mai mare al subiectelor și categoriilor ce deveneau secret de stat. Din această perioadă, în rapoartele cenzurii vom întâlni, destul de frecvent, afirmații de tipul: „Sarcina generală a delegaților D.G.P.T., precum și a instructorilor și lectorilor constă în apărarea securității statului pe plan ideologic, păstrarea cu strictețe a secretului de partid și de stat, apărarea purității liniei Partidului.“; „Apărarea secretului de stat constituie, așa cum se precizează în H.C.M. care stabilește sarcinile D.G.P.T. – o latură esențială a activității instituției noastre“; „Se impune de asemeni o vigilență crescândă dublată de perfecționarea instrumentelor de muncă pentru a apăra și aplica întocmai legislația privind secretul de stat, îndatorire de mare răspundere ce revine instituției noastre. Nu trebuie să uităm niciun moment că orice breșă în acest domeniu poate aduce prejudicii grave intereselor țării. După cum orice exagerare, încadrare arbitrară a unor date economice în categoria secretelor de stat duce la scăderea eficienței propagandei.“ .
Nicio altă activitate a cenzurii nu demonstrează cu mai multă pregnanță caracterul ei instrumental, de instituție subordonată care îndeplinește niște comenzi, ca apărarea secretului de stat. Așa cum am afirmat mai sus, Securitatea controla și coordona, de fapt, întregul sistem. Cenzura era instituția mediană care primea setul de interdicții și urmărea aplicarea lor.
La fel ca în alte țări, și în România comunistă secretele vor fi clasificate. Hotărârea Consiliului de Miniștri 310/1964 (30 mai 1964) „categorisește datele și documentele în funcție de importanța lor în: «Strict secret de importanță deosebită», «Strict secret» și «Secret»“. Estre foarte probabil ca aceste categorii să fi fost aplicate cu mult înainte de anul 1964. Am găsit, de pildă, un Regulament pentru tipărirea și difuzarea stasurilor din anul 1952, care avea ștampila «strict-secret».
Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor exercită controlul de stat în scopul apărării secretului de stat și din punct de vedere al conținutului politic, asupra tuturor materialelor cu caracter de propagandă, agitație și a oricăror tipărituri, imprimate, ce urmează a fi difuzate în public.
Apărarea secretului de stat constituia, așa cum era precizat în Hotărârea Consiliului de Miniștri care stabilea sarcinile D.G.P.T. – o latură esențială a activității instituției. Începând cu anul 1964 secretul de stat va fi reglementat prin H.C.M. 310/1964.
Hotărârea categoriza datele și documentele în funcție de importanța lor în: „Strict secret de importanță deosebită“, „Strict secret“ și „Secret“.
Listele de date și documente care constituiau secret de stat au fost de asemenea aprobate prin H.C.M. 310. Aceste liste erau folosite de aparatul D.G.P.T. pentru „înarmarea corespunzătoare a lucrătorilor în apărarea secretului de stat.”
H.C.M. 310 stabilea de asemenea condițiile în care circulau și erau folosite documentele secrete de stat. Listele de date și documente secrete de stat sunt „Strict secrete“, iar Caietul de dispoziții și dispozițiile sunt „Secrete“. Pe scurt, în utilizarea documentelor nu trebuia permis accesul la acestea a altor persoane decât cele autorizate de conducerea instituției. Listele de date și documente secrete de stat erau consultate de către toți lectorii, dar păstrate (încuiate) la șeful de colectiv.
Mai mult, caietul de dispoziții, pentru a se putea răspunde unor nevoi obiective, era fie păstrat și de alți angajați ai serviciului, dar numai în condiții de deplină securitate. Toate actele întocmite care conțin date și obiective categorisite ca secrete de stat aveau de asemenea acest caracter.
Hotărârea preciza că divulgarea secretelor de stat era pedepsită conform legilor penale. Sarcina apărării secretului de stat revenea în primul rând acelora care dețineau sau elaborau datele și documentele respective. Sarcina lucrătorilor D.G.P.T. consta în oprirea de la publicare a acelor date sau documente care constituiau secrete de stat. Traducerea în viață a acestei sarcini presupunea cunoașterea temeinică de către lucrători a ceea ce constituia secret de stat și totodată „manifestarea unui înalt discernământ politic în aprecierea materialelor lecturate.”
Discernământul politic în îndeplinirea acestei sarcini se impunea cel puțin din următoarele motive:
1. În liste, secretul de stat era formulat așa cum erau intitulate datele și documentele din această categorie în instituția respectivă, pe când în materialele lecturate la D.G.P.T., acestea puteau să conțină aspecte, elemente, probleme ce erau considerate secret de stat în formularea impusă de modul de abordare sau de contextul lucrării respective. Spre exemplu materialele privind circulația autovehiculelor pur și simplu se prezenta un accident oarecare din țara și vehiculul accidentat să poarte un număr străin (fie se furniza acest număr, fie se dădea o fotografie din care se putea descifra).
Alt exemplu: Când era prezentată activitatea de aprovizionare a unei întreprinderi cu materii prime și materiale, erau menționate stocurile recenzate la un anumit material cu care întreprinderea se aprovizionează de obicei.
Și într-un caz și în celălalt din context nu se vede imediat că se încadrează în formularea din listele de secret de stat și totuși asemenea date nu se pot publica.
În unele cazuri, la aceleași date se refereau listele mai multor ministere, fiecare apreciindu-le după specificul său. În toate cazurile era recomandat ca listele să fie consultate și elaborate de C.S.P.1 și D.C.S.2 care au un caracter sintetic.
2. În unele cazuri, însăși listele lăsau loc de interpretare pentru unele prevederi, tocmai prin aceea că nu se puteau determina precis de la început asemenea date și documente. În dosarul găsim un exemplu edificator: „…în lista Camerei de Comerț există o prevedere care stabilește că sunt secrete documente și acte apreciate ca atare de conducerea acestei instituții. Care sunt aceste documente și acte? Ce date conțin? Desigur conducerea Camerei de Comerț le cunoaște, dar noi pentru ca să întrebăm, trebuie să ne sesizăm când lecturăm materialul.”
Sau un alt exemplu: constituia secret de stat efectivul de muncitori, funcționari, ingineri, tehnicieni din întreprinderile care livrau produsele forțelor armate, cu excepția secțiilor profilate exclusiv pentru producția civilă. Nu se puteau cunoaște întreprinderile și secțiile profilate pentru producția civilă, dat fiind faptul că atunci când o întreprindere lucrează și pentru armată aceasta constituia strict secret.
3. Prin Hotărârea 310/1964 se stabilea că „Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor va opri de la publicare și acele date care, fără să constituie secret de stat în sensul prezentei hotărâri, sunt de natură să prejudicieze interesele statului“.
Și aici, tot cu caracter ilustrativ, putem da unele exemple:
– În ceea ce privește prețul de cost, numai unele ministere (Ministerul Metalurgiei, cel al Industriei Construcțiilor de Mașini) stabileau că acesta, la nivelul întreprinderilor, constituie secret de stat. În practică și alte ministere nu erau de acord cu publicarea prețului de cost (cifre absolute), cum ar fi, de exemplu, Ministerul Industriei Chimice, Petrolului etc.
Carol Loncear, ministru al Industriei Metalurgice semnalează problemele apărute din secretizarea excesivă în branșa industrială: „Principala problemă e reprezentată de clasificarea abuzivă a unor documente ca «secrete de stat» și accesul la proiecte și la documentația tehnică. Nu înțeleg de ce se trimit pe bază de secret diferite proiecte de la o uzină la alta și care nu au nimic confidențial. Aceasta se întâmplă în cadrul Biroului de păstrare a documentelor secrete de stat; avem în uzine ingineri care nu pot pătrunde la documentația tehnică datorită faptului că n-au primit avizul de a putea consulta documentația tehnică respectivă. Aceasta ne aduce mari greutăți în muncă.“
Calitatea produselor nu constituia secret de stat. Presa avea sarcina de a desfășura o muncă vastă în vederea mobilizării oamenilor muncii pentru ridicarea calității produselor. În același timp, statul depunea eforturi pentru dezvoltarea exportului produselor industriale. Referitor la calitatea produselor exportate se întreba: Cum vor fi primite pe piețele străine acele mărfuri care în presa noastră sunt aspru criticate pentru calitatea lor scăzută? În asemenea situații trebuie să ne adresăm organelor D.G.P.T., prin Direcția Instructaj-Control.
Dispozițiile D.G.P.T. erau instrumentul prin intermediul cărora conducerile diverselor instituții vizate stabileau anumite aspecte, date, obiective etc., din realitatea vieții curente, care în mod obișnuit nu constituiau secret de stat, dar care într-o anumită situație, pentru o anumită perioadă fie nu era cazul a fi date publicității sub nicio formă fie că, în cele mai frecvente situații, se puteau publica în anumite limite și cu anumite aprobări.
Spre deosebire de secretele de stat care își mențin actualitatea o perioadă relativ îndelungată, obiectul dispozițiilor D.G.P.T. are o durată inegală de la caz la caz, existând situații când dispozițiile sunt valabile doar câteva zile. Dispozițiile D.G.P.T. se elaborau atunci când conducerea instituției era solicitată de organele de stat. În deceniul trecut se dădea câte o dispoziție pentru fiecare caz concret. Aceasta a dus la un moment dat la acumularea unui număr foarte mare de dispoziții, ceea ce îngreuna mult însușirea și aplicarea lor. Munca de sistematizare a acestora a permis desprinderea unor elemente comune a mai multor dispoziții, cum ar fi obiectul și regimul pe care acestea îl stabilesc. Așa au apărut dispozițiile cu caracter generalizat și propunerile care sunt supuse spre aprobare pun accentul pe această categorie de dispoziții, reducând la maximum dispozițiile pentru situații singulare. Totodată, s-a procedat la anularea acelor dispoziții care făceau și obiectul unor prevederi din listele de secret de stat, înlăturându-se paralelismul indicațiilor. Dispozițiile D.G.P.T. apar deci ca o completare a listelor cu date și documente secret de stat pentru cazurile singulare, particulare, de detaliu și temporare, care nu au putut fi cuprinse în aceste liste.
II. . Conținutul listelor de secrete de stat
Studiind listele de secrete de stat, se pot desprinde câteva grupe de probleme care fac obiectul secretului de stat. O primă categorie o constituiau acele date și documente care erau legate de pregătirea militară și apărarea armată într-un eventual conflict militar. Pe această linie avem:
1. Date și documente cu caracter militar
În această categorie se încadrează datele și documentele care abordează:
– organizarea și efectivul forțelor armate. Prin Forțele armate înțelegându-se trupele M.F.A. și M.A.I., precum și formațiunile A.L.A.1 și formațiunile sanitare;
– dotarea tehnică și materială a forțelor armate; se are în vedere armamentul din dotare și cu care urmează a fi dotate unitățile militare, precum și acele activități civile care folosesc armament cum ar fi: personalul silvic și vânătoresc, ca și depozitele și stocurile de explozivi folosiți în minerit;
Tot aici era încadrată producția de orice fel obținută în industria militară sau în întreprinderi civile care livrau produse și forțelor armate, precum și protecția militară antinucleară, antichimică și antibacteriologică.
– Activitatea militară, înțelegându-se prin aceasta orice acțiuni militare, paza frontierelor și a oricăror obiective economice, instituții de stat etc., activitatea organelor M.A.I.;
– practica și starea disciplinară a trupelor.
– coordonatele tuturor sistemelor de măsurare a terenului, cum sunt rețelele astronomo-geodezice de stat, cartografice (sistem GAUSS) etc. Se includ de asemenea unitățile meteorologice ce fac măsurători asupra radioactivității.
2. Mobilizarea în caz de război
Se referă la necesarul de război și capacitatea de mobilizare și privește profilul întreprinderilor pentru producția militară, transport, telecomunicații, asistență medicală.
Tot din acest punct de vedere constituie secret de stat mobilizarea muncitorilor, specialiștilor etc. la locul de muncă.
3. Rezerve materiale de stat
Se ia în considerare orice produs sau material care se constituie în rezervă de stat, pe fiecare unitate în parte. Constituie secret nomenclatorul și volumul produselor, spații de depozitare (în care se includ silozurile, depozite speciale, dar și cele din întreprinderi), măsurile de împrospătare, conservare a rezervei de stat și împrumuturile ce se fac ministerelor din rezerva de stat.
4. Transporturi și telecomunicații
În general, la datele privind transportul și telecomunicațiile era subliniată legătura strânsă dintre acestea și interesele militare.
– C.F.R.: numărul și starea tehnică a locomotivelor și vagoanelor, precum și capacitatea de tranzit a rețelei feroviare.
– NAVAL: parcul total de nave; porturi și nave utilizate în scopuri militare.
– AVIAȚIE: numărul de avioane, piloți și parașutiști.
– RUTIER: sarcinile admise și intensitatea de circulație posibilă pe drumuri, parcul total auto, gararea, întreținerea și repararea mijloacelor de transport orășenesc. În general la datele privind transportul și telecomunicațiile constituie secret de stat capacitatea de reparare a mijloacelor de transport până la nivelul regiunii inclusiv,
– TELECOMUNICAȚII: se are în vedere pentru orice sistem de telecomunicație (cu excepția stațiilor de radio pentru care s-au comunicat date la organizațiile internaționale) mai ales: capacitatea, cu precizarea părții ocupate și libere sau în rezervă, conservarea; traseul real al rețelelor, coordonatele geografice ale instalațiilor. Se acordă o atenție deosebită sistemului de curenți purtători pentru care sunt secrete atât direcțiile cât și sursele de alimentare a acestora.
5. Date și documente economice
a. Indicatori generali:
Constituiau secret de stat planurile de stat (defalcate) și realizarea lor, balanțele materiale, capacitățile de producție și centralizatorul utilajelor existente pe economie, ramuri și ministere. Intrau, de asemenea, la secrete de stat, balanțele, lucrările de sinteză privind produsul social total și venitul național și defalcarea lor pe: venit net, fond de acumulare, fond de consum. Era, de asemenea, secret de stat repartizarea actuală pe teritorii a unităților industriale, fotografiile panoramice ale obiectivelor industriale importante și propunerile privind amplasarea noilor unități industriale.
În legătură cu construcția noilor unități industriale, în fiecare caz dispozițiile de muncă cereau a se obține aprobare de la organele de resort, aprobare care se acorda numai după ce și în măsura în care exista o hotărâre a organelor superioare de partid și de stat în acest sens. Am putut constata din documentele publicate că amplasarea noilor obiective de importanță republicană era hotărâtă de către conducerea de partid și, pe linie de stat, de Consiliul de Stat și de Consiliul de Miniștri.
Chivu Stoica, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri semnalează și el dificultățile cenzurii economice: „…documentele secrete se pierd în mulțimea celor nesecrete, pentru că acum toate sunt «secrete». Văd la ministere o serie de proiecte, de dosare care stau și care toate sunt secrete și dacă vrei să vezi despre ce este vorba, vezi că este proiectul unui WC sau al unui gard. Și toate acestea sunt „strict secrete”! S-a cam abuzat de această chestiune. Până la urmă, toate aceste proiecte se depun la pivniță. Trebuie o revizuire a acestui sistem și o delimitare a ceea ce este secret și ceea ce nu este secret. Proiectul unei șosele într-un orășel este secret? Ca să scape de răspundere, acel care a făcut proiectul spune că este «secret». Asemenea cazuri sunt foarte multe. S-a creat o birocrație de nu-i mai dai de capăt“.
Erau considerate secrete de stat și materialele privind dezvoltarea economică și social-culturală a regiunilor. În această categorie se încadrau și datele privind profilul economic al regiunilor în perspectivă, dezvoltarea în perspectivă a orașelor și din punct de vedere industrial, proiectele de sistematizare ale regiunilor și orașelor în care erau cuprinse obiectivele cu caracter special sau documentele centralizatoare cu caracter monografic pentru orașe și raioane.
b. Bogățiile minerale
Regulamentul cenzurii în materie de secrete de stat prevedea că rezervele bogățiilor minerale erau secrete atât pentru datele generale, cât și pe zăcământ.
Trebuia acordată cea mai mare atenție la:
– metale neferoase, rare și nobile;
– pământuri rare;
– titanul;
– elementele dispersate;
– minerale piezooptice;
– elemente radioactive.
– sărurile de bor;
– pietrele prețioase;
– petrolul și gazele naturale.
Lista completă era greu de alcătuit, pentru că și alte elemente puteau fi apreciate de cei în drept ca având importanță deosebită. Ca un exemplu, amintim că au fost apreciate ca atare rezervele de sulf vulcanic recent descoperite. Capacitățile de producție existente sau investițiile, ca și producția de minereu, minerale concentrate și metale neferoase nobile și rare, radioactive etc. constituiau secret de stat.
Pentru metale prețioase, pietre prețioase și metale radioactive, intrau la secrete de stat (în afară de rezerve) chiar și locurile de depozitare, convorbirile și tranzacțiile de import-export ale acestora.
Pentru metale prețioase erau secrete și cazurile în care acestea sunt declarate cedate de diverse persoane etc., precum și circulația lor. Activitatea Institutului de Fizică Atomică constituia secret de stat, planul clădirilor și instalațiilor aparținând acestuia, organizarea lui, producția de elemente radioactive, darea de seamă asupra cercetărilor efectuate și a dezvoltării activității institutului.
c. Investiții
Investițiile erau considerate parte integrantă din planul de stat și ele constituind sub acest aspect secret de stat în ce privește prevederile, realizările, finanțarea și creditarea lor. Pe lângă investiții mai erau unele aspecte care decurgeau din acest domeniu al secretului de stat care trebuie subliniate. Dintre acestea fac parte:
– planul punerii în funcțiune a investițiilor și realizarea lui;
– investițiile sistate; în liste se precizează doar datele pe țară și ramură.
– indicatorii privind amortizarea;
– liste de titluri din planurile de investiții ale unor ministere.
– în liste se precizează ca fiind secret de stat rapoartele și documentele privind mersul lucrărilor de construcții-montaj pe șantierele de interes republican urmărite în mod deosebit de Consiliul de Miniștri. D.G.P.T. nu era în posesia nomenclatorului investițiilor urmărite în mod deosebit de Consiliul de Miniștri. De asemenea, nu orice relatare privind mersul lucrărilor în mod direct putea constitui secret de stat. De aceea, în acest caz se impunea discernământul politic în aprecierea materialelor care conțineau date ce puteau figura în rapoartele și documentele privind mersul acestor lucrări;
– imobilizările de fonduri de investiții în stocuri, debitori sau goluri.
d. Stocuri
Sunt secret de stat orice fel de stocuri recenzate atât la consumator, cât și la producător. În ce privește stocurile supranormative, sunt secrete până la nivel de minister și regiune inclusiv. În categoria stocurilor se încadrează și rezerve de plan pentru diverse materii, materiale etc.
e. Conducte
Se aveau în vedere conductele de petrol, gaze, apă, canalizare și termoficare, elementele constituind secret de stat fiind:
– amplasamentele și traseul real (chiar parțial);
– caracteristici tehnice și condiții de funcționare;
– sisteme de ansamblu ce alimentează orașele (pentru apă, în orașele importante, în listă făcându-se enumerarea) și întreprinderile importante.
Pentru captarea apei erau incluse și sistemele hidrotehnice. Dispozițiile de muncă precizând că în ceea ce privește conductele de petrol și gaze sunt restrictive total.
f. Agricultura
În legătură cu agricultura, în documentele privind secretul de stat se puneau două grupe de probleme:
În primul rând erau făcute aprecieri asupra agriculturii ca ramură. În acest sens erau reținute de la publicare studii, analize, referate ce priveau întreaga ramură agricolă, ca și studiile și proiectele de ansamblu privind dezvoltarea agriculturii într-o zonă sau bazin.
De asemenea, erau oprite de la publicare datele centralizatoare privind indicatorii prețului de cost, ai productivității muncii, prețului de realizare și rentabilității producției agricole.
A doua grupă de probleme face referire la constituirea fondului central de produse agricole (din gospodăriile agricole de stat, cooperative agricole de producție sau plata în natură pentru lucrările făcute de S.M.T.2), ca și livrările din acest fond.
g. Prețurile
În cazul prețurilor, prevederile listelor erau grupate în: prețurile produselor și problema prețului de cost.
În ce privește prețurile și tarifele, constituiau secret de stat datele privind evoluția acestora (pe economie, minister și produs), precum și planul, lucrări ce aveau în vedere modificarea lor. Nu se puteau publica, de asemenea, analize, studii cu privire la prețurile cu amănuntul.
Prețul de cost în principiu constituia secret de stat atunci când era dat pe produs, pe economie, minister, direcție generală sau pe întreprindere unitară. Prețul de cost nu putea fi dat sub nicio formă la aur și radioactive.
h. Forțe de muncă și salarii
În legătură cu această problemă se desprindeau următoarele aspecte:
Efectivul forțelor de muncă constituia secret de stat în ce privește încadrarea cu personal a ministerelor și a altor instituții centrale, efectivul de muncitori, funcționari, ingineri, tehnicieni care lucrează în întreprinderi furnizoare pentru armată, cu excepția secțiilor profilate exclusiv pentru producția civilă.
În ce privește rezervele de forță de muncă intra în categoria secretului de stat atât cererile înregistrate de organele Direcției Generale a Recrutării și Repartizării Forțelor de Muncă, cât și situațiile privind surplusul de forță de muncă din cooperative agricole de producție ce putea fi recrutat pentru a acoperi nevoile economiei naționale de forță de muncă necalificată. Alte probleme privind forța de muncă se refereau la balanța de muncă și forța de muncă pe economia națională, centralizatorul de cadre necesare economiei naționale și pe ramuri și date cu privire la pregătirea șoferilor la nivelul direcției generale.
Datele privind sistemele de salarizare secrete de stat se refereau la propunerile privind îmbunătățirea și revizuirea unor elemente ale sistemului de salarizare precum și sistemele de salarizare înainte de publicare. Unele instituții precum Comitetul de Stat pentru Probleme de Muncă și Salarii nu erau de acord cu popularizarea rețelelor tarifare nici măcar în lucrări de specialitate.
În cea ce privește salariile erau secrete propunerile privind majorarea salariilor tarifare, fondul de salarii și salariile medii, depășirile la fondul de salarii și referatele de sinteză cu privire la posibilitatea de creștere a salariului real. De asemenea, propunerile privind îmbunătățirea normării muncii erau secrete.
i. Finanțele
Constituia secret de stat tot ceea ce ținea de emiterea și imprimarea banilor, precum și metodele de apărare împotriva falsificării produselor monetăriei. Un alt secret de stat în acest domeniu era compararea puterii de cumpărare a leului cu a valutelor statelor străine.
Toate operațiunile valutare inclusiv problemele valutare necomerciale (printre care declararea unor mijloace de plată străine, succesiuni în străinătate etc. pe spețe și în principiu) constituiau secret de stat.
Situații financiar-bugetare considerate secret de stat:
– repartizarea completă a veniturilor și cheltuielilor bugetare, inclusiv fondul de rezervă de detaliu;
– situația financiară a României, dări de seamă, balanțe financiare (venituri și cheltuieli), solduri bancare, balanță de conturi și de plăți, planuri de credite ale Băncii;
– date din care rezultau cheltuieli neproductive, pierderi, pagube, lipsurile, delapidări pe țară, ramură, minister, regiune.
– principalele constatări din controlul efectuat de Direcția de Control și Revizie;
6. NIVELUL DE TRAI
Veniturile populației, veniturile țărănimii din producția agricolă, salariul real pe locuitor constituiau secret de stat. Consumul populației pe locuitor intra de asemenea la secret de stat. Se aveau în vedere în aceasta privință și datele privind realizarea planului de desfacere și mersul aprovizionării populației cuprinse în buletinul informativ al M.C.I.
C.E.C. atragerea disponibilităților financiare ale populației (plan și execuție).
7. SANITARE
– Norma de consum pentru materiale sanitare la diferite formațiuni medicale și pe categorii de bolnavi și răniți.
– Date, studii, capacități productive privind prepararea de seruri, vaccinuri și alte produse biologice de tratament împotriva bolilor contagioase foarte periculoase (printre care arma bacteriologică).
8. ȘTIINȚA
– Cercetări, descoperiri, experimentări în domeniul construcției de avioane, radiolocații, hidrolocații, tehnicii infraroșii și armament.
– Descoperiri și invenții de mare importanță științifică și economică înainte de primirea aprobării pentru publicarea lor.
9. POLITICA EXTERNĂ
a. Prevederi generale
– directivele referitoare la politica externă; punctul de vedere al delegațiilor la tratativele cu țările străine;
– tratate, convenții, acorduri sau orice alte acte (inclusiv referirile la aplicarea lor) care nu au fost publicate;
– propunerile în problemele de relații externe făcute conducerii de partid și de Stat;
– scrisorile de acreditare și de rechemare;
– note, scrisori etc., privitoare la procese din străinătate care puteau prejudicia interesele statului;
– situația politică, economică sau militară a statelor străine, precum și date sau documente tehnico-științifice extrase din materialele nepublicate și a căror publicare putea duce la complicații diplomatice.
b. Relații economice
– Directivele cu privire la politica comercială valutară și de credit.
– Planuri și rapoarte de import-export.
– Probleme financiare care includeau situația angajamentelor și mijloacelor de plată, intrări și ieșiri de devize, balanțe de plăți externe, credite externe primite și acordate, cursuri de revenire, diferențe de plăți, pierderi și pagube.
– Situațiile privind reclamații referitoare la calitatea mărfurilor.
– Relații cu toate țările socialiste în ce privește acordul, protocoalele, convențiile speciale ce se referă la credite, împrumuturi și ajutor tehnic, inclusiv soluțiile de realizare a lor, precum și prevederile de balanță pe aceste țări.
– Diferite documente și note ale Camerei de Comerț apreciate ca secrete de către conducerea acesteia.
c. C.A.E.R .
Încă înainte de instituționalizarea secretului de stat, unul dintre primele și cele mai importante momente ale introducerii cenzurii economice în țările socialiste este legat de activitatea Consiliului de Ajutor Economic Reciproc, care s-a format în ianuarie 1949. Odată cu înființarea acestuia, apare „un nou tip al unei cenzuri foarte dure, impus de frica țării sovietice față de scurgerea de informații spre occident“. Au fost stabilite principiile pentru secretizare și însăși organizația a fost creată cu scopul de a izola țările participante la CAER de contactele economice cu țările occidentale și de a intensifica dependența de URSS.
Astfel constituia secret de stat punctul de vedere susținut de delegația României la C.A.E.R., analiza activității pe ansamblu a colaborării economice, inclusiv colaborarea în domeniul statistic.
d. Relațiile culturale
– planul relațiilor culturale cu străinătatea, propunerile și pregătirile pentru realizarea lui privind veniri și plecări de personalități, inclusiv delegații parlamentare și ziariști.
– situații, informări, corespondențe privind studenții și elevii străini ce studiau în România sau românii care studiau în străinătate.
e. Militare
– Tratatul de la Varșovia, corelarea planului între țările participante la Tratat;
– ajutorul tehnico-științific primit din țările socialiste în legătură cu industria militară;
– livrările și primirile de tehnică militară, inclusiv creditele pentru finanțarea lor.
f. Crucea Roșie
– Componența delegațiilor; conținutul materialelor ce sunt susținute la întâlniri ale organizației internaționale de Crucea Roșie;
– Cantitatea, sumele și persoanele cărora li se acordă ajutoare materiale de către Crucea Roșie;
g. Reprezentanțe ale României în străinătate
– Regulamente de funcționare, planurile clădirilor și paza acestora;
– Rapoartele de activitate, analiza relațiilor politice, comerciale etc. cu țările respective;
– Activitatea curierilor diplomatici;
– Cifrul de stat.
10. ALTE DATE ȘI DOCUMENTE SECRETE DE STAT
a. Aparatul de stat
– Stenogramele și materiale supuse discuțiilor la Consiliul de Stat;
– Lucrările de pregătire a sesiunilor M.A.N.
– Lucrări pregătitoare pentru alegeri de deputați în M.A.N. și sfaturi populare;
– Planul clădirilor și instalațiilor palatelor;
– Fotografii privind activitatea conducătorilor de partid și de stat nepublicate;
b. Legislația
– Proiecte de acte legislative;
– Avizele și alte acte ale M.A.N. și a altor organe (cum ar fi Tribunalul Suprem etc.) pentru proiecte de acte normative;
– Decrete și hotărâri nepublicate inclusiv documentația ce le însoțește.
c. Judiciare
– Referate, note înaintate conducerii de partid și de stat în legătură cu pedepsele capitale, accidentele de circulație comise de străini;
– Numărul infracțiunilor și al deținuților; amplasarea închisorilor și coloniilor de muncă;
– Situația accidentelor de muncă până la nivelul direcțiilor generale inclusiv sunt secrete; constituie, de asemenea, secret accidentele mortale colective pe întreprinderi și dinamica accidentelor de muncă.
În anul 1972 sunt emise noi instrucțiuni de aplicare la D.G.P.T. a dispozițiilor legale privind apărarea secretului de stat și de serviciu. Acestea făceau referire la aplicarea dispozițiilor Legii Nr.25/71 în activitatea de control desfășurată de Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor. În acest an, când sistemul apărării secretului se consolidase definitiv, peste 60 de instituții ofereau cenzurii liste cu informații, date și documente care constituie „secrete de stat“.
Direcțiile și serviciile de lectură opreau de la publicare (difuzare) informațiile, datele și documentele care, potrivit legii, constituiau secrete de stat sau secrete de serviciu și amânau publicarea (difuzarea) materialelor care conțineau informații, date sau documente care necesitau aprobare pentru aceasta. Informațiile, datele sau documentele secrete de stat și secrete de serviciu, inclusiv acelea care necesitau aprobare pentru publicare erau nominalizate în Caietul de dispoziții D.G.P.T.
Caietul de dispoziții D.G.P.T. era întocmit în baza listelor prevăzute de H.C.M. nr. 19/1972; el fiind revizuit, de regulă, anual sau ori de câte ori intervinea o modificare mai importantă a listelor menționate. Caietul de dispoziții era aprobat de către Colegiul D.G.P.T. Pe parcurs, modificările sau completările la Caietul de dispoziții D.G.P.T. se stabileau prin dispoziții, numerotate în serie continuă de la o ediție la alta a Caietului de dispoziții D.G.P.T. De asemenea dispozițiile erau aprobate de către conducerea D.G.P.T.
Caietul de dispoziții al D.G.P.T. era considerat „secret de serviciu“. Informațiile, datele și documentele caracterizate ca „secrete de stat“ erau reunite într-o anexă a Caietului de dispoziții care respecta regulile privind secretul de stat. Tot în acest mod se proceda și în legătură cu celelalte dispoziții.
Informațiile, datele și documentele cele mai semnificative, publicate în documente oficiale sau cu aprobare, erau consemnate în Documentarul organizat de direcțiile, serviciile și colectivele de împuterniciți potrivit necesităților.
Datele și informațiile care urmau a fi transmise pentru Documentar tuturor unităților, erau comunicate în termen de 24 ore de la acordarea bunului de tipar, în scris, de către compartimentul care a acordat „B.T.“ lectorului delegat cu activitatea de dispoziții, iar acesta le includea în Buletinul săptămânal. Categoriile de date și informații publicate incluse în documentarul tuturor direcțiilor și serviciilor de lectură erau stabilite de directorul general adjunct care coordona activitatea privind apărarea secretului de stat.
Informațiile, datele și documentele secrete de stat oprite de la publicare erau consemnate cu exactitate în registrul de intervenții special (din fiecare compartiment), iar șpalturile sau manuscrisele, pe care era menționat și modul de rezolvare, erau înaintate imediat la Biroul Special unde, după evidențiere, erau predate lectorului delegat cu activitatea de dispoziții care întocmea lucrările de sinteză și informare.
Dacă natura materialelor controlate nu permitea a fi reținute și înregistrate, se copia pe o notă, într-un singur exemplar, textul din registrul de intervenții; nota urmând același curs ca și paginile de manuscris.
Informațiile, datele și documentele secrete de serviciu oprite de la publicare erau consemnate fie pe referatul lucrării, fie într-un registru de intervenții secrete de serviciu. Direcțiile și serviciile de lectură prezentau rapoarte de intervenții (secrete de serviciu) lunar, până cel mai târziu la data de lunii următoare. De la această regulă făceau excepție Direcția Tipărirea Presei Centrale și Serviciul Radioteleviziune care prezentau rapoartele săptămânal. Rapoartele colectivelor de împuterniciți conțineau intervențiile făcute până la 25 ale lunii și aveau termen de livrare la Direcția Instructaj-Control până la data de lunii următoare. Un exemplar din aceste rapoarte era înaintat lectorului delegat cu activitatea de dispoziții care avea în atribuții întocmirea raportului de sinteză până la data de lunii următoare. Raportul de sinteză era însoțit de o notă de prezentare în care erau menționate problemele deosebite și propunerile corespunzătoare.
Modul în care intervențiile erau comunicate la redacții, edituri etc. era stabilit de către șeful compartimentului cu acordul directorului general adjunct coordonator, în funcție de particularitățile locului de muncă, al materialului și de împrejurări.
Evidența, întocmirea, multiplicarea, manipularea și păstrarea documentelor
A. Norme generale
Documentele erau evidențiate și păstrate separat, după caracterul lor, astfel:
a) documente secrete de stat
b) documente secrete de serviciu
c) documente nesecrete
Serviciul secretariat și conducerile direcțiilor și serviciilor erau obligate să asigure evidențierea (înregistrarea) și manipularea, îndosarierea, păstrarea tuturor documentelor – primite, expediate sau întocmite pentru necesități interne – pe cele trei sisteme de evidențe separate. Aceștia răspundeau de aplicarea dispozițiilor legale (prevăzute de Legea nr. 23/1971, Decretul nr. 472/1971 și HCM nr.19/1972) inclusiv măsurile stabilite prin prezentele instrucțiuni.
Documentele întocmite la D.G.P.T. erau caracterizate după conținutul lor în conformitate cu lista de informații, date și documente secrete de stat și cu lista de informații, date și documente secrete de serviciu.
Răspunderea pentru încadrarea documentului în categoria corespunzătoare revenea celui care îl întocmea și care trebuia să o menționeze pe ciornă; șefii ierarhici verificând și răspunzând de corecta încadrare a documentului. Documentele primite de la alte organizații socialiste își păstrau caracterul dat de emitent. Regula se aplica și materialelor intrate la D.G.P.T. pentru control (lecturare) și care urmau a fi publicate; aceste materiale erau nesecrete și după ce se aplica ștampila pentru „bun de tipar“.
Reglementări speciale prevedeau răspunderea ce revenea redacțiilor, editurilor etc. și tipografiilor pentru păstrarea și distrugerea exemplarului care poartă viza D.G.P.T.
De la această regulă făceau excepție:
a) paginile din manuscris, șpalt etc. care conțineau informații, date sau documente secrete de stat
b) acele pagini din manuscris, șpalt etc. pe care s-au făcut adnotări – din care rezultau problemele puse și soluțiile primite în procesul de lectură și de rezolvare – care se evidențiau erau reținute ca secrete de serviciu.
Traducerile din lucrări (cărți, ziare, publicații etc.) apărute public și sosite din alte țări erau nesecrete, dacă erau completate cu elemente legate de activitatea D.G.P.T. Făceau excepție traducerile materialelor care tratau aspecte ce se încadrau în prevederile HCM nr. 18/1972 art. 22 sau alte probleme de interes politic deosebit care erau caracterizate după importanța problemelor tratate.
În cazul în care documentele cu caracter diferit formau un tot și necesitățile muncii nu permiteau separarea lor, acestea puteau fi păstrate împreună cu respectarea regulilor care se cereau pentru documentul ce reprezenta o categorie superioară de secret.
Obligația asigurării înregistrării documentului revenea persoanei care îl întocmea; înregistrarea făcându-se pentru cele considerat secrete de stat și secrete de serviciu potrivit regulilor.
Era interzisă primirea (sau discutarea) în vederea prezentării pentru rezolvare sau manipulare și expediere a oricăror documente care nu fuseseră încă înregistrate de compartimentul emitent.
Primirea la D.G.P.T. și expedierea către alte organizații socialiste a documentelor (corespondenței) inclusiv înregistrarea era făcută numai prin Serviciul Secretariat. Tot prin Serviciul Secretariat era asigurată și circulația internă (între direcții și servicii) a tuturor documentelor.
Corespondența primită de la alte instituții și adresată Serviciului Personal se preda acestuia (cu mențiunea „predat“) în registrul de la Serviciul Secretariat fără a fi deschisă. Direcțiile și serviciile aflate în afara sediului central al instituției puteau primi direct anumite documente de la alte organizații socialiste. Cele care nu priveau strict compartimentul respectiv, erau predate operativ la Serviciul Secretariat. Colectivele de împuterniciți – în relațiile cu organizațiile socialiste din localitatea respectivă – primeau, evidențiau și expediau documentele respective.
Șeful Serviciului Secretariat organiza și stabilea repartizarea documentelor la conducere și compartimente. La conducere documentele erau predate prin șeful de cabinet.
Materialele intrate la D.G.P.T. în vederea lecturării erau evidențiate separat; acestea primind la înregistrare o numerotare distinctă de celelalte documente.
La primire, era obligatoriu să se verifice dacă materialele erau complete (conform specificației din adresa de înaintare). În sediul central funcționa o registratură separată pentru primirea materialelor pentru lectură. Aceasta repartiza (și distribuia) materialele la direcții și servicii, conform nomenclatorului. După rezolvare materialele lecturate erau eliberate tot prin această registratură. Eliberarea materialelor se făcea numai după legitimarea persoanelor delegate în acest scop.
După închiderea registraturii, materialele erau primite și eliberate de lectorii de serviciu din tura de după-amiază sau de noapte, iar acestea erau înregistrate, pe baza datelor comunicate, a doua zi dimineață.
Direcțiile și serviciile din centrală își organizau o evidență proprie a materialelor intrate, cu indicarea lectorului și a datei când au fost eliberate. În aceste evidențe erau consemnate și expozițiile, filmele etc. controlate în afara sediului central.
Direcțiile, serviciile și colectivele din exterior organizau registratură proprie pentru materialele intrate la control; regulile prevăzute pentru sediul central fiind adoptate corespunzător în regulamentul intern.
Colectivele de împuterniciți puteau înregistra materialele primite la lectură în registrul de activitate zilnică, asigurând o ordine de numerotare a intrărilor. Mercantilajul și alte materiale primite pe bază de borderou se înregistrau la un singur număr. În cazul în care lucrările nu erau însoțite de borderou, din înregistrarea făcută trebuia să rezulte clar lucrările primite la control.
Predarea și primirea documentelor, inclusiv a materialelor supuse controlului, era făcută sub semnătură, pe bază de borderou sau condică de predare – primire, ori direct în registrul de evidență. În cazul în care materiale erau predate fără semnătură, se specifica sub semnătura lucrătorului care a predat, persoana care a primit.
Documentele se expediau, în exterior, după caz, prin curierul instituției, poșta specială M.A.I. și D.P.T. sau printr-un salariat desemnat de șeful de compartiment.
Documentele secrete de stat se evidențiau, se multiplicau (cu alte mijloace decât mașina de scris) și se păstrau la Serviciul Secretariat, în camera șefului de birou secretariat-protocol, denumită „Biroul special“, rezervată executării acestor operațiuni, mai puțin multiplicarea, care se executa în camera unde era instalată aparatura.
Dactilografierea documentelor secrete de stat se executa, de regulă, la Serviciul Secretariat; unele lucrări se puteau dactilografia și în compartimentul emitent. Dactilografierea documentelor strict secrete de importanță deosebită făcându-se numai în „Biroul special“.
Documentele secrete de stat erau păstrate în compartimentele mai jos menționate numai în limitele următoare:
a) Serviciul Personal: dosarele cadrelor de conducere, precum și toate documentele întocmite pe baza dosarelor personalului, caracterizate ca „secret“;
b) Lectorul delegat cu activitatea de dispoziții: documentele secrete de stat pe baza cărora se elaborau instrumentele folosite în munca de lectură, inclusiv instrumentele respective; documentele care prezentau secretele de stat oprite de la publicare; documentele în legătură cu alte însărcinări primite de la conducerea D.G.P.T. pe durata îndeplinirii acestor însărcinări;
c) Direcțiile, serviciile și colectivele de lectură cu sediul în exteriorul sediului central: documentele secrete de stat legate de activitatea de control ce o desfășoară;
Angajații care aveau ca statut de păstrători de documente secrete de stat, erau numiți prin ordinul directorului general, după ce se obținea avizul prevăzut de lege.
Accesul la documentele secrete de stat se asigura după cum urmează:
Întregul personal care desfășura activitate de lectură – inclusiv secretarele-dactilografe din unitățile de lectură și Serviciul Secretariat – aveau acces la instrumentele folosite în munca de control caracterizate „secret de stat“ și la documentele în care erau consemnate intervențiile pe linia apărării secretului de stat.
Pentru persoanele care urmau a fi încadrate într-o funcție de lectură, o dată cu ordinul de numire era aprobat și accesul la documente secrete de stat. La compartimentele din centrală, persoanele desemnate de șeful compartimentului ridicau de la „Biroul special“, la începutul programului, mapa cu documente secrete de stat; ceilalți salariați din compartimentul respectiv consultau documentul necesar la acesta. La încheierea programului, mapa era predată sigilat la „Biroul special“.
Lectorii din aceste compartimente, care lucrau după-amiaza sau noaptea, foloseau instrumentele de muncă de la permanență. La serviciul de permanență, mapa conținând instrumentele de muncă secrete de stat era predată sigilat permanenței de către șeful de cabinet; tot astfel se proceda la schimbul permanenței și la începerea programului de lucru a șefului de cabinet.
Predarea și primirea mapei se consemna sub semnătură în condica de permanență. Șeful de cabinet avea ca obligație să verifice zilnic conținutul mapei. Dacă în cursul serviciului de permanență mapa era desigilată după ce se verifica integritatea conținutului ei, se menționa în borderou ora și scopul pentru care a fost desigilată. După utilizarea instrumentelor de muncă, mapa era sigilată de cel ce a desfăcut sigiliul.
II. 8. Comitetul pentru Presă și Tipărituri 1975 – 1977
La sfârșitul lunii mai 1975, prin decretul 53/1975, Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor își va schimba denumirea, transformându-se în Comitetul pentru Presă și Tipărituri.
Decretul 53/1975 privind înființarea, organizarea și funcționarea Comitetului pentru Presă și Tipărituri de pe lângă Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România dispunea Comitetul pentru Presă și Tipărituri drept organ central de partid și de stat, aflat sub conducerea Comitetului Central al Partidului Comunist Român și a Consiliului de Miniștri.
Comitetul pentru Presă și Tipărituri contribuia, prin întreaga sa activitate, la înfăptuirea politicii partidului și statului în domeniile presei, emisiunilor radioului și televiziunii, lucrărilor editoriale, spectacolelor, filmelor și altor forme de imprimare sau înregistrare grafică, fonică ori vizuală, destinate și folosite ca mijloace de exprimare și informare publică, potrivit prevederilor Constituției Republicii Socialiste România, Legii presei și a celorlalte prevederi legale.
În exercitarea atribuțiilor sale, Comitetul pentru Presă și Tipărituri a colaborat cu editorii mijloacelor de informare publică, cu conducerile redacțiilor și editurilor, cu ministerele, celelalte organe centrale de stat, cu comitetele executive ale consiliilor populare județene și al municipiului București.
Între atribuțiile Comitetul pentru Presă și Tipărituri reveneau:
a) prevenirea publicării și difuzării materialelor care, conform legii, erau nepublicabile și sesiza, dacă era cazul, pe redactorul șef al publicației, conducătorul instituției de presă, al editurii sau pe înlocuitorul acestuia;
b) înregistra, în condițiile legii, autorizațiile de editare a ziarelor, revistelor și altor publicații periodice, tipărite sau multiplicate, emise de editori, urmărea respectarea condițiilor de apariție aprobate și avizează modificarea acestora;
c) organiza și desfășura activitatea de atestare a calității de ziarist și ținea evidența cărții de ziarist;
d) ținea evidența buletinelor și celorlalte publicații periodice cu caracter intern și de serviciu, pentru care potrivit legii, nu era necesară înregistrarea autorizației de editare;
e) stabilea, potrivit legii, împreună cu Consiliul Culturii și Educației Socialiste, normele privind circulația tipăriturilor și altor imprimate aflate în rețeaua bibliotecilor, precum și circulația fondului de carte al unităților de anticariat, de asemenea CPT controla modul de aplicare a acestor norme;
f) controla modul de aplicare a normelor legale privind imprimarea mijloacelor de informare publică în tipografii și în unitățile socialiste dotate cu mijloace de multiplicare, precum și asupra difuzării imprimatelor care nu aveau caracter intern și de serviciu;
g) își dădea acordul cu privire la exportul publicațiilor, tipăriturilor, imprimărilor grafice, pe peliculă sau fonice; își dădea acordul, la cererea organizațiilor socialiste, cu privire la ieșirea din țară, difuzarea sau publicarea în străinătate a lucrărilor și scrierilor de orice fel.
h) asigura respectarea normelor aflate în vigoare privind introducerea în țară în scop de difuzare, punerea în vânzare sau răspândirea publicațiilor, filmelor și a oricăror alte imprimate poligrafice, fonice sau pe peliculă realizate în străinătate;
i) elabora studii în legătură cu structura și condițiile de apariție ale presei în România și făcea propuneri pentru perfecționarea acestora, întocmind materiale de sinteză cu privire la rezultatele activității desfășurate pentru aducerea la îndeplinire a atribuțiilor sale, ce erau prezentate Comitetului Central al Partidului Comunist Român și Consiliului de Miniștri;
j) împreună cu editorii și forurile tutelare ale publicațiilor CPT organiza evidența centralizată a activității economico-financiare a publicațiilor cu autorizații înregistrate urmărind realizarea planurilor de venituri și cheltuieli ale ziarelor și revistelor și făcea propuneri în vederea utilizării economicoase a mijloacelor materiale și financiare ale presei;
k) aviza structura organizatorică și numărul de posturi pentru fiecare publicație în conformitate cu normele legale;
l) își dădea acordul asupra prețului de vânzare al ziarelor și publicațiilor periodice imprimate în țară cu autorizație înregistrată și al celor importate, asupra tarifelor – în lei și valută – pentru publicitatea prin presă, avizând prețurile sorturilor de hârtie folosite în presă, tarifele poligrafice pentru presă și tarifele de difuzare a presei. Pe lângă aceasta, Comitetul pentru Presă și Tipărituri exercita și alte atribuții privind prețurile și tarifele în domeniul presei și altor tipărituri;
m) aviza planurile privind importul presei social-politice și culturale ale organizațiilor socialiste și repartizarea fondurilor valutare aprobate în acest sens;
n) repartiza, în calitate de titular de plan, ziarelor, revistelor și celorlalte publicații periodice cu autorizație cotele de hârtie corespunzătoare condițiilor de apariție aprobate, controlând modul de utilizare a hârtiei, stabilind și aplicând măsuri pentru reducerea și lichidarea returnărilor de ziare și reviste. CPT colabora cu ministerele producătoare pentru a asigura publicațiilor hârtia în sortimentele și de calitatea stabilită, precum și cu unitățile poligrafice și cele de difuzare pentru respectarea condițiilor de imprimare și difuzare a publicațiilor;
o) elabora proiectul planului economic propriu și defalca indicatorii de plan aprobați prin planul și bugetul de stat, pe unități subordonate; întocmea și executa planul de venituri și cheltuieli pentru administrația proprie și pentru unitățile economice subordonate.
p) elabora și prezenta Consiliului de Miniștri proiecte de acte normative și alte acte prevăzute de lege, în domeniul său de activitate și își dădea acordul asupra proiectelor de acte normative elaborate de alte organe centrale, care intersectau domeniul său de activitate.
II. . Organizarea și funcționarea Comitetului pentru Presă și Tipărituri
Comitetul pentru Presă și Tipărituri, ca organ deliberativ care hotăra în problemele generale privind activitatea sa, era alcătuit din 45–55 membri, după cum urmează:
a) președintele și vicepreședinții Comitetului;
b) cadre din conducerea redacțiilor unor ziare și reviste, editurilor, Radioteleviziunii române, organizației profesionale a ziariștilor, a unor uniuni de creație, Academiei Republicii Socialiste România, Academiei de științe sociale și politice, unor ministere și altor organe centrale de stat, ziariști și alți lucrători din activitatea de presă și editorială;
c) delegatul desemnat de Consiliul Central al Uniunii Generale a Sindicatelor din România;
d) secretarul organizației de partid a aparatului Comitetului pentru Presă și Tipărituri;
e) conducători ai unor compartimente de muncă și alte cadre de specialitate din aparatul Comitetului pentru Presă și Tipărituri, precum și din unitățile în subordine. Componența Comitetului pentru Presă și Tipărituri se aproba de Comitetul Central al Partidului Comunist Român și Consiliul de Miniștri.
Potrivit Regulamentului, Comitetul pentru Presă și Tipărituri, în întregul său și fiecare membru în parte, răspundeau în fața Comitetului Central al Partidului Comunist Român și a Consiliului de Miniștri pentru întreaga activitate a Comitetului; fiecare membru al Comitetului fiind răspunzător în fața acestuia și a președintelui său pentru îndeplinirea sarcinilor încredințate.
Conducerea colectivă a activității operative a Comitetului pentru Presă și Tipărituri și asigurarea aducerii la îndeplinire a hotărârilor Comitetului se realiza prin Biroul Executiv al acestuia, organ deliberativ, alcătuit din președintele și vicepreședinții Comitetului pentru Presă și Tipărituri, secretarul organizației de partid a aparatului Comitetului, delegatul Uniunii Generale a Sindicatelor din România și conducătorii unor compartimente de specialitate ale Comitetului. Componența Biroului Executiv era aprobată de către Comitetul Central al Partidului Comunist Român și Consiliul de Miniștri.
Comitetul pentru Presă și Tipărituri și Biroul său executiv își desfășurau activitatea pe baza principiului muncii și conducerii colective. Dispozițiile Decretului nr. 76/1973 privind conducerea ministerelor și a celorlalte organe centrale ale administrației de stat pe baza principiului conducerii colective aplicându-se în mod corespunzător în activitatea Comitetului.
Comitetul pentru Presă și Tipărituri avea în conducerea activității operative un președinte și doi vicepreședinți. Președintele era numit prin decret prezidențial, iar vicepreședinții prin hotărârea Consiliului de Miniștri.
Președintele Comitetului pentru Presă și Tipărituri lua măsuri pentru îndeplinirea hotărârilor Comitetului având între atribuții asigurarea conducerii activității curente a acestuia, exercitând și celelalte atribuții care îi reveneau. În îndeplinirea atribuțiilor sale, președintele era ajutat de cei doi vicepreședinți. Repartizarea atribuțiilor între vicepreședinți era stabilită de către președinte.
În localitățile reședință de județ și în alte localități, stabilite de Comitet în funcție de necesități, funcționau lectori care îndeplineau, pe plan local, sarcinile stabilite de Comitetul pentru Presă și Tipărituri.
De asemenea Comitetul pentru Presă și Tipărituri avea în subordinea sa Întreprinderea de Stat pentru Imprimate și Administrarea Publicațiilor (I.S.I.A.P.), care avea obligația de a asigura, la cererea editorilor, serviciile de administrare și deservire a redacțiilor unor publicații, precum și editarea a imprimatelor tipizate necesare economiei naționale și administrației de stat.
Personalul Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor încadrat în aparatul Comitetului pentru Presă și Tipărituri era considerat transferat în interesul serviciului. Personalul transferat în interesul serviciului la alte unități sau trecut în cadrul Comitetului în funcții cu nivele de retribuire mai mici, precum și personalul devenit disponibil ca urmare a organizării Comitetului pentru Presă și Tipărituri și a unităților subordonate corespunzător normelor din prezentul decret, beneficia de drepturile prevăzute la art. 21 din Decretul nr. 162/1973 privind stabilirea normelor unitare de structură pentru unitățile economice. De asemenea, prevederile legale privitoare la personalul Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor erau aplicate în mod corespunzător personalului Comitetului pentru Presă și Tipărituri.
Până la data de 29 iunie 1977, Comitetul pentru Presă și Tipărituri și-a desfășurat activitatea cu un colectiv format din 286 cadre de lectură și personal economic și administrativ. De la această dată până la 21 octombrie au fost transferați 85 tovarăși dintre care 69 lectori (31 din Capitală șl 38 din județe) și 16 personal economic și administrativ.
II. 9. Desființarea Comitetului pentru Presă și Tipărituri
Dacă desființarea CPT a fost neașteptată și pentru funcționarii acesteia și pentru victimele ei, până în anul 1977 au existat câteva etape care au diminuat importanța și independența instituției. Încă pe la sfârșitul anilor 50 se insistă asupra responsabilității sporite a redactorilor, editorilor și chiar a bibliotecarilor, care trebuiau să se considere „propagandiști și agitatori în luptă pentru transformarea socialistă”
Cu timpul o parte din atribuțiile cenzurii trec asupra instituțiilor subordonate, de exemplu, în procesul de epurare a cărților, cenzorii nu mai fac epurarea propriu-zisă a cărților, ci efectuează supra-controlul bibliotecarilor. Se renunță la controlul dublu al manuscriselor, cenzura preventivă fiind făcută în edituri și redacții. După primele măsuri drastice luate, epurări, arestări, cea mai importantă etapă a cenzurii devine autocenzura, la CPT ne mai ajungând decât rar cărțile cu conținut dușmănos.
În 1973 ia ființă pentru prima dată în cadrul DGPT un consiliu de conducere, format nu doar din membrii cei mai importanți ai instituției dar și din oameni din afară
În momentul desființării CPT, multe instituții care i-au preluat funcțiile, aveau deja cenzorii lor și majoritatea celor transferați au trebuit să se reprofileze.
CPT care a aplicat cenzura a fost dizolvat și membrii săi au fost repartizați în posturi de conducere ale diferitelor tipuri de media și de asociații profesionale. Ion Gălățeanu a devenit după desființarea CTP Secretar de Stat la Consiliul Culturii și Educației Socialiste (1978-1979), Lenuța Docsănescu a condus câțiva ani secția literară din cadrul acestui consiliu. O mare parte din cenzori vor fi transferați în redacțiile ziarelor, în edituri, în instituții superioare de învățământ, la Comitetul de Radioteleviziune și Televiziunea Română, la Case de Creație și Consilii Populare, Oficiul Național de Turism, Muzeul de Istorie al RPR dar și la o mulțime de puncte industriale din țară.
Dorind să își îmbunătățească imaginea publică în opinia internațională, Nicolae Ceaușescu a încercat să pară mai democratic suprimând o instituție care oricum oficial nu exista. Măsura a fost impusă ca o condiție a acordării clauzei națiunii celei mai favorizate. Desființarea CPT a coincis de altfel cu o perioadă intensă de călătorii în străinătate și primirea unor vizite oficiale și contextului internațional favorabil promovării Chartei Drepturilor Omului și în Est. Printre motivele luate în considerare mai poate fi amintit și cutremurul din martie 1977, care a determinat reduceri de costuri și la alte bugete ale unor instituții. (CPT era o instituție costisitoare, în ultimii ani, cenzorii au fost puși să scrie referatele cât mai scurte și pe ambele părți ale colii de hârtie, și din 1975 vor fi scoși de pe listele speciale ale cantinei de la Casa Scânteii.
Desființarea CPT nu a adus nicio schimbare majoră a modului în care regimul se raporta la procesul de creație. Specialiștii din lumea literară și autorii care au publicat după momentul 1977 apreciind că desființarea formală a cenzurii a dus la înăsprirea controlului asupra culturii. De asemenea situația s-a înrăutățit vizibil în redacțiile ziarelor și ale editurilor. Gabriel Dimisianu, redactor al revistei România literară își amintea că publicațiile, după așa-zisa desființare a cenzurii, erau dublu cenzurate: la Consiliul Culturii și la Secția de Presă a Comitetului Central.
Cenzura nu va dispărea însă odată cu Comitetul pentru Presă și Tipărituri, o parte dintre atribuțiile sale (precum și mare parte din personal) fiind transferate către Consiliul Culturii și Educației Socialiste și varii edituri sau teatre. O parte dintre cenzori și lectori vor îngroșa rândurile Securității și vor veghea ca mesajul oficial al regimului să nu fie perturbat de scriitori devianți sau de samizdat.
Capitolul III – Departamentele Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor
Schema Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor pe anul 1952
Direcția Generală.
I. Direcția Presei și Publicațiilor Periodice.
1. Serviciul Controlului Presei din Capitală.
A. Controlul Cotidianelor, Periodicelor și lucrărilor tipografice.
B. Controlul Emisiunilor Radiofonice.
C. Controlul Emisiunilor Radiotelegrafice și Buletine de Știri (Agerpres).
2. Serviciul Presei Regionale și Raionale.
3. Serviciul Instructaj și Controlul Presei Regionale și Raionale.
a) Organe centrale.
b) Organe regionale și raionale.
4. Serviciul Autorizării Difuzării Presei din Capitală.
II. Direcția Tipăriturilor.
1. Serviciul Autorizării Cărții.
2. Serviciul Controlul Cărții.
III. Servicii care depind de Direcția Generală.
1. Serviciul Presei și Cărții Străine.
2. Serviciul Control Cinematografie, Expoziții și Muzee.
3. Serviciul Secretariat.
IV. Serviciul Documente.
V. Direcția Cadre și Învățământ.
VI. Direcția Contabilității.
Administrativ.
Centrale telefonice.
Personal auxiliar.
Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor în 1965 avea următoarele direcții și servicii
A.
1. Direcția Tipărirea Presei Centrale
2. Direcția Import – Export
3. Direcția Instructaj – Control
4. Direcția Literatură
5. Direcția Filme și Artă
6. Direcția Ideologie
7. Direcția Știință și Tehnică
8. Serviciul Radioteleviziune
9. Serviciul Biblioteci, Anticariat, Muzee
10. Serviciul de Instructaj și Dispoziții
11. Grupul de Control al Directorului General
12. Controlul Financiar Intern
B.
1. Serviciul Secretariat
2. Biroul de Documente Secrete
3. Direcția Personal și Învățământ
4. Oficiul Juridic
5. Direcția Publicații și Contabilitate
6. Direcția Administrativă
III. 1. Colegiul Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor
Colegiul Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor era un organ consultativ, care funcționa pe lângă Directorul General. Directorul General al DGPT era și Președintele Colegiului. El avea în atribuții organizarea și conducerea întregii activități a acestuia.
Directorii Generali Adjuncți, Directorii (responsabili de sectoare) și Directorul Adjunct al Cadrelor erau de asemenea membri ai Colegiului. Regulamentul mai prevedea că puteau face parte din Colegiu și alți angajați cu funcții de conducere, aprobați de Consiliul de Miniștri la propunerea Directorului General, pe baza hotărârii Colegiului.
Membrii Colegiului răspundeau de activitatea lor față de Directorul General și față de Consiliul de Miniștri.
Colegiul lua în discuție și hotăra asupra problemelor de conducere, politice și organizatorice, asupra chestiunilor referitoare la controlul executării hotărârilor Colegiului, dispozițiilor conducerii, stabilea criteriile generale de selecționare și promovarea cadrelor in instituție. Astfel Colegiul DGPT avea următoarele atribuții:
Discuta și elabora proiecte de decrete ale Prezidiului Marii Adunări Naționale și proiecte de H.C.M. cu privire la atribuțiile Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor.
Discuta și elabora proiecte de decrete și proiecte de hotărâri pentru cuprinderea sarcinilor Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor, conform atribuțiilor sale generale.
Discuta și elabora schema, regulamentele și principalele dispozițiuni cu privire la organizarea instituției, atribuțiile serviciilor etc.
Aproba modificările cu privire la principalele probleme organizatorice.
Aproba numirea și desărcinarea principalelor cadre de conducere pană la șefi de serviciu. Numirea și desărcinarea celorlalte cadre de conducere (șef de serviciu adj., șef secție, șef tură etc.) erau aprobate de Directorul General la propunerea responsabililor de sectoare și cu avizul serv. Cadrelor.
Discuta, elabora și aproba metodele de muncă generale ale instituției și metodele principale aplicate în diferite servicii pentru realizarea sarcinilor instituției.
Discuta și stabilea criteriile generale pentru angajarea și promovarea cadrelor în instituție.
Discuta și hotăra asupra planului general de pregătire politico-profesională a membrilor colectivului instituției, asupra formelor de învățământ și asupra programului cursurilor politico-profesionale.
Discuta și aproba proiectul de buget, precum și planul de investiții al instituției, luând în discuție și aprobând cheltuielile instituției ce depășeau suma de 50.000 lei.
Discuta și lua hotărâri cu privire la probleme de protecție a muncii, probleme cu caracter social-cultural, care interesau un număr mai mare de oameni ai muncii din instituție.
Asculta și lua hotărâri cu privire la dările de seamă asupra muncii Colegiului.
Asculta trimestrial dările de seamă ale membrilor Colegiului și lua hotărâri cu privire la activitatea din sectorul lor de muncă.
Pe lângă principalele atribuții ale sale, Colegiul DGPT asculta lunar și lua hotărâri cu privire la dările de seamă ale unor șefi de serviciu sau responsabili de unități din provincie. Cel puțin odată pe trimestru era prezentată darea de seamă a unui responsabil de unitate din provincie.
Activitatea Colegiului se desfășura pe baza unui plan trimestrial, supus Colegiului și aprobat de Directorul General. Planul era prezentat spre aprobare cu o lună înainte de începerea trimestrului respectiv. În mod obișnuit, Colegiul ținea ședințe de două ori pe lună, în prima joi după 1 și 15 ale lunii.
Conform Regulamentului, dezbaterile în ședință se făceau în mod critic și autocritic, având ca obiectiv scoaterea la iveală a lipsurilor, constatarea cauzelor care le-au determinat, stabilirea persoanelor răspunzătoare de aceste lipsuri și luarea de măsuri pentru lichidarea lipsurilor și îmbunătățirea activității.
La ședințele Colegiului puteau participa și alte persoane de conducere și cu munci de răspundere din Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, dacă prezența acestora era considerată necesară în legătură cu problemele examinate.
Colegiul lua hotărâri, care erau aplicate prin ordinul Directorului General, în calitate de conducător unic al Direcției Generale. În caz de dezacord între Directorul General și Colegiu, Directorul General traducea în fapt ordinul său propriu, aducând la cunoștința Consiliului de Miniștri divergențele ivite, iar membrii Colegiului puteau la rândul lor să se adreseze Consiliului de Miniștri, arătând motivele pentru care nu sunt de acord cu hotărârea luată.
Problemele prezentate în ședința Colegiului trebuiau în prealabil studiate, iar atunci când urma să fie prezentat raportul unui Serviciu, activitatea acestuia trebuia să fie în prealabil cercetată de responsabilul de sector sau de un angajat desemnat de Directorul General. De asemenea, organele care cercetau activitatea serviciului luau parte la ședința Colegiului.
Pregătirea lucrărilor Colegiului revenea Serviciului Secretariat. Șeful Serviciului Secretariat îndeplinea și funcția de secretar al Colegiului. Secretarul Colegiului verifica lucrările care veneau în discuția Colegiului, asigura multiplicarea și înmânarea lor la timp membrilor Colegiului, persoanelor interesate (cel puțin cu trei zile înainte de ținerea ședinței de colegiu). Secretarul Colegiului răspundea pentru consemnarea expunerilor făcute în ședința Colegiului și ținea condica de procese verbale ale Colegiului.
Toate documentele ce urmau să fie supuse Colegiului se înaintau secretariatului Colegiului cu cel puțin cinci zile înainte de examinarea lor de către Colegiu. Secretariatul Colegiului, în colaborare cu cei care prezentau documentele pentru discuții, pregătea proiectul de hotărâre a Colegiului, precum și proiectul de Ordin al Directorului General.
Hotărârea Colegiului trebuia să scoată la iveală lipsurile, cauzele acestora, să identifice persoanele vinovate și să specifice măsurile necesare pentru înlăturarea lipsurilor și îmbunătățirea activității care făceau obiectul problemei examinate.
Când hotărârea Colegiului era luată, secretarul întocmea formularea ei definitivă, precum și difuzarea Ordinului Directorului General. Termenul emiterii acestuia nu putea să treacă de trei zile de la luarea Hotărârii. Mai mult, în Hotărârea Colegiului se specifica modul de difuzare către cei interesați, eventual și persoanele cărora li se difuza.
După alcătuire, Hotărârea Colegiului era înaintată în copie Consiliului de Miniștri și Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român. Dacă Hotărârea nu fusese luată în unanimitate, acest lucru era menționat în cuprinsul ei, arătându-se care din membrii Colegiului nu erau de acord și la care puncte.
Controlul asupra executării Ordinului sau instrucțiunilor era efectuat prin legătura organizatorică respectivă, prin secretarul Colegiului, precum și de alte persoane delegate de Colegiu sau de Directorul General. De asemenea, în baza unor sarcini speciale, date de Președinte sau Colegiu, fiecare membru al Colegiului avea dreptul să dea indicații și dispoziții oricăruia dintre angajații instituției și în primul rând în chestiunile care erau de competența lui.
III. 2. Serviciul Secretariat și Buletin Oficial
III. 3. Serviciul Autorizării și Evidenței Presei și Tipăriturilor
III. 4. Serviciul Presei și Tipăriturilor din Țară
Serviciul Presei și Tipăriturilor Locale din cadrul Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor XXX
Direcția presa locală, prin instructorii săi care se deplasau periodic în județe, aveau rolul de a asigura o îndrumare unitară și sistematică prin punerea la dispoziția lectorilor a instrumentelor necesare, teoretice și practice, aplicabile la specificul muncii fiecărui colectiv.
Cunoașterea directă, pe teren, a problemelor de muncă, îndrumarea concretă pe publicații și materiale a lectorilor, rezolvarea la organul de partid a unor probleme deosebite pe care le ridică munca de lectură, stimularea preocupărilor individuale pentru pregătirea profesională și politică, verificarea modului de aplicare a normelor și dispozițiilor de muncă de către lectori, cultivarea unor relații tovărășești cu redacțiile și a unui climat de muncă sănătos în colectivele D.G.P.T. din județe sunt unele sarcini mai importante din activitatea fundamentală a instructorului.
Redăm mai jos, detaliat, sarcinile și atribuțiile instructorului D.G.P.T.
I. În activitatea de teren
Instructorul D.G.P.T. se deplasează lunar în județele care-i sunt repartizate și, pe o durată de zile, ce se stabilește în funcție de obiectivele urmărite, asigură îndrumarea și controlul muncii lectorilor D.G.P.T. din județe.
A. Sarcini cu caracter general.
1. Analizează calitatea muncii de lectură a împuterniciților, apreciind intervențiile și semnalările efectuate în perioada dintre cele două deplasări.
2. Prelucrează greșelile apărute în presa locală, materialele nesemnalate sau semnalate și soluționate insuficient și, în funcție de natura și gravitatea greșelilor, ia măsurile necesare care să preîntâmpine repetarea acestora.
3. Prezintă unele intervenții mai deosebite efectuate în unitățile de specialitate din centrală, precum și în colectivele de lectori din alte județe și informează în legătură cu greșelile apărute în presa centrală sau alte sectoare de activitate ale D.G.P.T.
4. Transmite noile indicații de muncă date de conducerea D.G.P.T., precum și rezolvarea la problemele ridicate de lectori, cu ocazia consfătuirilor de lucru sau a deplasărilor anterioare.
5. Pune la dispoziția lectorilor sau, daca nu-i posibil, informează asupra conținutului unor lucrări de analiză și sinteză elaborate în unitățile de specialitate.
6. Informează lectorii în legătură cu sarcinile noi ce stau în fața presei locale și a activității de propagandă în general.
7. Sprijină inițierea pe plan local a unor forme de perfecționare a pregătirii profesionale și politice, de însușire temeinică a indicațiilor și dispozițiilor de muncă.
8. Urmărește rezultatele obținute de lectori la învățământul de partid și se preocupă de încadrarea acestora la formele de învățământ cele mai potrivite, de maximă eficiență pentru munca noastră.
9. Verifică permanent modul de aplicare a normelor și metodelor noastre de muncă și, acolo unde este nevoie, ia măsurile corespunzătoare pentru întărirea spiritului de disciplină în activitatea profesională.
10. Controlează, împreună cu lectorii din județul respectiv sau singur, modul în care se aplică dispozițiile D.G.P.T. în unitățile care dețin mijloace de imprimare sau de multiplicare.
11. Îndrumă și controlează activitatea șefilor de birou și a responsabililor de colective, îi sprijină în organizarea judicioasă a muncii, în rezolvarea sarcinilor ce le revin.
12. Recrutează, cu sprijinul comitetului județean de partid, noi cadre pentru munca de lector al D.G.P.T. și verifică pregătirea profesională și politică a acestora, înainte de angajare.
13. Ia legătura cu comitetele județene de partid în vederea rezolvării problemelor rezultate din activitatea colectivelor de lectori.
B. Sarcini concrete pe sectoare de activitate
1. Controlul ziarelor județene, revistelor social-culturale, producției editoriale locale și universitare.
2. Lecturează împreună cu lectorii publicațiile sau materialele aflate în lucru urmărind la aceștia capacitatea de sesizare, puterea de discernământ, calitatea și modul de argumentare a semnalărilor.
3. Rezolvă materialele sau publicațiile lecturate, dacă acestea fac parte din nomenclatorul Direcției presa locală, iar dacă aparțin nomenclaturii altor unități de specialitate, ajută lectorii să formuleze observațiile la materiale, să le ierarhizeze și să le prezinte argumentat.
4. Participă împreună cu lectorul la întregul proces de lecturare și rezolvare a publicației (dacă este în nomenclatorul Direcției presa locală), inclusiv la discutarea observațiilor cu comitetul județean de partid și transmiterea rezolvărilor redacțiilor, urmărind, cu acest prilej, respectarea metodologiei de lucru, corectarea ei dacă e cazul, relațiile de muncă cu organul de partid, redacțiile și alte instituții cu care colaborăm.
II. Controlul emisiunilor de radio, spectacolelor de teatru, expozițiilor și muzeelor.
– Controlează, împreună cu lectorul de serviciu, unele emisiuni de radio care ridică probleme mai deosebite, urmărind aplicarea corectă a dispozițiilor și indicațiilor de muncă privind acest sector.
– Participă la vizionările spectacolelor cu piese de teatru, a căror programare coincide cu deplasarea pe teren, își formulează observațiile și le comunică organului de îndrumare, urmărind pe parcurs, direct sau prin lectorul prezent la vizionare, respectarea indicațiilor date.
– Merge la spectacolele cu piese aflate în repertoriu, în primul rând cele originale, precum și cele clasice montate într-o concepție nouă, exercitând prin aceasta atât un supracontrol, cât și o verificare prin sondaj a respectării pe întreaga stagiune teatrală a rezolvărilor indicate.
– Controlează, împreună cu lectorul, expozițiile și secțiile de muzee ce urmează să fie deschise, formulează observațiile și le discută la comitetul județean de partid.
– Informează, cu problemele mai deosebite, conducerea Direcției presa locală.
– Vizionează, în limita timpului de care dispune, expozițiile și secții ale muzeelor, deja deschise.
– Periodic, controlează împreună cu responsabilul de colectiv, unele muzee mai importante din alte orașe ale județului, decât reședința de județ.
III. Controlul tipografiilor, litografiilor și tipografiilor uzinale, existente în județe.
– Controlează, împreună cu lectorul, întreprinderile poligrafice, litografiile și tipografiile de uzină, aflate în reședința de județ, pentru a verifica dacă șunt respectate normele în vigoare cu privire la obținerea vizei D.G.P.T. și păstrarea acesteia în condiții de securitate.
– Periodic, face un control prin sondaj la tipografiile locale și cele uzinale din alte localități ale județului, unde nu există colective de lectori ai D.G.P.T., în scopul documentării și prevenirii executării unor tipărituri greșite politic sau care divulgă anumite secrete de stat. Observațiile, în urma controlului, le discută la comitetul orășenesc de partid, informând totodată și comitetul județean de partid.
– De la caz la caz controlează și unele mijloace de multiplicare (xerox, ghestetner, piloris, romaior etc.) care sunt în dotarea diferitelor instituții și întreprinderi de pe raza județului.
III. 5. Serviciul Evidenței Presei și Tipăriturilor Străine
III. 6. Serviciul Autorizării Cărții
III. 7. Serviciul Controlul Cărții
III. 8. Serviciul Artă
Activitatea conducerii Serviciului Artă s-a desfășurat în principal pe baza prevederilor Instrucțiunilor de aplicare a Regulamentului de stabilire a atribuțiilor angajaților cu funcții de specialitate din acest serviciu.
Conducerea Serviciului Artă era formată din doi angajați: un șef de serviciu și un șef de serviciu adjunct. În 1967 Milatinov V. primește munca de șef de serviciu adjunct la începutul acelui an venind din conducerea unei alte unități. Pentru realizarea sarcinilor profesionale serviciul era încadrat cu opt lectori care acopereau un număr mare de sectoare diferite ca gen (teatru, estradă, filme artistice, documentare, jurnale de actualități, muzică, artă plastică, filatelie, producție editorială și publicații periodice de specialitate).
Serviciul Artă din cadrul D.G.P.T. era din acest motiv și cel mai complex din puncte de vedere al diversității materialului cenzurat. Cerințele unor metode de muncă tot atât de variate, precum și problemele de conținut care difereau total nu numai de la un gen la altul, dar și la fiecare lucrare în parte au impus o împărțire a lectorilor pe sectoare în vederea asigurării unei specializări.
La împărțirea alcătuirea Serviciului Artă s-a luat în seamă pe cât posibil de calificarea de bază a lectorilor obținută în învățământ (trei au urmat cursurile facultății de științe juridice, doi științe economice, unu filosofia, unu filologia, unu învățământul general), bagajul de cunoștințe, experiența în muncă, precum și afinitățile, care de cele mai multe ori își spuneau un cuvânt greu în rezultatele muncii.
De această împărțire se ținea seama în repartizarea materialelor pentru a se accentua cât mai mult cunoașterea problemelor specifice fiecărui sector. Această metodă și-a arătat cu timpul rezultatele. Era dat ca exemplu tov. Stănescu St. care a studiat dreptul, lucrând ani în șir probleme de artă plastică și filatelie, fiind și perseverent, se dovedește în momentul de față a fi un bun cunoscător al acestor domenii.
Principala metodă de muncă a conducerii Serviciului Artă era cea de la om la om. În discuțiile directe pe marginea materialului se putea realiza în cea mai mare măsură cunoașterea trăsăturilor acestora, a preocupărilor, a stilului de muncă și felului de gândire. Tot pe această cale se acorda ajutorul conducerii urmărindu-se a se dezvolta atenția, puterea de pătrundere și spiritul analitic, capacitatea de sinteză. Se urmărea ca fiecare lector în parte să evolueze cât mai mult iar conducerea acorda ajutor direct lectorului și atunci când acesta se consultă în vederea conturării punctului de vedere sau pentru lămurirea unor probleme mai dificile, în alcătuirea referatului. Astfel discuțiile purtate pe marginea piesei „Iona“ de Marin Sorescu (Popescu Jana) sau „Opinia Publică“ de Aurel Baranga (Stoica Eugenia) au dus la elaborarea unei poziții juste și a unui referat bun.
Forma de control directă consta în lectura materialului pe urmele sesizărilor sau integral, unde era cazul, și prelucrarea eventualelor scăpări. Așa a putut fi oprită de către conducere și refăcută piesa într-un act „A doua moarte“, piesă pe care cenzorul Rădescu a aprobat-o fără rezerve. Lecturând în supracontrol, se puteau depista de asemenea formulări greșite de exemplu la textul de estradă „Navigatorii revistei“, lector Popescu Jana, la piesa „Șase personaje în căutarea unui autor“ de Pirandello, lector Stănescu.
Conducerea serviciului parcurgea în supracontrol în mod obligatoriu o serie de materiale stabilite prin nomenclator, ca filme artistice de lung metraj, piese originale, piese traduse din dramaturgia contemporană străină, revistele de teatru, cinema, articolele de fond din publicațiile periodice, precum și acele materiale care ridicau probleme la lectură.
O pârghie importantă a activității de înarmare profesională o constituia ținerea ședințelor lunare de analiză a intervențiilor și sesizărilor, ocazie cu care se transmiteau și indicațiile conducerii instituției primite la ora de lucru. Tot lunar se țineau și ședințele de prelucrare a intervențiilor efectuate în alte unități. În primul semestru al anului 1967 conducerea serviciului a organizat studierea dispozițiilor și instrucțiunilor D.G.P.T. de către toți lectorii folosindu-se în special golurile de material ivite în unele momente. Această măsură a fost urmată de un seminar de control cu tot colectivul și de unele discuții individuale. Verificarea a arătat că dispozițiile sunt, în general, bine cunoscute și că există garanția unei juste aplicări a lor.
Pentru a crea o imagine asupra volumului de muncă la care Serviciul de Artă a avut de făcut față, datele de evidență ale Serviciului arată că de la 1 ianuarie și până la 22 august în sectorul teatru s-au rezolvat 153 piese de teatru în 3 sau 4 acte, 61 piese într-un act și 11 spectacole de estradă; în sectorul cinema au fost vizionate 329 filme artistice de lung metraj românești și străine, 367 filme artistice și documentare de metraj mediu și scurt, în afara jurnalelor săptămânale de actualități, au fost vizionate 133 expoziții și 26 spectacole de estradă sau ale turneelor străine. În sectorul editorial s-au soluționat 151 lucrări însumând 32.662 pagini și 39 numere de publicații periodice cu 2.000 pagini.
Conducerea Serviciului Artă păstra o legătură permanentă cu conducerea instituției prin șeful de sector care era informat operativ, nu numai asupra aspectelor muncii profesionale, dar și asupra atmosferei din colectiv, relațiilor cu exteriorul ș.a. Deși sectoarele mari ale muncii profesionale au fost de la început împărțite, respectiv tov. Milatinov V. a răspuns de teatru, artă plastică, expoziții, iar tov. Mastora O. de cinematografie, muzică, problemele mai delicate ce s-au ivit din controlul materialelor erau discutate împreună pentru adoptarea celei mai juste soluții. Astfel, au fost dezbătute unele referate mai grele, s-au efectuat informări operative asupra tuturor intervențiilor și soluționărilor date, s-au discutat unele piese, filme sau articole mai dificile, s-au transmis indicațiile primite din partea conducerii instituției. Astfel de consultări sau practicat și în ce privește munca cu oamenii, probleme de schemă, cu ocazia acordării primelor etc.
Munca colectivă a fost utilizată chiar mai larg, atrăgându-se în rezolvarea unor probleme și lectori mai vechi, cu experiență, cărora li s-a cerut părerea. Alteori a fost consultat operativ întreg colectivul, cum a fost cazul adoptării unor noi măsuri organizatorice, a îmbunătățirii metodelor de evidență etc. Nu au lipsit consultările cu organizatorul grupei de partid și cu responsabilul grupei de sindicat, cu care ne-am propus la un moment dat să facem săptămânal câte o discuție pentru revederea sarcinilor.
Pentru exemplificare putem cita situația creată de faptul că în decursul anilor s-au lecturat numai pentru repertoriile teatrelor un număr de piese de ordinul miilor, a căror referate sunt îndosariate pe ani și arhivate. Căutarea unui astfel de referat necesita o muncă migăloasă și îndelungată, făcând imperioasă alcătuirea unei evidențe complete și ușor de mânuit. Măsura a fost cuprinsă în planul de muncă al serviciului, dar pentru rezolvarea ei toți tovarășii și-au adus o contribuție prețioasă prin soluții ingenioase, astfel că în prezent avem o asemenea evidență pe autori, care permite ca în mai puțin de un minut să precizăm câte piese au fost rezolvate în ultimii 10 ani pentru fiecare autor, dacă o piesă a fost aprobată sau respinsă, în ce an, în ce dosar și filă se găsește referatul.
Desigur că practicarea consultărilor de orice fel nu știrbește răspunderea personală nici în ceea ce privește soluționarea materialelor, nici îndeplinirea sarcinilor organizatorice.
Între atribuțiile Serviciului Artă intrau și controlul cinematografelor, teatrelor și sălilor de spectacol. Într-o notă din 21 Septembrie 1961 se semnala faptul că o serie de cinematografe din Capitală purtau denumiri cu caracter politic (ex: eroi ai clasei muncitoare, date istorice importante, etc.), deseori făcându-se asocieri nepotrivite cu titlurile filmelor programate.
Astfel, în programele din ziare, „Viața Culturală a capitalei“, afișele întreprinderii Cinematografice București sau chiar pe panourile cinematografelor se puteau citi asemenea anunțuri:
Cinematograful „Vasile Roaită“ – „Bufonul regelui“
" „Const. David“ – „Cocoșatul“
" „Tudor Vladimirescu“ – „Câinele din mlaștină“
" „16 Februarie“ – „Acțiunea Cobra“
" „Grivița“ – „Moment periculos“
" „Al. Sahia“ – „Omul cu două fețe“
" „23 August“ – „O aventură în marea Caraibelor“
" „Olga Bancic“ – „Pescuitori în ape tulburi“
" „Al. Sahia și I. C. Frimu“ – „Excrocii“
Sala Palatului R.P.R. – „Trecerea interzisă“
Uneori la unitățile Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor s-au efectuat intervenții, scoțându-se programarea filmelor care se asociau greșit, din punct de vedere politic, cu numele cinematografelor. Totuși prin aceasta nu se putea considera problema rezolvată, deoarece mereu se întâlneau filme ale căror titluri puteau dau naștere la interpretări în asociere cu majoritatea numelor cinematografelor din Capitală. DGPT considerăm necesar că ar fi bine ca forurile în drept să studieze posibilitatea schimbării denumirilor unor cinematografe.
III. 9. Serviciul Ideologie
Serviciul Științe Sociale controla conținutul producției editoriale, publicațiilor periodice și al altor tipărituri din domeniul științelor sociale (filozofie, estetică, logică, de propagandă ateistă, pedagogie-psihologie, economie politică, istorie, științe juridice, politologie, viitorologie, sociologie), al lucrărilor de politică internă și internațională, precum și al tuturor tipăriturilor religioase.
I .Producția editorială – originală și traduceri – și alte tipărituri accidentale (cursuri universitare, prelegeri, autoreferate, conferințe tematice, programe analitice), lecturate integral, care fac parte din nomenclatorului serviciului:
a. Literatura de politică internă: lucrări din colecțiile „Probleme de organizare și conducere politică și economico-socială” cu seriile: „În sprijinul organizației de partid”, „În sprijinul sarcinilor economice”, „În sprijinul organizației de tineret și pionieri”, manuale pentru învățământul de partid tipărite de Editura Politică și lucrări de sinteză de același gen din celelalte edituri.
b. Lucrări privind politica externă a R.S.R., relații internaționale și alte lucrări de politică mondială, pagini din gândirea și activitatea diplomatică românească și internațională, istoria relațiilor politice internaționale, probleme diplomatice și alte vieții politice internaționale actuale, colecțiile „Actualitatea”, „Prin țările socialiste”, monografii complexe privind viața social-politică-economică a unor țări ce apar în colecțiile „În jurul lumii”.
c. Lucrări de istorie universală și națională (politică, economică, a civilizațiilor) documentare, sinteze, studii și monografii, dicționare istorice, inclusiv studiile și cercetările de arheologie și numismatică, muzeistică, culegeri din izvoare ale istoriei: cronici, cronicari, memorialistică și corespondență a unor oameni politici, de cultură și publiciști români și străini, lucrări de istorie militară, de istorie a doctrinelor politice, a diverselor științe sociale, atlase și hărți istorice, colecțiile „Evocări”, „Fii ai neamului românesc”.
d. Lucrări de filozofie: socialism științific, materialism dialectic și istoric, teorie a științelor, de istorie a filosofiei și a culturii, axiologie, estetică, etică, logică, psihologie, ateism, sociologie-sociometrie, cibernetică și științe sociale, etnografie și antropologie socială, științe politice.
e. Lucrări de economie politică: colecțiile „Teorie economică”, „Capitalismul european și teoria economică”, „Biblioteca economică”, alte studii teoretice ale economiei politice, de economie națională și mondială, de istorie economică națională și mondială, de istorie a ramurilor, a doctrinelor economice.
f. Științe politice: colecția „Antologia gândirii social-politice românești”, colecția „Făurirea societății socialiste multilateral dezvoltate”, „Dezbateri ideologice și probleme internaționale”
g. Lucrări de drept, stat, administrație: studii și cercetări de științe juridice, de teorie a statului și dreptului, de drept intern și internațional, de istorie a doctrinelor juridice și de organizare judecătorească, de științe administrative.
h. Lucrări de pedagogie: de teoria instrucției, de educație, conținutul și organizarea învățământului, probleme de pedagogie specială, manuale didactice de științe sociale, metodici de predare a științelor sociale și de interes general
i. Lucrări de știință militară: istoria doctrinelor și a gândirii militare.
j. Literatura de informare, popularizare și documentare social-politică: dicționare, enciclopedic, universal, politic, economic, pedagogic, filosofic, de etică, de relații internaționale și diplomatice, alte lucrări de științe sociale din colecțiile „Enciclopedia de buzunar”, ghiduri (istorie și viață social-politică) asupra unor țări ale lumii, colecția „Monumente istorice”.
k. Tipărituri ale cultelor: studii de teologie, de teorie a cultelor, cărți de cult și orice alte tipărituri cu caracter accidental, precum și periodice cu caracter religios.
II. Materiale didactice: cursuri universitare de științe social-politice editate prin multiplicare sau tipărire de către institutele de învățământ superior, centrele de pregătire și perfecționare a cadrelor
III. Tipărituri cu conținut social-politic editate de institutele de cercetări științifice ale Academiei de științe sociale și politice, de organizații politice și obștești, de instituții centrale de stat.
IV. Muzee de istorie din capitală, expozițiile de istorie cu caracter ocazional, precum și publicațiile și tipăriturile ocazionale ale acestora. Se propune includerea în nomenclatorul serviciului și a publicațiilor din țară.
V. Publicații periodice multiplicate ale Centrului de informare și documentare al Academiei de Științe Sociale și Politice, ale centrului de informare pentru învățământ ale Centrului de perfecționare a cadrelor didactice, M.E.I. editat de Ministerul Muncii.
III. 10. Serviciul Știință și Tehnică
În nomenclatorul Serviciului Științe Tehnice intra întreaga producție editorială și extra-editorială a lucrărilor și publicațiilor periodice care prin conținutul lor se axează pe probleme cu caracter științific, tehnic, economic, industrial, agricol, comercial, didactic, turistic și sportiv.
Editurile, redacțiile și instituțiile cu care DGPT colabora trimiteau pentru control următoarele categorii de materiale:
lucrări originale, studii și cercetări, lucrările diverselor congrese naționale și internaționale, conferințe și simpozioane
lucrări privind istoria marilor descoperiri, oameni de seamă și călătorii, ghiduri, monografii, enciclopedii și dicționare
lucrări din domeniul economiei, organizării și planificării întreprinderilor industriale și agricole, precum și legislația muncii
lucrări din domeniul științelor naturii, biologie, botanică, zoologie, geografie etc.
lucrări din domeniul științelor agricole și silvice, știința solului, mecanizarea și electrificarea agriculturii, zootehnie și medicină veterinară, viticultură și pomicultură, cultivarea, exploatarea și protecția pădurilor, chimizarea agriculturii, protecția plantelor
lucrări din domeniul științelor medicale și ocrotirii sănătății
cursuri și manuale pentru învățământul de toate gradele
lucrări din domeniul tehnico-științific, industria construcțiilor de mașini, industria minelor, petrolului, gazelor și geologiei, industria siderurgiei și metalurgiei, industria combustibilului, industria energiei (electrice, termice, hidraulice, atomice etc.), industria electrotehnică și electronică, industria automatizării și mașinilor de calcul, industria chimică, industria materialelor de calcul, industria chimică, industria materialelor de construcții, sistematizare și urbanism, transporturi terestre, aeriene și navale, telecomunicații, radio, televiziune, poștă, telefon, telegraf, instalații de semnalizare.
hărți și atlase fizice, politice, economice, administrative
lucrări de popularizarea științei și culturii tehnice
lucrări de propagandă turistică
lucrări de propagandă comercială
lucrări din domeniul educației fizice și sportului
lucrări statistice privind dezvoltarea industriei, agriculturii, investițiilor, învățământului etc.
lucrări destinate culturii tehnice a tineretului
lucrări traduse din alte limbi, precum și cele traduse din limba română, în vederea schimbului de valori internaționale
lucrări de știință și tehnică militară
almanahuri, agende, calendare
expozițiile și târgurile cu caracter tehnic, economic, și comercial
tipărituri mici: afișe, materiale pentru secretariat, diverse circulare, ordine și instrucțiuni
III. 11. Serviciul Radioteleviziune
Serviciul Radioteleviziune din cadrul Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor xxx
În diferite buletine de știri am găsit scris la mașină /viza deleg. presă/ unde delegatul nostru pune stampila. În material am găsit următoarele greșeli: Într-un buletin de știri din 29 august 1953 se spune: „Femeile gospodine din orașul Suceava au primit cu mare bucurie expunerea tov. Gh. Gheorghiu Dej la a 9-a aniversare a R.P.R.“ Trebuia scris la a 9-a aniversara a eliberării patriei noastre, deoarece a 9-a aniversare a R.P.R. va fi la 30 decembrie 1956. Această greșeală se mai repetă o dată într-un alt articol.
Într-un articol intitulat „Angajamentele oamenilor muncii în cinstea zilei de 23 august“ se spune: „Se apropie 23 August, ziua eliberării țării noastre de către glorioasa armată roșie“. Trebuia scris: glorioasa armată sovietică. Această greșeală se repetă de 2 ori.
În articolul „Crește avântul întrecerilor socialiste în cinstea zilei de 23 August“ se spune: „Muncitorii, tehnicienii și funcționarii depoului C.F.R. Ițcani îndrumați de organizația de bază țin sus steagul întrecerilor socialiste. Din totalul de 263 salariați, 224 sunt antrenați în întrecerile socialiste.“ Numărul total al salariaților din depoul C.P.R. Ițcani nu se dă, deoarece este o dată secretă.
În articolul intitulat: „Despre lucrările Congresului Mondial al femeilor de la Copenhaga“ se spune: „Timp de 5 zile capitala Danemarcei a fost martora unei manifestații a femeilor din lumea întreagă hotărâte să-și întindă mâinile peste toate fronturile în lupta comună pentru drepturile lor, pentru apărarea copiilor, căminelor, pentru pace în lumea întreagă“. Trebuia scris: hotărâte să-și întindă mâinile peste toate frontierele în lupta comună…
Într-un articol intitulat „Cum se desfășoară în raionul Suceava pregătirea pentru deschiderea învățământului de partid pe anul 1953–54“ se spune: „Astfel biroul organizației de bază a sfatului regiune/secretar Deucth Adolf până la data de 12 august a stat de vorbă numai cu 9 tov. din peste 100 de membri de partid cât are această organizație de bază“. Numărul membrilor de partid dintr-o organizație de bază este secret de partid.
Articolul intitulat: „Prevenirea și combaterea febrei oftoase la animale în raionul Suceava“ trebuia oprit, deoarece tratează o problema care conform instrucțiunilor nu se poate da publicității.
Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, organul cel mai reprezentativ al cenzurii comuniste din România, copiat după modelul de succes al Glavitului sovietic ia formă instituțională concretă în urma decretului 214 din mai 1949, funcția de director revenindu-i unui comunist ilegalist Dumitrescu Vasile pentru ca mai apoi acesta să fie înlocuit cu Iosif Ardeleanu, care a deținut această funcție până aproape la data desființării DGPT. Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor era subordonată ierarhic Consiliului de Miniștri al R.P.R. și ideologic Secției de Agitație și Propagandă a Comitetului Central al P.C.R.
Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor era compusă din șase Servicii separate, fiecare cu rolul său în evoluția ulterioară a cenzurii în România. Astfel, aceasta era compusă din Serviciul Secretariat și Buletin Oficial, Serviciul autorizării și evidenței presei și tipăriturilor, Serviciul presei și tipăriturilor din țară, Serviciul presei și tipăriturilor străine, Serviciul autorizării cărții, Serviciul controlului cărții. Inițial sediul Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor a fost pe strada Brezoianu lângă gradina Cișmigiu, urmând ca principalele secții ale DGPT să funcționeze în cadrul Casei Scânteii după ce aceasta a fost dată în folosință în 1956.
La începutul lui 1950 instituția Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor număra 111 persoane încadrate în cele șase Servicii și 27 de persoane încadrate la „Personal cu Atribuții Speciale”, deși numeroase acte emise ulterior semnalau numărul insuficient al angajaților. Situația de la acea dată este înscrisă în tabelul de mai jos:
TABEL
de personalul Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor
conform schemei de organizare
Din notele emise de către Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor observăm că serviciul de cenzură și control din provincie era cel mai defectuos în cea ce privește personalul calificat în primii doi ani de funcționare a acestei instituții. În situația de la începutul anului 1950 remarcăm lipsa personalului în unele orașe din țară lucru ce făcea imposibilă desfășurarea activității cenzurii la nivel local. Acest fapt a fost compensat de deplasările cenzorilor de în primă fază. Pentru ocuparea locurilor vacante se cerea organizației județene a Partidului să se facă propuneri, acestea urmând a fi confirmate de către Comitetul Central.
„În provincie : În cele 15 orașe în care apar ziare cotidiene, avem un număr de 12 cenzori numai în 10 orașe. Necesarul în cenzori pe localități este următorul:
În orașele de mai sus sunt necesari 36 de cenzori, în prezent nu avem decât 12 din care 2 necorespunzători. Rezultă deci că avem nevoie de încă 26 de cenzori.
Pe lângă orașele din provincie care aveau secții de cenzură funcționale în ciuda lipsei personalului calificat, în materialul arhivistic am remarcat deseori insuficiența lectorilor în special în orașele mai mici, unde deseori era nevoie de deplasarea cenzorilor de sau centrele urbane din apropiere.
Pe tot parcursul anului 1950 și prima jumătate a anului 1951 în rapoartele emise de Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor găsim numeroase procese-verbale către secțiile de cenzură din provincie indicând lipsurile Direcției datorate fie personalului insuficient fie lipsei de cenzori competenți. Spre exemplu într-o notă către Consilieratul Cultural Județean Romanați-Caracal, Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor cere propuneri cât mai urgente pentru un post de lector, deoarece milițianul din localitate a ordonat aruncarea cărților nedifuzabile în Olt, nerespectând protocolul de epurare înscris în regulamente.
De asemenea în localitățile de mai jos erau necesari câte un cenzor delegat, posturile fiind vacante fie prin neprezentarea celor propuși, fie datorită faptului că nu au fost făcute deloc propuneri:
Prin Decretul nr.142 din 28 februarie 1967 al Consiliului de Stat și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 435 din 7 martie 1967 se stabilesc noi principii privind activitatea de personal, atribuțiile, normele de funcționare și structura organizatorică a direcțiilor, serviciilor și birourilor de personal.
În momentul desprinderii din fostul Minister al Artelor și Informațiilor, în anul 1949, Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor dispunea de un efectiv eterogen, în general necorespunzător din punct de vedere politic și profesional. Din această cauză în anii imediat următori aproape toți lectorii au trebuit să fie transferați, în anul 1967 nemaifiind în cadrul instituției decât 5 lucrători din acea perioadă. Această situație impunea deci formarea unui colectiv în întregime nou care să poată asigura din punct de vedere numeric și calitativ îndeplinirea sarcinilor. De aceea în primii ani de funcționare a D.G.P.T. munca de cadre a pus accentul îndeosebi pe recrutarea, verificarea și angajarea lucrătorilor de specialitate. Pe baza indicațiilor primite din partea conducerii instituției, Direcția personal era orientată spre recrutare.
În timp au fost aduși în instituție absolvenți de școli medii, precum și un număr mare de tineri care terminaseră stagiul militar, din rândul cărora să poată fi selecționați pe parcursul timpului cei competenți. Ulterior unii au plecat, alții au fost transferați, deoarece au fost considerați necorespunzători muncii. Tinerii care dovedeau aptitudini și perspective de creștere își continuau și terminau studiile de stat superioare, paralel cu activitatea profesională. În următori ani au fost angajați din facultăți studenți și absolvenți dintre cei mai buni în cea ce privește mediile de absolvire. Concomitent a avut loc și recrutarea sistematică de împuterniciți în provincie, atât pentru completarea numeroaselor localități descoperite, cât și în vederea înlocuirii unora necompetenți.
Întreaga acțiune de recrutare atât în centrală cât și în provincie a avut loc cu sprijinul permanent al organelor centrale și locale de partid. La aceste angajări Direcția Personal a avut în vedere verificarea politică, precum și pregătirea teoretică, necesară muncii care urma a fi îndeplinită. Activitatea de selecționare și angajare masivă de personal din perioada de început a instituției a dat în general rezultate pozitive. Mulți dintre cei angajați s-au încadrat și dezvoltat în muncă, dovedind competență și atașament, astfel încât, în anul 1967 din efectivul de lectori din centrală, 44% îl formau cei intrați în munca instituției între anii 1950–1955.
Cu timpul, munca de cadre a luat forme noi, s-a adâncit în direcția cunoașterii calităților profesionale, politice și morale ale angajaților, aceasta fiind determinată și de faptul că, o dată asigurat un colectiv de bază, noile angajări au mers mai mult pe linia completării și îmbunătățirii sistematice a efectivului.
O altă preocupare a fost pregătirea și dezvoltarea lucrătorilor instituției. În acest sens s-a urmărit permanent modul în care fiecare s-a preocupat de completarea studiilor, Direcția Personal ținea evidența și informa conducerea asupra situației examenelor. Încă din 1954 s-a ajuns ca D.G.P.T. să aibă 76 lectori cu studii superioare, adică 40% și 46 absolvenți de școli medii, adică 22%. În același an, din cele 185 cadre de specialitate din centrală, 162 aveau studii superioare de stat, iar restul aveau studii medii sau erau studenți. Din 74 împuterniciți, 40 aveau absolvite studii superioare, iar 20 studii medii. Totodată, Colegiul D.G.P.T. împreună cu B.O.B. avea în vedere continua pregătire politică și ideologică a lucrătorilor instituției. Toți lectorii au fost încadrați în fiecare an în diferite forme ale învățământului de partid, iar în instituție s-a organizat studierea documentelor de partid și a unor materiale politice. Față de 1954, când în centrală numai 12 lectori erau absolvenți ai unor cursuri superioare de partid, în 1967 numărul acestora a crescut la 65.
Rezultatele generale pozitive ale activității de cadre desfășurată de-a lungul anilor în instituție s-au tradus în existența unui colectiv în general stabil, omogen și pregătit din punct de vedere profesional.
Astfel, din efectivul prezent în 1967 de 260 lectori și împuterniciți, 102 aveau o vechime între 10–15 ani, iar alți 82 cu vechime între 5–10 ani. Deci 70% din cadrele instituției o formau lectorii cu o vechime de peste cinci ani. Marea majoritate a cadrelor D.G.P.T. o formau lectorii până la 40 de ani. Din totalul de 394 salariați, 208 erau membri de partid, dintre care 166 lectori și 36 respectiv (27 lectori) membri U.T.C. În provincie din cei 75 împuterniciți, 73 erau membri P.C.R., 50% dintre membrii de partid din centrală și provincie fiind tineri, între 30 și 40 de ani. Importanța acestei compoziții politice în instituție se relevă și printr-o comparație cu anii de început. În acea vreme numărul membrilor organizației de bază D.G.P.T. era foarte restrâns, iar marea majoritate o formau cei din sectorul administrativ.
Deși fluctuația de cadre nu a caracterizat Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, în anumite perioade acest fenomen s-a manifestat. Dacă în primii ani plecările mai numeroase se explicau obiectiv prin selecționarea care a urmat angajărilor masive, în ultimii ani plecările au cunoscut o proporție mare. Din anul 1964 până în 1967 numărul de lucrători de specialitate a scăzut cu 53. Dacă printre aceștia, 15 reprezintă desfaceri de contracte în provincie ca urmare a unor măsuri organizatorice obiective, iar 5 plecări la Școli superioare de partid, 33 reprezintă plecările din centrală în această perioadă. O analiză a acestei situații arată că marea majoritate a celor plecați nu aveau o vechime mai mare de 5 ani. O anumită fluctuație a existat și în interiorul instituției între direcțiile și serviciile de specialitate. Pe lângă schimbări cu caracter obiectiv, au avut loc și mișcări de personal determinate de unele deficiențe în munca de cadre. Este vorba de anumiți oameni care, dovedindu-se necorespunzători într-o unitate, au fost plimbați prin diferite colective, deși nu aveau perspective de dezvoltare.
Pentru întărirea stabilității cadrelor instituției și pentru evitarea unor fluctuații nedorite de personal se propunea:
– Angajații să fie bine cunoscuți de către Direcția personal ca oameni apreciați pozitiv și stabili la locul de muncă anterior. Să nu fie angajați dintre aceia care au schimbat multe locuri de muncă din motive personale.
– Să fie trecuți în altă muncă corespunzătoare aptitudinilor lor cei stabiliți ca nefiind competenți în munca profesională.
– Să existe o legătură strânsă și operativă privind cunoașterea cadrelor din provincie între Direcția personal și Direcția Instructaj-Control;
– Direcția personal trebuie să cunoască mai profund, mai multilateral oamenii decât până acum; pentru aceasta trebuie să se adopte forme vii, directe de legătură cu oamenii.
– În politica generală de cadre a instituției să existe o preocupare mai mare, mai sistematică și mai concretă pentru educarea fiecărui lucrător în spiritul dragostei și atașamentului față de munca instituției.
În decursul anilor, schema de personal a instituției nu a rămas fixă, ea cunoscând anumite modificări pe linia reducerii ei, determinate de condiții și cerințe noi. Au fost luate măsuri de desființare sau micșorare a unor servicii („Difuzarea Presei“, „Difuzarea Cărții“ etc.), iar în anul 1965 s-a desființat complet sistemul lecturării în două faze consecutiv a materialelor. În cursul anului 1964 s-au desfăcut contractele de muncă a 25 împuterniciți cu ¼ normă, iar în martie 10 împuterniciți cu ½ normă. În ianuarie 1967, în centrală, au fost desființate serviciile „Tipărituri Mici“ și „Dispoziții Documentar“. Atribuțiile lor și lectorii au fost trecuți în alte servicii de specialitate, iar posturile de șef serviciu au fost desființate.
Astfel, dacă în 1964 schema cuprindea 442 posturi, în 1967 cuprindea 405 posturi, cu 37 mai puțin. Numărul posturilor ocupate în fost de 434 față de 392 în 1967, marcând o scădere de 42 posturi.
În 1967, numărul lucrătorilor de specialitate în instituția cenzurii, era considerat a fi în general corespunzător. O analiză a evoluției schemei generale a instituției în perioada 1964–1967 arată că în cadrul scăderii generale a numărului de salariați s-au produs schimbări în raportul dintre numărul total al salariaților care lucrau în specialitate și al celor din aparatul administrativ. În timp ce numărul posturilor de specialitate ocupate a scăzut în acești ani, în centrală și provincie, de la 311 în 1964 la 258 în 1967, deci o scădere de 53, cel al posturilor ocupate din sectorul administrativ a crescut de la 81 în 1964 la 89 în 1967. În aceeași perioadă Direcția Administrativă a crescut de la 40 la 46 de oameni. Evoluția schemei în acești ani se poate vedea din situația de mai jos:
Numărul de posturi ocupate în perioada 1964–1967:
Toate cadrele medii de conducere erau membri de partid, cu o vechime în instituție între 10–15 ani, cu studii corespunzătoare, în vârstă între 35–40 de ani. Cadrele medii aveau o vechime mare în muncă și experiență în activitatea profesională și organizatorică, și foarte important „maturizați politicește”.
În decursul timpului au fost și cazuri când unii oameni nu au corespuns cerințelor muncii de conducere în unități. Alte măsuri au privit simplificarea aparatului mediu de conducere, în funcție de noile condiții de muncă apărute. Pe linia aceasta s-a mers și pe viitor, analizându-se temeinic necesitatea fiecărui post de conducere în raport cu volumul și calitatea sarcinilor direcțiilor și serviciilor.
Un stimulent important în muncă în cadrul D.G.P.T. ca și în alte instutții de stat, era premierea. În instituție se foloseau două forme: primele trimestriale, cât și premii excepționale, la propunerile șefilor de unități și având aprobările necesare. Sistemul de prime de la D.G.P.T. a fost și abuzat întrucât se știe că au fost cazuri când au fost premiați oameni care nu meritau și s-au falsificat state de plată sau de acordare a primelor.
Cel mai celebru caz este Ion Nicolau care în perioada 1964 – septembrie întocmit acte fictive pentru plata unor colaboratori, referate pentru acordarea de avansuri spre decontare pe numele unor redactori, care nu le-au solicitat; a întocmit adrese către Întreprinderea de stat pentru imprimate și administrarea publicațiilor în vederea acordării de prime excepționale unor angajați, semnând în fals pe redactorul șef adjunct; a falsificat mai multe state de plată a colaboratorilor după care și-a însușit sumele de bani, cauzând în total un prejudiciu de 197.314 lei, din care în cursul cercetărilor înculpatul a depus suma de 26.277 lei.
Capitolul IV – Activitatea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor
IV. 1. Mecanismele cenzurii
Fiecare material care este propus să apară în paginile vreunei publicații este atent verificat. În afară de faptul că informației i se aduceau completări cu un vădit caracter propagandistic, experiența sovietică trebuie să își facă prezența simțită și în cel mai mic detaliu. Textele nu trebuiau să conțină nicio greșeală, zona sensibilă fiind numele conducătorilor și citatele din aceștia. Cei care îndemnau la excese ideologice erau chiar liderii partidului. Printr-o serie de articole și studii stimulative, tânărul ziarist este inițiat în lupta împotriva oricăror devieri de la principiul materialismului dialectic. Pentru ca eficiența aparatului de cenzură să crească, pe un fond menținut propagandistic, este controlată școlarizarea, pregătirea și formarea viitorilor constructori ai socialismului. Școala de partid A.A. Jdanov, iar apoi Universitatea Ștefan Gheorghiu erau cele care scoteau ca pe bandă politrucii atât de necesari dezvoltării propice noului sistem. Agreați sunt și ziariștii care lucraseră în redacțiile din perioada ilegalității ori în alte structuri comuniste anterioare. Astfel, orice formă a unei posibile opoziții intelectuale în presa românească era imposibilă.
Prin intermediul instituțiilor și a oamenilor cu atribuții specifice are loc un control riguros a tot cea ce se publică, având drept numai autorii acceptați de regim, adică cei care au drept de semnătură. Ca urmare, un manuscris este supus mai întâi cenzurii autorului, adică autocenzurii, acesta evaluând posibilitatea de publicare a creației sale în funcție de atingerea priorităților tematice stabilite de către partid. În cadrul editurii manuscrisului este citit și verificat ideologic de către redactorul de carte, care modifică sau elimină idei sau imagini artistice care pot da naștere la interpretări sau confuzii. În evaluarea unui manuscris de multe ori se apelează la colaboratori-referenți externi pentru verificarea ideologică a acestuia, redactorul editurii scăpând astfel de responsabilitatea integrală privind eventualele probleme de publicare a unui manuscris.
Realismul socialist era singurul care putea fi folosit ca metodă de creație. Unică și oficială era doar ideea sovietică, care stătea la baza a tot ce este bun, drept și cinstit în această lume. În concepțiile partidului așa trebuia să arate societatea de mâine, având ca actor principal omul de tip nou. Pe parcursul acestor ani de sovietizare masivă, sistemul educativ comunist se folosea de mijloace dintre cele mai diverse în formarea unei conștiințe socialiste sănătoase. De exemplu, până în anul 1949 s-au tipărit în România 1175 de titluri de carte sovietică, în tiraje ce atingeau un total de 13.319.000, numai în anul 1952 lucrările lui Lenin și Stalin atingând un tiraj de 7.500.000 exemplare. În același timp literatura națională se valorifica selectiv, evaluată pe principii ideologice și nu rareori ignorată în beneficiul creației din alte țări comuniste, fără altă calitate în afara celei de a fi fost marxist leninistă.
Directivele partidului urmau însă o așa-zisă cale democratică, legală. Legile erau însă propuse, votate și apoi promulgate de același foruri decizionale, care aveau ca unic scop protejarea cuceririlor socialiste. După fiecare hotărâre emisă apărea și un raport din partea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor în care erau combătute succesiv diverse elemente ale reacțiunii. Acest raport genera o nouă hotărâre care încerca să încadreze legal noile abateri.
În teritoriu situația devenise și mai complexă. Serviciul Presei Raionale și Regionale asigura cenzura tuturor publicațiilor care apăreau în provincie. Controlând și coordonând media regională, acest serviciu întocmea regulat studii și lucrări de analiză asupra carenței presei de provincie.
Pe parcursul anilor, serviciul a cunoscut o dezvoltare amplă, datorită, în primul rând, vigilenței de partid. Dacă operativitatea acestuia lăsa mai mult de dorit în anul 1950, când activitatea îi era redusă doar la o muncă de scriptologie, la începutul anului 1951, serviciul capătă noi valențe și atribuții. În perioada februarie-aprilie 1951 au fost citite după apariție 1683 ziare. Cu această ocazie au fost sesizate 1517 greșeli politice și de tipar.
Începând cu anul 1951 munca cenzurii provinciale s-a îmbunătățit. Printr-o operativitate maximă, s-a reușit identificarea și controlarea problemelor ivite. Directivele Direcției Generale ordonau însă scrupulozitate în studierea ziarelor și specializarea treptată privind problematica fragilă a politicii externe.
Pentru fiecare ziar din provincie se întocmea un raport, ce viza tangențele acestuia cu preparativele ideologice și doctrinare sovietice. Paralel erau întocmite comentarii și autocritici privind lipsuri în pregătirea ideologică. Sunt raportate chiar și note de greșeli. Acestea purtau indicativul secret și ilustrau convingător greșelile apărute în ziarele locale.
Așadar în perioada septembrie 1949 – ianuarie 1950 au fost efectuate 1411 cenzuri și corecturi, repartizate astfel:
„Adevărul” / 527
„Universul” / 352
„România Liberă” / 121
„Viața Sindicală” / 97
„Frontul Plugarilor” / 91
„Viața Capitalei” / 65
„Scânteia tineretului” / 59
„Sportul Popular” / 40
„Glasul Armatei” / 39
„Scânteia” / 21
„Adevărul” se desprinde ca fiind cotidianul cu cele mai multe cenzuri, căci în redacția ziarului se mai păstrau încă reminiscențe imperialiste. Articolele erau, de obicei, cenzurate în întregime deoarece foloseau surse anglo-americane. În alte cazuri se punea accent pe interpretări, probleme ortografice, evenimente politice, personaje interzise etc.
În luna Ianuarie au fost efectuate, în general, până la 26 Ianuarie dimineața – 212 cenzuri și corecturi. În totalul șpalturilor cenzurate sunt trecute cenzurile efectuate conform dispozițiilor primite.
În ziarul „Universul” din 12 octombrie 1949 în corespondențele din Iași, scrie: „Doamna profesor Pop a vorbit despre însemnătatea muncii de alfabetizare a maselor largi populare.”
„Primatul unor popoare asupra altora fie că este vorba de cuceriri teritoriale ori economice, fie civilizatoare, a fost mereu pretextul războaielor între oameni.”
„…O nouă încăierare ca re ar aduce dezastre mult mai mari și suferințe mai grele decât cele pe care le îndurăm încă.” (cuvintele subliniate au fost înlocuite cu „cele pe care le-am îndurat”)
„Deoarece la 28 Octombrie poporul cehoslovac aduce slavă Marelui Stalin, Marelui Partid Sovietic și Partidului Comunist Cehoslovac care a învățat să lupte și luptă după exemplul eroicului popor sovietic.” (Pasajul subliniat a fost înlocuit după cum urmează: Marelui Partid Comunist al U.R.S.S. de la care Partidul Comunist Cehoslovac a învățat să lupte în timpuri grele împotriva cotropitorilor hitleriști și luptă astăzi pentru construirea socialismului în Republica Cehoslovacă)
În Universul din 28 Octombrie în articolul „Tineretul sovietic construiește” a fost cenzurat următorul pasaj:
„Ultimul război imperialist a prilejuit o verificare, prin fapte ale forței morale, a popoarelor care au luat parte la război. Tineretul din țările beligerante a avut și el de înfruntat un examen sever de tărie morală, în care permanențele ideologiei tinerești, sentimentul de solidaritate colectivă, patriotismul și spiritul de abnegație și sacrificiu în lupta contra exploatării, opresiunii și nedreptății au avut de spus un cuvânt greu. Tineretul Sovietic, a avut pe umerii lui o povară îndoită: de a-și apăra țara împotriva unui dușman agresor și de a se apăra totodată pe sine însuși contra unei acțiuni de exterminare totală, pornită de fiara turbată hitleristă.”
În „Universul” din 6 Decembrie în articolul „Conducătorul luptei pentru pace” a fost cenzurat următorul pasaj: „Generalissimul Stalin este desăvârșirea a adevăratului tip de bărbat de Stat pe care numai orânduirea socialistă și mișcarea socialistă îl poate crea.”
Tot în Universul din 5 ianuarie 1950 în articolul „Încă din luna Noiembrie muncitorii de la uzinele 21 Decembrie lucrează în contul anului
„În aceste uzine organizația de Partid și Direcția fabricii nu au nevoie să ducă muncă de lămurire căci muncitorii sunt lămuriți.”
În ziarul Universul din 26 Ianuarie la corespondențele din Pitești: „S-a comemorat 100 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu și 26 de ani de la moartea lui Lenin. Cu acest prilej s-au citit din lucrările marilor dispăruți.” (Cu nota: se elimină rândurile subliniate)
Note de cenzură – Prietenia româno-sovietică
Pag. 32 – „Această declarație exprimă ideea individualității luptei pentru pace, a luptei împotriva fascismului – dușmanul de moarte al păcii – exprimă ideea că soarta muncitorilor și țăranilor din celelalte țări exprimă solidaritatea, unitatea de soartă și de luptă a oamenilor muncii din U.R.S.S. cu oamenii muncii din întreaga lume.” (Din acest pasaj reiese că muncitorimea și țărănimea sovietică este legată de soarta muncitorilor din celelalte țări când de fapt este invers.)
Pag. 41 – „Numai faptului că Armata Roșie a fost aceea care a gonit de pe teritoriul țării noastre trupele hitleriste, a dat putința realizării cuceririlor ultimilor cinci ani. Este suficient să privim la luptele din Grecia, Italia și Franța unde nu se află Armata Roșie, ci armatele puterilor imperialiste, pentru a înțelege rolul hotărâtor pe care l-au avut în eliberarea țării noaste trupele Sovietice.” (Din cauză că autorul se exprimă neclar reiese că Armata Roșie se mai află la noi în țară, mai mult nu se mai întrebuințează termenul „Armata Roșie” ci „Armatele Sovietice”.)
Pag. 70 – „Noi știm ce rol a jucat sprijinul sovietelor în izbânda Turciei eliberate asupra dușmanilor ei.” (În acest pasaj se vorbește despre „Turcia eliberată”, în condițiile din prezent nu este momentul potrivit să se vorbească despre eliberarea Turciei.)
Pag. 92 – „În condițiile actuale pot exista numai două ideologii: ideologia burgheză și ideologia socialistă. Naționalismul este o ideologie burgheză.” (Acest pasaj cuprinde inexactități fiindcă naționalismul nu este o ideologie burgheză, ci este o caracteristică a ideologiei burgheze.)
Pag. 97 – „Problema pentru orice Stat de democrație populară este: Ori înainte spre socialism, ori înapoi spre capitalism.” (Pentru democrațiile populare nu există alternativă de mai sus, nu există decât „Înainte spre socialism”.)
Pag. 141 – „În condițiile ilegalității, partidele comuniste din Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria, Albania și România aveau în total aproximativ 100.000 de membri, actualmente numărul acestor partide trece de 6 milioane.” (Deși cifrele date mai sus sunt date de Biroul Informativ, nu este cazul să apară într-o lucrare de popularizare a prieteniei româno-sovietice.)
Același tratament este suportat și de stațiile de radioamplificare și radioficare. O circulară din Direcției Generale prevedea o conspirativitate maximă a controlului materialelor ce urmau să primească bun de difuzare. Serviciul este strict, căci pentru difuzarea unui material trebuia să primești o serie întreagă de aprobări, condiționate de linia partidului.
Un alt compartiment important al cenzurii a fost Serviciul Autorizării Cărților. Acesta dădea bun de tipar neperiodicelor, autoriza importul și exportul de carte, controla analele româno-sovietice, buletinele de agitație etc.
În 1951 se iau noi măsuri de consolidare a documentelor decizionale privind controlul asupra activităților editoriale. Din sfera cenzurii nu sunt excluse nici măcar lucrările tehnice. Fie că nu erau îndeajuns de combative, fie că nu aminteau numele vreunui savant sovietic, orice text putea fi transformat, rescris. Nu în ultimul rând, cenzura s-a aplecat și asupra unor materiale atent direcționate și de propagandă: manualele școlare. Principalul reproș care se desprinde din desele critici ale cenzorilor ar fi că acestea nu reflectau și nu acordau o prioritate mai mare științei sovietice.
Bibliotecile deveneau următoarea mare provocare. Sunt definite măsurile ce trebuie luate pentru îmbunătățirea activității bibliotecilor din Republica Populară România. Obiectivele care trebuiau atinse erau în principal familiarizarea treptată, apoi însușirea clasicilor marxism-leninismului, a autorilor sovietici și autorilor contemporani agreați. Camera Cărții din Republica Populară România alături de Comitetul pentru Așezăminte Culturale erau însărcinate să demareze o nouă epurare a fondurilor existente și să exercite un control permanent al cărților aprobate.
În acest context, de dispreț față de lumea capitalistă, se înscriu și deciziile de purificare ce vizau schimbarea sau atribuirea de alte denumiri de localități, stații de tren, instituții, organizații, întreprinderi etc., care purtau denumiri ai unor dușmani ai poporului.
Reprezentativ pe plan juridic a fost anul 1952 prin faptul că a fost adoptată o nouă Constituție. Principalele prevederi ale acesteia se referau la mai multe drepturi și libertăți ale clasei muncitoare. Libertatea de conștiință, a opiniei, libertatea cuvântului și a presei sunt recunoscute fiind corelate cu interesele celor care muncesc și în vederea întăririi regimului de democrație populară. Astfel, aceste libertăți erau conferite doar celor care slujeau interesele politice, sociale, economice și culturale ale ideologiei oficiale.
Consiliul de miniștri al Republicii Populare Române va spori împuternicirile Direcției Generale, atribuindu-i noi sarcini. Controlul asupra emisiunilor posturilor de radio, materialele expuse în muzee, expoziții ale filmelor și producțiilor studiourilor din țară trebuiau supuse unui control strict și mult mai bine instituționalizat. Chiar și textele așa-zise curate erau recenzurate și recontrolate, iar acest lucru se producea, mai ales, cu tipăriturile sosite din străinătate, care se împărțeau în patru mari categorii: interzise (cele care aveau un caracter anticomunist), secrete (în special publicațiile cu caracter tehnico-științific), documentare (care nu se încadrează în categoriile sus-menționate), de liberă-circulație (orice publicație sovietică șa a țărilor de democrație populară).
Importul publicațiilor era strict restricționat. Materialele și documentele ce purtau pecetea prohibiției aveau un regim cu totul special de import, manipulare și studiere. Controlul asupra lucrului cu astfel de materiale era strict menținut în afara Ministerului Afacerilor Interne. Totuși, în afara ministerelor, se aprobă accesul la aceste materiale și altor instituții, precum; Scânteia, AGERPRES, Comitetul de radio, Institutul Român pentru Relații Culturale cu Străinătatea, Academia Republicii Populare România, Comisia de Stat a Planificării, Direcțiunea Centrală de Statistică.
Concomitent cu instituționalizarea metodelor cenzurii, în plan social apar numeroase voci care recomandă culturii să se îndrepte spre realismul social. Este și cazul plenarei Uniunii Artiștilor Plastici din mai 1952, care își propunea să abordeze noi baze ideologice în artele plastice privind reflectarea cât mai bine a democrației populare românești. Curentele decadente sunt condamnate la pieire. Adevărul vieții nu mai trebuie să fie deformat, ci împănat cu noile estetice marxist-leniniste. Abaterea de la aceste directive, intrarea pe o structură formalistă a operei de artă, echivala cu interdicția de a mai activa în viața plastică contemporană acelor perioade.
În plan social se încearcă îmbunătățirea calității agitației vizuale. Comisia de control și monitorizare a activităților agitației vizuale acționa, în principal, în timpul manifestațiilor publice, a întrunirilor din întreprinderi, a congreselor. Controlul se răsfrângea în principal asupra portretelor, afișelor, pancartelor, lozincilor, picturilor, desenelor etc. Se luau măsuri drastice în vederea schimbării acestora, care în timp se uzau sau se învecheau, trebuind să fie înlocuite cu altele noi, bine situate, în zone cheie. Comisiile trebuiau să acorde o atenție sporită asupra pavoazărilor, șoselelor, gărilor, intrărilor în oraș. Se recomanda evitarea excesului, dar inventarierea și păstrarea acestor materiale erau bine organizate.
Se încearcă și elaborarea unei legi a secretului de stat. După o îndelungă analiză a cadrului legislativ, se înaintează în decursul anului 1952 un proiect de lege în care sunt prevăzute instrucțiuni dintre cele mai stricte cu privire la datele și extinde sfera de responsabilitate asupra a tot ce ar fi putut avea legătură cu sistemul forțelor armate. Instrucțiunile cenzorilor militari erau bine definite, iar producțiile tipografiilor militare, cât și a editurilor de acest fel devin secrete. Executarea și difuzarea tipăriturilor militare intrau sub aceeași protecție.
Dacă la început erau vizate doar datele tehnice, mania secretizării se va extinde și asupra vieții obștești, iar în unele cazuri, chiar și asupra vieții de partid. Articolele nu trebuiau să dezvăluie cifre, probleme diferite, materii prime, ci ele doar erau o portavoce a publicității întrecerii socialiste. Erau prezentate realizările muncitorilor, întreprinderile fruntașe etc. fără însă a se divulga secretele de plan. Exponentul principal al modului de aplicare a acestor îngrădiri a fost oficiosul comunist al partidului comunist, cotidianul Scânteia.
Călăuza în această politică instituționalizată a tot ceea ce era de interes ori doar prezenta interes era modelul sovietic ghidat după experiența presei sovietice. S-a ajuns până acolo încât întreprinderile au primit indicative numerice, iar cu cât indicativul conținea mai multe zerouri cu atât secretul era mai aprig apărat. Mai mult, localitățile care aveau astfel de întreprinderi, nu doar că nici nu mai erau amintite în vreun articol, dar au existat cazuri când au fost pur și simplu șterse de pe hartă. Spațiul social este astfel etanșeizat, fiind perfect susținut și prin acest cadru juridic deosebit de restrictiv, posibilitatea unor scurgeri ori chiar a unor aluzii devenind aproape imposibilă.
Ceea ce era declarat secret, după anumite catalogări prealabile, era trecut imediat în fondul special. Acesta era păstrat în camere separate, adevărate redute cu măsuri de securitate bine puse la punct și cu un acces limitat. Paradoxal, chiar și aceste hotărâri care instituționalizau cenzura de stat prin aplicarea unei pseudolegi a secretului erau în sine secrete. Cercul era închis, masele neavând altă soluție decât o conformare impusă.
IV. 2. Epurarea cărților
După înființarea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor, stocurile de cărți epurate erau controlate mai atent, cenzorii căutând să descopere edițiile prețioase, în cat că au mai rămas după primele valuri de epurări. Spre deosebire de consilierii culturali din perioada 1945-1946, care distrugeau fără discernământ, următoarea etapă se caracterizează prin încercarea de a salva anumite cărți, vechi sau importante. Cenzorii par mai conștienți de valoarea cărților, dar dincolo de aceasta, judecând după rapoartele lor, se poate trage concluzia că au fost instruiți în acest sens, având în vedere că anumite opere erau cerute de instituții străine contra cost și era în interesul statului mai degrabă să le vândă la un preț avantajos decât să le ardă. Vom întâlni deseori constatări de tipul: „controlul cărților a necesitat o triere amănunțită, deoarece am constatat că există cărți vechi din primele tipărituri din țară, cu literă slavonă, unele din ele exemplare rare tipărite , câteva exemplare ieșite din tipografia din Buda sau din primele tipografii ale Munteniei și Moldovei.”
Cenzorul trebuia să raporteze cum sunt păstrate cărțile: „Am constatat puțină considerație dată cărților prin depozitarea lor în beciuri (Oravița), în poduri (Oravița), încăperi mici neprielnice.”
Pentru că nu putea invoca la nesfârșit defascizarea pentru a pustii bibliotecile, instituția cenzurii comuniste, a cărei activitate abia începea, găsea noi și noi criterii de epurare. La 30 septembrie 1950 se afirma într-un raport „Serviciul Controlului Cărții și-a lărgit treptat sfera de activitate, urmărind evoluția politică a țării și întărirea regimului de democrație populară, trecând de la opera de defascizare propriu-zisă la aceea de înlăturare a materialului răspândit de putreda cultură burgheză, barieră ideologică pe care clasa muncitoare trebuia să o înlăture în drumul său spre socialism.”
Moartea lui Stalin în 1953 schimbă foarte puțin perspectiva asupra epurărilor. Din acest an, epurările se vor îndrepta spre cărțile trecutului imediat, scoțându-se din biblioteci cărți recente, apărute în totalitate în timpul regimului comunist. Rareori, printre listele volumelor epurabile mai figura câte un titlu dinainte de 1944, în general scopul cenzorilor, de a forma biblioteci cu fond de carte nouă, este în majoritatea cazurilor atins.
Anul 1954 marchează sfârșitul fazei organizării inițiale, a recrutării și formării unui personal calificat, a consolidării birourilor teritoriale de cenzură.
La 16 decembrie 1955, din raportul lui Flavius Schaffer reiese că bibliotecile școlilor au fost curățate de materialul fascist, șovin, antisovietic, decadent, de material documentar care nu se încadra în profilul școlii, de numeroase manuale didactice care nu mai corespund programei analitice. Bibliotecile sindicale și bibliotecile din rețeaua Ministerului Culturii, în majoritate cu fonduri constituite după 1944 au fost curățate de materiale dușmănoase, de materiale în contradicție cu actuala politică de destindere internațională, precum și de alte numeroase broșuri depășite care încărcau inutil depozitele bibliotecilor.
În 1958 Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor va fi încă odată reorganizată pentru a i se încredința responsabilități sporite. În afara liniilor ideologico-propagandistice, exemplificate prin publicațiile proletcultiste, se pune din ce în ce mai mult accent pe protejarea secretului de stat, cu trasarea unor limite referitoare la interferența activităților acesteia cu a altor instituții, mai ales militare. Noile sarcini cu caracter special țineau mai ales de relația DGPT cu Consiliul de Miniștri.
După aproape zece ani de activitate, cenzorii nu mai epurau propriu-zis cărți ci controlau cum a decurs epurarea în biblioteci, interesându-se și de soarta depozitelor cu cărți scoase din circulație. În această perioadă sarcina epurării cărților trece asupra responsabililor Secției Artă și Cultură a Așezămintelor Culturale. Apar primele conflicte între instituții, din cauza criticilor legate de păstrarea sau epurarea tipăriturilor. Obiecțiile funcționarilor Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor se refereau la epurarea nejustificată a lucrărilor clasicilor marxism-leninismului la editurile P.C.R. și P.M.R., a broșurilor conducătorilor politici, la care trebuia eliminată numai coperta din spate, la depozite se mai aflau hotărâri și rezoluții ale Comitetului Central al P.M.R. și al C.G.M. colecțiile Cartea poporului, Literatura pentru toți, Știința pentru toți, literatura progresistă tipărită în editurile de stat, broșuri agrotehnice tipărite în 1954-1955 și reviste tehnice din biblioteci care nu au absolută nevoie de ele. La fel de nejustificat au fost lăsate în circulație mai multe titluri: în bibliotecile școlare clasificarea este defectuoasă: fost găsite lucrări de fond special la fondul documentar (Lucrețiu Pătrășcanu, Kodolanyi Janos, Romenik Sandor, Mircea Eliade etc.) și lucrări de au fost lăsate intacte deși multe titluri au fost scoase după cel mai nou val de epurare.
Un grup de cenzori controlează Biblioteca Regională a Așezămintelor „Astra” din Sibiu (iunie 1950), raportând că echipa Astrei nu ne acordă ajutor și ar putea să inventarieze cu mai multă tragere de inimă, propunând apoi demiterea a doi bibliotecari. „Este vorba de bibliotecarul-șef Gherasim, care în mod ostentativ nu lucrează nimic în timpul cât echipa noastră triază cărțile, care a păstrat cu deplină cunoștință cărți interzise la bibliotecă și care ia apărarea cărților pe care echipa le scoate încercând în acest fel să abată oamenii noștri de la principiile trasate de noi. În al doilea rând, este vorba de bibliotecara Cristea, de , care a dat lectorilor (mai cu seamă elevi) cărți nedifuzabile, cărți vulgarizatoare în legătură cu educația sexelor, neducând nicio muncă de îndrumare pentru lectura cărții noi.”
În 1953, Serviciul „Controlul Cărții” devine „Controlul Biblioteci-Anticariat” și este format din două „sectoare de muncă”:
Secția Editură care are următoarele sarcini:
lecturarea materialelor apărute de Stat începând cu anul 1944 și clasificarea lor pe categorii din punctul de vedere al activității politice și al conținutului
elaborarea periodică de liste de lucrări depășite
lecturarea ocazională a unor cărți mai des întâlnite în Biblioteci, în vederea clasificării lor
avizul asupra cererilor de topire a F.S.C.
avizul asupra difuzării de materiale de fond special bibliotecilor de către anticariat.
În această secție lucrează un colectiv de 4 tovarăși.
Secția de control
urmărește clasificarea, circulația, manipularea și păstrarea tipăriturilor din toate unitățile care se ocupă sub o formă sau alta cu difuzarea lor (Biblioteci, anticariate, librării, Direcția Colectări-Achiziționări, piețe etc.)
urmărește felul în care sunt executate dispozițiunile de scoatere din circulație a tipăriturilor din listele de cărți depășite.
urmărește păstrarea tipăriturilor valoroase
controlează activitatea de clasificare și repartiție a fondului de stat al cărții
paralel cu secția editurii dă avizul de topire către F.S.C. și de repartiție a fondului special către anticariat.
Aici lucrează un colectiv de 4 oameni, fiecare răspunzând de 4 regiuni în țară și 2 raioane în București.”
În anul 1958, în urma unui „Referat asupra desființării Unității Controlului circulației tipăriturilor”, sarcinile acestui serviciu trec asupra altor unități ale Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor și asupra organelor Ministerului Învățământului și Culturii. După desființarea instituții cenzurii în 1977, epurarea cărților va deveni (până în la căderea comunismului) una din atribuțiile Consiliului Culturii și Educației Socialiste, înființat în 1971.
Ceea ce nu se poate afla pe baza documentelor din arhivă este numărul cărților epurate. Conform cercetărilor făcute de Marian Petcu, „din documentele studiate rezultă că numai între anii 1944 și 1948 au fost scoase din circulație 8.779 lucrări, la care se adaugă un număr neprecizat de lucrări ai căror autori au fost numai nominalizați între interziși, ceea ce echivala cu interdicția asupra întregii lor creații.” Aceasta este o cifră aproximativă și pentru că, în primul rând, în multe localități, bibliotecile au fost distruse fără a se ține cont de vreo listă, în al doilea rând, cenzorii erau încurajați să interzică volume care nu figurau pe listele lor: „Epurarea conform broșurilor fusese făcută anterior, totuși am blocat 160 de volume, susceptibile de epurare și altele neprevăzute în liste, dar pe care le-am răsfoit și am constatat că sunt dăunătoare din toate punctele de vedere.” Un alt cenzor notează: „Epurarea a fost făcută de diferite comisii instituite de Consilieratul Cultural, la cărțile scoase adăugând și eu o parte.” Există sute de procese-verbale făcute de cenzori în timpul epurărilor, însoțite de anexele cărților scoase din circulație și comparând aceste liste cu listele oficiale ale cărților interzise, se poate observa ușor că apar zeci de autori și titluri care nu figurează niciunde ca fiind interziși. Explicația ar fi că ori au existat și alte broșuri cu liste de cărți care trebuiau epurate, ori cenzorii au primit ordin să interzică aleatoriu, fără vreo listă, cât mai multe cărți.
După primele epurări, cele mai teribile din istoria țării noastre (1945-1948), a urmat o perioadă mai calmă (anii 1949-1952) când interzicerea unor cărți coincidea cu salvarea altora, considerate, pe bună dreptate, drept rare sau valoroase. În documentele cenzurii apar și altfel de liste și tabele cu cărți care trebuie recuperate și păstrate. Acest moment, care ar merita mai multă atenție coincide cu înființarea Direcției generale a Presei și Tipăriturilor în anul 1949. Panorama epurărilor din această perioadă se poate reconstrui pe baza rapoartelor de activitate ale cenzorilor.
IV. 3. Cenzura în literatură
În ultima parte anului 1951, autoritățile politice au adoptat noi decizii în sensul consolidării controlului asupra activității editoriale. Prin decizia nr. 9916/12 decembrie se trecea comerțul cu cărți și papetărie în subordinea Direcției Editurilor, Industriei Poligrafice, Difuzării Cărții și Presei de pe lângă Consiliul de Miniștri ai Republicii Populare Române, iar prin hotărârea nr. 1542/29 decembrie se făceau publice „măsurile ce trebuie luate pentru îmbunătățirea activității bibliotecilor din Republica Populară Română”. Printre altele, documentul cerea ca toate bibliotecile să devină „adevărate focare de răspândire a culturii socialiste la orașe și sate”, motiv pentru care se stabileau măsuri de promovare a clasicilor marxist-leninismului, a autorilor sovietici și români agreați, a scriitorilor progresiști din lumea întreagă etc., ceea ce presupunea o nouă triere a fondurilor și așa trecute prin procesul de epurare de mai multe ori. Controlul la nivel național al tuturor cărților și tipăriturilor urma să fie realizat de o nouă instituție – Camera Cărții din Republica Populară România (art. 7), iar Comitetul pentru Așezăminte Culturale era însărcinat „să controleze permanent conținutul politic al fondurilor de cărți din bibliotecile de toate categoriile și să editeze liste cu tipăriturile ce urmează a fi scoase din biblioteci”.
Noile măsuri erau inspirate de directivele politice cărora lupta de clasă trebuia să fie din ce în ce mai „ascuțită”, după cum rezultă dintr-un document publicat de Editura Partidului Muncitoresc Român (1951) : „În țara noastră, lupta de clasă se ascute și pe tărâmul ideologiei și al culturii. Literatura veninoasă a capitaliștilor, arta și muzica burgheză decadentă, așa-zisa știință burgheză, morala putredă a exploatatorilor – toate acestea sunt arme pe care le folosesc exploatatorii în încercările lor de a zădărnici construirea socialismului. Lupta culturii noi, socialiste, pline de viață, împotriva putredei culturi burgheze nu este altceva decât o formă a luptei de clasă între oamenii muncii și exploatatori. Lupta cea mai îndârjită pe tărâmul ideologiei se dă împotriva cosmopolitismului. Prin cosmopolitism se înțelege ploconirea față de lumea capitalistă, atitudinea disprețuitoare față de cultura națională, față de poporul muncitor, față de patrie. Îndrumați de partid, intelectualii legați de popor resping cu hotărâre cosmopolitismul. Ei demască pe cosmopoliți, ca fiind purtători ai culturii decadente, agenți ai celor mai înverșunați dușmani ai științei și culturii – imperialiștii americani și englezi.”
Moartea lui Stalin din martie 1953, dar mai ales Congresul al XX-lea al P.C.U.S. la care au fost dezvăluite crimele dictatorului bolșevic și se comanda cultul acestuia a constituit de asemenea unul dintre evenimentele politice marcante pentru direcția luată de cenzura comunistă autohtonă. Evenimentele acestea au făcut ca lucrările staliniste, altădată elogiate de către propaganda de , să intre și ele , pe lista celor ce nu mai aveau contactul cu publicul. Lucrările interzise sau scoase din circuit erau din cele mai diverse domenii și cuprindeau numeroase volume și broșuri din anii 1945-1956 aparținând unor autori sovietici, foști conducători locali și străini ai partidelor și guvernelor comuniste.
Pe măsura consolidării pozițiilor sale regimul comunist a extins sfera interdicțiilor și în domeniul publicațiilor asupra tuturor acelora care veneau în opoziție cu dogma marxistă. „Tonul ideologic” este dat de liderul ideologic al regimului Leonte Răutu într-un articol intitulat „Împotriva cosmopolitismului și obiectivismului burghez în științele sociale”. Multă vreme acest articol și indicațiile cuprinse în el au reprezentat un material de referință pentru politrucii literari, ca un „îndreptar” al criticii literare. „Limbajul acesta sumar și polițienesc s-a materializat în fapte anticulturale odioase, ale căror consecințe nu vor putea fi niciodată cunoscute în întregime și evaluate.”
Cosmopolitismul era privit ca tot cea ce era împrumutat și provenea numai de la cultura Occidentală, în sens invers toate împrumuturile de la „cultura sovietică” nu mai însemnau cosmopolitism. Experiența sovietică era învățătura de căpătâi pentru comuniștii români, iar „cultura sovietică” era cea mai înaintată pentru că se baza pe învățătura marxist-leninistă iar menținerea legăturilor pe plan cultural cu Occidentul era văzută ca o atitudine ostilă Uniunii Sovietice. Celalalt termen, al obiectivismului burghez era criticat sub forma decadenței culturii burgheze, al metodei sale false de a cunoaște realitatea, știința neputând fi obiectivă, ci doar părtinitoare. Știința burgheză servește numai intereselor claselor exploatatoare în timp ce știința proletară, comunistă, servește interesele întregului popor.
De exemplu, despre volumul „Bilete de papagal” la lui Tudor Arghezi putem afla de la cenzorii Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor următoarele: „Pe parcursul volumului sunt presărate versuri cu caracter mistic, nu se vede evoluția poetului în această privință”. Anii ’50 sunt cei mai grei ani pentru literatura română. Această perioadă a fost marcată de impunerea în literatură a realismului socialist. „Literatura trebuia să fie, în primul rând, accesibilă maselor, scrisă deci la modul elementar, ca să poată fi un instrument de educare comunistă pentru formarea conștiinței socialiste. Trompeta vestitului erou pozitiv chema zi de zi oamenii muncii să-și vadă profilul moral și fizic, să urască în spiritul proletar pe cel negativ, exponentul periculos al claselor exploatatoare aflate în putrefacție.”
În anul fost adoptată noua Constituție a Republicii Populare Române care recunoștea libertatea de conștiință și libertatea cuvântului și a presei „în conformitate cu interesele celor care muncesc și în vederea întăririi regimului de democrație populară”.
În luna mai 1952, în cadrul plenarei Uniunii Artiștilor Plastici s-au pus bazele directivei ideologice în artele plastice, realismul socialist. După ce au declanșat un nou atac împotriva curentelor formaliste, decadente – „dușmanul principal al artei este formalismul, naturalismul înlocuiește ceea ce e tipic în viață, cu aspectele exterioare ale realității care sărăcesc conținutul operei de artă și deformează adevărul vieții”. Participanții au luat decizia organizării cursurilor de estetică marxist-leninistă pentru noii artiști, noii critici etc. Abaterile de la directivele date de astfel de foruri echivalau cu scoaterea din viața publică a oricărui creator (interdicția de expune, de a publica, linșaje mediatice etc.)
Pentru un control politic mai eficient asupra a ceea ce devenise în fapt presă de clasă, artă de clasă, cultură de clasă, în anul 1953 s-a înființat Ministerul Culturii, care reunea Comitetul pentru Artă, Comitetul Cinematografiei, Comitetul de Radio, Comitetul pentru Așezăminte Culturale și Direcția generală a editurilor, industriei poligrafice și Difuzarea cărții. Între responsabilii pentru îndeplinirea planului de stat, printr-o hotărâre a guvernului au fost incluși și redactorii-șefi, redactorii-șefi adjuncți, redactorii-șefi de departamente, secretarii generali ai birourilor de presă și alți lucrători din presă și edituri, ceea ce făcea să se consolideze sistemul inițiat încă din anul 1949 prin care presa, creația artistică, alte activități editoriale erau supuse unui plan unic cincinal.
O nouă serie de interdicții a fost provocată de aplicarea reformei ortografice prin care litera „â” era înlocuită cu litera „î”, ceea ce ducea, alături de alte măsuri conexe, la delatinizarea limbii române, reformă ce a bulversat sistemul de învățământ primar și într-o oarecare măsură și pe cel editorial. Obsesia liderilor politici de a purifica întreaga cultură scrisă de tot ceea ce nu ar fi servit ideologiei oficiale a născut „instrucțiunile cu privire la selectarea cărților din fondul bibliotecilor” prin care toate fondurile publice de carte erau împărțite la „Bibliotecă interzisă”, „Bibliotecă documentară” și „Bibliotecă liberă”.
Biblioteca interzisă cuprindea:
Cărțile fasciste, în special anii 1937-1944
Cărțile șovine, anticomuniste, antimarxiste combative și de propagandă
Cărțile polițiste cu excepția clasicilor genului, cărțile pornografice, de aventuri etc.
Traducerile din literatura anglo-americană din perioada 1920-1945
Cărțile ocultiste, neștiințifice, de visuri, minuni etc.
Manualele de școală elementară și liceu din perioada 1920-1948
Statutele partidelor politice și ale celor fasciste și legionare
Operele scrise de membrii familiei regale ca și operele despre ei, autorii din listele oficiale anterioare.
Instrucțiunile mai precizau că biblioteca interzisă nu poate fi consultată de nimeni fără aprobarea unor foruri ce se vor stabili mai târziu. Cărțile vor fi puse separat, iar fișele se vor scoate din catalogul public.
În biblioteca interzisă erau incluși:
Clasicii literaturii filosofice și științei în general când sunt comentați de persoane a căror operă este interzisă sau trecută în documentare (de exemplu, Kant, comentat de Rădulescu-Motru sau Petrovici)
Cărți chiar de știință pură care prin numele autorului (criminal de război, fugit din țară) nu poate fi pus la dispoziția publicului larg, de asemenea cărțile de știință cu caracter tendențios
Lucrările de istorie și geografie care conțin problema Basarabiei și Bucovinei
Lucrările cosmopolite
Materialul militar, regulamente, tratate din 1916
Legile și instrucțiunile ce le însoțesc din 1920-1945
Cărțile marxist-socialiste, democratice care nu mai corespund actualelor împrejurări, de exemplu cărțile apărute la biblioteca socialistă
Toate periodicele afară de cele curente
Fondul documentar poate fi consultat de personalul științific al Universității și de studenții cu recomandarea profesorilor respectivi. Fișele acestor cărți vor fi scoase din fișierul public, cărțile însă vor rămâne pe loc în depozitul respectiv.
Pentru publicul larg rămâneau accesibile cărțile din Biblioteca liberă, adică:
Clasicii români și străini neconsemnați sau comentați fără tendință
Lucrările de știință, în timp ce „clasicii economiei politice burgheze”, clasicii sociologiei și ai filosofiei și chiar clasicii literaturii decadente se trec la documentară sau chiar la interzisă, ca de altfel și „revistele financiare, statistice, analele Academiei române, lucrările religioase”etc.
Instrucțiunile transmise bibliotecilor privind restricțiile de circuit ale cărților erau elaborate fie de către Consiliul de Miniștri (Hotărârea Consiliului de Miniștri 1542/1951) fie de către ministerul culturii. Instrucțiunile puteau veni și de la organele locale de partid și conțineau ordinul clar și imperativ de a indexa unele volume, fiind date termene pentru punerea lor în aplicare, după care veneau controalele de verificare.
Fondurile documentare s-au desființat în anul 1968, cele secrete s-au păstrat la forma stabilită în anii ’50 până la prăbușirea regimului comunist în 1989.
IV. 4. Cenzura presei
Pentru ca acest control să fie total, la 23 mai 1949 prin Decretul 218 este înființată Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor de pe lângă Consiliul de Miniștri. Instituția avea ca activitate controlul ideologic al tuturor tipăriturilor, astfel că nu puteau vedea lumina tiparului decât cele care corespundeau „ideologiei clasei muncitoare” adică marxism-leninismul. Circulația informației din țară și de la agențiile de presă din străinătate era expusă verificării de către Agenția Română de Presă – AGERPRES.
Problemele luptei pentru îndeplinirea sarcinilor planului cincinal în toate ramurile economiei naționale, pentru sporirea producției muncii trebuie să fie tratate în mod sistemic și adânc, trebuie asigurată publicitatea întrecerii socialiste, a realizărilor muncitorilor și întreprinderilor fruntașe, fără ca acest lucru să ducă la divulgarea cifrelor de producție.
Presa trebuie să popularizeze larg metodele stahanoviste sovietice, precum și metodele stahanoviștilor și fruntașilor noștri. De asemenea, presa trebuie să trateze problemele luptei pentru calitatea produselor și a sortimentelor, pentru un regim sever de economii, pentru descoperirea și folosirea rezervelor interne, pentru buna îngrijire și folosirea a limbajului, pentru întărirea disciplinei socialiste a muncii, pentru respectarea disciplinei de plan și financiare, pentru norme tehnice juste, pentru pregătirea cadrelor calificate, însușirea tehnicii înaintate. Presa se va ocupa de asemenea de problemele gospodăriei socialiste, ale întreprinderilor și de educația economică a cadrelor conducătoare din economie.
În același timp, presa trebuie să se ocupe de sectoarele și întreprinderile care rămân în urmă, analizând în spirit critic lipsurile existente și cauzele lor. În legătură cu aceste probleme, în afară de materialele redacționale, se vor publica și colaborări semnate de muncitori și tehnicieni, directori de întreprinderi, miniștri și miniștri adjuncți etc.
Vor fi tratate problemele vieții de partid precum și problemele privind activitatea organizațiilor sindicale și ale celorlalte organizații de masă din întreprinderi. Problemele social-culturale ale muncitorilor și tehnicienilor din întreprinderi, contractul colectiv, protecția muncii, asigurările sociale, cluburile și colțurile roșii, biblioteci. Echipe artistice vor fi prezentate în presă.
Ca linie generală nu pot apărea cifre absolute în legătură cu realizarea planului de stat, cu creșterea producției și productivității muncii pentru întreprinderi și ramuri industriale. Nu se va indica nici capacitatea de producție a întreprinderilor, nici a agregatelor și nici pe unități de mașini.
Aplicând în cel mai strict sens indicațiile venite de , acești conducători ai mass-mediei românești au reușit să definească „forța presei comuniste” în felul în care un ziarist obscur, Horia Liman, o face în articolul cu acest nume din „Contemporanul” nr. 18 (448)/6.V.1955: „Pentru ziarist, ca și pentru scriitor, este deopotrivă valabilă indicația leninistă de a combate pe „custozii tradițiilor capitalismului”. „În zece ani de apariție liberă, sub îndrumarea înțeleaptă a partidului și învățând din experiența sovietică, presa noastră a crescut deopotrivă în adâncime și în lărgime. Presa nu mai aparține unui pumn de îmbuibați și șantajiști. Ea este respectată și iubită de poporul muncitor. Pe drumul trasat de Lenin și Stalin presei comuniste, învățând fără preget din experiența atât de bogată a presei sovietice, însușindu-ne zi de zi sarcinile mărețe ce ni le pune în față partidul, să luptăm cu toate puterile unite pentru înflorirea patriei noastre iubite!.”
„Presa trebuie să promoveze neabătut, permanent, concepția înaintată a partidului despre lume și viață, să combată cu fermitate concepțiile străine, idealiste, retrograde, să răspândească cunoștințele științifice despre natură și societate; ele trebuie să militeze consecvent pentru înfăptuirea politicii interne și externe a partidului și statului. Gazetarul, propagandistul comunist trebuie să aibă o concepție înaintată, o temeinică pregătire ideologică marxist-leninistă.” Așadar, un rol militant pentru presă. Noțiunea de neutralitate le-a fost întotdeauna necunoscută comuniștilor. Deci, presa nu trebuie să informeze – în adevăratul sens al cuvântului – ci să devină o tribună de la care partidul să-și propage concepțiile. Rolul informativ este înlocuit de cel propagandistic. Prin acest mod, repetat la nesfârșit, se creează acea non-actualitate de care aminteam mai sus.
Printr-o adresă datată 3.X.1955, trimisă delegaților Direcției Presei și Tipăriturilor din teritoriu, li se atrăgea acestora atenția ca „în materialele ce vor trata problemele strângerii recoltei din vii în presă, la radio etc. să nu existe nici o referire la militarii ce iau parte la această campanie”. Adresa secretă din 15.XII.1955 specifică: „Materialele oficiale ale Congresului al II-lea al PMR trebuie controlate după ziarul „Scânteia” pentru ziarele săptămânale și bisăptămânale, iar pentru ziarele cotidiene trebuie controlate după textul oficial Agerpress sau după orice text oficial existent la redacție”.
În adresa secretă din 21.V.1956, se fac cunoscute lectorilor Direcției Presei și Tipăriturilor următoarele: „În legătură cu problemele de șah, aritmologie, rebusuri și alte jocuri asemănătoare vă precizăm că apariția pe mai departe a acestora cât și a jocurilor de cuvinte încrucișate este interzisă cu desăvârșire”. În aceeași adresă se mai enumeră lucruri ce nu trebuie să apară în presă: locul și modul de desfășurare a antrenamentelor sportive, pregătirea loturilor RPR în comun cu loturi din alte țări, avantaje materiale ale sportivilor câștigători.
În anul 1955 s-a constituit Uniunea Ziariștilor din Republica Populară România, ca organizație sindicală profesională, care din anul următor a editat și prima, și singura publicație profesională – Presa Noastră – puternic influențată de ideologia comunistă. Cât privește chipul presei comuniste din acei ani considerăm reprezentativ articolul „Forța presei comuniste” publicat de Horia Liman în Contemporanul nr. 18 (448) din 6 mai 1955: „… Pentru ziarist ca și pentru scriitor, este deopotrivă valabilă indicația leninistă de a combate pe custozii tradițiilor capitalismului. În zece ani de zile de apariție liberă, sub îndrumarea înțeleaptă a partidului și învățând din experiența sovietică, presa noastră a crescut deopotrivă în adâncime și în lărgime. Presa nu mai aparține unui pumn de îmbuibați și șantajiști. Ea este iubită și respectată de poporul muncitor. Pe drumul trasat de Lenin și Stalin presei comuniste, învățând fără preget din experiența atât de bogată a presei sovietice, însușindu-ne zi de zi sarcinile mărețe ce ni le pune în față partidul, să luptăm cu toate puterile unite pentru înflorirea patriei noastre iubite, pentru a face să învingă viața, viața liberă, în toate ungherele pământului”
În „Contemporanul” nr. 17 din mai 1958 publica Radu Popescu un articol de omagiere a presei comuniste, reamintind ziariștilor români faptul următor: „Cauza Pravdei e cauza tuturor popoarelor lumii” și că „Dacă în paginile presei comuniste fâlfâie laolaltă aripile poeziei, filosofiei, propagandei la făptura gazetarului comunist s-au îmbinat trăsăturile eroului, ale omului politic și ale soldatului.”
IV. 5. Cenzura corespondenței
Cenzura corespondenței reprezenta un alt mijloc important prin care informația era controlată de autoritățile comuniste. Cunoscut mult timp sub denumirea de Serviciul „F”, compartimentul de cenzură a corespondenței a funcționat începând cu august 1948. Cenzura, înțeleasă drept „controlul secret al corespondenței”, avea ca scop „zădărnicirea activității serviciilor de informații imperialiste și agenților lor din țară, legionari, sioniști, P.N.Ț.-iști și membrii altor grupări burgheze, membrii diferitelor secte religioase diversioniste”.
Activitatea de cenzură se concretiza prin punerea informațiilor în legătură cu „activitatea spionilor și a elementelor contrarevoluționare” la dispoziția unităților operative, interceptarea corespondenței elementelor suspecte date în urmărire de serviciile operative, precum și prin întocmirea de sinteze, periodice și pe probleme, asupra stării de spirit a populației.
Dacă scrisorile oamenilor de rând erau lăsate la bunul plac al „vigilenței și simțului ascuțit” al cenzorilor Securității, era „interzis cu desăvârșire interceptarea corespondenței expediate sau adresate către membrii C.C. al P.M.R., membrii Guvernului, deputații Marii Adunări Naționale, de asemenea corespondența C.C. al P.M.R., a Consiliului de Miniștri și a celorlalte organe de partid, Scânteia și celorlalte organe de presă ale Partidului, Pace trainică, de asemenea, corespondența ambasadei U.R.S.S. și a ambasadelor și delegațiilor țărilor de democrație populară.”
Corespondența internă era controlată „pe cale de selecționare” „pentru a descoperi persoanele care au manifestări antidemocratice și pentru a sesiza starea de spirit a populației în legătură cu campaniile politice și măsurile luate de partid și guvern.” Cea mai importantă era considerată corespondența care pleca și sosea din București, cantitatea zilnică fiind de circa 125.000 de scrisori. Un colectiv alcătuit din 26 de ofițeri, organizat în trei schimburi, controla întreaga cantitate de corespondență a capitalei, depistând scrisorile ce aparțineau persoanelor urmărite de către direcțiile operative. Alți opt lucrători operativi cercetau caracterele de scris din peste 40.000 de scrisori pentru a depista scrisorile particulare ale autorilor de manifeste. Patru angajați lucrau la lipitul și dezlipitul scrisorilor supuse cenzurii sau celor aparținând persoanelor urmărite de direcțiile operative. Doi Lucrători aveau grijă primirea, predarea și sortarea corespondenței (oficiale și particulare) în relația cu Poșta.
Cenzura se realiza parțial la corespondența trimisă din București (civilă și militară) care se cifra la aproximativ 40.000 de scrisori pe zi. Citite integral erau aproape 2.700 de scrisori pe zi, revenind fiecărui cenzor circa 150 de scrisori.
Cenzura internă era împărțită, la rândul ei, pe trei probleme:
Problema militară – în care patru lucrători citeau 600 de scrisori.
Problema loco – unde șase lucrători citeau 900 de scrisori.
Problema suspecte – în care opt lucrători citeau 1.200 de scrisori.
Dincolo de cenzura prin sondaj, pentru a se cunoaște starea de spirit a populației dintr-o anumită regiune, se organiza în mod periodic cenzurarea în întregime a corespondenței din această regiune. În cazul când la un moment dat interesa starea de spirit a unei categorii de cetățeni (studenți, pensionari, militari) se cenzura în întregime această corespondență.
Corespondența externă în România la mijlocul anilor ’50 era de circa 27-28.000 de scrisori zilnic. Pe linia Vest erau expediate, zilnic, circa 12.000 de scrisori, în timp ce la țările vecine cu regimuri similare celui din România se expediau 15-16.000 de scrisori. Cristian Troncotă oferă cifra de 4-5.000 de scrisori care plecau spre țările occidentale lunar
Țările de destinație a corespondenței erau grupate, geografic, pe așa-numitele probleme.
Problema Europa cuprindea un volum de până la 1.500 de scrisori prelucrate de 15 cenzori, iar până în vara anului 1956, această corespondență era cenzurată în totalitate. După restructurările de personal operate în iunie-iulie același an s-a renunțat la citirea scrisorilor cu țările nordice – unde nu apăruse nicio problemă de securitate -, la corespondența cu Grecia, Marea Britanie, Australia și Turcia se citeau doar plecările, iar peste sosiri se făcea doar filaj deschis și doar corespondența cu Franța, Elveția și Italia era citită în întregime.
Problema Statele Unite, Canada, America de Sud cuprindea circa 1.300 de scrisori zilnic, care erau lecturate de 12 cenzori. Corespondența fugarilor de aproximativ 40 de scrisori per zi era citită integral, în timp ce pentru restul corespondenței se realiza filaj deschis.
Problema Israel totaliza aproximativ 3.400-3.500 de scrisori lucrate de 27 de cenzori iar cenzura se efectua pe un volum de circa 3.100 de scrisori.
Organele de cenzură ale Securității erau instalate pe lângă Oficiile P.T.T., în vecinătatea birourilor de cartare. Pentru fiecare organ de cenzură, precum și pentru angajați, erau create legende de acoperire cât mai veridice. Ofițerii de la cenzură erau dotați cu acte false care să justifice conspirarea, legitimațiile de ofițer fiind păstrate de șeful unității și încredințate titularului numai în caz de strictă necesitate.
Munca în cadrul Serviciului „F” și a Birourilor „F” din direcțiile regionale de securitate era organizată în funcție de specificul operațiilor: control (filaj), cenzură, degumare, control fizico-chimic, recondiționare și predare în circuitul poștal.
Ca și în cazul informațiilor colectate prin rețeaua informativă, cenzura corespondenței a furnizat Securității suficiente date în măsură să afecteze grav viața și libertatea unor cetățeni. Erau sfidate prevederile constituționale ale Codului de Procedură Penală și chiar propriile directive interne. Interesant de remarcat faptul că nu doar oamenii simpli, cetățeni de rând erau victime ale acestor practici, ci și liderii Partidului Comunist se aflau sub lupa Securității. În acest sens, unul dintre ofițerii însărcinași cu interceptarea corespondenței și convorbirilor recunoștea în 1967 că „sistemul de interceptare a fost introdus în anul 1948, la Șraer, la tovarășul Maurer, , deci la o serie de oameni importanți. Acest lucru a mers un an și ceva. Era să uit, a fost introdus și la tovarășul Voitec, dar aici a stat ani de zile și telefonul a fost sub control.”
Cele mai multe informații privind etapele epurării se găsesc în rapoartele cenzorilor. Reproducem prima parte a unui asemenea raport despre epurarea din Cluj: „ RAPORT asupra inspecției făcută pentru controlarea bibliotecilor, librăriilor, anticăriilor. Universitară am luat contact cu tov. Director Mihăilescu, care mi-a dat următoarele informații: Biblioteca Centrală Universitară cuprinde circa 1.070.000 volume. S-a făcut de curând o epurare după publicațiile interzise și după apreciere, scoțându-se până acum 4.007 titluri. După cum m-a informat tov. Mihăilescu, epurarea continuă. Tovarășul Mihăilescu împreună cu tovarășul Roșca, directorul de studii, m-au informat că bibliotecile de au circa 200.000 titluri. Aici epurarea s-a făcut mai amănunțit sub supravegherea profesorilor universitari, scoțându-se peste 6.000 titluri”
Capitolul V – Asemănări și diferențe între DGPT și alte instituții de profil din statele satelit ale URSS
Cenzura comunistă impusă de guvernele comuniste ajutate de sovietici după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial juca rolul său în apărarea regimului instaurat cu forța în Estul Europei. Modelul sovietic de Instituție a cenzurii, Glavlitul, a fost transpus cât mai fidel posibil viitoarelor state satelit ale URSS. După Glavlitul sovietic, instituția cenzurii poloneze (GUKPPiW a avut cea mai intensă și mai îndelungată activitate iar Oficiul Central pentru Cenzură din Cehoslovacia, deși desființat formal în 1968, au fost arhitectele celor mai brutale cenzuri din Europa de Est.
Din acest motiv și literatura de tip samizdat, fenomenul „circulației la mâna a doua” și „lumea culturală paralelă” au fost cele mai puternice din toate statele comuniste.
În Cehoslovacia, samizdatul lui Ludvik Vaculik și Vaclav Havel, după apariția mișcării pentru Drepturile Omului cunoscută drept Carta 77, au atins tiraje impresionante, beneficiind de cooperarea scriitorilor cehi emigrați în Vest. În Polonia, publicările de tip samizdat s-au înmulțit după 1977 prin apariția editurilor clandestine ca NOWA ce emitea reviste precum Kultura Niezaleyna (Cultura Independentă), Robotnik (Muncitorul) sau Obecnosc (Prezența).
Cenzura politică se impunea în țările totalitare în care guvernul a încercat să elimine circulația informațiilor care erau considerare drept „incomode” pentru Putere. Păstrarea controlului deplin asupra presei, radioului și televiziunii permitea noului regim să controleze în primă fază și apoi să modeleze societatea în conformitate cu standardul impus de ideologie. Acest caz a fost vital în abordarea preluării puterii în Cehoslovacia, o democrație de tradiție în Europa Centrală și Polonia o națiune cu un trecut istoric rusofob ce trebuia în întregime schimbat.
V. 1. Cenzura comunistă în Polonia
După înființarea guvernului provizoriu polonez de la Lublin sprijinit de către sovietici, în iulie 1944, Partidul Comunist Polonez s-a moblilizat rapid pentru a controla domenii-cheie ale activității culturale. Legislația nu a reușit să țină pasul cu ritmul în care comuniștii își însușeau domenii cheie precum reglementarea producției de hârtie și industria de film. În decembrie 1944, guvernul a anunțat că încercările de a eluda legislația de dinainte de război care impunea proprietarilor și producătorilor de hârtie să prezinte documente personale și actele juridice doveditoare, încălcarea acestei obligații putând fi pedepsită cu moartea – o dispoziție care a rămas în vigoare până în 1946. Un organism de reglementare, Biroul Central pentru Gestionarea Consumabilelor Imprimate de Hârtie, a fost înființat în cadrul Ministerului Informațiilor și Propagandei dominat de comuniști de în iunie 1945. În aprilie 1947, când amintitul minister a fost desființat, un organism atașat la guvernului a preluat rolul său, pentru ca în final responsabilitatea să treacă la Ministerul Culturii. Dieta poloneză va ratifica existența "Film Polski", înființată în iulie 1945, abia în ianuarie 1946.
Controlul acestor sectoare a reprezentat doar prima etapă a înăspririi controlului comunist asupra activității culturale. Următorii cinci ani se vor dovedi decisivi pentru viitorul curs al politicii comuniste în domeniul cenzurii. Concentrarea treptată în mâinile Partidului Unic a imprimeriilor, punerea în aplicare a planurilor de publicare și încetățenirea controlului absolut asupra întregului proces de producție de film – de la finanțarea până la distribuție – va ajunge să condiționeze, în toate privințele, produsele de natură culturală puse la dispoziția publicului.
Separația înșelătoare oficială, între stat, editurii colective și private a început să fie erodată începând cu anul 1946. Argumente "economice" ca "raționalizarea" și democratizarea accesului la cultură prin decomercializarea activității editoriale, au eliminat treptat, editurile private cele mai importante de pe piața poloneză. O serie de decrete guvernamentale emise între septembrie și noiembrie 1949 au impus necesitatea unei autorizații pentru toate firmele care doreau să publice cărți și non-periodice, drepturi limitate de publicare a întreprinderilor subordonate administrației de stat, în cele din urmă creând o rețea de distribuție centralizată "Dom Ksiazki" în ianuarie 1950, care a trecut problema disponibilității cărților exclusiv la bugetul de stat și capacității de magazie.
Ministerul Culturii avea deja de la această dată asumată responsabilitatea pentru formarea planului anual de publicare, care trebuia să fie furnizat de către edituri în avans, precum și alocarea bugetului și livrările de hârtie a făcut ministerul principalul cenzor de natură fizică al culturii poloneze. Rezultatul a fost o producție artistică complet separată de preferințele publicului, lucru ce a ajutat la subordonarea culturii la programul ideologic al comuniștilor. În iulie 1950, conglomeratul ”Ruch” a instituit aproape un monopol în colectarea și distribuirea abonamentelor la publicațiile periodice.
Cenzura instituțională a intrat după cel de al Doilea Război Mondial în Polonia odată cu Armata Roșie. De obicei, cenzori verificau scrisorile trimise acasă de către soldați pentru a preveni divulgarea de secrete militare. Statutul separat al cenzurii militare a continuat cel puțin până în anii ’70.
La sfârșitul anului 1944, doi angajați ai Glavlitului delegați Partidului Muncitoresc Polonez au ajutat la înființarea unui birou centralizat, care a devenit cunoscut în luna iulie a anului 1946 ca Biroul Principal pentru Controlul Presei, Publicațiilor și Spectacolelor Publice (Główny Urząd Kontroli Prasy, Publikacji i Widowisk abreviat GUKPPiW). Până la data impunerii GUKPPiW ca hegemon al controlului publicațiilor poloneze, acesta era împărțit între Ministerul Culturii și Propagandei, ziare și edituri, ce concurau unii cu alții asupra dreptului de a controla produsele lor. Oficial, editurile și imprimeriile de presă private nu trebuiau să se supună procesului de cenzură, iar presa non-comunistă a profitat de această lacună pentru a publica articole critice la adresa regimului în primă fază.
Extinderea competențelor GUKPPiW va permite în timp înăbușirea oricărei voci disidente pe măsură ce comuniștii au căutat să suprime opoziția politică principală, Partidul Țărănesc condus de Stanislaw Mikotajczyk.
În ciuda reprimării opoziției politice, această perioadă a fost numită "revoluția blândă", simbolizată prin activitățile de editurii private "Czytelnik", al cărui director, Jerzy Borejsza, a încercat să câștige de partea sa scriitorii sceptici la adresa noului regim prin publicarea operelor lor necenzurate în ediții de o calitate superioară. În această perioadă, presa catolică, îndeosebi Tygodnik Powszechny, s-a bucurat de o represiune relativ redusă, executivul având nevoie de ajutorul Bisericii în stabilizarea situației interne, în special cu privire la teritoriile nou dobândite de Vest. Jurnaliștii catolici, la fel ca majoritatea jurnaliștilor polonezi, au cooperat cu cenzorii în tonul articolelor lor. Cu toate acestea, au rămas subiecte tabu precum orice fel critică la adresă Uniunii Sovietice, rapoarte ale jafurilor efectuate de către trupele rusești, pe care autoritățile poloneze au fost în mare măsură neputincioase în a le preveni, sau relatări ale fraternizării cu locuitorii etnici germani din noile teritorii poloneze.
Decretul din 5 iulie 1946 privind instituirea GUKPPiW a definit statutul, atribuțiile și condițiile generale în care cenzorii puteau interveni în operele de artă, presă și spectacole. Aceste criterii de intervenție includeau atacuri asupra sistemului politic, divulgarea de secrete de stat, "activitate dăunătoare pentru relațiile externe ale statului polonez" (adică, de obicei, critica asupra Uniunii Sovietice și țărilor socialiste învecinate), și " înșelătoria opiniei publice cu informații false". Lipsa de specificitate a regulilor a dat cenzorilor considerabilă libertate de manevră în apărarea intereselor elitei conducătoare, și indirect a cauzei elitelor suzerane sovietice.
GUKPPiW respecta de obicei o procedură în trei etape, în cea ce privește lucrul cu ziarele:
– prezentarea ediției asupra căruia cenzorul trebuia să indice orice modificări necesare;
– imediat înainte de publicare, atunci când cenzorul verificat dacă modificările propuse au fost realizate;
– o comisie evalua corectitudinea deciziei în retrospectivă, cu privire la situația politică în schimbare, precum și orice omisiuni, ajustând în consecință.
Datorită sistemului de licențiere, ziarele nu erau supuse unei a patra etape a cenzurii preliminare, pe care o sufereau cărțile, și anume prezentarea manuscrisul complet către GUKPPiW înainte de imprimare.
Decretul din 1946 însă nu confirma rolul GUKPPiW în epurarea bibliotecilor publice și academice de lucrări considerate indezirabile din punct de vedere politic după război. Aceste autorizații tacite, inițial au ajutat la eliminarea publicațiilor de extremă dreaptă, dar cu timpul epurarea s-a prelungit la lucrările adversarilor politici ai regimului, atât cei din Polonia cât și cei în străinătate (în cele din urmă, și asupra disidenților din cadrul Partidului însuși, cum ar fi Wladyslaw Gomulka), lucrări de istorie, istorie literară, cărți de geografie, manuale de prospectare, lucrările scriitorilor emigrați, și chiar romane precum Bătrânul și marea de Ernest Hemingway. O parte din aceste publicații au fost transferate la anticariate și vândute la prețuri ridicate sub un risc major pentru cumpărător și vânzător deopotrivă, restul literaturii indezirabile fiind topită sau arsă. Tipografiile presei catolice independente s-au redus drastic și obstrucționarea administrativă asupra activității sale a escaladat. După moartea lui Stalin, editorul Tygodnik Powszechny a refuzat să publice un necrolog măgulitor la adresa acestuia, lucru ce a dus la suspendarea hârtiei necesare funcționării acesteia precum și transferul acesteia până în noiembrie 1956 la organizația de stat "Pax".
Efectiv, de-a lungul perioadei cuprinse între 1949 și 1955, Polonia a fost complet tăiată de influența culturală, științifică și politică occidentală, modelul sovietic dominând în toate sferele.
Filmul s-a bucurat de un tratament special din partea autorităților. Inițial, filmele au fost verificate la nivel central de "Kinofikacja" din Lodz iar răspunsul audienței era atent monitorizat de către oficialii GUKPPiW ce decideau cu privire la distribuția ulterioară a filmului. De la începutul anilor ’50, realizatorii prezentau scenariul la Ministerul Culturii, care verifica dacă textul era acceptabil din punct de vedere politic, și în caz afirmativ fondurile erau acordate. Odată realizat, filmul va fi vizualizat de diferite comisii, ce puteau include membri ai Biroului Politic, în scopul dacă produsul final ar trebui să fie lansat sau nu sau de a determina gradul de distribuție. În anul 1981, numărul de filmelor de lung metraj produse dar nelansate a depășit o sută de producții, costând Statul milioane de zloți.
Impunerea realismului socialist din 1949 ca metodă de creație obligatorie în domeniul artelor, a ușurat activitatea cenzorilor prin dezvoltarea fenomenului auto-cenzurii și a eliminat o parte din responsabilitatea pentru controlul lucrărilor la etapele anterioare ale procesului creativ. Redacțiile din edituri au început să acționeze suplimentar, prin finanțarea de "excursii" la diverse șantiere industriale pentru a stimula artiștii să contribuie la apariția unei literaturi noi despre realizările Planului de șase ani (1950-1956), Ministerul Culturii a încurajat conformitatea cu obiectivele Partidului ca și diferite organisme stabilite din cadrul sindicatelor artistice. Cel mai grav, teroarea instituită asupra celor care au refuzat să se conformeze a dus la supraveghere totală și "emigrare interioară".
Dezghețul care a avut loc în societatea poloneză din dus la relaxarea treptată a acestor rigori. Principalele schimbări au avut loc, însă, în toamna anului 1956, când Wladyslaw Gomulka a revenit în cadrul Biroului Politic după moartea lui Boleslaw Bierut. În luna septembrie a anului 1956, angajații GUKPPiW fac apel pentru abolirea cenzurii și, în lipsa unor controale instituționale, un Consiliul de opinie-hoc format din jurnaliști, oficiali guvernamentali și reprezentanți de partid vor verifica ziarele de-a lungul perioadei extrem de sensibile ale revoltei maghiare. În acest moment, contactele cu centrele de emigranților polonezi din străinătate au fost reluate și scriitori importanți, cum ar fi Witold Gombrowicz și Czeslaw Milosz au început să fie tipăriți din nou în Polonia.
Cu toate acestea, speranțele liberale investite în Gomulka au fost spulberate în următorii câțiva ani, el căutând să își fixeze propriul controlul asupra partidului și societății poloneze. GUKPPiW a fost epurat, ziarul problematic Po Prostu (Pur și Simplu), care a fost în fruntea cererii de schimbare în timpul desfășurării evenimentelor din Octombrie, a fost închis în noiembrie 1957, și, în timp ce politica culturală restructurată nu a mai fost nevoită să se închine înaintea unui program artistic unic, astfel încât termenul de "realism socialist" a căzut în desuetudine în discursul oficial, tendințe din ce în ce dogmatice din cadrul Partidului au forțat o nouă reprimare culturală. Celebra "Școală poloneză de film" a fost înăbușită la începutul anilor 1960, "revizioniști-cheie ", precum Leszek Kolakowski, care a pledat pentru schimbarea din interior Partidului, au fost expulzați, iar contactele strânse cu publicațiile emigraților, cum ar fi Kultura cu sediul la Paris au fost din nou descurajate și pedepsite. În film și literatură, așa-numita ”tendință neagră” de realism social practicat de Marek Hlasko s-a confruntat cu oprobriul oficial din 1959. Versiunea lui Aleksander Ford a nuvelei lui Hlasko „Ziua a opta a săptămânii” a fost interzis de la lansare în 1958 și nu a apărut până în 1983.
Anii ’60 au fost marcați de o continuă confruntare între artiști și autorități. O scrisoare de protest semnată de 34 de intelectuali de marcă și scriitori din martie 1964, la adresa puterii crescânde a cenzurii și a penuriei de hârtie a dus la reprimarea unora dintre semnatari, dar nu a afectat foarte mult situația generală. Evenimentele din Varșovia din ianuarie 1968 și suprimarea brutală a revoltelor studențești care au urmat, au produs noi nemulțumiri printre intelectuali la adresa Partidului. Aceste evenimente, precum și intervenția sovietică din august 1968 au pus bazele pentru viitoarea opoziție deschisă, care a va produce fenomenul "Circulației a doua (1976 – 1989)" și, în cele din urmă, la federația sindicală Solidaritatea.
O diferență cheie între cenzura din anii ’60 și evoluția acesteia în perioada în care la șefia PZPR s-a aflat Edward Gierek (1970-1980) constă în eficientizarea sistemului. Lipsa de formalitate în lanțul de comandă a condus GUKPPiW să fie "deturnat" într-o anumită măsură de către fracțiunea șovinistă a partizanilor din PZPR în timpul campaniei antisemite desfășurate în presă între 1967-1968, după Războiul de Șase Zile. Cu toate acestea, în anii ’70, relațiile au devenit mai formalizate: Secretarul de Presă al Comitetului Central trebuia să servească drept canal pentru toate cererile adresate serviciilor de cenzură, fie că erau venite de la ambasadorul rus, din partea intereselor industriale, sau alte departamente. Oficiul de Cenzura a primit instrucțiuni ce în ce mai precise, și, uneori, contradictorii. "Cartea Neagră" emisă în 1970 reprezintă încercarea de a garanta monopolul Partidului asupra informațiilor.
Accesul la informații sau limitarea libertății de a critica depindea de statutul individului în ierarhia oficială. După 1956 unii scriitori sus-puși ai Partidului, cum ar fi Putrament Jerzy, a primit permisiunea de a aborda subiecte controversate, cum ar fi stalinismul, care era încă un subiect tabu, într-un mod mai direct decât majoritatea. Prestigiul a jucat, de asemenea, un rol important. De exemplu în 1973, când, după 5 ani de interdicție oficială, Slawomir Mrozek, cel mai renumit dramaturg polonez, a avut premiera și a publicat noua sa piesă „Un eveniment fericit” în Polonia Populară, o lucrare care a fost deja publicată în străinătate. De asemenea, un important punct de cotitură în tratamentul regimului asupra literaturii polonezilor emigranți a fost acordarea Premiului Nobel pentru Literatură lui Czeslaw Milosz în 1980, lucru care a obligat autoritățile să revizuiască politica lor. Lucrările academice se confruntau cu criterii mai puțin stricte, deoarece acestea erau destinate pentru un o audiență redus numeric și elitistă. În general, popularitatea mediului determina în oarecare măsură gradul de cenzură: televiziunea, care a ajuns în Polonia la mijlocul anilor ’50, a fost, ca și filmul dealtfel, sub rezerva celor mai stricte controale, fiecare element necesitând o aprobare prealabilă. În 1970, cea mai mare parte a emisiunilor difuzate de televiziunea poloneză erau pre-înregistrate.
Începând cu mijlocul anilor ’70, opoziția a început să conteste monopolul Partidului Unic asupra informațiilor. O editură nereglementată din categoria "Circulația a doua", înființată la sfârșitul anului marcat o rețea de publicare subterană din ce în ce activă. Ca urmare, chiar înainte de apariția Solidarității, izgonirea totală din mass-media impusă după 1976 anumitor scriitori a început să slăbească. Acest lucru a afectat, de asemenea, unii scriitori emigrați, cum ar fi Czeslaw Milosz, a cărui traducere a Bibliei a apărut în publicația lunară Tworczosc (Creația) la sfârșitul anilor 1970.
Responsabilitatea și transparența cenzurii a fost una dintre cele 21 de cereri făcute de Solidaritate în Acordul de la Gdansk din august 1980. Noua lege din iulie permis editurilor posibilitatea de a contesta deciziile GUKPPiW prin intermediul instanțelor. Săptămânalul Solidarității (Tygodnik Solidarnosc), a montat prima provocare încununată de succes împotriva GUKPPiW în noiembrie 1981 pentru a anula confiscarea scrisorilor de la cititori, ce lăudau "Circulația a doua". Legea a eliminat, de asemenea, anumite categorii de publicare din procesul de cenzura, cum ar fi discursurile deputaților la sesiunile parlamentare deschise, manualelor aprobate de Ministerul Educației, cele aprobate de Biserica, Academia de Publicații Științifice, retipărirea de lucrări publicate anterior în Republica Populară Poloneză sau diverse alte publicații apărute înainte de 1918, și buletine de informare. Ultima prevedere a acoperit cele mai multe din publicațiile proprii ale Solidarității și, în principiu, legislația a demontat parțial procesul de cenzura.
Impunerea legii marțiale (ea însăși un subiect tabu în mass-media și societatea polneză) și "normalizarea" de la începutul anilor 1980 va compromite oarecum aceste noi libertăți, dar tendința de bază în cursul anilor ’80 a fost de creștere a liberalizării, în special odată cu apariția glasnost-ului în Uniunea Sovietică. În 1989 aproximativ un sfert din ziare erau scutite de la controlul preventiv și a existat o scădere substanțială în cadrul intervențiilor de cenzură în celelalte cazuri. În urma discuțiilor de la Masa Rotundă, a fost introdus un sistem de înregistrare în loc vechiul sistem de licențiere, în urma căruia au apărut publicații precum Gazeta Wyborcza.
Modificările în cea ce privește cenzura au accelerat după prăbușirea comunismului: GUKPPiW a fost desființat în aprilie 1990, iar în martie același an conglomeratul "Ruch" a fost dizolvat. Ziarele deținute de ”Ruch” au fost privatizate, în timp ce rețeaua de distribuție continuă să supraviețuiască și în prezent și se bucură de un avantaj considerabil peste alți concurenți din cauza incapacității miniștrilor "să elaboreze un pachet de privatizare satisfăcător pentru toate părțile”.
Privatizarea a venit mai lent în televiziune, iar noile tehnologii și legislația Uniunii Europene într-o oarecare măsură a infirmat încercările politicienilor de a menține controlul asupra acestui mediu. Peisajul radio s-a modificat substanțial, cu toate că statul încă ocupă o poziție centrală pe piața audiovizualului.
V. 2. Cenzura comunistă în Cehoslovacia
Începând cu luna mai 1945, deși oficial nu a existat cenzură de facto în Cehoslovacia, la scurt timp după încheierea celui de al Doilea Război Mondial au apărut conflicte între diferitele partide politice. În noiembrie 1945, ministrul informațiilor, comunistul Vaclav Kopecký acuză Partidului Popular Creștin Democrat, de publicarea de "articole fasciste și reacționare" în ziarele sale. Kopecký reușește să interzică temporar o parte dintre ziarele partidelor din componența guvernului de unitate națională. Exista pericolul ca Ministerul Informațiilor va prigoni în mod arbitrar și va interzice emiterea de ziare non-comuniste ori de câte ori acestea vor publica o critica a guvernului cehoslovac sau la adresa Aliaților. Presei nu îi era permis, printre altele, de a publica critici la adresa planurilor economice curente de doi ani, să pună la îndoială politica internă și externă a Cehoslovaciei și să discute chestiuni militare. Aceste zone erau atât de extinse și vagi încât orice critică a guvernului sau a unui ministru putea fi urmărită penal. Astfel au luat naștere cerințe pentru crearea unei instituții ale cenzurii oficiale care să lucreze în baza unor norme bine definite. Inițial guvernul dominat de comuniști a refuzat să ia în considerare propunerea, dar în decembrie 1947, s-a decis că este nevoie de o asemenea instituție, acesta va fi atașată departamentul de control al Ministerului Informațiilor, și va monitoriza toate ziarele pentru a preveni încălcarea legii.
Încălcările legii trebuiau trimise la Ministerul de Interne pentru începerea urmăririi penale. Înainte ca cenzura să fie complet funcțională din punct de vedere instituțional, în februarie 1948, comuniștii au preluat puterea si au creat un stat totalitar pro-sovietic ce a existat până aproape de sfârșitul anului 1989.
La scurt timp după februarie 1948 Ministerul Informațiilor ia act de faptul că Partidul Comunist este controlează pe deplin toată mass-media și cultura în ansamblu, inclusiv procesele de fabricație. Între anii 1948 și 1953, Partidul Comunist Cehoslovac a exercitat monopolul în propagandă și asupra informațiilor prin intermediul unui birou de cenzură din cadrul Partidului, ulterior, cenzura a fost condusă în comun de către Partidul Unic și Guvern. Scopul autorităților comuniste a fost eliminarea oricărui discurs semnificativ în spațiul public cehoslovac ce trebuia înlocuit cu o retorică ideologică.
În mare, ordinea de zi pentru mass-media era stabilită de către Consiliul Cultural, un departament din conducerea Partidului Comunist. Inspecția de zi cu zi și direcția mass-mediei era efectuată de către Departamentul pentru Cultură și Propagandă al Comitetului Central al Partidului Comunist Cehoslovac precum și de către comisiile similare de partid din regiuni și raioane. Partidul Comunist a exercitat un control asupra periodicelor non-comuniste rămase, deși cele mai multe periodice non-comuniste și ziare au fost închise după 1948.
Biroul de presă emite instrucțiuni precise de respectat atât pentru în ziarele comuniste de partid cât și pentru revistele de divertisment, verificând dacă aceste instrucțiuni sunt respectate. După 1948 cvasitotalitatea editorilor de mass-media erau membri ai Partidului Comunist Cehoslovac. Până în 1951 acest lucru va fi întâlnit și la serviciul de radiodifuziune.
Din 1949 Comitetul Central va stabili un consiliu de tutorat, care va aproba planurile editoriale ale ultimelor edituri private, acestea vor funcționa la un nivel politic nesigur cu multe ediții lipsă sau în tiraj redus ca urmare a neprimirii rațiilor de hârtie. Mai multe liste cu titluri interzise au fost create de către serviciile competente ale Comisiei Centrale a Partidului Comunist Cehoslovac între 1949 și 1953. Din 1950 se dă undă verde secretă pentru distrugerea bibliotecilor deținute de mănăstiri și ordine religioase. Începând cu anul 1952, toate bibliotecile publice au fost purificare de "literatură troțkistă și antisovietică, literatură de dreapta social-democrată și lucrări de Tomáš Garrigue Masaryk și Edvard Beneș." O copie a fiecărei operele interzise a fost păstrată la arhivă, celelalte copii fiind distruse. Conform estimărilor, în această perioadă, în Cehoslovacia au fost topite sau arse peste 27,5 milioane de cărți.
La data de 22 Aprilie 1953 guvernul cehoslovac înființează în mod secret Oficiul pentru Supravegherea Tipăriturilor, o pre-cenzură, care era răspunzătoare în fața Ministerului de Interne, care a lucrat îndeaproape cu Poliția Secretă cehoslovacă (StB – Státní bezpečnost). Editori de ziare, radio, televiziune, edituri și organizatorii de evenimente culturale trebuiau să prezinte la biroul de cenzură orice material care ar trebui să apară în domeniul public înainte de publicare. Cenzura interzice divulgarea de secrete de stat și materiale care contraziceau linia politică a Partidului Comunist. Numai textele care respectau aceste auspicii au primit drept de publicare și diseminare, primind de la cenzură un număr de înregistrare. Publicarea de materiale, fără numărul de înregistrare constituia o infracțiune temută în anii ’50. Cenzorii, îmbrăcați civil, supravegheau de asemenea spectacole de teatru și alte evenimente culturale pentru a preveni ca actorii să nu spună nimic neautorizat.
De la bun început, a fost imposibil să publice ceva despre aspectele negative ale vieții în Cehoslovacia. De exemplu, în noiembrie fost eliminată o fotografie a unui copil numit "Otrhánek" de la o expoziție în Teplice, deoarece copilul în fotografie avea hainele rupte și murdare. Cenzura deseori intervenea în cazuri particulare cum ar fi în anunțurile de vânzare, matrimoniale sau mortuare. Cenzorii, de asemenea, au stabilit numărul de pagini pe care un ziar îl poate avea precum și tirajul său, pentru a acorda prioritate principalului ziar comunist cehoslovac Rudé právo.
În anul 1955 Biroul de Cenzură publică un număr mare de liste unde se enumerau fapte care ar trebui fost suprimate. Informații secrete referitoare la toate aspectele vieții private. Reglementările au fost actualizate atât de frecvent încât confuzia creată și frica de pedepse a angajaților de la cenzură a dat naștere multor excese.
În principal în acele liste se face referire la corespondența privată, mai ales scrisorile trimise și primite din străinătate. Regimul a încercat să izoleze țara de lumea exterioară prin expulzarea corespondenților străini și închizând birourile agențiilor de știri occidentale. Într-un efort de a reduce volumul de scrisori trimise în Vest, începând din februarie 1950, fiecare scrisoare trimisă în străinătate trebuia să aibă înscrisă adresa de retur, expeditorul trebuia să predea personal scrisoarea oficiului poștal, identitatea expeditorului fiind verificat pe baza cărții sale de identitate. În 1953, cenzura avea 190 de angajați doar în serviciul poștal, a căror loc de muncă era de a controla circa un volum de 750,000 de scrisori lunar, cu o medie de 130 de scrisori verificare zilnic de către un cenzor.
Regimul comunist a încercat, de asemenea, pe cât posibil, să interfereze cu emisiunile posturilor de radio occidentale emise în cehă și slovacă. În cooperare cu aliații est-europeni din Polonia și Ungaria s-a construit rapid o rețea vastă de bruiaj. Emisiunile de radio occidentale, în cehă și slovacă au fost bruiate până la sfârșitul anului 1988.
Sistemul riguros și eficient de cenzură a funcționat cu „înflăcărare patriotică” până pe la începutul anilor ’60, când autoritățile comuniste au început să își piardă din fervoarea ideologică. Entuziasmul totalitar de tip sovietic a fost diluat de puternică tradiție democratică cehoslovacă, bun-simț și pragmatism. Având în vedere că cenzura prealabilă a fost instituționalizată și, prin urmare, nu mai era complet arbitrară ca în perioada 1945 – făcut posibil pentru jurnaliștii liberali și activiștii culturali să lupte împotriva ei în perioada destalinizării din anii șaizeci.
Începând cu 1963, liberalizarea a afectat în primul rând primul teatrul cehoslovac, în septembrie 1965 Biroul Central de Cenzură a pierdut puterea sa asupra teatrului. Începând cu această dată teatrele aveau permis să transmită piesele de teatru pe care urmau să le pună în scenă, la aprobarea Ministerului Culturii. În cazurile în care există un dezacord, iar ideea cenzorilor diferea de opinia funcționarilor de la Ministerului Culturii, decizia finală era luată de Departamentul Ideologic al Comitetului Central al PCC, dominat la acea dată de comuniști liberali și reformiști.
În 1966, guvernul cehoslovac a emis o lege a presei (nr. 81/1966). Prin aceasta s-a pus bază legislativă instituției cenzurii pentru prima dată de la preluarea puterii de către comuniști, încercându-se definirea atribuțiilor sale, Oficiul Central pentru Supravegherea Presei fiind redenumit Oficiul Central pentru Publicații. Acesta devenit o instituție civilă controlată de Ministrul Informațiilor. Cenzura avea dreptul de a interzice publicarea de secrete de stat, dar editorilor li s-au permis să negocieze publicarea unor materiale în chestiuni de interes public. În decembrie 1967, Comitetul Central al PCC a stabilit că editorii înșiși pot decide dacă să se supună sau nu deciziei cenzorului privind un text sau un material controversat. Cu toate acestea, chiar și la începutul anului 1968, majoritatea editorilor nu îndrăznesc să nu se supună ordinelor cenzurii, publicând în continuare articole cenzurate și refuzând republicarea lucrărilor epurate înainte. De exemplu, în ianuarie 1968, din ziarul Lumea teatrului (Divadelní noviny) este înlăturat un interviu lung cu Vaclav Havel, intitlat "În slujba adevărului ca martor al zilelor noastre". Biroul Central pentru Cenzură continuă să funcționeze până prin aprilie 1968 deși rolul său a fost mult slăbit de reformele liberale din timpul Primăverii de la Praga. La 5 Martie 1968 șeful cenzurii Vladimir Kovarik furnizează informații în avans, despre noul Program de Acțiune al Partidul Comunist Cehoslovac, care va fi publicat la 10 Aprilie 1968. Programul de acțiune prevedea: "Oamenii muncii, care nu mai primesc ordine de la o clasă de exploatatori nu li se poate impune arbitrar de sus, ce informații ar trebui sau nu ar trebui să le fie disponibile. Revistele și dezbaterile academice nu trebuie să fie supuse cenzurii preliminare. Artele nu trebuie să fie supuse cenzurii."
Noul guvern cehoslovac a desființat Oficiul Publicațiilor Centrale la 13 Iunie 1968. Eliminarea cenzurii a fost confirmată prin Legea nr. 84/1968 din 26 Iunie 1968. Articolul 17 din respectivul act era prevăzut: "Cenzura nu este permisă. Cenzura este definită ca intervenție din partea autorităților statului împotriva libertății de exprimare și de imagine, și împotriva răspândirii acestora de către mass-media.". Articolul 18 definește informațiile secrete. Guvernul urma să publice o listă de informații clasificate pentru editori de tipografii.
La scurt timp după invazia Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia, condusă de sovietici, ce a avut loc pe 21 August 1968, care a pus capăt reformelor liberale ale Primăverii de la Praga, Adunărea Națională Cehoslovacă a aprobat Legea nr. 127/1968, care a abrogat articolul 17 din Legea 84/1968 privind inadmisibilitatea cenzurii. Legea a creat, de asemenea, două birouri noi, independente de cenzura: Biroul de Presă și Informații și Biroul Slovac pentru Presă și Informații. Sarcina acestor instituții noi a fost de a "gestiona și controla în mod uniform mass-media." Articolul 3 din Legea nr. 127/1968 stabilea faptul că Biroul de Presă și Informații are dreptul de a se asigura că acestea nu este publicată "nicio informație care intră în conflict cu interesul de stat."
După invazia sovietică, cenzura preliminară a fost înlocuită de auto-cenzura jurnaliștilor și editorilor. Jurnaliștii, conform noilor reglementări, poartă responsabilitatea pentru ceea ce publică. Jurnaliștii sunt amenințați de posibile pedepse ulterioare, cum ar fi interzicerea dreptului de a fi publicat de până la trei luni sau închisoare în cazuri mai grave sau recidivă. După 1968 jurnaliștii au început să cântărească altfel riscul de a publica subiecte controversate.
În 1972, toate bibliotecile publice erau deja epurate de texte critice la adresa marxism-leninismului, la adresa politicii țărilor socialiste sau îndreptate împotriva Partidelor comuniste." De asemenea, s-a eliminat toată literatura de specialitate "de dreapta oportunistă și revizionistă, lucrări laudative la ordinea capitalistă, majoritatea cărților apărute în Republica Cehoslovacă de dinainte de război, bibliografiile semnate de Tomáš Garrigue Masaryk și Edvard Benes precum și de alți politicieni burghezi, toate lucrările (indiferent de conținutul acestora) ale autorilor care au emigrat din Cehoslovacia sau s-au aliat cu forțele de dreapta în 1968, și, de asemenea, lucrări neproblematice care aveau o prefață sau un epilog problematic."
Bibliotecile erau controlate pe baza listelor publicate de către Biblioteca Națională a Republicii Socialiste Cehoslovace. Toate titlurile deranjante pentru regimul comunist au fost interzise. Biblioteca Universității din Praga avea o colecție specială de literatură interzisă care era înnoită prin cumpărarea de titluri recent lansate ale scriitorilor cehi emigranți. Această colecție a fost pusă la dispoziția publicului larg după Revoluția de Catifea. Cenzura după anul devenit atât de meschină încât chiar publicațiile academice au fost suprimate. De exemplu, volumul al patrulea al Academiei Cehoslovace Dějiny české literatury (Istoria literaturii cehe), al cărui redactor-șef era Jan Mukařovský și care se ocupa de perioada cuprinsă între anii 1900 și 1945 deși era gata de lansare în 1969, volumul a fost interzis deoarece era "derutant din punct de vedere ideologic". Lucrarea a fost lansată pentru a publicul larg abia în 1995.
Regimul neostalinist impus în Cehoslovacia, după invazia din reușit din nou să izoleze complet societatea de aproape orice altă expunere politică semnificativă afară de ideea socialistă până la sfârșitul anilor optzeci. Atacul propagandei comuniste a fost susținut și de izolarea societății de gândirea independentă și critică, lucru ce a marcat profund elitele intelectuale. În anul 1970, Ministerul de Interne a desființat Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă Cehoslovacia sub pretextul că aceasta ar fi prea reformistă, suprimând astfel activitatea a peste 400 de scriitori cehi, dintre care majoritatea au participat activ în cadrul reformelor de la sfârșitul anilor 1960 și la Primăvara de la Praga. Începând cu 1970 acești scriitori și alți intelectuali cehi au fost împinși într-un ghetou politic. Ei au fost izolați de societate prin concedieri, supravegherea constantă a poliției secrete și prin hărțuire.
Societatea cehoslovacă a suferit epurări politice importante după anul 1968. Câteva sute de mii de persoane care au participat la reformele liberale ale anilor șaizeci, și-au pierdut locul de muncă. Între anii 1969 – 1972 scriitori cehoslovaci interziși au creat treptat cultura literară de tip samizdat. Aceștia au început editarea de cărți și reviste scoase la mașina de scris. Principale publicații dactilografiate de mână circulau, de obicei, în tiraje de până la 70 de exemplare și, conform estimărilor, aceste titluri ajungeau, în medie, la aproximativ o mie de cititori.
V. . Carta 77 și dizidența culturală
Publicațiile Samizdat au atins apogeul, după apariția Mișcării pentru Drepturile Omului ca urmare a apariției Cartei 77. Această inițiativă civică informală creată de Jan Patocka, Vaclav Havel și Pavel Kohout a publicat texte interzise și știri din Occident din 1977 și până la sfârșitul regimului comunist în Cehoslovacia.
Mișcarea a apărut ca o reacție critică la adresa Partidului Comunist Cehoslovac ce continua nerespectarea drepturilor omului deși semnase Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa de la Helsinki în august 1975.
Textul Cartei 77 a fost redactat în decembrie 1976 și publicat clandestin pe 6 ianuarie 1977 atât în Cehoslovacia cât și în Occident în ziare importante precum Le Monde, The Times, Frankfurter Allgemeine Zeitung și New York Times. Documentul a fost semnat de 242 de persoane până la data publicării lui. A doua zi după publicare, la 7 ianuarie Vaclav Havel a fost arestat împreună cu Paul Landovsky de către StB, petrecând cinci luni în arest pentru „subminarea intereselor republicii în străinătate”. Havel a fost eliberat la începutul lunii iunie ca să fie din nou închis în ianuarie 1978 pentru alte trei luni. În același an publică eseul „Puterea celor fără de putere” prin care analiza modul de funcționare al regimului comunist și propunea o formă de rezistență non-violentă la adresa lui. În luna mai 1979 este arestat din nou și condamnat la cinci ani de închisoare, dar este eliberat după ce în 1982 se îmbolnăvește de pneumonie, urmând ca din februarie 1983 să fie în arest la domiciliu.
Profesorul și membrul fondator Jan Patocka a fost prima victimă a represiunii comuniste împotriva semnatarilor Cartei 77, acest murind la 13 Martie 1977 după 11 ore de interogatoriu. O altă victimă celebră este Pavel Wonka, disident care a murit la 35 de ani în închisoarea de la Kralove datorită bătăilor sistematice primite și lipsei de îngrijiri medicale.
La mijlocul anilor optzeci documentul era semnat de aproximativ 1200 de persoane, majoritatea fiind intelectuali din partea cehă a Cehoslovaciei. La căderea comunismului Carta 77 strânsese circa 1900 de semnături și emisese 572 de acte.
Răspunsul guvernului a fost prompt după descoperirea organizației. Pe lângă arestări și urmăriri ale semnatarilor, prin presa oficială aceștia numeau manifestul ca „anti-statal, anti-socialist și demagog” iar aderenții săi ca „uzurpatori”, „slujitori credincioși și agenți ai imperialismului” sau „aventurieri internaționali”. Cele mai întâlnite pedepse erau concedierea de la locul de muncă, anularea permisului de conducere, refuzul admiterii copiilor lor în învățământul superior până la pedepse ca rețineri, tortură, încarcerare.
Unii semnatari ai Cartei au fost forțați să colaboreze cu StB sau să adere la Anti-Carta, o mișcare artistică în numele socialismului și păcii la care au aderat numeroși artiști cehi.
Scriitori și editorii cehoslovaci de samizdat au cooperat îndeaproape cu mai multe edituri cehe care au operat în Occident de la începutul anilor 1970. Cele mai cunoscute dintre acestea erau editura ”Zdena și Josef Škvorecký”, ”68 Publishers” din Toronto, care au emis peste 220 de titluri originale, în perioada 1971-1993. O parte din aceste titluri au fost traduse în limbi de circulație internațională, în special în anii optzeci. Lucrările ale autorilor precum Vaclav Havel, Milan Kundera, Hrabal Bohumi, Josef Škvorecký, și alții, în mod paradoxal, au câștigat recunoaștere internațională într-o perioadă când acestea nu au putut fi publicate în țara lor natală.
Cu toate acestea, impactul literaturii cehe independente asupra conștiinței societății cehe și slovace în anii șaptezeci și optzeci a fost relativ mic. Sub presiunea a două decenii de propagandă politică, care au distrus ideea unor dezbaterii publice critice, societatea cehă și slovacă și-a creat o cultură proprie de subordonare, ale cărei caracteristici tipice erau conformismul, consumismul, primatul propriului interes, privirea sferei publice cu circumspecție și evitarea implicării politice. Aceste valori au dominat în Cehoslovacia, și după căderea comunismului în 1989, în detrimentul valorilor exprimate de comunitatea intelectuală disidentă.
Majoritatea cetățenilor cehoslovaci au auzit de Carta 77 doar datorită campaniei împotriva ei advocată de regimul comunist. Pe lângă aceasta, Carta fost limitată la capitala Praga, iar climatul de frică a prevenit răspândirea ei în modul în care se dorea în 1977. Pe lângă aceste neajunsuri, au existat și adversari ai regimului comunist care au manifestat reticență în a sprijini Carta, aceștia subliniind în special că între membrii acesteia se află foști membrii importanți ai regimului comunist dați la o parte. De exemplu, cardinalul Frantisek Tomasek a refuzat inițial să susțină Carta pe motiv că aceasta este formată din comuniști nu foarte diferiți de cei din actuala conducere. În timp atitudinea sa s-a schimbat sub influența Papei Ioan Paul al II-lea și Josef Zverina, începând să promoveze Carta. Alți artiști precum cunoscutul scriitor ceh Jan Benes sau actorul Jan Werich au avut constant o atitudine critică la adresa întregii mișcări.
Capitolul VI – Consecințele cenzurii în România
VI. 1. Consecințe de natură psihosocială
VI. 2. Secretul și societatea în România comunistă
VI. 3. Cenzura și cultul personalității
VI. 4. Autocenzura în România
Desființarea formală a instituției cenzurii a însemnat în realitate multiplicarea acesteia, prin repartizarea unor sarcini de cenzură redactorilor și conducătorilor de publicații, inducând din ce în ce mai mult autocenzura. Înainte, un text putea fi publicat după ce era procesat de instituția de stat specilaizată, după decretul nr. 427 din 1977, textele treceau prin mai multe filtre, forma finală a creației sfârșind mai alterată decât . Astfel, mulți scriitori au declarat că au avut senzația că era mai ușor de publicat până în 1977.
De multe ori conta la cine nimereai, cenzorii erau destul de diferiți, unii erau mai îngăduitori, alții cu ochelari de cal. Dacă cineva nu era mulțumit de șpalt putea să ceară contraexpertiza șefului instituției. Uneori, se puteau recupera unele pasaje tăiate de cenzor prin discuții cu superiorii. Dacă textul nu era cuprins în circuitul național de difuzare a presei, de exemplu dacă era publicată într-o revistă de specialitate, se puteau trece cu vederea unele fragmente.
VI. . Consecințele cenzurii asupra stilului literar și publicistic
Atenția cenzurii era atrasă de domenii ca religia, starea reală a vieții sociale și a economiei, sexualitatea sau idei politice noncomuniste.
Erau admise textele referitoare la rolul religiei în cultura românească veche.
În 1966 în volumul 11 Elegii de Nichita Stănescu în poezia Criză de timp a fost acceptat pentru prima oară cuvântul „înger”.
Fondul de cuvinte și de expresii interzise varia în funcție de necesitățile momentului, diversele lipsuri în alimente sau medicamente, frigul din locuințe și scăderea nivelului de trai puteau trece un cuvânt la index. Cuvinte ca „întuneric”, „biserică”, „foame”, „sete”, „frig”, „gheață”. Urarea “Noroc bun”, era criticată pentru ca ar fi fost o dovadă de misticism.
Cenzura avea o oarecare previzibilitate, dacă știai listele de autori și cuvinte interzise puteai să te strecori și să ți se publice textul. Autorii mai cunoscuți puteau să forțeze mâna cenzurii uneori amenințând că intră în greva foamei sau că renunță la carnetul de partid. Marin Preda a procedat așa cu romanul Cel mai iubit dintre pământeni, Eugen Barbu cu Incognito sau Nicolae Breban cu Bunavestire. Alți autori ca Virgil Mazilescu sau Mihai Ursachi anunțau că vor semna protestul lui Paul Goma dacă nu vor fi publicați. Această opoziție fățișă era puțin răspândită printre scriitorii și artiștii români, majoritatea preferând mijloace mai greu de sesizat scriind într-un limbaj criptat și aluziv.
VI. 3. Samizdatul românesc
Principalul scop al sistemului comunist a fost transformarea oamenilor într-o armată de adepți docili, ce nu pun la îndoială justețea regimului. Pentru acest plan, persoanele au trebuit să fie convinse, mintea lor trebuind golită și apoi umplută cu imaginile oferite de singurul sistem politic disponibil, cel comunist. Cel mai eficient dispozitiv a fost manipularea mass-mediei, în principal a presei și radioteleviziunii, canalele cele mai populare de informare a populației. Oferind cât mai puține informații posibile, scoase din context, puținele instituții mass-media, toate în slujba regimului comunist, au reușit să transforme victimele lor într-o masă ascultătoare.
Astăzi cenzura mass-mediei este mai puțin oficială, dar poate chiar la fel de puternică și periculoasă: acum funcționând mai ales asupra oamenilor afectați de lipsă de încredere și de confuzie. Cenzura modernă, în special cea economică și legislativă, apare și în prezent, ca un zid între presă și consumatori.
Existenta fenomenului cenzurii, de-a lungul istoriei lui, dar cu predilecție în totalitarism, nu poate fi luată în discuție fără contextul determinator. În ceea ce privește sistemul comunist, cenzura a funcționat, într-adevăr, ca un control, dar esența fenomenului o constituie urmările pe care le-a avut, la nivelul mentalităților.
Ne întrebam ce se petrece când o întreaga populație consideră puterea ca fiind ilegitimă, ea acționând in corpore asemeni unei individualități ultragiate. Cum tensiunea nu poate fi estompata printr-un dialog ”democratic” în statele totalitare, ceea ce e și cazul României după 1945, ea se “dezamorsează” prin eradicarea temeiurilor conflictuale: ștergerea memoriei, adică a identității culturale. Procedeele sunt multiple mergând de la încurajarea delațiunii în micro-grupuri comunitare (familie, cercul de prieteni, la serviciu – operațiune facilitata de varii șantaje) până la schimbarea comportamentului public dar și a celui privat pe calea terorizării populației (arestări nocturne). Dar, metoda cea mai eficientă în schimbarea mentalului colectiv, avea sa se dovedească interdicția surselor de reper, sau controlul susținut asupra lor. Este vorba în speță de Biserica și de accesul la carte, prin cea din urma înțelegând atât obiectul colportor al ideilor (indezirabile) scrise, cât și rescrierea/răstălmăcirea conținutului subiectelor învățământului (școlar și universitar), amplificată de conținutul agresiv propagandistic al noilor și unicelor periodice accesibile.
Tocmai organele securității Statului împreună cu conducerea superioară de partid (C.C. al P.C.U.S) considera că activitatea organelor securității Statului a constituit unul dintre cele mai importante mijloace de control a vieții sociale din țările acestei zone și de alcătuire a blocadei informațiilor și cu comitetele lor locale au realizat controlul informațiilor, destinate străinătății sau sosite de peste graniță țineau în mâinile lor cenzura, efectuau controlul corespondentei populației cu străinii, a contactelor cu aceștia, bruiau emisiunile de radio din Europa de Vest și organizau propriile contraemisiuni, efectuau periodic “curățirea” bibliotecilor de “literatura dușmănoasă”.
În același timp, are loc o stranie mutație de sens în stratagema cunoașterii, care după cum se știe, vizează caracterul formativ al informației, adică acesta este validat abia de viață.
Istvan Kiraly V. se întreabă, în esență, dacă ceva despre care se tace programatic mai există. El analizează conceptul de “secret”, legându-l direct de “paranoia” socialismului real și îl aprofundează într-un volum original prin abordare si densitate a ideilor.
1. – secretul e greu depistabil, identificabil, deoarece legislația în domeniu, mult prea “stufoasă” și la urma, contradictorie, nu permite o circumscriere raționala a termenului în funcție de modul aplicării sale.
2. – legea “secretului” – o secretomanie deschide “cutia Pandorei” prin posibilitatea nelimitata a invaziei “secretului” în cel mai anost cotidian. Astfel “orice organizație socialista de stat” își putea însuși “categoria secretului”, dezvoltată din cele mai nebănuite situații. Dar, în special, “în secret, orice interdicție secreta ori publică poate fi încălcată!” (p. 33)
3. – prin intermediul “secretului” fondurilor “S” s-a “instrumentalizat politic instituția bibliotecii, într-o maniera fără precedent – nici chiar în totalitarismul fascist ori nazist unde gestul curent / epurarea se consuma “prin arderea publica a cărților”. (p. 53)
Războiul cărților este consecința unei ofensive plasate în cassus belli și circumscrisă luptei de clasa, și care va articula întreaga ideologie comunistă.
“Indiferent de sfera în care se naște, privată ori publică – secretul le pătrunde potrivit structurii sale categoriale. El repersonalizează persoanele și viața lor privată și restructurează sfera publică în acord cu abstracțiunea opoziției sale generice față de ea. A clasifica secretele în funcție de sfera în care se nasc și se instituie, înseamnă a se lăsa înșelat de aparența opoziției tradiționale dintre privat si public.”
Se obține astfel o devitalizare a raportului nostru cu viitorul, o incapacitate de a-l imagina și modela, pentru ca secretul introduce preferențial situarea în fascinația trecutului.
“Cu cât ne trimite însa secretul mai insistent în trecut, cu atât ne aflam mai dezarmați și mai indeciși față de viitor și față de prezentul pe care acest viitor ni l-ar deschide.”
Putem zice ca avem a face aici cu o conspirație a secretului instalat în scopuri anti-conspirationale atitudine mai veche a partidului comunist din vremea “ilegalismului”. Numai că, pe timp de normalitate, se va constata că “regele e gol” – blocada împotriva cărților trecutului, evidențiind un gol de percepere și reacție în sfera provocărilor prezentului și ale viitorului.
Metodele cenzurii și ale secretului au “necrozat”, în cele din urmă, aparate vitale ale organismului social, și au malformat mentalul individual.
În și prin statul comunist, secretul este unul din factorii decisivi care ne-au articulat „destinul istoric”. El a produs o dedublare privat-public, în care intervine ca opus al sferei din urmă: pentru a respecta exigența fenomenologică impusă de la început, secretul va trebui păstrat într-o nedeterminare tocmai pentru a nu fi anihilat ca temă.
Adăugând la aceasta faptul bizar că legislația publică în statul comunist era „forma interdicțională publică a secretului de stat însuși și, în același timp, comunicarea de date false era interzisă prin această legislație cu toate că producerea datelor era de la început falsificată sub forma cifrelor de plan”, putem spune că întâlnirea dintre socialism și secret îi oferă acestuia din urmă șansa de a fi categoria centrală a întregii societăți
Adrian Marino notează că apariția unui fenomen de tip samizdat în spațiul locuit de români poate fi întâlnit, pentru prima oară, în Transilvania de secol XVIII. Este binecunoscut faptul că lucrări de tipul Supplex Libellus Valachorum ori erau refuzate la tipar ori erau trunchiate de către cenzura guberniului. După Revoluția Franceză apar alte relatări cu privire la literatura de samizdat din Transilvania când Episcopul ortodox de Sibiu Gherasim Adamovici primește exemplare ale unui „ziar valah ce se tipărește de un anume Paul Iorgovici la Viena ce răspândește periculoasele idei de libertate ale francezilor și produce zguduirea liniștii publice.”
Concluzii
În finalul lucrării luăm în considerare realizarea unui scurt rezumat al celor expuse până acum. Am încercat, în cuprinsul dizertației, să identificăm ce (sau cine) a fost cenzura comunistă, ce a însemnat ea pentru lumea literară și ziaristică din România, cum a schimbat acest instrument de control cele două medii intelectuale, cum a eliminat valori și cum a inversat ierarhii, introducând în schimb altele (în mare parte non-valori), cum a pus piedici exprimării libere, cum a încercat (și, uneori, a reușit) să uniformizeze gândiri, ce trebuia spus și ce nu trebuia spus.
Pentru o înțelegere cât mai cuprinzătoare a fenomenului cenzurii comuniste din România în perioada studiată, am considerat necesar ca, într-un capitol introductiv, să prezentăm pe larg un tablou general al societății comuniste românești, de la nașterea sa, 1944-1945 până la 1954-1955. De asemenea am reunit câteva considerații teoretice asupra noțiunii de cenzură și o particularizare a considerațiilor la nivelul cenzurii comuniste românești. Pentru a face lucrurile mai accesibile, am crezut de cuviință a insera în același capitol și unele elemente ce definesc modul de organizare a instituției cenzurii din România și mă gândesc aici mai ales la prevederile legislative ce o însoțesc de-a lungul traseului său evolutiv.
În cea de-a doua parte a lucrării, Capitolul I este compus din două părți, prima reunind încercările de instituționalizare a cenzurii de către puterea comunistă în România și documente și acte juridice sau regulamente de cenzură care au constituit baza legală de cenzură înaintea apariției Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor. Primul capitol este completat de prezentarea instituției Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor în primii ani de funcționare, a Serviciilor componente și a personalului său.
Capitolul al doilea este centrat pe modul în care se făcea efectiv cenzură, de etapele prin care trecea o lucrare până la a vedea lumina tiparului. Am descoperit, în câteva pagini, imensa birocrație pe care o presupunea organul de cenzură comunist. Odată exemplificat mecanismul procesului cenzurii am acordat un număr semnificativ de pagini prezentării principalelor momente în epurarea cărților de către cenzorii comuniști în perioada analizată.
Implicațiile aplicării cenzurii în viața literară au fost tratată în capitolul al treilea, cel mai întins, de altfel. Am urmărit aici, în principal, o listă de teme interzise, exemplificând pentru fiecare în parte prin note ale Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor – organul abilitat să cenzureze – ce conțin intervenții obligatorii, observații, subiecte tabu și autori indezirabili. Am respectat, pe cât posibil, un traseu cronologic, relevând cele trei faze ale cenzurii în creația literară. În cea de-a doua parte a ultimului capitolul este rezervată cenzurii presei. Paginile dedicate acestui subiect sunt mai puține, pentru că gazetăria românească din comunism a fost mult mai ușor de adus la ordine decât lumea literară. În consecință, sunt mai puține momente semnificative de semnalat. De asemenea, tot în acest capitol am prezentat pe scurt felul aparte în care se făcea cenzura corespondenței în România comunistă.
În primul rând, e necesar să rememorăm câteva din definițiile cenzurii. Începem, didactic, cu proveniența etimologică a cuvântului: latinescul „cens”, care reprezenta un recensământ al cetățenilor romani și al averii lor, efectuat de cenzori. Continuăm cu definiția din Dicționarul Explicativ al Limbii Române „Control prealabil exercitat de anumite organe specializate ale unui stat asupra publicațiilor, spectacolelor etc. Și, în anumite condiții, asupra corespondenței și convorbirilor telefonice; organ care exercită acest control”. O definire mai generală găsim în următoarea formulare: „Cenzura este actul oricărei entități politice, militare, administrative ori religioase de a condiționa difuzarea/exprimarea de informații, idei, opinii, în sens larg, creații intelectuale, pe care publicul are dreptul să le cunoască, în funcție de valorile pe care aceasta înțelege să le protejeze la un moment dat”.
Notăm apoi funcția cea mai importantă a cenzurii, adică ceea de a crea o nouă elită, înscrisă în șablonul ideologic deja stabilit de conducător. În acest proces de creare a noii elite intervine din plin și propaganda, prin urmare cenzura are și funcția de „netezire a mesajului propagandistic”. Piotr Wierybicki citat de către Bodgan Ficeac rezumă perfect relația dintre cenzură și propagandă: „Cenzura are grijă de ce nu trebuie să știe poporul, iar propaganda, de ce trebuie să știe poporul.”
Principala instituție răspunzătoare pentru cenzură a fost Direcția Presei și Tipăriturilor din fostul Minister al Artelor și informațiilor care mai apoi, prin decretul nr. 214 din Buletinul Oficial al Republicii Populare Române în nr. 32 din luna mai 1949 se va transforma în Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor care va funcționa pe lângă Consiliul de Miniștri al Republicii Populare Române. Cenzura a devenit mai eficientă și mai brutală cu trecerea timpului prin îmbunătățirea cadrelor însărcinate cu acest lucru, lectorii fiind trimiși la diverse specializări precum politica externă, cultura, problemele agricole sau industriale. Astfel se făceau bilunar comunicări ample în cadrul serviciului, pe specialități, cu problemele noi în domeniul respectiv.
Erau interzise lucrările care în mod permanent prezentau un caracter fățiș sau camuflat, dușmănos, antidemocratic, anticomunist, instigator la război, precum și publicațiile importate din țările capitaliste conținând materiale cu caracter tehnic, științific, economic sau cu caracter social-cultural.
Printre cei mai importanți scriitori, cercetători, artiști interziși total sau parțial amintesc pe Ioan Agârbiceanu, Felix Aderca, Grigore Antipa, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, I.C. Brătianu, Gheorghe Brătianu, Vintilă Brătianu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Armand Călinescu, I.G. Duca, Radu Gyr, C.C. Giurăscu, Andre Gide, Mihail Drumeș, Octav Desilla, Octavian Goga, Knut Hamsun, Ernst Hemingway, Nicolae Iorga, Panait Istrati, Iuliu Maniu, Mihail Manoilescu, Alexandru Marcu, Andre Maurois, Francois Mauriac, Curzio Malaparte, Ion Mihalache, Margharet Mitchell, Ion Moța, Victor Papillian, Cezar Petrescu, Constantin Titel Petrescu, Sextil Pușcariu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Alexandru Vaida-Voievod, Vasile Voiculescu, Mircea Vulcaănescu etc.
Mecanismele cenzurii comuniste în țara noastră s-au sprijinit pe o bază legală care le-a permis o funcționare eficientă lăsând loc prin descrierea generală a „lucrărilor periculoase” multor interpretări care au dat naștere la abuzuri ale cenzorilor. Cele mai importante acte juridice adoptate în acest sens în perioada studiată sunt decretul nr.214/1949 al Marii Adunări Naționale, publicat în Monitorul Oficial nr.32 din 23.05.1949, decretul nr.218/1949 al Marii Adunări Naționale, publicat în Monitorul Oficial nr.32 din 23.05.1949, decretul nr.291/1949 al Marii Adunări Naționale, publicat în Monitorul Oficial din 2.07.1949, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 612/1949, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 461/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 343/1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 340/1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 267/1954.
Influența de lungă durată a cenzurii și a autocenzurii precum și blocarea accesului la tradiție al societății românești s-a materializat nu numai printr-o eliminare a unor idei sau pasaje indezirabile din textele care ajungeau să fie publicate ci, mult mai dăunător și cu efecte prelungite în timp, într-o remodelare barbară a conștiințelor. Bogdan Ficeac prezintă, pe bună dreptate, cenzura comunistă ca pe "un întreg sistem bazat pe recrearea realității și pe pervertirea conștiințelor". Cenzura efectuată de comuniști nu este numai un fenomen al vieții sociale ca oricare altul, analizabil și clasificabil, ci și o tragedie națională.
Cenzura comunistă românească în perioada analizată în lucrarea de față a înscris trei faze distincte. Prima este cuprinsă între anii 1944 și 1949 este cea mai puțin cunoscută și aproape inaccesibilă din cauza lipsei totale sau parțiale a documentelor (Nu există niciun fond arhivistic despre Comisia Aliată de Control). Intervalul de timp de circa 5 ani înscrie două etape distincte. În această primă etapă (1944-1946) atribuțiile cenzurii erau disputate între Direcția Culturală a Ministerului Propagandei, Serviciile de cenzură ale prefecturilor, Secțiile de Poliție care se subordonează Ministerului de Interne, Serviciului Central al Cenzurii Militare, subordonată Ministerului Forțelor Armate, apoi Consiliului de Miniștri, întreg procesul fiind coordonat și controlat de Serviciul Cenzurii Sovietice și de ofițerii și funcționarii Comisiei Aliate de Control.
Cea de-a doua etapă este cuprinsă între anii 1946 și 1949, sau timpul dintre stabilizarea puterii comuniste în România după alegerile din toamna anului 1946 și sfârșitul anului 1949 când a fost înființată Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor. În această perioadă s-au accelerat epurările și s-au lichidat orice opoziții în materie de mass-media. În perioada 1947-1948, funcționării Ministerului Propagandei, devenit Ministerul Artelor și Informațiilor (în cadrul Serviciului Aplicării Armistițiului, mai târziu transformat în Serviciul Defascizării) au preluat aproape toate funcțiile cenzurii.
A doua, cea mai dură, poate fi încadrată cu aproximație între anii 1950-1960 (așa-numitul „obsedantul deceniu”). Deși această perioadă a fost parțial analizată în lucrarea de față am identificat-o ca fiind una marilor epurări din rândurile scriitorilor și ziariștilor, a proceselor politice teatrale, a închisorilor și, mai important decât toate, ai realismului socialist și a glorificării monstruosului cult al personalității lui Stalin. Cenzura era necruțătoare, și ce era cenzurat, era bun eliminat, nefiind cale de întoarcere. Până și scriitori români clasici erau cenzurați, mai ales dacă prezentaseră o atitudine nefavorabilă ideilor socialiste sau scriseseră de rău de ruși, în trecut. Sunt și anii consolidării instituției oficiale a cenzurii, Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, care și-a extins influența peste tot ce însemna creație artistică în România comunistă.
Ultima perioadă la care ne-am referit este cea cuprinsă între 1960 și 1977 anul în care Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor
În ceea ce privește presa, cele trei valuri ale cenzurii amintite mai sus marchează în principal trei forme de manifestare a limbajului utilizat. Dacă, într-o primă fază, până în alegerile din noiembrie 1946, presa comunistă abundă de discursuri antiburgheze, antiimperialiste, antifasciste sau demascatoare la adresa celor indezirabili lor, în etapa următoare, până la înființarea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor, situația s-a schimbat iar discursul odată cu aceasta. Fiind stăpâni pe situație prin eliminarea opoziției politice, presa comunistă cerea ascuțirea luptei de clasă pentru eliminarea ultimelor bastioane burgheze tratate de acum ca structuri învechite ce în mod inevitabil vor cădea. Odată cu anii ’50 prioritățile au devenit altele, prin urmare și limbajul presei a devenit altul. Acum se pun bazele a cea ce numim „limba de lemn”, pentru a se prezenta mai ales „realizările mărețe” în procesul de construire a societății comuniste, discursul devenind monoton și repetitiv, Partidul nemaiputând invoca la nesfârșit fasciștii și burghezii.
Deși odată cu moartea lui Stalin și condamnarea acestuia s-a produs o oarecare schimbare în modul operațional al instituții cenzurii, aceasta a continuat pe toată perioada guvernării socialiste, iar de o desființare completă a cenzurii comuniste nu putem vorbi decât atunci când însuși sistemul care o produsese nu s-a prăbușit, astfel Decembrie însemnat, din acest punct de vedere, eliberarea din șabloanele cenzurii, a literaturii și presei românești.
Ca o părere personală, ne vine greu să credem că o experiență asemănătoare cu cea din care am ieșit de peste 25 ani va mai fi posibilă în România. Semne că anumite forme de cenzură ar persista încă în presa românească există – sunt chiar destule – dar o instituție birocratică de genul Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor, un nou „Minister al Adevărului”, sunt convins că nu ar mai putea exista în condițiile europenizării actuale.
Înlăturarea controlului asupra informațiilor pentru a se evita manipularea conștiințelor. Fiecare cetățean trebuie să aibă acces liber la surse alternative de informație pentru a putea fi contracarate influențele subiective ale unuia sau altuia dintre mijloacele de informare în masă. Procurându-și informațiile din cât mai multe surse, cetățeanul poate avea o imagine mai apropiată de realitate, evident și mass-media trebuie să aibă o libertate totală.
Bibliografie selectivă:
Bibliografii, cronologii, dicționare, enciclopedii
Bibliografia istorică a României, vol. I-VII, PASCU Ștefan, HRISTODOL Gheorghe, vol. VIII-IX, HRISTODOL Gheorghe, București, 1970-2000
Dicționarul enciclopedic român, București, 1962-1964, 4 volume
Enciclopedie de istorie a României, SCURTU Ioan, ALEXANDRESCU Ion, BULEI Ion, MAMINA Ion (editori), ed. Meronia, București, 2002
I. Surse arhivistice și documentare
a) Legislație, acte normative
Codul penal al R.S.R. ediția 1968 (cu modificări până în 1975)
Constituția Republicii Populare Române, 1948
Constituția Republicii Populare Române,1952
Constituția Republicii Socialiste Române ,1965
Decret nr.214/1949 al Marii Adunări Naționale
Decret nr.218/1949 al Marii Adunări Naționale
Decret nr.291/1949 al Marii Adunări Naționale
Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 612/1949
Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 461/1951
Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 340/1952
Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 267/1954
b) Fond Arhivele Naționale Istorice Centrale
I. Fond Ministerul Artelor și Informațiilor
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Ministerul Artelor și Informațiilor, dosar nr. 1/1947
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Ministerul Artelor și Informațiilor, dosar nr. 197/1948
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Ministerul Artelor și Informațiilor, dosar nr. 199/1948
II. Fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 7/1948
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 1/1949
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 2/1949
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 4/1949
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 5/1949
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 6/1949
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 8/1949
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 9/1949
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 10/1949
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 12/1949
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 1/1950
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 3/1950
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 12/1950
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 14/1950
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 15/1950
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 4/1951
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 5/1951
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 6/1951
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 10/1951
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 11/1951
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 57/1951
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 58/1951
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 2/1952
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 5/1952
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 14/1952
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 17/1952
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 6/1953
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 8/1953
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 10/1953
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 5/1954
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 12/1954
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 18/1954
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 6/1955
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 7/1955
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 13/1955
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 6/1956
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 9/1956
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 11/1956
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 15/1956
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 34/1956
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri dosar nr. 19/1957
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 29/1957
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 7/1958
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 9/1959
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 12/1959
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 1/1961
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 10/1963
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 16/1963
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 33/1964
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 85/1965
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 89/1968
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 11/1970
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 23/1970
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 55/1972
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 17/1975
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri, dosar nr. 36/1975
III. Fond C.C. al P.C.R. – Secția Propagandă și Agitație
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond CC al PCR Propagandă și Agitație, dosar nr. 31/1949
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond CC al PCR Propagandă și Agitație, dosar nr. 2/1952
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond CC al PCR Propagandă și Agitație, dosar nr. 7/1954
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond CC al PCR Propagandă și Agitație, dosar nr. 4/1955
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond CC al PCR Propagandă și Agitație, dosar nr. 15/1957
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond CC al PCR Propagandă și Agitație, dosar nr. 21/1959
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond CC al PCR Propagandă și Agitație, dosar nr. 12/1961
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond CC al PCR Propagandă și Agitație, dosar nr. 41/1963
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond CC al PCR Propagandă și Agitație, dosar nr. 22/1965
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond CC al PCR Propagandă și Agitație, dosar nr. 19/1967
Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond CC al PCR Propagandă și Agitație, dosar nr. 27/1974
c) Monitoare oficiale:
Monitorul Oficial nr. 190 din 22 august 1945
Monitorul oficial nr. 186 13 august 1948
Monitorul Oficial nr. 32 din 23 mai 1949
Monitorul Oficial nr. 63 din 2 iulie 1949
Monitorul Oficial nr. 91 din 4 ianuarie 1951
Monitorul Oficial nr. 44 din 20 septembrie 1953
Monitorul Oficial nr. 119 din 18 aprilie 1954
Monitorul Oficial nr. 83 din 8 noiembrie 1955
Monitorul Oficial nr. 78 din 15 noiembrie 1955
II. Surse secundare:
a) Reviste de specialitate:
BECKER, Jörg – „Between censorship and commercialization. Structural changes in the public sphere in Eastern Europe”, in Réseaux, vol. 3, 1995
BELL, Philip – „Government strategie son influencing public opinion: assessment, censorship, propaganda”, in Mélanges de l’Ecole francaise de Rome, tome 108, 1996
BEȘLEAGĂ, Vladimir, – „Cenzura în totalitarism – o absență omniprezentă” în revista Sud-Est, Chișinău, nr. 42/4/2000
BURGELIN, Oliver – „Censure et société” in Communications, nr. 9, 1967
CERNAT, Paul, – „O antologie cenzurată în România anilor ', articol în Observator cultural, nr. 469 din 9-04-2009
CODOȘ, Sandra – „Dreptul la nefericire. Literatura ca forma a ideologiei?” în Asymetria online la http://www.asymetria.org/modules.php?name=Stories_Archive
COROBCA, Liliana – „Culisele cenzurii comuniste în revista” Asymetria
CISTELECAN, Alexandru – „Înapoi la proletcultism – Cu documentele pe masă” din revista Vatra, nr. 9-10/2004 Târgu Mureș
DEPRETTO, Catherine – „La censure à la période soviétique, 1917-1953 : état de la recherche”, Revue des études slaves, tome 73, fascicule 4, 2001
DUCAS Sylvie, „Censure et autocensure a l’écrivain”, în Ethnologie francaise, nr. 1, vol. 36, 2006
HAVLICEK Dusan, “The Rise and Fall of Censorship 1953- în Index on Censorship, vol. 11, nr. 5, 1982
KRYSTUFEK Zdenek, The Soviet Regime in Czechoslovakia, East European Monographs, Boulder, Distributed by Columbia University press, New York, 1981
NISTOR, Viorel – „Aspecte ale cenzurii comuniste în proza românească postbelic”ă în revista Studia Ephemerides nr.1/2009
MÜLLER Beate, “Censorship and Cultural Regulation in the Modern Age”, Critcal Sudies, vol. 22, , 2004
ROSENFELD Sophia „Writing the History of Censorship in the Age of Englightenment” în Postmodernism and the Enlightenment: New Perspectives in Eighteenth-Century French Intellectual History, ed. Daniel Gordon, Londra, Routledge, 2001
SALOMONI, Antonella – „Lenin censuré”, in Cahiers du monde russe et soviétique”, vol. 27, nr. 1, 1986
SMEJKALOVA Jiriina, “Censors and Their Readers: Selling and Silencing Czech Books” în Project Muse, vol. 36, nr. 1, 2001
SZEGEDY-MASZAC „The Introduction of Communist Censorship in Hungary: 1945- în History of the Literary Cultures of East-Central Europe
ȚĂRANU, Liviu – „Cenzura corespondenței în România anilor ’50”, Buletin C.N.S.A.S., nr. 9, noiembrie 2004 (Dosarele istoriei nr. 11/2004)
VALABREGA, Jean-Paul – „Fondement psycho-politique de la censuré”, in Communication, nr. 9, 1967
VERONA Dan, „Scriitorul și cititorul aproape că și-au făcut cu ochiul peste umărul cenzorului”, în Agora, vol. V, nr. 2, 1992
b) Volume de studii
ABRAMS Bradley, The Struggle for the Soul of the Nation: Czech Culture and the Rise of Communism, Lanham, MD, Rowman & Littlefield, 2004
BATES, John – The censorship of Polish literature in the Stalinist period, University of Glasgow, 1998, Glasgow
BĂRCAN, Doina – Regimul comunist în România : (decembrie 1947-decembrie 1989), Editura Institutul european, Iași, 2003
BUDEANCĂ Cosmin, OLTEANU Florentin, Stat și viață privată în regimurile comuniste, Editura Polirom, Iași, 2010
CARAVIA, Paul – Gândirea interzisa : scrieri cenzurate : România 1945-1989 Editura Enciclopedica, București, 2000
COHEN, Nick – Censorship in the Age of Freedom, Fourth Estate, Londra, 2012
CORNIS-POPE Marcel, History of the Literary Cultures East-Central Europe. Junctures and disjunctures in the 19th and 20th centuries, John Benjamins Publishing Company, 2004
COROBCA, Liliana – Epurarea cărților în România. Documente (1944-1964), Comunicare Media, București, 2011
COSTEA, Ionuț, RADOSLAV, Doru – Fond “S” special. Contribuții la istoria fondurilor secrete de bibliotecă din România, Dacia, București, 1995
CRISTEA, Mihaela – Reconstituiri necesare. Ședința din 27 iunie Uniunilor de Creație din România, Polirom, București, 2005
ČULIK Jan, Censorship in Czechoslovakia, University College, London, 2008
DAY Nancy – Censorship or Freedom of Expression?, Lerner Publications Company, Minneapolis, 2001
DEREK Jones, BATES John Michael, Censorship: A World Encyclopedia – Poland, Fitzroy Dearborn Publishers, 2002
DOBRE, Florica – Securitatea. Structuri, cadre, obiective și metode, vol. I (1948-1967), Editura Enciclopedică, București, 2006
DOBRENKO Evgeny – The Making of the State Reader, Stanford University Press, 1998
DOBRENKO Evgeny – The Making of the State Writer, Stanford University Press, 2002
DUCOMTE, Jean-Michel, La censure, Editions Milan, Toulouse, 2007
ERMOLAEV, Herman – Censorship in Soviet Literature 1917-1991, Rowman & Littlefield, Maryland, 1997
FICEAC, Bogdan, – Cenzura comunistă și formarea omului nou, Nemira, București, 1999
FICEAC, Bogdan – Tehnici de manipulare – Remodelarea gândirii într-un sistem totalitar, Nemira, București, 1998
FRUNZĂ, Victor – Istoria stalinismului în România, Humanitas, București, 1991
GOTTFRIED Ted – Censorship: Open for Debate, Marshall Cavendish Benchmark, New York, 2006
HELLBECK, Joseph – Revolution on My Mind: Writing a Diary under Stalin, Harvard University Press, 2006
JONES, Derek – The Black Book of Polish Censorship, Fitzroy Dearborn Publishers, London, 2000
KAROLIDES Nicholas, BALD Margaret, 100 de cărți interzise. Istoria cenzurii în literatura mondială, traducere de Daniel Duma, Editura Paralela 45, Pitești, 2009
KLAS Tomasz Goban, The Orchestration of the Media, Westview Press Oxford, 1994
KRYSTUFEK Zdenek, The Soviet Regime in Czechoslovakia, East European Monographs, New York, 1981
LENDVAI Paul – The Bureaucracy of Truth. How Communist Governments Manage the Truth, Burnet Books, Londra, 1981
LIFTON, Robert Jay – Thought Reform and the Psychology of Totalitarism, UNC Press, North Carolina, 1989
MARINO, Adrian – Cenzura în România : schița istorica introductivă, Aius, Craiova, 2000
MOCANU, Marin Radu – Cenzura comunistă, Albatros, București, 2001
MOCANU, Marin Radu, Cenzura a murit, trăiască cenzorii (documente), Editura EuroPress, București, 2008
MOCANU, Marin Radu – Literatura română și cenzura comunistă, Albatros, București, 2003
MOROZOV Evgeny, The Net Delusion: The Dark Side of Internet Freedom, Ed. PublicAffairs, 2012
MULLER Beate – Censorship and Cultural Regulation in the Modern Age, Rodopi Editions, Amsterdam, 2004
NEDELCOVICI Bujor, Scriitorul, Cenzura și Securitatea, Editura Allfa, București, 2009
NEGRICI, Eugen, – Literatura română sub comunism. Proza, Editura Fundației Pro, București, 2002
NEGRICI, Eugen, – Literatura română sub comunism. Poezia, Editua Fundației Pro, București, 2003
NEGRICI, Eugen – Literature and propaganda in communist Romania, The Romanian Cultural Foundation Publishing House, 1999
NIȚESCU, Marin, – Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Humanitas, București, 1995
PETCU, Marian – Cenzura în spațiul cultural românesc, Comunicare.ro, București, 2005
PETCU, Marian – Puterea și cultura – o istorie a cenzurii, Polirom, Iași, 1999
PETLEY, Julian – Censorship: A Beginner’s Guide, Oneworld, London, 2009
RĂDULESCU-ZONER, Ștefan, BUȘE, Daniela, MARINESCU, Beatrice – Instaurarea totalitarismului în România, editura Cavalioti, București, 1995
SELEJAN, Ana – Literatura în totalitarism. 1949-1954, Vol. I, II, III, Editura Thausib, Sibiu, 1995
SOLJENITIN, Aleksandr – Arhipelagul Gulag vol. I-III, Editura Univers, București, 2009
SOULET, Jean-Francois – Istoria comparată a statelor comuniste, din 1945 până în zilele noastre, editura Polirom, Iași, 1998
STRYZEWSKI Tomasz , Selective Matrix or Truth? Antocensorship flashbacks, Editura Wektory, Wroclaw, 2006
STRYZEWSKI Tomasz, The Black Book of Polish Censorship, Random House Publishing, New York, 1984
TANISLAV, Eliodor, – Enigmele cenzurii corespondenței, Editura Artemis, București, 1996
TISMĂNEANU, Vladimir – Perfectul acrobat – Leonte Răutu, măștile trecutului, ed. Humanitas, București, 2008
TISMĂNEANU, Vladimir – Stalinism pentru eternitate, ed. Polirom, Iași, 2005
TRONCOTĂ, Tiberiu – România comunistă. Cenzură și propagandă, Ed. Tritonic, București, 2006
ȚUGUI Pavel, Scriitori și compozitori în luptă cu cenzura comunistă, Editura Albatros, București, 2006
VOLKOV, Oleg – Sinking into the Darkness, Editura Eksmo, Moscova, 2007
VIANU, Lidia – Censorship in Romania, Editura Central European University Press, Budapesta, 1998
WIERZBICKI, Piotr – Structura minciunii, Editura Nemira, București, 1996
Anexe
Prezidiul Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române în temeiul articolului 44, punctul 2 și articolului 45 din Constituția Republicii Populare Române văzând decizia Consiliului de Miniștri cu nr. 484, din 20 mai 1949 emite următorul:
Decret numărul 214
pentru transformarea Ministerului Artelor și Informaților în Ministerul Artelor
Articolul 1 : Pe data publicării prezentului decret Ministerului Artelor și Informaților se transformă în Ministerul Artelor
Articolul 2 : Direcția Presei și Tipăriturilor din fostul Minister al Artelor și Informaților se transformă în Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor care va funcționa pe lângă Consiliul de Miniștri al Republicii Populare Române. Societatea Română de Radiodifuziune se transformă în Comitetul de Radioficare și Radiodifuziune pe lângă Consiliul de Miniștri al Republicii Populare Române.
Agenția Română de presă Rador se transformă în Agenția Română de Presă de pe lângă Consiliul de Miniștri al Republicii Populare Române denumită pe scurt AGERPRES
Articolul 3 : Decretul 64 pentru organizarea Ministerului Artelor și Informaților al Republicii Populare Române din 19 februarie 1949 se abrogă.
Dat în București, la 20 mai 1949
Semnează:
C.I. Parhon
Marin Florea Ionescu
Președintele Consiliului de Miniștri Dr. Petru Groza
Minstrul Justiției A . Bunaciu
În prezidiul Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române
Prezidiul Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române în temeiul articolului 44 și articolului 45 din Constituția Republicii Populare Române văzând decizia Consiliului de Miniștri cu nr. 488, din 20 mai 1949 emite următorul:
Decret numărul 218
Pentru organizarea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor de pe lângă Consiliul de Miniștri al Republicii Populare Române
Articolul 1 : Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor are următoarele atribuții:
Redactează Buletinul Oficial al Republicii Populare Române
Autorizează apariția oricăror tipărituri: ziare, reviste, programe, afișe etc. luând măsuri pentru respectarea condițiilor legale de imprimare
Autorizează difuzarea și colportajul ziarelor și a oricăror tipăriturilor precum și importul sau exportul de ziare, cărți sau obiecte de artă
Reglementează condițiunile de funcționare a librăriilor, anticariatelor de cărți, bibliotecilor publice, depozitarelor de ziare, depozitarelor de cărți etc.
Redactează și furnizează presei comunicările oficiale ale Consiliului de Miniștri și coordonează activitatea serviciilor de presă ale ministerelor, departamentelor și instituțiilor publice
Articolul 2 : Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor este condusă de un director ajutat de un director adjunct, numiți de Consiliul de Miniștri
Articolul 3 : Atribuțiile directorului și ale directorului adjunct. Organizarea și modul de funcționare ale serviciului din Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor se vor stabili prin decizia Consiliului de Miniștri.
Dat în București, la 20 mai 1949
Semnează:
C.I. Parhon
Marin Florea Ionescu
Președintele Consiliului de Miniștri Dr. Petru Groza
Minstrul Justiției A . Bunaciu
În prezidiul Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române
Prezidiul Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române în temeiul articolului 44 și articolului 45 din Constituția Republicii Populare Române văzând decizia Consiliului de Miniștri cu nr. 484, din 2 iulie 1949 emite următorul:
Decret numărul 291
pentru constatarea și sancționarea unor infracțiuni de nr. 218 din 20 mai 1949 și pentru organizarea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor de pe lângă Consiliul de Miniștri prevede:
Articolul 1 : Tipăriturilor de orice fel sunt supuse aprobării și controlului Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor
Articolul 2 : Imprimeriile aparținând statului și instituțiilor, organizațiilor sau particularilor sunt obligate a prezenta orice fel de tipărituri controlului și aprobării Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor din București și Organelor acesteia din restul țării.
Articolul 3 : Tipografiile și imprimeriile de orice fel care execută tipărituri, cărți, ziare, reviste, organizații particulare destinate a fi răspândite în public sau pentru uz intern nu pot tipări sau imprima aceste lucrări decât dacă ele au obținut catalogarea „bun de imprimat” din partea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor sau a organelor acesteia
Articolul 4 : Depozitarii, colportorii sau oricine se ocupă cu importul sau difuzarea de tipărituri, ziare și alte imprimate apărute în străinătate nu își pot exercita profesiunea decât pe baza autorizării Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor. Tipăriturile de orice fel din străinătate introduse în țară sunt supuse controlului și aprobării Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor.
Articolul 5 : Cei care vor contraveni dispozițiunilor prezentului decret vor fi sancționați cu amendă de la 25.000 de lei la un milion de lei și închisoare corecțională de la 6 luni la 2 ani. În caz de recidivă pedeapsa poate fi dublată.
Articolul 6 : Constatarea abaterilor de la dispozițiunile prezentului decret se poate face de către organele de control ale Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor împuternicite prin delegație specială sau în lipsa unor asemenea organe de către ofițerii de miliție judiciară. Procesele verbale de constatare a abaterilor vor fi înaintate tribunalului localității unde s-a comis infracțiunea în vederea deschiderii acțiunii publice.
Dat în București, la 2 iulie 1949
Semnează:
C.I. Parhon
Marin Florea Ionescu
Președintele Consiliului de Miniștri Dr. Petru Groza
Minstrul Justiției A . Bunaciu
În prezidiul Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române
Hotărârea numărul Consiliului de Miniștri
Consiliul de Miniștri, în ședința de la 22 iunie 1949, văzând raportul președintelui Consiliului de Miniștri cu nr. 6583 bis din 22 iunie 1949, în temeiul articolului 3 din Decretul nr. 218 pentru organizarea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor de pe lângă Consiliul de Miniștri al Republicii Populare Române publicat în Buletinul Oficial nr. 23, din 23 mai 1949 hotărăște:
Articolul 1 : Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor este condusă de un director ajutat de un director adjunct având următoarele atribuții:
Directorul conduce activitatea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor, o reprezintă în fața tuturor autorităților administrative și judecătorești. El dă autorizațiile prevăzute de articolul 1 din decretul numărul 218 publicat în Buletinul Oficial nr. 32 din 23 mai 1949. Directorul poate delega o parte din atribuțiile sale directorului adjunct
Directorul adjunct exercită atribuțiile delegate de către director și rezolvă în lipsa acestuia lucrările curente
Articolul 2 : Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor este organizată conform schemei alăturate, care va face parte integrată din prezenta hotărâre și are următoarele servicii:
1.Serviciul Buletinului Republicii Populare Române și al comunicațiilor oficiale. Acest serviciu se îngrijește de redactarea și apariția Buletinului Oficial și de redactarea comunicațiilor oficiale de presă ale Consiliului de Miniștri. El verifică știrile și materialele de presă ale ministerelor și instituțiilor publice și asigură comunicare celor hotărâte de organele superioare
2.Serviciul autorizării și evidenței presei și tipăriturilor din Capitală. Acesta presupune autorizarea de apariție pentru reviste și oricare alte tipărituri periodice, buletine, foi oficiale, publicații profesionale, sindicale, științifice, religioase sau de orice altă natură, destinate comercializării, transmiterii de dispoziții circulare, informări publice imprimate prin mijloace tipografice, litografiate sau multiplicate. Acordă „bun de tipar” pentru ziare, reviste, broșuri, programe, afișe și orice alte lucrări tipografice cu excepția cărților literare, științifice etc. și ia măsuri pentru respectarea condițiilor legate de imprimare. Ține evidența tuturor tipăriturilor și propune sancționarea tipografiilor și a editurilor în caz de nerespectare a dispozițiilor legale.
3.Serviciul presei și tipăriturilor din țară. Acesta propune autorizarea de apariție pentru ziare, reviste și orice alte tipărituri din țară cu excepția cărților literare, științifice etc. Acordă „bun de imprimat" pentru aceste tipărituri și ia măsurile pentru respectarea condițiilor legale de imprimare. Ține evidența presei și tipăriturilor din țară și execută prin organe proprii controlul tipografiilor, imprimeriilor, propunând sancționarea acestora în cazul de nerespectare a dispozițiilor legale. Acest control va fi efectuat de organele proprii sau, în cazul în care Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor nu dispune de asemenea organe, de către inspectori delegați care vor fi retribuiți cu indemnizații în raport cu activitatea desfășurată.
4.Serviciul evidenței presei și tipăriturilor străine. Acesta autorizează importul și exportul de ziare sau obiecte de artă și exercită controlul asupra tipăriturilor intrate în țară. Ține evidența ziarelor și tipăriturilor intrate în țară și propune măsurile necesare pentru difuzarea lor. Propune sancționarea depozitarilor, revânzătorilor, colportorilor etc. În cazul de nerespectare a dispozițiilor legale, sesizează organele de resort pentru luarea măsurilor de confiscare sau retragere din circulație a tipăriturilor introduse în țară ilegal.
5.Serviciul autorizării cărților. Acesta autorizează apariția și difuzarea cărților literare, științifice etc. și ia măsuri pentru nerespectarea condițiilor legale de apariție și răspândire a lor. Propune și ia măsuri pentru sancționarea abaterilor de la aceste dispozițiuni.
6.Serviciul control. Acesta reglementează funcționarea librăriilor, anticariatelor de cărți și a bibliotecilor. Propune retragerea din circulație a cărților și tipăriturilor necorespunzătoare, reglementează difuzarea presei și a publicațiilor periodice tipărite în țară sau străinătate și ia măsuri pentru sancționarea abaterilor de la dispozițiile legale.
Președintele Consiliului de Miniștri e autorizat să aducă la îndeplinire prezenta hotărâre.
Hotărârea nr. 461/28.5.1951
a Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Române pentru organizarea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor de pe lângă Consiliul de Miniștri
Văzând referatul vicepreședintelui Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Române cu nr. 843 din 28 mai 1951, în temeiul Decretului nr. 29/1951 hotărăște:
Articolul 1. Sarcinile Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor sunt:
a). eliberează autorizații de apariție pentru ziare, reviste, buletine și orice alte publicații periodice;
b). acordă „bun de imprimate pentru tipărirea cărților, broșurilor și oricăror altor lucrări editoriale;
c). ia măsuri pentru respectarea condițiilor legale de imprimare a ziarelor, publicațiilor și tipăriturilor de tot felul în Capitală și pe întreg teritoriul Republicii Populare Române;
d). avertizează asupra importului și exportului de ziare, reviste, cărți și tipărituri de orice fel și autorizează difuzarea tipăriturilor importate;
e). propune retragerea cărților și tipăriturilor necorespunzătoare și ia măsuri pentru eliminarea acestora din librării, biblioteci publice, anticariate;
f). coordonează activitatea serviciilor de presă ale ministerelor, departamentelor și instituțiilor publice;
g). organizează școli pentru pregătirea profesională a personalului necesar, propune și participă la înființarea de școli profesionale pentru personalul redacțional destinat serviciilor de presă sau publicației editate de ministere sau instituții;
h). întocmește și execută bugetul său propriu;
i). orice alte sarcini date prin Hotărârea Consiliului de Miniștri.
Articolul 2. Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor este condusă de un director general ajutat de 2-3 directori generali adjuncți.
Articolul 3. Directorul general are întreaga conducere în conformitate cu legile și hotărârile în vigoare.
Articolul 4. Pentru îndeplinirea sarcinilor sale, Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor are următoarele organe centrale:
Direcția Presei și Publicațiilor Periodice
Direcția Autorizării Cărții
Serviciul Presei Străine
Serviciul secretariat
Serviciul de cadre și învățământ profesional
Serviciul administrativ
Serviciul contabilității
Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor va avea în ședințele regionale și raionale organele sale proprii. Aceste organe exterioare sunt: a) cele prevăzute în schema de organizare; b) împuterniciții prin delegație în localitățile neprevăzute în schema de organizare.
Articolul 5. Atribuțiunile și funcționarea organelor centrale și exterioare Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor se vor stabili prin decizia directorului general.
Articolul 6. Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor are bugetul său propriu care se înscrie în bugetul general al statului începând de la 1 ianuarie 1951, pe această dată bunurile deținute de Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor rămânând în folosința acesteia.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cenzura Comunista In Romania (ID: 111345)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.